Când ajungi să descoperi câte lucruri poate face Anamaria rămâi uimit: scrie, predă canto, pictează, cântă jazz, blues, folk și muzică bizantină, iar pe lângă  toate acestea are propriul business. Greu de înțeles cum le poate împăca pe toate. Matricea Românească vă spune povestea acestei surprinzătoare tinere din Sulina.

 

La strana din biserică a învățat să cânte

Deși era pasionată de muzică, Ana nu credea că pote fi admisă la cursurile Conservatorului, așa că s-a înscris la Facultatea de Litere, secția română-italiană. Când era în anul II o întâlnire avea să-i schimbe traseul profesional. “Cântam la strana bisericii din Sulina. Acolo l-am întâlnit pe părintele Iustin Marchiș de la mănăstirea Stavropoleos, care m-a invitat să învăț muzică bizantină. Nici nu știam ce este, dar când am auzit de muzică, am zis că vin“, își amintește Anamaria Maranda.

 

Pot spune că în tot ce fac 99% este muncă și doar 1% este talent

 

Acea întâlnire a făcut-o să se gândească foarte serios să dea admiterea la Conservator. A învățat notația bizantină, a intrat cât putea în spiritul și tehnica acestui gen muzical, iar efortul și-a dat roadele: a intrat la Conservatorul din București, secția Muzică bizantină. Dar Anamaria nu s-a oprit aici, pe lângă muzica bizantină, susține concerte de jazz, blues, și folk. “Dragostea vieții mele este muzica bizantină, deși acum o cânt puțin. Am foarte mulți oameni care vin la concertele mele de jazz și la cele de muzică bizantină, și nu fac nicio diferență. Cred că acum ce se întâmplă cu mine din punct de vedere muzical  este că experimentez o serie de inflexiuni și de valențe vocale care trec cam prin toate zonele“, a spus Anamaria.

 

Caligrafie_B

 

Pasiune  transformată într-un business de succes

Și-a descoperit pasiunea pentru pictură în clasa a VI-a. Profesoara de atunci i-a apreciat talentul și a îndemnat-o să meargă la Liceul de Arte, dar asta nu s-a mai întâmplat. Totuși, Anamaria și-a propus să nu-și uite înclinația, iar la un moment dat s-a născut o idee: s-a apucat să realizeze scrisori caligrafiate. Așa a luat naștere, cu pași mici, ceea ce se va transforma într-o afacere. “Toată lumea avea în minte zicala Ana are mere. Pe mine mă cheamă Ana și m-am gândit să-mi denumesc proiectul Ana scrie frumos. E ceva simplu care poate să-ți ajungă ușor la suflet. Am deschis acest proiect nu cu gândul de a face bani, dar de doi ani de când este oficial pe piață, a devenit un business”, a zis Anamaria Maranda.

 

Cred că artistul trebuie să fie un creator, iar publicul să fie cel care spune că ești artist, nu tu trebuie să te autoproclami

 

Scrie pe diverse materiale, de la hârtia obișnuită până la rame de tablou. Când oamenii au văzut creațiile sale au început să vină primele comenzi. Cererea este uimitor de variată: “Scriu multe invitații la evenimente, inclusiv pe clădiri. Însă am și cereri neobișnuite. Îmi vine în minte momentul în care o prietenă foarte bună mi-a zis că vrea să-și dea demisia, dar a vrut să fie ceva cu stil! Și mi-a cerut să-i scriu demisia sub formă caligrafiată. Au fost și momente mai dramatice, am primit comenzi în care mi se cerea să redactez scrisori de despărțire“, își amintește Anamaria.

Stilul e unic, dar și livrarea este personală: de cele mai multe ori, chiar Anamaria își face timp și livrează aceste scrisori destinatarilor.

 

Caligrafie_D

 

Filozofia din spatele succesului

Anamaria nu se consideră artist. Cu modestie spune că mai are mult până acolo. Crede că un artist adevărat trebuie să fie un creator al frumosului, iar publicul trebuie să fie cel care îl recunoaște pe acel om ca fiind artist adevărat. “Pot spune că în tot ce fac 99% este muncă și doar 1% este talent. Unii se nasc cu 2%, dar asta nu înseamnă că trebuie să muncești mai puțin. Și mai cred cu tărie că arta și spiritualitatea nu se resping, ele se completează una pe alta. Arta poate fi un mijloc prin care sa-L cunoști pe Dumnezeu“, a zis Anamaria.

 

Sunt atentă la clienți și nu îmi place să îi știu nemulțumiți

 

Pe final de interviu am întrebat-o pe Anamaria care sunt principiile pe care și-a clădit afacerea. Ne-a răspuns fără să se gândească prea mult: “Când faci un business și nu ești atent la oamenii care lucrează pentru tine, ajungi să-i exploatezi, iar ei încep atunci să fie nemulțumiți și frustrați. Dacă nu ești atent, vei ajunge să făurești produse slabe din punct de vedere calitativ, și să te axezi doar pe cantitate, iar mie nu îmi place asta. Apoi dialogul cu clienții. Țin mult să comunic cu ei, fie telefonic, fie prin mesaje. Îmi place să petrec timp cu ei și să le prezint diferite produse, să aflu ce își doresc. Sunt atentă la clienți și nu îmi place să îi știu nemulțumiți“.

 

Eva e în clasa pregătitoare. Tocmai ce a fost invitată la prima petrecere cu copiii aceștia mulți și noi pe care nu îi știe. Și inimioara ei bate tare și taaare nu ar vrea să meargă deși a fost și a ales un cadou frumos împreună cu mami. Îi tremură bărbița și e neliniștită. Se ridică și se așează iar și ar vrea doar să rămână acasă în vârful patului. Mama pare tare încântată și îi calcă rochița cea verde cu fundă la spate. Ce să spună și cum să spună? Mirena simte nesiguranța fiicei ei. Și deși pare că este atentă doar la cutele rochiei, mintea ei se frământă: să o întreb, să nu o întreb? Dacă nu vrea să meargă să accept? Am mai făcut acest lucru și i-a părut rău apoi. Și ei și mie. Ce e de făcut?

 

Copiii au nevoie să stea uneori în îndoială

Copiii au nevoie să stea uneori în îndoială, ”pe muchie de cuțit”, pentru a-și analiza temerile și pentru a ști că le pot răzbi sau că au nevoie de ajutor. Pentru noi, părinții, este foarte greu. Îi simțim și am dori să nu îi lăsăm să treacă prin procesul greu în care își înfruntă fricile. Oare dăm dovadă de cruzime cu așteptarea noastră? Oare ei nu vor să fie văzuți cum se frământă și nu e bine să vină soluția salvatoare imediat? ”Nu vei merge azi la bazin, la karate, la școală, la aniversare”. ”E în regulă, te salvez eu, văd că ești în dubiu și te temi”. Aceste exemple ne pun în postura de a-i lăsa pe copiii noștri în brațele reci ale fricii, ale stării de anxietate. Pentru că va exista și o dată viitoare. Lucrurile nu vor fi nici atunci rezolvate și probabil o vom lua de la capăt.

 

Să nu-i ajutăm să evite la nesfârșit

Oare care e calea pentru a ne susține copiii fără a-i încuraja să evite? Fiți lângă ei. Acolo. Trup și suflet. Puneți-vă mâna pe umărul lor, țineți-i de mână și spuneți-le: ”o să fim amândoi, amândouă înăuntru. Și eu nu voi pleca până ce tu nu ești gata”. E bine să pășiți fără grabă, fără ritm accelerat, însă cu siguranță. Zona de înfruntare este acolo și este fierbinte, dar îi puteți face față împreună.

 

Copilul învață să înoate când îl arunci pur și simplu în bazin?

Sunt și părinți ce își împing copiii, ba cu frustrare, ba cu supărare, dincolo de linia de delimitare. Probabil exact așa s-a procedat cu ei în pruncie: ”copilul învață să înoate când îl arunci pur și simplu în bazin”. ”Așa îl faci puternic”.Nu le-a fost deloc bine atunci; și nu le e bine nici acum, părinți de copii anxioși, la rându-le. Eu nu voi putea susține niciodată că un impuls puternic dincolo de limită, ”un brânci”, ne va aduce mai aproape pe noi de copiii noștri. Nu putem acționa după un tipar copleșitor sperând că poate într-o bună zi ne vor mulțumi că i-am învățat ceva aplicând un șoc căruia (unii) i-au făcut față. Să ne amintim că după orice revărsare puternică a emoțiilor copiii vor fi mai relaxați, cu putere de conectare, chiar bucuroși si ciripitori, gata să pornească un joc sau să găsească odihna într-un somn adânc, ce le va reda energia consumată.

 

Fără panică în momentele de cumpănă trăite de copil

Când ei sunt agitați și speriați nu îi copleșiți cu panica voastră ce rezultă din faptul că nu știți ce e de făcut: nu strigați, adormiți tonul disperat ce erupe din toți rărunchii. Alinați și susțineți. Ascultați și oblojiți cu cuvinte scurte, cu interjecții învelite în căldură. Lăsați-i să suspine și indicați-le umărul vostru ce va fi mereu acolo, primitor, pentru ei. Mirena a pus rochița pe umeraș. S-a așezat lângă fiica ei și i-a spus pe un ton coborât: ”Pot să îți aud chiar acum inimioara cum bate. Și simt că tremuri. Și știu că te temi. O să te iau în brațe, o să te țin până îmi spui tu gata și, când ești pregătită, pornim amândouă. Eu simt că va fi bine.” Răbdarea, puterea, calmul au dat roade. Eva nu a evitat întâlnirea cu lumea cea nouă; s-a jucat, a mâncat tarte, ba chiar a și dansat. Și, mereu, și-a privit recunoscătoare mama.

 

Oare ce le poate trece prin cap unor tineri proaspăt ieșiți de pe băncile facultății de teatru și film? Nici mai mult, nici mai puțin decât un proiect cultural nonconformist. În 2017, Andreea Lăcătuș, împreună cu doi colegi de la secția actorie a UNATC au fondat Asociația înCAP. Obiectivul lor? Să pună artiștii din generația tânără în legătură cu comunitățile care nu au acces la cultură, mai ales cele de la sat.

 

Cutreierând căminele patriei

 

Primele obstacole au fost obținerea finanțării și crearea echipei. Iar apoi Andreea a început să meargă prin comune și sate, ca să vadă sălile disponibile. Așa s-a convins cum căminele culturale de la sat numai culturale nu sunt: ele sunt mai ales folosite pentru nunți și petreceri ocazionale decât pentru eveniment artistic. Dar schimbarea stă să se producă și pentru asta nu e nevoie decât de un catalizator uman.

 

Niciun act cultural nu este de neînțeles, ci contează cum îl faci accesibil pentru publicul către care te duci

 

“Arta contemporană este prezentă în orașele mari, și din păcate comunitățile mici nu au acces la ea”, crede Andreea Lăcătuș. Cu acest gând a pornit primul proiect. Timp de două luni ea și echipa ei au mers o dată la trei zile în comuna Scânteia din județul Ialomița, ca să le ofere sătenilor film, teatru și literatură. Mai exact, au avut: zece proiecții de film, două spectacole de teatru, două întâlniri cu autori contemporani și opt sesiuni de workshop. “Atunci când a venit primul invitat, scriitoarea Lavinia Braniște, erau 60 de oameni în sală. Inițial toți erau foarte distanți, le era frică să pună întrebări, dar treptat oamenii s-au schimbat. Noi am mai fost la ei cu școala de vară, și au fost relații de la egal la egal. Cu comunitatea aceasta vrem să mergem mai departe, miza este să vedem în timp cum putem schimba felul în care oamenii se raportează la cultură”, vorbește încrezătoare Andreea.

 

Nevoile sunt foarte mari în mediul rural, iar cultura este pe ultimul loc în lista priorităților

 

Andreea spune că a intra în contact cu produsele culturale este esențial pentru modul în care tinerii percep lumea. “Nevoile sunt foarte mari în mediul rural, cultura este pe ultimul loc în lista priorităților, dar de fapt pentru publicul tânăr ea e foarte importantă. Ulterior tinerii pleacă în orașe și vor resimți foarte tare discrepanța culturală”, a precizat Andreea Lăcătuș.

 

2

 

Bibliotecă pentru copiii dintr-o zonă minieră

 

Cel de-al doilea proiect a fost și mai îndrăzneț decât primul: Cort de lectură la Petrila. Timp de zece zile, în granițele terenului ce aparține Complexului Minier Petrila, literatura română contemporană a fost la ea acasă. “Pur și simplu am instalat un cort de evenimente între clădirile minei de acolo. Petrila este o zonă minieră în care activitatea s-a oprit acum câțiva ani. Noi am instalat acest cort și l-am transformat într-o bibliotecă, ne-au ajutat editura Humanitas, și prietenii de la Centrul de Teatru Educativ Replica. Am făcut un atelier mixt de povești și de ilustrații în cărbune. Iar eu împreună cu colega mea Simona Constantina am adaptat și regizat câteva lecturi performative. Tema centrală a evenimentului a fost transformarea – la nivel individual și social”, își amintește Andreea.

