Copiii nu învață despre prietenie din niște manuale și nici după scheme clar trasate. De obicei nu fac ”cursuri de prietenie”. Își urmează instinctele sociale, analizează atitudinea copiilor ce îi înconjoară, acționează așa cum îi văd pe adulți că o fac, imită comportamentul celor mai mari. În general se vor copia tiparele de prietenie ale părinților.

Cu toate acestea observăm deseori că nu înțeleg ce înseamnă cu adevărat prietenia și nu îi pun în practică două caracteristici extrem de importante: devotamentul și loialitatea.

 

Poveste cu final fericit

Amica mea are o fiică ce practică baletul. Prietena ei este baschetbalistă înflăcărată, energică. Fetele sunt în clasa a VII-a și sunt prietene bune de 3 ani. Ana a ales să meargă la spectacolele de balet ale Mirunei: și de Crăciun, și la final de an și la spectacolul de Ziua Mamei. În tot acest timp, Ana a avut mai multe meciuri de baschet. Iar Miruna nu a fost niciodată în tribună. Într-o sâmbătă, mama Mirunei i-a spus: ”La 5 mergem să o susținem pe Ana” Miruna s-a îmbufnat: ”De ce? Voiam să merg la film. Și, în plus, nu știu ce să fac la un meci de baschet.” ”Nu-i nimic”, i-a spus mama”, mergem pur și simplu să o încurajăm pe Ana. ”Dar Ana nu m-a chemat niciodată…” Mama a rămas neclintită. 

În tribună s-au simțit foarte bine. Ana a marcat mai multe coșuri. Miruna a țipat și a bătut din picioare. Nu s-a sfiit, la sfârșit, să o laude pe Ana cu toată puterea și să îi spună că a fost cea mai bună. Fetele au ajuns la cofetărie vorbind cu încântare despre ceea ce trăise fiecare.

Seara, Miruna i-a mulțumit mamei pentru că a insistat să meargă. Nu știuse că pasiunea Anei pentru baschet este la fel de mare ca pasiunea ei pentru balet. A realizat că interesul pentru pasiunile celorlați este un aspect clar al cimentării unei prietenii.

Povestea aceasta este un exercițiu admirabil de susținere reciprocă. Este un model de prietenie ce va crește și se va dezvolta frumos. Vor crește ramuri mari și lăstari. La bază a stat un mic impuls dăruit de un părinte echilibrat ce prețuiește valorile prieteniei.

 

Prieteniile părinților

Sfătuiesc părinții să se împrietenească atât cu părinții prietenilor copiilor, cât și cu părinții inamicilor sau rivalilor.

Când suntem răniți sau furioși pentru ceea ce simte fiul sau fiica noastră este puțin cam târziu să discutăm cu părinții celuilalt sau celorlalți. Durerea copilului se va reflecta la o putere și mai mare în noi; de obicei este o durere strânsă, acumulată. Este bine să discutăm de la primele semne de disconfort; este bine să aplanăm și să încheiem din fașă un lucru ce poate escalada. Conversațiile scurte, prietenoase, ce vin pe un fond calm au cele mai mari șanse să pună bazele unei bune relaționări între părinți, iar asta se va răsfrânge pozitiv asupra legăturii dintre copii.

 

Trăirile copiilor și trăirile părinților: ecuația emoțiilor nerezolvate

De fiecare data când un copil trece printr-o întâmplare grea, prin empatie părintele simte aproape tot ce simte acesta. Durerea fizică și durerea socială este purtată de părinte. Uneori chiar cu efecte ușor exacerbate. Este bine să fim lângă copil și totodată să respectăm nivelul trăirilor acestuia. Ei se vor reface emoțional mai repede după șicane și insulte, exact așa cum se refac mai repede după o fractură sau după o tăietură.

 

Spuneți-i copilului că veți fi cu el și lângă el orice s-ar întâmpla, cu respect, cu sfat, cu atenție, chiar dacă este agresat, chiar dacă este agresor

 

Ei sunt dornici și motivați să repare lucrurile și să se împace pentru că tovărășia și prietenia și joaca este acolo și nu vor să piardă nimic. Apoi le este ușor să spună greutatea astfel încât aceasta să fie puțin preluată de adult (exact ca atunci când ne dau gentuța și hanoracul în parc, când sunt mici). Noi scoatem la lumină situații similare poate nerezolvate din copilăria noastră și totul se duce pe o treaptă mult mai înaltă: situație nerezolvată + situația copilului = o sumă mai mare de emoții negative.

 

Copilul trebuie să primească încredere

De fiecare dată ne vom asculta copiii. Intens, ochi în ochi, lăsând deoparte ceea ce facem; vom analiza bine întregul context și vom asculta în primă fază o soluție pe care chiar fiul nostru sau fiica noastră o scoate la lumină pentru remedierea situației. Tratați copilul cu încredere, însă vă rog să aveți o privire de ansamblu asupra situației. Puneți totul în echilibru, calmați momentul sau mergeți și comunicați școlii sau părinților celorlați copii întâmplările. Spuneți-i copilului că veți fi cu el și lângă el orice s-ar întâmpla, cu respect, cu sfat, cu atenție chiar dacă este agresat, chiar dacă este agresor.

Copiii au o viață socială ce ne amintește de propria noastră viață socială, de când eram copii, preadolescenți, adolescenți. Este foarte bine să fim atenți pentru a nu confunda prezentul cu trecutul.

 

Finalul fericit

Modelele pe care le dăruim fiilor și fiicelor noastre, în orice palier, au înrâuriri domoale sau tumultuoase asupra acestora. Viața lor este viața lor, cu totul diferită de a noastră, în alte timpuri, cu alt mediu și altă structură genetică.

Să nu uităm că și copiii vin în viața noastră pentru a ne provoca și pentru a ne ajuta să creștem!

 

 

 

La 7 ani, sapa era mai înaltă decât Ioan Enoiu, dar el o folosea fără probleme. La 8 ani, Ioan știa perfect să mânuiască foarfeca de tăiat vie, iar la 11 ani pompa de tratament. Ceea ce a început ca o plăcere și a continuat de nevoie, s-a transformat pentru el într-o pasiune de o viață: astăzi, fondatorul Naturevo, una dintre cele mai vechi și mai cunoscute firme românești de distribuție de ”tehnologii flexibile pentru agricultură inteligentă”, răspunde întrebărilor Matricei Românești.

 

Când Ioan avea șapte ani, tatăl său s-a îmbolnăvit, iar el și frații săi trebuiau să se descurce dintr-o pensie foarte mică. Greutățile financiare l-au învățat de mic să fie tenace. Așa se face că a început să lucreze la C.A.P., iar pe timpul verii, când era posibil, lucra cu ziua la I.A.S.-uri, la recoltat struguri. La paisprezece ani s-a înscris la liceul agricol, “în primii ani de liceu visam să mă duc la farmacie, dar mi-am revenit la realitate și am zis că trebuie să mă duc la agricultură”, spune Ioan Enoiu în interviul pe care l-a acordat Matricei Românești. În timpul liceului a reușit să obțină acordul conducerii pentru a desfășura o serie de cercetări pe o suprafață viticolă, “voiam să mă conving de anumite lucruri care erau trecute în cercetare, deci încă din liceu avem timpul meu dedicat cercetării”, își amintește domnul Enoiu.

 

Este foarte important să înțelegi unde trebuie să pui omul sau ce ai putea obține de la el în domeniul tău de activitate

 

A folosit matematicieni pentru cercetare agricolă

Pe parcursul liceului și facultății, în fiecare primăvară a lucrat la culturile de vie din cadrul vechilor cooperative de producție, iar vara și iarna mergea la stațiunea legumicolă de la Buzău, “de acolo îmi făceam banii de haine și caiete”, a spus Ioan Enoiu. În 1979, a absolvit Facultatea de Horticultură din București, și a fost repartizat la institutul de cercetare de la Valea Călugărească. După o perioadă de stagiatură care a durat trei ani, a câștigat concursul de cercetător științific. “Mi s-au dat condiții bune, oameni pricepuți. Când vorbim de cercetări multidisciplinare, echipa contează foarte mult. Am lucrat cu echipe destul de mari, fiziologi, chimiști, fizicieni chiar și matematicieni. La vremea respectivă se spunea că un matematician nu are ce căuta într-un institut de cercetare agricolă, dar după ce am lucrat trei ani cu un matematician la prelucrarea matematică a datelor, apoi au venit și alți matematicieni și au zis că vor să ni se alăture”, a zis Ioan Enoiu.

 

2

 

Lecții de la părintele marketingului, Philip Kotler

Când a simțit că perspectiva în cercetare se închisese, Ioan Enoiu a dat curs unei noi provocări și s-a angajat într-o multinațională. La început a fost reprezentant tehnic, iar asta nu părea să-i pună probleme. Cu timpul însă i s-a cerut să și vândă anumite produse, iar aici se simțea descoperit. “Atunci am luat o carte de marketing și l-am citit pe Kotler, părintele marketingului de corporație, dar ce scria acolo nu se potrivea pentru nivelul la care era România. Am găsit alte cărți de marketing care erau aplicabile pieței românești. Așa am învățat despre negocierea în afaceri, pentru că nu știam despre asta, am învățat despre comportamentul în afaceri, am citit foarte multe cărți de acest gen”.

 

Îmi place foarte mult natura, o respect și caut să mă integrez în ea. Așa a apărut denumirea de Naturevo

 

După șapte ani petrecuți în multinațională, viziunea lui Ioan Enoiu se lărgise, nu mai coincidea cu stilul învechit de leadership, în care conducerea spunea ce e de făcut, iar subordonații respectau întocmai ce li s-a spus. Așa că s-a hotărât să meargă pe cont propriu. În 1998 a întocmit planul de afaceri pentru noul proiect. Deși totul părea să meargă bine, perspectiva s-a năruit pe neașteptate. Cauza? Dispariția tuturor facilităților pentru întreprinderile mici și mijlocii. Trebuia găsită o soluție, și aceasta a venit rapid, “nu puteam să mă leg de una sau două multinaționale, pentru că neavând un fundament financiar fiecare îmi dădea o limită de credit, ori eu doream să mă dezvolt, și ca să o fac aveam nevoie un anumit prag critic ca sumă. Trebuia să lucrez cu mai mulți furnizori. Așa că am adunat creditul din mai multe părți și am construit diferite nivele de tehnologie. Am spus să mergem pe un nivel normal la început, apoi pe unul de înaltă tehnologie, apoi supertehnologie”, își amintește Ioan Enoiu.

 

Ideea din spatele brandului

Însăși denumire de Naturevo nu a venit la întâmplare. Este complexă, trimite cu gândul la triada evocare, evoluție și revoluție în natură. “Prima dată când pornești la un drum trebuie să evoci ce ai primit de la părinți, de la Dumnezeu, trebuie să-ți cunoști tot bagajul. Am mers pe ideea de a te cunoaște pe tine însuți. Apoi trebuie să evoluezi, iar ca să evoluezi trebuie să revoluționezi. Ce înseamnă acest lucru în agricultură? Trebuie să știm unde ne aflăm și să revoluționăm, să aducem ceva nou”, a spus Enoiu.  Naturevo nu este doar o firmă care oferă o gamă largă de produse de specialitate. Prin programul de consultanță dedicat fermierilor se dorește construirea unei gândiri agricole durabile și sănătoase. De ce este nevoie de asta? Pentru că adeseori fermierii sunt sfătuiți de consultanți nepricepuți sau care doar vor să-și vândă produsele, și care dau recomandări neadecvate. “Mulți antreprenori care intră în businessul cu agricultura cred că pot învăța despre o cultură agricolă citind o broșură”. La Naturevo lucrurile stau altfel, de la echipa de specialiști până la raportul care se clădește cu viitorii fermieri, “noi îi numim pe cei cu care colaborăm parteneri, nu clienți: cu un partener poți discuta, însă clientul cumpără și tu vinzi”, a spus fondatorul Naturevo.

 

Nu mă știam om de afaceri, și cred că nici nu sunt. Pot spune că sunt un bun specialist, un gospodar al ideilor și un om care își propune să construiască ceva

 

Sub presiunea cererii în creștere, agricultura planetară este silită să livreze produse în cantități mari. În aceste condiții mai este just să ne gândim la o agricultură durabilă? “Agricultura durabilă presupune să ai un pământ pe care să nu-l degradezi, ci din contră, să-l îmbunătățești, el e baza. Agricultura durabilă presupune și utilizarea rațională a apei. O altă provocare importantă este protejarea împotriva factorilor de mediu” a spus Ioan Enoiu. El are un sfat și pentru tinerii antreprenori care și-au cumpărat utilaje performante și care au început afaceri în agricultură și în domenii adiacente: să nu uite normele pe care trebuie să le urmeze astfel încât să fie jucători durabili pe piață. “Primul lucru pe care trebuie să-l facă un om cu spirit antreprenorial este să cunoască bine ceea ce face. Astăzi mulți se aruncă într-o afacere doar ca să câștige bani. Ei vor rezista pentru o anumită perioadă, dar în niciun caz pe termen lung. O afacere pe termen lung trebuie bine gândită, trebuie să aibă la bază un plan, o aprofundare și situații alternative. Trebuie să ai măsura lucrurilor, dacă astăzi ai câștigat un leu, nu-l cheltui pe tot. Cheltuiește cât mai puțin până când îți capeți o bază solidă. Un viitor antreprenor trebuie să știe că banii câștigați nu sunt pentru cheltuit, sunt pentru dezvoltare”.

