Irina este pur și simplu blocată. Nu știe ce să spună.  Îi explicase ieri clar mamei ei, Bunica Ioana, care sunt activitățile lui Andrei și cum au hotărât ei, părinții, că îi va fi programul de seară. Totuși, mult prea puțin din tot ce au discutat s-a materializat. Bunica Ioana are un stil aparte de a bagateliza hotărârile părinților iar aceștia, deși o iubesc și o respectă, sunt foarte mâhniți pentru că nu sunt luați în seamă.

 

Fiecare nouă familie se clădește pe baza unor reguli

Cu siguranță un copil va deveni confuz atunci când, în repetate rânduri, bunicii vor încălca regulile părinților.
Fiecare nouă familie se clădește pe baza unor reguli intrinseci. Uneori însă, bunicii nesocotesc regulile din familia tânără. Adevărate ”jocuri de putere” ies atunci la iveală!
Limitele cerute de părinți sunt minimizate de bunicii care vor să sublinieze: ”că știu mai bine”, ”că au mai multă experiență”, ”că au crescut atâtea generații”, ”că ceea ce e nou nu este atât de bun”, ”că dețin adevărul suprem”, ”că doar modelul de parentaj propus de ei este cel adevărat”.
Nu doresc bunicii să își piardă influența?
Nu doresc ”să își iasă din mână”?
Nu își pot asuma noul statut?
Nu le place noul rol?

Oricare ar fi cauza, efectul este dăunător.

Noii familii, aflate pe calea construirii identității proprii, i se pun piedici. Fără rele intenții, fără dorința de a răni, dar tot piedici sunt.

 

Un copil este lezat emoțional în lipsa consensului din familie

Copilul, cel mai lezat emoțional dintre toți, primește oportunitatea de a se îndoi de puterea propriilor părinți, primește lecții din care învață că este în regulă să fii duplicitar, primește semnale subliminale ce spun că poate hotărârile părinților sunt departe de a fi cele mai bune.

 

Bunicii sunt cei ce arată rădăcinile

Eu le spun părinților să fie toleranți, răbdători și să le explice bunicilor, ori de câte ori trebuie, așteptările lor și felul în care doresc să fie ajutați: în consens cu nevoile lor și nevoile copiilor.

Bunicilor le spun că sunt unele dintre cele mai importante persoane din Univers pentru nepoții lor. Sunt cei ce le arată rădăcinile și puterea vie a familiei lărgite. Și le mai spun că ajutorul suprem este cel pe care îl dai CÂND ți se cere și CUM ți se cere.

ASCULTați-vă unii pe ceilalți!
Copilul-dragul de copil!- nu doar aude! ASCULTă la rândul lui.
Crește.
Interiorizează.
Perpetuează.
…și are nevoie de armonie și consens pentru toate aceste!

 

Ioana a avut răbdare. A spus iar și iar cât de importante sunt regulile pentru buna funcționare a micuței familii. Și-a ascultat mama și i-a dat dreptate în multe privințe. Ba chiar a adoptat o regulă, regula ”bunica Ioana” pentru întreaga familie. A prețuit lucruri și a cerut lucruri. A demontat cu mult calm păreri ale mamei ei și i-a explicat cum stau lucrurile pentru fiul ei în momentul de față. I-a cerut bunicii să-i fie aliat și i-a arătat cât de multe lucruri bune i se întâmplă lui Andrei când simte consens. A decis să renunțe la rigiditate permanentă și a transmis că unele lucruri chiar nu se pot negocia.

Azi, familia lărgită este fericită. Toți și-au înțeles rolul și simt că sunt cu adevărat importanți prin tot ceea ce fac.

 

 

Minunata toamnă a anului 2019 ne-a scos din casă de sărbătoarea Sfântului Dimitrie, Izvorâtorul de mir și ne-a trimis să descoperim, aproape de Ruse, matca ocrotitorului Bucureștilor, adică Basarbovul (sau Basarabovul, ori Basarabovo). Este locul din care moaștele Sfântului Dimitrie cel Nou au ajuns la București, pentru a-și împlini misiunea în istorie, veghind la soarta Capitalei.

 

Români și bulgari, istorie înnegurată

Toamna dunăreană ne-a întâmpinat la început cu o ceață deasă, să o tai cu cuțitul, inclusiv la momentul traversării marelui fluviu, dar ici colo, prin spărturile de abur puteai ghici căldura soarelui și lumina care lucra neabătut să spargă negura. Am lăsat Ruse în dreapta și ne-am continuat calea spre dealurile Basarbovului prin care apa Lomului a săpat canioane adânci în piatra calcaroasă.

Drumul prin Bulgaria mi-a adus înainte de toate aminte de zbuciumata istorie recentă a relației de iubire și ură dintre noi și bulgari, popor cu care astăzi ne aflăm împreună în Uniunea Europeană, motiv insuficient însă să provoace de unul singur ștergerea micilor ori marilor noastre rivalități, unele la fel de adânci, cred, precum fluviul Dunărea.

Ne amintim de obicei fața frumoasă a istoriei, cu sacrificiile românilor care au participat, alături de armata imperială rusă, la războiul ruso-turc în anii 1877 – 1878, în urma căruia Bulgaria a apărut pe hartă. Inițial, pacea de la San Stefano (3 martie 1878) le dădea bulgarilor un teritoriu imens, cu ieșire la patru mări, respectiv Marea Neagră, Marea Egee, Marea Adriatică și Marea Marmara.

 

Basarabi_3

 

Pacea de la Berlin (1878), însă, le-a redus teritoriul, lăsând sudul respectivului teritoriu Turciei, pentru a tempera ambițiile Imperiului Rus, care dorea pentru Bulgaria un stat cât mai vast, în ideea că Moscovei îi va fi astfel mai ușor să ajungă la Istanbul, cheia Mării Negre și ieșirea spre Mediterană, conform planului imperial schițat încă din vremea lui Petru cel Mare. De fapt Rusia a văzut războiul și pacea care a urmat ca pe-o etapă în efortul de deschidere a accesului către a doua Romă și consecința sa firească: Marea Neagră să devină o mare rusească.

Faptul că nu trăim astăzi această realitate nu înseamnă nicidecum că Moscova a renunțat la ideologia expansionistă a lui Petru cel Mare. La finele secolului XIX, însă, planul imperial rus a aprins în imaginarul bulgar dorința de a lupta pentru o Bulgarie Mare, ca pe vremea țarilor. O poezie intitulată ”Cântec de ură”, scrisă de Ivan Arnandofov, poetul curții regale din Sofia, membru al comisiei de educație bulgară, a devenit un fel de Marseilleză a soldatului bulgar și are versuri care sună cam așa:

”Și înainte de a se ivi ziua lui Dumnezeu, / Să nu rămână pe ruinele pe care le vei fi semănat / Decât schelete și spectre / Și să nu se urce la cer / Decât mireasma trupurilor arse, / Cea plăcută zeilor Olimpului bulgar. / Înainte, mereu înainte!

Poate să pară ciudat că pot să-ți treacă prin minte asemenea gânduri într-o splendidă zi de sfârșit de octombrie, în vreme ce-ai pornit în căutarea semnelor credinței și a lui Dumnezeu pe drumuri bulgare. Rivalitățile naționale în istorie au existat și vor exista mereu, iar energia pe care trebuie să o cheltuim cu toții pentru a le netezi și depăși este însemnată.

 

Odiseea moaștelor de la sudul Dunării

Dar nimic nu este întâmplător. O privire aruncată din nou în istorie ne arată că, între anii 1768-1774, tot pe fondul războaielor ruso-turce purtate inclusiv pe pământ românesc, dar și în sudul Dunării, pe teritoriul Bulgariei de astăzi, generalul rus Petru Saltacov a ajuns cu oștile pe care le conducea în satul Basarab – actualul Bararbov (sau Basarabovo).

Pentru ca cinstitele moaște să nu fie profanate de ostașii turci, generalul a decis ca ele să fie transportate în Rusia. Când cortegiul a ajuns cu racla în București, un negustor bogat provenind probabil din Balcanii de Vest, pe numele său Hagi Dimitrie, dar și mitropolitul Grigorie al II-lea al Țării Românești, au rugat pe generalul rus să lase cinstitele moaște ale Sfântului Dimitrie cel Nou Mitropoliei țării, ca o mângâiere pentru multele pagube și suferințe îndurate în cursul conflictului.

A contat, probabil, și argumentul că Sfântul Dimitrie cel Nou era de fapt de neam ”valah”. Ascultându-le dorința, generalul rus a acceptat ca moaștele să fie așezate în catedrala mitropolitană din București, în iulie 1774. Mâna dreaptă a Sfântului a fost trimisă, totuși, la Kiev, unde se pare că se păstrează și astăzi. În acest fel Sfântul Dimitrie cel Nou a devenit parte a orașului și, în curând, ocrotitor al Bucureștiului.

O cheie de lectură aici este prezența în ecuație a unui macedo-român bogat, acel negustor pe numele său păstrat de istorie Hagi[1] Dimitrie, care a oferit argumentul pecuniar ce a cântărit greu în decizia generalului rus de a lăsa moaștele Sfântului Dimitrie ce Nou să se odihnească la București – o dorință mai veche, de altfel, a urbei. Este de amintit aici că, în contextul luptei popoarelor balcanice pentru moștenirea Imperiu Otoman, populația aromână a devenit victimă, prinsă între acțiunile de grecizare și cele de bulgarizare, care se manifestau cu violență.

 

Basarabi_2

 

Aromânii erau prinși între bandele de antarți greci și cele de comitagii bulgari, ambele extrem de violente, provocând suferințe greu de imaginat aromânilor în acea perioadă, în efortul de a le impune fie grecizarea sau bulgarizarea, fie moartea; neamul aromân, ramură a românilor, a fost considerat și de greci și de bulgari ca neavenit în teritoriile pe care căutau să le domine.

În primul război balcanic Regatul României i-a asigurat pe bulgari de deplina sa neutralitate, invocând principiul echilibrului balcanic. Nu avea nimic împotriva luptei pentru îmbunătățirea situației creștinilor din Imperiul Otoman, dar era pentru menținerea integrității Turciei. Guvernul de la București a adăugat, însă, că: ”Dacă totuși, schimbări teritoriale se vor produce în Balcani, România va avea și ea să-și spună cuvântul său”.

La Londra, când se negociau termenii încheierii conflictului și devenise clar că schimbări profunde se vor produce în Balcani, România a cerut o compensație teritorială la frontiera disputată a Dobrogei, adică jumătatea nordică a Cadrilaterului, până la linia Rusciuc – Silistra – Șumla – Varna, deci o fâșie de teritoriu la sud de frontiera dobrogeană, pe linia Turtucaia – Balcic;  teritoriu locuit la acel moment predominant de turci, apoi de găgăuzi, bulgarii fiind în minoritate. Teritoriu pe care ulterior Bucureștiul l-a ofertat macedo-românilor persecutați din Balcanii de Vest pentru relocare.

Linia respectivă asigura protecția capitalei noastre la un atac dinspre sud, pentru că Bucureștiul se găsește la o distanță mică față de Dunăre și orice forțare a fluviului de către o armată ar fi amenințat direct orașul. Ori linia Turtucaia – Balcic asigura protecția capitalei, prin faptul că o armată ce ar fi încercat să treacă fluviul putea fi atacată din flanc de pe aceasta linie. De altfel așa s-a și întâmplat în 1916, când armata germano-bulgaro-turcă a lui Mackensen nu a putut mărșălui direct spre București, în ciuda superiorității sale, ci a atacat trupele române din Cadrilater și le-a împins până în Dobrogea, abia apoi forțând trecerea Dunării spre București.

 

Mausoleul de la Comana

Seara, când am trecut Dunărea înapoi, am apucat-o pe Valea Neajlovului către smârcurile Comanei și ne-am oprit la memorialul eroilor români din primul război mondial, ridicat în incinta Mânăstirii Comana. Aici, în toamna anului 1916, trupele germane, aflate sub comanda lui Anton Ludwig August von Mackensen, au amenajat un cimitir de campanie, în care au fost înhumați 516 eroi, căzuți în luptele de pe Neajlov,  români, majoritatea, dar și bulgari, turci și germani.

 

Basarabi_4

 

În anul 1919 Societatea ”Cultul Eroilor” a hotărât construirea unui mausoleu în incinta Mânăstirii Comana, pe baza indicațiilor date de marele istoric Nicolae Iorga. Osuarul de la Comana vorbește de la sine despre marile rivalități dunărene, care au marcat procesul de formare al națiunilor la finele secolului XIX, începutul secolului XX. Se poate repeta istoria? Nu este aici locul să dăm un răspuns. Putem face totuși remarca tensiunilor în creștere din Balcani, pe fondul interferenței accentuate a forțelor externe Europei și a eșecului procesului de extindere al Uniunii Europene în Balcanii de Vest.

 

Pământ bulgăresc, spirit românesc

Mânăstirea Basarabovo este însă un loc liniștit, tendința fiind aceea de a vedea locul fie ca pe-un veritabil pământ românesc, dată fiind prezența numeroasă a pelerinilor de la nord de Dunăre, ceea ce ar fi înșelător, fie de a privi spațiul ca pe-un loc al întâlnii unei tradiții creștine comune, așa cum de altfel ar și trebui. Chiar dacă Sfântul Dimitrie, cel din apele Lomului, era valah de origine, el aparține deopotrivă și bulgarilor și oricărui creștin care crede în sfințenia sa.