 

Caut acele modalități prin care să accesibilizez textul și să-i fac pe copii să fie interesați de poveste

 

Andreea Lăcătuș: “Din ce am văzut în comunitățile în care am fost, cred că un produs cultural le dă acestor oameni o altă perspectivă asupra lumii. De cele mai multe ori situația socio-economică e foarte complicată în aceste comunități, iar perspectivele tinerilor sunt induse de adulți. După plecarea noastră ei nu s-au mai întors la vechile obiceiuri de a nu vorbi, și de a nu-și exprima părerea. Din contra, la școală au început să răspundă mai mult, au început să fie mai interesați, să vorbească mai mult“.

 

1

 

Ce au în cap pe viitor?

Și lucrurile nu se opresc aici. Asociația înCAP are în desfășurare un proiect internațional în cooperare cu Bulgaria. “Este vorba despre o rezidență pentru dramaturgi. O să vină un dramaturg din Bulgaria la noi timp de o lună, și un dramaturg din România va pleca o lună în Bulgaria. Ei o să lucreze la piesă, noi ne ocupăm de traducere și de lecturile publice. Mai departe vrem să facem două spectacole de teatru din textele scrise în timpul rezidenței. Vrem să facem și o micro stagiune de teatru independent la Slobozia, pentru publicul larg. Avem în cap și un proiect în care tinerii artiști să stea și să lucreze în comunități rurale. Mi se pare important și pentru artiști să crească înțelegând contextul în care se află, dar e important și pentru comunități deoarece așa se pot dezvolta, mai ales publicul tânăr“, a spus în final Andreea Lăcătuș.

 

Sunt unii care afișează adesea un soi de competență de sertar. Când vine vorba despre un subiect, de la Biblioteca din Alexandria, inventarea bujiei în 1860, clanurile interlope din mijlocul Timișoarei, până la cele mai fine nuanțe care scot nebănuite calități din cei mai falimentari politicieni, pare că ei au văzut ceva ce tu nu. Cu ei am sentimentul întâlnirii unui grabnic sertarnic pregătit să scoată dosarul cu elemente puțin știute până acum, montat să îți ofere o competentă și dezinteresată dezvrăjire. Îmi par a fi ca niște dezvrăjitori de proximitate. Ți se pare că lucrurile stau într-un fel? Vor fi gata să-ți arate că ele stau și altminteri. Ești bine instalat într-o părere? Sunt acolo să-ți arate și alte fațete ale fenomenului. Dezvrăjitorii ajung să relativizeze aproape orice. Deși ei susțin că au și niște repere fixe, îți lasă în permanență senzația că niciodată nu poți știi care sunt acestea. Și că ai putea fi oricând pocnit subit cu cine știe ce nuanță aducătoare de adevăr.

Însă, în fond, care este problema? Ce este rău în a fi dezvrăjit, în a fi scos din mrejele unei opinii seducătoare, dar pe undeva falacioase? Este cât se poate de necesară adecvarea permanentă a cunoașterii, ascuțirea privirii, nuanțarea care aduce un plus  de conștiință. Fiecare dintre noi, după măsura propriei înțelegeri și puteri, căutăm să nu ne înșelăm, dorim să nu fim păcăliți, valorizăm adevărul. Care este atunci problema cu dezvrăjitorii? Păi, tocmai ”pocnirea” cu nuanțele. Dezvrăjitorul folosește nuanța ca pe un instrument de putere. Dincolo de căutarea adevărului, el emană dorința de a se vedea că el a înțeles, că el a văzut, că el nu s-a lăsat păcălit. Este acolo un fel de  beție a adevărului. În timp ce restul băltesc în zeama unei comode ignoranțe, el respira aerul rarefiat, rece și luminos al adevărului.

 

Adevărul este o femeie bătrână și urâtă

Protagonistul unei povești hinduse decide într-o zi să plece în căutarea adevărului. Vrea să afle cum arată acesta. După îndelungi căutări îl descoperă în capătul unei peșteri adânci și întunecoase, ascuns de ochii lumi. Adevărul este o femeie bătrână și urâtă. Mulțumit și deopotrivă surprins de ceea ce a descoperit, eroul dă să plece, pentru a se întoarce acasă, dar este oprit de Adevăr cu o rugăminte: ”te rog, când te vei întoarce în lume și vei fi întrebat cum este adevărul, spune-le că sunt tânără și frumoasă”.

Povestea arată multe lucruri. Dincolo de tema complicității dintre adevăr și minciună, dintre dezvăluire și ascundere, povestea vorbește și despre nevoia de a  fi pregătiți pentru aflarea adevărului. Cel care nu poate îndura un adevăr, va fugi de el, nu-l va crede sau va muri de mâna lui. Povestea ne spune că oamenii au nevoie să creadă că adevărul este o femeie tânără și frumoasă pentru că nu sunt încă pregătiți să afle că el este o femeie bătrână și urâtă. Iar pe cel nepregătit de confruntarea cu adevărul trebuie mai întâi să îl aduci în starea de a-l putea suporta.

În universul psihoterapiei se spune că principiul autenticității, al adevărului, este subsecvent principiului empatiei. Altfel spus, deși în cadrul unui proces terapeutic este căutată realizarea unui proces de transformare, care adesea presupune și aducerea în lumina conștiinței a unui adevăr despre noi, trebuie să avem răbdare ca acel adevăr să fie suportat. Terapeuta mea, de pildă, a avut răndarea de a aștepta vreo patru până am fost pregătit să conștientizez ceva. În momentul aha!-ului interior am întrebat-o când își dăduse seama de acel aspect. Aflând că încă din primele ședințe, am întrebat-o naiv de ce nu mi-a spus de la început. ”Andrei, mi-a răspus ea, dacă ți-aș fi zis, ce ai fi făcut? Probabil că ai fi plecat și nu te-ai mai fi întors”. Și așa ar fi fost. A fost nevoie de patru ani pentru a putea sta cu acel adevăr bătrân și urât din mine.

 

Adevărul și viața

Părintele Constantin Galeriu spunea că adevărul spus fără iubire poate să ucidă. Pentru că tocmai această iubire semnifica faptul că suntem în relație cu celălt. Că ținem cont de el. Că spunem adevărul pentru el, atunci când el îl poate duce, și nu că facem paradă de luciditate. Asta ne asigură că nu suntem niște dezvărjitori autoreferențiali, care transformă aflarea adevărului într-o paradă narcisică.

Dacă nu ții cont de asta, dacă nu iei în considerare măsura în care este celălalt pregătit să afle adevărul înseamnă că ceea ce ai de spus este mai mult despre tine decât despre el. Că spunerea adevărului nu îl vizează pe celălalt, ci că are mai mult scopul de a-i face reclamă celui care îl rostește.

Știm că în țara sa, în locul său de origine, profetul nu este auzit de ceilalți. Și cel mai adesea ne gândim că asta se întâmplă pentru că cei de-ai casei nu ne iau în serios atunci când avem de comunicat ceva grav, ceva important. Dar poate că trecerea acestui adevăr este blocată mai mult de profet, decât de familiarii săi. Poate că tocmai această apropiere este cea care îl orbește pe aducătorul de adevăr, făcându-l să creadă că îi știe pe ceilalți și că este știut de ei, că își poate permite să zică orice. Această lipsă de precauție este marca lipsei de contact real cu ceilalți, cu probemele lor, cu felul lor de a fi. Este marca naivității. De aceea este posibil ca adevărul să treacă mai ușor în țări străine. Pentru că acolo, scoși din obișnuințele noastre, sub presiunea anexietății, suntem mai atenți la ceilalți, ceva mai în contact cu ei. Acolo ne punem poate mai prezent întrebarea asupra cum să facem pentru a trece cătrei alții adevărul cuvintelor noastre. Pentru a putea fi crezut, profetul trebuie să manifeste empatie, trebuie să îi simtă pe ceilați, să le înțeleagă condiția. Este o empatie pe care stăpânitorul de adevăr trebuie să o manifeste dacă dorește ca adevărul (”altetheia”) să fie înzestrat cu credință (”pisitis”).

Înainte de a le vorbi atenienilor din Areopag, Sfântul Apostol Pavel le-a cercetat acestora cetatea. S-a plimbat pe străzile Atenei, a observat obiceiurile locului și a cutătat să le vorbească celor de acolo plecând de la modul lor propriu de a fi. Altfel spus, a ținut cont de ei. Le-a spus că a venit să le vestească despre Zeul cel Necunoscut, pe care a remarcat că și ei îl venerează, și nu le-a vorbit direct despre un tânăr de 33 de ani, pe nume Iisus, Nazarineanul, fiul Mariei și al lui Iosif, care a s-a născut de la Duhul Sfânt și care s-a răstignit, a pătimit și s-a îngropat, și a înviat a treia zi, după Scripturi. Altfel spus, i-a pregătit pentru Adevărul cuvintelor sale. Nu i-a pocnit de-a dreptul cu șansa unică a dezvrăjirii, care se dă acum, la super-ofertă. Și chiar și așa, doar jumătate dintre cei din Areopag l-au crezut.

Aflat în fața lui Pilat, Hristos este întrebat ”Ce este adevărul?” (Ioan 18, 38). Tăcerea lui Hristos este cel mai adesea asociată cu un răspuns performativ. El nu spune ce este adevărul, tocmai pentru că El este Adevărul. Tăcerea Sa trimite către El însuși. Pentru că Adevărul se arată, și nu se poate explica prin altceva. Orice predicație despre Adevăr este nu doar o dezvăluire a acestuia, ci și o îndepărtare de el. A defini ceva prin intermediul a altceva, a înțelege un cuvânt prin intermediul unui alt cuvânt înseamnă a acoperi ceea ce cauți să dezvălui prin însuși actul dezvăluirii. Hristos transformă tăcerea Sa într-o instanțiere a prezenței Sale.

Însă, s-ar mai putea spune că Pilat nu era pregătit să afle că Hristos este Adevărul. În fond, într-un alt moment Hristos le spune ucenicilor săi ”Eu sunt calea, adevărul și viața” (Ioan 14, 6). Tăcerea lui Hristos este spațiul pe care Adevărul îl pune la dispoziție celui pornit în căutarea adevărului. Este răgazul de care el are nevoie pentru a se pregăti să accepte acest adevăr. Și face asta pentru că Adevărul este coextensiv Vieții. El nu vine peste tine arătându-ți că așa stau lucrurile, fie că-ți convine, fie că nu. Și nu te va supune la no matter what-ul unei aparente dezvrăjiri. Pentru că adevărul spus fără empatie ucide tocmai șansa receptării lui.

 

Câte sunt Româniile noastre? Este una singură, îmi vor răspunde unii, amintindu-mi că asta și sărbătorim în prima zi a lui Decembrie. De asta au trăit, pentru asta au murit atâția dintre cei de altădată, ca să nu mai fie mai multe țări, ci una singură. Știm că așa a fost.

Dar România cea rotundă, alcătuită din trei părți mari, alcătuite la rândul lor din alte părți mai mici, unită în unele ceasuri magistrale ale istoriei, sfâșiată în clipele de groază ale destinului nostru, s-a rupt în zeci de mii, sute de mii, milioane de bucăți. Fiecare român plecat din țara lui este o mică Românie dezunită de România mare.

N-a plecat nimeni (mă rog, aproape nimeni) pentru că așa a vrut. Îmi amintesc de cuvintele unui prieten pe care nu l-am mai văzut de vreo 10-12 ani, de când a plecat în Scoția. A scris pe blog cu o tristețe dureroasă: N-am plecat de foame, ne era destul de bine. Dar am plecat pentru că nu se mai putea, am plecat cu gândul la copiii noștri, cu disperarea că schimbarea în bine a României a întârziat mult prea mult.

În anii aceștia, despre care se poate spune fără cea mai mică urmă de îndoială că sunt cei mai buni ani în care să trăiești, din toată istoria noastră, în acești ani sărbătorim la 1 Decembrie ceea ce nu mai avem de mult. Și anume, unitatea noastră de neam. Doar fanfaronii mai pot spune azi sloganul că românul e român oriunde s-ar duce, că ne iubim țara și că inima românilor de peste tot bate românește, că Miorița e în sângele nostru și că tresăltăm oriunde-am fi atunci când vedem cele trei culori una lângă alta. În ultimii 20 de ani, România a pierdut probabil un sfert din populația ei. Iar dacă te gândești la vârsta celor plecați, vei găsi că România a pierdut, de fapt, mult mai mult, poate chiar mai mult de o treime din populația activă, care putea produce valoare și putea aduce schimbare. Teritoriul național a rămas intact. Dar viața României s-a diminuat cu o treime.

