Importanța conservării patrimoniului cultural spiritual și curajul unei persoane de a salva o biserică veche de peste 250 de ani, aceasta a fost tema expoziției de fotografie „Lacrimile Vinței“, pe care o găzduiește zilele acestea Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu”. Autoarea fotografiilor și a conceptului este Raluca Prelipceanu, iar curator este Rodica Marinescu. Expoziția documentar face parte din proiectul „Educația prin cultură” al Liceului, care are ca scop educarea privirii celor tineri.

 

Vința, o comunitate condamnată

Ideea expoziției a apărut atunci când Raluca Prelipceanu a aflat de drama comunității din satul Vința, de pe Valea Arieșului. În acest sat, în 1760, a fost construită o biserică zveltă. Concurența inevitabilă cu satele vecine a făcut ca biserica din Vința să fie înaltă și frumoasă, Pictura din interior a fost făcută în frescă de Simion Silaghi Sălăgeanu și a fost terminată în anul revoluției lui Tudor Vladimirescu.

Deși încărcată de istorie și de tradiție, biserica aceasta s-a văzut amenințată de unul dintre iazurile de decantare a sterilului provenit din exploatarea de cupru de la Roșia Poieni. Veche de 40 de ani, exploatarea de cupru a generat cantități imense de reziduuri, iar depozitarea lor în iazuri de decantare a dus la strămutarea integrală a unor localități. În Vința, sterilul ajunsese deja la câțiva metri de biserica veche de două secole și jumătate, iar frumusețea ei era condamnată să se piardă.

În 2018, Raluca Prelipceanu a fost cea care a inițiat o mișcare care a pus în contact energia Arhiepiscopiei Ortodoxe de la Alba Iulia, a Academiei Române, a companiei CupruMin și a Muzeului ASTRA din Sibiu. Rezultatul a fost salvarea, pe bucăți, a bisericii: fresca a fost extrasă și depozitată momentan la muzeul sibian, iar turla și pereții bisericii au fost demontați și urmează să fie remontați pe un amplasament în incinta generoasă a aceluiași muzeu ASTRA. Raluca Prelipceanu a făcut numeroase fotografii înainte de demontarea bisericii, iar ele au fost publicate în albumul „Liturghisiri în adâncuri”. Albumul a fost, de fapt, relansat cu prilejul evenimentului de la Liceul „Anastasia Popescu”, alături de monografia „Vința – radiografia unei comunități care dispare”.

 

Cine câștigă atunci când trecutul confruntă prezentul

Expoziția de la Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu” a reunit o parte dintre fotografiile cu biserica din Vința pe marginea iazului de steril. Sunt imagini în care biserica pare că are istoria în spate și un viitor înnegurat în față. Expoziția devine astfel o mărturie asupra faptului că memoria poate fi păstrată și că valorile vechi nu trebuie întotdeauna să se recunoască învinse în fața valorilor economice concrete și presante.

 

Lacrimile Vinței (2)

 

Prof. Monica Șerbănescu, declarație la eveniment: “Colaborarea noastră cu doamna Rodica Marinescu în cadrul acestui proiect presupune o secțiune de educație a privirii, care este o componentă foarte importantă pentru copii. Educația privirii presupune atenție, rost, gândire, reflecție. Prin expoziția aceasta, copiii înțeleg Vința din punct de vedere istoric, geografic, teologic, dar și din punctul de vederea al patrimoniului cultural. Timp de o lună, cei care vor privi expoziția vor avea o înțelegere în adâncime a faptului că avem un patrimoniu de o bogăție extraordinară și ține de noi dacă îl vom păstra sau nu“.

 

Raluca Prelipceanu, declarație la eveniment: „Pentru mine, totul a pornit ca o întâmplare, pentru că eu îmi doream să fac o expoziție cu bisericile de pe Valea Arieșului care aveau pictură veche, iar pe listă era și Vința. La început planul meu era să atrag atenția asupra situației în care se găsea biserica și speram că apoi cineva să se ocupe de salvarea ei, dar până la urmă a fost necesar să mă implic mai mult. Biserica reprezintă efortul unei comunități, iar ca să ridici o biserică acum aproximativ 250 de ani sub stăpânirea austriacă nu era deloc ușor”.

 

Cristina Ursu este trainer de peste opt ani și este specializată în public speaking, storytelling și orientare în carieră. Cu peste 100 de traininguri la activ, Cristina se ocupă cu organizarea TEDx Băneasa, iar pe lângă acestea conduce propriul business. Matricea Românească a provocat-o la un dialog despre mentoratul în business, formarea unui lider, și arta unui discurs public.

 

 

Calitatea umană, mai de preț decât un CV stufos

Dacă arunci un ochi pe CV-ul ei, o să rămâi surprins să descoperi câtă experiență a acumulat. Eu însă am vrut să pătrund în spatele acestui perete informativ și să văd cine este și cum gândește Cristina Ursu. “Să știi că primul cuvânt care mi-a venit în minte este om! Pentru că departe de tot CV-ul și experiența pe care le-am acumulat, pe mine ceea ce mă interesează din momentul în care am plecat din corporația în care m-am format ca trainer este să pot să răspund nevoii oamenilor cu care interacționez“, a spus Cristina Ursu pentru Matricea Românească.

 

Fie că e vorba de trainingurile pe care le țin, de sesiunile de coaching, de evenimentele pe care le fac, m-a interesat ca omul să plece cu ceva de acolo

 

Cristina ajunsese într-un moment în care orice training pe care îl ținea în corporație nu mai reprezenta deloc o provocare. “Fiind într-o corporație și ținând traininguri trebuie să te supui unor norme, unor cerințe, și atunci cunoscând foarte bine firma, profilul oamenilor care lucrau acolo și știind exact ce vrea compania, totul devenise ca un tipar. Atunci mi-am zis că eu pot mai mult, dar nu pot dacă nu plec de aici, pentru că dacă rămân aici și nevoia mea este satisfăcută, îmi este confortabil și călduț. Așa că de aici a început să se sădească sămânța unei firme pe cont propriu. Sigur, nu știam pe ce direcție o să merg, doar doream să fac training-uri pe cont propriu, să nu mai depind de o firmă, și așa am plecat din corporație“, povestește Cristina Ursu.

 

Cristina Ursu. Credit foto: Danmade

Cristina Ursu. Credit foto: Danmade

 

The Betterist și povești de la TEDx

Cristina a ținut câteva training-uri pe cont propriu și feedbackul a fost unul peste așteptări, așa a luat naștere The Betterist. “După ce i-am dat această identitate și am obținut forma legală am gândit deja primul eveniment. Se numește În Tandem. Am pornit de la faptul că de foarte multe ori auzi în jur zicale de genul ”puterea este la tine”, ”o să te descurci singur”, ”vei reuși singur”. Or, noi de fapt în viață nu suntem singuri, din clipa în care ne naștem cineva este acolo lângă noi, iar acest lucru se continuă pe tot parcursul vieții. Atunci am zis să sparg acest mit, și am dat primei ediții tema Relație și educație“, spune Cristina.

 

Or, noi de fapt în viață nu suntem singuri, din clipa în care ne naștem cineva este acolo lângă noi, iar acest lucru se continuă pe tot parcursul vieții

 

Pe lângă gestionarea propriului business, Cristina se ocupă și cu organizarea TEDx Băneasa. Am rugat-o să ne spună mai multe despre conceptul TEDx și diferența față de proiectul ei. “Următoarea ediție TEDx pe care o voi organiza pe trei octombrie are ca temă sloganul marinei Statelor Unite și anume, Improvise. Adapt. Overcome. TEDx caută mesajele, nu neapărat un nume de speaker, ci ideea pe care speakerul o promovează. Să nu vină omul la TEDx cu gândul că o să îi vorbească președintele unui țări și gata, nu, ci îmi vorbește președintele unei țări pentru că are o idee fascinantă prin care poate motiva și inspira oamenii”.

 

Cheia unui speech reușit este emoția

Am fost curios să aflu care este cheia unui discurs pentru ca acesta să fie catalogat drept unul complet. “Pentru mine cheia care deschide ușa este emoția. Când vin oamenii la cursurile mele de public speaking, în primul și în primul rând ce încerc să fac, dincolo de tehnici, de structuri și strategii, este să îi pun în contact cu emoția lor. Pentru că atunci când trăiești realmente povestea pe care o ai de spus, clar ea va ajunge la public într-un mod natural“, a spus Cristina Ursu.

 

Există oameni care au discursuri fascinate și pe care le poți urmări foarte bine, dar care nu conțin o poveste personală

 

Am vrut să aflu de la Cristina câteva sfaturi pentru o bună gestionare a momentelor de criză ce survin în urma unui eșec profesional. “În momentul în care te lovești de primul eșec, de prima barieră, sfatul meu este ca în acele momente să nu te gândești că acel lucru nu va funcționa deloc, ci doar la faptul că nu ai găsit calea potrivită prin care să faci să funcționeze acel lucru. În momente de eșec trebuie să gândești care sunt factorii problemei, evaluezi, iar apoi reimplementezi. Ce mi se pare foarte important e să îți dai seama ce vrei să faci, care e direcția pe care vrei să te duci, să ai determinarea și credința că ceea ce faci, faci bine și să dezvolți capacitatea de a nu lua eșecurile personal. E foarte important să nu te lași doborât de eșecuri pentru că din toate problemele prin care a-i trecut se va construi povestea pe care o poți spune oamenilor“, precizează Cristina.

 

Ipostazele antreprenorului și raportul față de profit

Am rugat-o pe tânăra antreprenoare să-mi spună câte ceva și despre relația dintre angajator și angajat. Care este cheia succesului în acest domeniu, în condițiile în care piața muncii de astăzi este marcată de lipsa forței de muncă și de fluctuațiile foarte mare de personal. Cristina are răspunsul pregătit: “Cred că totul se reduce la leadership. Iar ca să fii un bun lider, fie că vorbim de unul dintr-o corporație sau de un antreprenor care are oameni în subordine, trebuie să te conectezi cu oamenii. Trebuie să le înțelegi nevoile, să comunici cu ei, să le insufli motivația de care au nevoie ca să tragă împreună la aceeași barcă. Clar, un lider trebuie să fie un exemplu, însă evident că este și el vulnerabil, iar în momentul în care greșește, normal este să recunoască acest lucru și să ceară ajutorul“, spune Cristina.

 

Ca lider, trebuie să înțelegi nevoile angajaților tăi, să comunici cu ei și să le insufli motivația de care au nevoie

 

Antreprenoriatul este despre investiție, dar și despre profit. Merită însă să cauți profitul cu orice preț? Este aceasta o carte bună de jucat pentru un antreprenor, și în special pentru unul la început de drum? “Foarte posibil să nu reușești, iar în momentul în care faci un business strict în ideea aceasta vei fi văduvit de pasiune. Pentru că, indiferent ce vei oferi către consumatori, tu vei vedea doar banii care ți-ar putea intra. Dar oamenii nu cumpără doar produsul, pentru ei contează și cum îi faci să se simtă. Mi se pare foarte important ca ceea ce faci să faci cu pasiune, pentru că după aceea vor veni și banii“, spune cu multă convingere Cristina Ursu.

Meda se uită spre mama ei. Are mâinile încă pline de acuarele și guașe.

„Mama, te rog, mai pot picta puțin, te rooog?”

