Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
De către

Corina Moisei

Matricea Românească vă prezintă un articol despre Biserica Ortodoxă Rusă, lovită de prigoană în comunism, temă dezbătută la Congresul Internațional de Teologie (București, 23-29 octombrie), la care participăm în aceste zile.

Evoluția societății a cunoscut în drumul său atât urcușuri, cât și coborâșuri. Pentru unele pagini ale istoriei resimțim o mândrie ferventă, iar pentru altele – o repulsie unanimă. Cazul prigoanei comuniste contra Bisericii și a credincioșilor se încadrează în cea din urmă categorie. De ce am decis să rememorăm aceste evenimente, demult apuse în bezna trecutului? Deoarece, în perioada 23-29 octombrie, sub egida Patriarhiei Române, are loc la București Congresul Internațional de Teologie, cu tema: Viața Bisericilor Ortodoxe în timpul comunismului: persecuție, rezistență și mărturisire. Un generic mai mult decât dureros, dar deosebit de relevant în această epocă a uitării. Matricea Românească este invitată specială a manifestării și vă va oferi, periodic, impresii și relatări de la fața locului.

În deschiderea întrunirii înalților prelați, precum și a reprezentanților mediului academic și ai instituțiilor statului, am avut parte de un discurs sensibilizant al reprezentantului Bisericii Ortodoxe Ruse, care, în mod firesc, reprezintă portavocea Ortodoxiei Estice. De la microfon, cu o sobrietate smerită, a vorbit Pr. Prof. Alexander Mazyrin de la Universitatea Ortodoxă Sfântul Tikhon din Moscova. Acesta a tranșat date statistice și a oferit o cronologie aparte, începând cu apariția bolșevismului (1917) și până la apogeul socialismului (1960-1970), enunțând efectele acestora asupra Ortodoxiei ruse.

Ceea ce impresionează și doare acut este dimensiunea tragediei, care s-a întins pe întreg teritoriul U.R.S.S, adică un spațiu imens, aruncat pe două continente. Biserica Ortodoxă Rusă și enoriașii ei au fost un focar al rezistenței contra molimei roșii, dar și cei care au suportat consecințele cele mai sângeroase ale acesteia. Începând cu 1917, adică din momentul izbucnirii Revoluției Bolșevice, și odată cu răsturnarea puterii țariste, Biserica a devenit subiect al represiunii și oprobriului din partea puterii de stat.

Deşi, inițial, bolşevicii au militat pentru separarea Bisericii de Stat, pe parcurs, s-a dovedit că urmăreau dispariţia oricărei activități religioase

Prima etapă, care a pus la pământ stabilitatea Ortodoxiei ruse, a fost modificarea cadrului legislativ, care a cuprins în fază inițială, ca măsură de constrângere, exproprierea bunurilor, aparținând corpului clerical. La 23 ianuarie 1918, SOVNARKOM (Sovietul Comisarilor Poporului) al guvernului bolşevic a făcut public „Decretul privind separarea Statului şi a Educaţiei de Biserică”. Acest document, vădit ilegal, răpea Bisericii calitatea sa de persoană juridică, dar și posibilitatea de a se întreține economic. La 8 mai 1918, Sovietul în cauză a desemnat un Comitet permanent, care să pună în aplicare hotărârile luate cu privire la Biserică. Este vorba despre Departamentul al VIII-lea (mai târziu, al V-lea), cunoscut ca Departamentul Epurării. Menirea acestuia era să îndeplinească directivele Partidului în materie de eradicare a religiei și a elementelor supranumite contra-revoluționare, în persoana fețelor bisericești. Şeful acestui departament, P. A. Krasikov, s-a dovedit a fi unul dintre cei mai înverşunaţi prigonitori ai credinţei creştine.

Și pentru că istoria nu este doar o sumă de date și de cifre, ci și o împletire de durere și de lacrimi, Pr. Prof. Alexander Mazyrin a adus și câteva exemple, care au ilustrat realitățile acelei vremi, cum ar fi devastarea Lavrei (Schitului Mănăstiresc) de la Petrograd sau asasinarea unor înalți prelați. Printre ei se numără Mitropolitul Kievului, Vladimir Bogoyavlenski, cel care, în noaptea de 25 ianuarie 1918, a fost scos din casă de către cinci comunişti beţi, dus la o margine de drum și executat, aceștia furându-i crucea şi engolpion-ul, pe care le purta la gât mereu. Un alt caz este cel al Episcopului de Tobolski, Ermoghen Dolganev, cel care, din 1903 până în 1912, fusese mitropolit de Saratov. Acesta a fost înecat în râul Tura, fiindu-i legată o piatră de gât.

Pe fundalul tuturor acestor atrocități, a luat naștere și un punct de rezistență, în primul rând, în persoana Patriarhului Tihon, cel care, fiind un diplomat convins, a încercat mai întâi aplanarea pașnică a conflictelor existente.

Patriarhul Tihon - un model de credință și smerenie

Patriarhul Tihon (1856-1925) – un model de credință și de smerenie. Foto: ortodoxinfo.ro

În martie 1918, Tihon afirma: „Nu ne revine nouă să judecăm puterea pământească: orice putere îngăduită de Dumnezeu va vedea coborând asupra ei binevoirea noastră, dacă ea se va dovedi cu adevărat «slujitoare a lui Dumnezeu spre binele celor cârmuiţi» (apelând la un fragment din Epistola către Romani, n.r.)“. Totuși, la 19 ianuarie 1919 i-a dat anatemei pe „inamicii deschişi sau deghizaţi ai lui Hristos“, chemând pe credincioşi să apere Biserica cu armele spiritului. El nu a condamnat însă guvernul, păstrând în plan politic o poziţie de neutralitate. Ba chiar a mers și pe calea unor dialoguri cu puterea statală, dar nici acestea nu au fost de folos. Mașina CEKA (Comisia extraordinară pe întreaga Rusie pentru combaterea contrarevoluției și sabotajului) continua secerișul său monstruos în rândurile arhipăstorilor Bisericii, a mai arătat Pr. Prof. Alexander Mazyrin.

În 1941, doar patru episcopi mai erau în activitate pe întreg teritoriul U.R.S.S.

Date statistice din acea perioadă provoacă stupoarea, Patriarhia Rusă oferind, în acest sens, cifre șocante. Astfel, până în anul 1941, au fost supuse represiunii, din motive religioase, 350.000 de persoane, dintre care 150.000 au fost arestate doar în 1937, şi dintre acestea 80.000 au fost împuşcate. Conform datelor făcute publice în 1995, cifra ajunge la aproximativ 200.000 de clerici ortodocşi condamnaţi la moarte între 1917 şi 1980. Doar între 1937 şi 1938 au fost arestaţi 165.000 de preoţi ortodocşi, dintre care 105.000 au fost împuşcaţi. Peste 300 de episcopi ar fi suferit de pe urma persecuţiilor şi peste 250 au fost executaţi sau au decedat în mașinăriile infernale ale Gulagului. În 1941, doar patru episcopi mai erau în activitate pe întreg teritoriul U.R.S.S. Locașurile sfinte în activitate se cifrau, în 1939, la doar 500.

Icoana tuturor sfinților din Biserica Ortodoxă Rusă, care au căzut în prigoana comunismului, evocați la Congresul Internațional de Teologie de la București

Icoana tuturor mucenicilor din Biserica Ortodoxă Rusă, care au fost prigoniți în comunism. Foto: pemptousia.ro

Deși moartea lui Stalin, în 1953, a marcat un dezgheț, acesta a fost doar unul de suprafață, credincioșii find în continuare marcați de pecetea ilegalității. Doar în 1989, Biserica Ortodoxă Rusă, alături de alte Biserici creștine din fostul lagăr comunist, inclusiv Biserica Ortodoxă Română, a reușit să taie nodul gordian al ideologiei și să își continue firescul destin: propagarea valorilor creștine.

Foto deschidere: Detonarea Clopotniței Bisericii ”Nașterea Domnului” din orașul Murom, U.R.S.S, în 1929, de către autoritățile sovietice. Sursa: pikabu.ru

Matricea Românească vă aduce un articol despre Biserica Sfinții Arhangheli Voievozi Mihail și Gavriil din Durlești, Basarabia, un exemplu de credință și evlavie.

Credința este o virtute dăruită poporului românesc, întru regăsirea acelui punct de sprijin axiologic numit identitate națională. De-a lungul timpului, aceasta a parcurs transformarea de la una dintre puterile statale la statutul de ”exilat” în adâncurile trecutului. Despre această ultimă etapă se vorbește și acum cu anumite rețineri. Acest fapt este cu atât mai accentuat dincolo de Prut, în Basarabia, unde perioada comunistă mai face obiectul unei nostalgii de generație.

Și pentru că Biserica este exponentul principal al religiei ortodoxe, având prerogativa propovăduirii, a avut practic cel mai mult de suferit în perioada sovietică. Unde și unde pe harta basarabeană, au mai rămas locașuri neatinse, nepângărite de flamura roșie. Unul dintre aceste bastioane, care au supraviețuit cu demnitate și adevăr, este Locașul Sfinții Arhangheli Voievozi Mihail și Gavriil* din orășelul Durlești, una dintre suburbiile cele mai mari ale capitalei Republicii Moldova.

Istoria lui, începută cam  pe la 1800, spune că pe locul actualei biserici a existat un locaș din lemn, timp de circa 60 de ani.