În anul 1950, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a generalizat cultului Sfântului Dimitrie cel Nou în întreaga Biserică Ortodoxă Română, ceea ce s-a înfăptuit printr-o slujbă specială în ziua de 27 octombrie a anului 1955. A fost ca o rază de speranță în vremea unei negre dictaturi atee.

După căderea comunismului pelerinajele la București (mai ales) dar și la Basarabovo s-au reluat și au crescut în amploare an de an. În anul 2005, o icoană cuprinzând părticele din moaștele Sfântului a fost dăruită de Sinodul Bisericii Ortodoxe Române Bisericii Bulgariei, fiind așezată în mănăstire, locul unde s-a nevoit sfântul.

Mai apoi, în anul 2018, Mănăstirea din Basarabovo a primit și un veșmânt care a acoperit mai multă vreme moaștele sale aflate în București. Darul a fost oferit de Patriarhul Daniel Mitropolitului Naum de Ruse, prezent la Hramul Catedralei Patriarhale, Sărbătoarea Sf. Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureștilor. În cuvântul său, Patriarhul Daniel a precizat că oferă veșmântul în semn de aleasă prețuire și binecuvântarepentru biserica nouă a mănăstirii bulgare, dar și pentru a fi purtat în procesiune la alte biserici din Bulgaria, spre folos duhovnicesc și sporire în credință a credincioșilor care se vor ruga cu evlavie Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou.

O mare minune a Sfântului Dimitrie cel din apa Lomului va fi viitorul comun, în pace și bună înțelegere a tuturor popoarelor dunărene. Să credem într-un astfel de viitor și să ne rugăm pentru el.

 

 

[1] Hagi – Hadji sau El-Hajj, este un termen care desemnează un musulman care a ajuns să-și facă pelerinajul la Mecca și Medina. Dar el mai desemna și o persoană în vârstă, respectabilă, care a făcut avere. Pentru creștinii din Balcani, Hagi însemna o persoană care a făcut pelerinajul la Ierusalim, la mormântul lui Iisus Hristos

Își luase o geacă în urmă cu o săptămână. Ceva cu o reducere, o geacă de ploaie super tare, bună de trecut printr-un al doilea potop biblic, deși ne-a fost promis faptul că nu o să mai avem parte de așa ceva și, oricum, ne folosim mașinile pe post de umbrele. Ce să mai, o ocazie de neratat! La o săptămână după și-a mai luat o geacă, de data aceasta una de piele, deși mai avea astfel de geci și nu era ca și cum i se răcea motorul pe care nu se mai putea urca din cauza echipamentului necorespunzător. De altfel, nu avea motor. Încă. Era acolo o nevoie compulsivă de a cumpăra și de a avea lucruri. Multe lucruri. Cât mai multe lucruri. Una veche și adâncă.

 

Golul interior și obiectele exterioare

Vorbeam despre asta cu Iacob, fiul meu. După ce m-am oprit din rafala verbală prin care îmi glăsuiam stupoarea în fața acestei compulsii de a avea, Iacob îmi zâmbi discret și îmi spuse: ”ai aceeași problemă cu echipamentul montan”. Impulsul imediat a fost acela de a-i explica că, de fapt, nu, că, de fapt, eu chiar am nevoie de tot acel echipament, că, de fapt, este vorba despre variațiuni și specificații, că, de fapt, una este să ai bocanci de iarnă, alta este să ai bocanci de trei sezoane, că, de fapt, faptul ăsta-i alt fapt. Dar dacă nu este?!, mi-am zis. Dacă, dincolo de toate aceste raționalizări, motive și argumente se află aceeași nevoie de a avea? Dar de ce să am nevoie de faptul de a avea?! În fond, am fost hrănit bine de maică-mea atunci când eram copil.  Îmi dădea chiar mai mult decât era cazul. Da, și poate că tocmai prin acest prea mult am fost lipsit de ceea ce îmi trebuia mai mult și mai mult, de contactul cu mine, de descoperirea identității mele. Poate că am fost crescut ca ”specialul lui mama”, care rămâne special câtă vreme respectă voia mamei și câtă vreme se lasă hrănit cu ceea ce crede mama că e necesar. Și poate că în felul acesta pe sub pielea noastră se naște un gol. Golul necunoașterii de sine, golul lăsat de nevoia de a fi în contact cu celălalt, punându-te pe tine între paranteze, golul neîntâlnirii propriului suflet, golul lăsat, în cele mai grave situații, de moartea sufletului.

Iar acest gol se simte și mai dureros atunci când îți trăiești viața în și mai puțin contact cu sine însuți. O prietenă îmi povestea mai demult că într-o vreme muncea ca apucata, în jur de douăsprezece ore pe zi, într-un stres și într-o încordare permanente. Tot ceea ce mai putea să facă la final de zi era să se plimbe prin magazine și să cumpere lucruri.  Pe pilot automat. ”Aproape că nici nu mă mai uitam cu atenția la ele. Le puneam direct în coș, apoi mă duceam la casă și le plăteam”. Obiecte, după obiecte, peste obiecte, printre alte obiecte, maldăre de obiecte. Toate pentru a astupa golul lăsat de lipsa de contact cu propriul suflet. Obiecte lipsite de viață pentru un suflet mort. Pentru că în lipsa acestei revăsări de lucruri și obiecte ar trebui să ne trăim acest gol, să îl simțim. Ne-ar durea insuportabil, iar noi nu știm ce să facem cu această durere în afară de a fugi de ea. Pentru că nu știm ce este ea, despre ce ne vorbește, către ce ne trimite. Un om care simte acest gol suferă nu doar de obiectivită, ci nici nu suport să fie criticat, să nu fie apreciat, să nu fie admirat. El se hrănește cu admirația celorlalți la fel cum se hrănește cu lucrurile pe care le deține. Și cuvintele, și etichetele, și obiectele reprezintă încercări disperate de a astupa golul.

 

Dorința și sufletul

Deși afară nu era rece, mi-am tras chipul între reverele ridicate ale sufletului și mi-am adâncit mâinile în buzunarele care duceau înspre golul rămas și în sufletul meu. La câteva zile distanță m-am întâlnit cu acest pasaj din Cartea Roșie a lui Carl Gustav Jung:

”Cel a cărui dorință de îndepărtează de lucrurile exterioare, acela ajunge deci la locul sufletului. Dacă nu găsește sufletul, va fi copleșit de groaza vidului, iar spaima îl va împinge, ca un bici de multe ori învârtit, spre o năzuință deznădăjduită și o dorință oarbă de a avea lucrurile găunoase ale acestei lumi. El devine batjocura dorinței sale fără sfârșit și se pierde de sufletul său spre a nu-l mai găsi niciodată. Va alerga după toate lucrurile și le va acapara pe toate, dar nu-și va găsi sufletul, pentru că pe acesta nu-l va putea găsi decât în sine. Firește, sufletul său se află în lucruri și în oameni, dar orbul apucă lucrurile și oamenii, nu și sufletul său din lucruri și oameni. El nu știe nimic despre sufletul său. Cum l-ar putea distinge de oameni și de lucruri? Și-ar găsi lucrurile în dorință, dar nu îl obiectele dorinței.  Dacă și-ar poseda dorința, și nu ar fi el posedat de dorință, atunci și-ar așterne o mână pe suflet, căci dorința este imaginea și expresia sufletului său”[1].

Dorința este expresia vitalității sufletului nostru. Problema nu este aceea că o avem, ci că nu ne-o putem conține, adică nu știm să îi punem limite, să înțelegem despre ce ne vorbește ea, spre ce trimite apetența pentru obiectul din fața ochilor noștri. Ce se află în spatele ei.

Îmi place să merg la munte. Pentru că sufletul meu se hrănește cu zonele alpine din care decupează conținut pe care îl adaugă sau prin care își reprezintă grădina sa interioară. Dorința de a fi acolo este dorința de a contura un conținut interior care, lipsit de imaginile oferită de experiența întâlnirii cu lumea, nu știe cum să își reprezinte acel ceva de care este chemat spre adâncuri. Sunt atras de imagini exterioare și de obiecte exterioare pentru că acestea mă ajută să îmi oglindesc lumea interioară. Imaginile și obiectele trimit către acel lăuntru intim în care se coace identitatea mea profundă. Dacă, însă, obiectele și imaginile devin idoli, scop în sine, golul interior crește la limita pustiirii mele. De aceea, când echipamentul  montan se acumulează compulsiv, e semn că grădinile mele alpine sunt pustii și nevizitate.

 

 

 

[1] Carl Gustav Jung, Cartea Roșie, Editura Trei, București, 2011, p. 232.

Istoria medievală a Țărilor Române, păstrate multă vreme în izolare de dominația otomană, este extrem de săracă în aventurieri, precum Petru Cercel ori Dimitrie Cantemir. Însă cazul spătarului Nicolae Milescu (1636-1708) este într-adevăr unul singular, deoarece acesta nu a fost numai un om de o erudiție remarcabilă, care a îndeplinit felurite misiuni diplomatice la marile curți ale epocii, ci și singurul explorator al Evului Mediu românesc. Unii îi cunosc numele, mai ales din cărțile cu povestiri istorice ale lui Dumitru Almaș, dar personalitatea sa este mult mai amplă.

 

Student la Școala Patriarhiei de Constantinopol

Nicolae Milescu s-a născut în Moldova la jumătatea secolului al XVII-lea, într-o familie boierească cu origine mixtă, greco-română (sau armâno-română, după unii cercetători). Faptul că vorbea de mic limba greacă, cât și precocitatea pe care a dovedit-o la învățătură au făcut să fie remarcat de către eruditul Gavriil Vlasios, care vizitase Moldova domnitorului Vasile Lupu; acesta a cerut ca tânărul fiu de boier să urmeze cursurile de la Școala patriarhală din Constantinopol, unde el însuși era profesor. Aici a rămas tânărul Milescu vreme de aproape opt ani, însușindu-și o bogată cultură umanistă, cât și cunoașterea limbilor greacă, latină, slavonă, turcă și – posibil – franceză și italiană. Un alt câștig din perioada tinereții l-au reprezentat prieteniile pe care acesta le-a legat în perioada studiilor cu alți reprezentanți ai elitei ortodoxe de la Constantinopol, precum fiul domnitorului Vasile Lupu, Ștefăniță, ori viitorul patriarh al Ierusalimului, Dositei Notara.

Revenit în Moldova, la doar 17 ani, a fost numit secretar (grămătic) al domnitorului Gheorghe Ștefan, primul său protector. A rămas în preajma domniei și după mazilirea acestuia, devenind omul de încredere al lui Gheorghe Ghica, unul dintre primii domni străini numiți de Poartă pe tronul Moldovei. Ulterior, l-a însoțit pe acesta în Țara Românească, unde fusese mutat, și a fost învestit cu rangul de mare spătar care, în timp, i s-a adăugat la nume.

 

A tradus pentru prima dată Vechiul Testament în română

Legăturile sale apropiate cu familia Ghica au făcut ca Nicolae Milescu să îl slujească și pe fiul lui Gheorghe, Grigore, îndeplinind rolul de ambasador (capuchehaie) al acestuia la Constantinopol. În răstimpul de patru ani cât s-a aflat din nou în capitala Imperiului Otoman, Milescu și-a dat pentru prima oară adevărata măsură a erudiției sale, realizând cea dintâi traducere integrală în limba română a Vechiului Testament. Principala sursă pe care a folosit-o a fost ediția textului grecesc al acestuia (Septuaginta) apărută în anul 1597 la Frankfurt, alături de mai multe ediții latinești și una slavonă. Calitatea acestei opere a fost dovedită ulterior, la anul 1688, când, după unele revizuiri operate de către mitropolitul Dosoftei al Moldovei și de către frații Radu și Șerban Greceanu, textul lui Nicolae Milescu a fost inclus în prima ediție românească integrală a Bibliei, cea realizată la București sub patronajul domnitorului Șerban Cantacuzino.

De asemenea, în cadrul acestei opere, ce reprezintă cea mai importantă contribuție a sa la literatura română veche, Nicolae Milescu a mai realizat o premieră, traducând primul tratat filosofic din istoria acesteia, respectiv Despre rațiunea dominantă (cu titlul Pentru singurul țiitoriul gând) al unui anonim evreu din Alexandria secolului I.

 

A devenit primul român tipărit în Franța

Fuga domnitorului Grigore Ghica în Polonia, la anul 1664, l-a forțat și pe Nicolae Milescu să părăsească Istanbulul și să se refugieze pentru mai mulți ani în Occident, începând astfel prima sa mare călătorie. Ajuns întâi la Berlin, s-a îndreptat apoi spre Stettin, în Pomerania, unde se afla mai vechiul său protectorul, fostul domn Gheorghe Ștefan. La rugămintea acestuia, a îndeplinit două ambasade, la Stockholm și Paris, încercând să-i obțină reînscăunarea pe tronul Moldovei.

În capitala Suediei, baron Spatarius – așa cum a ajuns să fie cunoscut de către occidentali – l-a cunoscut pe ambasadorul și filosoful francez Simon Arnauld de Pomponne. Acesta a fost într-atât de impresionat de cunoștințele boierului moldovean, încât l-a rugat să realizeze un tratat privitor la dogma ortodoxă a transsubstanțierii (prefacerea pâinii și vinului în cadrul împărtășaniei). Această operă a lui Nicolae Milescu, cunoscută sub titlul de Enchiridion sive Stella Orientalis Occidentali splendens, a fost editată ulterior, în anul 1669, în cadrul unui tratat mai amplu realizat de către teologii romano-catolici de la curtea lui Ludovic al XIV-lea, devenind prima lucrare a unui român tipărită în Franța, cu 75 de ani mai înainte de editarea Istoriei Imperiului Otoman a domnitorului Dimitrie Cantemir.