Georgiana este obosită. În plus, trebuie să scrie rezumatul ședinței cu părinții de ieri. Acum chiar era timpul de strâns pensule, culori și picături de apă. „Hai să ne propunem pentru săptămâna viitoare, Meda, da?” spuse ea și începu să dea startul pentru ordonarea lucrurilor. Ochii triști ai Medei și umerii căzuți o făcură să revizuiască propunerea: „Sau poate avem timp chiar mâine…”

 

Frământări pentru soluții de compromis

Georgianei îi este foarte greu să dea piept cu supărarea copiilor, cu tendința lor de a negocia în sus orice, cu supărarea vădită și exprimată atunci când dorințele nu se împlinesc imediat.

Noi toți încercăm să țesem soluții de compromis neputând rămâne fermi până la capăt în hotărâri convenite. Ceea ce propunem sună de fapt cam așa: „dacă nu te superi acum, voi găsi o soluție pentru mai târziu, vom vedea cum facem…”. Acesta este punctul în care mulți copii prind aripi în zona negocierilor; ei nu se opresc ci plusează: „Ce zici, mama, mai stăm 5 minute acum și pictăm și mâine, cum ai spus?”

De ce ne este atât de greu uneori să spunem NU? Probabil ne reamintim ce simțeam când primeam noi NU-ul acela dur și lipsit de empatie. Era NU pentru ce ceream și NU-să nu îndrăznești să comentezi ceva sau să curgă vreo lacrimă „…că vezi tu!” Era un NU ce zvonea amenințare.

Sau nu spunem NU pentru că suntem obosiți și fără chef de a începe o discuție în contradictoriu. Sau nu spunem NU pentru că nu știm să îl spunem și nici nu știm însemnătatea lui.

Adevărul este că „NU” își are valoarea lui în a-i ajuta pe copii să realizeze limite, norme, reguli, respect, echilibru.

În plus, după un NU ce întristează, după lacrimi de frustrare și deznădejde, după țipete și rascoliri înțelese și susținute de adulți, copiii se înseninează și apreciază grija din fermitatea părintelui.

 

Cum îl spunem pe NU?

NU poate fi spus fără duritate, fără a fi „țipat”; cu grijă și considerație. Spus cu căldură și grijă, jucăuș și încrezător fără a-și pierde deloc din fermitate, NU-ul devine un bun conector. Nu-ul nu trebuie să sune răutăcios, superior, lipsit de empatie.

Stilul de a pune NU are până la urmă cea mai mare valoare: cu privirea în privirea copilului, repetând dorința lui pentru a-i arăta că ești conștient de cerință, cu blândețe fermă, cu folosirea sensului pozitiv atunci când poate fi ales în formulare, cu pronunțarea a ceea ce urmează să se întâmple, eliminându-se interzicerea sau oprirea de fond:

 

Să repetăm împreună cu Georgiana:

„NU”

„Acum nu”

„Dragule, oh, nu”

„E timpul să te întorci”

„E timpul să mergem”

„Este al prietenului tău”

„Acum este timpul să ne întoarcem”

„Nu, nu poți avea asta”

„Nu, nu acum”

„Nu te pot lăsa să faci asta. Nu poți mușca”

„Nu. Nu poți avea ciocolată chiar acum”

„Știu că îți dorești asta însă nu o poți avea chiar acum”

„Nu, nu te pot lua acum ci la ora stabilită”

„Nu, nu poți lua o altă jucărie din raft”

„Nu, vom lua o gustare mai târziu. Nu poți avea covrigi acum”

„Nu, nu poți sta pe mine acum. Ești bine, ești în fața mea, în siguranță”

„Nu putem face asta acum. Eu sunt aici pentru tine”

„Nu poți să ai penarul surorii tale. Este al ei.”

 

Este un „NU” prin care îți pasă? Atunci este cuvântul potrivit!

 

 

Chiar dacă geto-dacii și-au câștigat pe bună dreptate faima de războinici neînfricați, ei ar fi rămas o simplă anexă a istoriei lumii antice, asemenea altor triburi care nu au atins o formă superioară de organizare politică, dacă din rândurile lor nu s-ar fi ridicat, în decursul secolului I î.Hr., o personalitate remarcabilă: regele Burebista (cca. 82-44 î. Hr.).

 

Cum a ajuns Burebista cel mai mare rege trac?

Despre cel care a făcut din Dacia cea mai mare putere din Europa antică aflată în afara stăpânirii Romei, există puține informații precise. Anii domniei sale ne-au fost transmiși de către istoricul Iordanes, care credea că geții au fost strămoșii goților.

În ceea ce privește centrul puterii sale, istoricii au emis mai multe ipoteze: fie Argedava, în Muntenia, fie Arcidava, în Banat, sau – cel mai probabil – cetatea de la Costești, în Munții Orăștiei.

Indiferent dacă a fost conducătorul unei formațiuni tribale din Câmpia Munteniei ori din Transilvania, un lucru este însă sigur: Burebista a reușit să supună, în decursul a două decenii, toate celelalte triburi geto-dace, prin forța armelor sau prin tratative. Preluase domnia în jurul vârstei de 30 de ani, iar la apogeul puterii sale, conducea o armată evaluată de geograful Strabon la 200.000 de luptători.

 

Cele trei metode prin care s-a impus Burebista

Tot Strabon este cel care descrie metodele prin care Burebista a reușit, cel dintâi, să-și impună autoritatea în fața celor de un neam cu el.

„Lăsând la o parte trecutul îndepărtat al geților, întâmplările din vremea noastră sunt următoarele: Ajungând în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, getul Burebista l-a înălțat atât de mult prin exerciții, abținere de la vin și ascultare de porunci, încât în câțiva ani a făurit o mare putere și a supus geților cea mai mare parte din populațiile vecine. Ba încă a ajuns să fie temut și de romani”, scrie despre regele trac savantul grec.

 

Care era contextul intern când Burebista a ajuns rege

Cauzele care au stat la originea puterii lui Burebista pot fi împărțite în două categorii: interne și externe.

Din punct de vedere al situației interne, secolele II-I î. Hr. înregistrează o creștere a populației geto-dace, cât și a producției și activității economice a acesteia. Acestea sunt dovedite de descoperirile arheologice, prin obiectele și tezaurele monetare descoperite pe întreg teritoriul țării, de numeroasele cetăți care datează din această perioadă, cât și de afirmațiile unor cronicari.

De exemplu, istoricul roman Pompeius Trogus vorbește despre o „creștere a puterii dacilor în timpul regelui Rubobostes”. Potrivit opiniei mai multor cercetători, acest nume este în fapt o formă coruptă a numelui Burebista.

 

Geto-dacii erau prinși între două mari forțe militare externe

În ceea ce privește cauzele externe ale unificării triburilor geto-dace sub conducerea unui singur rege, acestea sunt reprezentate de amenințările venite din partea vecinilor. Triburile celtice ale boiilor și tauriscilor exercitau presiune în nord-vest, iar Republica Romană înainta inexorabil în Peninsula Balcanică, după ce anexase, în anul 146 î. Hr., Regatul Macedoniei.

70 de ani mai târziu, trupele Romei atinseseră pentru prima oară linia Dunării, pe care însă s-au temut să o treacă din cauza întunecimii pădurilor de pe malul dacic.

De asemenea, în războiul pe care l-au purtat împotriva regelui Pontului, Mithridate al VI-lea Eupator, romanii au înaintat și în Dobrogea, supunând treptat cetățile grecești, care au fost nevoite să încheie tratate de alianță cu învingătorii.

 

Trupele lui Burebista înaintează până în Europa Centrală de azi

Burebista era conștient de aceste amenințări și a reacționat în consecință, odată ce autoritatea sa pe plan intern era definitiv consolidată. Astfel, în jurul anului 60 î. Hr., el a pornit o amplă campanie împotriva boiilor, aflați sub conducerea lui Critarisos, și a aliaților acestora, tauriscii, pe care i-a învins și i-a silit să migreze înapoi spre Apus, întinzându-și autoritatea până în regiunea actualei Boemii.

Rămânea însă problema mult mai spinoasă a amenințării romane, care nu putea fi înlăturată la fel de ușor. Față de aceasta, Burebista a recurs atât la forța armelor, cât și la arma diplomației.

Prin arme a căutat să împiedice încercuirea Daciei, intervenind în Dobrogea și în regiunea Pontului. Aici a supus, începând cu anul 55 î. Hr., toate cetățile grecești de la Olbia, situată la gura de vărsare a Bugului, până la Apollonia, aflată pe teritoriul Bulgariei actuale.

De asemenea, trupele sale au întreprins mai multe expediții de pradă în provinciile romane de la sud de Dunăre, căutând să destabilizeze organizarea acestora.

 

A fost ucis în același an și în același fel ca Iulius Cezar

Pentru a evita o coalizare a forțelor Romei împotriva sa, marele rege geto-dac a profitat de războiul civil ce izbucnise aici, la anul 48 î. Hr., între forțele lui Iulius Caesar și cele ale lui Pompei, oferindu-i acestuia din urmă, prin intermediul solului Acornion din Dionysopolis, sprijinul său.

Însă situația de la Roma s-a întors în scurt timp împotriva sa. Înfrângerea suferită de Pompei în fața lui Caesar a pus capăt acestei alianței cu locuitorii de la nord de Dunăre. Mai mult, noul conducător al statului roman a trecut la pregătiri pentru o campanie împotriva geto-dacilor. Burebista a luat la rândul său măsuri, instruindu-și armata și consolidând sistemul de fortificații din Munții Orăștiei.

Însă cele două mari personalități ale lumii antice nu se vor întâlni niciodată pe câmpul de luptă. Ei au fost amândoi uciși de către conspiratori în anul 44 î. Hr. Iulius Caesar a intrat în istorie ca unul dintre cei mai mari cuceritori ai lumii antice, în timp ce despre rivalul său, Burebista, o inscripție păstrată în orașul Dionysopolis (actualul Balcic) arată că acesta a fost „cel dintâi și cel mai mare dintre regii din Tracia”.

 

 

Totul a început ca o joacă! Nu a fost dragoste la prima vedere, ba chiar din contră. Matei s-a apucat de pian împins de la spate de părinții care doreau să-i ocupe timpul. Relația cu instrumentul s-a schimbat pe parcurs, iar astăzi tânărul din Focșani este elev în clasa a IX-a la Liceul ”George Enescu” din București. Matricea Românească vă spune povestea lui Matei Lăbunț, tânărului care face din pian o prelungire a sufletului său.

 

Totul a început ca o joacă

Matei își amintește că în copilărie era un puști pasionat de jocuri. Nu avea în gând o carieră muzicală, dar părinții au spus că trebuie să-și găsească un hobby. “Ai mei m-au dat la pian cu gândul că poate se prinde ceva de mine, să îmi ocup timpul. La început mi s-a părut un instrument greu și plictisitor, după vreo două săptămâni de pian am zis că nu merită și că eu o să renunț“, a spus Matei Lăbunț pentru Matricea Românească.

 

După vreo două săptămâni de pian am zis că nu merită și că eu o să renunț

 

În tot acest timp, profesoara observase potențialul tânărului și l-a întors din drum. “După vreo două luni a început să mă pasioneze, încât am început să caut singur piese mult mai grele decât eram în stare să cânt. Repetam acasă singur, apoi veneam la profesoara mea cu un repertoriu mai greu și la un an după aceea am avut prima apariție pe scenă: o audiție la Ateneul din Focșani“, spune Matei.