 

Când era în clasa a VIII-a, Alex a început să-și ocupe puținul timp liber cu studiul informaticii. A parcurs rapid un curs de introducere pentru copii, apoi a devenit și mai curios. Pasiunea pentru infomatică a devenit și mai mare odată cu admiterea la profilul de roboți, la Liceul Tudor Vianu din București. Părinții săi, deși deloc familiarizați cu acest domeniu, au decis să-l încurajeze.

 

Prima încercare: o aplicație despre mâncare

Odată intrat în clasa a IX-a, Alex a început să-și întrebe profesorii despre concursurile de informatică. Luați prin surprindere, aceștia i-au recomandat pentru început un concurs de software organizat de Microsoft chiar în București. Pe parcursul a trei luni și sub directa coordonare a unui mentor, echipa lui Alex a creat o aplicație cu o bază de date ce însuma meniuri ale diverselor restaurante și le oferea recomandări potențialilor consumatori. “A fost un lucru simplu, dar care mi-a deschis ochii și am înțeles mai bine ce înseamnă latura practică a informaticii”, spune Alex Constantin.

 

Rezultatul a fost un roboțel special programat să meargă prin locuință și să colecteze date legate de temperatură, umiditate, prezența umană și eventuale scurgeri de gaze

Concursul a fost începutul unui șir de proiecte și concursuri naționale și internaționale. Timp de doi ani la rând, a participat cu echipa de robotică a liceului la concursul First Tech Challenge Romania. Primul an s-a soldat cu un semieșec, au terminat competiția abia pe locul 25. Echipa a plecat de la concurs cu gândul de a reveni la ediția viitoare mult mai pregătită. Alex împreună cu alți opt colegi au reușit între timp să se perfecționeze sub coordonarea unui profesor de la Universitatea Politehnică din București, iar organizarea echipei a devenit din ce în ce mai bună. Astfel, cu Alex ca lider de echipă și programator principal, tinerii au construit un robot cu care au intrat în finala concursului, unde s-au clasat pe locul șase din 130 de echipe. “Tot acest proces de construcție de la zero a robotului, programarea și eficientizarea lui, mi-au trezit interesul pentru largul domeniu al roboticii”, își amintește Alex.

 

Cum a construit Alex un robot autonom

Pe parcursul vacanței de vară, când majoritatea tinerilor fug la mare sau la munte pentru relaxare și distracție, Alex a și-a fixat o nouă provocare. Voia să construiască de unul singur un robot autonom. A gândit algoritmii, a comandat piesele necesare și s-a pus pe treabă. Rezultatul a fost un roboțel special programat să parcurgă camerele unei locuințe, iar cu ajutorul unor senzori să colecteze date legate de temperatură, umiditate, prezența umană și eventuale scurgeri de gaze. Toate aceste informații erau trimise proprietarului în cadrul unei aplicații pe telefon. “Am considerat că un astfel de sistem este mult mai bun decât cel clasic cu camere video. Plus că robotul se întreținea singur, i-am proiectat un loc special în care se ducea singur, se încărca și apoi își continua treaba”, a completat Alex. O astfel de invenție nu putea să rămână ascunsă într-un dulap din camera lui Alex. Câteva luni mai târziu, a participat cu robotul gândit și fabricat de el la concursul internațional de proiecte în domeniul roboticii și informaticii, Infomatrix, la care a obținut medalia de argint.

 

Alex_2

 

Când robotica devine bionică

Dorința de a căuta noi provocări l-a însoțit și în clasa a XI-a. Atunci, cu experiența căpătată în urma participării la concursurile de informatică, Alex a fost îndrumat către Institutul de Cercetare Științifică din București. A făcut cercetare cot la cot cu profesorii de acolo, și a dezvoltat un proiect ce îmbină robotica și biologia. “Am avut în vedere transpunerea sistemelor biologice în sfera roboticii, cu aplicații în acest domeniu tehnic. Am pornit de la deplasarea euglenei verzi, unul din cele mai simpliste organisme, și am realizat mai multe prototipuri de roboți la scară micro care aveau ca mod de deplasare flagelul euglenei verzi”, a detaliat Alex.

Proiectul dezvoltat în colaborare cu cercetătorii de la institut a participat la mai multe concursuri naționale. Având de-a face cu o astfel de descoperire, juriul de la concursul Romanian Science Engineering Fair nu a zăbovit și i-a acordat tânărului medalia de aur. Nici jurații de la secțiunea de biologie din cadrul concursului național de știință nu au rămas indiferenți față de un asemenea proiect și au completat vitrina cu premii a lui Alex cu încă o medalie de aur. Apoi, tânărul a dus numele României în Arizona, unde a participat la cel mai mare concurs internațional de știință, Intel International Science and Engineering Fair.

 

Aplicația care îi ajută pe liceeni să participe la concursuri

Alex Constantin a început să se concentreze mai mult pe latura de scriere de software. A învățat de unul singur limbajul Java, a început să dezvolte mici aplicații și s-a înscris la un Hackaton la care tema era educația. Fără să stea prea mult pe gânduri, Alex a creat o aplicație cu toate concursurile extrașcolare la care pot participa elevii de liceu. “Inițial a fost gândită să prezinte concursurile, dar am zis să facem și un chestionar pe care să-l împărțim prin liceul nostru. În urma acestuia, am aflat că mai bine de 66% dintre elevi nu au reușit să participe la anumite activități extrașcolare pentru că ori nu aflaseră de ele la timp, ori nu le-au fost date toate informațiile despre participare”, a spus Alex.

 

Cred că învățământul românesc ar trebui să aibă și o latură practică, în special la materile care operează cu multe noțiuni abstracte

 

O altă provocare a fost găsirea coechipierilor protiviți. Multe dintre concursuri cereau alcătuirea unei echipe de 2-3 membri. Astfel, mulți posibili concurenți abandonau pentru că nu își puteau construi o echipă. Această provocare a dus la îmbunătățirea funcțiilor aplicției. Ulterior i s-a adăugat o funcție prin care oricine își pote găsi colegi pentru a participa la diferite concursuri. Cu această aplicație, Alex a participat la cel mai mare concurs de proiecte din domeniul infomaticii de la noi din țară, InfoEducație, și la First Tech Challenge Romania, unde a obținut o mențiune.

 

Alegerea liceului este foarte importantă. Un elev de clasa a VIII-a nu are alt cuantificator în afară de media de admitere. Trebuie să afle detalii despre dotări și nivelul de specializare al profesorilor

 

Curând, Alex va pleca la Universitatea Cambridge din Marea Britanie, pentru a susține examenul de admitere la secția Computer Science. Cu toate acestea, nu îi este indiferentă situația sitemului educațional românesc. Împreună cu câtiva colegi a înființat Asociația Alter, care pune umărul la dezvoltarea educației alternative de la noi. În prezent, echipa lucrează la un poiect numit esteReal, care consta în colectarea cât mai multor date de la liceele bucureștene și întocmirea unui registru pe baza căruia se vor oferi infomații elevilor de clasa a VIII-a care vor să își alegă un liceu. “În această vară am decis să extindem proiectul la nivel național. Acum suntem o echipă de 13 oameni, și prin intermediul acestui registru educațional altenativ ne dorim să colectăm cât mai multe date, atât obiective, pe baza registrelor oficiale, cât și subiective, de la elevi, părinți și profesori.”

 

Știu că sunt împrăștiat și mă tratez. Am un senzor de fum care îmi semnalează incandescența rispirii. E adevărat, nu funcționează bine tot timpul, așa că uneori mi se întâmplă să mă trezesc abia atunci când flacăra e destul de mare, iar fumul înecăcios.

 

Aproape tot ce-mi propusesem

Nu am realizat decât relativ curând adâncimea acestei stări și pericolul pe care ea îl aduce. Mă știam ca fiind destul de concentrat în privința lucrurilor pe care le aveam de făcut. Ancorat în mai multe proiecte, preocupat de mai multe probleme, aveam senzația că reușeam să îmi văd de treabă și să împlinesc aproape tot ceea ce îmi propuneam. Uneori îmi lua mai mult decât ar fi trebuit, iar în alte cazuri rezultatele întârziau să apară. Cu toate acestea, credeam că sunt destul de adunat. Până când, la finalul unei întâlniri, Părintele C. s-a uitat la mine și, zâmbind, mi-a zis ”Andrei, ai făcut din împrăștiere o harismă!”. Am zâmbit și eu. Pe undeva îmi plăcuse diagnosticul șugubăț, dar, cumva, simțeam că e mai grav decât părea.

 

Ai ceva de făcut, nu lași alte ferestre de browser existențial deschise

Când mi-a spus asta m-am gândit la conceptul de ”neîmprăștiere” din literatura Sfinților Părinți. În greacă se zice ”apersipastos”, iar asta înseamnă a nu fi distras, a nu fi preocupat, speriat sau îngrijorat. Potrivit tradiției ascetice, împrăștierea îi slăbește omului încordarea și îl dezorientează. Îl distrage de la relația cu Dumnezeu.  Știam despre toate acestea, realizam că mă mai fură peisajul, dar aveam impresia că sunt pe cale. Antidotul îmi părea a fi ținerea minții asupra unui singur gând. Ai ceva de făcut, te dedici acelui lucru și nu lași alte ferestre de browser existențial deschise. Termini acel ceva și abia apoi te apuci de altceva. Însă, de la vorbă la faptă drumul este greu.

 

Mă străduiam să lucrez cu prioritizări și ierarhizări. Totuși, nu puteam scăpa de senzația că ceva nu e cum trebuie

 

Pe cerul minții vin multe gânduri și nu le poți opri. Sfântul Porfirie Kapsokalivitul spunea că nu poți controla venirea lor, însă le poți bloca aterizarea. Și tocmai cu această aterizare mă luptam eu. Preferam să nu citesc două sau trei cărți în același timp. Când aveam de făcut vreo treabă nesuferită dar necesară, mă țineam să o duc la  capăt, permițându-mi cel mult luxul de a amâna. Și încercam să nu las totul baltă doar pentru că fusesem vizitat de vreo idee nemaipomenită. Altfel spus, mă străduiam să lucrez cu prioritizări și ierarhizări. Totuși, deși credeam că îmi iese destul de bine, nu puteam scăpa de senzația că ceva nu e cum trebuie. Multă vreme am pus ceea ce simțeam fie pe seama anostului de care trebuia să mă ocup, fie în contul banalului zilei. Însă, nu, nu era asta. Ceea ce îmi lipsea eram chiar eu, intimitatea cu mine însumi. Intimitatea cu sine.

 

Lecție anti-procrastinare, la o mănăstire din Athos

Ceea ce nu înțelesesem era faptul că fără această atenție spre lăuntru, toată concentrarea, toată disciplina și răbdarea de care dădeam dovadă atât cât puteam erau lipsite de orientare, de motivație, de sens. Ca și cum aș fi căutat să fiu disciplinat fără a ști de ce am nevoie de această disciplină. De pildă, în tradiția Budismului Zen orice gest mărunt pe care îl faci, fie că dai cu mătura, fie că redactezi un text sau că bei un ceai, oferă un prilej de introspecție.

 

Sine_2

 

Tocmai această introspecție motivează atenția. Aceste gesturi pot duce înspre adânc, acolo de unde ele își primesc noima cea mai profundă. Am remarcat ceva similar la Părinții mănăstirii athonite Vatopedu. De cele mai multe ori, starea de care erau locuiți monahii mănăstirii atunci când îndeplineau ascultările primite, adică sarcinile care le fuseseră date, era una de determinare și de interiorizare. Muncile erau făcute cu hotărâre și era clar că nu e loc de abateri, procrastinări sau delăsări. Însă, de fiecare dată simțeai că această energie este orientată sau hrănită de o locuire permanentă a propriei interiorități.

”Bunicul nostru duhovnicesc, Părintele Iosif Vatopedinul, ne spunea că omul este suveranul muncii sale. Ne facem treaba cât de bine putem, însă munca nu este mai importantă decât sufletul nostru”, mi-a zis într-o zi Părintele P. Altfel spus, adunarea, concentrarea, determinarea nu sunt practicate doar de dragul rezultatelor muncii, ci mai ales pentru o mai bună locuire a propriei interiorități.

 

Cheia este intimitatea cu sine

A nu fi împrăștiat înseamnă a avea un centru, a fi permanent adunat într-un punct de echilibru. Câtă vreme punctul de echilibrul va fi ancorat în exterior, el va fi unul precar, influențabil de schimbările și de evoluția celor din exterior. Când punctul de echilibru, centrul de referință este propria noastră interioritate, șansele unei vieți autonome și autentice cresc semnificativ. Când suntem permanent atenți la cele dinlăuntrul nostru, când cultivăm această trezvie interioară, tot ceea ce facem capătă o noimă dincolo de urgențele zilei. Primește sens pentru sufletul nostru, pentru propria noastră interioritate. Pentru că indiferent de cât de atrași am fi în exteriorul nostru de task-uri și deadline-uri, vom rămâne  mereu contectați la propria noastră intimitate.