 

Ce pățește cel care nu ascultă de stăpânire

Cel dintâi periplu al lui Nicolae Milescu a luat sfârșit la începutul anului 1668, după moartea lui Gheorghe Ștefan, când spătarul revine în Moldova, unde domnea ultimul reprezentant al vechii dinastii a Bogdăneștilor, Alexandru Iliaș. Deși descendent al primei dinastii moldovene, acesta era complet grecizat și nu avea calitățile necesare unui conducător. În consecință, Milescu, a cărui ambiție era incontestabilă, a considerat că avea prilejul potrivit pentru a dobândi tronul Moldovei, prin relațiile pe care le avea la Constantinopol. Complotul său a fost însă descoperit și boierul a fost pedepsit cu crestarea nasului, ceea ce i-a atras ulterior apelativul de „Cârnul”. Dispărut din documentele istorice pentru câțiva ani în urma acestei încercări nereușite, întreprinzătorul spătar reapare la Constantinopol în anul 1671. Aici, mai vechiul său prieten, Dositei Notara, ajuns patriarh al Ierusalimului, l-a recomandat ca om de încredere țarului Alexei Mihailovici, al cărui stat aflat în expansiune avea nevoie de specialiști din toate domeniile, arătându-i într-o scrisoare că eruditul moldovean era „un cronograf în care sunt adunate toate lucrurile din lume”.

 

Lungul drum al Chinei

Astfel începe cea de-a treia perioadă și cea din urmă a vieții acestui neobosit călător, prin sosirea sa, la finele anului 1671, în capitala Țararului moscovit, unde a fost inclus în rândul curtenilor (dvorenilor) și numit traducător (tălmaci) la Departamentul Soliilor, aflat sub conducerea eminenței cenușii a domniei țarului Alexei, boierul Artamon Matveev. De acesta din urmă s-a apropiat în scurt timp, fiind apreciat pentru experiența și cultura sa, cât și pentru faptul că era în continuare dispus să învețe, însușindu-și destul de bine cunoașterea limbii ruse.

Toate aceste calități au constituit cea mai potrivită recomandare pentru trimiterea lui Nicolae Milescu în cea mai spectaculoasă călătorie din viața sa, fiind numit la conducerea ambasadei trimise de către țar la curtea împăratului (bogdihanului) Chinei, ce s-a desfășurat între anii 1675-1678. Deși misiunea diplomatică nu și-a atins obiectivul scontat – de a asigura un debușeu comercial Rusiei în Orient –, solul de origine moldoveană, devenit primul român cunoscut de istorie care a atins aceste tărâmuri semi-legendare, a dus la îndeplinire altă sarcină, anume de a oferi informații cât mai detaliate asupra ținuturilor asiatice, concretizată prin trei scrieri: Jurnalul călătoriei în China, Descrierea Chinei și raportul său oficial către Departamentul Soliilor din Moscova.

 

Spirit viu, observator atent și intelectual apreciat

Conținutul acestor opere arată spiritul pătrunzător și elevat al spătarului, care remarcă aspecte dintre cele mai felurite referitoare la topografie, hidrografie ori etnografie, realizând descrieri vii și succinte, cât și talentul său diplomatic, ilustrat în complicatele jocuri de protocol desfășurate cu demnitarii chinezi.

Deși a suferit un scurt exil după întoarcerea la Moscova, din cauza schimbării ierarhiei politice, Nicolae Milescu și-a recâștigat în scurt timp dregătoria și s-a bucurat până la moarte de aprecierea noului țar, Petru I cel Mare. Așa cum afirmă un cercetător, această figură singulară a istoriei noastre „face parte dintre marii intelectuali români cărora o îndelungată prezență în străinătate le-a prilejuit cuprinderea între elitele lumii europene”, lăsând în urmă o operă  „inegală și imprevizibilă, cum i-a fost și viața”.

 

La 14 ani, Marcel Lazăr se întreba, firesc, ce carieră ar fi potrivită pentru el. Majoritatea prietenilor de familie erau medici, iar părinții au crezut că băiatul lor va urma aceeași cale. Într-un moment de epifanie, Marcel a respirat profund și a decis: nu își va trăi restul vieții printre halate albe, bisturie, perfuzii, și alte lucruri ce țin de spital. A decis să-și trăiască viața în preajma oamenilor de artă, să cânte și să aducă muzica clasică aproape de oameni. Astăzi, Marcel Lazăr este licențiat în interpretare muzicală la pian și este fondatorul festivalului de muzică clasică Moldo Crescendo.

 

A studiat în orașul lui Mozart

Originar de pe celălalt mal al Prutului, Marcel a bătut cale lungă pentru a studia pianul la Cluj-Napoca. Aici s-a plămădit aluatul din care este alcătuit pianistul de azi. Își amintește cu nostalgie de orașul din inima Transilvaniei: ”A fost o perioadă deosebit de frumoasă, prima mea interacțiune cu un alt mediu decât cel de la Chișinău, și mă bucur că a avut loc într-un oraș studențesc, cu mulți tineri din diferite colțuri ale României și ale lumii. Diversitatea culturală este foarte benefică pentru un artist și m-am bucur din plin de această diversitate la Cluj”, a spus Marcel Lazăr.

 

Mai multă atenție pentru educație, cultură și mediu

 

Sârguința și devotamentul cu care tânărul din Chișinău slujește pianul l-au purtat până în orașul lui Mozart. Plecat în Salzburg cu o bursă Erasmus, Marcel a avut ocazia să studieze acolo la una din cele mai bune facultăți europene de muzică. “Salzburgul este un panteon al muzicii, un templu care aduce cei mai dedicați muzicieni ai lumii. Este și o rampă de lansare pentru foarte mulți tineri muzicieni. Iarăși, diversitatea culturală era fenomenală, am întâlnit ”prodigy-kids”, am întâlnit legende ale muzicii clasice și am auzit live muzicieni pe care îi auzisem doar pe YouTube. Am înțeles unele lucruri despre industria muzicală globală și am putut să iau niște decizii în legătură cu cariera mea”, a spus Marcel Lazăr pentru Matricea Românească.

 

Marcel Lazăr (3)

 

Debussy, Wagner și Ravel își dau întâlnire cu publicul la Moldo Crescendo

Dorința de împărtăși publicului bagajul muzical deprins în străinătate a fost unul din obiectivele prioritare pentru Marcel. Ca multe idei mari, totul a început într-o cheie ludică,  la care s-a adăugat dorință sinceră de a cânta împreună cu prietenii. Așa s-a născut festivalul de muzică clasică Moldo Crescendo, care de la ediție la ediție a trecut prin orașe precum Chișinău, Bălți, Brașov, Sibiu, Timișoara, Cluj și București. “Festivalul are la bază o relație de prietenie și respect, vitală pentru muzica de cameră. Ne cunoșteam mai mult sau mai puțin din liceu, iar după primul concert, la care au participat patru foști colegi de clasă, alți prieteni ne-au zis că le-ar face plăcere să cântăm împreună. Cel mai dificil a fost să ne sincronizăm calendarele, deoarece programele de învățământ ale colegilor care studiau prin România, Anglia, Finlanda sau Rusia erau diferite, unii aveau planificate alte festivaluri, însă reușeam să găsim o perioadă potrivită”, a zis Marcel Lazăr.

 

Sinceritatea este un lucru foarte important în artă, publicul sau timpul te vor taxa dacă nu ești sincer, dacă te servești de muzică ca să te pui pe tine în față

 

La început, posibilitățile de a obține finanțare erau reduse. Tinerii muzicieni erau dispuși să cânte voluntar, însă chiria sălilor, promovarea, biletele de avion, și alte lucruri care țin de organizarea unui festival necesitau costuri. “Cel mai mare impediment au fost și sunt banii. Am apelat mereu la sprijinul comunității, prin campanii de colectare de fonduri și în timpul acestor campanii reușeam să găsim și sponsori interesați de activitățile noastre și dornice de a se asocia cu festivalul nostru. În Moldova este încă destul de greu să explic directorilor de companii de ce trebuie să investim în educație și cultură”, a precizat Marcel Lazăr.

 

Marcel Lazăr (2)

 

H2O și muzica clasică

L-am provocat pe Marcel să ne spună cum putem face muzica clasică accesibilă unui segment de public cât mai numeros. “Mereu am considerat că cel mai nepregătit om, dacă va ajunge în Filarmonica din Berlin și va asculta Simfonia a IX-a de Beethoven, Șeherezada de Korsakov, Bolero de Ravel, Rapsodia Română de Enescu și orice altă capodoperă, îi va fi imposibil să nu le îndrăgească. S-a creat un stereotip legat de muzica clasică, eu zic că muzica clasică este H2O. Este imposibil să nu consumi H2O, poate îl preferi sub formă de ceai, cafea, vin, bere, whisky, șampanie, sau altceva, dar sigur îți place H2O-ul, la fel este și muzica clasică. Poate nu preferi Beethoven și Wagner, dar preferi Debussy și Ravel, poate nu-ți place Haydn, dar îți place Prokofiev, muzica clasică este un univers imens în care sigur poți găsi ceva frumos”, apreciză Marcel Lazăr.

 

Muzica clasică înseamnă atenție la detalii, rafinament în percepție, observații, meditație și liniște interioară

 

Marcel Lazăr slujește arta, și arta nu uită să-l răsplătească. Moldo Crescendo crește de la an la an, muzica clasică începe să răsune în spații diverse, de la săli de concert până la spații neconvenționale. Toate aceste vin în urma crezului pe care Marcel l-a asumat, și de la care nu face niciodată rabat: “Cuvintele lui Dinu Lipatti «Servește muzica, și nu te servi de ea» este unul din motto-urile vieții mele. Sinceritatea este lucru foarte important în artă, publicul, sau timpul te vor taxa dacă nu ești sincer, dacă te servești de muzică ca să te pui pe tine în față”.

 

Doamna Profesoară Mariana Dogaru și-a început cariera ca învățătoare la Școala Gimnazială „Nicolae Bălcescu” din Craiova. Toată teoria dobândită în timpul liceului pedagogic a aplicat-o seriilor  de elevi pe care le-a format timp de aproape 11 ani. În această perioadă, a ajuns să fie metodista Inspectoratului și membră în Consiliul Consultativ al Învățământului Primar, organismul care ia decizii la nivel de județ. Apoi  a simțit că trebuie să facă față unei noi provocări. În 2006, a dat concurs pentru un post la  A.R.A.C.I.P., a mers în foarte multe școli, a derulat activități de formare a adulților în toată țara, a fost șeful Departamentului de evaluare externă a calității timp de 7 ani. Astăzi, Mariana Dogaru predă  discipline pedagogice la Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu” din Capitală.

 

În vizitele de la A.R.A.C.I.P., a avut ocazia să vadă   grădinița Arc-en-Ciel. Cu un ochi atent format în decursul numeroaselor inspecții la care participase, primul sentiment a fost cel de bucurie. „Așa am cunoscut-o pe inițiatoarea Școlii Gimnaziale Anastasia Popescu. Am simțit că rezonez cu valorile pe care le promovează grădinița și, mai târziu,  școala ”, a spus Mariana Dogaru.

 

Referitor la pedagogie, din păcate, aproape am aruncat la coș toate ideile grozave pe care le-am primit de la pedagogii noștri și încercăm să ne uităm mereu în altă parte. Resimt acut faptul că nu se pune suficient accentul pe formarea valorilor morale, pe formarea caracterului. Ca OM, acestea sunt cele care te definesc.

 

Educația se realizează într-o mare măsură prin sprijinul afectiv al elevului în învățare. La Anastasia Popescu, școala se întemeiază pe bucuria de învăța, o bucurie sinceră, aproape molipsitoare. „Și celelalte școli particulare își propun o apropiere, o relație aparte cu elevii lor, însă aici am găsit o relație autentică, un zâmbet care vine din interior, nu e zâmbetul forțat de la ghișeu. Este un firesc al lucrurilor, nu e ceva simulat. Alt plus ar fi valorile pe care le promovează. Sunt valorile pe care tinerii le caută în tumultul acestei lumi care devine din ce în ce mai agitată”, a spus profesoara Dogaru pentru Matricea Românească.

 

Cum să transformi elevul din consumator de informație  în procesator de informație

Neglijată de cele mai multe ori de oamenii sistemului, pedagogia are o latură mai puțin cunoscută. Iar această latură nu poate ieși la iveală decât accesibilizând-o foarte mult. Prezentarea acestei discipline într-o maniera corectă și onestă aduce plus valoare, creează mecanismele prin care se utilizează corect informația. „Un obiectiv personal în raport cu disciplina pe care o predau este acela de a transforma elevii în utilizatori, procesatori de informație, nu simpli consumatori. Trebuie dezvoltată această competență de a putea utiliza informația exact cum trebuie și unde trebuie, de a-i da sens, sau de a găsi noi sensuri, totul sub umbrela unor valori asumate, la care ei sunt conectați și prin intermediul familiilor lor”, a spus Mariana Dogaru.

 

Una din lecturile esențiale pentru un viitor pedagog ar trebui să fie cartea lui Simion Mehedinți, „Altă creștere – Școala muncii” pentru că susține responsabilizarea copiilor și formarea caracterului.