 

Pian_2

 

Cum i-a lăsat Ciprian Porumbescu pe greci cu gura căscată

Sigur că nu se gândea la o carieră de pianist era doar o pasiune. Ulterior a început să asculte foarte multă muzică clasică, atât de multă încât a decis că trebuie să treacă peste nivelul unei simple pasiuni. “În 2017 după ce am câștigat câteva concursuri prin țară, am fost în Grecia unde am avut un recital împreună cu corul Pastorala. Grecilor le-a plăcut foarte mult și am fost impresionat de publicul de acolo pentru că noi ca muzicieni simțim fiecare respirație, simțim când publicul e atent sau nu, e o transmisie de energie. Am transcris balada lui Ciprian Porumbescu pentru pian și am cântat-o în fața grecilor. Am fost foarte curios cum vor reacționa și din tot repertoriul pe care l-am pregătit cel mai mult le-a plăcut balada. Țin minte că după asta toți grecii se întrebau cine este Ciprian Porumbescu, pentru că nu auziseră de el“, a povestit Matei.

 

Eu în primul rând mă duc la un concurs ca să învăț, nu mă duc pentru premiu

 

Matei a participat la multe concursuri atât naționale cât și internaționale. A avut ocazia să cânte în fața unui public foarte divers, care simte în felul său vibrația muzicii clasice. Am fost curios să aflu care este filozofia sa atunci când merge la o competiție. “Toate concursurile au o anumită valoare. Eu în primul rând mă duc la un concurs ca să învăț, nu mă duc pentru premiu. Merg ca să învăț să cânt, să primesc opinii, să măsor nivelul. În Italia am fost la două concursuri, unul în Sicilia și celălalt în Milano. Când ești într-un concurs, ești mai mult tu cu juriul și vrei ca totul să fie perfect pentru ei“, spune Matei Lăbunț.

 

Relația cu instrumentul. Ce este un artist?

Am vorbit cu Matei despre raportul interpretului cu instrumentul și care este rețeta prin care cele două devin una. “Cred că Dumnezeu, ca să comunice cu noi, ne-a dat muzica, iar noi am dezvoltat-o mai departe. Noi comunicăm unii cu alții prin muzică, iar orice instrument muzical trebuie să devină o prelungire a instrumentistului. Se spune că vocea umană este instrumentul cel mai aproape de perfecțiune și că toate celelalte instrumente sunt imitații care încearcă să fie la fel de bune ca vocea umană. Eu cred că muzica ne ține în niște parametri, ne face să fim oameni, pornind de la psalmii lui David unde avem menționată harpa ca instrument“, spune Matei.

 

Noi comunicăm unii cu alții prin muzică, iar orice instrument muzical trebuie să devină o prelungire a instrumentistului

 

Poate unul din cele mai uzate cuvinte în zilele noastre este “artist”. L-am întrebat pe Matei Lăbunț ce reprezintă pentru el un artist adevărat. “Un artist nu poate fi orice om care scrie trei poezii și gata. Cred că e nevoie ca artistul să pătrundă într-o lume mai profundă, într-o lume metafizică. De obicei este o lume neînțeleasă, diferențiezi un artist prin comportamentul lui ciudat, sau prin tot felul de excentricități. Artistul e într-o lume în care se regăsește, el își creează viața după acea lume. Și e foarte important să păstreze un echilibru între acea lume și cea reală “.

 

Pian_3

 

Este muzica clasică pentru oricine?

Muzica de azi este atât de diversă și atât de multă, încât muzica clasică pare a rămâne cu o nișă foarte îngustă de public. Am vrut să aflu de la Matei dacă acest gen muzical este rezervat doar unei anumite categorii sociale. “Muzica clasică se adresează tuturor, depinde și ce oameni ai în jur, cât de mult pot înțelege, cum au fost educați, sunt mulți factori la mijloc. Când am fost premiat în anul 2018 de către Radio România Muzical, a fost organizat un concert la Mall ParkLake, doar cu muzică clasică. Am fost foarte surprins să văd cum a reacționat lumea la piesele celebre din repertoriul clasic, oamenilor chiar le plăcea și au spus că mai vor. Am reușit să conving oameni să meargă la concerte, oameni care nu aveau nicio treabă cu muzica clasică“, povestește Matei Lăbunț.

 

Cred că muzica lui Bach este cea mai aproape de Dumnezeu

 

Dar toate aceste reușite au în spate o doză mare de muncă. Programul de lucru al lui Matei este o adevărată asceză muzicală, în care sunt implicate deopotrivă mintea și sufletul. “E foarte important ca muzician să te dezvolți, să ai cunoștințe din toate domeniile ca să le poți aplica în muzică. Toată muzica are o poveste, trebuie să ai o cultură muzicală. Ca să trăiești intens ai nevoie de o înțelegere, o trăire. În timpul semestrului studiez cam patru ore, maxim am studiat vreo opt ore în continu. Însă contează mai mult cum studiezi decât timpul de studiu. Noi nu suntem făcuți pentru a cânta la un instrument, ci ne modelăm corpul și mâinile după acel instrument. Noi studiem ca să uităm de partea fizică, în timpul concertului trebuie să fim dincolo de partitură“, spune Matei Lăbunț.

 

Educația prin ochii lui Matei

Matei este un tânăr promițător de care cu siguranță vom mai auzi, fie pe scenele din țară fie pe cele din străinătate. La final de interviu când am vorbit despre studiu nu m-am putut abține să-l întreb cum i se pare viața de elev în România și ce crede despre sistemul educațional. “Sincer, cred că e arhaic, nu numai în muzică, dar și în alte domenii. Trebuie să faci așa cum ți se spune, memorezi, tocești și după aceea cânți. Aici nu mai putem vorbi de creativitate, ci de piedici. Muzica nu înseamnă a memora niște note, iar profesorii făcând parte din acest sistem sunt modelați de el. Dacă ei fac ceva greșit, nu este vina lor, ci a sistemului strâmb care își revarsă consecințele asupra lor“, conchide Matei Lăbunț.

 

 

 

Spuneam în articolul anterior că fiecare drum pe Sfântul Munte îți arată ceva despre tine. Atât despre propria interioritate, cât și aspecte din cotidianitatea lumii în care trăiești și de care ești interesat. Pe acest drum dinspre exterior către interior mai sunt lucruri de spus.

 

Un bătrân a fost întrebat: «De ce sunt tot timpul fără purtare de grijă?» Și a răspuns: «Pentru că nu ai văzut încă Soarele» (Evergetinos, Tema 28).

 

Lipsa purtării de grijă nu-mi este străină. Purtarea de grijă față de tine însuți presupune mai cu seamă atenție. Atenția de a termina ceea ce ai de făcut. Atenția necesară pentru a nu fi distras de la ceea ce ți-ai propus să faci. Atenția de a nu cădea în împrăștierea minții, în împrăștierea ființei.

Cu părintele C. m-am întâlnit de fiecare dată când am fost la Vatopedu. Îndrumarea pe care mi-a oferit-o a țintit printre altele și această împuternicire, această determinare interioară, care te face să fii mereu prezent în tine însuți, să te conții, să fii atent. O anumită simplificare interioară în care nu mai pot apărea fisuri, distrageri sau divagări. Un fel de a fi care este antipodul împrăștierii, al risipirii, al distragerii și al nepurtării de grijă.

”Uite, mi-a zis o dată Părintele C., de pildă, un butuc este greu de aprins dacă îl apropii de o flacără. Are ceva monolitic și dens, care nu îl supune focului. Dacă, însă, faci în el o crăpătură și îndeși în ea niște surcele, acestea din urmă pot fi aprinse. Dacă acestea se aprind, focul de la ele reușește să aprindă tot lemnul”.

Mă uit la felul în care merg călugării mănăstirii în momentele în care au ascultările lor. În pasul lor este o hotărâre și o adunare inexpugnabilă. Nimic din ființa lor nu pare a fi înclinată spre a face altceva. Sunt așezați, centrați în ei, și nimic nu-i distrage din ceea ce fac. Este disponibilitate și dragoste, atunci când îi abordezi în astfel de momente, dar nu e tânjală și dispersie.

La ultima noastră întâlnire îi expuneam Părintelui o analiză pe care o făcusem unei probleme de care mă ciocnisem și care mă necăjea. Îi dezvăluisem un întreg șantier arheologic dedicat dezgropării cauzelor respectivei probleme. M-a ascultat cu răbdare iar la final mi-a zis zâmbind ”Nu știu dacă te ajută toată analiza asta. De fapt, trebuie doar să faci ceea ce știi deja că trebuie să faci. Și să lași ca harul să lucreze”.

Și am știut că așa este. Sigur, analiza, această depliere a straturilor problemei are și ea ceva prețios. Însă propriu-zis nu de aici vine rezolvarea sau vindecarea. Pentru că în aceasta este ceva static. Lucrurile despre care vorbea erau adevăruri dureroase și destul de interiorizate. Nu-mi era ușor să vorbesc despre ele, dar le tocam neîncetat și aproape obsesional, ca și cum din acest gest ar fi venit și vindecarea. Cum nu se întâmpla nimic, pentru că simțeam că problema este tot acolo, îmi continuam tăiatul firului în patru fără să îmi dau seama că pedalez în gol, că sunt perfect imobil în agitația mea. Răspunsul Părintelui  îmi semnala tocmai acest lucru, tămăduirea nu vine din agitația analizei și din fervoarea procesului de discernere și de interiorizare a adevărului. Ci ea depinde de  altceva sau, mai bine zis, de Altcineva.

 

Vindecătorul interior

Și din formarea, și din experiența mea de psihoterapeut știam că vindecarea este un moment aparte, ai cărui martori suntem, fără să știm când va surveni. Știam că Dumnezeu, sau vindecătorul interior din fiecare om, este cel în mâinile cui se află această sarcină. Tot ceea ce poate face psihoterapeutul este să îl pregătească pe om pentru acel moment. Este un proces important, care presupune multă răbdare și mult discernământ. Dar este tot ceea ce el poate face.

Or, ultima mea ședere la Vatopedu mi-a dat ocazia de a aprofunda un alt adevăr. Trebuie făcut ceva nu doar în vederea conștientizării și interiorizării adevărurilor dureroase despre noi înșine. Ci mai trebuie acționat și în sensul vindecării. Ca pentru a conștientiza că terapeutul nostru interior este cel care a prilejuit și procesul conștientizării, și pe cel al interiorizării. Că acestea două sunt, de fapt, deja părți ale procesului de vindecare. Vindecarea începe cu conștientizarea, continuă cu interiorizarea și se încheie cu curățarea și cu pacea.

”Pace, vouă!” Cine spune acest lucru ? Preotul, nu, el ca om nu are pace de oferit, ca unul care are și el războaiele sale interioare. Ci acesta transmite pacea lui Hristos. El este singurul care poate aduce Pacea. ”Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se întristeze!” (Ioan 14, 27).

Fusesem, deci, concentrat în demersul conștientizării și al interiorizării. Dar complet împrăștiat în ceea ce privește vindecarea. A te pune și a te păstra continuu în contextul vindecării presupune purtare de grijă. Să fii mereu conștient de prilejurile de tămăduire care par a-ți ieși în cale. Să cauți izvoarele nesecate și vii ale acesteia. Altfel, e ca și cum ai merge la spital pentru o intervenție chirurgicală, ai accepta asumat consultația, spălarea și anestezia, dar ai evita să intri în sala de operații.