 

Când cultivăm această trezvie interioară, tot ceea ce facem capătă o noimă dincolo de urgențele zilei

 

În noiembrie 1963, Alexandru Mironescu, membru al grupului ”Rugul Aprins”, era eliberat din temnițele comuniste. La o lună de la eliberare, începea redactarea jurnalului anilor de detenție, intitulat Floarea de foc, publicat prima oară în 2001 și proaspăt reeditat în 2019 (Ed. Eikon). Într-una dintre paginile textului său, Alexandru Mironescu așterne cuvintele celui care, în pușcăriile regimului opresiv, trecuse prin proba de foc a înstrăinării de sine însuși prin distrugerea intimității. ”În intimitatea omului – pe care o arăta cu degetul și voia s-o distrugă Lunacearski, comisar al poporului în guvernul Lenin […] – stă Dumnezeu. Lunacearski era deștept, și știa el cumva, ca unul care trăise în preavoslavnica Rusie. Distrugeți intimitatea omului! – gândiți-vă, cuvintele bat departe și explică multe, explică totul, explică această confiscare a omului și mecanica aceasta a risipirii, a împrăștierii, care să împiedice întâlnirea omului cu sine însuși, adică cu Dumnezeu”.

 

 

 

Pe la 1870, dacă voiai să iei masa la Capșa, nu trebuia doar să ai bani, ci trebuia să fii manierat și să ai o bună condiție socială. Dacă nu corespundeai, personalul adus de la Paris îți explica în puține cuvinte că locul tău nu e acolo. Casa Capșa a avut succes și a fost inovativă ca afacere. Dar ea a preluat și devoltat și o tradiție intelectuală și culturală, ajungând în scurt timp localul frecventat de toată ”lumea bună” a Bucureștiului.

 

Mai mult decât exclusivist

Localul înființat de Grigore Capșa la anul 1868 se afla la parterul unei case deja celebră în capitală, cea a marelui vornic Radu Slătineanu, în incinta căreia funcționaseră, de la începutul secolului al XIX-lea, o dioramă, un teatru și o sală de bal. Aceasta din urmă s-a și menținut o vreme alături de noul-venit, care s-a înscris în tradiția europeană a momentului, sintetizată astfel de un istoric: „cafenelele, berăriile și cofetăriile din centrul Bucureștilor erau, ca și cele ale Vienei sau Parisului, pe lângă niște localuri de adunare și de siestă ale cetățenilor cu trai mai deosebit și adevărate focare de viață mai aleasă pentru pătura intelectuală”.

După ce a devenit proprietar al întregului imobil, Grigore Capșa și-a diversificat afacerea, înființând hotelul și restaurantul, la anul 1886. Bunul gust și rafinamentul antreprenorului român s-au oglindit și în aceste secțiuni ale localului: hotelul își transpunea vizitatorii, potrivit lui Ionel Teodoreanu, „într-un odihnitor odinioară”. În ceea ce privește restaurantul, acesta a fost, de la bun început, unul exclusivist – deși nu în mod oficial –, fiind cunoscut în epocă faptul că banii nu erau de ajuns pentru a lua masa la Capșa: aici erau necesare atât maniere, cât și o anumită condiție. În consecință, personalul impecabil instruit avea grijă să le semnaleze oaspeților nepoftiți, într-o manieră discretă, că locul lor nu era acolo.

 

La Capșa: Bellu, Carp, Maiorescu, Titulescu și Take Ionescu

Faima „boerescului Capșa” nu a întârziat să atragă numeroase personalități ale perioadei, mai ales dintre politicienii conservatori, colegii de partid ai lui Grigore Capșa, între obișnuiții localului numărându-se, de-a lungul timpului, nume sonore precum: baronul Bellu, Petre Carp, Ștefan Greceanu, Nicolae Filipescu ori Titu Maiorescu, dar și liberali, ca Ion și Ionel Brătianu, ori conservatori-democrați precum Take Ionescu și Nicolae Titulescu, aici fiind locul unde se continuau cu predilecție disputele politice după ședințele din Parlament. De altfel, dezbaterile de la Capșa au fost, vreme de doi ani, subiectul unei rubrici speciale a ziarului La Roumanie, intitulată „Les mots de chez Capșa”.

Pentru a-i îngădui acestei clientele de „salonarzi”, așa cum îi numea cronicarul vieții mondene bucureștene de acum peste un veac, Mihai Văcărescu-Claymoor, să se desfășoare în voie, Grigore Capșa a luat hotărârea înființării cafenelei, la anul 1891. Cunoscută în epocă sub denumirea „În colț la Capșa”, aceasta a devenit o „redacție a redacțiilor” pentru lumea literară a Bucureștiului, cea mai bună a caracterizare a sa fiind făcută – cum altfel? – printr-o epigramă a poetului Nicolae Crevedia:

 

„La Capșa, unde vin toți seniorii, Local cu două mari despărțituri, / Într-una se mănâncă prăjituri, / Într-alta se mănâncă… scriitorii”

 

Democrația și boieria

Deoarece acorda libertatea fumatului, cafeneaua de la Capșa era un veritabil „cabinet de lucru” pentru literații capitalei, precum Radu Rosetti, Alexandru Duiliu Zamfirescu, Cincinat Pavelescu, Ion Minulescu, Virgil Carianopol, Tudor Arghezi, Camil Petrescu, Ion Barbu și mulți alții, care se angajau adesea în polemici spontane, unele dintre ele consemnate de memorialiști, iar altele păstrate în cartea de impresii a localului, inaugurată, simbolic, de regina-poetă a României, Elisabeta (Carmen Sylva). Acest amestec spumos de inteligență, vervă și convivialitate a determinat următoarea constatare, făcută de Ștefan, nepotul lui Grigore Capșa: „Nicăieri democrația nu-și dăduse mâna cu boieria mai din toată inima ca aici, nicăieri nu auzeai o înjurătură românească urmată de-o fină ironie franceză mai curent ca la Capșa”. De asemenea, cafeneaua devenise o pepinieră pentru tinerele talente: odată ce operele acestora aflau aprobare în ochii seniorilor, statutul le era asigurat.

Însă nu doar literații aflau la Capșa o sursă de inspirație, la mesele acesteia regăsindu-se numeroși artiști ori actori celebri, administratorii Capșei reușind să-și transforme localul într-o prelungire a foaierului Teatrului Național, ba chiar cerându-le membrilor personalului să meargă la piesa „Cafeneaua cea mică”, pentru a învăța de la personajul principal, interpretat magistral de actorul Ion Iancovescu, cum trebuie să se poarte un chelner.

 

2

 

Cum a murit o lume întreagă într-o zi

Spiritului de la Capșa și-a avut, desigur, și contestatarii săi, fiind cunoscut faptul că un prefect de poliție i-ar fi sugerat regelui Carol I să închidă localul, pe care îl considera „capul tuturor răutăților”. Magnanimitatea marelui rege l-a determinat să ia în râs o asemenea propunere, iar ulterior, atunci când mai apărea câte un scandal în viața politică românească, Carol le replica apropiaților: „Ei acuma o să spuneți că tot Capșa e vinovată?”.

În schimb, o primă lovitură serioasă dată Capșei a venit în timpul Primului Război Mondial, după ocuparea Bucureștiului de către trupele Puterilor Centrale, când localul a fost transformat în Cazinoul Ofițeresc și Soldățesc Bulgar, fiind jefuit și degradat prin unele gesturi grosolane, precum expunerea unor borcane cu murături în vitrine.

Deși și-a reluat, în perioada interbelică, rolul de cel mai frecventat stabiliment bucureștean, mai ales în urma desființării altor asemenea localuri, precum grădina Oteteleșanu și terasa Corso, Capșa nu a mai fost aceeași, așa cum remarca, nostalgic, un istoric contemporan al Bucureștilor: „Mă gândeam la domnii de la Capșa ca la niște oameni fericiți care vorbeau de cai, de femei și de vinuri cu foarte multă seriozitate și care trăiau într-o lume restrânsă și stilizată … purtau melon cenușiu, monoclu și pantaloni pepit, aveau o floare la butonieră și nu vorbeau decât franțuzește… Azi au murit, cred, toți, împreună cu politețea, veselia dezinteresată, nepăsarea și leul-aur”.

Desființată oficial de către administrație în anul 1936, cafeneaua a continuat să funcționeze o vreme, în regim de semiclandestinitate, până ce venirea la putere a comuniștilor a dus la naționalizarea Capșei, punând capăt unei tradiții de aproape un secol și lăsând în urmă doar amintirea nostalgică a acelei „atmosfere calde de fum și himere”.

 

În noua mea casă din Bremen totul trepidează. Tot timpul meu aici s-a transformat într-un studiu continuu, așa cum nu știam că este posibil înainte: de dimineață până când adorm, citesc, caut, iau notițe sau discut. Parteneri de la care să pot învăța sunt peste tot. Cel mai tare învăț oameni.

 

Un indian genial care mai are încă de învățat

R. este din India și are 18 ani. Încă de când era mic a vrut să lupte cu cel mai mare ucigaș din lume: bolile infecțioase. După ce a studiat tot ce a putut despre ele în școală, la biblioteci și pe internet, a abordat un grup de profesori universitari și i-a întrebat ce ar putea face pentru a contribui la eliminarea acestui inamic al omenirii, însă nu a fost luat în serios. Cum să iei în serios un puști de 17 ani? Așa că de unul singur, neluat în seamă, a reușit să creeze un algoritm prin care poate identifica persoanele cele mai predispuse la a fi infectate de o astfel de boală și a ajuta autoritățile atât să izoleze cazurile cât și să le prevină. Iar tot acest sistem se poate aplica pe grupuri largi de oameni cu o precizie fantastică. Pentru această descoperire a primit un premiu științific internațional la 17 ani. De asemenea, în timpul liber, R. construiește mini sateliți pe care NASA îi lansează în spațiu. L-am cunoscut pentru că într-o seară, în timp ce vorbeam cu un grup de prieteni despre nevoia de educație filosofică azi, R. m-a întrebat timid ce înseamnă asta mai exact. ”Știu sigur că m-ar putea ajuta, însă nimeni nu m-a putut face să înțeleg la ce este bună filosofia”.

După câteva ore petrecute împreună, mi-am dat seama că îmi plăceau  nu doar poveștile sale, ci atitudinea și mentalitatea sa. Și mă uimea: R., o persoană cu reușite validate, cu un plan de carieră extrem de bine stabilit, poate afirma senin în fața unui alt coleg că există lucruri la care nu se pricepe și este deschis să învețe. Important nu este neapărat că explicația mea l-ar fi lămurit, ci că am înțeles și mai adânc cât de important este să fiu curios, să caut mereu, în toate planurile. R. a realizat, cu mult înaintea majorității, că excelența într-un singur domeniu nu asigură imunitate împotriva haosului lumii. În seara aceea am adormit la birou făcând o listă interminabilă cu toate subiectele pe care vreau să le învăț.

 

Iranienii care au crescut în sărăcie, iar acum studiază științele creierului

A. și H. sunt un cuplu de studenți doctoranzi din Iran. I-am cunoscut pentru că sunt asistenții ce se ocupă de etajul căminului în care locuiesc eu și am devenit foarte repede prieteni buni. A. studiază și lucrează îmbinarea dintre psihologie și neuroștiință. A realizat numeroase studii despre funcțiile regenerative ale creierului și neuroplastie (modelabilitatea creierului). Studiile lui sunt folosite în mediul educațional și medical. H. lucrează de asemenea în neuroștiințe și cercetează efectele mediului asupra patologiilor fizice și psihice. În ziua în care am fost un subiect de test pentru unul din experimentele comune ale celor doi, am aflat câteva dintre lucrurile care i-au marcat. Pasiunea lor pentru știință este imensă. Viața însă nu le-a fost deloc ușoară până acum. Copilăria și adolescența le-a fost plină de limitări, așa că momentul de față, în care fac ce le place și o fac la superlativ, este cel mai mare dar pe care îl au în viață. Le este dor de familie și muncesc cu dor răscolitor. Sunt smeriți și recunoscători pentru tot.

 

Război și pace în campus

În campus sunt oameni care provin din locuri cu provocări foarte diferite de cele obișnuite mie. Observ deseori relațiile dintre persoane ale căror țări sunt în conflict una cu cealaltă. Unii discută liber, alții păstrează liniștea, unii își apără ideile cu tărie, alții nu se preocupă de astfel de probleme. Unii sunt pur și simplu prieteni, anulând cu un zâmbet războaie vechi.

Toate clipele de aici capătă o însemnătate aparte. Zilele sunt foarte scurte, așa că trebuie să-mi dozez fiecare minut mai eficient. Cât timp învăț? Cât timp citesc, cât timp discut și mai ales, cât timp petrec reflectând? În fiecare zi mi se relevă lucruri noi: generația mea nu mai studiază pentru o carieră sau un loc de muncă stabil. Cu toții încercăm să ne aproximăm cât mai bine viitorul, deși intuim că va rămâne incert. Nu cum va arăta, ci mai ales ce va trebui noi să facem atunci. Care vor fi rolurile noastre? Ce factori ne vor influența cel mai mult? Cine vor fi conducătorii noștri și câtă importanță le va mai da lumea? Cât de valoros este un lider bun? Pentru ce ne pregătim noi de fapt?

 

Să nu mă căutați în cameră

Nu știu nimic. Lăsați-mă să-nvăț și să mă mai învăț. Și iar mă trezesc dimineața știind când plec dar neștiind când vin. Și iar îmi arunc sacul în spate și merg să cunosc oamenii și viețile și gândurile.