Neproductiv, poate chiar inutil ar fi să căutăm vinovați. Ce rost are? Lista neputințelor sau a nevredniciilor e nesfârșită.

Dar putem și trebuie să facem ceva: să nu rămânem încremeniți în uimirea că așa ceva a fost cu putință. Pentru că, în timp ce o mulțime de români trăiesc în afara granițelor, cei care au rămas înăuntru fac lucruri care merită văzute și cunoscute. România este un loc în care lucrurile se schimbă greu, dar se schimbă. Au trecut 30 de ani de la recâștigarea libertății, iar mulți dintre vecinii noștri de stradă, de  cartier sau de oraș au călcat cu tălpile groase ale bocancilor lor în bălțile de sânge ale eroilor din 1989. Dar mulți dintre ceilalți vecini ai noștri de stradă, de cartier sau de oraș și-au suflecat mânecile și s-au apucat de treabă. Au făcut studii, au plecat în Occident și au venit și înapoi, au deschis afaceri, au renovat case, au construit locuri și lucruri. Au creat valoare. România de azi nu mai e aceeași cu România de ieri, iar asta li se datorează lor.

Matricea Românească este, de câteva luni, pe urmele acestor români care nu fac zgomot, dar fac să mergă lucrurile. Programul nostru editorial Elite și Proiecte tocmai asta are în intenție, să arate cât de multe s-au schimbat în bine în această țară pe care au slujit-o în ultimii 30 de ani o mulțime de oameni fără vrednicie. Pentru că, de fapt, schimbarea României vine odată cu schimbarea românilor. Vom avea o țară care să arate splendid atunci când va exista o masă critică a oamenilor care gândesc splendid. Și, spre disperarea multora, această masă critică este în plină formare, iar coagularea ei nu mai e doar o speranță, ci este o realitate.

România credinței vii, România valorii apreciate, România solidarității în hărnicie, România perseverenței. Câte Românii avem?

 

 

Vasile Postolachi a știut de mic ce vrea să fie: profesor. În copilărie îi aduna laolaltă pe colegii de pe strada sa și le ținea o oră de religie. Putea să fie profesor de oraș, însă a ales să fie profesor de religie în satul Rădăuți-Prut, județul Botoșani, în colțul de nord-est al țării. Vasile este un dascăl atipic pentru zilele noastre: caută donații pentru a-și duce în excursii elevii care nu au posibilități, desfășoară programe caritabile și educaționale care implică oameni din România, Republica Moldova și Ucraina.

 

Două țări, aceeași vorbă

Născut într-o familie care număra nu mai puțin de opt copii, profesorul Postolachi își amintește momentele din timpul verii când pe la ora prânzului mergea cu vacile la Prut și stătea de vorbă cu copiii de pe celălalt mal. “Era un sentiment ciudat pentru mine: cum noi, copii din țări diferite vorbeam aceeași limbă. Ulterior am aflat din poveștile bunicii că pe vremuri între satul meu și Basarabia era un pod, iar oamenii se vizitau“, a spus Vasile Postolachi.

 

Profesorul nu este doar o mașină de transmis informații

 

A urmat cursurile Facultății de Teologie din Iași, apoi masteratul, iar acum este doctorand. Vasile Postolachi e de părere că ora de religie nu trebuie să fie o simplă predare a unor norme reci și inaplicabile, ci trebuie să fie ceva mai mult. “Eu încerc să merg pe metoda tradițională de predare, încerc să aduc la clasă și istorisiri cu care elevul să rămână pentru întreaga viață. Din proprie experiență vă spun că profesorul joacă un rol foarte important în formarea unui tânăr. Profesorul nu este doar o mașină de transmis informații. El trebuie să fie un prieten al elevilor, și un ghid pe drumul întortocheat al vieții“.

 

VasileP_3

 

A adus carte românească în bibliotecile din Basarabia

Profesorul din Rădăuți-Prut a socotit că meseria de la catedră trebuie să aibă și o dimensiune socială. Așa a început împreună cu un grup de profesori proiectul “Cartea care unește inimi“. “Proiectul a luant naștere în anul Centenarului Unirii. De fapt în 2014 am trecut Prutul împreună cu doamna directoare și o mână de profesori. Ne-am oprit la prima școală ieșită în cale: Liceul Teoretic Lipcani. Prin acest proiect am adus carte românească în Basarabia și în nordul Bucovinei. Am unit în cadrul unor activități comune românii din aceste teritorii“, a spus Vasile Postolachi pentru Matricea Românească.

 

Dacă elevul s-a deschis câtuși de puțin spre nevoile celuilalt, atunci ora de religie și-a atins scopul

 

Succesul pe care l-a înregistrat proiectul a stârnit interesul mai multor instituții care s-au implicat pe rând. “Cu timpul ni s-au alăturat și alte școli din Republica Moldova, instituții din Ucraina, dar și școli din România. Pe lângă donații de cărți, proiectul și-a propus ca în anul Centenarului să organizeze o excursie care să unească elevi din trei țări: România, Moldova și Ucraina. Am vrut ca elevii să-și cunoască istoria și să consolidăm legăturile frățești dintre noi. Succesul a fost atât de mare, încât anul acesta am organizat cea de-a doua excursie de acest fel. La finalul proiectului elevii au redactat revista Cartea care unește inimi,  în care se regăsesc creații comune“, a zis Vasile Postolachi.

 

Elevi și profesori uniți pentru a aduce bucurie

În timpul săptămânii Școala Altfel, Vasile le-a propus elevilor săi o altă idee, de astă dată pe principiul filantropiei. Săptămâna respectivă trecea de obicei ca un fel de semi-vacanță, sau cel mult câteva zile de școală cu jocuri în clasă.

 

VasileP_2

 

”Mi-a venit în minte un nou proiect: Omul care dăruiește, bucurie-n dar primește. În această activitate nu mi-am luat doar elevii mei, ci și pe cei de la Liceul Teoretic Lipcani cu tot cu profesori. Atât în preajma Crăciunului cât și a Paștelui ne-am implicat voluntar pentru a aduce o bucurie oamenilor cu o situație financiară precară. Elevii, dar și noi profesorii de pe ambele maluri ale Prutului am fost extrem de fericiți să vedem că puținul dăruit cu dragoste a adus o lacrimă de bucurie pe obrazul atâtor oameni“, își amintește Vasile Postolachi.

 

Omenește vorbind a fost greu, însă dincolo de asta pot spune că în toate a fost lucrarea lui Dumnezeu

 

Puțini știu că toate aceste proiecte s-au realizat cu multă jertfă. Astfel, pentru a-i duce doi ani la rând pe elevi în excursii la care nici nu visau, Vasile Postolachi s-a împrumutat la bancă. Ulterior văzând că banii nu sunt de ajuns, a hotărât să-și doneze bursa primită la doctorat pentru cea de-a doua excursie, iar în paralel a adunat donații de la oameni mărinimoși. L-am întrebat pe profesorul Postolachi cât de greu a fost să strângă aceste donații. “Omenește vorbind a fost greu. Unii au promis, dar nu s-au mai implicat, însă dincolo de asta pot spune că în toate a fost lucrarea lui Dumnezeu. El a scos oamenii potriviți la locul potrivit“.

 

 

Puține personalități ale istoriei române sunt atât de complexe și dificil de interpretat precum cea a lui Mihail Kogălniceanu (1817-1891). Născut la Iaşi, el provenea dintr-o familie boierească relativ nouă, ce îşi primise numele de la moşia sa de baştină, situată în apropierea râului Cogălnic, astăzi pe teritoriul Republicii Moldova – era fiul marelui vornic Ilie, boier ridicat la demnităţi înalte odată cu instituirea Regulamentului Organic, şi al Catincăi Stavilă, protejata doamnei Maria Sturdza, mama domnitorului Mihail Sturdza. Această principesă îl va boteza de altfel pe fiul Catincăi şi îl va încredinţa grijii fiului său. Prima parte a copilăriei lui Mihail Kogălniceanu va fi marcată și de prietenia cu Vasile Alecsandri, care era cu doi ani mai mic decât el.

Împreună cu viitorul mare poet, tânărul fiu de boier a urmat primele studii, primite acasă de la monahul maramureşean Gherman Vida. Ulterior, din anul 1828, el a fost dus de către tatăl său la un pension franţuzesc din Iaşi, unde a învățat, printre altele, atât limba greacă, cât şi franceza şi germana.

 

Spiritul de revoluționar s-a format la Berlin

Asemenea multor alți membri ai generației sale, Mihail Kogălniceanu și-a continuat studiile în străinătate, fiind trimis de către domnitorul Mihail Sturdza la Berlin. În oraşul denumit de către contemporani Atena Germaniei, tânărul fiu de boier a fost luat sub protecția eruditului principe Alexandru Sturdza, vărul domnitorului moldovean, considerat de către contemporani un veritabil Bossuet român, și a urmat cursurile Universităţii berlineze, unde a cunoscut mai multe somități culturale ale veacului al XIX-lea, printre care juristul Savigny ori istoricii Alexander von Humboldt şi Leopold von Ranke, care i-au modelat personalitatea, făcându-l adept al tradiţionalismului critic, şi i-au cultivat gustul pentru istorie, considerată de el ca „legându-ne cu vecia, punând în comunicaţie seminţiile trecute cu noi, şi iarăşi şi pre noi cu seminţiile viitoare, cărora are să le redea povestirea faptelor noastre”. Totodată, Kogălniceanu a luat contact cu tendinţele de unificare ale Germaniei, cu fenomenul emancipării burgheziei şi cu reforma împroprietăririi ţăranilor, idei pe care le va purta cu sine înapoi în Moldova, unde revine, dornic de fapte mari, la anul 1838.

 

Tânărul boier înţelegea desfiinţarea aristocraţiei de naştere şi înlocuirea ei cu cea de merit

 

Numit în funcția de aghiotant șef al domnitorului, tânărul demnitar a căutat să pună în practică ideile de reformă pe care şi le formase în timpul studiilor. Programul liberal al lui Kogălniceanu se rezuma în ansamblu la trei puncte, anume desfiinţarea robiei ţiganilor, egalitatea de clasă – prin care tânărul boier înţelegea desfiinţarea aristocraţiei de naştere şi înlocuirea ei cu cea de merit – şi împroprietărirea ţăranilor. De asemenea, a primit să predea cursul de istorie la nou-înființata Academie Mihăileană, dorind ca prin prelegerile sale „să prefacă năravurile, să introducă o nouă viaţă în patria sa şi noi principii”.

 

Reforma este mai greu de aplicat decât s-ar fi crezut

Ideile sale reformatoare nu au fost bine primite nici măcar de către cei din aceeaşi generaţie care, deşi la rându-le educaţi în străinătate, nu agreau dispariţia clasei boierimii ori sărăcirea ei prin desfiinţarea marilor moşii. Aşadar, în ciuda unor mici mişcări de reformă, Mihail Kogălniceanu a fost, până la Revoluţia de la 1848, singurul democrat din Moldova.

Însă starea de umilinţă naţională în care se aflau Principatele Române, ce afecta toate clasele sociale, a făcut ca izbucnirea revoluţiei să nu fie decât o chestiune de timp. Conştient de acest lucru, Kogălniceanu a continuat să lucreze la înfăptuirea reformelor, contribuind la eliberarea ţiganilor de pe moşiile statului şi ale Bisericii, înfăptuită la anul 1844. Însă atitudinea sa deschis reformatoare i-a atras antipatia principelui Mihail Sturdza, care l-a trimis în exil. Ajuns din nou în străinătate, Kogălniceanu a devenit membru al Asociaţiei Studenţilor Români, o organizaţie revoluţionară secretă din care mai făceau parte Ion Ghica, Nicolae Bălcescu ori C. A. Rosetti, și care a jucat un rol major în cadrul Revoluției de la 1848.

Revenit în țară cu un an mai înainte, tânărul reformator a făcut parte, la 27 martie 1848, din delegația protestatarilor ce i-a prezentat domnitorului Mihail Sturdza o petiţie-proclamaţie în 35 de puncte, în care, în afara înfierării unor abuzuri, dintre care unele chiar ale stăpânirii, nu era prevăzut nimic radical, semnatarii fiind de acord cu menţinerea prevederilor Regulamentului Organic. Cu toate acestea, principele a reacţionat extrem de dur, arestându-i pe mai mulţi dintre protestatari, în timp ce alţii, precum Vasile Alecsandri, Alexandru Ioan Cuza ori chiar Mihail Kogălniceanu au fost nevoiţi să se refugieze în Bucovina, aflată la acea dată sub ocupaţia Imperiului Austriac, fiind găzduiţi pe moşia Cernauca a familiei Hurmuzaki.