 

 

Când era elev de liceu nici nu se gândea că va ajunge să lucreze într-un mediu universitar. Tot ce dorea era să se retragă într-o zonă de munte. Astăzi îl vezi cu timp și fără timp printre studenți, povestind cu ei, ajutându-i, totul într-un perpetuu exercițiu al iubirii. Vorbim despre întrebările și neliniștile tinerilor de azi cu părintele Victor Mihăilă, slujitor la paraclisul Universității de Științe Agronomice din București.

 

A dorit să devină pădurar, dar a ajuns preot

Născut în inima Capitalei, părintele Victor a dorit să evadeze de timpuriu din agitația metropolei. Se gândea să se ducă la munte și să devină pădurar, așa că a urmat Colegiul de Silvicultură la Brașov. Acolo i-a cunoscut pe tinerii din ASCOR și a început să participe la conferințele organizate cât și la pelerinaje. “Ulterior s-a deschis perspectiva mea către preoție. Am simțit în anul trei de silvicultură o chemare”, a spus părintele Victor pentru Matricea Românească.

 

Îmi dădeam seama că ar fi un mare lucru să lucrez cu tinerii, dar era ceva la care nu speram

 

După o pregătire asiduă, a intrat la Facultatea de Teologie din București și avea în minte ca după terminarea ei să se ducă preot la țară. “Îmi dădeam seama că ar fi un mare lucru să lucrez cu tinerii, dar era ceva la care nu speram, eu doream să mă duc la țară. În anul 2001, când aveam licența, s-a deschis o nouă perspectivă, biserica de aici începuse să se construiască, iar după ceva vreme am fost chemat să ocup acest post“, a zis părintele Victor Mihăilă.

 

Paraclisul Universității de Științe Agronomice din București, la care slujește părintele Victor Mihăilă

Paraclisul Universității de Științe Agronomice din București, la care slujește părintele Victor Mihăilă

 

 

Dacă îi chemi pe tineri, ei vor veni

Începutul nu fost deloc ușor, părintele a gândit un plan prin care să strângă în jurul său cât mai mulți tineri. “Am început cu organizarea agapelor, care ne dau prilejul să petrecem un timp împreună după slujbă, când comunitatea este întreagă, menținem acest obicei de 18 ani. Apoi și am format un grup de voluntari care merg lună de lună și vizităm căminele de copii și bătrâni din județul Ilfov. Iar în cele din urmă nu am putut uita de dimensiunea pedagogică, așa că din anul 2000 organizăm săptămânal cateheze și seri de studiu biblic. Fiind un mediu studențesc, era suficient doar să propui tinerilor și ei veneau, dacă noi nu am fi propus, s-ar fi mulțumit doar cu slujba și atât. Biserica este în mod fundamental o școală, dacă lipsește educația atunci picăm în formalism și superstiție“, crede părintele Victor.

 

Biserica este în mod fundamental o școală, dacă lipsește educația atunci picăm în formalism

 

Și asta nu este totul, când oamenii sunt însetați vor mai mult. Așa că în centrul pastoral misionar ce se învecinează cu bisericuța de lemn a luat naștere un ciclu de conferințe care a adus în mijlocul comunității oameni de o aleasă pregătire spirituală și morală. “Până acum i-am avut în mijlocul nostru pe Mihai Neamțu, domnul doctor Pavel Chirilă, părintele Iustin Miron de la Mănăstirea Oașa, scriitorul Cristian Filip, apoi domnul doctor Constantinescu de la Spitalul Colțea care ne-a povestit despre cum a operat oameni împușcați în timpul Revoluției“, a zis părintele Victor Mihăilă.

 

Atitudinea în fața adicțiilor

Fie că vorbim de social media, de droguri, alcool, pornografie, tinerii sunt cei mai expuși. Am fost curios să aflu cum poate evita un tânăr aceste adicții. “Pe de o parte trebuie să cunoască consecințele nefaste ale dependenței și să adopte o atitudine responsabilă față de propria viață. E important pentru tineri să aibă o motivație, un scop în viață. Chiar dacă nu este un scop spiritual, dar să fie un proiect în care să se implice, iar atunci nu vor mai avea timp și nici resurse pe care să le risipească. De pildă poți să urmărești o performanță sportivă, sau profesională, acestea te vor duce către un stil de viață echilibrat și te vor capacita să lupți pentru scopul tău“, spune părintele.

 

E important pentru tineri să aibă o motivație, un scop în viață

 

Fiecare a auzit măcar odată în viață cuvintele “să faci ceea ce spune popa, nu ce face popa!“. De unde până unde s-a ajuns aici? “Cred că este și vina noastră a clericilor. Dacă vorba noastră nu va fi îmbrăcată de trăire, de viață, și ne vom mulțumi doar să cităm din ce spun marii duhovnici, atunci nu vom atrage tinerii. Ei simt treaba aceasta. Desigur, și predica are rostul ei, dar trebuie mai mult decât atât“, spune părintele.

 

Tinerii și credința

L-am întrebat pe părintele Victor cum ar trebui să vadă un tânăr relația cu biserica și implicit cu Iisus Hristos. “În Biserică tânărul ar trebui să vadă o cale de a se pregăti atât pentru viața aceasta, dar mai ales pentru viața veșnică. Să vadă în biserica o garanție a bunei cuviințe, a umanității noastre, a prietenei, a normalității, fiindcă după cum observați ritmul vieții este prea alert și inuman. Cât despre relația cu Hristos, ei trebuie să vadă în El cel mai bun prieten, după cum spune: voi sunteți prietenii Mei dacă faceți ce vă poruncesc Eu. Hristos nu ne impune nimic, dar nu poți fi prieten cu cineva pe care nu îl cunoști“, a răspuns părintele Victor.

 

Sfinții contemporani spun des că fericit este acela care propovăduiește nu prin cuvânt, ci prin viața lui

 

Sentimentul de totală independență, gândul că ești centrul pământului și că nimeni nu are dreptul să îți spună ce să faci, reprezintă un pericol pentru oricine. Tinerii creștini resping autoritatea care le impune reguli, dar în acest context ce facem cu poruncile Bisericii? “Eu mă gândesc că putem compara poruncile Bisericii cu regulile de circulație, care includ foarte multe interdicții deoarece nu pot fi formulate altfel, dar cu toate acestea ne ajută să circulăm în siguranță și să nu vătămăm pe alții. De aceea și  Dumnezeu a pus poruncile ca niște reguli de circulație către viața veșnică“, concluzionează părintele Victor Mihăilă.

 

 

Percepția majorității privitoare la calitățile războinice ale geto-dacilor este influențată atât de filmografia realizată în perioada comunistă, cât și de imaginile prezentate în manualele de istorie și în literatura de popularizare. Dar de unde s-au inspirat, la rândul lor, creatorii acestor filme și cât adevăr există în interpretările filmice?

 

Există două surse principale de documentare: prima sursă de imagini este reprezentarea strămoșilor noștri de pe Columna lui Traian de la Roma, iar a doua este reprezentată de imaginile de pe monumentul aceluiași împărat Traian aflat pe teritoriul țării noastre, la Adamclisi (Tropaeum Traiani).

 

Cum arătau și cum luptau dacii

Din aceste documente arheologice reiese că geto-dacii luptau atât călare – majoritar nobilii -, cât și pedeștri, și nu purtau aproape deloc armură. Foloseau arme precum săbiile curbe (sica), sulițe, scuturi rotunde și altele asemănătoare. În fruntea trupelor mergea mereu celebrul stindard cu cap de lup și trup de balaur.

Deși această percepție poate să corespundă realității, ea nu este totuși completă: este un fapt sigur că stilul de luptă și organizarea militară a geto-dacilor au fost influențate puternic de către populațiile cu care aceștia au intrat în contact.

 

Cine i-a influențat cel mai mult pe daci

Primii din această categorie despre care avem informații clare au fost sciții, un neam de origine iraniană sosit din nordul Mării Negre. Numele lor s-a păstrat prin denumirea pe care romanii au dat-o Dobrogei: Scythia Minor.

Aceștia i-au învățat pe geți, așa cum relatează istoricul grec Tucidide, să folosească tacticile călăreților arcași: „Geții și celelalte popoare din aceste ținuturi sunt vecini cu sciții, au aceleași arme și aceleași obiceiuri; toți trag cu arcul de pe cai”.

 

Odrysii și celții, față în față cu dacii

De asemenea, din punct de vedere politic triburile geto-dace au resimțit influența regatului trac al odrysilor. Stăpânirea lor a inclus Dobrogea, așa că geto-dacilor de aici le-a fost inoculată conștiința unității, iar în ceea ce privește armele folosite, calitatea acestora cunoaște o îmbunătățire semnificativă după sosirea în Transilvania a triburilor celtice, cândva între secolele III-II î. Hr.

 

Primul conducător daco-get: regele fără nume

Primul conducător cunoscut al unei uniuni de triburi getice a intrat în istorie fără nume. El a fost desemnat de către istoricul roman Pompeius Trogus ca „rex Histrianorum”, adică „rege al histrienilor”, al triburilor getice din regiunea Histriei. Acesta s-a opus cu succes ultimei încercări de expansiune a sciților, conduși de Ateas, în regiunea Dobrogei.

Moartea sa subită, survenită în jurul anului 339 î. Hr., a permis regelui Filip al II-lea al Macedoniei să intervină, aducând regiunea sub dominația sa.

 

Daco-geții țin piept strategilor lui Alexandru Macedon

Influența macedoneană în regiunea Dunării de Jos, menținută prin expediții periodice, precum cea a lui Alexandru cel Mare, nu a fost însă de durată. Pe când cuceritorul Imperiului Persan se afla în campanie în Orient, unul dintre strategii săi, Zopyrion, guvernatorul Traciei, a întreprins o campanie în vestul Mării Negre, împotriva cetății Olbia. Expediția macedonenilor a fost însă un eșec.

Insuccesul lui Zopyron s-a transformat apoi într-o adevărată catastrofă: armata sa aflată în retragere a fost surprinsă de o furtună pe când încerca să treacă Dunărea. Și pentru ca totul să se termine categoric, generalul a pierit, împreună cu majoritatea soldaților, într-o luptă cu geții din regiune.

 

Dromichetes și faptele lui de arme

Nici Lisimah, unul dintre succesorii lui Alexandru cel Mare, care a luat titlul de rege al Traciei, nu a avut mai mult succes în supunerea geților din Câmpia Munteană.

Acum își face apariția în istorie regele geto-dac Dromichetes. El a reușit să coalieze o puternică uniune tribală. Era un războinic inteligent: în fața invadatorilor, a aplicat tactica pământului pârjolit, ce va fi folosită ulterior și de români, în Evul Mediu. În acest fel a reușit să înfrângă în două rânduri trupele diadohului, pe care l-a capturat în anul 292 î.Hr. Au urmat, desigur, tratative. Ele au avut loc purtate în cetatea de scaun a regelui get, Helis, identificată de către arheologi în localitatea Piscu Crăsani din Ialomița.