Dacă mă căutați în cameră, să știți că nu-s. Am plecat la învățat.

 

 

 

Ana și Adrian au adunat trei rafturi cu cărți ce îi îndrumă să fie părinți mai buni. Cărți care îi învață ce au ei de făcut în relația cu copiii, ce cuvinte ar fi potrivite atunci când le vorbesc, ce sfaturi să aleagă în diferite conjuncturi și când e potrivit să intervină (sau nu) în relațiile lor. Aplică multe sfaturi memorate și așteaptă cu sufletul la gură, cu frustrare și mereu cu nerăbdare ca lucrurile să se întâmple rapid. Peste noapte, dacă este posibil. Așteaptă să își vadă copiii mai buni: mai buni la școală, mai buni in interrelaționare, mai buni în activitățile sportive. Performanți. Lideri. Pe culmi.

 

Inteligența emoțională, sora cea săracă a inteligenței cognitive?

Sfătuiesc părinții să ridice în copiii lor inteligența emoțională. Să-i dea acesteia puterea și locul cuvenit după un secol în care a fost privită doar ca sora cea săracă a inteligenței cognitive. Inteligența emoțională este cea de care depinde succesul și fericirea copiilor; părinții sunt primii ce au în mâini ustensilele ce ridică acest tip de inteligență. Să ne ajutăm fetele și băieții să își identifice sentimentele și emoțiile și să empatizeze cu ceea ce simt alții.

 

Emo_2

 

Multignorata și multsubestimata inteligență emoțională a fost mereu pusă în umbră de inteligența cognitivă, de felul în care aceasta din urmă răspundea la teste, la punctaje și ierarhii. A ridica într-un plan luminat ceea ce înseamnă inteligență emoțională înseamnă a îmbunătăți sănătatea mentală și fizică, memoria, puterea de a lua decizii, relaționarea, creativitatea, performanța din activitățile zilnice.

 

Uneltele inteligenței emoționale

În viața de zi cu zi părinții presupun că toate instrumentele ce țin de inteligența emoțională sunt învățate la școală, ”în lume”, în grupurile cu care copiii interacționează. Sfatul meu este să ne asigurăm acasă că toate aceste noțiuni sunt interiorizate: dacă noi îi validăm și le lăudăm comportamentul, vor învăța să o facă la rându-le cu alții: dacă noi mulțumim chelnerului și doamnei ce are în grijă curățenia, copilul se va comporta aidoma, dacă noi ne oferim să dăm o mână de ajutor gazdei la care suntem cazați, copilul își va ajuta tovarășul de joacă să pună jucăriile în ordine, dacă noi vom vorbi frumos despre oamenii de care tocmai ne-am despărțit, copiii vor spune cuvinte bune despre tovarășii de joacă și îi vor vedea prin ceea ce aceștia sunt și nu prin ceea ce sunt mai puțin. Lucrurile nu se vor întâmpla ”peste noapte”, însă se vor întâmpla cu siguranță.

Pentru a îi ajuta să își șlefuiască componentele inteligenței emoționale, este bine ca părinții să își observe copiii și să le spună, cu delicatețe, unde ar fi bine să mai lucreze. Un copil poate percepe o situație mult mai inflamată decât este ea în realitate. Sau poate interpreta greșit un gest și se poate mâhni, tocmai pentru că nu înțelege contextul. Un altul poate că nu-și poate controla furia sau neputința. Un altul poate reacționa nepotrivit în fața unei persoane sau în fața unei abordări.

Odată ce vom explica foarte clar copilului ce este de făcut, care este experiența noastră față de diverse situații similare, atunci când îi vom spune că totul are rezolvare și că orice greșeală poate fi reparată, că oricine poate avea o altă părere decât părerea noastră sau că există mereu o data viitoare în care putem face mai bine, ei bine, atunci copilul se va liniști și va învăța.

Poveștile din cărți, pildele, sunt mijloace la îndemână prin care să le arătăm copiilor întâmplări similare cu întâmplările trăite de ei sau cu cele pe care le pot întâlni: ”Am aflat despre o fetiță care…”, ”Tocmai mi s-a povestit despre un băiețel …”. Este important ca fiii și fiicele noastre să știe că și alții ”au fost acolo” și au reușit să iasă la lumină. Este important să-i ajutăm să vadă dincolo de etichete negative și situații ce par fără ieșire și să îi ducem pe ei înșiși în ipostaza de a descoperi soluții pline de pozitivism și liniștitoare.

 

Copiii cu inteligență emoțională înaltă dețin controlul

Copiii cu o inteligență emoțională dezvoltată vor comunica clar, adecvat, vor ceda și vor împărți, se vor focusa pe rezolvarea situațiilor înțelegând la rându-le ce simt cei cu care vin în contact. Acești copii sunt cei ce dețin controlul comportamentelor inadecvate pe care le întâlnesc sau care sunt îndreptate spre ei, știu când e cazul să ceară ajutor pentru o situație dificilă, știu când sunt copleșiți și când să vorbească despre ceea ce greu îi apasă, și știu cum să lucreze cu ei înșiși pentru a depăși situațiile neplăcute.

 

Emo_3

 

Vârsta de 9 ani aduce copiii pe o mare a influenței sociale. Este momentul în care preadolescenții devin puternic influențați de emoții. Pentru ei, a deține abilități din sfera inteligenței emoționale este un lucru de căpătâi, e o plută sigură ce îți dă puterea de a naviga în fiecare zi cu calm, cu flexibilitate, cu toleranță și, desigur, cu empatie. În anii ce urmează, tinerii vor deveni încrezători și maturi emoțional.

 

Copiii sunt oglinda părinților lor

Una dintre pildele mele preferate este un dialog între un tată și fiul său: ”Fii atent pe unde calci, fiule!” ”Tată, fii tu atent pe unde calci. Eu oricum voi călca pe urmele tale!”

Copiii fac ceea ce văd că fac părinții, și nu ceea ce părinții le spun să facă.

Dacă le veți spune copiilor: ”Trage aer adânc în piept și gândește de două ori înainte să dai o replica tăioasă”, însă tu nu tragi niciodată aer în piept și dai mereu o replică tăioasă, fii sigur că el va face la fel.

Copiii vor fi sarcastici dacă sunt tratați cu sarcasm, copiii vor judeca dacă sunt judecați, copiii vor fi înțelegători dacă sunt înțeleși, copiii vor susține dacă sunt susținuți, copiii vor fi negativiști dacă sunt lângă adulți prăpăstioși, copiii vor vedea doar oportunități în familii cu ferestre larg deschise.

 

Experiențele părinților sunt valoroase pentru copii

De cele mai multe ori, părinții evită să vorbească despre cum s-au simțit ei într-o situație delicată în copilărie, atunci când au fost persecutați la școală, de exemplu. Au impresia că ar arăta slăbiciune. Totuși este exact ceea ce își doresc să audă copiii: cineva apropiat și puternic azi, a fost cândva în locul meu și s-a descurcat, a supraviețuit.

Transparența și încrederea va da aripi atunci când toate ușile par ferecate și va picura încredere dragilor noștri copii.

 

Ana și Adrian au început de la o vreme să fie pentru copiii lor mai mult sprijin decât povețe și directive. S-au uitat mai mult la ei, la comportamentul lor și au făcut schimbări în ei înșiși. Cuvinte și comportamente vechi au fost eliminate. Și și-au văzut copiii înălțându-se exact atunci când pășeau în urmele lăsate de ei pe cărarea devenirii.

 

Acum opt ani, când era la masteratul de antreprenoriat social, Loredana Munteanu s-a gândit să pună bazele unui proiect prin care să-i apropie pe tineri de artă. Titlul temei de disertație pe care Loredana îl alesese era ”Arta nu mușcă”. Teza a fost bine primită de către profesori, iar la final unul dintre ei a încurajat-o să continue și să deschidă un ONG cultural. Fără echipă, fără niciun suport financiar sau măcar o idee despre cum e lumea ONG-urilor, Loredana era doar o proaspătă absolventă de masterat care pornea la drum cu un bagaj de vise.

 

După câteva luni a venit prima idee, muzică clasică la metrou. Ca multe idei bune, a venit pe neașteptate. Într-o dimineață, într-un vagon al aglomeratului metrou bucureștean, unul dintre călători asculta o manea pe boxele playerului portabil pe care-l avea cu el. Deși mulți păreau deranjați, doar Loredana s-a dus la el și l-a întrebat dacă nu se gândește la disconfortul pe care-l produce în jur. Răspunsul primit a surprins-o: asta e muzica mea de zi cu zi, cu ea trăiesc de dimineață până seara. ”Ok, și cum ar fi să vin și eu cu un player mâine, să apăs play și să fie Bach?”, a replicat ea. I s-a răspuns sec: ”Dacă asta e muzica ta, poți s-o aduci.”

 

“Muzica este limbajul universal: nu trebuie decât să asculți și să simți”

De la această întâmplare a pornit Festivalul de Muzică Clasică de la Metrou. Conceptul era nou pentru România, așa că Loredana a vorbit cu cei de la Metrorex, care s-au arătat foarte deschiși. Începutul a fost dificil, spune Loredana, pentru că “mulți dintre artiști, atunci când i-am contactat, au refuzat. Le era teamă, se simțeau foarte expuși. Le lipsea experiența spațiilor neconvenționale.” Astfel, la prima ediție cei care au concertat pe peroanele metroului bucureștean au fost aproape toți studenți. “Mi-a plăcut ideea să mă duc către tineri artiști. Să le găsim o altfel de platformă pentru concerte, mai ales că există în continuare o problemă cu spațiile pentru concerte și spectacole. Așa că le-am oferit cea mai neconvențională sală de spectacole din București” spune Loredana Munteanu.

 

Festivalul de muzică Clasică de la Metrou. Foto: https://www.facebook.com/artanumusca/

Festivalul de Muzică Clasică de la Metrou. Foto: https://www.facebook.com/artanumusca/

 

Pe lângă recitalurile de muzică clasică susținute de soprane, tenori, cvartete, publicul a putut admira momente de balet clasic și dans contemporan. Prima ediție a fost un succes, iar cu timpul ideea a crescut atât de mult încât “de la a doua ediție am început să spunem că e un festival, nu doar un simplu proiect”, își amintește Loredana.

 

Poezie în tramvai. Și jazz

După Festivalul de Muzică Clasică de la Metrou, Loredana a început să îndrăgească și mai mult ideea de proiect cultural în spații publice alternative. Astfel, pe 21 martie 2019, de ziua internațională a poeziei, a luat naștere Tramvaiul poeziei. Proiectul a reconstruit atmosfera Bucureștiului poetic de altă dată. În această primă ediție, tramvaiul de pe linia 1 din capitală a fost gazda poeziei timp de trei săptămâni.  “Tramvaiul a fost personalizat atât în exterior, cât și în interior. La exterior a fost colantat cu versuri ale marilor autori, iar în interior cu o bibliotecă interactivă, dar cu autori contemporani”, spune Loredana Munteanu.

 

Actul artistic stradal are un dinamism pe care nicio sală nu o să-l poată capta vreodată. În stradă nu înregistrezi numai vibrația și energia actului artistic, ci și vibrația orașului

 

În fiecare zi diferiți poeți au susținut recitaluri de poezie în tramvai, acompaniați de muzică de jazz. “Tramvaiul are un farmec aparte, care amintește de Bucureștiul interbelic. Și dincolo de a apropia publicul larg de poezie, mi-ar plăcea ca oamenii să privească orașul de la fereastra tramvaiului și cu alți ochi. Să simtă vibrația orașului, pentru că nu poți să citești poezie mecanic, trebuie să te conectezi și la tine însuți, și la frunza care a căzut”, spune organizatoarea.

 

Lor_3

 

“Mulți dintre noi avem nevoie de momente care să ne amintească de micile bucurii și unul dintre ele poate fi chiar acesta: în drumul tău spre casă, care e același în fiecare zi, întâlnești mereu oameni diferiți, care ar putea să-ți aducă un zâmbet, o mică speranță” spune Loredana Munteanu.

 

Din punctul meu de vedere, arta e pentru toată lumea, nu e ceva intangibil. Dimpotrivă, e pentru orice categorie de oameni. Nu trebuie să cunoști istoria artei sau a muzicii, trebuie doar să-și deschizi mintea și sufletul

 

Publicul din tramvai a fost divers, de la bătrâni la tineri, de la locatari ai cartierelor până la persoane care locuiau peste hotare. “Au fost foarte mulți bătrâni simpatici cărora le era teamă că au greșit tramvaiul, ei voiau să ajungă la piață. Sau turiști din alte țări, care mi-au au zis că n-au mai văzut niciodată așa ceva”, își amintește Loredana.

 

 “Nu poți să citești poezie mecanic, trebuie să te conectezi la tine însuți și la frunza care a căzut”

Tramvaiul literar și muzical a fost întregit de un concurs de poezie destinat tinerilor cu vârsta cuprinsă între 18-25 ani. În primele zece zile s-au înscris 263 de participanți din toată țara. Creațiile au fost jurizate și au fost desemnați zece finaliști care au urmat un atelier de scriere creativă cu Iulian Tănase.