 

Unirea Principatelor a fost cerută la Revoluție

Sosit mai apoi la Cernăuţi, Kogălniceanu a preluat conducerea Comitetului Revoluţionar Central Moldovenesc, din care mai făceau parte Vasile Alecsandri, Alexandru Ioan Cuza şi Costache Negri, redactând împreună cu aceştia documentul intitulat Dorinţele Partidei Naţionale din Moldova, tipărit în luna august. Acest manifest este posibil cel mai reuşit din cadrul Revoluţiei paşoptiste, Kogălniceanu cunoscând deja la data redactării Proclamaţiile de la Blaj şi Islaz, ale revoluţionarilor transilvăneni şi munteni, dar promovând, în acord cu firea sa tradiționalist-critică, reforme moderate. Astfel, în Dorinţele Partidei Naţionale din Moldova erau prevăzute: autonomia internă a statului, conferirea de libertăţi civile şi politice, abolirea definitivă a robiei şi a privilegiilor de clasă cât şi – foarte important – unirea Moldovei cu Ţara Românească. Totodată, Kogălniceanu arăta şi cum aceste doleanţe pot fi realizate practic, elaborând în acelaşi an şi un proiect de Constituţie.

 

Boierul cu idei democrate se număra printre primii capitalişti români veritabili: era proprietarul unei fabrici de postav

 

Prilejul de a pune în practică aceste reforme s-a ivit curând, în urma înlocuirii lui Mihail Sturdza pe tronul Moldovei cu principele Grigore al V-lea Ghica. Noul domn i-a rechemat în țară pe revoluționari, oferindu-le funcţii importante în administraţie. Începea astfel munca asiduă pentru realizarea statului român modern şi unit, ideal la înfăptuirea căruia Mihail Kogălniceanu şi-a dat deplina măsură a personalităţii sale.

După ce a deținut, pentru scurtă vreme, conducerea Departamentului Lucrărilor Publice, fiind de asemenea membru al comisiei pentru reforma codului civil, Kogălniceanu a fost însărcinat la anul 1851 de către domnitor cu reprezentarea „industriilor născânde” ale Moldovei în cadrul Expoziţiei internaţionale de la Londra. Alegerea sa nu fusese aleatorie, deoarece boierul cu idei democrate se număra printre primii capitalişti români veritabili, fiind proprietarul unei fabrici de postav.

 

Kogălniceanu a fost creierul Unirii Principatelor

Cu toate că activitatea lui Mihail Kogălniceanu în sprijinul modernizării ţării sale a fost una permanentă începând cu anul 1849, el nu se va putea desfăşura complet atâta timp cât Principatele Române se găseau încă sub protectoratul Imperiului Rus, ce părea ca va dura încă mult timp. Neaşteptata răsturnare de situaţie produsă de Războiul Crimeii şi de hotărârile Tratatului de la Paris din anul 1856, ce plasau Principatele Române sub garanţia colectivă a şapte mari puteri europene şi dădeau totodată posibilitatea cetăţenilor acestora de a-şi exprima opinia în privinţa statutului şi a organizării Principatelor, a oferit în cele din urmă libertate de mişcare partidei unioniste, al cărei lider în Moldova era Kogălniceanu.

Constanta susţinere a ideii Unirii, pe care marele om de stat o exprimase încă de la redactarea Dorinţelor Partidei Naţionale din Moldova, şi pe care o susţinuse atât intern, prin înfiinţarea ziarului unionist Steaua Dunării, cât şi extern, luând legătura cu unioniştii din Muntenia şi promovând această idee pe lângă marile puteri europene, prin colaborarea cu mai multe publicaţii străine, l-a determinat pe istoricul Nicolae Iorga să afirme că „hotărârea de unire dată de Divanul ad-hoc din Moldova la anul 1857 a fost opera personală a lui Mihail Kogălniceanu”. Chiar dacă în cadrul Conferinţei de la Paris din anul 1858 aceste dorinţe ale poporului român au fost respectate doar în parte, Principatele urmând a rămâne două entităţi politice separate, având doar anumite organisme administrative comune, oamenii politici români ai timpului au săvârșit un act de mare abilitate politică, alegându-l drept domn în ambele ţări pe Alexandru Ioan Cuza şi punând astfel Occidentul în faţa unui fapt împlinit.

 

 

Constantin Ferșeta a fost în viața lui comis voiajor, descărcător camioane de cartofi, muncitor la preparat betoane și la făcut pavele pentru trotuare, până la antreprenor în serie și filantrop. Toate locurile de muncă prin care a trecut și toate meseriile pe care a trebuit să le facă i-au format caracterul pe care prietenii, clienții și colegii îl apreciază azi. El este cel care stă în spatele uneia din cele mai cunoscute platforme educaționale, Kidibot.

 

Modele fiabile pentru tinerii de azi

Constantin Ferșeta este un om care de-a lungul timpului și-a dat seama că nu este satisfacție mai mare decât ajutorul necondiționat oferit celor din jur. Cuprins de frustrarea că adesea sunt prezentate ca modele o mulțime de persoane certate cu cartea, Constantin și-a zis că e momentul să facă ceva. “Am început să rup timp din preocupările de business, ca să-l aloc spre zona ONG. Voiam să schimb ceva. Aici un rol foarte important l-a avut soția mea, ea s-a implicat în multe acțiuni de ajutorare a copiilor cu probleme. Mi-am dat seama că cea mai bună modalitate prin care îi pot ajuta pe copii nu este să le dau lucruri, ci să-i învăț să pescuiască”.

 

Libertatea de a nu fi încătușat de frica greșelii te face automat să gândești altfel

 

În 2006 a făcut un site și fusese invitat să-l prezinte într-un mediu în care existau oameni cu multe resurse financiare. Impresionat de atmosferă, Constantin Ferșeta a exclamat: “Dacă acești oameni s-au adunat ca să le prezint un site, atunci aș putea să-i adun pentru a ne ajuta să facem multe lucruri frumoase pe partea educațională!”. Așa au început să facă videoclipuri cu VIP-uri și să le prezinte poveștile prin care acestea au izbândit în viață. Au organizat apoi evenimente în școli generale, licee, facultăți, orfelinate, toate acestea pentru a-i inspira pe tineri să facă ceva cu viața lor. “Noi făceam tot felul de lucruri faine de prin 2007. Însă din 2011, am zis să facem Asociația StartEvo. Suntem trei fondatori: soția mea, eu și Iulian Crăciun“, a precizat Constantin Ferșeta.

 

Kidibot_2

 

 

Kidibot, roboțelul care îi face pe copii să citească 

Din 2007 până în 2016 au desfășurat numeroase întâlniri cu tinerii, dar la un moment dat a intervenit, firesc, oboseala. Nu era ușor să mobilizezi atâția oameni, și să-i ții permanent capacitați. Atunci au zis că e nevoie de un upgrade. “În acel moment, băiatul meu era în clasa I. Am avut un moment de revelație când am văzut că el, în clasa I, citise 20 de cărți. Am fost foarte curios să văd ce l-a motivat să facă lucrul acesta. Era vorba de presiune social pozitivă. La școală doamna educatoare îi angrenase pe copii într-o competiție de citit cărți, deci presiune social pozitivă”, a zis Constantin Ferșeta.

 

Când am pornit Kidibot am dorit să oferim copiilor șansa la o educație chiar mai bună decât cea pe care ar fi căpătat-o în străinătate

 

Inspirat de acest episod, a făcut un proiect și a aplicat pentru o sponsorizare la o companie din domeniul energiei. A obținut o finanțare de zece mii de euro. Cu acești bani Constantin și echipa au făcut un site și au construit o aplicație de IOS  și Android. “Ne-am propus să-i facem pe copii să citească mai mult. Scopul platformei este să-i facă pe copii să citească, să învețe mai mult, și să facă mai multe fapte bune“, a spus Constantin Ferșeta pentru Matricea Românească. Așa s-a născut platforma educațională Kidibot. Interesul crescut ce apăruse pe parcurs a făcut ca echipa din spate să treacă la un alt nivel, și anume introducerea unor noi domenii. “Până atunci erau doar cărți, ca să dovedești că ai citit o carte trebuie să răspunzi la un chestionar. Dacă aduni minim 70% răspunsuri corecte, considerăm că ai citit cartea. Dacă ai sub 70%, înseamnă că mai trebuie să citești. Pe urmă am început să adăugăm mai multe domenii, precum matematică, fizică, chimie, istorie, geografie, etc.“, a precizat Constantin Ferșeta.

 

Kidibot_3

 

Cum să ne facem copiii să uite de plictiseală?

Inițial au plecat pe acest drum cu trei profesori. Aceștia ofereau echipei datele plauzibile și expertiză în domeniul educației. Priza la public a fost neașteptat de mare. Acum Kidibot adună 2-3 mii de profesori la nivel național și a ajuns la copii din America, Canada, Italia și Republica Moldova. “Obiectivul nostru era să le creăm copiilor obiceiuri bune. Știm că cel mai mare adversar al obiceiurilor bune este plictiseala. Așa că am zis să implementăm o metodă prin care copii să învețe fără să se plictisească. Singura modalitate prin care îi puteam ține pe copii suficient de interesați era crearea unei liste de motivații. Am început cu presiune social pozitivă, apoi am continuat cu patriotismul local, disonanța cognitivă, am acordat diverse premii, și tot așa“, a precizat Constantin Ferșeta

 

Singurul lucru care mă face să merg mai departe este satisfacția că am făcut un bine. Pe parcurs întâmpini foarte multe greutăți, dar per total trebuie să ai un psihic foarte puternic

  

Noro și Kidibot au încă multe lupte de dat. Cea mai dificilă este cu nepăsarea părinților. În urma unor statistici, au descoperit că 35% dintre părinții din România sunt total nemulțumiți de cât citesc și învață copiii lor. Paradoxal, dacă avem în vedere faptul că mulți dintre părinții care compun acest 35% nu fac nimic pentru a-i ajuta pe copii, ci preferă să dea vina pe școală și profesori. “Așa că am decis să vorbim cu părinții din cealaltă parte a spectrului, care sunt undeva pe la 10%. Noi i-am denumit părinți fanatici. Cine sunt acești părinți fanatici? Sunt aceia care luptă din răsputeri pentru ca odraslei lor să nu le lipsească nimic, și care îi sprijină în procesul de educație”.

L-am întrebat la final de interviu pe Constantin ce sfaturi i-ar da unui tânăr, fie antreprenor, fie pasionat de zona ONG. “Întâi de toate trebuie să fie disciplinat. Pentru că cel mai important pentru a avea succes este disciplina. A doua calitate este curajul. Să nu ezite să vorbească cu oamenii și să pună întrebări. Iar în al treilea rând nu ar trebui să-i fie frică să vorbească despre eșecuri. Libertatea de a nu fi încătușat de frica greșelii te face automat să gândești altfel“, a concluzionat Constantin Ferșeta.

 

 

Cine este acest copil? Și ce pot face acum mai bine și mai bine pentru el? Mamele noi, tații noi, părinții noi, se frământă mult. Sunt foarte bine intenționați. Au citit mult sau au discutat mult înainte de sosirea minunii lor pe lume. Exact ca Bogdan și Maria. Acum își privesc copilul și chiar nu știu cum să-l cuprindă. Nu știu cum să îl ajute în joacă; oare ce jucării sunt potrivite? Și mai ales, când sunt potrivite? Are nevoie de ele? S-a plictisit? Îl stimulăm prea mult? Va rămâne în urmă cu achizițiile?

 

 

Jocul bebelușului, mijlocul prin care copilul învață să cunoască lumea

 

Ceea ce trebuie să știm noi este că jocul nu reprezintă în perioada 0-12 luni doar o simplă distracție, ci mijlocul prin care copilul învață să cunoască lumea. Este mijlocul prin care explorează tot ce se afla în jurul său. Cu ajutorul jocului, copilul își dezvoltă gândirea și inteligența.

În primele 6 luni, bebelușii trebuie să primească jucării care să le stimuleze simțul văzului și al auzului.
Timp de câteva săptămâni, bebelușul se fixează cu privirea asupra unui obiect viu colorat, adus în câmpul său vizual la o distanță de 20 de centimetri. El poate urmări un obiect mișcat lent, până la un moment dat, după care nu-l mai poate distinge, pierzându-l cu totul din vedere.
La 8 săptămâni, sugarul își fixează privirea la o distanță de 20-25 cm. Aceasta este perioada în care începe să țintuiască cu privirea fața mamei, cât timp este ținut în brațe.