 

Prinși în cursa câștigului material, părinții uită adesea să ia pulsul situației școlare și află numai  în cadrul ședințelor cu părinții că fiul sau fiica lor se află pe o pantă ascendentă sau, dimpotrivă, pe una coborâtoare. Adeseori, vina pentru rezultatele slabe este pasată ca un cartof fierbinte între școală și părinți. Mariana Dogaru crede că educația este un proces care începe în familie și este continuat de școală. „Este dovedit științific –  factorii cei mai importanți care influențează rezultatele învățăturii sunt legați de familie, de nivelul ei economic, de nivelul de educație, de perspectiva ce i se dă copilului. Școala trebuie să stabilească un calendar în care să-și propună să comunice cu părinții. În privința acestui aspect, drumul ar fi de la școală la părinte, nu invers. Dacă această legătură se întrerupe, școala trebuie să fie vigilentă și să o mențină. E o datorie morală, pentru că părintele trebuie să știe în orice clipă la ce nivel e copilul, ce dificultăți întâmpină și cum le poate depăși. Tocmai pentru ca împreună cu școala, să îi fie alături”.

 

Școala nu e un sistem ideal, ci un puzzle educațional

Întrebată despre modelul finlandez, admirat pentru grija față de copil, Mariana Dogaru a dat un răspuns neașteptat: „Sistemele din străinătate se bazează mai mult pe fascinația pedagogiei constructiviste. Apreciez câte ceva de la fiecare, nu mă pot opri numai la unul.  Aș împrumuta de la finlandezi starea de bine în ideea de a te simți bine în pielea ta atunci când înveți, grija pentru fiecare elev. De la sistemul coreean – conștiinciozitatea: au o capacitate de muncă foarte dezvoltată; iar de la sistemul japonez aș împrumuta grija și respectul față de celălalt. De asemenea, aș accentua importanța investiției în educație,  corelată și dovedită științific  drept cauză a creșterii  nivelului de trai”, a mai subliniat Mariana Dogaru.

 

Profesorul ideal este cel care inspiră, care te ajută să depășești fiecare obstacol atunci când înveți și care pune ceva din sufletul lui în fiecare copil. Este profesorul care sprijină, care creează premisele și produce învățarea cu sens.

 

În final, am rugat-o pe Doamna M. Dogaru să comenteze multele reproșuri care se aduc profesorilor. Ea ne-a spus că  în general suntem orientați să vedem părțile negative și mai puțin să accentuăm ceea ce facem bine. Fiecare sistem educațional are provocările lui cu care se confruntă.  De exemplu, pentru sistemul nostru, aș alege temele pentru acasă.  Problema nu e una lipsită de importanță, dimpotrivă, are o proiecție  și efecte pe termen lung, mai ales dacă nu e  gestionată așa cum trebuie. „Japonezii nu dau teme pentru că ceea ce aduc ele bun este foarte puțin și poate fi dezvoltat în sala de clasă. Însă,  este dovedit  că în perioada liceului,  aduc valoare adăugată mai mare, creând o disciplină a muncii, cu condiția de a fi verificate și apreciate. Ignorarea unei munci făcute care pentru un copil poate să însemne multă energie depusă, poate cauza pe viitor  sustragere de la muncă, deoarece copilul a cărui temă nu este verificată și apreciată se va demotiva încet și sigur să mai depună efort pentru realizarea sarcinilor și, de ce nu, să învețe cu sens”.

Deducem așadar că există o rază de speranța fiindcă, atâta vreme cât elevii Liceului Pedagogic „Anastasia Popescu” sunt formați în acest spirit, ei, la rândul lor, vor deveni lumină pentru copiii care le vor fi elevi. Este important ca viitorul școlii să ne preocupe pe toți, pentru că de dinamismul și viziunea acesteia depind, fără îndoială, anii ce vin și generațiile următoare. Gândul pentru o carieră didactică poate fi așadar o sămânță care, aruncată pe pământ bun, are să rodească însutit!

 

Într-un loc din Marele Oraș o mamă se frământă cu inima fărâme: este a treia oară săptămâna aceasta când fiul ei vine extrem de trist și cu ochii în lacrimi de la școală: a fost înghiontit în pauze și când a plâns a auzit un ”ți-o meriți” de undeva din spatele clasei. Îi spune mamei că niciun coleg nu îi ia apărarea iar doamna dirigintă spune, atunci când i se plânge: ”du-te în clasă și o să vin eu să discutăm”. Și nu mai apare.

Într-un alt capăt de urbe un tată este nedumerit cu totul: a primit un telefon de la școală în care i s-a povestit cum fiica lui pe care o știe bună și blândă incită copiii din clasă să se certe și să se dușmănească. A ascultat poveștile însă tot nu poate crede.

 

 

Cine este persecutorul?

 Știm cu toții cum arată un persecutor, nu-i așa? Ideea de persecutor este arhetipală: este băiatul masiv din clasă, obraznic, cu ”gura mare”, puternic fizic și inteligent, dar leneș. Obligatoriu are o gașcă de susținători. Cu siguranță nu dă doi bani pe respect sau disciplină. Are o mare plăcere: aceea de a tortura victime pe care le alege atent pentru a fi sigur că își păstrează imaginea de dur omnipotent.

Și lista poate continua cu ceea ce culegem zi de zi de la copiii noștri ce vin și ”toarnă sacul” acasă cu obidă sau cu frică.

Persecutorul este grosolan, arogant, vigilent pentru a nu fi pus pe o poziție inferioară, păzindu-și spatele, stresat ca nu cumva cineva să îi erodeze puterea și-indirect-imaginea.

Nu are prieteni; are susținători ce îl urmează de frică sau din dorința de senzațional. Persecutorul poate delega uneori sadismul împingându-și susținătorii să se murdărească ei înșiși de durerea celorlalți.

 

Actul de persecuție aparține doar persecutorului propriu-zis?

Acestă tipologie se găsește totuși din ce în ce mai mult doar în filme. Persecutorii ”tipici” nu mai populează lumea din școli atât de puternic.

Actul de persecuție ajunge să nu mai aparțină doar persecutorului propriu-zis; este un act de multe ori trecut cu vederea de copii, de grup, de părinți și chiar de profesori.

Înseamnă că suntem cu toții responsabili, nu-i așa?

Eu simt că grupul este răspunzător pentru crearea contextului în care persecuția se produce.

Tăcerea grupului dă undă verde persecutorului să se poarte într-un anumit fel.

Sunt relatări ce descoperă faptul că grupul identifică un copil cu înclinații antisociale și îl provoacă să se poarte ca un persecutor.

Situațiile ce apar în viața de zi cu zi sunt extrem de schimbătoare. Rareori putem identifica un persecutor în proporție de 100%.

 

Când vom interveni?

 Îi sfătuiesc pe părinți (cei ce își poartă arsenalul de frânghii, pârghii, șurubelnițe și șervețele umede), atunci când privesc de pe margine slalomul copiilor lor, să fie relaxați: drumul are și denivelări, roata bicicletei se poate bloca și ploaia poate apărea din senin. Dacă ei sunt bine, dacă nu sunt extreme de mohorâți, dacă nu țipă, îi vom lăsa să se descurce singuri.

În momentul în care lucrurile se prăvălesc în râpă, copiii nu pot ieși din mocirla în care au intrat, bolovani vin spre ei sau se află în postura de a împinge pe cineva sau de a asista cu relaxare la piedici puse și cuvinte dure aruncate, ATUNCI este momentul să intervenim, așa cum orice salvamontist ce se respectă o face.

”Este treaba lor” sau ”nu este treaba noastră” nu este o soluție morală.

Implicarea este temperate însă este, cu nevoia de a vedea lucrurile în perspectivă, e termen lung.

A forma lideri morali, prieteni de ajutor ce iau atitudine, este în mare parte responsabilitatea noastră, a adulților: părinți, frați mai mari, bunici, membri ai familiei lărgite.

 

Părinții nu au lăsat lucrurile oricum. Au discutat cu profesorii, cu părinții colegilor și au dedicat timp special discuțiilor cu proprii copii. I-au întărit, le-au vorbit despre consecințe, le-au arătat susținere: ”sunt lângă tine când ești agresat”, ”sunt lângă tine atunci când ești agresor”. Te susțin să te schimbi, te susțin să te aperi, te susțin să împărtășești ceea ce ai trăit și să îi ajuți pe cei din jur să nu mai repete experiențe grele. Sunt aici. Eu, părintele tău.

 

”Hobby-ul Despinei era tocatul banilor – cu condiția să nu-i aparțină. Blonda era o adevărată devoratoare de portofele, iar mottoul ei de viață părea decupat dintr-un cântec al lui Daddy Fizz, alias Bob Taylor: ”Am mai multe carduri/Decât mă-ta farduri(”Omul care mută norii”, Ed. Humanitas, 2019)

 

Episoade ca acesta pot fi găsite de cititori în ultima carte a lui Radu Paraschivescu, lansată zilele trecute la Librăria Humanitas Cișmigiu. Atmosferă jovială, aer îmbibat de cordialitate. Invitații serii: Sever Voinescu și Horia Ghibuțiu. Public numeros. Preț de un ceas, cât a durat lansarea, umorul spumos, sensibilitatea, bunul simț, spiritul fin au fost ingrediente folosite din belșug.

 

Cartea-insectar

Sever Voinescu, redactor șef al revistei Dilema Veche, a spus că cititorii tind să împartă cărțile lui Radu Paraschivescu în două categorii: cele în care se regăsesc ziceri ce stârnesc hohote de râs și proza de ficțiune. ”Cumva trăznăile culese de Radu au același stil cu vorbele multora dintre personajele sale, și atunci am crezut că unitatea între cărțile lui ține de stil. Insectarul acesta variat, pe care Radu Paraschivescu îl colecționează, toate aceste personaje aparțin totuși aceleiași specii, iar ceea ce le unește este stilul. Ceea ce-l identifică pe Radu Paraschivescu foarte clar printre autorii de azi, ceea ce dă unitate acestei activități a lui, fie proză, emisiuni tv, cronică de fotbal, este de fapt un anumit tip de sensibilitate. Radu este un român cu o enormă sensibilitate față de mediul în care trăiește”.

 

Para_1

 

Puterea de a râde în față celui rău

Tot Sever Voinescu a amintit că sensibilitatea din textele lui Radu Paraschivescu nu este una de tip vegetativ, reactivă, în sensul că ea ar fi o reacție banală în fața unei senzații ca frigul sau arsura. “Radu Paraschivescu are această percepție acută de simț enorm și văz monstruos, a realității că România este un imens televizor în care se desfășoară o nesfârșită emisiune de reality show. La Radu, bunul simț reacționează secretând umor. Un umor complex, care are întotdeauna un soi de pudoare, dar și o nuanță de melancolie. Radu Paraschivescu pulverizând cu umor în jur îmi amintește de acel mare monah athonit, care spunea că a ajuns să aibă puterea de a râde de diavol când îl vede, și a constatat că asta îl înnebunește complet pe necuratul”.

Pe aceeași lungime de undă a fost și ziaristul Horia Ghibuțiu, care a comparat umorul pe care îl emană personajele lui Radu Paraschivescu cu cel al lui Teodor Mazilu și Ion Băieșu. “Îmi place foarte mult la Radu această nobilă calitate de a surprinde micul, măruntul. Știu că merge cu metroul, dar nu mi-am dat seama că sub pământ poți da peste astfel de nestemate ieșite din noroiul bucureștean. Radu nu face altceva decât să surprindă anumite stări, colțuri, sentimente, pe care tu nu le-ai sesizat, deși erai acolo”, a spus Horia Ghibuțiu.

 

Anatomia firii umane prin ochii lui Radu Paraschivescu

Radu Paraschivescu le-a mulțumit celor prezenți și a vorbit despre cartea sa: “Sunt texte pe care le-am scris oarecum în febră, și pe care le-am scris știind precis că o să le mai adaug ceva din altă categorie și din alt profil. Am vrut să arăt că proza scurtă pe care o scriu poate avea mai multe forme de relief, după câmpia râsului să vină și podișul duioșiei, să vină și munții îngrijorării, să vină și dealurile depresiei, să vină și un mic vector autobiografic”.

 

 

Rodica-Aida Popa este judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Penală. A făcut din profesia ei un crez pe care și-a construit toată viața. Am invitat-o să ne vorbească despre cum se formează un judecător și despre cum vede el greșeala, pedeapsa și iertarea. Am vorbit și despre lecturile magistratului, despre pasiunile și credința lui, ca și despre cât loc este pentru subiectivism în actul împărțirii dreptății. Rodica Aida Popa este și reprezentantul României la Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni de pe lângă Consiliul Europei, și este și cadru didactic la Universitatea Nicolae Titulescu.

Aveți acces la interviul audio printr-un clic în fereastra Soundcloud de mai jos. Textul care urmează este o sinteză a interviului audio.

 

 

Judecătorul este omul care împarte dreptatea. Înseamnă că un judecător, etic vorbind, trebuie să fie ireproşabil în viața de zi cu zi?

Da, profesia de a fi judecător implică această componentă a integrităţii: respectul faţă de lege şi apoi asumarea responsabilităţii în aplicarea legii.

Când se enervează în trafic, un judecător ce face?

Eu nu ştiu ce fac alţii, eu încerc să mă autoeduc şi să-mi exersez răbdarea. Fiindcă un judecător trebuie să asculte, și trebuie să-ți educi răbdarea pentru a putea fi în serviciul public, în slujba cetăţeanului care îşi expune solicitările sau apărarea. Deci ca judecător trebuie să ai răbdare.

În România cam câți judecători sunt?