Biserica Sfinții Arhangheli Voievozi Mihail și Gavriil, la 150 de ani de la târnosire

Biserica Sfinții Arhangheli Voievozi Mihail și Gavriil, la 150 de ani de la târnosire, în 2015 Foto sursă: mitropolia.md

În anul 1863, preotul duhovnic Iacob Arviniev a adresat Consistoriului o cerere, prin care solicita acordul de a înălța o biserică din piatră. În document se nota: ”Consistoria duhovnicească a cercetat cererea şi a aprobat-o la 30 aprilie 1863, pentru ca biserica «Sfinţii Voievozi» să fie construită conform proiectului înaintat de arhitectul Lozinschi”. Documentul mai conține și faptul că locașul sfânt a fost construit în urma cererii locuitorilor, fiind amplasat lângă biserica veche, care era din lemn”.

Au urmat ani buni de slujire în fața Domnului întru credință și evlavie, până când asupra țării s-a înălțat pumnul amenințător al vecinului roșu, așa cum numeau comunismul oamenii de rând. Primii care au resimțit amenințarea au fost preoții, care în marea lor majoritate au fost arestați sau persecutați. Deși nu există o atestare în acest sens, se zvonește de prin bătrâni că, în acea perioadă, în apărarea preotului paroh al Bisericii Sfinții Arhangheli Voievozi Mihail și Gavriil au sărit până și oamenii de rând, intimidându-i activ pe ofițerii sovietici.

Preotul Vasile Doncilă și-a găsit sfârșitul în Gulag

Cu toate acestea, cronica acelor vremuri cunoaște și istorii nefericite. Un caz aparte este cel fiului dascălului de la Biserica Sfinții Arhangheli Voievozi Mihail și Gavriil, un anume Vasile Doncilă. Tatăl său a fost conducătorul corului bisericesc din Durlești de prin 1880. Fiul său, la fel, a mers pe linia duhovnicească, terminând Facultatea de Teologie din Cernăuți și fiind în 1917 înrolat în Regimentul I de Husari al Republicii Democratice Moldoveneşti. Un timp a fost protopop al Garnizoanei Chişinău. Preotul Vasile Doncilă a participat la lucrările Sfatului Ţării, dar nu a fost deputat în organul legislativ al Basarabiei. Acolo i-a cunoscut pe toţi liderii Sfatului Ţării, printre prietenii săi, numărându-se Pantelimon Halippa şi Anton Crihan. În 1926 a devenit membru al Partidului Naţional Ţărănesc, iar în 1928 a fost ales senator în Parlamentul României pe listele acestui partid. La divizarea partidului, în 1931, a aderat la gruparea condusă de Constantin Stere.

Vasile Doncilă a fost arestat la 16 iulie 1940. A fost acuzat de „agitaţie şi propagandă antisovietică“ şi „luptă împotriva clasei muncitoare“. A fost învinuit că păstrează literatură antisovietică: în urma percheziţiilor, la el a fost găsit un conspect al unei lecţii ţinute de către mitropolitul Nectarie Cotlearciuc, pe care a ascultat-o pe vremea când era student la Cernăuţi; cartea scriitorului rus Nicolai Markov „Războaiele forţelor oculte” apărută la Paris în anul 1928, o carte editată cu ocazia jubileului de 300 de ani al dinastiei Romanov în Rusia, precum şi câteva exemplare ale revistei „Învăţătorul de religie” din anul 1915. După arest, acesta a fost interogat vreme de doar trei zile, după care i-a fost formulat rechizitoriul  și a fost expediat în Gulag, împreună cu familia sa. Justiția oarbă a Femidei i-a făcut totuși dreptate, dar cu o întârziere de jumătate de secol, preotul Vasile Doncilă fiind reabilitat abia în 1988 de către Procuratura Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești.

Formularul condamnatului Vasile Doncilă

Formularul preotului Vasile Doncilă, condamnat la Gulag Foto sursă: adevărul.md

Revenind însă la starea de lucruri a Bisericii în perioada stalinistă, este interesant să observăm unele focare de rezistență, de exemplu cazul unui anume Consiliu Bisericesc fondat în pripă de câțiva săteni și care, din umbră, continuau activitățile spirituale. Unde mai pui că, pe lângă Biserică, mai activa și organizația Oastea Domnului, mișcare fondată încă de prin 1923 și care reprezenta o părticică din Biserica Ortodoxă Română de atunci. Și dacă, după moartea în 1953 a lui Stalin, se considera că va începe un adevărat dezgheț, de facto am avut parte exact de contrariu, intensificându-se acut tăvălugul comunist și prigoana împotriva Bisericii.

Ordinul Oastea Domnului din Basarabia

Ordinul Oastea Domnului din Basarabia. Foto sursă: medaliireligioase.wordpress.com

Cu toate acestea, credința localnicilor nu a scăzut prea mult, ci dimpotrivă, a luat parcă un avânt. Din mărturiile localnicilor reiese că se respectau cu strictețe posturile și ritualurile. Una dintre enoriașele acelei vremi, ajunsă la frumoasa vârsta de 90 de ani, își amintește: ”Noi la părinți eram mulți copii, dar autoritatea tatei era de neclintit și când ne spunea cu asprime: «Pe mine nu mă interesează ce vă spun la școală – că Dumnezeu nu există, că nu trebuie să credeți. La școală ascultați ce vă spun învățătorii, dar acasă eu sunt stăpân și vorba mea e lege!», atunci știam că din cuvântul lui nu vom ieși”.

Tata ne spunea cu asprime: «Pe mine nu mă interesează ce vă spun la școală – că Dumnezeu nu există, că nu trebuie să credeți. La școală ascultați ce vă spun învățătorii, dar acasă eu sunt stăpân și vorba mea e lege

La 1960, când încă mergea în plin toi furtuna comunistă și exterminarea bisericească, s-a mai încercat o dată închiderea bisericii, dar fără sorți de izbândă, deoarece a răbufnit populația localnică. Este demn de menționat, câtă virtute au avut localnicii, încât s-au găsit dintre cei curajoși care au tras chiar și clopotul ca să dea de știre despre pericolul iminent! Cităm din arhiva păstrată la Biserica Sfinții Arhangheli Voievozi Mihail și Gavriil: ”Emilian Damian, un omuleț josuț și îndesat a tras clopotele Bisericii și s-a urcat pe scaun ca să se facă auzit și văzut la adunarea satului. Acesta a fost însoțit de alt consătean, Ilie Neagu. Deși Miliția se afla la porțile Bisericii, ofițerii sovietici nu s-au încumetat să pătrundă pe teritoriu”.

În ciuda tuturor acestor eforturi, puterea comunistă nu se lăsa bătută și continua asediul, invitând la Sovietul sătesc membrii Consiliului Parohial, unde încercau să îi intimideze, propunându-le să semneze o declarație anti-ecleziastică. Dacă persoana refuza, atunci era amenințată cu repercusiuni de ordin economic (că îi vor fi impuse taxe duble sau triple) sau social (că fiul sau fiica îi va fi exmatriculat/ă).

Puțini însă au căzut pradă acestor ispite. Seara, se adunau la părintele paroh de atunci, Gheorghe Belous, și făceau planuri de activitate, fiind îndrumați de Duhul Sfânt și de Bunul Dumnezeu. Răbdarea lor a fost răsplătită, Biserica numărându-se printre puținele care au ținut piept intemperiilor, fapt pentru care merită toată lauda, mai ales dacă ținem cont de faptul că aproape o mie de biserici și mănăstiri au fost închise în toată țara.

În prezent, Biserica este administrată de către părintele protoiereu Zosima Toia, care este și mâna dreaptă a Mitropolitului Moldovei. Acesta reușește în continuare să propovăduiască cuvântul Domnului și să atragă atenția la importanța educației în rândul fețelor bisericești.

*nota autorului: Denumirea de ”Voievozi” din titulatura Bisericii reflectă ierarhia militară a Arhanghelilor Mihail și Gavriil, și rolul lor de conducători ai cetelor îngerești

Foto deschidere: mitropolia.md

Coborârea de pe Cruce (secolul XVI), icoană expusă la Muzeul Național de Artă al României, comandată de către Doamna Despina Milița după moartea timpurie a fiului său, Teodosie, este o paralelă unică între divinitate și om.

Filosoful geman Martin Heidegger afirma că „arta este o punere în operă a adevărului”, iar continuând această axiomă am ajunge să spunem că arta plastică este transpunerea fluentă a emoțiilor în culoare. Iată de ce, fiind deciși să aflăm cât de adevărată este această idee, am purces la o călătorie prin galeriile Muzeului Național de Artă al României. Fiind basarabeancă de origine, am fost impresionată de impozantul bastion al frumosului național. Purtând pecetea timpului pe fiecare element, Muzeul reușește să ajungă pe picior de egalitate cu alți reprezentanți europeni de tradiție.

Muzeul Național de Artă al României

Muzeul Național de Artă al României. Foto: trecator.ro

Structurat într-o manieră logică, Muzeul prezintă trei expoziții de artă plastică și iconografică aranjate cronologic (de la medieval spre modern), dar și geografic (traversând toată România, de la Moldova până în Transilvania). Și dacă modernismul m-a impresionat cu lucrări bogate în culori și expresivitate, inima mea a rămas în sălile Galeriei de Artă Veche Românească, unde se regăsesc, în mare parte, lucrări din aria iconografică și bisericească.

Icoana hipnotizează prin energia pe care o emană și prin misterul care stă în spatele ei

Am petrecut clipe în șir în fața icoanei Coborârea de pe Cruce, hipnotizată de energia pe care aceasta o emană și de misterul care stă în spatele ei. Am presupus că ar avea o taină, pentru că scena redată, personajele pecetluite pe icoană spun mai multe decât pare la prima vedere.