La 2 luni, 2 luni și jumătate, bebelușul începe să-și studieze propriile mâini, care abia acum au intrat în câmpul său vizual. Tot în aceasta perioadă începe să-și deschidă pumnii. De asemenea urmărește și fixează cu mai multă ușurință obiectele pe care le vede, întorcând chiar și capul uneori, dacă acestea sunt deplasate ușor.

 

Când începe să folosească jucării

 

După 2 luni jumătate, spre 3 luni, bebelușul își folosește deja mâinile, reușind să prindă o jucărie, când îi este pusă în mâini. Dacă jucăria zornăie sau face oricare alt zgomot, este cu atât mai bine, căci pe lângă văz, bebelușului îi este stimulat și auzul, care la această vârstă este suficient dezvoltat.

Sunetul atrage atenția asupra activităților în care sunt implicate mâinile, în momentul respectiv, determinând conștientizarea gesturilor și articularea mișcării, în timp. Realizează astfel legătura între ceea ce văd ochii și ceea ce fac mâinile.

Privindu-și mâinile în timpul jocului, bebelușii încep să asocieze ceea ce văd cu ceea ce fac. Copiii, în general, nu se mulțumesc doar să privească obiectele, ci încearcă să le și atingă cu mâna, privind întâi mâna, apoi obiectul și iarăși mâna.

La această vârstă, jucăriile se pot atârna deasupra patului sau leagănului, la o distanță de 25 cm de ochi, distanța de focalizare a privirii. În felul acesta bebelușul le va lovi încercând să le atingă și ajunge să își coordoneze mișcarea mâinilor. Dacă jucăriile atârnate sunt și zornăitoare, satisfacția va fi și mai mare, căci pe lângă mișcare ele provoacă și zgomot.

Este foarte important să lăsăm copilul să reușească singur să atingă jucăria, chiar dacă la început nu va face decât să o lovească dezarticulat.

 

Plăcerea și exercițiul de a reuși singur

 

Adulții fac greșeala de a pune direct în mâna copilului jucăria după care acesta s-a întins, considerând efortul prea mare pentru el. Nu se gândesc că îi răpesc și plăcerea și exercițiul de a reuși singur. Lauda verbală pentru orice reușită cât de mică va întări încrederea în sine a copilului chiar de la acest stadiu de vârstă.

Între 4 și 6 luni, bebelușul poate să urmărească obiectele aflate deja la o distanță mai mare, iar la sfârșitul acestei perioade, poate prinde cu mâna obiectul dorit. Învață să prindă ceea ce atinge. Mâna îi rămâne deschisă până ce atinge jucăria, apoi o închide. Își folosește și ambele mâini deodată, cu palmele deschise, când apucă obiectele mari, pe care apoi le duce la piept.
Toate jucăriile oferite în acest interval de timp, au exact aceeași valoare ca și materialele didactice pentru copiii mai mari. Alegerea jucăriilor va fi foarte bine gândită și în acord cu procesul de dezvoltare, sarcină importantă care le revine părinților/ celor care se ocupa de creșterea copiilor.

Bebelușii sunt dispuși să se joace tot timpul cât nu dorm. Ei preferă jocuri cât mai diverse, în funcție de poziția în care se afla. Pe un copil vioi, plin de energie, îl vor distra jocurile gălăgioase, cu mult zgomot, care să-l solicite, cu mișcări pe care le poate face ușor.
Atunci când copilul nu se simte bine, este obosit, letargic sau prost dispus, același joc poate să-l agaseze, să-l supere și să-l obosească și mai tare. Când este liniștit, simte nevoia să fie legănat, dar când debordează de energie și este în plină vervă, legănatul îi dă o senzație de constrângere, putând duce la iritare. Când este obosit, somnoros sau flămând, nu-i poți intra în voie cu nimic și nu va accepta niciun joc, nevrând decât să stea liniștit, să doarmă sau să mănânce. De aceea nu trebuie insistat cu jocul, ci doar descoperită cauza pentru a nu se irita și mai mult.

 

Jocul cu adulții îl încântă foarte mult pe bebeluș

 

Jocul cu adulții îl încântă foarte mult pe bebeluș, însă ritmul trebuie adaptat dispoziției sale, copilul având oricum un ritm mai lent. De asemenea trebuie să se țină seama de ritm mai ales când jocul este nou și stimulează noi exerciții, care cer o abilitate dusă până la limita extremă a capacităților sale de moment.

Pe unii bebeluși îi distrează stimulii puternici, amuzându-i. De exemplu, pe la 5 luni, rostogolirea! Unii copii vor fi fericiți, alții speriați. Mama este cea care cunoaște cel mai bine copilul. Ea îi va alege jocurile potrivite, zgomotoase sau mai puțin zgomotoase, solicitante sau mai puțin solicitante. Nu vom forța niciun copil să facă ceea ce nu simte. Este un timp pentru toate!
Între 3 și 6 luni, copiii sunt atrași de obiectele casnice, mai mult decât de jucării, însă după ce le-au terminat de explorat, se plictisesc de ele. Totuși, va continua să-l distreze același tip de obiect, dar de altă culoare sau alte dimensiuni. În funcție de condiții, îi puteți crea ambientul propice pentru a se zbengui în voie. Așezat într-un pat cât mai mare, îi va plăcea teribil să se rostogolească în toate direcțiile.

 

Copilul are nevoie de încurajare și sprijin afectiv tot timpul cât învață

În intervalul de timp 6-12 luni, bebelușul învață să stea în șezut și să meargă în patru labe. De asemenea va reuși să se ridice și să stea sprijinit în picioare. Datorită acestor posibilități motrice, poate acum să exploreze mai eficient lumea din jur, intrând într-o etapă de evoluție accelerată. Căzăturile și loviturile pe care le suferă nu-i împiedică încercările neobosite de a continua să descopere, ba chiar îl ambiționează. Cu foarte multă perseverență el nu se va lăsa până nu-și va atinge scopul.

Prin aceste progrese în mișcări, copilul capătă o oarecare independență și ajunge să facă ce-și dorește, fără să mai aștepte să fie ajutat. Însă în ciuda faptului că devine independent fizic, el rămâne dependent și emotiv, având nevoie de încurajare și sprijin afectiv tot timpul cât învață.

 

Părinții este bine să observe orice reușită de mică sau de mare amploare, să o susțină și să o specifice. Satisfacția ei se va răsfrânge asupra psihicului și motivației copilului, extrem de empatic la această vârstă. Va fi stimulat nu doar extrinsec, prin jucării, prin textură, sunet, culoare ci și intrinsec, trăind alături de chipul fericit al părinților victoria primelor sale descoperiri.

 

Sorin Mihalache este una dintre cele mai vii și ascultate voci ale dialogului Știință-Filozofie-Religie. Este un excelent cunoscător al teologiei academice și a celei practice, pentru că slujește ca diacon la biserica ”Sf. Sava” din Iași. Dar este matematician prin formare. A studiat la nivel masteral psihologia, filosofia, teologia și fizica teoretică, iar la nivel doctoral filosofia și medicina. Este lector la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Iași, realizator de emisiuni tv, autor de cărți și conferențiar.

 

Sorin_4

 

La Matricea Românească, Sorin Mihalache a venit pe 21 noiembrie ca să vorbească despre cum Inteligența Spirituală augmentează performanța umană. A impresionat prin erudiție, prin precizie și prin faptul că a demonstrat cum spiritul și materia intră în rezonanță, dacă sunt puse alături într-un mod înțelept. Extrase din conținutul conferinței, aici.

 

Sorin_5

 

Conferința a fost precedată de un scurt dialog cu Miruna Budișteanu, în fața lucrărilor de pictură pe care ea le-a expus în sediul nostru cu acest prilej. Lucrările artistei au fost apreciate pentru  efectul de imponderabil pe care-l creează privitorului, prin suportul translucid pe care artista îl folosește. Tematica inspirată din lumea diafanului și formele care lasă mult spațiu reverberației personale au fost mai mult decât potrivite cu ambianța și contextul întregului eveniment.

 

Sorin Mihalache a vorbit la Întâlnirile Matricei despre capacitățile uimitoare ale ființei umane, despre faptul de a fi împlinit prin performanță, dar și despre limitele umanului sau despre consumerism ca simptom al unei performanțe incomplet evaluate. Iată câteva extrase din conferința de pe 21 noiembrie.

 

  • Experimentul lui Anders Ericsson, care a luat un student care pretindea că are o memorie slabă și a exersat cu el memorarea unui șir de 6 cifre la prima vedere. Prima dată nu a reușit. Au insistat însă, iar după ce a reușit să reproducă acel șir, a făcut o nouă încercare cu un șir de 7 cifre, apoi cu 8 și cu 9 cifre. La un moment dat studentul a reușit să reproducă din memorie 3 șiruri de 10 și a trecut la 11. De fiecare dată șirurile erau altele și după un alt timp a reușit 3 șiruri de 11 și a trecut la 12, și experimentul a continuat doi ani. După doi de zile studentul a reușit să reproducă trei șiruri de 81 de cifre la prima auzire! Iar experimentul a luat sfârșit pentru că studentul a terminat facultatea!
  • Exemplul acesta ne spune că nimeni dintre noi nu are dreptul să afirme că un anumit lucru îi este imposibil, pentru că imediat vine întrebarea: cât de mult ai încercat? cât de des ai încercat? cât de mult te-ai luptat cu limita asta? Cineva care are memorie atât de slabă încât nu reușește să țină minte un număr de 6 cifre, reușește în 2 ani să ajungă la 81 de cifre memorate. Asta arată de fapt măsura a ceea ce se poate face. O altă întrebare interesantă este oare cât ar fi reușit să țină minte studentul dacă experimentul ar fi durat 10 ani. Și deci care sunt limitele noastre, până la urmă.
  • Plasticitatea cerebrală înseamnă să pot face o anumită operație tot mai ușor, cu un consum de energie tot mai mic. E paradoxal, dar așa funcționează sistemul nostru nervos.
  • Iată un model de inteligență multiplă care a făcut cumva carieră în textele destinate publicului. Sunt opt tipuri de inteligență, iar al nouălea ar fi inteligența spirituală. Fiecare tip de inteligență corespunde unor prestații socioprofesionale.
    • Inteligența lingvistică: faptul de a învăța limbi străine, de a găsi cuvinte potrivite;
    • Inteligența spațială este specifică arhitecților, inginerilor;
    • Inteligența kinestezică este specifică celor care lucrează în coregrafie sau în sport, sau în meserii unde este nevoie de manualitate fină. Are nevoie de foarte multă cultivare. Este folosită în meserii precum pompieri, alpiniști, care au nevoie de o capacitate sporită a corpului de a se controla;
    • Inteligența logicomatematică este capacitatea de a rezolva probleme, de a vedea esențialul într-o bază de date;
    • Inteligența naturalistă ține de capacitatea cuiva de a se adapta la un mediu străin, un mediu sălbatic, în care reușește să improvizeze, să găsească resurse, să se protejeze de pericole, să destingă diverse specii;
    • Inteligența interpersonală este aceea care ne dă șansa să comunicăm foarte bine cu o persoană, înțelegând ceea ce vrea să transmită și ceea nu vrea să transmită și să ne adaptăm mesajul de răspuns;
    • Inteligea intrapersonală este aceea care mă ajută să mă cunosc pe mine, să-mi dau seama care sunt minusurile mele, care sunt pericolele care mă pândesc și pe care de regulă le scap din vedere, să-mi administrez senzațiile, să mă stopez atunci când am prea mare anvergură într-un proiect prea epuizant, să mă coordonez;
    • Inteligența existențială este foarte apropiată de Inteligenta Spirituală și este specifică gânditorilor, eseiștilor, filosofi
    • Inteligența Spirituală se distinge de toate celelalte și ne ajută să nu rămânem captivi oricărei alte inteligențe pe care am putea-o avea.
  • Fiecare din aceste inteligențe reprezintă o sursă de putere. Cineva care are rezultate foarte bune în matematică, spre exemplu, sau care capacitatea de a citi limbajul celorlalți ar putea să facă uz și, de ce nu, abuz de aceste inteligențe. Cineva care este foarte bun în inteligența interpersonală ar putea să abuzeze de această inteligența folosindu-și puterea de a subjuga pe alții, pentru că știe foarte bine ce trebuie să spună că să fie extrem de convingător.