În jur de 4000-4500 de judecători. La o populaţie de 19 milioane, este o cifră mică. Iar ca număr de cauze, în 2018 potrivit statisticilor au fost 2.900.000 de cauze şi 2.199.000 au fost soluţionate. Acestea sunt cifrele din raportul pe starea Justiţiei din 2018 furnizate de Consiliul Superior al Magistraturii.

Iar la Înalta Curte?

Şi acolo a crescut numărul de cauze, au fost în jur de vreo 32.000 anul trecut pe toate secţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Media pe judecător la secţia penală a fost de circa 344 de dosare rulate şi 206 soluţionate, nu este puţin deloc, pentru că sunt cauze complexe. Complexitatea este conferită de numărul de părţi, de probatoriu, de complexitatea şi specificul infracţiunii. La nivelul Înaltei Curţi, la secţia penală este cel mai ridicat grad de complexitate.

Faptul că mereu în mass-media ultimilor ani se vorbeşte despre justiţie, creează un anumit efect asupra mentalul judecătorului?

Îmi e greu să răspund în general. La nivelul Înaltei Curţi pot să spun, colegii mei judecători nu resimt această presiune în mod deosebit. Ceea ce facem este cotidian. Nu ne sunt  indiferente părerile mass-media şi nici ale societăţii cu privire la hotărârile noastre, dar nu ca un factor de presiune, ci ca un factor conştient de asumare a răspunderilor pe care le avem.

Judecătorul are şi sentimente în sala de judecată? Îşi permite în actul de judecată să-şi lase şi partea emoţională să vorbească?

Există şi o componentă sigur subiectivă, intrinsecă, pentru că nu poţi fi robot. Dar în modul în care se pronunţă o hotărâre prevalează cauzele obiective. Există şi cele subiective, în funcţie de probele care sunt administrate de partea civilă,  în ceea ce privește persoana inculpatului, aspectele legate de familie, de starea sănătăţii inculpatului, de rolul său în societate.

Imaginea celebră cu zeiţa justiţiei care ţine balanţa şi este legată la ochi nu spune tocmai că judecătorul nu trebuie să fie altfel decât imparțial?

Judecătorul este un om. Un om care are şi o componentă de subiectivitate, dar nu în sensul de blândeţe la care oamenii se aşteaptă, nu.

Activitatea judecătorului este una care creează efecte imediate în viaţa celor asupra celor care se exercită. Asta are un efect asupra activităţii dumneavoastră de judecător?

Da, sigur că da, ne gândim întotdeauna la cei pe care îi judecăm, eu cel puţin îmi pun problema dacă am evaluat suficient de bine, cum să fac să apreciez toate nuanţele din probele care sunt administrate. Pentru că, să ştiţi, fiecare gest contează, fiecare mimică a feţei.

Pronunţaţi şi condamnări la închisoare. Știţi cum arată penitenciarele romaneşti?

Am fost să vizitez penitenciarele, orice judecător trebuie să o facă. Nu este o obligaţie, dar cred că face parte din etica profesiei noastre și din componenta de profesionalizare să vezi locurile de detenţie. Există o componentă educaţională semnificativă în locurile de detenţie. Sigur, este loc de mai bine, iar România a fost şi este în atenţia Consiliului Europei şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului sub aspectul locurilor de detenţie.

Penitenciarul, așa cum arată el în România, îşi îndeplineşte scopul principal, anume acela de a-l face pe omul care este trimis acolo o perioadă să înţeleagă că a făcut un lucru rău şi să se hotărască să nu îl mai facă?

Sigur că da, dar există şi loc de mai bine.

Dar există și concepţia că puşcăria e un loc de academie a infractorilor, este loc de specializare pentru comiterea de ilegalități.

Din păcate nu vă pot contrazice 100% sub acest aspect, pentru că sunt şi persoane care nu au înţeles rolul pedepsei aplicate şi perpetuează acest comportament şi după executarea unor pedepse. După o perioadă scurtă de timp comit alte fapte şi revin în locul de detenţie. Dar există şi persoane care conştientizează consecinţele pedepsei şi nu o să îi mai vedem acolo. Restrângerea dreptului la libertate are consecinţe, ea îşi pune amprenta asupra comportamentului şi atitudinii persoanei care a fost privată de libertate.

De cât studiu este nevoie pentru a ajunge judecător?

Pentru a ajunge judecător sunt studiile de patru ani la facultatea de drept, după care sunt şi cursuri de specialitate. Pentru cine doreşte să fie judecător este Institutul Naţional al Magistraturii, o școală la standarde europene. Și după aceea în activitatea curentă trebuie să fie un studiu permanent. Judecătorul trebuie să fie conectat în timp real cu modificările legislative care nu sunt puţine, cu prevederile legilor justiţiei, cu deciziile Curţii Constituţionale şi cu deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Ce citeşte un judecător în afară de legi şi hotărâri şi decizii ale Curţii şi ale Parlamentului?

Citeşte şi beletristică, citeşte şi cărţi de memorialistică, eseistică.

Ne spuneţi trei titluri de pe biroul dumneavoastră?

Am acum o carte despre Regina Maria. Tot acum citesc volumul ”Cum se distrau românii odinioară” a lui Adrian Majuru. Este o lucrare amplă de statistică, de antropologie urbană. Iar în plus ceea ce pe mine mă preocupă foarte mult este arta, am pe birou câteva albume de pictură impresionistă.

Aveţi mult timp liber?

Nu, dar un judecător trebuie să îşi facă şi un timp pentru partea sa de educaţie permanentă şi complementară aspectelor profesionale. Este absolut necesar pentru un judecător să simtă şi pulsul străzii, al societăţii. Fără a cunoaşte realitatea nu cred că ar putea fi un judecător bun, pentru că el judecă oameni.

Ce l-ați întreba pe un licean ca să știți dacă are ce-i trebuie pentru a putea deveni judecător?

Întotdeauna îl voi întreba cum se raportează la lege. Dacă înţelege ce înseamnă să fii integru. Trebuie să ai un comportament strict în raport cu dispoziţia legală şi să fii în acelaşi timp un om al cetăţii, al comunităţii. Să fii judecător este o chestiune de vocaţie, nu ești potrivit pentru ea dacă nu simţi respect faţă de lege și față de asumarea responsabilităţii. Trebuie să înţelegi atât litera legii cât şi spiritul ei.

În viaţa unui judecător religia are un loc, are un rol?

Aş putea să vorbesc doar pentru mine: eu răspund da, dat fiind faptul că justiţia este de origine divină. Componenta credinţei este intrinsecă umanităţii, inclusiv mie. Componenta spirituală există atâta timp cât crezi în liber arbitru şi crezi în Dumnezeu.

 

 

Era o dimineață de toamnă în care lumina străbătea ca o pulbere de aur geamurile murdare ale troleibuzul 79 care se căznea pe Bulevardul Dacia. Eram așezat pe ultima bancă din dreapta și citeam neatent din Împărăția lui Dumnezeu și Împărăția Cezarului a lui Nikolai Berdiaev, zăbovind pe o pagină în care acesta vorbea despre sofianismul lui Vladimir Soloviov. Lucrurile nu prea se legau în capul meu, fiind cu un picior în afara cărții, adulmecând mai mult cele ce se întâmplau în jur. Așa se face că am putut observa cum la stația de la Piața Gemeni pe ușa din spate a troleibuzului a urcat un tip încărcat cu vreo patru, cinci papornițe doldora de hârtii și cartoane pe care bănuiam că le ducea la reciclat. Era îmbrăcat cu haine ponosite, mai degrabă murdare, purtând pe deasupra un fel de geacă de puf mare strânsă la mijloc de un șnur alb. Și, spre stupoarea mea, tipul se așeză fix lângă mine, pe scaunul din stânga mea, deși troleibuzul mai avea doar doi pasageri, aciuați pe undeva mai în față. În acel moment cartea deveni buncăr, iar eu un soldat mizantrop, care încerca să reziste asaltului unui exterior nedorit. În plus, simțeam cum cel din stânga mea se străduia să vadă ce carte citesc, aplecându-se înspre stânga lui pentru a vedea ce stă scris pe coperta cărții. Studentul de la filosofie din mine, atins de prejudecâți elitiste, a făcut tot ce a putut să nu-i permită privirii tipului de lângă mine să ajungă pe copertă. Propriu-zis, am deschis cartea cât de tare am putut. Astfel că, nemulțumit de deschiderea mea, sau, mai bine zis, de lipsa acesteia, ochii vecinului meu plonjară avizi pe cele două pagini etalate cu o involuntară disponibilitate. Tipul citi câteva rânduri, pentru a spune apoi pe un aer căutat savant ”pune bine… problema”. Tot ceea ce am putut face a fost să îmi rețin zâmbetul ironic, să bâigui un ”mda” neconvingător, să gândesc un ”ia uite-l și pe ăsta!”, să îmi cer scuze pentru a-mi permite să mă ridic și să cobor la ASE. În timp ce făceam aceste lucruri am remarcat razant nemulțumirea de pe chipul celui care încercase să îmi fie interlocutor. Nemulțumire care reflecta ca într-o oglindă indisponibilitatea mea.

 

Ne-obișnuitul care îți iese în cale

În Parmenide, textul care are la bază cursul ținut în 1942-1943 la Universitatea din Freiburg, Martin Heidegger oferă o scurtă reflecție asupra daimonului grecesc. Tema acestuia este în special cunoscută din perspectiva daimonului socratic, vocea interioară despre care Socrate spunea că se arăta pentru a-l împiedica să facă ceva, mai rar pentru a-l îndemna să acționeze într-o anumită direcție. Ceea ce dialogurile platoniciene ne spun despre daimon este că ar fi o ființă a intervalului dintre lumea omului și lumea zeilor, că joacă funcția unui înger păzitor, motiv pentru care a fost ușor asimilat de angelologia creștină, și că fiecare om este dat în grija unui astfel de daimon care are funcția de a-l ghida, prin indicii, semne sau imbolduri interioare, către împlinirea misiunii personale cu care a venit pe această lume. Ceea ce Martin Heidegger adaugă acestei înțelegeri este faptul că daimonul este ne-obișnuitul, un ceva extra-ordinar, care trece ”dincolo” de obișnuit și îl lasă în mod răspicat în urmă. ”Ne-obișnuitul, înțeles așa cum ar trebui, nu este nici uriaș și nici minuscul, și asta deoarece nu poate fi apreciat și măsurat cu ajutorul «măsurilor convenționale»”[1]. Acest ne-obișnuit, spune Heidegger, nu este ceva nemapoimenit, ci acel ceva care ființează dintotdeauna și înaintea oricăror ”grozăvii”. Mai mult, acest ne-obișnuit ”este ceea ce este simplu, ceea ce nu bate la ochi, ceea ce nu poate fi apucat cu cleștele voinței, ceea ce se sustrag tuturor artificiilor de calcul, deoarece devansează dintotdeauna orice planificare”. Daimonul, ca ne-obișnuit, completează Heidegger, ”nu le apare grecilor decât sub forma obișnuitului, deoarece ne-obișnuitul intră și face semne în tărîmul obișnuitului și este, astfel, dătătorul de semne în acest obișnuit”[2].

 

Locul din stânga

Or, tocmai acest ne-obișnuit a revenit la mine, pentru a lăsa semne de urmat, la vreo opt, nouă ani după întâlnirea din troleibuz. De această dată eram în metrou, pe care îl luasem de la Dristor 2 pentru a coborî la Piața Victoriei. Era o dimineață mohorâtă și friguroasă, iar eu mă refugiasem încă o dată printre rândurie unei cărți, Ochiul de foc, a lui Olivier Clement. La stația Ștefan cel Mare au coborât mai multe persoane, iar locul din stânga mea s-a eliberat pentru câteva clipe. În timp ce parcrgeam cele scrise de Olivier Clement despre Vladimir Soloviov am observat că locul a fost ocupat de un bărbat. Era îmbrăcat cu o geacă impermeabilă, de la Mammut, una pe care mi-o doream și eu, dar pe care, încă, nu mi-o permiteam. Am simțit că este interesat de cartea mea, așa că am ridicat discret coperta cât pentru a lăsa să se vadă titlul ei. De-a lungul anilor se mai dusese ceva din mizantropia de care eram locuit. Persoana din stânga mea a dat aprobator ușor din cap, apoi a mai citit câteva rânduri de pe paginile deschise în fața mea. Eram ca și ajunși în stația de la Victoriei. În timp ce îmi puneam cartea în geantă și mă pregăteam să mă ridic, cel din stânga mea m-a întrebat ”sunteți credincios?”. Am ridicat privirea și am dat cu ochii de cel pe care îl întâlnisem în urmă cu câțiva ani în troleibuzul de pe bulevardul Dacia. Aproape ca într-o transă am răspuns că da. Iar el s-a uitat la mine și zâmbind mi-a zis ”Dumnezeu să vă binecuvânteze!”. Am zâmbit la rându-mi și am coborât ca unul căruia tocmai i se întâmplase un nemaivăzut și un ne-obișnuit perfect îmbrăcat în hainele banalului și ale obișnuitului. Un ne-obișnuit pe care nu știam cu să îl iau și cum să îl înțeleg. Încă nu știu.

 

[1] Martin Heidegger, Parmenide, Editura Humanitas, traducere de Bogdan Mincă și Sorin Lavric, București, 2001, p. 191.

[2] Martin Heidegger, op. cit, p. 193.