În urma negocierilor, Lisimah i-a recunoscut lui Dromichetes autoritatea asupra ținuturilor dobrogene și a încheiat un tratat de prietenie, consfințit prin căsătoria regelui get cu fiica sa. Potrivit istoricului Diodor din Sicilia, la banchetul ținut în cetatea Helis, prizonierii macedoneni au fost ținuți în lux, în timp ce geții au avut parte de un ospăț modest, pentru a le arăta învinșilor că nu au ce câștiga de la ei – desigur, aceasta este o imagine recurentă în literatura antică, fiind întâlnită și la Herodot, atunci când prezintă banchetul pe care spartanii l-au oferit perșilor.

 

 

Când te întâlnești cu Gabriela și îi afli povestea, rămâi uimit. În spatele trupului firav de numai 16 ani se ascunde dubla campionă mondială și dubla vicecampioană la Kempo. Prin ceea ce face, Gabriela vrea să schimbe mentalitatea conform căreia fetele nu pot practica un asemenea sport. Matricea Românească a stat de vorba cu Mădălina Gabriela Stanciu despre depășirea propriilor limite și lupta până la sânge, într-un nou interviu din seria Elite și proiecte”.

 

Primii pași pe tatami

Împinsă de la spate de mama sa, Gabriela a început să facă sport de la șase ani. “Prima oară mama m-a dus la handbal, dar mingea era mult prea mare pentru mâna mea, după aceea m-a dus la gimnastică, dar nu mi-a plăcut. Așa că a considerat că trebuie să mă ducă la un sport pe care l-a practicat și ea, mama făcuse karate la sala Rapid. Am făcut timp de un an karate până când sala a intrat în reparații, după aceea m-am dus la Wushu, la o sală de lupte din apropierea casei“, a povestit Gabriela pentru Matricea Românească.

 

În sportul acesta trebuie să ai multă tehnică, asta e baza. Iar apoi trebuie să vii cu mentalitate și calm

 

Gabriela a fost remarcată de antrenorii cu care se pregătea, iar aceștia au văzut potențialul ei. “Apoi am făcut Udao și la un moment dat am plecat cu antrenorul care se rupsese de clubul Udao. Am ajuns la clubul Combat Spirit, ulterior am ajuns la Clubul Arco Sport University, care mi-a dat șansa să mă duc la Campionatul European de Wushu din 2019. Acolo am luat locul trei“, a spus Gabriela.

 

Karate1

 

Mama a făcut credit bancar pentru ca Gabriela să poată pleca în Rusia

În spatele palmaresului impresionant pe care îl deține se ascunde însă mult sacrificiu și o mamă care ar face orice pentru reușita propriului copil. Așa a fost anul trecut, când din pricina lipsurilor materiale mama Gabrielei a trebuit să facă împrumut la bancă. “În 2019, mama a făcut credit la bancă. În acel an, un domn îmi promisese că îmi dă banii pentru deplasarea în Rusia, dar cu două săptămâni înainte de plecare nu mai era de găsit. Atunci mama a decis să facă un credit la bancă. Nici cei de acolo nu voiau să ne dea creditul, însă până la urmă am reușit“, povestește Gabriela.

 

În 2019 mama a făcut credit la bancă pentru a mă deplasa în Rusia

 

Pentru a reuși în acest sport, nu este suficient să ai doar forță fizică, trebuie să vii și cu o mentalitate de fier în ring. Am fost curios să aflu care este filozofia sportivei, cum își tratează adversarii și cum îi abordează. “Sunt anumiți pași de vizualizare a adversarului. Prima oară îl caut pentru a-i studia tactica. Nu dau față în față cu adversarul înainte de meci, doar îl studiez,  nu încerc să-l intimidez sau să-l provoc. Însă la rândul meu am fost provocată și am fost descalificată. Se întâmpla prin anul 2015-2016, când adversara mea care mi-a fost și colegă îmi dădea mesaje de intimidare. Eu eram pe semicontact. Ea știa că atunci când mă enervez îmi pierd controlul. Și, într-adevăr, i-am dat o lovitură foarte puternică și m-au descalificat. Atunci am pierdut anumite calificări. În sportul acesta trebuie să ai multă tehnică, asta e baza, dar dacă ai tehnică, după asta trebuie să vii cu mentalitate și calm. E important să rămâi calm pentru a-i vedea mișcările adversarului“, dezvăluie Gabriela secretele tactice pe care le stăpânește.

 

Despre școală și cultura binelui

Gabriela nu este o fată de aur doar în ring, ci și în afara lui. Este în clasa a X-a, iar semestrul I l-a încheiat cu media 9,55. “Am reușit să le demonstrez profesorilor că dacă suntem sportivi, nu suntem automat și proști. M-am întâlnit cu această mentalitate, că dacă facem sport suntem lipsiți de inteligență. Dacă acești oameni nu au fost învățați să facă sport, vor să ne facă și pe noi să renunțăm, asta cred eu. Aș elimina această mentalitate a profesorilor, în care dacă nu înțelegi ceva ești scos la tablă și ți se dă un doi, asta nu e în regulă“, a zis Gabriela.

 

Eu am fost ajutată de către alții cu echipamente, așa că vreau să dau și eu mai departe

 

În ciuda programului destul de încărcat, Gabriela își face timp și pentru voluntariat. ”Am mers la o casă de copii din Șindrilița unde am descoperit mulți copii cărora le place sportul. Am fost acolo pentru a fi spiridușii Moșului, iar din bursa mea de la școală, care era oricum mică, am făcut câteva pachete pentru copiii de acolo. Vreau să ajut și să dau înapoi ceea ce am primit. Un proiect de suflet a fost către o fetiță de la mine de la sala de antrenament, pe nume Mădălina. Când am văzut-o, parcă mă vedeam pe mine în copilărie și i-am donat primul echipament, iar de fiecare dată când vine la antrenament mă văd exact cum eram eu în copilărie. Dacă eu am fost ajutată de către alții cu echipamente, de ce să nu dau și eu mai departe! Dacă le dai copiilor iubire de la început ei vor ști să dea mai departe și în felul acesta rămânem oameni“, spune cu multă convingere Gabriela.

 

Karate3

 

Un campion gândește pe termen lung

Cu toate că are toate datele pentru a continua acest sport, Gabriela nu îl privește ca pe o meserie. “Pentru mine va rămâne o pasiune, după școală vreau să devin kinetoterapeut pentru copii și antrenoare. Am în plan să îmi iau diploma de arbitru, apoi pe cele de antrenor, și după asta să fac cursuri de kinetoterapie“, spune Gabriela.

 

Visul meu este să ajung la Olimpiada din 2024. Voi munci ca să fiu acolo

 

Iar viitorul sună provocator! Acum Gabriela face eforturi pentru a strânge suma necesară deplasării la Campionatul European din Rusia, unde va reprezenta România, iar în octombrie are în vedere particiaprea la Campionatul Mondial de Wushu din Maroc. Gabriela mulțumește oamenilor care o sprijină. Știe că singură nu poate să se lupte și încearcă prin tot ceea ce face să atragă lângă ea oameni care mai cred în excelență și muncă.

Nu m-am putut abține ca în final să nu o întreb care este cel mai îndrăzneț vis al ei pe plan sportiv.“Acum sportul pe care îl practic a devenit probă la Jocurile Olimpice, iar visul meu este să ajung la Olimpiada din 2024. Voi munci ca să fiu acolo”, privește încrezătoare spre viitor Gabriela.

 

 

Pentru Alexandru, o persoană ce se confruntă cu dificultăți reprezintă o provocare la bunătate. Nimic nu i se pare imposibil, dacă îți dorești cu adevărat, iar cel mai mare adversar al lui este timpul. Fie că se ocupă de propriul business sau este pe teren împărțind donații, Alexandru nu face deloc rabat de la crezul său: să îi respecți pe cei din jur așa cum te respecți pe tine. Matricea Românească vă spune povestea tânărului care schimbă inimile celor din jur într-un nou interviu din seria “Elite și proiecte“.

 

”Mai erau două persoane în mașina accidentată…”

De când se știe, Alexandru nu a fost indiferent la ceea ce se întâmplă în jurul său. De-a lungul timpului a încercat să se implice în orice fel de proiecte, cu dorința de a aduce schimbarea. A fost o pregătire îndelungată, dar a existat și un moment de declic. Își amintește și acum ziua aceea. “Într-o zi veneam de la țară și am trecut pe lângă un accident de circulație în zona Dâmboviței. Era februarie. Am oprit să văd ce se întâmplă. Toți oamenii se strânseseră grămadă lângă victimă, iar aceasta cu ultimele puteri a spus că mai sunt două persoane în mașină, un adult și un copil. În momentul acela, impulsionat fiind, am aruncat geaca de pe mine și am intervenit. Am reușit să rabatez scaunul și am scos copilul și pe tatăl lui, copilul a supraviețuit însă tatăl nu. A urmat impactul mediatic, am fost atunci și decorat de domnul Raed Arafat. Țin minte că la ceremonie în ziua aceea erau mulți prieteni și toți spuneau că acum e momentul să îmi fac o asociație”.

 

Am reușit să rabatez scaunul și am scos copilul și pe tatăl lui, copilul a supraviețuit însă tatăl nu

 

Momentul era favorabil pentru un astfel de proiect, dar Alexandru a calculat totul. “Am început să intru în contact cu familii, atât din București, cât și din Focșani și Buzău și m-am axat pe spațiul rural. Am zis să aleg această zonă pentru că în București erau deja multe organizații și asociații care ajutau, dar în mediul rural nu se prea duce multă lume. Astfel, Fabrica de fapte bune a apărut oficial în anul 2016“, a povestit Alexandru.

 

Puiu2

 

 

Un business cu latură filantropică

Alexandru a reușit cu timpul să îmbine cu succes latura filantropică cu cea antreprenorială. “Am o firmă de servicii de curățenie prin care încerc să implic persoane defavorizate sau persoane cu probleme în a se integra pe piața muncii“. Cu toate acestea primele încercări nu au ezitat să apară. “Toți cei pe care i-am implicat în proiect au fost foarte încântați, dar mulți nu se țineau de program. M-am dus către zona de curățat suprafețe tapițate, mochete, pardoseli, iar pentru aceasta aveam nevoie de o echipă formată din doi oameni“, a zis Alexandru Puiu.

 

Am o firmă de servicii de curățenie prin care încerc să implic persoane defavorizate

 

Au fost însă numeroase cazuri fericite: Alexandru povestește cu zâmbetul pe buze despre un băiat ieșit din sistemul de protecție al copilului, care prin muncă s-a integrat social perfect, iar acum este pe picioarele lui.

Se găsesc locuri și pentru noi angajați. “Avem acum o fată care acum e în plasament, care va termina clasa a XII-a și va trebui să plece de la familia care o are în grijă. Trebuie ajutată să se întrețină, deci se pare că voi avea în firmă și o persoană care să răspundă la telefon și să facă programări“, spune Alexandru.

 

Fapte bune made în Romania

Fabrica de fapte bune a început să crească de la an la an. L-am întrebat pe Alexandru cum au luat naștere primele proiecte. “Primul proiect a fost Curățenia ta de Crăciun, cadoul lor! și a fost organizat în cartierele din suburbiile Capitalei.

 

Puiu3

 

Când oamenii fac curat de Crăciun dau peste o grămadă de lucruri pe care nu le mai folosesc, iar pe cele reutilizabile am zis să ni le aducă pentru a le duce la sate. Din proiectul acesta s-au născut și caravanele. Am strâns vreo 7-8 mașini, iar din banii pe care i-am adunat am luat alimente“, își amintește Alexandru Puiu.