 

Sorin_2

 

  • Philip Zimbardo este un cercetător care în anii ‘60-‘70 a făcut un experiment care a revoluționat lumea academică. Era într-o perioadă în care nu exista obligativitatea ca cineva care face o cercetare științifică să prezinte această cercetare unei comisii de etică să se vadă dacă sunt respectate drepturile participanților la experiment. Cum s-a desfășurat experimentul: a format două grupuri, alcătuite din oameni care erau prieteni unii cu alții, adică fiecare persoană dintr-un grup avea un foarte bun prieten în celălalt grup. Unii au jucat rol de gardieni, iar ceilalți erau închiși. Timp de 6 săptămâni experimentul trebuia să investigheze felul în care oamenii își respectă obligațiile potrivit unei foi de parcurs, un fel de fișa postului, unde erau trecute comportamentele pe care gardienii trebuiau să le respecte. Cel închiși aveau un aspect foarte credibil ca deținuți, erau rași în cap și aveau haine cu dungi și stătea închiși în subsolul unuia din laboratoarele pe care Zimbardo le avea la dispoziție. După trei săptămâni, el a fost nevoit să oprească experimentul, întrucât comportamentul gardienilor devenise inuman, asta deși gardenii erau prietenii celor care erau închiși și nu era nici o diferință penală sau legală sau etică între ei. Ei au plecat la drum doar pentru a jucat niște roluri. Zimbardo a scris o carte la sfârșitul acestui experiment, ”Efectul Lucifer”. Acolo arată că noi avem tendința să ne identificăm cu rolul de putere în care ne simțim cel mai bine și acela începe încet-încet să ne ocupe viața. De aceea șeful de unitate militară rămâne șef de unitate militară și când vine acasă și stă cu copii lui și le dă comenzi. Ca să ieșim dintr-un rol de putere e foarte importantă inteligența spirituală.
  • Inteligența Spirituală face ceva în plus față de inteligența existențială. Inteligența existențială tine de o anumită percepție, de înțelegere, de un fel de a vedea pătrunzător lucrurile. E ceea ce scriu filozofii de fapt: cauza și scopul lucrurilor naturale, esența lucrurilor, esența vieții, condiția vieții, sensul vieții omenești. Numai că putem sta în zona aceasta a inteligenței existențiale fără să creștem în bunătate, este doar așa, o uimire sau uneori o dezamăgire cu privire la lume și la felul în care ea merge.
  • Inteligența Spirituală leagă totul de Dumnezeu: când îl văd pe celălalt, îl văd ca și chip al lui Dumnezeu. Când mă văd pe mine îmi văd neputințele mele și nevrednicia mea. Creația o văd ca loc a lui Dumnezeu și împrejurările concrete ale vieții ca spațiu unde Dumnezeu mă însoțește. Și duc acea căutare a cauzelor și a finalității, a esenței lucrurilor, a înțelesurilor ultime ale lor le duc pe toate în legătura cu Dumnezeu, în apropierea Lui.

 

Care este relația între adevărul care transcede, și rațiune? Este adevărul un concept ce își găsește finalitatea în formule matematice? Se poate pune semnul egalității între adevăr și demonstrație? Sunt doar câteva din temele aduse în dezbatere cu prilejul lansării volumului “Adevăr și demonstrație – De la incompletitudinea lui Gödel la vederea mai presus de orice înțelegere a Sfântului Grigorie Palama“, scrisă de profesorul de teologie Adrian Lemeni.

 

Dezbaterea care a însoțit lansarea cărții a avut loc zilele trecute la Facultatea de Teologie Ortodoxă “Justinian Patriarhul“ din București. Primul vorbitor al serii a fost Ștefan Cârstea, cercetător la Institutul de Fizică Atomică, care a pus în atenția auditoriului implicațiile cercetării lui Kurt Gödel în domeniul matematicii. Plecând de la premiza că matematica este singura știință pură, Ștefan Cârstea a prezentat complementaritatea dintre știință și teologie. El a afirmat că niciodată știința nu va putea să demonstreze existența sufletului, deoarece acesta are o ramură nedimensională, ceea ce îl face să nu fie îngrădit de spațiu, timp și materie.

Dezbaterea s-a desfășurat apoi cu evocarea mentalității lui Gödel, realizându-se totodată o punte între gândirea marelui matematician și scrierile unor sfinți reprezentativi pentru tradiția ortodoxă răsăriteană.

 

3

 

Iată câteva extrase din discursul profesorului Adrian Lemeni:
  • Este o carte despre adevăr, despre oameni care au asumat acest curaj de a mărturisi adevărul. Într-o societate în care nici nu mai îndrăznim să șoptim adevărul, în care adevărul nu este doar contestat sau hulit, ci este trivializat, e mai eficient să duci totul în derizoriu. Într-un asemenea context, în cartea pe care o propun am vrut să evoc eroismul unor oameni care s-au încumetat să vadă adevărul.
  • O primă coordonată a cărții a fost evocarea curajului cu care Gödel a determinat o anumită atitudine în raport cu contemporanii săi față de înțelegerea noțiunii de adevăr. Cea de-a doua coordonată a cărții ține de centralitatea adevărului, a cărei cuprindere derivă din viziunea potrivit căreia adevărul, în care sunt toate și spre care tind toate, nu derivă din informație.
  • Din interiorul logicii matematice Gödel vine și dezvăluie faptul că adevărul este mai presus decât demonstrația, că adevărul nu este rezultatul unui exercițiu al rațiunii autonome.
  • Felul în care ne așezăm în raport cu adevărul ne dă un anumit mod de a gândi, de a simți și de a fi.  Această viziune a centralității adevărului depășește amăgirea care ne este dată de societatea informațională de astăzi, conform căreia există o inhibare între cunoaștere și informație.
  • Kurt Gödel are această capacitate extraordinară de a merge la esența realității. El spune că a gândi înseamnă să vezi esențialul, capacitatea văzătoare a minții. Această capacitate de a merge la esența lucrurilor, și prin aceasta scandalizând pe cei din jur, l-a făcut pe Gödel să afirme că adevărul transcede demonstrația, că adevărul nu se epuizează în formularea lui.
  • Gödel a spus că adevărul nu se află la capătul unui traseu demonstrativ în care avem observații, facem o analiză și realizăm diferite conexiuni. Nu acesta este modul în care Gödel vedea adevărul. El a arătat că mintea nu se reduce la o rațiune de tip analitic, ci ea este partea cea mai slabă a puterii minții, dar pe care de cele mai multe ori noi o absolutizăm.
  • Gödel a fost un adevărat platonician și a adoptat această poziție potrivit căreia adevărul stă în lucruri, nu în cuvinte. În acest fel el a putut să înțeleagă faptul că adevărul nu stă în enunț.

 

Cine a fost Kurt Gödel (1906-1978)

Kurt Gödel a fost unul dintre cei mai cunoscuți specialiști ai logicii matematice și al teoriei mulțimilor. S-a născut în Austro-Ungaria, a dobândit cetățenia germană, dar a emigrat în SUA și a devenit cunoscut în calitate de cetățean american. A fost profesor la Princeton și este o autoritate mondială în domeniile pe care le-a abordat.

A fost influențat de Leibniz, iar teoremele sale au implicații filozofice. De altfel, el însușii spunea despre logica matematică faptul că din ea răsar ”principiile care stau la baza tuturor științelor”.

Este cunoscut pentru:

  • Teorema completitudinii calculului cu predicate
  • Metoda aritmetizării meta-matematicii
  • Teorema incompletitudinii sistemelor formale
  • Definiția funcției recursive generale
  • Teoria modelelor

 

1

 

A fost prieten apropiat al lui Albert Einstein. A avut numeroase episoade de depresie și anxietate, iar sfârșitul său a survenit ca urmare a unei instabilități emoționale care s-a transformat în decursul anilor într-o boală mintală gravă.

 

Poate că astăzi multora dintre noi nu ne-ar fi greu să ne imaginăm că un actor român ar putea ajunge celebru la nivel internațional și am putea chiar să dăm câteva exemple. Dar că acest lucru a fost posibil în urmă cu un secol pare mult mai greu de crezut. Această performanță a fost realizată de către cel care, acum 100 de ani, fonda emblematicul „Cărăbuș”, primul teatru de revistă românesc stabil, ce funcționează până în prezent, sub numele său, pe Calea Victoriei: Constantin Tănase (1880-1945).

 

Actor amator în hambar

Nimic din elevul mediocru, cu un aspect neobișnuit, poreclit de mic „Năsăilă” din cauza nasului său neobișnuit de lung, nu-l prevestea pe marele actor de mai târziu. Poate doar talentul său la muzică și sport, cât și spiritul vesel moștenit de la mama sa, să fi fost unele indicii. Este cert însă că Tănase și-a conștientizat ori cel puțin a dat curs de copil acestei porniri: școlarul de condiție modestă din Vaslui era nelipsit de la concertele fanfarei militare, susținute în grădina de vară a orașului, numită „Pârjoala”, unde căuta prin orice mijloace să se apropie de scenă când aveau loc spectacole de teatru, pentru a putea trage cortina.

Nemulțumindu-se doar să asiste de pe margine și neavând nicio ocazie de a-și manifesta pasiunea, Constantin Tănase a alcătuit cu alți câțiva prieteni o trupă de amatori și a pus în scenă mai multe piese, jucate fie în beciul casei părintești, fie într-un hambar sau chiar într-o poiată, unde atât actorii, cât și spectatorii, care au fost nevoiți să asiste pe brânci la reprezentație, s-au umplut de păduchi de la găini. În cele din urmă, entuziasmul său vădit pentru arta teatrului i-a adus cooptarea, pe când era încă un copil, în trupa de limbă idiș a lui Mordechai Segalescu, unde a primit rolul unui cârciumar.

 

A înființat primul ”teatru ostășesc”

Nici tatăl său, Ion Tănase, nu i-a înțeles vocația, dorind ca fiul său să aibă o profesie „serioasă”. În consecință, părinții l-au trimis să se înscrie la Liceul militar din Iași, unde Tănase a fost picat – culmea! – tocmai la examinarea medicală, în favoarea fiului unui colonel. Mutat la liceul „Nicolae Bălcescu” din Brăila, nu a putut urma cursurile nici aici, din lipsă de bani. Un prieten, Ioan Adam, care pleca la studii în străinătate, i-a oferit postul său de învățător la școala din comuna Cursești. Stilul inedit de a preda al lui Tănase, care punea accent pe sport și muzică, cât și pe excursiile practice, l-a făcut să fie repede îndrăgit de părinți și elevi, dar nu și de notabilitățile mai conservatoare ale localității. Mutat la Hârșovești, povestea s-a repetat.

Tănase avea însă un moral de nescufundat. Respins în cariera pedagogică, s-a înrolat voluntar în Regimentul I Geniu din București, unde înființează primul „teatru ostășesc”. Conștient că talentul său nu se va putea afirma în lipsa studiilor, a luat hotărârea, în anul 1902, să se înscrie la Conservatorul de Artă Dramatică, deși nu avea nici banii, nici documentele necesare. Dar a avut șansa să întâlnească persoanele potrivite, respectiv directorul Eduard Wachmann și secretarul Conservatorului, care i-au primit cererea de înscriere.

La examenul susținut în fața unei comisii formate din unii dintre cei mai prestigioși actori ai timpului, între care se remarca profesorul Constantin Notarra, Tănase s-a prezentat în uniforma militară – singurele haine pe care le avea – și i-a impresionat pe membri prin talentul său, provocând următoarea constatare a lui Notarra: „Ăsta are în el un comic natural, vorbește doar și râzi de el”. Chiar dacă a fost admis la cursuri, pe care le-a frecventat cu strictețe, studentul a avut în continuare de înfruntat lipsurile materiale, fiind nevoit să îndeplinească mai multe profesii, precum cele de comisionar ori cântăreț în corul bisericii Popa Tatu, și să-și pingelească iarna bocancii cu carton.

 

”Dacă vrei să râzi, du-te la Tănase!”

A absolvit Conservatorul în anul 1905 și a jucat în mai multe roluri mărunte la Teatrul Național. Dar, în sfârșit, eforturile sale au început să se cunoască, fiind cooptat în trupele particulare ale unor actori celebri, precum Alexandru Bărcănescu ori Petre Liciu, și începându-și cariera de cupletist, cu sprijinul prietenului său, textierul Casimir Belcot. Tănase și-a susținut primele spectacole în grădina Ambasador de pe strada Academiei. Tot aici, după sfârșitul Primului Război Mondial, a luat hotărârea să înființeze primul teatru de revistă stabil din România, pe care l-a denumit, după forma terenului și a clădirii ridicate ulterior pe el, „Cărăbuș”. Cel dintâi spectacol, intitulat „Cotoiul e pe varză, pisica pe orez”, a avut premiera în seara zilei de 2 iulie 1919.