Tabloul iconografic, datat în perioada 1522 – 1523, o are  în centrul compoziției pe Maica Domnului cu Iisus Hristos în brațe, imediat după momentul când Acesta este coborât de pe cruce. În spatele figurii materne se regăsește imaginea apostolului Ioan, preaiubitul Său ucenic, pe care Iisus, în ultimele clipe, lasă grija mamei sale. “Iată fiul tău!”, i-a strigat de pe cruce Domnul Maicii Sale îndurerate, arătând spre Ioan, singurul din cei doisprezece care Îl urmase în tăcere până pe Golgota. La picioarele Domnului Iisus o avem pe Maria Magdalena, a cărei figură exprimă o smerenie deosebită. Toate figurile biblice au imprimate pe chipuri o durere aparte, trasă de penelul iconografului cu deosebită subtilitate. Trupul lui Iisus poartă nu doar însemnele durerii, ci și o paloare aparte, culoarea menținând registrul întregii lucrări. Gama cromatică aleasă de către artist transmite și ea un mesaj, în care se ascunde o tristețe și deznădejde deosebite.

Ceea ce apare, la prima vedere, într-o disonanță este figura altei mame redate pe această icoană, ținând în brațe un băiat încoronat, fapt care denotă apartenența la familia regală. Săpând în sursele istorice, am descoperit că acest element vine să sublinieze o paralelă unică între durerile materne. Pe de o parte, o avem pe Maica Domnului, iar pe de altă parte, o avem pe Doamna Despina Miliţa deplângând moartea fiului său Teodosie.

Această Doamnă, pe numele său de botez Elena, dar intrată în istorie ca Despina Miliţa este descendentă a familiei imperiale bizantine Cantacuzino, fiica lui Iovan Brancovič, din familia despoţilor sârbi, nepoata mitropolitului Maxim Brancovič şi soră vitregă cu Doamna Elena, soţia lui Petru Rareş.

Doamna Despina Milița

Doamna Despina Milița. Foto: wikimedia.org

S-a căsătorit cu Neagoe Basarab, viitorul Domnitor al Țării Românești, rudă cu marii boieri Craioveşti, în 1504. Au avut împreună şase copii: Ion, Petre şi Anghelina, morţi înainte de vreme, Teodosie, Ruxandra şi Stana. „Viaţa împreună a acestor doi soţi, care s-au înţeles şi s-au iubit, a fost închinată Bisericii şi artei … au strâns, în timpul domniei lor, o întreagă comoară: Evanghelii de aur, căţui de argint, sfeşnice, cruci, inele, paftale, ceşti, toate podoabele ce se puteau culege sau face la noi sau aiurea”, nota autorul Constantin Gane.

Și pentru că destinul lor s-a împletit cu imaginea credinței vii, cele două capete regale au ctitorit împreună biserica Sf. Gheorghe, schitul Ostrov din Călimăneşti, au sprijinit zugrăvirea sau refacerea mănăstirilor Dealu şi Glavacioc, a bisericii Mare din Snagov şi a celei din Tismana, înzestrându-le cu frumoase şi costisitoare obiecte de cult. Cea mai importantă ctitorie a fost biserica Mănăstirii de la Curtea de Argeş, pentru construcţia căreia, spune tradiţia, Doamna a făcut un mare sacrificiu financiar: vânzarea bijuteriilor moştenite de la familia sa din Serbia.

De ce și cum a apărut imaginea Doamnei Milița și a fiului său pe o icoană votivă? Răspunsul se ascunde în chiar originea ei, aceasta fiind o comandă specială a Doamnei pentru biserica Mănăstirii de la Curtea de Argeș. Locul ei este chiar potrivit în această compoziție iconografică, mai ales că însuși Iorga, marele nostru istoric, o cataloga drept „unul dintre cele mai curate chipuri de doamne române. Foarte evlavioasă, iubind ca şi Neagoe clădirile, juvaierele, cărţile preţioase, bună soţie şi duioasă mamă, ea nu-şi dezminţea neamul înalt din care se cobora”.

Unul dintre cele mai curate chipuri de doamne române. Foarte evlavioasă, iubind ca şi Neagoe clădirile, juvaierele, cărţile preţioase, bună soţie şi duioasă mamă, ea nu-şi dezminţea neamul înalt din care se cobora

Istoricul Nicolae Iorga, despre Doamna Despina Milița 

Viața ei a fost însă, sortită unei mări de lacrimi și unei dureri imense. Rămasă văduvă în 1521, aceasta vede cum fiul ei Teodosie este încoronat la frageda vârstă de 16 ani. Pe fondul luptelor pentru putere existente în țară, Teodosie ajunge la Constantinopol, unde caută sprijin, dar moare la 1522. Profund îndurerată de pierderea fiului preaiubit, Doamna Despina Milița comandă această icoană, în colțul stâng al căreia este scris: „Despina făcu să se zugrăvească însăşi cernita sa fiinţă, purtând pe braţe copilul încoronat care nu mai era acuma printre cei vii”.

Inscripția mai conține și rugăciunea adresată Maicii Domnului: „Stăpână, primeşte sufletul robului tău Ion Teodosie Voevod şi adu-l la judecata ta, Doamna Despina.”

Sacralitatea acestei icoane și durerea care i-a dat naștere o fac parte importantă a patrimoniului nostru cultural, având menirea să ne aducă aminte de restriștea vremii și de condiția maternă, care dincolo de trecerea timpului este la fel actuală și de sensibilă.

Vă îndemn ca, atunci când veți trece prin Sala 2 a Galeriei de Artă Veche Românească, să vă opriți pașii pentru a privi cu evlavie imaginea celor două mame îndurerate și a rememora că doar Dumnezeu ne este călăuză și sprijin în clipe de tristețe.

Italia și cultura sa sunt parte inerentă a latinității și, așa cum toate drumurile duc la Roma, și Matricea Românească a decis să meargă în vizită la Institutul Italian de Cultură ”Vito Grasso”, unde în perioada 9-28 octombrie (sic! din motive logistice) are loc Săptămâna Limbii Italiene.

Am fost plăcut surprinși de prestația doamnei profesor Oana Boșca Mălin, lector la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine de la Universitatea din Bucureşti, unde aceasta predă cultură şi civilizaţie italiană şi cursuri despre literatura migraţiei. Conferința cu tema Il Decameron parla con Fellini, Pasolini e i fratelli Taviani a fost o retrospectivă amplă asupra peliculelor cinematografice, în care apare influența boccacciană și mai ales, tematica abordată în Decameron.

Filmele italiene sunt artistice prin definiție și implică o atenție sporită asupra imaginilor plastice sau asupra coloanei muzicale

Accentele puse de doamna profesor au delimitat atât teoriile și curentele deja apărute în cinematografia italiană, cât și aspectele de emoție, de impact desprinse din fondul cinematografic de aur al Peninsulei Italice. Nume mari precum Federico Fellini și al său Boccaccio ’70 sau Pier Paolo Pasolini cu al său Il Decameron au fost perfect încadrate în atmosfera serii.

Mesajul transmis de coodonatoarea conferinței a fost structurat pe analiza unor idei general umane desprinse din context. Așa am ajuns la frumoasa concluzie că filmele italiene sunt artistice prin definiție și implică o atenție sporită asupra imaginilor plastice sau asupra coloanei muzicale. Astfel, am observat ”firul roșu” al evoluției simbolismului decameronian pe întreaga axă cronologică a cinematografiei italice, începând cu primul film sonor de la 1930 La canzone dell’amore până la cea mai nouă peliculă Il maraviglioso Boccaccio, regizată de frații Paolo și Vittorio Taviani.

Acestui ultim film, profesorul i-a dedicat o atenție sporită, subliniind unele particularități în linia de subiect, cum ar fi transpunerea problematicii imigranților, care în prezent sunt la ordinea zilei pe agenda europeană, sau problema raporturilor om-natură.

Clip de prezentare ”Maraviglioso Boccaccio” (2015)

Și pentru că detaliile fac diferența, seara a fost cu atât mai plăcută, cu cât am putut savura o partitură muzicală interpretată la un pian restaurat cu efortul Institutului gazdă. Totodată, atmosfera a fost întregită de un vernisaj semnat de Tonino Mattu, artist plastic italian.

Sperăm că acest proces de schimb cultural româno-italian și viceversa va continua, aducând rezultate de impact pe termen lung.

Hramul Chișinăului, orașul central al Moldovei, are loc în fiecare an pe data de 14 octombrie și este o sărbătoare devenită tradiție la Chișinău, în Basarabia. Corina Moisei vă oferă detalii în prezentul material.

Chișinăul este orașul contrastelor sociale, al sărăciei care merge de mână cu luxul și al nostalgiei, mai cu seamă după vremurile demult apuse. Vremuri în care era cântat, adorat. Timpuri în care oamenii încă fremătau pe străduțele lăturalnice, iar la statuia Marelui Domnitor încă mai veneau miri și mirese să imortalizeze marea lor fericire.

Deși acum orașul tinde să devină un megapolis modern, iar nefericirea oamenilor stă adânc întipărită pe chipuri, el mai are o zi în care renaște din cenușă: 14 octombrie – hramul Chișinăului.

Laudă ţie, străbun Chişinău,
Luminată zidire a neamului meu.
Tu eşti cel mai frumos şi mai drag pe pământ,
Despre tine mereu, Chişinău, am să cânt.

Încă în îndepărtatul an 1994, primarul de atunci, Serafim Urechean, a decis că ar fi cazul să avem un hram religios al orașului, care nu ar coincide însă, cu ziua acestuia. Ziua Chișinăului este data când acesta a fost prima dată atestat în hrisoavele vremii, și anume 17 iulie 1436. Hramul a coincis ca dată cu sărbătoarea Acoperământul Maicii Domnului, pe stil vechi, adică pe 14 octombrie, ceea ce mi se pare de o dualitate aparte. Avem nu doar un hram, ci și un protector spiritual: Maica Domnului.