 

În urmă cu douăzeci de ani, posturile de muzică difuzau adesea piesa „Ai să-nțelegi”, între ale cărei versuri se regăseau și acestea: „Bărbații îți vor spune multe, / Că te iubesc, și cum, și cât; / Vor spune-o mai frumos ca mine, / Dar nu te vor iubi atât”. Mulți din generația milenialilor recunosc melodia, însă puțin știu că aceste versuri, ușor modificate, fuseseră alcătuite cu peste 90 de ani mai înainte, de către unul dintre marii uitați ai literaturii române: Cincinat Pavelescu  (1872-1934).

 

Un trubadur risipitor

Între principalele motive pentru care acest personaj este atât de greu de identificat se numără caracterul său profund original, ce l-a evidențiat inclusiv în epocă. Cincinat Pavelescu a fost uneori numit „trubadurul” literaturii române, abordând genuri mai puțin cunoscute, precum epigrama, sonetul ori madrigalul, și fiind recunoscut ca un maestru al improvizației, care „a scris și a risipit”, versurile sale fiind păstrate mai degrabă în memoria populară decât prin intermediul puținelor volume pe care le-a publicat în timpul vieții.

De fapt, Cincinat era ferm convins că nu există improvizație, mai ales în cazul scrisului, pe care îl considera, asemenea unuia dintre maeștrii săi – Caragiale –, „meseria cea mai grea din lume”. Ceea ce trecea în ochii altora drept spontaneitate ori talent nativ reprezenta, în viziunea sa, rezultatul anilor de muncă neștiută ai autorului, până când acesta reușește să deprindă arta folosirii cuvintelor potrivite propriilor trăiri și imbolduri sufletești.

 

A fost primul președinte al Societății Scriitorilor

Iar talentul său nativ a fost dublat de o asemenea muncă, începută încă de când era elev la liceul Sfântul Sava, când publică, sub pseudonim, primele versuri. Ulterior, a semnat cu numele său real primele creații în revista Literatorul a poetului Alexandru Macedonski, devenind în scurt timp un intim al acestuia. Aceasta a fost o altă calitate al lui Cincinat: a știut, de tânăr, să-și caute modele printre marii literați ai perioadei sale și să se apropie de aceștia. Caragiale, pe care îl considera „figura cea mai proeminentă a literaturii noastre dinainte de război”, Macedonski, în care vedea pe „cel mai mare boem al generației sale” și alături de care a alcătuit piesa de teatru Saul, George Coșbuc, criticul sincer al epigramelor sale, Barbu Delavrancea, Alexandru Vlahuță sau Anton Bacalbașa, toți aceștia i-au fost mentori și amici, alături de care a participat la numeroase serate și întruniri literare și cu votul cărora a fost ales primul președinte al nou-înființatei Societăți a Scriitorilor Români, în 1908.

Deși literatura a fost pentru el o preocupare constantă, Cincinat nu a trăit din scris: a urmat cursurile Facultății de Drept și studii doctorale la Sorbona, lucrând ulterior, vreme de 32 de ani, ca magistrat în mai multe orașe din țară. S-a dovedit a fi un bun profesionist: înclinația spre literatură nu l-a făcut să-și neglijeze îndatoririle, ci mai degrabă i-a conferit o abordare rar întâlnită, disprețuind atât diletantismul – „Susții mereu că Cincinat / Nu e poet, ci magistrat. / Dar bine-ar fi să lămurești, / Amice, tu ce naiba ești?!” -, cât și excesul de zel – „Eu la munca tâmpitoare / Nu-s doar vită să mă-njug; / Ai văzut privighetoare / Să tragă la plug?”.

 

Scriitor de geniu, procuror la Brașov

Firea sa jovială și spiritul viu l-au apropiat și de personalitățile jurisprudenței românești, precum profesorul Constantin Dissescu, om de o vastă cultură, care a fost impresionat, la un examen, de expunerea liberă a lui Cincinat asupra misoginismului în literatura universală, ori viitorul diplomat Nicolae Titulescu, de care l-a legat o prietenie de o viață.

În ciuda numeroaselor sale relații, acest poet-magistrat nu a fost niciodată un arivist; s-a apropiat de oameni în chip sincer, nu pentru a profita de ei, ceea ce s-a văzut în evoluția carierei sale, după cum singur mărturisea: „N-am avut niciodată o natură lingușitoare, așa se și explică pentru ce, cu toate legăturile mele variate și puternice, n-am ajuns decât procuror de curte la Brașov, pe când alții, mai mlădioși și mai practici, au suit toate treptele măririi, ale bogăției și ale gloriei”.

O dovadă clară a naturii sale dezinteresate, de veritabil boem, Cincinat o oferă în timpul șederii sale la Paris, de după Primul Război Mondial. Aici, el înființează ziarul Curierul franco-român, politic, economic și literar, prin care susține constant cauza României și pe care îl întreține aproape exclusiv din fondurile proprii. Și în capitala Franței a știut să lege prietenii printre reprezentanții diasporei române, precum scriitoarele Elena Văcărescu ori Anna de Noailles.

 

Inadaptat și ascuțit la limbă și la minte

Revenit în țară la anul 1924, Cincinat nu s-a mai regăsit în noua atmosferă artistică, considerând că „viața literară dinainte de război era mai blândă, mai prietenoasă, mai omenoasă … exista însă sentimentul camaraderiei și respectul talentului”. Iar el a rămas credincios acestor principii. Desigur, asta nu l-a oprit să sancționeze, cu ironia-i fină, orice aspect exagerat din viața societății ori din activitatea prietenilor și cunoscuților, cum singur mărturisea: „De ce am scris epigrame? Ca un protest în contra esteticii mele lăuntrice, ofensate de urâțeniile vieții, de nedreptățile politicii și arivismul mediocrităților”.

De exemplu, după premiera piesei Isus a istoricului Nicolae Iorga, față de care nutrea o admirație sinceră, presa literară consemna următoarea epigramă: „De la Isus când am ieșit / Cu plictiseala-n gând și-n oase, / Am zis: Calvarul tău, Cristoase, / Nu s-a sfârșit”. Nici cei mai tineri, precum nepotul său, Mircea Pavelescu, nu se aflau la adăpost de replicile sale acide, mai ales dacă aveau îndrăzneala de a-l ironiza, numindu-l „leu în agonie”: „Leul, chiar în agonie, / Are-n coada-i vijelie, / Și-n țărână îl abate / Pe nepotul temerar, / Care trage pe la spate / Lovitura de măgar”.

Cunoscându-i caracterul însă, prea puțini s-au supărat pe el; din contră, unii dintre oamenii cu care a polemizat atât de spumos i-au devenit ulterior buni amici, precum criticul C. Șaban Făgețel, care i-a publicat la editura Ramuri din Craiova, pe care o conducea, singurul volum de epigrame apărut în timpul vieții.

 

Cum se face o epigramă: așa cum se fac copiii!

Deși epigrama nu a fost singurul gen literar abordat de Cincinat, este cert că ea l-a consacrat. Faima de care s-a bucurat în acest domeniu l-a determinat să scrie articolul „Cum se face o epigramă”, în care sintetizează istoricul acesteia și prezintă una dintre cele mai concise și precise definiții ale ei: „Epigrama e ca un copil. Se face mult mai lesne decât se poate explica în detaliu cum s-a făcut… Ea se naște, cele mai de multe ori, din ciocnirea împrejurărilor neprielnice, cu durerea, revolta sau indignarea scriitorului”.

În ceea ce privește restul activității sale poetice, Cincinat apare ca un continuator al lui Alecsandri și un precursor al lui Minulescu. Deși a fost un apropiat al lui Macedonski, opera sa nu poate fi încadrată, potrivit criticului George Călinescu, în curentul simbolist. Deși recunoștea importanța acestuia, ca o adaptare la schimbările din societatea secolului XX, care dorea „să-i spui mult în puțin”, Cincinat considera că singura justificare reală a artei este reprezentată de talent: „Cine scrie numai pentru ziua de azi, și pentru a fi în gustul cutărui critic al zilei, acela poate să-și întrebuințeze energia altfel. Clădește pe nisip. Operele durabile nu trăiesc și nu rămân decât în virtutea armoniei lor”.

Sensibilitatea și uimirea sinceră a lui Cincinat în fața vieții i-au câștigat dragostea marelui public, romanțele sale, precum „Îți mai aduci aminte, doamnă, / Era târziu și era toamnă…” pătrunzând în conștiința populară, așa cum constata uimit, ascultând cântecul unor lăutari, unul dintre amicii săi, într-o zi de toamnă târzie a anului 1934, când poetul, pe nebănuite, a plecat să se alăture trubadurilor din vechime.

 

 

Ana Blandiana și istoricul Cosmin Popa au explorat într-o nouă ediție Întâlnirile Matricei răspunsurile posibile la întrebarea ”Ce trebuie iertat, ce trebuie uitat din comunism?” Cei 70 de ani care au trecut de începerea sinistrului Experiment Pitești nu au reușit să estompeze fiorul de uimire îndurerată pe care îl simt toți cei care au auzit de acest episod din istoria represiunii politice din România anilor roșii. Iar cei 30 de ani care au trecut de la Revoluție ne obligă să răspundem la o altă întrebare dificilă: ce facem cu memoria celor care au murit în numele libertății și pentru câștigarea ei.

 

Dezbaterea din Agora casei Bulboacă și Asociații a fost precedată de prezentarea unei expoziții de sculptură. Autorul lucrărilor, Andrei Bălan, a explicat în câteva minute care sunt motivele sufletești după care își alege personajele și tehnicile, inclusiv tehnica ”învechirii” lucrărilor prin abandonarea lor timp de câțiva ani în aer liber.

Prima secvență a dezbaterii a fost prezentarea lui Damian Anfile referitoare la cronologia instalării comunismului în România. El a pus în legătură mișcările politice din țară, dar și contextul internațional în care disputarea zonelor de influență la finalul Războiului a fost determinantă: ”Acordul de procentaj” discutat la Moscova de Churchill în 1944, desemnarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej drept secretar general al comuniștilor români de către Stalin și așa mai departe.

Dezbaterea s-a desfășurat apoi cu evocarea faptelor, a stărilor și mentalităților, a punerii în fapt a subjugării românilor. Și apoi a fost evocată rezistența lor – prin diferite forme de curaj. Iar din când în când s-a revenit asupra întrebării: cum e cu putință iertarea torționarilor, a securiștilor, a delatorilor, a celor care au făcut rău în mod deliberat?

 

Iată câteva extrase din discursul celor doi lectori:

Ana Blandiana:

  • Comunismul a fost ca o societate secretă. În comunism, nu știu decât călăii și victimele ce s-a petrecut, restul este un fel de abur.
  • A spune că regimul comunist este o durere pentru majoritatea populației nu este chiar exact, pentru că tinerii de azi nu știu nimic despre asta. Nu numai pentru că în școală nu se predă asta, dar și pentru că nici părinții lor nu știau nimic despre ce se întâmpla.
  • Mă gândesc la cele două momente esențiale contemporane cu generația mea: revolta din Valea Jiului din 1977 și revolta muncitorilor de la Brașov din 1987. M-am întrebat: de ce nu am fost și noi în Valea Jiului și la Brașov? Răspunsul e simplu, pentru că am aflat doar de la Europa Liberă și doar după 5-6 zile de când s-au întâmplat lucrurile, nu era altă formă de a te informa.
  • Întotdeauna am considerat că cine înțelege mai mult este responsabil pentru mai mult. Că într-un fel intelectualii români care nu au fost niciodată alături de clasele de jos nu au cum să le înțeleagă. Nu se poate imagina în România situația din Polonia.
  • Eu îmi amintesc din copilărie ca, în perioadele când tata nu era arestat, aveam un geamantan cu haine, ca atunci când vin sa-l ridice, geamantanul să fie pregătit. Acest geamantan exista în toate casele prietenilor noștri. Știu că această poveste e ceva de domeniul senzaționalului azi, dar realitatea aceea așa a fost.
  • Ceea ce vrem să facem la Sighet este o restaurare a memoriei colective, sau mai degrabă o construire a acestei memorii în măsura în care ea mai există – și evident există. A ierta înseamnă a cunoaște, pe de-o parte, iar pe de altă parte iertarea nu poate veni decât după mărturisire. Nu poti să ierți niște oameni care nu recunosc ce au făcut. Indiferent dacă ierți sau nu, lucurile nu pot să dispară.
  • Pun sub semnul întrebării noțiunea de iertare în istorie. Forma cea mai perfectă de neiertare este neuitarea, după părerea mea. Prin faptul că nu uităm, de fapt nu iertam ceea ce s-a întamplat. Ceea ce a fost trebuie să rămână în memoria omenirii.
  • Părerea e mea e că Piteștiul trebuie judecat istoric cu toate datele, dar dincolo de asta trebuie judecat și psihologic și filosofic, cred că nimeni care nu a stat în închisoare nu are dreptul să-i judece pe cei care au stat în închisoare, pentru că nu ai cum să știi tu cum ai fi reacționat în condițiile respective. Eu pot să vorbesc despre turnătorii și colaboratorii din anii de după 1960, dar eu nu am dreptul să îmi dau cu parerea despre cineva care a trăit asta, mi se pare indecent. Faptul că sunt oameni care au suferit și apoi povestesc, eu socotesc că este o formă de eroism, e o formă de putere și curaj.
  • Preoții greco-catolici care au fost la Sighet povesteau că pândeau când era un gardian bun, adică știau că e bun și permisiv și când era el atunci mai puteau să se roage sau să facă o slujbă în celulă. Apropo de supraviețuitori, în anul 2000 Ticu Dumitrescu a facut o listă care avea 200 de nume de foști torționari, au ajuns acum să fie condamnați doar doi. Ceaușismul a fost un dezastru ale cărui urmări le trăim din plin și astăzi.
  • Sincer nu credeam că regimul comunist se va termina vreodată, pentru că aparțineam unei generații care nu fusese liberă niciodată, și avea o idee destul de aproximativă cum ar putea să fie libertatea. Tot așa există o diferență între cei care au trăit înainte și înțeleg lucurile într-un anumit fel, și tinerii care sunt născuți după regimul comunist. Tinerii de azi trebuie să facă un efort foarte mare să înțeleagă ce spunem noi.