 

Să te gândești la cei din jurul tău așa cum te-ai gândi la tine

 

După aceasta, proiectele au venit ca de la sine, însoțite și de oameni dispuși să lucreze voluntar pentru implementarea lor. “Apoi a fost proiectul Ani de liceu, prin care oferim copiilor din Vrancea care sunt clasa a VII-a și chiar mai mari, o bursă prin care își acoperă costurile de transport, rechizite, haine. Alt proiect este Fabrica de case, inițial am început cu renovarea unei locuințe unde erau patru copii și doi adulți, toți locuiau într-o cameră, iar în cealaltă cameră țineau animalele. Am făcut subzidirea casei, am tencuit, am pus termopane și am transformat camera unde erau animalele într-o cameră de locuit. Ulterior s-au mai adăugat două case.”

 

Puiu4

 

”Nu pot uita de campania în parteneriat cu Metro prin care am oferit șapte mașini de spălat semiautomate familiilor sărace, pe lângă asta le-am adus un frigider și detergent pentru un an de zile. Și nu în ultimul rând avem proiectul Zâmbește sănătos în colaborare cu trei doctori stomatologi, prin care oferim consultații gratuite copiilor, dar și mici intervenții“, își amintește Alexandru.

 

Filozofia din spatele faptelor bune

Programele pe care Alexandru Puiu și fabricanții de fapte bune le pun la cale, vin să schimbe mentalități. Nu este vorba doar de rezolvarea unei nevoi de moment, ci au gândit totul în așa fel încât să schimbe viitorul celor mici. “Consider că adulții sunt mai greu de schimbat în comparație cu copiii. Tot ce facem noi se adresează familiilor cu copii, dar în ideea de a beneficia copilul. Adulților le punem două condiții: să-și dea copiii la școală și să fie curați. Nu vrem nu știu ce note, dar să meargă la școală și să fie curați. Anul acesta vrem să începem un proiect la Letca Nouă în județul Giurgiu. Am găsit acolo un director cu care colaborăm foarte bine și vrem să dotăm laboratorul de informatică cu calculatoare. Dorim să aducem zece calculatoare și în fiecare weekend să mobilizăm o echipă de voluntari care să lucreze cu copiii“, spune încrezător Alexandru Puiu.

 

 

Amalia obișnuia să își scaneze fiica: privirea ce scana cum a ales să se îmbrace azi. Privirea ce scana cum se simte azi. Privirea ce scana cum i-a mers azi la școală. Privirea ce scana cum s-a înțeles azi cu prietenii.

Privirea.

Cristinei nu îi era prietenă privirea mamei. Simțea că trece prin porțile reci de la Control Pentru Securitate. Simțea că nu era văzută, ci era căutată de lucruri pe care mama credea sau spera că le găsește acolo, înăuntru.

 

Priviri traduse în fel și chip

Când copiii sunt foarte mici, părinții îi verifică mereu. Îi verificăm dacă și-au pus șosete, dacă și-au pus fularul, mănușile, șapca și pălăria de soare. Verificăm dacă și-au luat tot pentru la școală și verificăm dacă s-au întors cu rezultatele dorite de la întâlnire.

Aproape că ești sigur că ei simt afecțiunea profundă, iubirea nemărginită doar pentru că le porți de grijă.

Nu este așa.

Privirea ta este tradusă de ei astfel: „Ce o să mai găsească acum? Acum ce mai e? Ce ar mai putea să îmi spună și la ce ar mai putea să mă controleze?”

Se simt verificați, pe muchie pentru a fi criticați, în prag pentru a fi trași la răspundere.

Acest lucru trebuie să se schimbe.

 

Chipul părintelui va transmite prima data bucuria că își vede copilul

Din ochii voștri este bine să se reverse exact ceea ce purtați în inimă pentru ei. Chipul vostru trebuie să transmită bucuria că îi vedeți, că sunt acolo, ai voștri, că vă îmbogățesc și vă umplu viața.

Când fiul vostru vine de pe coclauri, cu noroi pe tălpi dar și în păr, întâi întâmpinați-l cu zâmbet larg de bucurie și cu vestea bună că i-ați pregătit spaghete cu smântână și cașcaval. Apoi puteți să îi spuneți că primul drum e la baie și că până acolo îl rugați să nu atingă nimic.

 

Secretul pentru legătura noastră nu este să respirăm critică, ci să exprimăm zâmbet și bucurie când copiii ne sunt în preajmă.

 

Când fiica voastră apare din camera făcând piruete dimineața și fredonând, rugați-o să mai facă una, ca să o puteți admira în toată splendoarea ei și abia apoi rugați-o să își aline părul și să îl prindă cu o fundă.

Ca părinți, adeseori ni se pare că adunăm niște putere dacă suntem critici, dacă vorbim cu ton iritat și „de sus”, dacă oftăm arătându-ne exasperarea.

Secretul pentru legătura noastră nu este să respirăm critică, ci să exprimăm zâmbet și bucurie când copiii ne sunt în preajmă.

Privirea, zâmbetul, mimica ce exprimă bucurie sunt semne clare de validare pe care le dăruim copiilor noștri.

 

Cum mă văd părinții și cum mă voi vedea eu

 Este foarte important ca un copil să spună prima dată în sine: mă vede, sunt văzut pentru ceea ce fac eu acum, pentru ceea ce sunt eu acum și sunt văzut cu bucurie. Limbajul acesta nonverbal se traduce prin validare de sine, prin încredere în sine.

Reversul este așa: voi fi judecat, analizat, cântărit; să mă măsor eu bine; oare cum voi fi acum văzut? Oare ce nu am făcut bine de data acesta? Ce aș fi putut, iar, să fac mai bine? Oare voi fi suficient vreodată?

Gândurile acestea sunt la temelia unei stime de sine scăzute ce îl poate urmări pe un copil întreaga viață.

 

Cristina se molipsește de la zâmbetul mamei. Fața Amaliei e plină de bucurie.

– Ce bine că ai venit! Îmi era dor de tine! spune mama radioasă. Am făcut brioșe cu zmeură. Cât tu te speli și te schimbi și îți lași hainele în coșul de rufe murdare, eu așez gustarea pentru noi două în bucătărie!

Cristina o zbughește spre baie și Amalia se bucură că primul impuls, acela de a observa cu voce tare cât de murdară e pe față și pe haine fiica ei a fost încremenit și spulberat.

După-amiaza aceea va avea mereu culoarea zmeurei în amintirile mamei și fiicei.

 

 

Sunt peste tot, în metrou, în campusurile de sticlă și beton, la cafenele, mereu cu un laptop în față și cafea într-o cană încăpătoare. Corporatiștii. Zilele lor se consumă printre taskuri, call-uri și miting-uri. De multe ori s-a spus vorba aspră: corporația mănâncă suflete. Și, deși mulți ar părea că detestă viața din corporație, în același timp n-ar renunța la ea. Cum e viața de corporatist? Aceasta a fost tema discuției pe care am avut-o cu Narcisa Ilie, o tânără care și-a petrecut primii 13 ani din viața profesională într-o multinațională.

 

Viața din spatele geamurilor panoramice

Narcisa a intrat în lumea multinaționalelor imediat după primul an de facultate. A fost remarcată pentru language skills, știe la perfecție engleza, italiana și franceza, așa că job-ul într-o multinațională a venit firesc. “Primul meu job a fost într-o corporație italiană, lucram în domeniul financiar și ulterior am primit ca sarcină să mă ocup de clienți din diverse țări ale lumii. Ulterior ajunsesem să acopăr o mare parte din Europa și Africa“, a spus Narcisa Ilie pentru Matricea Românească.

 

E amuzant că, dacă te duci într-un alt departament, acronimele pe care le-ai învățat în departamentul tău au cu totul altă semnificație

 

În interiorul clădirilor de sticlă există un limbaj de sine stătător. “Acolo oamenii nu mai reușesc să vorbească într-o română obișnuită, e un mix de română și engleză, cu mulți termeni specifici fiecărui departament. E amuzant că dacă te duci într-un alt departament acronimele pe care le-ai învățat în departamentul tău au cu totul altă semnificație“, a povestit Narcisa.

 

Narcisa alături de voluntarii de la Fabrica de Fapte Bune

Narcisa, alături de voluntarii de la Fabrica de Fapte Bune

 

Portul și graiul corporatist

Stilul de viață corporatist, privit de pe margine: viață de birou, pauze dese, salarizare peste media națională, sală de recreație, posibilități de avansare. E realitate sau e praf în ochi? “Oamenii din multinațională sunt atât de frumos îmbrăcați, dar la o privire mai atentă se vede la ei un soi de oboseală… Când coboară în lift, pe scări, în campus, mulți dintre ei sunt apăsați, stresați. Când îi văd acum, îmi aduc aminte de mine, mă consumam pentru lucruri mărunte și nu îmi dădeam seama. Am avansat mult și am ajuns astfel să lucrez foarte mult, maximul meu de lucru a fost de douăzeci de ore fără pauză“, își amintește Narcisa Ilie.

 

Corporatistul este recognoscibil după limbaj și după port

 

Disciplina, asta deprinzi în corporație. Dacă nu ai încă un stil de lucru organizat și ai nimerit în multinațională, va trebui să te disciplinezi rapid. Iar apoi vin împrumuturile culturale, inevitabile în urma contactului cu multitudinea de colegi și clienți din atâtea țări diferite. “Corporatistul este recognoscibil după limbaj și după port. Pentru el devine o rutină să frecventeze anumite magazine, să meargă în anumite pub-uri, iar după un an de zile începe să devină plictisit și nu îi mai convine nimic, ajunge să nu se mai bucure de ceea ce are“, spune Narcisa Ilie.

 

Voluntariatul e o formă de evadare

Da, voluntariat, dar când? După un program epuizant luni-vineri, odihna de weekend e esențială. În ciuda programului său infernal, Narcisa a refuzat să devină roboțel, așa că a făcut din voluntariat o cale de evadare din monotonia de la birou. “Fac voluntariat de când mă știu.  Am început cu liceul, unde după ore dădeam meditații colegilor la română, latină și alte materii. În facultate am făcut voluntariat cu câțiva copii care locuiau într-o casa de tip familial îi ajutam la teme, și extra le vorbeam despre mitologie, istorie, îi învățam engleză, franceză. După o perioadă am intrat într-un ONG care făcea activități în centrele de plasament. Mi-am propus ca prin acest voluntariat să nu mă opresc doar la a face lecții cu copiii, ci îmi doream să-i integrez în societate, pentru că ei rămân mereu cu acel stigmat de copii răi de la Centru“, a povestit Narcisa.

 

Ca voluntar, scopul tău nu este acela de a primi mulțumiri și recompense, ci să contribui la schimbarea vieții oamenilor

 

Prin intermediul firmei unde lucra la acea vreme, Narcisa a reușit să organizeze campanii back to school și a oferit rechizite pentru copiii de la sate. “Doream să mă asigur că tot ceea ce am strâns va fi livrat către copii. Așa l-am întâlnit pe Alexandru Puiu, care își deschisese un ONG.  Am dezvoltat cu el o colaborare ce durează până azi. Ca voluntar, scopul tău nu este acela de a primi mulțumiri și recompense, ci să contribui la schimbarea vieții oamenilor. În străinătate există o cultură a voluntariatului, ceea ce la noi din păcate lipsește“.