În egală măsură, sărbătoarea vine însoțită și de perioada roadelor tomnatice, fapt pentru care punem pe piedestal și belșugul capitalei, care o dată în an își adună copiii în brațele sale protectoare. De regulă, sărbătoarea debutează cu o sfântă liturghie la Catedrala Metropolitană, care poartă același hram de obârșie. Sfânta slujbă este oficiată de către Mitropolitul Moldovei, care sfințește pe cei prezenți și binecuvântează Chișinăul pentru bunăstarea acestuia.

sărbatoare orașul Chisinau Basarabia Hramul Chisinaului interior

De Hramul Chișinăului, pretorii capitalei fac program artistic pentru tineret Foto: www.YouTube.com

După finalizarea slujbei religioase, urmează mesajul edilului capitalei, care deschide festivitatea în toată splendoarea ei. Acesta dă startul tuturor activităților, care la drept vorbind, în această zi sunt de o frumusețe aparte. Grație faptului că orașul Chișinău este împărțit în 5 sectoare, conduse de pretori, și programul artistic este și el unul diversificat, conținând 5 arii cu evoluție diferită, unde avem târguri meșteșugărești, mâncare tradițională și vin din belșug.

În unii ani, sărbătoarea avea chiar și un segment dedicat persoanelor în etate, elevilor şi studenţilor din municipiu cu merite deosebite în domeniul ştiinţei, medicinii, culturii şi sportului, menţionaţi cu bursa Primăriei municipiului Chişinău. Aceștia erau invitați în Grădina Publică „Ştefan cel Mare şi Sfânt”, unde primarul general le înmâna premiile binemeritate.

Culminația serii este concertul de muzică modernă și populară, la care participă atât artiști naționali, cât și invitați de peste Prut. Iar pentru că orice sărbătoare trebuie să devină vizibilă tuturor, pe finalul serii avem parte de un foc de artificii de toată splendoarea, care ne reamintește că mai avem cu ce să ne mândrim și că orașul nostru va deveni cândva o metropolă europeană.

Foto deschidere: jurnal.tv

Una dintre cele mai frumoase tradiţii de toamnă din Basarabia are loc în luna octombrie, când Ziua Vinului creează o atmosferă de sărbătoare câmpenească. Fiica locului, Corina Moisei, vine cu detaliile.

Basarabia este țara strugurilor copți pe gliile strămoșești și a vinului dulce-acrișor care mustește în beciurile gospodarilor. Este locul unde Bacchus și-a lăsat moștenirea divină, iată de ce fiecare toamnă vine cu roadă spornică și sărbători menite să ne mențină vii obiceiurile seculare. În anul 2001, a fost decis ca pe această palmă de pământ mioritic să fie sărbătorită cu regularitate Ziua Vinului. Așa că, în fiecare prim week-end al lunii octombrie, gospodari și gospodine de pretutindeni își dau întâlnire și sărbătoresc rodul muncii lor în sfera vinificației.

Dar să o începem cu începutul. Vinificația în teritoriul basarabean datează cam de prin secolul XV, când primele sorturi de viță de vie au întâlnit pământul rodnic al acestui colțișor de rai. Se pare că acest mariaj frumos a fost sortit undeva în ceruri, pentru că am ajuns prin veacuri să avem cel mai bun și mai gustos vin, recunoscut la nivelul întregii lumi. Chiar și marele domnitor Ștefan cel Mare a purtat cinstea acestui meșteșug, aducând de pe muntele Athos câteva feluri de viță de vie, devenite ulterior pilonul de bază al producției autohtone.

Chiar și marele domnitor Ștefan cel Mare a purtat cinstea acestui meșteșug, aducând de pe muntele Athos câteva feluri de viță de vie

Chiar dacă secolele au trecut și tehnologiile avansate și-au făcut loc în viețile noastre, viticultura și vinificația au rămas încă impregnate de aromele tradițiilor strămoșești. La noi se culeg strugurii pârguiți cu mâinile goale și fiecare familie face clacă, adunând prieteni și rude care pornesc dis-de-dimineață la muncă. Roada strânsă este adusă apoi pe la casele oamenilor, unde strugurii sunt zdrobiți și trecuți prin teasc, iar sucul pregătit merge la bine-meritata odihnă, unde fierbe cu pasiune și răbdare. Primul must este cel cu care Sărbătoarea Vinului ne întâmpină, mai ales că programul acestui eveniment include și târgul marilor și micilor vinării locale, precum și al meșteșugarilor de tradiție. Muzica bună, plăcintele și carnea friptă sunt accesoriile firești ale acestei stări generale de bine.

Vinul din Basarabia, veritabil simbol pe plan mondial

Vinul din Basarabia, veritabil simbol pe plan mondial

Două zile și două nopți durează această poveste cu multe dansuri și voie bună, îmbiind oamenii să respecte munca depusă și rezultatele obținute. Cu ocazia acestei sărbători se fac și anumite totalizări, se poate observa care vinuri vor fi cele mai bune sau ce culoare va predomina în paharele oamenilor pe tot timpul anului. Locul sărbătorii diferă de la an la an, iar mai nou, în vâltoarea modei festivalurilor, care ne-a învăluit și pe noi, întreprinderile vinicole optează pentru organizarea tururilor viti-vinicole chiar pe teritoriul fabricilor și plantațiilor lor. În egală măsură, vizitatorii pot opta pentru participarea la prepararea vinului sau doar la degustarea acestuia, ambele acțiuni fiind, în egală măsură, distractive și educative, mai ales pentru tânăra generație, care are obligația morală să conserve tradițiile deja existente.

Nu în zadar chiar și pe harta geografică, Basarabia are forma unui strugure imens, scăldat în razele unui soare temperat

Frumusețea acestei sărbători este cu atât mai intensă, cu cât reunește familii, rude, copii și adulți într-o horă tomnatică, exact în momentul când întreaga țară se îmbracă în haina brumarului. Și cel mai important este că se recoltează nu doar roada materială, ci și cea spirituală, căci doar cu sensibilitatea și empatie se obțin rezultatele scontate. Iată de ce, Sărbătoarea Vinului este și o totalizare, un fel de bilanț natural, firesc al trudei depuse. Fețele oamenilor în această zi radiază de fericire și satisfacție pentru că au atins cu succes prima etapă în lunga călătorie a vinului.

Una dintre cele mai frumoase şi mai aşteptate tradiţii de toamnă în Basarabia: Ziua Vinului

Una dintre cele mai frumoase şi mai aşteptate tradiţii de toamnă în Basarabia: Ziua Vinului Foto: timpul.md

De ce este relevantă această sărbătoare și de ce nu am optat pentru un simplu festival? Răspunsul la această întrebare reiese din simbolismul basarabean. Nu în zadar chiar și pe harta geografică, Basarabia are forma unui strugure imens, scăldat în razele unui soare temperat. Iar dacă munca onorează omul, de ce nu am sărbători una din formele sale speciale și anume, truda câmpului cu viță-de-vie. Așa că, eventual dacă ajungeți la Chișinău în primul week-end al lunii octombrie, lăsați-vă ademeniți de sunetele muzicii, de aromele mustului și ale plăcintelor coapte pe vatră, și veți descoperi un univers românesc aparte.

Ziua Vinului aduce atât roadă materială, cât şi roadă spirituală

Ziua Vinului aduce atât roadă materială, cât şi roadă spirituală Foto: finewine.md

 

Foto deschidere: tv8.md

Aici îşi dorm somnul de veci mari români basarabeni, precum poetul Grigore Vieru şi artiştii neamului Ion şi Doina Aldea-Teodorovici, dar şi sute de mii de oameni simpli. Matricea Românească vă prezintă povestea locului considerat a fi cel mai mare cimitir din Europa: cimitirul Doina din Chişinău, Basarabia.

Umbrele apusului se lasă încet peste pietrele funerare, mimând o linişte veşnică. Doar cucuvelele mai sparg, din când în când, firescul acestei somptuozităţi. Dar nimeni nu este deranjat de ele, iar ecoul cântului lor nefericit şi rău-vestitor nu mai poate supăra existenţa celor care odihnesc în Cimitirul Doina din Chișinău. Numele uzual, implantat în memoria basarabenilor, este contrariant şi bizar, dar atât de familiar, încât nu ne imaginăm un altul mai potrivit.

Ştii, omul este construit aşa de uimitor, încât crede foarte uşor în moartea tuturor celor din jur, numai în a lui nu – Scrisorar, de Mihail Şişkin

Pornit de pe la 1966, acesta a devenit un veritabil oraş al umbrelor, al amintirilor dizolvate în neant. Amplasat în inima Capitalei Chișinău, locul de veci are circa 266 de sectoare, adăpostind un număr impunător de 300.000 de morminte, ceea ce i-a făcut pe englezi să îl catalogheze drept cel mai mare cimitir din Europa. Devenit emblematic pentru basarabeni, acest cimitir a reuşit astfel să apară şi pe harta mortuară a Europei, pervertindu-ne la rangul de sfetnici tăcuţi ai morţilor obosiţi. Căci la noi se moare de istoveală, de epuizare, de dizolvare a spiritului în apele tulburi ale existenţei. Bătrânii dispar din viaţă ca şi fluturii care se apropie prea tare de foc, iar Cimitirul Doina îi primeşte în braţele sale imense, trecându-i peste adâncimile Styxului şi aşternându-le coşciuge de faimă şi de glorie.