 

Comunism_2

 

Cosmin Popa:

  • Cred că ceea ce doamna Blandiana a facut la Sighet este mai important decât 10 cărți de istorie, pentru că redă o experiență pe care am cam uitat-o.
  • Defictul de documentare a crimelor în comunsim: în cazul sovietic a fost la fel, se datorează lipsei de expertiză și conștiință profesională.
  • Exista un top al călăilor care au ucis cele mai multe victime. Este un top a NKVD-ului.
  • Contextul concentraționar românesc este atipic. Se foloseau doi termeni: șmecherii, adică cei care nu colaborau cu autoritățile, și cățelele, cei care colaborau cu autoritățile și erau folosiți pentru reprimarea și pedepsirea detinuților politici
  • Experiența concentraționară comunistă este diabolică în esență. În întunericul generalizat al experienței concentraționare, Dumnezeu mai strecoară câteva lumini, dar asta e altceva. Iertarea tebuie să meargă până acolo unde începe lașitatea, asta e ceea ce desparte un creștin de o lichea.

 

Mihaela avusese o zi absolut grozavă. Totul îi mersese bine la birou, obținuse sponsorizarea pentru proiect, cafeaua fusese minunată, prinsese loc pe scaun în metrou și la dus și la întors. Iar acum, budinca de orez cu vanilie ieșise perfect! Își aștepta fiul foarte fericită. Nerăbdătoare chiar! A simțit că ceva nu este în regulă de cum s-a învârtit cheia în broască. Și apoi ușa s-a trântit. Scurt și cu obidă. Cătălin era vădit supărat și avea niște bolovani mari, deși invizibili, pe umeri. Și cât își dorise Mihaela o seară veselă și liniștită! ”Cum să-l ajut? Cum să-l ajut? Aș vrea să îl fac să se înveselească imediat….” Așa se agita gândul mamei.

 

Am vrea uneori să rezolvăm instant situațiile copiilor noștri

Am vrea uneori să rezolvăm instant situațiile copiilor noștri. Să nu îi lăsăm să simtă greutăți. Și noi am avea mai puțin de lucru cu ei, nu-i așa? Le spunem că ”nu-i nimic”, că ”nu contează”, le dăm un sfat-șablon, le comunicăm că știm noi că totul va fi bine și că soluția ideală e ”aceasta”. Vom face noi maine, ne vom scuza noi la diriginte, vom vorbi noi cu mama colegei. Și o vom desființa pe profa care pare că ne urăște fiul adolescent.

Însă nu aceasta este calea.

 

Dacă îl grăbim, putem să îi dăm impresia că situația pe care a trăit-o e mai mare și mai grea decât este într-adevăr

 

Ca părinți, considerăm că este pe deplin responsabilitatea noastră să rebalansăm ”cheful de viață”, ”starea de bine” în copiii noștri. Cât mai repede posibil.

Cu ocazia aceasta îi privăm de oportunitatea de a ști ce e de făcut când sunt singuri și iritați sau furioși la sfârșitul unei zile de tabără sau după o zi de școală în care lucrurile nu au mers ca pe roate. Când încercăm să rezolvăm tot pentru copii, ei nu vor avea posibilitatea să învețe să se descurce singuri cu temerile și situațiile critice.

 

Acasă este locul de siguranță

Copiii își permit să fie supărați, nervoși, furioși acasă, pentru că acasă este locul de siguranță. Aici au confort emoțional, aici se așteaptă să nu fie judecați, aici pot da măști jos. Au zâmbit frumos 7 ore la școală. Au fost politicoși cu profesorii și nu și-au îmbrâncit colegul deși, pe undeva, merita. Au răspuns ridicând mâna cu cotul îndoit și nu și-au amintit ce înseamnă ”emerit” la testul de la română. Și-au auzit colegii pufnind la răspunsul de la fizică, s-au împiedicat la sport și s-au ridicat cu demnitate deși îi durea încheietura. E epuizant!

 

…privirea noastră ce nu scormonește și nu pune întrebări apăsătoare…

 

Și iată-i intrând pe ușa casei, scanați din prag de ”privirea de mamă” care le studiază microexpresiile și rictusul gurii și postura, ca să fie convinsă că a fost o zi bună. Sau nu. Pare o invazie în spațiul lor mic în care caută să se refacă. Copilul vrea doar să nu fie văzut. Să fie lăsat în pace. Dacă îl grăbim, putem să îi dăm impresia că situația pe care a trait-o e mai mare și mai grea decât este într-adevăr. Sau că ei nu sunt în stare să o rezolve prin propriile puteri.

 

Să numim corect ceea ce ei trăiesc

Sfatul meu este să îi ascultăm și să numim corect ceea ce ei trăiesc: ”cred că testul de la matematică de azi chiar te-a solicitat”; ”pare că acest conflict cu Andrei chiar te macină”.

Dacă se vor simți ascultați, dacă le vom transmite că le vedem emoțiile copleșitoare și că suntem lângă ei, se vor liniști și se vor relaxa sub privirea noastră ce nu scormonește și nu pune întrebări apăsătoare.

 

Mihaelei îi este foarte greu să simtă durerea, frustrarea, neputința lui Cătălin. Însă știe că îl va ajuta să o audă cum îi spune că așa cum un sentiment înălțător dispare, la fel se disipează și unul greu și împovărător. Nimic nu durează o veșnicie. Totul se petrece acum, în acest moment și nimic nu este pentru totdeauna: ”toți avem zile mai grele”, ”a fost doar un singur moment greu”, ”tot ce a fost greu va rămâne al zilei de azi; mâine e o zi cu lucruri bune”, ”îmi pare rău că azi/acum te simți rău”.

Îi dă azi ocazia fiului ei să remarce singur că este doar o conjunctură în câmpul bogat al vieții cu minuni.

 

 

La 14 ani, cu o valiză galbenă în mână, Feliciu pornea către Liceul de Marină din Galați, unde dăduse examen și fusese admis. Patru ani mai târziu s-a înscris la Facultate de Electrotehnică Navală, pe care o absolvit-o cu brio. A făcut parte din echipajele unor nave impresionante de tip cargo, și a navigat ani de zile pe diferite rute comerciale din Asia, Africa și Europa. Astăzi, Feliciu Paraschiv este unul dintre antreprenorii de succes ai României care cârmuiește o  companie de retail local din Vrancea, cu capital 100% românesc, Paco Supermarkets. Cum a pornit afacerea, câte furtuni a avut de înfruntat, și care este rețeta unui business de succes, aflăm din dialogul pe care Feliciu l-a avut cu reporterul Matricei Românești.

 

A lăsat navigația pentru a conduce un business

După terminarea facultății în 1989, s-a angajat la o companie românească de navigație fluvială, Navrom, flota 5. La 22 de ani era ofițer de cursă lungă și pleca luni întregi în cele mai exotice destinații. “Am studiat mai multe modele de business, am văzut cum se lucra în lumea capitalistă, am asimilat concepte, am început să studiez de unul singur marketing și să caut un mod de a renunța la navigație”, își amintește Feliciu Paraschiv. După șapte ani petrecuți pe mările și oceanele lumii, a acostat la Odobești, unde a început o afacere pe cont propriu în retail. Primul magazin Paco avea să-l deschidă după numai un an. “Dorința de a intra în afaceri am avut-o din studenție. Apoi, de-a lungul carierei de Marine Engineer Officer, am avut ocazia să văd zeci de moduri de a face retail. Unele dintre ele de neimaginat pentru Europa, cred că asta m-a făcut să investesc în retail”, își amintește Feliciu.

 

Am început să studiez de unul singur marketing și am început să caut un mod de a renunța la navigație

 

Paco Supermarkets a apărut în 1995 și a cunoscut de-a lungul anilor multiple etape de expansiune, remodelare și consolidare pe piața de retail din Vrancea. Însă primii ani au fost extrem de dificili. Toate principiile și bunele intenții cu care Feliciu pornise în acest business, erau subminate săptămânal de către organele de control care printr-o atitudine sfidătoare și arogantă, așa cum își amintește acum omul de afaceri, nu îi preziceau un viitor îndelungat pe piață. Împreună cu Penelopa, soția care a așteptat ani ca viitorul soț să revină din lungile călătorii pe mare, au început o cursă infernală de eficientizare a tot ceea ce presupune o astfel de afacere. “Împreună cu Penelopa trebuia să cărăm marfa, să întocmim documentele, să ne ocupăm de curățenie, marketing, angajări de personal, ștate de plată, funcționarea instalațiilor tehnice, contabilitate primară, marketing, imagine, dezvoltare, etc”, a povestit Feliciu Paraschiv pentru Matricea Românească.

 

Paraschiv_2

 

Navigator de cursă lungă pe o piață agitată

Paco Supermarkets a început să crească de la an la an, și a devenit un jucător de referință pe piața de retail din Vrancea. Cu toate acestea Feliciu a întâmpinat dificultăți generate de nivelul rapid de dezvoltare al pieței. “Cel mai greu ne-a fost să găsim zone noi de expansiune. Piața a devenit extrem de aglomerată. Toți căutăm zone unde să deținem monopolul, măcar temporar, ori aceste zone nu mai sunt. Atunci a început accelerarea procesului de canibalizare în retail. Nu se mai studiază piața, nu se mai ține cont dacă există cerere sau nu din partea consumatorilor pentru un nou magazin în zona respectivă, nu mai contează dacă în zona respectivă există un magazin care funcționează bine și acoperă necesarul zonei. Bătălia se dă în continuare pe spațiile și zonele rămase libere din comerțul urban. Zona rurală nu este o soluție autosustenabilă de recomandat. Soluția ideală trebuie să aibă și o componentă în dezvoltarea urbană”, apreciază antreprenorul.

 

Primul lucru de care ai nevoie ca să fii antreprenor de succes este punctualitatea și seriozitatea, dacă nu le ai, nu te apuca de business

 

Concurența este un alt subiect delicat. Piața din România este populată de diferite supermaketuri care vin cu oferte și produse din cele mai variate. Fiecare propune cumpărătorului oferte aflate la preț redus, dar sub standardul de calitate în comparație cu ceea ce oferă concurența. “Ducem o bătălie pe un teren cunoscut. Ne știm clienții, știm nevoile lor și le cunoaștem personalitatea. Supermarketurile Paco au fost întotdeauna diferite în ceea ce privește abordarea modului de a face comerț, e probabil lucrul care ne ține pe piață. Suntem singura rețea de LKA, sau printre extrem de puținele rețele din România de LKA, care nu are în spate o unitate de producție. Asta înseamnă că noi facem comerț pur, într-un mod profesionist, nu infuzăm capital în rețea din altă sferă de activitate. Conceptul nostru unic în România, de a plăti toți furnizorii la livrare ne-a adus o mare popularitate”, a precizat Feliciu Paraschiv.

 

Paraschiv_3

 

Rețeta secretă a succesului în retail

L-am întrebat pe Feliciu Paraschiv dacă există o rețetă pe care antreprenorii de azi trebuie să o urmeze pentru a avea succes garantat în afaceri. “Există mii de rețete de succes în afaceri, mai greu e drumul pe care-l parcurge fiecare competitor până la final. E nevoie de multă corectitudine, punctualitate și respect față de client. Cine ignoră respectul față de client falimentează în primul an de la deschidere. Cu cât vom fi mai mulți români cu afaceri puternice, cu atât țara va fi mai prosperă și mai bogată. Deci, nu renunțați la ideile voastre de business indiferent care ar fi ele, cu cât sunt mai diferite cu atât șansa lor de reușită e mai mare”, apreciază Feliciu Paraschiv.

 

Nu renunțați la ideile voastre de business indiferent care ar fi ele, cu cât sunt mai diferite, cu atât șansa lor de reușită e mai mare

 

Adesea se spune că prosperitatea unui business stă în viziunea, curajul și perseverența cu care antreprenorul pornește la drum. Pe lângă aceste principii, un rol foarte important pentru o afacere în domeniul retailerului este echipa pe care o construiești. În concluzia dialogului nostru, Feliciu Paraschiv extrage învățăminte dintr-o aventură de o viață: “Ai nevoie de o echipă puternică și devotată, o echipă care să înțeleagă strategia firmei pe termen lung și politicile companiei. Echipa trebuie să înțeleagă clientul, pentru că el este cheia succesului. Iar primul lucru de care ai nevoie ca să fii antreprenor de succes este punctualitatea și seriozitatea, dacă nu le ai, nu te apuca de business”.

 

Era nouă seara și ne întorceam după o tură de o zi la munte. Urcasem și coborâsem suficient încât să fantazez îndelung la întinderea mea în pat. Imediat după Comarnic am remarcat ambuteiajul instalat în sensul de mers către Brașov. Cum înspre București era liber și înaintam fără întreruperi, mi-am dat seama de enormitatea situației după câteva secunde bune de mers cu mașina.