 

Lor_2

 

Ulterior tinerii au fost provocați să creeze un poem a cărui temă să fie Bucureștiul. “Însă apoi ne-am gândit să facem o schimbare, ca să nu trebuiască să alegem un singur câștigător din cei zece. Ne-am zis să-i lăsăm pe acești copii să se bucure de experiență, să nu simtă doar presiunea competiției. Așa că i-am făcut pe toți zece câștigători. Iar ei au creat un poem colectiv, pe care ne dorim să-l pictăm pe fațada unei clădiri din București” a spus Loredana.

 

“Oricând e nevoie de oameni cu inițiativă, fie că e ONG, business, o idee inovatoare sau o postare pe Instagram”

Succesul acestor proiecte i-a dat încredere Loredanei și a început să țintească și mai sus. Cât de sus? Până la a livra scrisori în avion. Astfel a apărut Atelierul de scrisori călătoare, bilete  scrise de mână, lăsate pe banchetele trenurilor, autobuzelor și în final ale avioanelor. Ele purtau un mesaj simplu: comunicarea de azi e eficientă, dar rece. Să ne întoarcem, măcar din când în când, la scrisul de mână, cald și prietenos.

 

Lor_4

 

Loredana Munteanu își continuă explorarea spațiilor alternative și a formelor neobișnuite de exprimare artistică. “Voi continua cu tramvaiul poeziei, poate chiar reușim să-l extindem și în alte orașe din țară. Iar apoi mi-ar plăcea să dezvolt un proiect pe conceptul de arte vizuale, deja am câteva idei.”

 

 

Este oare posibil să ai succes profesional fără să-ți ruinezi emoțional familia? Cum să faci ca să ai și o familie fericită, dar să fii și performant la serviciu, mai ales dacă ești un antreprenor la început de drum sau un manager de care depind zeci de angajați? Monica Daniela Găitănaru, psihoterapeut analist jungian, dezvăluie concluzii din experiențele de la cabinetul de terapie și din experiența ei de soție și mamă. Un prim articol dintr-o lungă serie pe această temă.

 

Cum face o persoană cu o activitate profesională foarte solicitantă să aibă în același timp și o familie stabilă și împlinită?

Este necesar să existe prioritizări, un sistem de valori setat, stabilit, ca să putem să ne împărțim timpul pentru toate activitățile, inclusiv cele cu familia. Dar fără a neglija timpul personal, adică cel alocat pentru noi înșine. Pentru că, dacă ne dorim să oferim timp de calitate familiei, trebuie să vedem cu ce venim acasă, în familie. Dacă ne-am consumat o mare parte din energie la serviciu, poate ar trebui să ne privim și pe noi înșine cu blândețe. 

Dar eu cu mine sunt toată ziua, și la birou și acasă. De ce-ar trebui să aloc un timp suplimentar pentru asta?

Când sunt eu cu mine la job, nu e același lucru cu a fi eu cu mine în intimitatea mea, în care mă pot descărca de acumulările de energie reziduală, pe care nu vreau să le duc acasă. Poate fi chiar timpul pe care-l petrec în trafic, pe drumul spre casă.

 

Dacă ne-am consumat o mare parte din energie la serviciu, poate ar trebui să ne privim și pe noi înșine cu blândețe.

 

Dacă tot îl am la dispoziție, îl folosesc să-mi acord atenția de care am nevoie: îmi pot face atunci bilanțul zilei, atunci pot să-mi dau seama care au fost lucrurile care m-au stresat, care m-au frustrat cel mai tare și să mă descarc de aceste lucruri. Sunt persoane care îmi spun la terapie că ascultă în mașină muzică dată la maxim și își dau voie atunci să se exteriorizeze, pentru că la birou n-au avut cum.

De ce e necesar să facem asta?

Pentru că după serviciu ajungem acasă, iar în familie ne simțim în siguranță, și în intimitatea căminului putem simți că ne este la îndemână să descărcăm ceea ce am acumulat în anumite situații presante la locul de muncă. Și se întâmplă adesea să ne descărcăm în mod regretabil această acumulare inconștientă negativă pe partenerul de viață sau pe copiii noștri, care sunt cei mai la-ndemână.

Dacă sunt un antreprenor  care vrea să pună o afacere pe picioare, e nevoie de prezența mea fizică acolo, la locul unde se desfășoară activitatea. Ce voi face atunci cu cei de acasă? Pot să mizez pe înțelegerea familiei?

Da, putem face asta, dar mai devreme sau mai târziu vom avea de plătit niște costuri. Ele se vor regăsi în dezechilibrele pe care le vom găsi acasă.

Chiar dacă soția/soțul spune că mă susține?

Da, chiar dacă. E ușor pe termen scurt. Dar când aceste lucruri se prelungesc… Cu timpul, o familie care ar trebui să fie una completă și funcțională, se poate transforma treptat și subtil într-o familie monoparentală. Este foarte dificil pentru o femeie să crească singură copiii și să se ocupe singură de casă, atâta vreme cât ea se știe parte a unui cuplu, a unei familii.

Ce înseamnă pe termen scurt? O afacere aflată la început poate avea nevoie de 2-3-5 ani ca să se maturizeze.

E important să existe un acord de ambele părți: uite, o să facem acest efort, pentru o anumită perioadă de timp bine determinată, o să punem pe picioare afacerea, după care ne va fi tuturor bine. Însă nu cred că patru ani de zile e o perioadă indicată.

 

Copilul ar fi avut nevoie ca tatăl lui să fie acolo, să se știe protejat, să știe că e cineva în spatele lui, mai puternic decât el, care poate oricând să intervină și să-i țină partea

 

Mi se pare mult și doi ani. Între 6 luni și un an mi se pare că e o perioadă care să evite niște consecințe foarte puternice. Dar deja în doi ani în care copiii nu prea ne văd pe acasă, s-ar putea ca ei să înceapă să caute involuntar alte figuri parentale, poate în profesorii de la școală, poate în părinții altor colegi. Copiii, la fiecare stadiu de vârstă în parte, au nevoie de ambii poli: de cel masculin al tatălui și de cel feminin al mamei. Iar lucrurile nu sunt reversibile: dacă într-o etapă cheie a dezvoltării psihologice și emoționale a copilului noi n-am fost acolo, asta poate avea efecte pe termen lung, în viața lui de adult. Dacă în acea etapă copilul a avut momente de vulnerabilitate, de exemplu a avut conflicte sau au fost situații de bullying, el ar fi avut nevoie ca tatăl lui să fie acolo și să se știe protejat, să știe că e cineva în spatele lui, mai puternic decât el, care poate oricând să intervină și să-i țină partea. Dar el s-a simțit vulnerabil și descoperit în acele situații. Și probabil și mai târziu în viață el s-ar putea regăsi vulnerabil în situații de conflict.

Să luăm un exemplu: ești o antreprenoare la început de drum, ești de meserie arhitect de interior și vrei să-ți faci un birou de arhitectură propriu. N-ai încotro, clienții te așteaptă la prospecție la ora 8 seara, atunci au ei timp. Iar soțul și copiii te așteaptă acasă. Îți vei spune, evident, că ”mă vor înțelege, pentru că ceea ce fac, fac pentru noi toți”.

Asta funcționează doar dacă este o situație excepțională. Noi nu ne putem permite să pierdem acele ritualuri care sunt mai mult sau mai puțin sacre în fiecare familie, așa cum ar fi ca măcar o masă pe zi să o mâncăm împreună, în familie. Acela este un moment foarte important, de comuniune a familiei, în care ne adunăm cu toții în jurul unei mese. Dar dacă noi nu avem din șapte cine din săptămână decât două împreună, lucrul acesta s-ar putea să aibă repercusiuni.

Dar putem avea două cine și cinci mic-dejunuri?

Se poate și așa. Important este să găsim o variantă în care totuși să fim împreună. În matricea acestei familii se va fixa ideea că suntem flexibili, dar suntem totuși împreună, măcar în anumite momente-cheie ale zilei sau ale săptămânii.

La asta se reduce deci subiectul acesta? Să aloc timp familiei, să fiu fizic acasă?

Nu doar fizic. Sunt de exemplu unii antreprenori care lucrează de acasă și sunt toată ziua în preajma copiilor. Dar dacă vorbesc la telefon sau stau în fața unui ecran, asta nu înseamnă că sunt și emoțional sau afectiv prezenți alături de familia lor.

Dar numai tu știi că nu ești acolo din punct de vedere afectiv.

Ceilalți cu siguranță simt asta. Chiar și copilul bebeluș simte asta. De la cele mai mici vârste simt când mama mă privește. Când mă privește și mă vede pe mine, nu se uită la mine și se gândește la altceva.

 

 

Gândul mi-a fugit la un film, văzut de mult, cu Octavian Cotescu și Rodica Mureșan în distribuție; se numea ”O lebădă iarna” și era adaptarea cinematografică a regizorul Mircea Mureșan pentru piesa de teatru a lui Paul Everac, ”A cincea lebădă”. Protagoniștii, Dufy, o balerină care în ciuda talentului său nu reușea să obțină un rol principal în ”Lacul lebedelor”, și Mirea, un inginer ajuns la deplină maturitate, dar măcinat de drame sentimentale și conflict emoțional, erau de fapt doi oameni în fața singurătății și care, cu toată atracția pe care o simțeau unul pentru celălalt, au eșuat în separare.

 

 

Acea apariție aproape fantomatică, plutind în apa neverosimil de limpede a Mării Negre, la acea oră a unei dimineți de septembrie care semăna cu una de iulie, mi-a adus aminte de personajul Dufy, cu singurătatea sa de neînțeles și alegerea atât de nepotrivită de a căuta apropierea unei alte specii, mai degrabă decât compania suratelor sale.

 

6

 

Cea mai veche moschee din România

În această zi de toamnă mangaliotă ce ar fi putut concura cu orice zi de vară, plină de o lumină eterată, inefabilă, o apariție singuratică cu valențe dramatice everacciene, te pune pe gânduri: și dacă acest loc anume de pe malul mării este o matrice ce alege destine aparte și le oferă o istorie diferită de cea liniară, fără să aleagă între oameni și păsări, între comunitatea din satul pescarilor și cea a înaripatelor.

Răspunsul la o asemenea întrebare nu-l poți găsi decât explorând, așa că am pornit în explorare. Și nu puteam face acest lucru decât într-un singur fel, adică din cel mai vechi loc al orașului, de la geamia Esmahan Sultan din Mangalia, ridicată în secolul XVI, mai precis în anul 1575 și care este nu doar cel mai vechi edificiu al orașului, ci și cel mai vechi lăcaș de cult al musulmanilor din România.

Se pare că pentru construcția în sine s-au folosit blocuri de piatră din ruinele anticei cetăți a Calatisului, în timp ce pentru fântâna rituală materialul de construcție a fost extras dintr-un vechi mormânt roman din perimetrul cetății.

Moscheea a fost construită la cererea fiicei sultanului Selim al II-lea, prințesa Esmahan, soția vizirului sultanului, Sokollu Mehmet Pașa. Zidăria este făcută din piese cioplite din piatră îmbinate cu scoabe din oțel turnat la fața locului, fără vreun alt liant, fiind astfel un unicat și din acest punct de vedere printre geamiile de evul mediu din România.

 

5

 

Dacă este să dăm crezare mărturiilor istorice, în anii în care se făceau planurile de construcție pentru moscheea dorită de fiica sultanului Selim, Mangalia nu era un loc orișicare din imperiul în plină expansiune al otomanilor, ci, așa cum îl numea călătorul derviș (istoric și geograf al imperiului) Elia Celebi (1611-1682), cunoscut și sub numele de Mehmed Zilli, o Kaaba – Mecca a pribegilor și sărmanilor, deci un loc special, primitor, o matrice în care erau distilate învățăturile morale și prețuită compasiunea și spiritul de întrajutorare.

 

Ancore lăsate și ancore ridicate

Privind dincolo de zidurile și grădina care adăpostește monumentele funerare ale unei neprețuite istorii medievale cu care se mândrește astăzi Mangalia, pe mare, foarte aproape de gura portului o regată a velierelor andocate în portul turistic, ori venite de pe alte mări și primite în gazdă este în plină desfășurare. De obicei, la această vreme Mangalia se organiza Rotary Club Regatta; dar în 2019 această regată a avut loc în luna iunie, așa că spectacolul la care am asistat noi a fost o etapă (a doua) de Campionat Național organizată de porturile turistice din Eforie Nord, Mangalia și Limanu.

Plutind asemeni unor păsări acvatice în grupuri strânse sau dimpotrivă în cercuri largi, velierele urmau trasee greu de descifrat altfel decât în logica jocului și prin legile dansului sub razele de soare. Și după o minunată zi plină, ca la un semn, înainte de apus, atunci când soarele scălda în arămiu penele lebedei singuratice și pietrele geamiei, cercurile de veliere s-au desfăcut și în lung șir au intrat în port, navigând către Limanu.

 

4

 

Dar nu erau singurele ambarcațiuni care luau cu asalt gura portului Mangalia. Așa că, în timp ce marinarii strângeau velele și închinau un pahar de șampanie, pescarii din satul Mangalia și din Limanu părăseau portul pentru a-și întinde plasele în apus. Povestea satului de pescari am descoperit-o cu ajutorul unui barcagiu transformat în ghid pentru turiști, care ne-a luat în șalupa lui bucuros să ne spună povești minunate despre Mangalia, despre mare și soare, despre port și șantierele navale și, în cele din urmă, despre noi înșine.