Cimitirul Doina din Chișinău, un "veritabil oraş al umbrelor"

Cimitirul Doina din Chișinău, un “veritabil oraş al umbrelor” Foto: timpul.md

Purtând hramul Sfântului Lazăr, Cimitirul Doina a intrat în atenţia publicului atunci când, în 2011, HBO a lansat un film documentar în regia lui Pavel Cuzuioc, intitulat „Doina Groparilor”. Pelicula a atins anume acele particularităţi basarabene ale riturilor mortuare, care pot provoca adeseori stupoare. De exemplu, aici în Chișinău, ne rezervăm locurile la cimitir încă de pe timpul vieţii – şi să nu credeţi că e o treabă uşoară! Nici pe departe. Vă aşteaptă o luptă acerbă cu vulpoii birocratici şi cu cei care au transformat cimitirele într-o afacere prosperă.

https://www.youtube.com/watch?v=GBO98eNYtWo

Doina groparilor – promo

Documentarul descrie, în egală măsură, şi obiceiurile activităţii de gropar, care presupune nervi de fier şi răbdare de cal, mai ales pe timpul iernii, când pământul nu mai primeşte cu atâta uşurinţă trupurile neînsufleţite. Şi pentru că, la noi, moartea coseşte cu perseverenţă, iar Cimitirul Doina devine tot mai neîncăpător, administraţia instituţiei funerare a înaintat în 2016 un demers cu privire la extinderea teritorială cu încă 50 de hectare. S-ar spune că umbrele invadează hotărât acest oraş trist…

Lăsând de o parte această melancolie uşor depresivă, am putea privi Cimitirul Sf.Lazăr ca pe un element contrastant în comparație cu celălalt mare panteon din Chișinău, Cimitirul Armenesc. Acesta din urmă a devenit veșnic loc de odihnă pentru ilustre personalităţi basarabene trecute în nefiinţă, precum: Grigore Vieru – cel mai iubit poet contemporan al neamului românesc, soprana Maria Bieşu – figură emblematică a Operei, cea care ne-a dăruit-o pe autentica Madama Butterfly, Cio-Cio-San, nemuritorul cuplu de inimi gemene – Doina şi Ion Aldea Teodorovici, precum şi sculptorul Alexandru Plămădeală, cel care a creat statuia lui Ştefan cel Mare din Grădina Centrală a Capitalei, dar şi bustul lui Alexei Mateevici.

Statuia marelui poet român Grigore Vieru, veghind locul de veci al acestuia, din Cimitirul Armenesc din Chișinău

Statuia marelui poet român Grigore Vieru, veghind locul de veci al acestuia, din Cimitirul Armenesc din Chișinău Foto: unimedia.info

Mormântul celor două inimi gemene în dragoste, cânt şi poezie, marii români basarabeni Ion şi Doina Aldea-Teodorovici

Mormântul celor două inimi gemene în dragoste, cânt şi poezie, marii români basarabeni Ion şi Doina Aldea-Teodorovici Foto: elldor.info

Dacă în Cimitirul Armenesc dăm peste opulență, lux și exces, în Cimitirul Sf. Lazăr stau sub adăpostul vremii generații de basarabeni. Nici istoria demult apusă nu a lăsat neatinsă acest petic de pământ, iată de ce la Sf.Lazăr sunt îngropați și soldaţi germani căzuţi în cel de-al II Război Mondial, iar comemorarea lor demonstrează o dată în plus că suntem egali în fața Providenței.

Noi suntem pur şi simplu o formă de existenţă a timpului. Suntem purtătorii lui. Şi vectorii. Deci timpul este un fel de boală a Cosmosului

Cert este că imaginea Cimitirului Doina inspiră respect, iar uliţele lui denotă o infrastructură aparte, care în penumbra apusului solar se transformă într-unul din decorurile desprinse din romanele lui Daphne du Maurier sau Edgar Allan Poe. Atunci când păşeşti pe străzile acestui oraş căzut în bernă, te simţi minuscul, uitat, iar statuile în mărime naturală amintesc şi mai mult cât de peren şi spumos poate fi timpul, aşa cum îl vede şi autorul rus Şişkin care spune că „noi suntem pur şi simplu o formă de existenţă a timpului. Suntem purtătorii lui. Şi vectorii. Deci timpul este un fel de boală a Cosmosului”. Se prea poate că acest cimitir este ultima staţie a gării, de unde trenul nu va mai purta înapoi pasagerii îmbătrâniţi.

Cimitirul Doina din Chișinău este scena unor morminte opulente

Cimitirul Doina din Chișinău este scena unor morminte opulente Foto: report.md

 

Foto deschidere: timpul.md

Lămâița, Victorița sau Vișină în ciocolată – acestea și alte feluri delicioase învelite în staniol argintiu mi-au fost tovarăși de năzbâtii și descoperiri, căci în Basarabia nici o copilărie nu a trecut fără imaginea dulce a insignei Bucuria, o marcă notorie în industria bomboanelor.

Țin minte cum îmi aducea mămica pungile pline ochi cu surprize la sărbătorile de iarnă și cum le păstram cu sfințenie, mâncând cu măsura și răbdarea unui copil de 5-6 ani. Răsturnam punga pe masă și le sortam după culori, feluri și desene. De ici îmi zâmbea un Pinocchio cu cheiță de aur, de dincolo o Mască aurie și un pic mai încolo o Scufiță Roșie gata de drumeție.

De ici îmi zâmbea un Pinocchio cu cheiță de aur, de dincolo o Mască aurie și un pic mai încolo o Scufiță Roșie gata de drumeție

După ce clădeam turnulețele dulci, începeam să împart după merite și afecțiune tuturor celor dragi. Bunicul se alegea cu un Meteorit, iar bunica lua mereu un Chișinăul de seară, căci știa că noi cei mici nu prea ne dădeam în vânt după prune în ciocolată.

Se pare însă că anume acest tip de bomboane necesită o maturitate specială, iar acum la ai mei 24 le întovărășesc cu un pahar de șampanie Lacrima dulce sau vin alb de Purcari. Mămica primea cea mai mare parte din cadoul meu, căci era și este cea mai bună prietenă, așa că la dulce sau la greu ne împărțeam frățește. Îi dădeam câte una din fiecare și chicoteam ștrengărește când le mâncam cu plăcerea unor copii mici.

Chişinăul de seară (dreapta) şi bomboanele Moldova, două dintre mărcile de prestigiu ale grupului Bucuria din Basarabia

Chişinăul de seară (dreapta) şi bomboanele Moldova, două dintre mărcile de prestigiu ale grupului Bucuria din Basarabia Foto: flowersmoldova.com

Retrospectiva trecutului îmi aduce și acum aminte de aromele și senzațiile trezite de acele bomboane, iată de ce, înarmată acum cu o ciocolată Dor, am decis să vă delectez cu istoria de succes a unei producții autohtone. Fabrica Bucuria, fondată în septembrie 1946, a reușit să aducă decenii la rând fericirea în casele oamenilor. Este cea mai mare întreprindere moldovenească specializată în producerea tuturor tipurilor de produse de cofetărie zaharoase, ciocolatei și produselor de ciocolată. Portofoliul produselor depășește 450 de denumiri și este în permanentă creștere.

Fabrica Bucuria, fondată în septembrie 1946, a reușit să aducă decenii la rând fericirea în casele oamenilor

Istoria Fabricii nr. 1 începe în îndepărtatul an 1946, când este emisă Ordonanța Sovietului de Miniștri al republicii privind modernizarea și lansarea producției în baza fostelor întreprinderi rudimentare. Ceea ce uimește este rapiditatea cu care autoritățile acelei vremi au transformat fostele cazarme militărești în spații destinate producerii gustului dulce. O metaforă finală elocventă, când urmele războiului sunt șterse cu aromă de vanilie și cacao. Metamorfozele nu s-au oprit aici, și Fabrica a trecut de-a lungul timpului de la producție mixtă de paste făinoase și bomboane la statutul de cel mai mare producător autohton de bomboane și derivate din ciocolată, cu circa 90% din volumul producției de bomboane din Republica Moldova.

Dincolo de cifrele reci și de performanțele obținute, fabrica ”Bucuria” este un veritabil simbol al Basarabiei. Avem cele mai gustoase dulciuri cu titluri savuroase: Moldova (trufe cu napolitană sfărâmată), Lapte de pasăre (sufleu de ciocolată, lapte sau lămâie învelit într-un strat generos de ciocolată) sau Clepsidra (umplutură de cocos învelită în stropi de ciocolată și fulgi ușori). Chiar și acum, când scriu aceste rânduri, papilele mele gustative rememorează dulceața anilor de copilărie, când primeam în dar aceste dulciuri.

Bomboanele Bucuria au gust de fericire

Dacă veți avea vreodată plăcerea de a ajunge pe meleagurile noastre, vă invit cu drag să probați aceste bunătățuri în magazinele oficiale ale Fabricii, intitulate simbolic ChocoVille, unde cu siguranță copiii din noi se vor abandona plăcerilor și ispitelor dulci. Fericirea, până la urmă, are gust dulce.

Cu drag, din Basarabia!

Poezie, libertate, iubire, Patrie şi Mamă:  sunt cuvintele care descriu cel mai bine opera şi viaţa celui care a fost marele poet român Grigore Vieru, din Basarabia. Un omagiu Matricea Românească.

Oamenii nu își scriu epitafuri, nu se gândesc la moarte, nu vor să îi accepte omniprezența și încearcă în fel și chip să o anuleze. Ne prindem de viață ca niște furnici de firul ierbii pe timp de ploaie. Avem în sânge dorința fierbinte de a trăi clipa și suntem gata să ne punem sufletul pe tava destinului pentru încă câteva secunde de existență. Veți spune că e vorba de autoconservare, de continuitate a neamului – și cred că veți avea dreptate în final. Toți facem asta, dar mai puțini o recunosc. Sunt, însă, printre noi, ființe speciale, rupte de tumultul acestei sorți grăbite, care creează pentru frumos și bine, care elogiază valorile mai presus de propria lor fericire și care plătesc un preț prea înalt pentru această misiune.