 

Drumul furiei

Era vineri noaptea și nu dădeam de capătul cozii. Priveam mașinile oprite și, la un moment dat, am realizat că era mai lungă decât e de obicei în timpul zilelor de weekend, atunci când, oricum, ea este foarte mare. Ținea cam până la intrarea în Cornu, cea dinspre Câmpina. Altfel spus, șirul de mașini era foarte, foarte lung, de vreo zece, unsprezece kilometri. În câteva secunde am trecut de la stupefacție la furie. Cum este posibil ca, după atâția ani de blocaje rutiere pe Valea Prahovei, după ce toate marile partide s-au succedat la putere, să fim martorii unei impotențe administrative cronicizate?

 

De multe ori manifestarea furiei nu duce la găsirea soluției, la fel cum nici înăbușirea ei nu rezolvă problema

 

În timp ce scuipam napalm verbal și îmi spuneam că fie și pentru asta merită să îi votezi pe noii veniți, în timp ce ziceam că mai că m-aș înscrie în partidul care va avea curajul să își asume ca unic program de guvernare rezolvarea națională a infrastructurii rutiere și susținerea transportului alternativ pentru mediul urban, mi-am spus că, totuși, ar fi bine să mă liniștesc. E păcat să avariez isihia primită în dar pe munte și nici nu pot rezolva mare lucru scuipând foc și pucioasă la volan.

 

În spatele deciziilor noastre stă nu doar datoria, ci și emoția

Bun!, a continuat gândul, și pentru că acum mă voi liniști, în scurtă vreme nici că-mi va mai păsa de această problemă. Cel puțin, până la următoarea ciocnire de ea. În fond, pare că la noi principala metodă de a te confrunta cu o chestiune publică de care suntem afectați din când în când este aceea de a te enerva cumplit, de a-ți cânta mânia ce te-aprinse ca pe-Ahil Peleianul, fără a mai trece și la fapte. Nici mie nu-mi este străin acest mod de a fi.

Ești luat pe sus de o emoție, cea a mâniei, arzi ca un meteorit pe cerul cuvintelor, iar dacă nu te controlezi, furia irumpe într-un act violent. Problema rămâne nerezolvată, însă te-ai aprins și i-ai biciuit precum a făcut Hristos cu negustorii din Templul din Ierusalim. De multe ori manifestarea furiei nu duce la găsirea soluției, la fel cum nici înăbușirea ei nu rezolvă problema. Pentru că, de fapt, înaintăm, rezolvăm, descoperim, inovăm, căutăm, schimbăm, înfăptuim, având în spatele deciziilor noastre nu doar datoria, ci și emoția, sau, kantian vorbind, sentimentul datoriei. De prin zorii modernității am crezut tot mai mult în autonomia intelectului, în suveranitatea rațiunii. Ne-am tot spus că, pentru a fi legitime, acțiunile noastre trebuie să fie golite de înclinații subiective, astfel încât să fie așezate doar sub imperiul universal al rațiunii. Ideea era ca maxima subiectivă a acțiunilor noastre să poată fi gândită ca lege universală și, deci, obiectivă.

 

În ce relație suntem cu propriile noastre emoții

Altfel spus, un fel de ceea ce ție nu-ți place, celorlalți nu le face. Emoția a glisat imperceptibil spre rațiune. Iar noi am devenit din ce în ce mai înstrăinați de registrul sentimentelor, dacă fusesem vreodată familiari cu ele. Iar asta s-a întâmplat până într-acolo încât savantele noastre capete intelectuale au sfârșit prin a fi purtate de infantile trupuri emoționale. Vorba unui practician de Aikido pe care l-am întâlnit cu ceva vreme în urmă, europeanul s-a baricadat în cap, iar de la gât în jos nu mai știe de el. Cel mult este în vizită în corpul său. Iar cu emoțiile este la fel, pentru că sediul acestora este în acest corp de care noi am uitat. El este cel care ne mișcă, iar mișcarea lui este dictată nu doar de rațiune, ci și de emoții.

 

Nu putem controla venirea emoțiilor. Însă putem fi conștienți de ele,  de încărcătura lor

 

”Emoție” vine din franceza ”émotion”, derivat din franceza veche ”emouvoir”, care se trage din latinescul ”emovere” care înseamnă ”a mișca în afară”, ”a îndepărta”, ”a agita” și care vine din rădăcina proto-indo-europeană *meue-, ”a îndepărta”. Emoțiile sunt, deci, cele care ne mișcă. Au un sens extatic, fiind cele cele care ne scot din noi, din inerția noastră interioară pentru a ne pune în mișcare. Când nu suntem alfabetizați cu universul emoțiilor, când emoționalitatea noastră este imatură, înghețată sau primitivă, avem două mari moduri de a acționa sub imperiul lor. Fie explodăm, fiind luați pe sus de emoții, fiind confiscați de ele. În astfel de momente acționăm de parcă nu am fi noi, așa cum spunem după ce ne revenim sau după ce ne venim în fire.  Fie nu reacționăm, pentru că nu simțim emoția, nu o trăim. Mai ales bărbații sunt crescuți cu ideea că ”băieții nu plâng”. Emoția este blocată undeva mai jos de gâtul nostru, prin diverse cotloane ale corpului. Nu putem controla venirea emoțiilor. Însă putem fi conștienți de ele, de încărcătura lor. Asta ne permite să le recunoaștem nu doar atunci când atingem acutele lor, de care suntem luați în posesie pentru o perioadă de timp. Ci în orice moment în care ele se manifestă, indiferent de intensitate. Să ne permitem să le trăim, știind că le trăim. Să acționăm, dându-ne seama de emoția care ne locuiește. De aceea, merită să ne facem timp pentru emoțiile noastre și, prin aceasta, pentru acțiunile care decurg din ele. Vom putea, poate, în acest fel, să avem o autostradă pe Valea Prahovei, nu doar o îndreptățită mânie de care suntem luați pe sus fără vreo consecință concretă asupra problemei.

 

 

Miorița a luat ființă acum șapte ani. Nu e vorba de poemul din folclorul românesc, ci de ONG-ul Free Miorița înființat de Iulian Angheluță. Ideea îi venise prin 2010, când început să organizeze acțiuni de strângere de alimente și haine pe care le distribuia localităților din apropierea Bucureștiului. Ulterior, ceea ce începuse ca o simplă călătorie pe bicicletă s-a transformat într-o adevărată campanie de electrificare a școlilor și caselor din zonele izolate ale României. Iulian ne-a povestit despre experiențele din munți, pulsul unei comunități în beznă și provocările unei astfel de campanii.

 

Cu Dacia 1300 la Raliul Mongoliei

Prima acțiune a ONG-ului a fost Dacioţi până-n Mongolia. La bordul unei Dacii 1300, Iulian împreună cu alți doi prieteni, au străbătut în vara lui 2012, aproape 16.000 de km de la București până în Ulaanbaatar (Ulan Bator, ”Eroul Roșu”), capitala Mongoliei. Acolo au participat la The Mongol Rally, o competiție care atrăgea atenția asupra copiilor orfani din Mongolia. Dacioții participau acolo în numele copiilor fără părinți din România. N-au câștigat raliul, dar au câștigat ceva prețios, curajul de a lupta în numele unei cauze importante.

Întors acasă, Iulian a plecat în explorarea României rurale, pe bicicletă. Așa a descoperit că unele localități din țară nu sunt electrificate, iar asta s-a transformat într-un nou proiect pentru Free Miorița. Au început cu satul Ursici din județul Hunedoara, dar pe măsură ce au găsit și alte localități în aceeași situație, și-au extins atenția și asupra lor.

 

Fotovoltaicele care aduc lumina. Credit foto: Andrei Becheru

Credit foto: Andrei Becheru

 

 

Oamenii sunt reticenți când cineva vine și le spune că vrea să îi ajute. Se gândesc că va veni o factură după ce plecăm de la ei

 

În spatele acțiunilor de electrificare stă o documentare temeinică. “În primă fază merg la autorități și cer informații despre zona respectivă. Apoi merg la oameni să validez datele pe care le-am primit, vorbesc cu ei, fac fotografii. Urmează partea de sponsorizare, încerc să obțin banii necesari pentru echipamente, și în faza finală revin la oameni și implementez proiectul”, detaliază Iulian Angheluță.

 

Lumina a poposit la Ursici

La Ursici, Iulian a ajuns împreună cu membrii unui club de off road, în preajma sărbătorilor de Crăciun. “Mi-a plăcut zona, dar și oamenii. Deși sunt izolați, am simțit un spirit comunitar, de întrajutorare. Când un sătean părăsea cătunul pentru a ajunge în comuna cea mai apropiată pentru aprovizionare îi suna pe ceilalți și îi întreba dacă au nevoie de ceva. Acolo nu exista lumină, se descurcau ba cu lumânări, ba cu lămpi. Așa că ne-am propus să-i ajutăm pe acești oameni cu un sistem fotovoltaic”, a spus Iulian. Iar planul a fost pus în practică. În 2013, pe parcursul unei săptâmâni au reușit să racordeze nu mai puțin de 15 case.

 

Credit foto: Andrei Becheru

Credit foto: Andrei Becheru

 

 

Omul care a adus lumina în școlile uitate

A urmat apoi școala din satul Ineleț, în Munții Cernei. La momentul respectiv erau doar patru copii care alcătuiau clasele primare cu predare simultană. Free Miorița a adus în această școală atât curentul electric, cât și câteva calculatoare. “După școala din Ineleț am continuat acțiunea de iluminare la încă trei: școala din Dobraia, în Suceava, la școala din Cruhla și la școala din Poieni, care este cea mai mică școală din țară.

 

Copiii din aceste zone sunt marginalizați, se citește pe chipul lor un soi de maturitate rar întâlnită astăzi

 

Dar o acțiune atât de amplă nu se realizează fără mari eforturi. Prima mare dificultate a fost formarea unei echipe care să fie pregătită din toate punctele de vedere. Cooptarea voluntarilor a fost o provocare pentru Iulian Angheluță. “Oamenii au programul lor, așa că pentru mulți e greu să plece de la job și să meargă cinci zile pe teren.

 

Credit foto: Andrei Becheru

Credit foto: Andrei Becheru

 

Când mergi să instalezi panouri fotovoltaice, nu te oprești doar la o familie. Încercăm să mergem la cât mai multe, așa că acțiunile pot dura chiar și o săptămână. Pentru mulți voluntari o săptămână este un termen prea mare. Acum am un nucleu de patru oameni cu care țin legătura și ne punem de acord în privința deplasărilor”, a zis Iulian.

 

Radiografia unei comunități în beznă

Pentru locuitorii marilor orașe este greu de crezut că în România de azi mai există case fără curent electric. Realitatea pe care a surprins-o Iulian Angheluță prin călătoriile sale îmbracă adesea înfățișări dramatice. Prinși la mijlocul unui război birocratic, oamenii din cătunele pierdute ale României își petrec zilele în bezna căreia autoritățile nu par să vrea să-i pună capăt. “Pentru racordarea la rețea, oamenii au nevoie de multe documente, pe care nu le au și care sunt greu de obținut. Sunt frecvente cazurile în care nu au făcut acte de moștenire de la proprietarii de dinainte. Apoi e problema financiară, deoarece costul pentru branșare la rețeaua electrică este foarte mare, și oamenii nu au posibilități”, spune Iulian Angheluță.

Iulian și echipa sa vor să continue ce au început. Acum ei au în desfășurare campania Casa Larisei: vor să construiască o casă pentru o fetiță care locuiește acum împreună cu mama și bunica într-o încăpere de 10 metri pătrați. ”Ne-am mobilizat să-i construim o casă cu tot ce trebuie. Vrem ca Larisa să învețe și să crească frumos”, a concluzionat Iulian Angheluță.

 

 

A avea. A te avea. Ce facem când suntem confiscați de obiecte?

15 Noiembrie 2019 |
Își luase o geacă în urmă cu o săptămână. Ceva cu o reducere, o geacă de ploaie super tare, bună de trecut printr-un al doilea potop biblic, deși ne-a fost promis faptul că nu o să mai avem parte de așa ceva și, oricum, ne folosim mașinile pe post de...

Despre performanță și arta de a fi un bun pedagog, cu Mariana Dogaru, profesor la Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu”. Profesorul ideal este cel care inspiră, care pune ceva din sufletul lui în fiecare copil.

13 Noiembrie 2019 |
Doamna Profesoară Mariana Dogaru și-a început cariera ca învățătoare la Școala Gimnazială „Nicolae Bălcescu” din Craiova. Toată teoria dobândită în timpul liceului pedagogic a aplicat-o seriilor  de elevi pe care le-a format timp de aproape 11 ani....

Întâlnirile Matricei: Ce trebuie iertat, ce nu trebuie uitat din comunism. Dezbatere cu Ana Blandiana și istoricul Cosmin Popa, despre ce e de făcut cu memoria suferinței din timpul comunismului

7 Noiembrie 2019 |
  Ana Blandiana și istoricul Cosmin Popa au explorat într-o nouă ediție Întâlnirile Matricei răspunsurile posibile la întrebarea ”Ce trebuie iertat, ce trebuie uitat din comunism?” Cei 70 de ani care au trecut de începerea sinistrului Experiment...

De la bordul navelor tip cargo, la cârma unui lanț de supermarketuri. Feliciu Paraschiv: ”Primul lucru de care ai nevoie ca să fii antreprenor de succes este punctualitatea și seriozitatea, dacă nu le ai, nu te apuca de business”

4 Noiembrie 2019 |
La 14 ani, cu o valiză galbenă în mână, Feliciu pornea către Liceul de Marină din Galați, unde dăduse examen și fusese admis. Patru ani mai târziu s-a înscris la Facultate de Electrotehnică Navală, pe care o absolvit-o cu brio. A făcut parte din...