 

Barcagiul cu povești

Pescarii, am aflat, pleacă pe mare la apusul soarelui, când își întind plasele și înainte de răsărit, pentru a aduna captura de peste noapte. Uneori captura este bogată, și atunci pescarii nu au cui să o vândă pe toată, pentru că se întâmplă să fie bogată tocmai atunci când litoralul se golește de turiști și cererea scade.

Sunt și multe zile în care captura este puțină și problemele pescarilor devin mari. Dar niciunul dintre ei, pescarii adevărați, nu s-ar gândi să-și schimbe ocupația, viața până la urmă, din acest motiv, pentru că departe de mare rostul lor pe pământ nu s-ar mai găsi cu niciun chip.

Și tot de la barcagiul nostru am aflat poveștile șantierului naval din Mangalia, cel mai mare al țării, până de curând aparținând unei companii sud coreene, vreme în care lansa la apă câte un vapor lunar și avea aproape 4000 de angajați. Apoi șantierul a fost preluat de statul român, contractele s-au pierdut și aproape 3000 de angajați calificați au plecat peste hotare. Cu dificultate s-a găsit un antreprenor olandez pentru șantier, care avea contracte, dar nu mai existau lucrători. Așa că multe din acele prezumtive contracte s-au pierdut din nou și se fac mari eforturi pentru a aduce noi angajați, mulți dintre ei de prin Asia.

 

7

 

Nici în vremea dictaturii comuniste, atunci când șantierul a devenit cel mai mare al României și avea aproape 7000 de angajați, situația nu a fost mai bună. În acele vremuri muncitorii erau transbordați cu barjele peste canalul Limanu ca să ajungă la muncă pe șantier și, la un moment dat, o astfel de barjă supraîncărcată s-a răsturnat și aproape 90 de oameni și-au pierdut viața. Oficial nu s-a știut nimic, dar dictatorul Ceaușescu s-a deplasat de urgență pe șantier și a dispus construirea podului de peste canal, construcție care s-a înfăptuit cu adevărat în scurt timp, adică în numai șase luni.

Șantierul militar, astăzi practic închis, era de asemenea cel mai mare din România și totodată locul unde s-au produs cele mai multe din navele militare de producție românească aflate astăzi, încă, în serviciu. Dar dacă nu mai este o unitate funcțională, a devenit în schimb un muzeu de neprețuit, doar că încă nevalorificat. În acest șantier găsim navele cu care cuplul Ceaușescu naviga pe mare sau pe Dunăre, adică Rândunica și Egreta, ori prima navă de război intrată în dotarea forțelor navale române, Eugen Stihi, și care a fost folosită în ambele războaie mondiale.

Dar, dacă toate acestea coexistă în Mangalia, nu vorbim oare tot despre o matrice, un leagăn al modernității societății românești, un loc care a produs argumente forte pentru națiune și încă poate să o mai facă?

 

Povestea corabiei englezești scufundată în portul Mangalia

Navigând mai departe pe lanțul de povestiri al barcagiului nostru, am trecut pe lângă satul pescarilor și pe lângă epava scufundată a corabiei Grethe Whitting, inaugurată în anul 1914 pe șantierele britanice Colby Brothers, Lowestoft. Corabia, sub pavilion german, a cărei imagine am reprodus-o mai jos folosind ca sursă presa constănțeană, a ajuns în anul 2008 în Mangalia, după ce a navigat 45 de zile prin Golful Biscaya, Strâmtoarea Gibraltar, Mediterana, ajungând după traversarea Bosforului în Marea Neagră.

Doar că, tocmai aici, și încă în port, corabia s-a scufundat. În ciuda reparațiilor, ea a continuat sa ia apă și, ca un blestem apoi, a fost devastată, jefuită așa că, în cele din urmă, abandonată, s-a scufundat și zace acum în mâl, ca o lebădă imensă eșuată. Nu totul este frumos în Mangalia, nu toate poveștile au aici un final fericit.

 

1

 

Trecând pe lângă cheiul Poliției de Frontieră, o altă poveste tristă aveam să aflăm de la ghidul barcagiu, și anume povestea barcazului turcesc Dardanele 2, surprins de Garda de Coastă cu aproape 90 de refugiați pakistanezi la bord. Nava a fost arestată, pescarii-aventurieri turci reținuți și judecați, iar refugiații plasați în centre specializate, de unde s-au străduit cât au putut să ia calea Germaniei, lucru pe care aproape toți l-au reușit.

 

Din nou cu pământul sub picioare

După ce barcagiul ne-a lăsat din nou pe chei, în portul turistic Mangalia, am decis că explorarea matricei mangaliote poate fi declarată încheiată. Ni s-au alăturat, plutind pe apele portului câteva zeci de lebede, printre ele și cinci sau șase familii cu pui purtând încă pene cernite. Nu știu dacă lebăda noastră singuratică era printre ele, sau dacă, ca un arc peste timp personajul Dufy a reușit să obțină rolul solistei care interpretează atât prințesa devenită lebădă albă, cât și pe cea neagră în baletul lui Ceaikovski.

Îmi aduc aminte că, în filmul lui Mircea Mureșan, la final inginerul Mirea a plecat cu trenul, peisaje triste de iarnă trecându-i prin fața ochilor, prin geamurile vagonului. Un om singur, un final trist. Nu l-am împărtășit. Ne-am depărtat de Mangalia cu sentimente amestecate, este adevărat, dar în niciun caz cu tristețe și, fără îndoială, cât se poate de străini de ideea de însingurare.

 

2

 

Luând calea către inima Dobrogei, spre Adamclisi, locul despre care istoricul Grigore Tocilescu spunea că reprezintă certificatul de naștere, în piatră, a poporului român, am înțeles că, de fapt, nu există o matrice mangaliotă neapărat, ci, dacă este să vorbim totuși despre o matrice, ea este cea în care s-a născut poporul român creștinat, prezentă în întreaga Dobrogea de astăzi, în care s-au format în armonie și musulmanii care împărtășesc încă valorile neprețuite pe care le remarca acum cinci secole călătorul derviș Elia Celebi.

 

Este poate dificil să ne imaginăm astăzi că odinioară a fost posibil pentru o întreprindere românească să atragă lucrători din Occident și să se numere printre primele din lume în domeniul ei de activitate. Această performanță a fost atinsă de către „Casa Capșa”, firmă la originea căreia se află familia de aromâni cu același nume, sosită în Țările Române la sfârșitul secolului al XVIII-lea.

 

 

De la cojocari, la cofetari și specialiști în delicatese

Ocupându-se inițial cu cojocăria, membrii acestei familii s-au remarcat de la bun început printr-o serie de calități ce i-au predestinat succesului în lumea afacerilor: dinamism, capacitate de muncă, spirit econom și, nu în cele din urmă, o nezdruncinată solidaritate familială.

Orientarea lor către domeniul industriei alimentare, respectiv cel al cofeturilor și delicateselor, se produce în prima jumătate a secolului al XIX-lea, când acesta era relativ nou și slab reprezentat în Țările Române, prin frații Anton și Vasile Capșa, care deschid, la anul 1852, o prăvălie la parterul Hanului Damari, situat pe actuala Calea Victoriei, vis-a-vis de biserica Zlătari.

Aceasta este prima Casă Capșa, ce a funcționat până la anul 1871. Cea de-a doua, care există până în prezent, a fost deschisă mai sus, tot pe Podul Mogoșoaiei  (actuala Calea Victoriei), la anul 1868, de fratele mai mic al celor de mai sus, Grigore Capșa (1842-1902), primul din familie care s-a specializat în această profesie, fiind ucenic vreme de patru ani la celebra casă Boissier din Paris.

 

Capsa_2

 

Primele fondante și lichioruri din București

Succesul și faima de care s-a bucurat în epocă și ulterior Casa Capșa se datorează în mare parte calităților fondatorului ei, care a dat dovadă de o bună intuiție a cerințelor pieței, saturată de produsele bucătăriei autohtone și orientale. El a adus produse noi din Occident, prin intermediul unei rețele de furnizori pe care și-o organizase în marile orașe europene.

Așa apar pe piața bucureșteană bomboanele de ciocolată, fondantele pariziene și vieneze, înghețata, ouăle de ciocolată, dar și vinuri, coniacuri, lichioruri ori șampanie, țigări fine berlineze sau ceaiuri din Anglia și Rusia, impactul noilor produse fiind sporit prin folosirea de materiale complet noi pentru ambalaje, precum cutii cu modele cât mai complexe, „cartonaje” și staniol.

De asemenea, Grigore Capșa a avut o atenție deosebită față de noile mijloace tehnice și decorative apărute în epocă, localul fiind modernizat permanent. Astfel, el s-a numărat printre primii abonați ai „Societății Generale de iluminare și încălzire prin gaz din România”, iar Casa Capșa a deținut primul telefon particular din București, folosit, începând cu anul 1890, pentru a face legătura rapidă între local și locuința familiei, situată pe bulevardul Kiseleff.

 

Personalul era adus din Franța

Însă caracteristica emblematică a locului a fost profesionalismul personalului său, recrutat la început exclusiv din Franța, deoarece Grigore Capșa a preferat rămânerii în Occident aducerea acestuia în țară: „ca român simt nevoia pe care o are țara mea de a poseda un stabiliment, unde să se poată găsi zilnic, la orice oră, miile de dulciuri care au făcut renumele celor mai buni cofetari și patisieri francezi”. Tradiția recrutării de personal străin s-a menținut până în perioada Primului Război Mondial, dar și ulterior, proprietarii pricepându-se foarte bine la valorificarea calităților acestora.

Ulterior, Casa Capșa a început să recruteze și din rândurile conaționalilor, administratorii având o grijă deosebită față de fiecare, dar și pretenții pe măsură. Politica de personal era astfel rezumată de un fost angajat: „Casa Capșa avea un principiu: ținea foarte mult la personal, îl plătea bine, îi făcea toate avantajele, oferea: masă, casă, ajutor de boală etc. toată viața, ca să nu se divulge secretul afacerii, dar când pleca cineva, nu-l mai primea înapoi”.

Dispunând astfel, după trecerea câtorva ani, de un capital semnificativ, de lucrători pricepuți și loiali, cât și de mijloace proprii de producție, aprovizionate cu materii prime de diverși furnizori din țară, Grigore Capșa și-a extins substanțial afacerea, în primul rând fizic, localul său ajungând să cuprindă, pornind de la o mică „sală de consumație” cu doar 11 mese, un hotel, restaurantul, cafeneaua și terasa – un alt concept inovativ pentru acea vreme.

 

Capsa_3

 

Capșa, om de afaceri vizionar, cunoscut în toată Europa

De asemenea, acesta a avut întotdeauna un fler deosebit pentru investiții, luând în antrepriză de-a lungul timpului mai multe locații din București (Lido, Athénée Palace) ori Sinaia (hotelurile Caraiman și Palace) și participând la majoritatea evenimentelor politice și culturale ale perioadei, astfel încât, spre sfârșitul secolului, era un fapt universal recunoscut că „nu era sărbătoare de la care să lipsească”.

O altă inițiativă luată de către fondatorul Capșei a fost aceea de a crea produse dedicate unor evenimente sau personalități (prăjiturile „Carol I”, „Constanța”, „Joffre”, bomboanele „Jockey Club”, „François Joseph”, înghețata „Princesse Marie” ș.a.), ce se serveau la fabuloasele banchete unde Grigore „supraveghea singur printre mese ca fiecare persoană să fie mulțumită, deși era om de milioane”.

Grigore Capșa nu s-a limitat doar la afaceri, ci a știut să-și pună talentele și în slujba țării. Astfel, ca președinte al Camerei de Comerț și Industrie, a contribuit la dezvoltarea întreprinderilor românești, ale căror produse le-a promovat folosindu-se, uneori, de propria faimă: a fost primul român care a prezentat vinurile naționale la expoziția internațională de la Bordeaux. Totodată, produsele Casei Capșa au fost premiate la mai multe astfel de evenimente, fiind considerate „demne să rivalizeze cu tot ceea ce a trimis Parisul mai elegant și mai perfect în arta cofetăriei”.

Atât de eficientă și durabilă s-a dovedit afacerea înființată de către Grigore Capșa, încât i-a supraviețuit – în mare parte neschimbată – încă o jumătate de secol și, dacă nu ar fi fost naționalizarea impusă în perioada comunistă, poate că spiritul ce a caracterizat această „instituție bucureșteană” s-ar fi menținut până în prezent între zidurile clădirii de pe Calea Victoriei.

 

”Să ne ferească Dumnezeu să credem că problemele care țin de lumea psihicului pot fi rezolvate doar în cabinetul psihoterapeutului!”. M-am uitat ușor mirat la  terapeuta mea, cea care tocmai rostise aceste cuvinte. Știam despre ce este vorba și de ce spune acest lucru. Însă ceea ce mi-a atras atenția era felul în care o zicea. O claritate a gândului care avea de-a face cu smerenia. Ca o opinie a cărui adevăr fusese verificat nu prin cel al corespondenței sau al coerenței,  ci prin criteriul suferinței, al interiorizării. Adevărurile care ne dor, nu cele pe care doar le înțelegem. Mai găsești în rândul psihoterapeuților dintre cei care cred că, dacă e să vorbim serios, nu poți găsi vindecare în afara cabinetului. Un fel de extra ecclesiam nulla salus în varianta secularizată și prost înțeleasă.