”Sunt iarbă. Mai simplu nu pot fi”. Aceste cuvinte stau gravate pe piatra funerară a marelui poet român basarabean Grigore Vieru, ca o veșnică aducere aminte a simplității și omeniei cu care ne-a cucerit inimile. Este dificil să pui pe hârtie cuvinte de laudă pentru un poet național, deoarece cuvintele sunt fade și puține pentru a transmite un mesaj vivace, care pulsează în sufletele noastre, dar totuși voi încerca să o fac cât mai bine.

Mă număr în rândurile generației ”Albinuța”. Fericiții copii care, de la grădiniță, învățau din acest abecedar. Şi nu era un simplu manual, ci o încropire frumoasă de poezie și educație, ieșită de sub penița marelui autor. Și acum țin minte strofele învățate cu tragere de inimă la matineele primăverii:

– Bună vreme, ghiocel!
– Bună vreme, băieţel!
– Hai cu mine, eşti desculţ…
– Dacă noi suntem mai mulţi!

Sau ale iernii:

Fuga-fuga,
Cu fuguţa,
Iese-afară
Săniuţa!
Ninge, ninge, ninge, ninge,
Şi-a rămas
În pom o minge!

De drag ce ne era, l-am tot răsfoit și învățat din scoarță-n scoarță. Cu câtă mândrie ne rosteam rimele învățate și gesticulam ca niște mici artiști! Dar nu ne-am oprit din a-i admira talentul nici pe băncile liceului, unde învățam poezii dedicate graiului matern:

Frumoasă-i limba noastră

Pe ramul verde tace
O pasăre măiastră,
Cu drag şi cu mirare
Ascultă limba noastră

De-ar spune şi cuvinte
Când cântă la fereastră,
Ea le-ar lua, ştiu bine,
Din limba sfântă-a noastră.

Neamului românesc:

Scrisoare din Basarabia

Din Basarabia vă scriu,
Dulci fraţi de dincolo de Prut.
Vă scriu cum pot şi prea târziu,
Mi-e dor de voi si vă sărut.

Credeam că un noroc e plaga,
Un bine graiul cel sluţit.
Citesc azi pe Arghezi, Blaga –
Ce tare, Doamne-am fost minţit!

Cu pocăinţă nesfârşită
Mă rog iubitului Isus
Să-mi ierte vorba rătăcită
Ce despre tine, frate, am spus.

Din Basarabia vă scriu,
Dulci fraţi de dincolo de Prut.
Vă scriu cum pot şi prea târziu,
Mi-e dor de voi şi vă sărut.

Vieru a trăit prin poezie, a implantat în noi destoinicul și vrednicul, ca pe niște piloni existențiali, și a făcut-o cu toată credința unui luptător neobosit. Predestinat să fie prigonit pentru dreptate, Vieru a reușit să țină piept, chiar și în timpurile cele mai neguroase. S-a născut pe 14 februarie 1935, în satul Pererîta, în familia lui Pavel și Eudochia Vieru, plugari români (așa cum îi plăcea să le zică).  Rămas orfan de tată, care plecat la război nu s-a mai întors, și crescut cu multă dragoste de mama sa, a reușit prin muncă și devotament să obțină rezultate impresionante pentru acele vremuri.

A absolvit școala de 7 clase din satul natal, în anul 1950, după care urmează școala medie din orașul Lipcani, pe care o termină în 1953. În anul 1957 debutează (fiind student) cu o plachetă de versuri pentru copii, ”Alarma”, apreciată la justa valoare de criticii literari. În 1958 termină cu diplomă roșie Institutul Pedagogic „Ion Creangă” din Chișinău, facultatea Filologie și Istorie. Se angajează ca redactor la revista pentru copii „Scânteia Leninistă”, care va deveni decenii mai târziu revista „Noi”, și ziarul “Tînărul leninist”, transformat ulterior în “Florile Dalbe”.

Personalitate a culturii române, Grigore Vieru este sinonim cu frumuseţea cuvântului

Personalitate a culturii române, Grigore Vieru este sinonim cu frumuseţea cuvântului Foto: http://www.rasputin.md/

Anul 1968 este unul hotărâtor pentru destinul poetului, dând naștere volumului de versuri lirice ”Numele tău”. Cartea devine, pe bună dreptate, cea mai originală apariție poetică. În chiar anul apariției, este inclusă ca obiect de studiu la cursurile universitare de literatură națională contemporană. Trei poeme din volum sunt intitulate: Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Brâncuși, iar alte două sunt închinate lui Nicolae Labiș și Marin Sorescu, asemenea omagii apărând pentru prima oară în literatura poetică basarabeană postbelică.

Dar ceea ce l-a transformat într-un erou al poporului – iar acest apelativ i se cuvine de bună seamă – este implicarea acestuia în Mișcarea de Eliberare Națională din Basarabia, alături de Ion și Doina Aldea Teodorovici, Ion Vatamanu sau Adrian Păunescu. Grație lui, am avut fericita împlinire a visului, tăgăduit decenii, de a vorbi în limba română peste tot, de a scrie cu buchia latinității. Lui Vieru îi datorăm sensibilitatea națională și descătușarea identității statale. Penița sa ne-a redeschis drumul spre Patria-mamă, căci el însuși spunea: ”Dacă visul unora a fost să ajungă în Cosmos, eu viața întreagă am visat să trec Prutul”.

Prolific în poezie şi mare luptător pentru libertate: Grigore Vieru

Prolific în poezie şi mare luptător pentru libertate: Grigore Vieru Foto: http://flacaratv.md/

Atât de modest și de omenos vorbea de pe tribuna eliberării, încât inspira nu doar încredere în forțele unui neam obosit, dar și certitudinea unui viitor luminos pentru noi toți. Dincolo de acest război pentru dreptate, el rămânea un domn cu părul grizonat, adus de spate și pecetluit să poarte grijile noastre în suflet. Inima lui a fost mereu împărțită între două mari iubiri: de Popor și de Mamă. Așa că, atunci când vorbești despre Vieru, este imposibil să nu îi admiri talentul cu care elogia, în poezie, imaginea maternă:

Făptura mamei

Uşoară, maică, uşoară,
C-ai putea să mergi călcând
Pe seminţele ce zboară
Între ceruri şi pământ!

În priviri c-un fel de teamă,
Fericită totuşi eşti –
Iarba ştie cum te cheamă,
Steaua ştie ce gândeşti.

Cântec de leagăn pentru mama

Dormi-adormi, măicuţă dragă,
Dorm nepoţii tăi de fragă,
Dorm şi blidele spălate,
Dorm şi rufele curate;
Dorm trudite-a scării trepte
Lângă cuibul meu de pietre,
Doarme-n tihnă greieraşu-n
Clopoţelul de la uşă;
Doarme casa ta bătrână,
Doarme via sub ţărână.
Dormi! Prin vis, pe val de mare,
Să te vezi copilă mare,
Lângă-un ciob şi o cordică
Să te vezi copilă mică.
Să te vezi şi mai înainte:
Când erai cum nu ţii minte.
Dormi, măicuţa mea albită,
Dormi, măicuţa mea iubită!

Ca orice minune dăruită unui pământ secătuit, miracolul Vieru ne-a părăsit prea repede și prea durut. Inima lui nu a mai avut putere să bată după un accident rutier și a plecat la ceruri, de unde ne veghează aidoma unui părinte grijuliu și ne învață să nu purtăm ranchiună morții:

Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc.
Vei fi mare tu, eu voi fi mic,
Dar numai din propria-mi viaţă trăiesc.

Nu frică, nu teamă,
Milă de tine mi-i,
Că n-ai avut niciodată mamă,
Că n-ai avut niciodată copii.

Foto deschidere: edituradoxologia.ro

Corina Moisei

Corina Moisei

Basarabeanca din echipa Matricei Româneşti. Artist în suflet, dependentă de cărți și de cultură, în toate formele ei
Corina Moisei

Cântul și liricul sunt nimfele culturale ale unui popor, care mai înainte de a vorbi a cântat. Basarabia, deși micuță și ascunsă în inima Europei, are cu ce se mândri în materia poeziilor și melodiilor – veritabil balsam pentru suflet. Aceste tandre acorduri ne-au însoțit din fragedă copilărie, când ne cânta mama: „Nani-na, nani-na, dormi acum, fetița mea” și până la epopeea independenței, când decis a fost că Moldova se vrea întoarsă în latinitate.

Așa că din trupul mumei naționale a luat ființă un duet, un cuplu de oameni care au cântat durerile neamului, care au pus pe note sentimentele și frustrările unui popor indecis prin definiție. Uniți atât pe pământ printr-o căsătorie, cât și în ceruri prin spirit, Ion și Doina Aldea-Teodorovici sunt figuri emblematice ale patrimoniului nostru cultural. Iată de ce, în acest material, am decis să le aduc un elogiu.