Perioada interbelică a fost martora manifestării depline a geniului lui Constantin Tănase care, inspirându-se din spectacolele franțuzești de cabaret, dar adăugând monologuri și cuplete satirice ori muzicale. Numeroasele spectacole prezentate (precum „Până când?”, „Așa e viața”, „Este, dar s-a isprăvit”, „Zodia porcului”, „Ai, dai, n-ai” etc.) au transformat în scurt timp „Cărăbușul” într-un „templu al comediei”, publicul din ce în ce mai numeros dând sentința: „dacă vrei să râzi, mergi «la Tănase»”. Fiind permanent principalul animator al stabilimentului, marele actor s-a transformat, treptat, într-un veritabil tipar de personaj, reprezentându-l pe cetățeanul umil, simplu și necăjit, oprimat de birocrație, și devenind purtătorul de cuvânt al unei întregi categorii sociale, care a înfierat permanent derapajele și abuzurile politicienilor și ale funcționarilor publici. Și a făcut-o sincer: Tănase a refuzat să primească fonduri din partea administrației de stat, pentru a nu-și asuma obligațiile ce veneau cu acestea, și nu a făcut niciodată politică, din respect pentru convingerile publicului său.

De altfel, succesul de pe scenă și cel financiar nu l-au schimbat nici în viața privată: Tănase a rămas același om simplu, care punea varză la murat în beciul casei sale de pe strada Puțul cu Plopi și își primea musafirii cu cafea cu rom și salată de vinete făcute de el.

 

Spectacole cu Maria Tănase și caleașca trasă de struț

În schimb, deîndată ce situația materială i-a permis-o, el s-a concentrat pe sprijinirea actorilor tineri, din rândurile cărora s-au ridicat unele talente remarcabile, precum Maria Tănase ori Horia Șerbănescu. De asemenea, a susținut mai multe turnee în străinătate, la Istanbul, Alexandria, Cairo ori Paris, și a adus în România mai multe vedete internaționale, precum actorul francez Charles Prince, poreclit Rigadin, sau actrița de origine americană Josephine Baker, cunoscută ca „Sirena tropicelor” și „Nefertiti a zilelor noastre”, care a făcut impresie în Bucureștiul interbelic plimbându-se într-o caleașcă trasă de un struț.

Energia sa inepuizabilă l-a făcut pe fondatorul teatrului românesc de revistă să se implice și în industria cinematografică, Tănase fiind regizor și actor a trei filme: „Peripețiile călătoriei lui Rigadin de la Paris la București”, „Visul lui Tănase” (primul film românesc cu sunet) și „Răbdare Tănase!”.

Izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial a silit teatrul „Cărăbuș” să-și întrerupă activitatea, reluată după 23 august 1944. Consecvent principiilor sale, Tănase a continuat să atace abuzurile noului opresor, reprezentat de această dată de către Armata Roșie. Cupletul său – „Rău era cu was ist das / Da-i mai rău cu davai ceas / De la Nistru pân’ la Don / Davai ceas, davai palton / Davai ceas, davai moșie / Harașo tovărășie” – a rămas celebru până astăzi. Unele păreri susțin că acesta i-a atras și moartea prematură, survenită la data de 29 august 1945, deși nepotul său arăta, în cartea biografică ce i-a fost consacrată marelui actor, că acesta a fost consecința unei infecții faringiene rău tratate, urmată de un blocaj renal.

Personalitatea marelui actor a fost evocată și în comunism, prin filmul „Actorul și sălbaticii”, unde personajul său, Costică Caratase, a fost interpretat de către Toma Caragiu. Desigur, perioada când a fost produs filmul a împiedicat redarea criticilor lui Tănase la adresa ocupanților sovietici și a comuniștilor, dar a confirmat statutul său, ca unul dintre cei mai populari și talentați actori români din toate timpurile.

 

M-am uitat la ea cu o privire fixă și înroșită de furie. Era acolo ceva de sălbăticiune intrată în transă. Apoi am explodat. În acel moment din mine au ieșit sub forma unui fluviu greu de stăvilit toată revolta, obida și frustrările acumulate în acel context. Violența revărsată depășea cu mult gravitatea situației. Era o cavalcadă de cuvinte propulsate de explozia nucleară a emoției. Parcă nu eram eu.

”Parcă nu eram eu! Deci, Doamne!, am țipat la femeia aia de am făcut-o să plângă. Așteptasem 45 de minute să ies din parcarea Mall-ului. 45!!! Efectiv, nu am mai putut, m-am dat jos la mașină și m-am dus țipând la femeia de la barieră. Atât de tare am bălăcărit-o încât săraca femeie a început să plângă. Propriu-zis, nu era vina ei sau, mă rog, nu doar a ei. Doar că nu am mai putut. Simțeam că explodez!”. Cuvintele veneau de la unul dintre cei mai empatici oameni pe care îi cunosc. Genul de femeie care intervine pentru a scoate o altă femeie din mâinile unui agresor, în timp ce restul oamenilor din stația de autobuz doar se uitau, fără a mișca un deget.

Acest fel străin nouă de a fi se poate arăta și altfel. Nu este vorba despre trăsături de comportament indezirabile, renegate sau rușinoase. Cunosc o persoană care este foarte atentă cu banii. Este extrem de calculată, nu uită nici o centimă atunci când împrumută și se portă foarte responsabil față de universul său financiar. Pe undeva admiram chibzuința sa. Până când în biroul în care lucram împreună intră într-o zi un tânăr. Folosindu-se de prezența sa agreabilă, începu prin a ne spune că a venit doar să ne mulțumească pentru ajutorul pe care în urmă cu un an firma noastră îl dăduse casei de copii în care el locuia. Era vorba, din câte ne dădeam seama, de o colectă pe care angajații o făcuseră. Impresionat de poveste și de atitudine, colegul meu îi ieși în întâmpinare și, după două, trei întrebări prietenești, îi dădu adolescentului vreo trei sute de lei. Gestul era foarte frumos, pentru că el părea a trimite către o generozitate greu de găsit în zilele noastre. Iar surpriza era aceea că venea chiar de la cineva extrem de chibzuit. Doar că în scurtă vreme după plecarea tânărului, uimirea se transformă în stupoare. Nimeni din firma noastră nu își amintea nici de vreo colectă, nici de vreo casă de copii, nici de nimic. Părea că fusese vorba despre o farsă foarte bine jucată. Dar nu asta a fost ceea ce mi-a atras atenția, ci faptul că persoana chibzuită și bine calculată pe care eu o știam dispăruse, iar în locul ei își făcuse apariția un altcineva care dădea bani cu o lejeritate ieșită din comun. Pur și simplu, chibzuitul vigilent fusese înlocuit pentru câteva minute de un mărinimos lipsit de circumspecție și precauție.

 

Umbra din noi

În universul tematic al psihologiei conceptul de ”umbră” stă pentru acest alt fel de a fi extrem de diferit de felul în care Eul nostru de de zi cu zi se știe pe sine și se manifestă. Acestui alt fel de a fi îi spune ”umbră” nu pentru că el ar fi neapărat negativ, rău sau întunecat, ci pentru că el nu stă în lumina conștiinței noastre. Altfel spus, pentru că nu știm de el, nu îl vedem, fiind ceva de tipul prezențelor din umbră, pe care poate că le simțim, dar de care care nu vrem să știm.

Pentru un interlop, care trebuie să își apere și să își extindă teritoriul, empatia și sensibilitatea sunt feluri de a fi de care el nu vrea să știe. De aceea, le va reprima și va manifesta doar instinctul de prădător, violență, răceală emoțională. Iar când umbra va ieși în mod necontrolat la iveală, el va arăta exact această empatie și această emotivitate înăbușite. La fel, un băiat bine crescut și sensibil, care a învățat de la mama sa faptul că orice formă de violență este rea, ilegitimă și golănească, va tinde să rămână politicos și pasiv chiar și atunci când este abuzat într-o formă sau alta – fie de arțagul vreunei casierițe nervoase, fie de tonul tiranic al vreunui paznic de bloc, fie de atitudinea despotică a șefului de la serviciu, cel mai adesea de dorința de control a mamei sale. El va rămâne acest băiat cuminte și înțelegător până în momentul în care fitilul răbdării se va arde, detonând într-o reacție a cărei violență cu greu ar fi putut fi anticipată. Iar ceea ce este important nu e faptul că răbdarea lui s-a încheiat, ci că lucrurile îi scapă de sub control. Că el nu își conține nici furia, nici violența. Că o astfel de persoană nu este în contact cu magma sa interioară, cu ceea ce clocotește sub capacele cenzurilor deprinse în copilărie.

 

Relația cu ”umbra”

Pentru un tânăr care a reprimat agresivitatea prin aleasa educație primită, docilitatea pe care o va manifesta față de orice formă de autoritate și față de orice dorință a celor din jur trebuie înțeleasă și ca o formă de devitalizare. Ceea ce lui îi lipsește este determinarea de a urmări un scop propriu, hotărârea de a răzbi pe cont propriu, curajul de a lua ceva ce presupune confruntarea cu o concurență reală. Sigur, el va fi în stare să depășească cu brio obstacole atunci când face ceea ce i s-a spus că trebuie să facă. Doar că acestea nu sunt propriu-zis obstacolele sale, ci ale celor care i-au dictat drumul. El nu se va bate pentru el, ci va lupta în numele autorității care îl conduce. Iar în asta nu e multă vitejie, deși seamănă, ci doar cumințenia celui care vrea să fie iubit și să nu fie pedepsit. Ca atare, adevărata sa violență și autentica sa agresivitate punitivă îl vor lua pe sus în contexte de care nu este conștient, în mici polemici pe facebook, în replici trântite tăios celor pe care îi simte ca fiindu-i cumva inferiori, în momente în care este răcit, foarte obosit sau etilizat, adică atunci când filtrele și cenzurile conștiinței sunt mult mai șubrede.

A-ți cunoaște aspectele de umbră nu înseamnă a fuziona cu ele, dimpotrivă. Atunci când ne descoperim aceste feluri neștiute de a fi, există riscul de a fi seduși de prezența lor, de a ne identifica cu ele, de a fi confiscați de acestea. Ci, mai degrabă, este vorba despre a fi conștient de aceste trăsături prezente în viața noastră psihică, astfel încât, atunci când le simțim prezența lor interioară, să fim conștienți de ceea ce ele ne îndeamnă să punem în act și să fim noi cei care decidem, conștient, dacă vrem să facem respectivul lucru ori ba. De fapt, este vorba despre granița fină dintre a reprima aceste aspecte de umbră, riscând să fim pe neașteptate victime ale lor, și a ne identifica periculos cu ele, devenind marionete ale lor. Este important să știm cum latră câinii noștri, însă noi suntem cei care decidem când îi asmuțim și când îi ținem în lesă. Astfel, putem accesa vitalitatea aspectelor de umbră, fiind noi cei care hotărâm dacă vrem să folosim această energie sau nu.

 

 

Mi-e dor de profesorii mei de acasă. Mi-e dor să aud că ”99 nu este 100”, că ”este liber orice gând’’, că ”Harap Alb nu ar fi nimic fără Spân”. Dar nu sunt acasă, sunt aici, și tot ce se întâmplă în sălile de curs de la Jacobs University este unic, surprinzător și antrenant.

 

Prof. Karen: Cât de bine cunoști tu lumea asta?

Karen S. predă Teorie în Relații Internaționale și Sisteme Politice Comparate. Fiecare curs cere ca studenții să fi parcurs înainte o lectură pentru a putea fi la zi cu tema dată; eu și colegii mei intrăm mereu în sala de curs nerăbdători și curioși: cu toții așteptăm să vedem dacă explicația noastră față de teoria dată și integrarea ei în obiectul studiat este cea potrivită. Karen este neobosită în a prezenta informații și a cere informații. Nu numai că este o cunoscătoare absolută în temele ei, ci este și un profesor care te inspiră ca în fiecare zi să vrei să-ți crești puterea. Cât de bine cunoști tu lumea aceasta? Ce trebuie să știi pentru a crea schimbările pe care le vrei și, totodată, cum afli care sunt schimbările potrivite ce trebuie aduse? Cursurile lui Karen S. adună laolaltă 70-80 de studenți deodată. Și deși sunt atât de mulți, ca printr-o minune, îți arată că te cunoaște atunci când interacționează cu tine și își amintește ce i-ai spus acum 2 săptămâni și îți dă feedback constructiv atunci când te întâlnește pe hol.