 

 

Sunt și mulți dintre cei care amână sau evită întâlnirea cu sine însuși. Fie nu e momentul, fie nu sunt bani, fie altele sunt prioritățile. Mai aștept, nu merg acum la terapeut sau la duhovnic, la coach sau la consilier. Să mă liniștesc puțin și după aceea. Termin proiectul acesta și mă duc. Peste o săptămână, o lună, un an, zece ani, mai încolo, nu acum. În orice caz, nu acum. Iar la final de zi, de lună, de an sau de decadă ne simțim goliți interior. Fără direcție, fără motivație, lipsiți de energia de a mai face ceva. Profund frustrați, mustind de furia înăbușită a unui ceva interior nelămurit, într-o ubicuă anxietate sau într-o depresie neînțeleasă pe care căutăm să o păcălim până la următorul termen. Lipsiți de contactul cu propriul suflet.

Cel mai adesea dăm vina pe timp. Ne amăgim în fiecare zi că de mâine ne vom lua în serios. Vom alerga, vom începe cursurile acelea de desen sau de dans, vom merge mai mult la munte, vom ieși mai des în parc, ne vom juca mai mult cu copiii noștri, vom citi mai mult ce ne place, ne  vom trezi mai devreme pentru a ne bea măcar cafeaua în liniște, ne vom suna prietenii.

 

”Ca pe tine însuți”

”Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Matei 22, 39). Pentru mulți dintre cei care trag din greu la jugul zilei această poruncă hristică le justifică sacrificiul.  Dar cât de clar se aude în urechile noastre ”ca pe tine însuți”? Ne grăbim să îl iubim pe celălalt, să îl ajutăm, să îi satisfacem nevoile. Cât de bine știm să facem acest lucru și pentru noi, pentru a da sens comparativului ”ca pe”?

Am un prieten care preț de 10 ani a muncit din greu, câte treisprezece, patrusprezece ore pe zi. Familia lui avea de toate. Doar că, de fapt, nu îl avea tocmai pe el. El era cel care lipsea. Pentru că își lipsea lui însuși. După 10 ani s-a îmbolnăvit și, din fericire pentru el și pentru familia lui, a înțeles atenționarea primită. Tot ceea ce făcuse, tot sacrificiul său avea un preț. Se simțea important, primea recunoștința celorlalți, prețuirea lor. Ba chiar și nițică îndatorare. Se vedea acceptat și iubit. Sacrificiul lui avea ca răsplată iubirea lor. Ca Narcis, își vedea chipul pătimirii sale în luciul recunoștinței celor dragi. Însă avea nevoie să se vadă în ceilalți tocmai pentru că nu era în contact cu el însuși, pentru că altfel nu știa să se vadă.

 

Gradinile_1

 

”A început prin a-și dedica un moment al zilei doar pentru el. La prânz are o oră în care își lasă telefonul la birou și iese…”

L-am întrebat ce a schimbat de când a fost obligat să își trăiască boala. A zâmbit și a zis că cel mai important lucru este timpul pentru el. După ce a trecut de momentul critic al bolii și-a reluat munca. Însă, de această dată, lucrează și la deprinderea atenției față de sine. A început prin a-și dedica un moment al zilei doar pentru el. La prânz are o oră în care își lasă telefonul la birou și iese pentru a se plimba prin parc, uneori se întinde pe iarbă, alteori se așează pe o bancă și citește ceva doar pentru el. Își ia cu el și ceva ce poate fi mâncat la pachet. În ultima vreme a reușit să își mai dedice un moment, cel al dimineții. Se trezește la 5.30. În felul acesta are iar timp doar pentru el. Aleargă, citește, stă de vorbă cu Dumnezeu. Sau își bea cafeaua ascultând cum cântă păsările dimineții. ”De când fac asta îi simt mai bine pe ceilalți. Pentru că, de fapt, mă simt mai bine pe mine. Și nu mai am nevoie atât de mult de confirmări venite din altă parte”.

 

”Această grădină interioară are diverse forme. Poate fi privitul pe geam la ceas de seară în liniștea solitară a unui ceai”

Cristi,  cel despre care vă povestesc, a început să își cultive o grădină secretă. Una care îi aparține doar lui, în care nu intră decât el și de care se ocupă în fiecare zi. Este spațiul propriei sale transformări, al propriei sale vindecări. Este athanorul în care învață să se conțintă, să se ia în serios, să se vadă pe el însuși. În reprezentările literaturii alchimice grădina interioară apare ca un spațiu împrejmuit, care fie nu are nici o cale de acces, ca pentru a sublinia intimitatea ermetică a spațiului, sau care poate fi accesată doar printr-o intrare secretă. În mijlocul ei se află o fântână mercurială. Mercur, Hermes este un  simbol al transformării în timp ce apa este unul al vieții, al dinamismului și al adâncimilor. În viața de zi cu zi această grădină interioară are diverse forme. Pentru unul este un program de studii masterale început la 45 de ani doar din pură curiozitate intelectuală, pentru altul sunt antrenamentele săptămânale de tir cu arcul, pentru cineva poate fi alegarea prin parcuri, vecerniile bisericești sau cabinetul terapeutic. Pentru altcineva, privitul pe geam la ceas de seară în liniștea solitară a unui ceai. De fapt, fiecare avem un astfel de spațiu intim. Unul de a cărui cultivare depinde drumul stabil al transformării noastre interioare. Iar orice grădină începe cu banalul fapt al udării zilnice a unei flori.

 

Într-un discurs păstrat pe câteva coli scrise cu tocul acum peste un secol, Sextil Pușcariu vorbește despre un glorios domnitor al românilor, Neagoe Basarab. Marele filolog și pedagog este într-o admirație bine argumentată față de Neagoe, iar discursul face o legătură delicată între personalitatea lui și figura distinsă a Reginei Elisabeta a României (Carmen Sylva). Un text inedit, pe care Matricea Românească l-a citit și din care publică unele fragmente prin transliterație de pe manuscrisul MS28517 de la Biblioteca Națională.

 

  • Neagoe este înconjurat de o curte care arată distincție și eleganță, iar cărțile tipărite de el ”se disting printr-o splendoare nemaiîntâlnită până atuncea”. Sextil Pușcariu observă deci că avem de-a face cu un domnitor cu mentalitate nobilă și semeață, diferită de ce ne-am aștepta de la conducătorul unei țări mici, așa cum era Țara Românească.
  • Despre pompa curții domnești: ”Această tendință de întărire a prestigiului exterior nu se aseamănă întru nimic cu lucrul unui parvenit, care voește să ascundă în aur sclipitor lipsa unor însușiri strălucite. La Neagoe ea izvorea dintr-o convingere, și se manifestă printr-o deosebită pricepere pentru frumosul artistic.”
  • Autorul manuscrisului este foarte preocupat să noteze că Neagoe nu era un simplu imitator al modei constantinopolitane și nici al tendințelor occidentale. Atât în arhitectură, cât și în tipărituri el este în avangarda europeană prin inovația tehnică și sinteza artistică.
  • Despre Evanghelia tipărită în 1512: ”atunci când arta tipografică era în fașă și când ea lipsește încă în cele mai multe țări, (…) ea ajunse atunci în Țările române la o perfecțiune fără asemănare în Orient.” 

 

Fragment din discursul lui Sextil Pușcariu. Manuscris aflat la Biblioteca Națională

Fragment din discursul lui Sextil Pușcariu. Manuscris aflat la Biblioteca Națională

 

  • Despre Mănăstirea Curtea de Argeș, construită tot de către Neagoe: ”…el a dat o direcție nouă arhitecturii noastre, emancipând-o de subt jugul tradițional, unind cu stilul convențional bizantin elemente nouă, detalii artistice aduse din Veneția apuseană.”
  • Cine vine să participe la sfințirea Mănăstirii Curtea de Argeș? Neagoe a făcut din capitala sa centrul cultural și religios al Europei de la est de Viena: era acolo ”toată lumea clerului oriental, veniseră să asiste la acest act de deosebită solemnitate Patriarhul Teolept al Constantinopolei, patru mitropoliți ai Răsăritului și tot clerul înalt al Atosului, cu Protosul Gavriil în frunte.”
  • Dar Neagoe știe că edificiile se năruie, iar peste fapte se așterne colbul, așa încât, din acest motiv ”scrie el însuși opere de artă mai trainice decât uitarea pe care-o poate așterne timpul peste cele trecute”.
  • Din Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, mintea atentă poate contura portretul sufletesc al marelui domnitor: ”o inimă dreaptă și cinstită, un caracter ferm și decis, o minte înțeleaptă, mândrie superioară și o fire poetică, precum numai la cei puțini aleși o aflăm”.

 

Transliterație: Damian Anfile; documentare: Andrei Ispas

 

Annie Bentoiu și-a împărțit copilăria între București și Olteniţa. După ce a absolvit școala Centrală de Fete din Capitală, a intrat la Facultatea de Drept unde l-a cunoscut pe viitorul soț, compozitorul și muzicologul Pascal Bentoiu. Ambii au fost dați afară în anul III din cauza taxelor mari pe care regimul comunist le-a stabilit pentru copiii personalităților din România interbelică. Cu idei, prieteni și o dorința permanentă a perfecționării de sine, soții Bentoiu și-au închinat viața artei și descoperirii frumosului în vremurile cenușii ale regimului comunist.

 

 

File din viața celor doi au fost prezentate zilele trecute cu ocazia lansării volumului  Timpul care ni s-a dat, apărut la Humanitas. Au luat cuvântul profesorul universitar Ioan Stanomir, profesoara Cristina Cioabă și soprana Ioana Bentoiu, fiica lui Annie și Pascal Bentoiu. La lansarea care a avut loc la librăria Humanitas Cișmigiu, nu s-a vorbit numai despre carte. Invitații au povestit despre chipul pe care regimul comunist l-a imprimat oamenilor, despre problema feminității, iar Ioana Bentoiu a purtat audiența în atmosfera casei părintești.

 

O carte a întrebărilor fundamentale

Cartea surprinde istoria care s-a scurs între anii 1944-1959. Nu este vorba de o carte care prezintă pur și simplu un interval istoric. Fiecare pagină este caracterizată de o profunzime și o așezare în timp și spațiu. Cartea este un eseu confesiv, Annie Bentoiu a scris aceste pagini din sentimentul că cei care au trăit istoria sunt obligați să depună mărturie. Fără doar și poate, cartea intră în ceea ce Monica Lovinescu numea ”etica neuitării.” La fiecare două, trei pagini, cititorul se întâlnește fie cu o întrebare fundamentală, fie cu o afirmație interogativă. De la întrebări de tipul “cum a fost posibil?” la întrebări existențiale de genul “câți au suferit conștient de lipsa de libertate? Câți ar fi știut cu adevărat ce să facă cu ea?” Acestea plasează cartea nu numai în sfera eseului confesiv cât și al celui filozofic, au punctat lectorii evenimentului.

 

Desfigurarea feminității în timpul regimului totalitar

Profesorul universitar Ioan Stanomir a comparat cartea cu o cronică de familie. “Este o carte în timp și despre timp, dar și o carte despre familii și rolul lor în vremurile comunismului. Din acest punct de vedere, dacă o citești înțelegi că ea intră în dialog cu Cronică de familie a lui Petru Dumitriu” a spus Ioan Stanomir. În centrul acestei cărți se află feminitatea. Începând cu autoarea, personajele feminine sunt caracterizate de cultură și feminitate etică. Total opus cu ceea ce se găsea în perioada regimului comunist, când “în locul unei femei demne, educate, curajoase, capabile să aibă o carieră, se ajunge ca în timpul comunismului femeia să fie un obiect care trebuie să dea cât mai mulți copii țării, sub supravegherea securității, să muncească și la serviciu și acasă”.

Cartea lui Annie Bentoiu are calitatea de a vorbi cu claritate despre lucruri complicate, iar acest lucru este datorat talentului literar și curajului autoarei. Necesită multă forță să scrii cu seninătate despre mutațiile produse de regimul comunist. Acest lucru face ca lucrarea să fie atât o lectură ușoară cât și una dificilă. “E ușor de citit și interesantă pentru cei care au o anumită înclinație spre sensibilitate și observații de ordin etic. Și este o carte greu de citit, pentru cei care au o imagine clară și completă despre regimul comunist” a zis Ioan Stanomir.

 

1

 

O carte pentru generațiile viitoare

Profesoara Cristina Cioabă a descris personalitatea lui Annie Bentoiu așa cum a cunoscut-o: “era o ființă care la o vârstă înaintată avea o anumită fragilitate și care emana două stări, o pace interioară aproape desăvârșită și o forță extraordinară.” Cartea a fost pentru Cristina Cioabă un reper de moralitate. Ea spune că în carte cititorii vor găsi episoade absolut memorabile, printre care și cel mai frumos elogiu al prieteniei. “Nu este numai o carte de memorialistică, este și un roman al vieții în comunism. Este o carte care ar trebui să fie introdusă în bibliografia elevilor de liceu. E o carte pentru generațiile viitoare”, a spus Cristina Cioabă.