 

Narcisa_3

 

Viața după multinațională

Acum Narcisa a decis să privească de pe margine sfera corporatistă. Dar asta nu înseamnă că stă pe o insulă tropicală, într-un hamac în bătaia razelor de soare, nu e genul. Este încrezătoare în noul rol pe care și l-a asumat și este plină de energie atunci când vorbește despre locul ei de muncă actual: “M-am reorientat către un alt domeniu, iar acum lucrez în învățământul privat și sunt director de programe after school. Îi învăț pe copii atenția, observația și conștientizarea. I-am învățat să-și facă complimente unii altora, i-am învățat să se bucure de lucrurile mici“.

 

 

Frumusețea portului popular și arta iconografică și-au dat întâlnire zilele acestea la Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu” din București.  Aici a avut loc în seara zilei de luni, 3 februarie, finisajul expoziției de pictură „Mir și borangic”, realizată de Camelia Ionescu-Popa. La eveniment au participat cadrele didactice ale liceului, elevi ai liceului însoțiți de familiile lor și jurnaliști.

 

Punctul de început este Crucea

Am stat de vorbă cu artista expozantă, Camelia Ionescu-Popa, și am întrebat-o cu ce încărcătură spirituală a venit această expoziție. „Această expoziție este în primul rând o căutare, este o cercetare pe care o întreprind ca artist plastic. Este un limbaj prin care pot deschide noi orizonturi compoziționale. Ia românească este un simbol ce valorifică ideea de cruce. Este crucea care s-a cusut fir cu fir în portul popular românesc, iar dacă privim cu atenție vom vedea același simbol și în icoană. Ia stă în strânsă legătură cu viața pământească a omului care a purtat-o, dar totul se învârte în jurul crucii, de aici am pornit expoziția”, a răspuns artista.

 

Mir_1

 

Expoziția a fost prezentată în mai multe locuri din România și Franța

Expoziția „Mir și borangic” are deja o istorie. Picturile Cameliei Ionescu-Popa au putut fi admirate și în vara anului trecut, la Galeria Romană din București. Ulterior, expoziția a fost montată în luna septembrie la  Muzeul Istoriei, Culturii și Spiritualității Creștine de la Dunărea de Jos, iar recent expoziția a fost prezentată la Paris.

 

 

 

La întrebarea: „Ce știm despre daci?”, răspunsul pe scurt ar fi: mult mai puține decât vehiculează în prezent ampla literatură  ce le este dedicată. Motivația este una obiectivă: puținele surse scrise contemporane privitoare la geto-daci și gradul de interpretabilitate al materialelor arheologice, ce stânjenește formularea unor teorii certe.

 

Gânditorul de la Hamangia: celebritate internațională

Dispunem, totuși, de unele certitudini? Iar dacă da, pe ce se întemeiază acestea?

Un prim fapt sigur este acela că actualul teritoriu al României a fost locuit din preistorie, așa cum au arătat-o descoperirile arheologice, care atestă existența unor civilizații din perioadele paleoliticului și neoliticului. Unele artefacte din această ultimă etapă istorică au dobândit o celebritate internațională, așa cum este cazul grupului antropomorf de la Hamangia (statueta „Gânditorului”).

 

Când au ajuns geto-dacii pe teritoriul României de azi

În schimb, este mult mai dificil de constatat dacă populația sau populațiile care au realizat aceste producții artistice au legătură cu geto-dacii sau constituie elemente distincte, premergătoare acestora. Teza aceasta este susținută de mai mulți cercetători, între care și reputatul arheolog Vasile Pârvan (1882-1927). El este autorul unora dintre cele mai ample cercetări cu privire la perioada preistorică și cea antică pe teritoriul României, sintetizate în lucrarea Getica.

Potrivit lui Pârvan, triburile geto-dacilor, ce constituiau ramura nordică a mult mai vastului grup etnic al tracilor, s-ar fi stabilit în spațiul mărginit de Dunăre la sud, de Carpații Păduroși la nord, de râul Tisa la vest și de Marea Neagră la est în perioada epocii bronzului, așadar la începutul mileniului al II-lea înaintea erei creștine.

 

Geți sau daci? Ce spune Herodot

Prima atestare istorică a geto-dacilor în acest spațiu datează însă abia din anul 514 î. Hr. și îi aparține istoricului grec Herodot din Halicarnas. El descrie, în cartea a IV-a a Istoriilor sale, campania regelui persan Darius I cel Mare împotriva sciților și a geților.

Herodot spune între altele că: „Înainte de a sosi la Istru, primul popor pe care îl supuse Darius au fost geții care se cred nemuritori … iar geții hotărându-se la o rezistență îndărătnică, fură supuși îndată, cu toate că sunt cei mai viteji și mai drepți dintre traci”.

 

Sursele scrise despre daci sunt exclusiv străine

Din acest moment începe perioada istorică a geto-dacilor, însă și ulterior există numeroase lacune, cauzate de sărăcia mențiunilor din sursele scrise ce s-au păstrat până astăzi. Iar acestea sunt exclusiv străine, deoarece strămoșii românilor nu au lăsat scrieri, sau cel puțin acestea nu s-au păstrat.

Există o notabilă excepție, anume cele trei tăblițe de la Tărtăria, care prezentă o scriere arhaică asemănătoare celei vechi mesopotamiene. Scrierea aceasta însă nu a fost descifrată, așa încât mesajul celor trei tăblițe continuă să rămână misterios. Sursa aceasta deci nu poate fi luată în considerare. Iar autorii străini i-au menționat pe geto-daci cel mai adesea prin prisma contactelor acestora cu populațiile din rândurile cărora proveneau – cel mai adesea grecii sau romanii.

 

Monumentul închinat tăblițelor de la Tărtăria (sursa: commons.wikimedia.com).

Monumentul închinat tăblițelor de la Tărtăria (sursa: commons.wikimedia.com)

 

Geții sunt menționați în numeroase izvoare grecești și latine

Grecii au intrat în legătură cu locuitorii autohtoni din Dobrogea începând cu secolul al VII-lea î. Hr., când începe întemeierea cetăților lor de pe malul apusean al Mării Negre (precum Histria, Tomis ori Callatis). Cu aceștia au întreținut legături comerciale, au plătit adesea tribut căpeteniilor cu ale căror teritorii se învecinau și le-au solicitat protecția și sprijinul. În consecință, mai multe inscripții din coloniile grecești oferă unele date privitoare la organizarea și cultura geților.

Romanii ajung mult mai târziu în legătură cu dacii, mai exact la jumătatea secolului al II-lea înaintea erei creștine. Atunci, expansiunea lor cuprinde Peninsula Balcanică și, ulterior, Câmpia Panonică. Însă primul autor care îi menționează este Iulius Caesar, în lucrarea sa De bello Gallico (așadar în a doua jumătate a secolului I î. Hr.).

 

Geți sau daci? Geto-daci sau daco-geți?

Din mențiunile surselor grecești și romane s-a născut o altă confuzie, privitoare la numele strămoșilor românilor: geți, daci, geto-daci sau daco-geți. Cea mai bună lămurire, chiar dacă parțială, la această dilemă, este prezentată de geograful grec Strabon, care a trăit la începutul secolului I d.Hr.

Strabon  arată în Geografia sa că:  „a existat o împărțire a teritoriului chiar din cele mai vechi timpuri, căci pe unii îi denumesc daci, iar pe alții geți. Geții sunt cei ce se întind spre Pont (Marea Neagră) și spre răsărit, iar dacii cei ce locuiesc în partea opusă, spre Germania și izvoarele Istrului (Dunărea)”.

Așadar, denumirile ce le-au fost date au stat sub semnul percepției culturale și istorice. Desigur, nu sunt excluse și unele deosebiri între diferitele triburi ale acestora. De altfel, ele nu s-au unificat decât în timpul domniei marelui rege Burebista (cca. 82-44 î. Hr.).

Potrivit opiniei curente a majorității istoricilor, denumirea corectă, respectând cronologia istorică, ar fi aceea de geto-daci.

 

Cât de numeroși erau geto-dacii

Un alt fapt sigur privitor la vechii locuitori ai pământului românesc este acela că, la momentul când sunt menționați de izvoarele istorice, aceștia populau deja de multă vreme și în număr mare teritoriile din stânga Dunării și Dobrogea. Aceasta reiese, de exemplu, din scrierile geografului Strabon și ale istoricului Arrian privitoare la expediția regelui macedonean Alexandru cel Mare la nord de Dunăre, din anul 335 î. Hr. Potrivit acestora, el a întâlnit aici un trib de geți ce dispunea de aproximativ 14.000 de soldați.

Un alt indiciu indirect despre numărul mare al celor care locuiesc aceste ținuturi: cuceritorul de mai târziu al Persiei a putut să traverseze Dunărea într-o singură noapte, folosindu-se de un pod alcătuit din bărcile localnicilor, iar soldații săi au traversat ulterior, la nord de Dunăre, lanuri întinse de grâu.

Aceste mărturii arată că geto-dacii reprezentau o populație numeroasă și sedentară, specializată în activitățile agricole. Ea va juca, în scurtă vreme, un rol important pe scena lumii antice.

 

 

Când nu e la spital cu cei mici, cutreieră magazinele căutând cadouri pentru ei. E toată un zâmbet, iar acest lucru îi molipsește și pe cei din jur. Fie că e la Spitalul ”Marie Curie”, Fundeni sau Institutul Oncologic, misiunea Alexandrei este clară: să readucă bucuria în viața copiilor care se luptă cu cancerul și leucemia.

 

Drumul unui corporatist către voluntariat

Alexandra a absolvit Facultatea de Istorie, iar apoi s-a angajat într-o multinațională. Nu crede că a fost un angajat model, ba din contră. “Am plecat pentru că am simțit că locul meu nu este acolo. Era o realitate în care nu mă regăseam, cred că după ce am plecat au dat petrecere“, mărturisește într-un hohot de râs Alexandra Răureanu.

 

“Copiii au o capacitate de acceptare pe care noi adulții nu o avem”

 

Ulterior a trecut prin experiența spitalului. Din fericire nu a fost ceva grav, o simplă sinuzită care a făcut-o să fie internată pentru ceva vreme la Spitalul Matei Balș. “Pe coridor cu mine era un băiețel care fusese operat pe creier, atunci am aflat că există copii care fac cancer. După ce am ieșit din spital am început să fac voluntariat o perioadă de timp, iar printre organizațiile unde am fost era și Hospice ‘Casa Speranței’. Într-un decembrie am fost cu colindul la Institutul Oncologic din București, la secția de oncopediatrie. Eram zece oameni care își dădeau coate care să stea mai în spate la cor… A fost penibil, dar pe copii i-a amuzat teribil. Și o perioadă de timp am revenit ca voluntar“, a povestit Alexandra Răureanu pentru Matricea Românească.

 

Cancer_2

 

Cum a intrat Iron Man în operație

În anul 2015, Alexandra a fondat Asociația Spitale Curate și a implementat programul Zi cu Fapte Bune. “Duceam fructe copiilor de pe secția de oncologie, asta mi s-a părut mie că le lipsea la vremea respectivă. Tot mergând pe secție am adăugat treptat câte ceva în funcție de necesitățile copiilor, așa am adăugat produse de igienă, apoi nutritive. Dar unul dintre cele mai faine lucruri a fost sărbătorirea zilelor de naștere. Prima a fost pe secțiile de oncologie de la Spitalul Marie Curie“, își amintește Alexandra.