O mare dragoste: soții Ion si Doina Aldea-Teodorovici, embleme pentru muzica românească din Basarabia

O mare dragoste: soții Ion si Doina Aldea-Teodorovici, embleme pentru muzica românească din Basarabia. Sursa foto: iticket.md

Ion Aldea-Teodorovici s-a născut în mod miraculos, de sărbătoarea Bunei Vestiri (cred că a fost un semn providențial), în orașul Leova, RSS Moldovenească. Tatăl său, Cristofor Teodorovici, a fost preot, nevoit în perioada ocupației sovietice să se retragă din biserică. Mama sa, Maria Aldea, a fost moașă. Doina Marin, numele de fată, s-a născut pe 15 noiembrie 1958, în orașul Chișinău, în familia intelectualilor Eugenia și Gheorghe Marin. Tatăl său a fost scriitor și jurnalist, iar mama – profesoară de Limbă și Literatură Română. De la începuturile vieții erau predestinați să aducă arta și frumosul în capul mesei. Ambii talentați și puternici, au decis că nu pot fi egoiști și că țara asta mioritică merită ceva mai bun.

Cândva…

Îți amintești la ce visam,

Când hoinăream

Pe coama munților.

Cândva…

Visam mereu în doi să fim

Și-n toamnă să ne logodim

În toiul nunților

                                                                                                              (Versuri din cântecul Balada familială)

Anul 1982 este, pe bună dreptate, momentul inițierii acestei comuniuni spirituale, care s-a întins pe un deceniu. În 1991 câștigau premiul presei la Festivalul Național de Muzică Ușoară „Mamaia – 91”. În 1992 sunt protagoniștii filmului „Dragostea ce mișcă sori și stele” și în același an sunt delegați la Festivalul „Cerbul de aur” de la Brașov, stabilind o tot mai strânsă colaborare cu frații de peste Prut.

Decursul istoric i-a prins într-un vertij, numit renaștere națională, motivându-i să creeze și să dea naștere unor simboluri care vor dăinui. Așa că au dăruit națiunii cântece de un profund patriotism, cum sunt „Suveranitate”, „Sfântă ni-i casa”, „Mănăstirea Căpriana” și altele. Dar nu s-au mulțumit să stea doar în marginea luptelor de regăsire, ci au urcat pe baricade, cântând în fața luptătorilor din războiul de pe Nistru împreună cu poeții Grigore Vieru, Adrian Păunescu.

Țin minte cum mama îmi punea la casetofonul vechi cântecele lor, cum vocea lor catifelată se îmbia și se ridica aidoma unor rugăciuni spre cer. Chiar și acum, la maturitate, mă ating „Sărut, femeie, mâna ta” sau „Floare dulce de tei”. Nu doar muzica le era frumoasă, ci și chipurile, dar mai ales iubirea. Dacă există cu adevărat suflete-pereche atunci, indubitabil, ei au fost. Chiar și moartea nu i-a putut despărți, deși ni i-a luat prea repede.

Omagiu statuar adus celor doi artiști în Basarabia

Omagiu statuar adus celor doi artiști în Basarabia Sursa foto: www.publika.md

Au plecat în neființă în urma unui accident rutier de pe șoseaua DN2 în noaptea de 29 spre 30 octombrie 1992. Dispariția lor subită a provocat multă durere și chiar teorii conspiraționiste, dar ceața memoriei i-a învăluit exact așa cum au plecat, ei doi și un mic suflețel de copil, pe care Doina îl purta sub inimă.

Doina şi Ion Aldea-Teodorovici – Eminescu (Cerbul de Aur 1992)

Ion Aldea-Teodorovici – Sărut femeie mâna ta 

Corina Moisei

Corina Moisei

Basarabeanca din echipa Matricei Româneşti. Artist în suflet, dependentă de cărți și de cultură, în toate formele ei
Corina Moisei

Cultura și progresul tehnic reprezintă un tandem materializat recent, dar care reușește să vizeze publicul interesat, oferindu-ne hrană spirituală și festinuri creaționale. Iată de ce în Basarabia, atunci când vorbim despre selecții culturale, în profunzimea lor, percepem cu prioritate resursele de social media. Chișinăul, în calitatea sa de amfitrion basarabean, mai are mult de lucrat la acest capitol, dar sămânța a fost deja plantată cu succes, dând primele roade modeste.

Ne putem astfel mândri cu câteva portaluri de cultură și artă, care propagă cu succes valorile societății basarabene. Topul selecțiilor noastre este deschis de un proiect inedit, lansat recent, intitulat Haibun.md. Bazat pe culturalizare, acesta ne informează despre cele mai importante noutăți în materie de citit, de apariții editoriale și de idei inovative din lumea literaturii contemporane. Cea care a fondat această platformă culturală este Doina Lungu, o tânără autoare de carte, care împreună cu alte două tinere bibliofile  (foto jos) a decis că publicul moldav are nevoie de un respiro în materie artistică. Pe pagina de internet a revistei puteți observa originalitatea și inventivitatea fetelor, care nu s-au rezumat la scris, ci au creat – în acord cu ultimele tendințe – și un vlog  pe care fac recenzii pentru diverse cărți.

În lista noastră își are locul și revista ”Literatura și arta”, ce reprezintă tribuna oficială a Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. Din păcate, aceasta are anumite carențe la capitolul actualizare și poartă amprenta anilor trecuți. Este, însă, utilă criticilor literari și celor care își doresc să afle noutăți despre lucrările autorilor autohtoni.

Un reper în cultura din Basarabia - Echipa platformei haibun.md

Un reper în cultura din Basarabia – Echipa platformei haibun.md Foto: pagina Facebook Haibun

De la forumuri online, la cluburi de carte „reale”

O pondere tot mai mare în acest segment o au forumurile dedicate cititului, care și-au fixat pozițiile în spațiul Facebook. Aici nu pot trece cu vederea grupul ”Ce carte citești”, fondat de către Diana Ranga-Enachi și moderat de către Nata Eu. Aceasta din urmă este și o bloggeriță de succes, care deține pagina Maratonul de lectură. Deși este stabilită în Cluj, reușește să mențină legături strânse cu Chișinăul, organizând atunci când revine reuniuni de suflet în care implică activ orice fel de cititori, de la cei veterani la novici.

Și pentru că acest manifest cultural a avut priză la public, în scenă și-au mai făcut apariția câteva cluburi de carte, active atât în mediul online, cât și în afara acestuia. Aici menționăm ”Clubul cititoarelor moderne”, fondat de către Victoria Anna, care reușește să provoace atenția doamnelor și domnișoarelor la cititul în grup, în paralel și în schimb de opinii.

Dacă acest proiect optează pentru o ambianță destinsă, următorul rămâne fidel canoanelor tradiționale, reprezentând un veritabil cenaclu cu întâlniri regulate și autori cunoscuți atât în interiorul țării, cât și dincolo de hotarele ei. Este vorba despre Cenaclul Republica, al cărui nume reflectă aspirațiile noastre independente și care este centrat pe un public inițiat în literatură. Cenaclul Republica este cenaclul Bibliotecii Naţionale din Chişinău. El este iniţiat şi moderat de către  Moni Stănilă, cu suportul activ al scriitorilor Alexe Rău, Alexandru Vakulovski Dumitru Crudu şi al doamnei Raisa Melnic.

Eveniment organizat de Cenaclul Republica, ce aparține Bibliotecii Naționale din Chișinău

Eveniment organizat de Cenaclul Republica, ce aparține Bibliotecii Naționale din Chișinău Foto: deschide.md

Filme bune ca un vin vechi

Dar să nu credeți cumva că viața noastră culturală se rezumă doar la citit. Nici pe departe. Basarabenii optează și pentru alte forme de culturalizare, precum teatrul, cinematografia sau cluburile oratorice. Aici în ajutor ne vin festivalurile de film, precum Cronograful sau, mai nou, TIFF-ul, care va trece în curând Prutul. Pentru a fi la curent cu noutățile în materie de evenimente de acest gen apelăm la site-uri precum: allfun.md (o platformă preponderent în limba rusă), fest.md (site în limba română cu actualizare destul de bună) și desigur iticket.md (care este un magazin online de bilete cu informații depline despre evenimente curente și viitoare).

Prima ediție a TIFF în Basarabia vine la Chișinău

Prima ediție a TIFF în Basarabia vine la Chișinău Foto: iticket.md

Desigur, la final nu puteam să trec cu vederea festinurile gastronomice și vinicole, care în ultimul timp au luat amploare la noi. Aici este interesantă apariția Finewine.md, o platformă culturală, dar nu numai, unde se discută activ realizările noastre în materie de vinuri, cu care într-adevăr ne putem mândri, așa că dacă ajungeți în Chișinău vă puteți delecta cu evenimente marca  ”La vie en Rose” – degustări de vinuri în diverse localuri de bonton. În aceeași ordine de idei, puteți accesa pagina de Instagram / Facebook a platformei Restoguide, dacă doriți să alegeți un restaurant cu mâncare delicioasă de la noi.

Sper că toate aceste recomandări vă vor intriga și convinge să ne vizitați cât de curând, căci în ciuda problemelor de la noi rămânem un popor ospitalier.

Cu drag, din Basarabia!

 

Foto deschidere: Aleea Clasicilor din Parcul Ștefan cel Mare și Sfânt, din Chişinău

Corina Moisei

Corina Moisei

Basarabeanca din echipa Matricei Româneşti. Artist în suflet, dependentă de cărți și de cultură, în toate formele ei
Corina Moisei

Familia, ca și concept funcțional, a fost mereu catalogată drept etapa primară a constituirii unei societăți. Iată de ce, atunci când urmărim scopul de a cunoaște mai îndeaproape cultura și salba de tradiţii a unui neam, trecem dincolo de cortina unui cămin și asistăm la taina existențială a membrilor acestuia. Grație faptului că provin din Basarabia, am avut fericita ocazie de a observa în detaliu tradiționalismul și ideile fundamentale pe care se bazează traiul în comunitățile familiale moldovenești.