 

Amintiri din casa soților Bentoiu

Prezentă la eveniment, fiica lui Annie Bentoiu a mărturisit că “această carte este un fel de biografie a mea înainte de a mă naște.” Ioana Bentoiu a spus că mama ei nu a ținut niciodată un jurnal propriu-zis, în schimb avea agende minuscule în care își nota diferite evenimente. “În momentul în care mama a vrut să scrie aceste memorii, a recopiat bătând la mașină timp de zece ani aceste agende, pentru că numai ea putea să le descifreze scrisul”, a povestit Ioana Bentoiu. Scriitoarea Annie Bentoiu își împărțea munca între cele două camere din locuință: în prima scria în română și în alta scria în franceză. Între acești doi poli își ducea viața împreună cu soțul ei. O zi din viața celor doi se împărțea între lectura pe canapeaua din sufragerie, studiul și întâlnirile cu oameni din cercuri artistice. “Tata a trăit din drepturi de autor, iar mama traducea în franceză romane ca Îngerul a strigat de Fănuș Neagu sau Ce mult te-am iubit de Zaharia Stancu. Toată viața au avut ce să-și vorbească” a concluzionat Ioana Bentoiu, adăugând despre mama sa că ”avea o formă de luciditate care se împletea cu o bunătate fără egal”.

 

Când era în clasa a V-a, Daria a început să-și descopere pasiunea pentru fizică. La puțin timp a participat la primele olimpiade. Ținta ei era primul loc, iar acolo n-a ajuns chiar din primul an. Din clasa a VII-a a început să participe la câte două concursuri naționale pe an, iar ulterior a început să reprezinte România și la concursuri internaționale. Acum, după terminarea liceului și a lungului șir de concursuri școlare, Daria se pregătește pentru o nouă etapă: este deja în drum spre Universitatea Cambridge din Marea Britanie.

 

Daria Radu a absolvit Liceul Mihai Viteazul din București ca șefă de promoție. Ea povestește cu zâmbetul pe buze despre toate olimpiadele și concursurile la care a participat. Deși ambii săi părinți sunt profesori de fizică, Daria nu s-a simțit constrânsă să urmeze același traseu. Ba dimpotrivă, părintii au sfătuit-o să-și găsească o activitate care să-i facă plăcere și pe care să o practice cu seriozitate. Și totuși, pasiunea pentru fizică a venit ca de la sine, chiar dacă la început Daria se simțea atrasă de matematică.

 

Daria 4

 

Prima experiență de care își aduce aminte este de la concursul național de fizică Evrika, unde a obținut locul întâi. Succesul a fost greu de gestionat, astfel încât, recunoaște Daria,  ”la faza națională am ieșit mai jos cu 20 de poziții”. Anul următor greșeala nu a mai fost repetată. După multă muncă, Daria avea să revină pe prima poziție la concursuri. A participat an de an la olimpiadele de fizică din România, dar și la concursuri internaționale. Când era în clasa a X-a, a participat la Olimpiada de Științe pentru juniori din Bali, unde a luat argintul, iar după aceea la Olimpiada Europeană de Științe care s-a ținut în Copenhaga.

 

“Eram foarte motivată. Stăteam până seara și lucram”

În urma unui proiect realizat în echipă cu un coleg de la Liceul Tudor Vianu, Daria a participat la concursul Romanian Science and Engineering Fair, ținut la Suceava. Acolo cei doi au luat aurul și s-au calificat astfel să reprezinte România la etapa mondială a aceluiași concurs, cea mai mare competiţie de ştiinţă şi inginerie din lume dedicată liceenilor, organizată în Arizona. Întrebată ce program a urmat pentru a ajunge la aceste performanțe, Daria a spus: “Veneam de la școală, mâncam, mă așezam la masa de lucru, făceam temele pentru școală în maxim două ore și după aceea lucram pentru olimpiadă. Eram foarte motivată. Stăteam până seara și lucram.”

 

Daria 2

 

Viața Dariei nu s-a limitat numai la participarea la concursuri naționale și internaționale. Când era clasa a XI-a, a simțit dorința de a se implica în alte activități. “Mi-am dat seama că am fost la o grămadă de olimpiade, de concursuri, dar parcă îmi mai trebuia și altceva, așa că m-am apucat de voluntariat.” își amintește Daria. ”Pentru început am fost profesoară pentru copiii de la Casa Experimentelor. Acolo veneau copii și părinți care voiau să vadă experimente și să învețe știință într-un mod distractiv. A făcut apoi voluntariat la o biserică din capitală, unde le dădea meditații la matematică copiilor înscriși la școala duminicală.”

 

“Eram copilul ăla cuminte cu olimpiade, dar nu eram mulțumită”

În liceu, a vizitat multe facultăți din București unde prin intermediul olimpiadelor a cunoscut numeroși profesori.“Profesorii mi s-au părut bine pregătiți, dar majoritatea se plângeau că nu au suficiente dotări, nu au acces la diferite proiecte. Plus că simțeam nevoia de o schimbare”, spune Daria, care adaugă că atunci a simțit nevoia să încerce să facă facultatea în străinătate. Și a aplicat la cinci universități din Marea Britanie: Cambridge, Manchester, Bristol, University College London și Imperial College London. Daria a primit câte o invitație din partea tuturor facultăților la care aplicase, dar oferta de nerefuzat a fost cea a Colegiului Pembroke din cadrul Universității din Cambridge. Întrebată în ce a constat testul celor de la Cambridge, Daria a spus: “Mi-au dat câteva probleme. Nu voiau să vadă că am ajuns la răspunsul corect, ci voiau să vadă raționamentul meu, nu să le dau pur și simplu răspunsul. La Cambridge se aplică principiul să înțelegem ce facem.”

 

Daria 3

 

“Eu zic că sunt cea care gândește și rezolvă. Am încercat să reproduc, dar nu pot”

Cu experiența mediilor academice de peste hotare, Daria privește la învățământul din România. Spune că avem profesori bine pregătiți, dar și-ar dori să nu mai existe diferențe de dotări între școlile de la sate și cele de la oraș. “Toți elevii ar trebui să aibă acces la aceleași oportunități” spune Daria. Și mai crede că în liceu ar trebui să existe câteva ore de cultură politică. “Să înțelegem pe ce planetă suntem, ce înseamnă dreapta, ce înseamnă stânga, ce drepturi avem, cum ne putem implica în societate activ. Adică mai sunt câțiva ani, devii major, trebuie să votezi și să înțelegi de ce trebuie să votezi, ce schimbări poți face dacă mergi la vot.”

 

 

Sofia ar face orice să nu meargă a liceu. Nu ”școala” în sine o sperie sau o deranjează ci neacceptarea colegilor. Neacceptare sau ignoranță? Nici ea nu mai știe. A încercat mai multe metode de apropiere, așa cum au sfătuit-o părinții. Totuși, metodele nu au dat roade. Este ea cu ea. Și atât.

 

 

Copiii apar în școală și se desprind de aici cu bagaje de cunoștințe dar și cu bagaje largi de emoții pozitive și negative. Complexitatea trăirilor din această perioadă îi poate duce spre stele sau îi poate afunda în abisuri. Depinde mult de noi, ca adulți, să-i observăm, să le eliminăm șabloanele, să îi ajutăm să depășească piedici pe care cei de o vârstă cu ei le așează în față.

Copii populari, acceptați, respinși, ignorați, controversați, ambigui. Toți aceștia vin zi de zi în sălile de clasă așteptând doar să socializeze, să simtă că sunt văzuți și auziți; să fie fericiți.

 

Copiii ignorați

Aproximativ 4% dintre copii au un impact infim în clasă și sunt nesesizați de colegii lor. Ei nu au parte nici de antipatie vădită și nici de simpatie. Un adult nu poate face ferm diferența dintre ei și copiii acceptați pentru că par a fi copii fără probleme. Din păcate, o privire mai atentă indică faptul că ei nu apar pe detectorul din grupurilor sociale. Ei alunecă, se strecoară prin fantele vieții de clasă pentru că nici nu deranjează și nici nu își afișează la vedere suferința. Aceasta din urmă este reală este și totuși neremarcată de nimeni. Ei nu reclamă atenție. Sunt deseori docili, gata să te mulțumească, cu rezultate bune la învățătură, ceea ce reprezintă un alt motiv pentru care profesorii nu sunt preocupați de ei. (Cu atât de mulți copii perturbatori-respinși-agresivi și pasivi, ce solicită mereu atenția și creează probleme, este ușor de înțeles că un copil calm ce își vede de treabă nu va fi remarcat!)

Dacă ar fi cunoscuți, descoperiți, majoritatea copiilor ignorați ar fi simpatizați; le lipsește puterea de a se face vizibili. Ei vin adesea din familii cu un stil social în care rezervarea, izolarea predomină sau vin din familii ce țin mult la intimitatea lor. Dacă familia este ghidată să susțină sociabilitatea fiului/fiicei, copilul ignorant, susținut, poate socializa. Până la sfârșitul gimnaziului, studiile arată că va afla cel puțin un prieten care să îi arate reciprocitate.

 

2

 

Copiii controversați 

Ei sunt cei simpatizați de unii și antipatizați de alții. Aproximativ 4% dintre copii intră în această categorie.

Pot fi clovnii clasei, pe care unii copii îi numesc nostimi iar alții nesuferiți.

Sunt ,,reginele” grupurilor de fete, iubite și copiate sau considerate cu nasul pe sus și insuportabile.

Sunt persecutorii cu acoliți loiali și victime speriate și timorate.

Sunt rebelii ce sfidează autoritatea sădind admirație în unii și protest în alții.

Copiii controversați pot fi cu siguranță sfătuiți și consiliați pentru a înțelege mai bine cum sunt văzuți de cei din jur. Au însă nevoie de maturitate și înțelegere astfel încât să nu fie condamnați să incite controverse pentru totdeauna.

 

Copiii ambigui

În momentul în care adunăm procentele copiilor populari, acceptați, respinși, ignorați, controversați, observăm că nu obținem 100%! Categoriile create nu par a fi perfecte. 20% dintre copii, în urma unui studiu sociometric, nu ating limita de popularitate sau de acceptare…, dar nu sunt nici ignorați, controversați sau respinși. Au multe dintre trăsăturile unei tipologii dar nu suficiente pentru a fi cuprinși ferm într-o tipologie. Ei formează zona ambiguă.

 

Când merg la școală mulți copii au parte de experiențe sociale și educative grozave.

Unii copii, însa, vor fi marginalizați, hărțuiți, traumatizați.

Trebuie să transformăm școlile în locuri în care copiii sunt și se simt în siguranță.

Trebuie să creăm școli morale, cu un cod moral și etic ce luptă împotriva cruzimii și excluderii sociale extreme și excesive.

Dascăli și părinți, deopotrivă!

 

 

Materialul de față este scris sub imboldul lecturii:

Michael Thompson, Catrine O’Neill Grace, Lawrence J. Cohen, ”Prieteni buni, dușmani aprigi”, Editura Herald, București, 2013

 

Ioan Enoiu, fondator Naturevo: “Dacă astăzi ai câștigat un leu, nu-l cheltui pe tot. O afacere pe termen lung trebuie bine gândită, trebuie să aibă la bază un plan, o aprofundare și situații alternative”

14 Octombrie 2019 |
La 7 ani, sapa era mai înaltă decât Ioan Enoiu, dar el o folosea fără probleme. La 8 ani, Ioan știa perfect să mânuiască foarfeca de tăiat vie, iar la 11 ani pompa de tratament. Ceea ce a început ca o plăcere și a continuat de nevoie, s-a transformat...

A doua scrisoare din Bremen: povești din campus. Un student indian construiește sateliți și luptă cu bolile infecțioase, iar doi iranieni studiază neuroștiințele. Cât să învăț, cât să privesc?

8 Octombrie 2019 |
În noua mea casă din Bremen totul trepidează. Tot timpul meu aici s-a transformat într-un studiu continuu, așa cum nu știam că este posibil înainte: de dimineață până când adorm, citesc, caut, iau notițe sau discut. Parteneri de la care să pot învăța...

De ce copiii cu inteligență emoțională dezvoltată vor fi liderii lumii de mâine. Copiii vor fi sarcastici dacă sunt tratați cu sarcasm, vor judeca dacă sunt judecați, vor fi înțelegători dacă sunt înțeleși

7 Octombrie 2019 |
Ana și Adrian au adunat trei rafturi cu cărți ce îi îndrumă să fie părinți mai buni. Cărți care îi învață ce au ei de făcut în relația cu copiii, ce cuvinte ar fi potrivite atunci când le vorbesc, ce sfaturi să aleagă în diferite conjuncturi și...

Monica Daniela Găitănaru, despre familie în afaceri. Cum să-ți păstrezi familia fericită, fiind în același timp un antreprenor sau un manager ocupat. De ce sunt esențiale ritualurile sacre ale familiei

4 Octombrie 2019 |
Este oare posibil să ai succes profesional fără să-ți ruinezi emoțional familia? Cum să faci ca să ai și o familie fericită, dar să fii și performant la serviciu, mai ales dacă ești un antreprenor la început de drum sau un manager de care depind zeci de...

Elevă olimpică la fizică, admisă la patru universități din Marea Britanie. Daria Radu: ”Pe mine m-au ajutat profesorii. Cred că poți să dai peste un profesor bun și la ultima școală dintr-un sat”

30 Septembrie 2019 |
Când era în clasa a V-a, Daria a început să-și descopere pasiunea pentru fizică. La puțin timp a participat la primele olimpiade. Ținta ei era primul loc, iar acolo n-a ajuns chiar din primul an. Din clasa a VII-a a început să participe la câte două...