 

Planul meu este să aduc bucurie acolo unde e nevoie de ea, cât mai mult timp posibil

 

Astăzi Alexandra este expertă în petreceri tematice organizate pentru copiii bolnavi. “Totul a pornit de la un băiețel de patru ani! Trebuia să se opereze, pentru că avea o tumoră la ficat. Medicii au venit și au început să-i povestească ce se va întâmpla, el a stat puțin pe gânduri și a spus că nu vrea să se opereze. M-am nimerit acolo în timpul uneia dintre vizite și am rămas să stau de vorbă cu el. Din poveste în poveste l-am întrebat ce supererou îndrăgește. S-a luminat la față și a spus că îi place de Iron Man. Atunci l-am întrebat ce ar face dacă Iron Man ar veni să se opereze. Copilul a răspuns: ‘Păi, la câte face Iron Man, operația asta e nimic pentru el!’ I-am promis că o să îi găsesc un costum de Iron Man și l-am întrebat dacă așa o să mergă la operație, și a zis da! Am umblat tot Bucureștiul, m-am uitat pe Google, și în final am găsit costumul și i l-am adus. Copilul a mers la operație și când s-a trezit de la terapie intensivă era îmbrăcat în Iron Man. Când l-am vizitat nu se mai dezlipea de costum, și era foarte mândru de cicatricea dobândită în urma intervenției. Am observat că s-a vindecat mai repede în comparație cu ceilalți copii care nu aveau niciun stimulent emoțional“, a mărturisit Alexandra.

 

Cancer_3

 

Când e de jucat, ne jucăm, când e de plâns, plângem

E ușor de înțeles cât de dramatic este pentru părinți să se vadă confruntați cu diagnosticul de cancer pentru copilul lor. Am vrut însă să aflu cum traversează copiii experiența aceasta. Alexandra rezumă o întreagă suită de întâlniri în câteva fraze. “La copii e mult mai simplu. Adulții sunt mult mai încrâncenați, mie așa mi s-a părut. Copiii trăiesc prezentul la maxim: când e de plâns, plângem, când e de jucat, ne jucăm, când e de jelit, jelim, dar apoi uităm. Copiii au o capacitate de acceptare pe care noi adulții nu o avem și o răbdare în suferință pe care nu știu câți adulți o au și o cultivă“.

 

“Cred că despre asta este vorba, despre dragostea de aproape și despre a aduce bucurie acolo unde poți să o aduci”

 

Misiunea pe care și-a asumat-o Alexandra este aceea de a da sens perioadei de boală, începând din momentul diagnosticului. “Ceea ce a contat pentru mine nu a fost evitarea decesului, sau amânarea lui, asta nu intră în capacitățile noastre, asta e cum hotărăște Dumnezeu. Ceea ce contează este ce facem cu timpul pe care îl avem între diagnostic și eventual acel moment când copilul bolnav va pleca dintre noi sau va părăsi spitalul. Acea fracțiune de timp mă interesează pe mine, fie că este o lună, fie că sunt ani, așa se desfășoară și viața noastră. Nașterea și moartea sunt etape ce contează mai puțin, important e ce faci între aceste două borne”, a spus Alexandra Răureanu.

 

Viitorul sună provocator

Și proiectele frumoase nu se opresc aici. Pe lângă colaborarea cu Institutul Oncologic din Cluj,  Alexandra vrea să ofere un strop de bucurie și părinților care luptă cot la cot cu pruncii lor. “Aș vrea să le mai duc încă odată pe mămici și fetițe la spa. O singură dată am reușit și am organizat o petrecere acolo. Un alt vis de-al nostru este să mergem cu copiii la Disneyland. Planul meu este să aduc bucurie acolo unde e nevoie de ea, cât mai mult timp posibil“, zâmbește Alexandra Răureanu.

 

 

Sunt prunele cel mai bun remediu împotriva cancerului? E adevărat că dacă bei apă tahionică nu vei mai avea migrene? Dacă pământul este plat?! Ce să înțelegem prin tehno-trăncăneală? Și în fond care este diferența între știință și pseudoștiință?

 

O carte care vine să tragă o linie despărțitoare

Miturile pseudoștiințifice au fost în lumina rampei zilele trecute, cu prilejul lansării volumului “Pământul este plat! Cum să ne ferim de capcanele pseudoștiinței” de Alex Doppelgänger (Editura Humanitas, 2020). Alături de autor, la Librăria Humanitas Cișmigiu au fost Ovidiu Covaciu și Cosmin Pojoranu. Lansarea a fost urmată de o dezbatere moderată de Vasile Decu în care Alex Doppelgänger a ținut să delimiteze elementele din sfera științifică de miturile pe care le propagă pseudoștiința.

Cartea nu se dorește a fi un compendiu sau un dicționar care să însumeze toate elementele pseudoștiinței și mecanismele ei. Cu o structură precisă, lucrarea lui Alex Doppelgänger adună fragmente menite să explice ce este cunoașterea științifică și în ce constă metodologia științei. “O bună parte din încrederea acordată pseudoștiinței este direct proporțională cu neîncrederea în știință. Criticile care vin împotriva oamenilor de știință vin de la oameni care nu urmăresc ce spun specialiștii. Ceea ce spun în carte sunt informații pe care le găsiți și în alte locuri, dar eu le dau mai departe în felul meu“, a precizat autorul.

 

Are pesudoștiința un limbaj al ei propriu?

Chiar dacă pare haotic, limbajul pseudoștiințific are regulile lui. Deși la prima vedere pare doar o serie de cuvinte care sună bine, dar care spun prea puțin, pseudoștiința are modelul ei. Cartea vine tocmai să deconstruiască acest fals model. “Pseudoștiința este un ansamblu de superstiții care vor să treacă drept știință. De aceea mulți oameni au impresia că dacă sună științific ceea ce spune un om, asta este echivalent cu o teorie științifică. Or, asta nu e deloc adevărat. Pseudoștiința doar îmbracă hainele științei și se bazează mult pe strategii care sunt ușor de demontat, e un fel de tehno-trăncăneală sau tehno-babel, pe care o regăsim cu preponderență în filmele SF“, a spus în cadrul lansării Alex Doppelgänger.

 

Instantaneu de la lansarea cărții, la Humanitas Cișmigiu

Instantaneu de la lansarea cărții, la Humanitas Cișmigiu

 

Apa tahionică – un exemplu grăitor

Imaginația umană pare să nu aibă limite. Asta o dovedește inventarea apei cu tahioni, cel mai relevant exemplu de pseudoștiință despre care Alex Doppelgänger a ținut să ne lămurească. “Ei bine, tahionii sunt niște particule elementare ipotetice, dar nu a fost dovedită existența lor, iar pe lângă astea nu au nicio treabă cu apa. Asta nu o spun eu ci fizicienii care au studiat acest subiect. Cum s-a ajuns de la tahioni la apă tahionică nu știu, dar ceea ce știu este că mulți oameni au fost păcăliți tocmai pentru că sună inteligent“.

 

Dacă ești specialist, asta nu înseamnă ca ai mereu dreptate

Efectele pseudoștiinței se văd în timp. Dacă ea este pentru unii doar o metodă de a vinde un produs, cu timpul se poate transforma într-o adevărată piedică în calea evoluției speciei umane. “Chiar dacă nu pare, pseudoștiința ne afectează. Un bun exemplu sunt oamenii care cred că pământul este plat, sau că nimeni nu a ajuns pe Lună: la prima vedere sunt total inofensivi. Însă pe termen lung dacă ajung să fie tot mai mulți și să-și impună părerea, pot deveni o piedică în calea evoluției umanității. Din păcate sunt o grămadă de oameni inteligenți, specialiști care cred în astfel de afirmații. E foarte important să vezi în ce domeniu este specializată persona care emite o afirmație științifică. Dacă ești specialist într-un domeniu, oricare ar fi el, asta nu îți dă dreptul să îi contrazici pe alți specialiști care chiar au legătură cu domeniu respectiv“, a zis Alex Doppelgänger.

 

Cine este Alex Doppelgänger

S-a născut în 1989 la Giurgiu și a absolvit  Facultatea de Limbi Străine a Universității București, Secția de limba chineză. Din 2013 a început să lupte împotriva valului de pseudoștiință printr-un blog de specialitate menit să contribuie la educarea publicului larg prin articole agreabile care îmbină noțiuni de știință cu povești și anecdote. Scopul pe care și l-a asumat Alex este acela de a-i apropia pe oameni de știință și să le arate că aceasta poate fi înțeleasă ușor cu ajutorul gândirii critice și al științelor de bază.

Volume publicate:

  • Cum se face un Univers? (2016)
  • Atomi și microunde. Cum știm ce știm (2017)
  • Pământul este plat! Cum să ne ferim de capcanele pseudoștiinței (2020)

 

 

Cristina Ursu, coorganizator TEDx Băneasa, despre mentorat în business, ce este un lider și cum recunoaștem un bun vorbitor. ”Ceea ce faci, să faci cu pasiune. După aceea vor veni și banii”

25 Februarie 2020 |
Cristina Ursu este trainer de peste opt ani și este specializată în public speaking, storytelling și orientare în carieră. Cu peste 100 de traininguri la activ, Cristina se ocupă cu organizarea TEDx Băneasa, iar pe lângă acestea conduce propriul business....

Cum trebuie să-l țină părintele pe NU în brațe

21 Februarie 2020 |
Meda se uită spre mama ei. Are mâinile încă pline de acuarele și guașe. „Mama, te rog, mai pot picta puțin, te rooog?” Georgiana este obosită. În plus, trebuie să scrie rezumatul ședinței cu părinții de ieri. Acum chiar era timpul de strâns...

Tânărul pianist care a uimit publicul de peste hotare prin calitățile sale. Matei Lăbunț: ”Cred că Dumnezeu, ca să comunice cu noi, ne-a dat muzica, iar noi am dezvoltat-o mai departe“

19 Februarie 2020 |
Totul a început ca o joacă! Nu a fost dragoste la prima vedere, ba chiar din contră. Matei s-a apucat de pian împins de la spate de părinții care doreau să-i ocupe timpul. Relația cu instrumentul s-a schimbat pe parcurs, iar astăzi tânărul din Focșani este...

Tânărul vrâncean care a pus bazele unui business social și care a construit o fabrică de fapte bune. Alexandru Puiu: “Să te gândești la cei din jurul tău așa cum te-ai gândi la tine“

10 Februarie 2020 |
Pentru Alexandru, o persoană ce se confruntă cu dificultăți reprezintă o provocare la bunătate. Nimic nu i se pare imposibil, dacă îți dorești cu adevărat, iar cel mai mare adversar al lui este timpul. Fie că se ocupă de propriul business sau este pe teren...

Îngerul care readuce zâmbetul pe chipul copiilor bolnavi de cancer. Alexandra Răureanu: “Nașterea și moartea sunt etape ce contează mai puțin, important e ce faci între aceste două borne“

3 Februarie 2020 |
Când nu e la spital cu cei mici, cutreieră magazinele căutând cadouri pentru ei. E toată un zâmbet, iar acest lucru îi molipsește și pe cei din jur. Fie că e la Spitalul ”Marie Curie”, Fundeni sau Institutul Oncologic, misiunea Alexandrei este clară:...