 

Brem_3

 

Mă trezesc uneori, în timpul orelor, că o analizez și mă simt atât de norocos că învăț cât de important este să inspiri, să pari neobosit, inepuizabil. Atitudinea ei este mereu serioasă și impunătoare, iar nouă ne inspiră mult respect. Și ne transmite că face acest lucru pentru că ne consideră pe toți oameni serioși, competenți și calificați pentru a discuta teorii și probleme cu un anumit grad de complexitate. Îmi construiește un sentiment al datoriei și al vehemenței interioare și mă determină să vreau să fiu competent. Tot limbajul ei nonverbal transmite asta. În fiecare zi, la fiecare curs! Este prima dată când întâlnesc un astfel de profesor.

 

Frau Inga, profesoara de germană din Finlanda

Luni seară și miercuri seară am cursul de limba germană. Abia aștept să o revăd pe Frau Inga. Ea vine din Finlanda, iar în timpul studenției s-a îndrăgostit de Germania și de un german și a rămas aici, adoptând tot ceea ce înseamnă cultura germană. Ne predă totul temeinic, presărând umor și înțelegere. Nu folosește vreo metodă specială de predare, însă carisma și entuziasmul ei la ora 7 seara (după o zi întreagă de lucru atât pentru ea, cât și pentru noi, studenții) ne ține pe toți atenți și curioși. Sunt pus în situația de a verbaliza propoziții ce mă ajută în viața de zi cu zi. După o lună de cursuri cu Frau Inga, mi-am dat seama că puteam cere sau da indicații fără să trebuiască să apelez la engleză. Mereu vin mândru să-i spun ce și cu cine am mai vorbit în germană, iar bucuria ei când află mă motivează să mă străduiesc și mai tare. Frau Inga nu se supără când îi spui că îți este greu. Zâmbește și îți spune că știe, că te crede și că ai putea încerca un instrument de memorare. Și că este acolo să te ajute. Mi-e dragă Frau Inga și puterea ei de a te ajuta și de a nu te lăsa în urmă. Suntem 12 cursanți și fiecare student simte că este important, ca achiziția sa de azi a fost văzută și recunoscută de profesor, că mâine poate fi mai bine, că are încredere în noi.

 

Brem_2

 

Umorul ca formă a cunoașterii

Joi și vineri avem cursul de Filosofie și Scris Academic cu profesorul Eyon R, care încă de la prima întâlnire m-a făcut să realizez nu doar că strălucește în domeniului său, ci și că îmi va face extraordinară plăcere să îl ascult. Întreaga mea clasă este absorbită timp de 4 ore (!) de lecția domnului profesor. El îmbină lecții practice de cercetare și scris academic cu cele de filosofie și teorie a cunoașterii. Pe cele dintâi le explică cu multă empatie pentru noi, studenți care găsim foarte greu momentul și starea necesară pentru a lucra la teme foarte lungi și ne împărtășește din trăirile sale din timpul studenției. Filosofia, foarte dragă mie, o expune folosind exemple apropiate de noi și anticipează perfect subiectele ce creează confuzie. Totuși, cel mai important lucru este simțul umorului. Colegii mei mai mari îmi spuneau înainte să încep cursul că mă voi simți ca la un spectacol de comedie intelectuală și nu puteau avea mai multă dreptate. Este neobosit în a ne răspunde la orice întrebare înainte, în timpul, sau după curs și este un exemplu de om ce caută să se perfecționeze în tot ce face. Mă inspiră de fiecare dată când îl întâlnesc!

 

Ce-mi oferă și ce așteaptă de la mine profesorii mei

Profesorii mei nu cer vreodată respect. Îl câștigă, necondiționat, în fiece zi. Simți că au misiunea de a te face un om mereu capabil să înțeleagă și să acționeze. Și că ești un norocos că ești în acea sală. Profesorii mei îți spun că ești un om valoros. Te privesc doar și te validează. Se întorc către tine cu tot corpul când îți vorbesc, îți zâmbesc și te ridică cu acel zâmbet. Pun mereu mare preț pe intervențiile tale și te determină să te pregătești fiindcă valoarea orelor este dată și de contribuțiile tale. Dau feedback punând accentul pe toate părțile pozitive pe care le găsesc. Și îți arată cât și cum poți crește. Profesorii mei îți spun ce ești și ce ai făcut. Și îți spun ce așteaptă de la tine. Își fac timp pentru tine indiferent de programul tău și de dificultățile prin care treci.

Acum am în mână ”The Guardian”. Citesc un articol despre exportul petrolului din Africa de Vest. Săptămâna aceasta prezint proiectul meu despre diferențele între formele de guvernământ dintre Nigeria și Singapore. Sunt pe pajiștea imensă din centrul campusului. Iarba e verde însă stejarii și plopii își pierd frunza. Miroase atat de bine a toamnă și frunzele sunt așa de galbene și roșii încât, dacă mijesc ochii, simt că sunt pe dealurile unui sat muntenesc din România. Uneori mările de dor cuprind fluviile cu sete de cunoaștere.

 

Când era mic, Manuel Radu dorea să devină aviator și să piloteze avioane de mari dimensiuni. Astăzi, este preot și conduce Fundația Bucuria Ajutorului, filiala Urlați. 30 de copii proveniți din familii monoparentale cu posibilități materiale reduse sunt în grija lui.

 

Părintele care i-a adus pe copii înapoi la școală

În 1996, după ce absolvise seminarul din București, s-a căsătorit, iar anul următor a fost ales preot. Era foarte tânăr, n-avea mai mult de 21 de ani, și a fost trimis la parohia Valea Crângului, protopopiatul Urlați, în mijlocul unei comunități  care avea 160 de familii. Oamenii nu erau obișnuiți cu prezența îndelungată a preotului: după finalizarea stagiaturii mulți alți preoți din satul lor se transferau în alte parohii. “Atunci mi-am propus să aduc la biserică cât mai mulți credincioși. Cu trecerea timpului am realizat că această dorință de a-i apropia pe oameni de casa Domnului și de a forma o comunitate închegată se poate înfăptui doar dacă îmi voi canaliza atenția către copii și tineri, pe care să-I formez pentru a fi buni creștini“, a spus pentru Matricea Românească părintele Manuel Radu.

 

Bucuria ajutorului este o realitate pe care o poate trăi orice creștin

 

Vizitând oamenii din comunitate, părintele Manuel a observat că majoritatea copiilor se confruntau cu probleme materiale serioase. “Erau copii care nu se duceau la școală pentru că nu aveau cu ce să se încalțe, cu ce să se îmbrace, nici ghiozdane cu rechizite nu aveau. Îmi povesteau învățătorii și profesorii că elevilor li se făcea rău pentru că erau flămânzi. Erau copii care mâncau o singură dată pe zi. Atunci am realizat că trebuie să intervin“.

Fără să mai stea pe gânduri, a început cu lucruri mici: le oferea copiilor care mergeau la școală câte un sandviș și dulciuri. Însă situația era în continuare critică. Cea mai mare provocare a fost lipsa ghiozdanelor, rechizitelor și hăinuțelor. Astfel, împreună cu soția sa Ligia, au transformat casa parohială într-un centru social, iar ei s-au mutat într-un apartament cu două camere. “Am recompartimentat casa parohială, am restaurat-o pentru a obține autorizațiile aferente funcționării unui centru de zi pentru copii”, își amintește părintele.

 

Articol preot Radu Manuel (3)

 

Bucuria de a dărui este molipsitoare

În 2012 a fost înființată Fundația Bucuria Ajutorului, filiala Urlați. Astăzi, în cadrul fundației se desfășoară activități social-educaționale, prin intermediul celor două centre: Centrul de zi pentru copii Sfântul Stelian din orașul Urlați, care sprijină 30 de copii cu o situație financiară precară, și Centrul de găzduire Sfinții Apostoli Petru și Pavel din comuna Ciorani, care oferă spații de cazare, consiliere psihologică și juridică, mamelor victime ale violenței domestice. “La început când copiii veneau la centru ca să mănânce și să-și facă temele, părinții erau ușor dezorientați, nu mai primiseră un astfel de ajutor. Nu înțelegeau cum preotul satului se oferă să le educe copiii, și să le dea de mâncare. Apoi i-am implicat și pe părinți în activitățile gospodărești ale centrului. Avem o livadă de pomi fructiferi și o grădină de legume, păsări, fazani, porumbei“, spune părintele Manuel.

 

Să căutăm lucrurile simple, venite din dragoste și binecuvântate de Dumnezeu

 

Dar părintele nu s-a oprit aici. Tot pentru copii și familiile lor, a înființat o spălătorie de haine socială, dotată cu mașini de spălat și uscat rufe. “Aici vin familiile care nu au posibilități materiale și își spală hainele. Noi le oferim detergent și balsam“. L-am întrebat pe părintele Radu cum a reușit să strângă comunitatea în jurul proiectelor sale. “Tot ce trebuie să faci este să le dai încredere, să le vorbești la nivelul lor și să le asculți problemele. Prin activitatea noastră nu ne dorim ca acești copii să trăiască fără familia lor, de aceea implicarea părinților în activitățile gospodărești este o modalitate de a-i apropia pe părinți de copii și invers“, a spus părintele.

 

Articol preot Radu Manuel (1)

 

Oamenii care produc zâmbete

Activitatea de la centru se derulează cu o mână de oameni. “Suntem zece persoane, dintre care doar trei sunt angajați, restul sunt voluntari. Muncim de dimineața până noaptea târziu. Nu simțim oboseala pentru că ne luăm energia de la cei mici. Avem pedagog care îi ajută pe copii la teme, avem un logoped, apoi un psiholog, un profesor de matematică, unul de română, și unul de engleză. Avem și voluntari vârstnici, cum ar fi un domn pensionar, care vine și spune povești copiilor, iar ei îi spun bunicul. Apoi bucătăreasa, pe care copii o iubesc și o strigă bunica“.

 

Nu putem fi indiferenți în fața suferințelor și a lipsurilor de orice fel, mai ales când ele sunt trăite de copii

 

Iar misiunea părintelui nu se oprește aici. Consideră că mai are multe de împlinit. “În acest moment am accesat un sprijin financiar nerambursabil pentru proiectul denumit Îmbunătățirea Infrastructurii Centrului de zi pentru copii Sfântul Stelian din cadrul Fundației Bucuria Ajutorului filiala Urlați. Prin acest proiect vrem să construim o sală multifuncțională pentru copii“, a concluzionat părintele Manuel.

 

Cămine culturale, zone miniere și un iureș de idei ce trec prin cap. Andreea Lăcătuș: ”Cred că dacă vom rezolva problemele majore din comunitățile rurale, atunci locuitorii se vor apleca spre cultură”

3 Decembrie 2019 |
Oare ce le poate trece prin cap unor tineri proaspăt ieșiți de pe băncile facultății de teatru și film? Nici mai mult, nici mai puțin decât un proiect cultural nonconformist. În 2017, Andreea Lăcătuș, împreună cu doi colegi de la secția actorie a...

Câte Românii avem?

1 Decembrie 2019 |
Câte sunt Româniile noastre? Este una singură, îmi vor răspunde unii, amintindu-mi că asta și sărbătorim în prima zi a lui Decembrie. De asta au trăit, pentru asta au murit atâția dintre cei de altădată, ca să nu mai fie mai multe țări, ci una...

Întâlnirile Matricei. Arhid. Dr. Sorin Mihalache, despre ”Performanța umană și Inteligența Spirituală. Reflecții despre câteva forme de putere și posibilele lor vulnerabilități”

26 Noiembrie 2019 |
Sorin Mihalache este una dintre cele mai vii și ascultate voci ale dialogului Știință-Filozofie-Religie. Este un excelent cunoscător al teologiei academice și a celei practice, pentru că slujește ca diacon la biserica ”Sf. Sava” din Iași. Dar este...

Întâlnirile Matricei. Sorin Mihalache: ”Fiecare dintre cele nouă tipuri de inteligență este o sursă de putere. Inteligența Spirituală ne ajută să nu rămânem captivi oricărei alte inteligențe”

26 Noiembrie 2019 |
Sorin Mihalache a vorbit la Întâlnirile Matricei despre capacitățile uimitoare ale ființei umane, despre faptul de a fi împlinit prin performanță, dar și despre limitele umanului sau despre consumerism ca simptom al unei performanțe incomplet evaluate....

Un preot din Prahova are în grijă 30 de copii săraci. Pr. Manuel Radu: ”Îmi povesteau profesorii că erau elevi cărora li se făcea rău de foame. Atunci am realizat că trebuie să intervin”

19 Noiembrie 2019 |
Când era mic, Manuel Radu dorea să devină aviator și să piloteze avioane de mari dimensiuni. Astăzi, este preot și conduce Fundația Bucuria Ajutorului, filiala Urlați. 30 de copii proveniți din familii monoparentale cu posibilități materiale reduse sunt în...