Printre cele mai importante trăsături ale familiei basarabene se numără convenționalismul și rigorile pe care le respectăm, datorate, în mare parte, trecutului nostru sovietic. Optăm pentru mariaje timpurii, încheiate cam de la 20 de ani, și ne dorim, în mare parte, o droaie de copii cu care să ne asigurăm așa numita “cană cu apă la bătrânețe”. Până nu demult, era condamnabil concubinajul, mai ales că venea să încalce criteriile religioase. În definitiv, suntem o țară ortodoxă în care se oficiază în masă rituri specifice, precum cununii sau botezuri. Progresul, însă, nu a trecut dincolo de noi și, mai nou, mulți tineri aleg să își ia o perioadă de probă pentru conviețuire. Acest lucru, însă, nu poate garanta succesul sau insuccesul viitoarei familii. Reiterând cele relatate mai sus, observăm că aici, între Nistru și Prut, rămâne vitală respectarea anumitor canoane.

Printre cele mai importante trăsături ale familiei basarabene se numără convenționalismul și rigorile pe care le respectăm, datorate, în mare parte, trecutului nostru sovietic

Suntem mari iubitori de fast și suferim de grandomanie, mai ales când vine vorba de sărbători. La nunțile noastre se invită cel puțin câte 100 de oameni (nu neapărat toți să fie știuți de miri, dar asta e reversul plăcerii), și în trecutul nu foarte îndepărtat se jucau festivitățile două zile și două nopți, exact ca în basme. Am renunțat la tradiționala zestre în favoarea unui obicei interesant numit dezbrăcatul miresei, unde fiecare invitat de onoare este implicat. Procedeul presupune înconjurarea și îmbrăcarea, la propriu, a tinerilor sărbătoriţi cu tot soiul de cadouri, de la albituri până la obiecte de uz casnic.

Dar să nu o pornim prea repede cu narațiunea, și să o luăm de la începuturi. Când doi tineri decid să își unească destinele, trebuie să încheie logodna cam cu vreun an înainte, și nu pentru că ar fi asta o intermitentă necesitate, dar au nevoie de timp pentru a juca impozanta nuntă. Părinții viitorilor consorți încheie o înțelegere, udată din belșug cu vin și îndestulată cu bucate alese. Consensul sau tratativele se duc pe terenul socrilor mici, adică părinții fetei, fapt prin care se demonstrează supremația socrilor mari care vin să „inspecteze” terenul.

Pregătirile de nuntă, întinse pe un an întreg

Urmează apoi un an lung, în care tinerii aleg sala, și nu e o sarcină foarte ușoară, pentru că în ciuda abundenței acestui business, cel mai adesea ne ciocnim cu dificultăți. Per ansamblu, toate casele de nunți au aceleași standarde: feluri de mâncare tradiționale (printre cele mai frecvente se numără sarmalele, muliile – un soi de clătite minuscule și, desigur, peștele umplut), muzică lăutărească (aici familiile se întrec în inventivitate, ajungând să ia tarafuri imense) și dansatori care vor face atmosfera mai încinsă.

Imediat după selectarea localului potrivit, viitorii soți aleg biserica unde își vor uni destinele, iar aici țin să menționez o tendință frumoasă, și anume purtarea straielor naționale în cadrul ceremoniei. Acest lucru e ca un frumos memoriu sau omagiu adus trecutului. De cele mai dese ori, în lista preferințelor mirilor este ori Biserica de Lemn – un monument istoric şi arhitectural deosebit, aflat în inima Capitalei, ori o mănăstire din patrimoniul nostru cultural (Căpriana, Hâncu sau Suruceni). Această etapă este însoțită de un șir de condiționări, precum spovedania, dezlegarea, canonul, după care tinerii primesc permisiunea cununiei.

De ce am optat pentru descrierea meticuloasă a acestui ritual? În primul rând, pentru că marchează începutul unei vieți de familie, și în al doilea rând pentru că este o demonstrație evidentă a potențialului nostru empatic. Toate tradițiile care preced sau succed acest eveniment poartă pecetea unei repetiții seculare. De exemplu, închinarea colacilor către nași, atât în momentul când îi alegi drept părinți spirituali, cât și la ceremonie. Este o formă de legământ preluată încă de la strămoși, dar stilizată în contemporaneitate, când tineretul optează pentru a dărui atât colaci, cât și cadouri sofisticate nașilor.

Închinarea colacilor către nași, la nuntă, una dintre cele mai importante tradiţii asociate cu familia în Basarabia

Închinarea colacilor către nași, la nuntă, una dintre cele mai importante tradiţii asociate cu familia în Basarabia Foto: nunta.md

Și dacă nunta se petrece ca în basme în taina nopții, apoi a doua zi vine cu întremarea puterilor, la așa numita Zeamă. O scriu cu majusculă, pentru că este o tradiție înveterată ca tânăra familie să își invite cei mai apropiați invitați la o farfurie aburindă de ciorbă, numită la noi zeamă, și la un pahar de vin roșu rece.

Dar să nu aveți confuzia că punem accent doar pe festinul nupțial. Nici pe departe, căci suntem fericiții posesori ai unui veritabil „bagaj” de tradiții. De exemplu, de sărbătoarea Sfântului Andrei, la noi se fură porțile fetelor nemăritate, fapt care demonstrează că au devenit ținta pețitorilor. La Înălțarea Domnului se fierbe lapte cu macaroane și se dă copiilor din mahala și, credeți-mă pe cuvânt, este un deliciu să sorbi din el după o joacă pe cinste.

Nici globalizarea, nici modernizarea nu au reușit să ucidă în noi substratul național

Familiile basarabene încearcă din răsputeri să conserve această zestre culturală, în ciuda tuturor evenimentelor nefaste din trecut, așa că de la mic la mare respectăm cu strictețe cele rămase din străbuni. Nici globalizarea, nici modernizarea nu au reușit să ucidă în noi substratul național. Așa că, de Crăciun, la noi se merge cu sorcova, de Sfântul Vasile, cu uratul, iar de Paști, coptul cozonacilor unește rude împrăștiate prin lume.

Dincolo de caracteristicile și specificul uzual, familiile noastre sunt, prin definiție, unite și apropiate, înconjurându-ne de anturajul unei stări generale de bine. Nu ne sperie rutina și, de cele mai multe ori, vom alege o seară cu cei dragi decât o vacanță solitară, pentru că doar în aceste clipe frumoase percepem existența ca pe un dar.

 

Foto deschidere: nunta.md

Preferințele literare, aici în Basarabia, în ultimii 7-8 ani au suportat transformări de toată frumusețea. Practic, am căzut dintr-o extremă în alta, ajungând să mediatizăm cărți chick-lit și să suferim de emfaza autorilor de idei pe Facebook. În linii generale, tendința nu este una rea, dacă e să o privim ca pe un exercițiu vital în formarea gusturilor literare și artistice, dar carențele în acest segment se răsfrâng adeseori în tendințele artistice ale tinerei generații.

Dincolo de această evoluție (sau regres, cine știe?) controversată, am avut parte și de unele erupții artistice pe piața cărții, cea mai impresionantă pentru actualitatea din Basarabia fiind apariția romanului lui Nicolae Dabija, Tema pentru acasă.

Pentru cititorul român de peste Prut, acest autor ar putea să rămână necunoscut sau enigmatic, însă aici, în matricea culturii basarabene, el se numără printre cei mai importanți scriitori ai perioadei independenței. Până la apariția cărții Tema pentru acasă, Dabija era un poet convins, care mai cocheta uneori cu eseistica, și un politician carismatic.

Nicolae Dabija a reușit să scoată la iveală subiecte demult închistate în istoria noastră, transformând un subiect damnat – deportările – într-o frumoasă poveste de dragoste

Lăsând de o parte rufăria murdară a politicii, care învolbură mult spiritele, Nicolae Dabija chiar a dat naștere unui fenomen literar de amploare, fiind practic un deschizător de uși. Dumnealui a reușit să scoată la iveală unele subiecte demult închistate în istoria noastră, transformând un subiect damnat – deportările – într-o frumoasă poveste de dragoste. Eroul central al narațiunii este un profesor de literatura română, care reneagă puterea comunistă în figura lui Stalin, atunci când portretul acestuia ia locul imaginii simbolice eminesciene. Fiind un reprezentant al intelectualității din Basarabia, Mihai Ulmu este condamnat la detenție în gulag ca urmare a unui proces simulat și derizoriu. Ce nu știe acest Mihai este pura și fierbintea dragoste a elevei sale, Maria Răzeşu, care grație unei fervori feminine pleacă în căutarea lui și îl ajută să evadeze.

O carte a îndrăznelii nobile

Deși subiectul în sine este deja tatonat de așa autori ca Soljenițîn, Vitkovski sau Applebaum, Nicolae Dabija i-a oferit o cu totul altă turnură, răsturnând stereotipuri și transformând un sentiment atât de onorabil în sursa supraviețuirii, fapt pentru care lucrarea sa a avut priză atât la publicul adult, cât și la cel puber.

Rezonanța și sensibilitatea acestui roman său au făcut posibilă introducerea acestuia în curricula academică a liceelor din țară, oferind un plus de valoare procesului educațional. În aceeași ordine de idei, lucrarea nu i-a lăsat indiferenți nici pe criticii literari ale căror opinii au fost, practic, unanime. De exemplu, Jean-Paul Gavard-Perret (poet și critic literar francez) menționează că: „Nicolae Dabija găsește uneltele literare potrivite ca să poată schimba bezna în lumină. Scenele sunt foarte expresive. Acest roman este o carte a îndrăznelii celei mai nobile, a luptei duse contra tuturor nedreptăților lumii. Autorul ne învață cum să înfruntăm legile forțelor brune sau roșii și cum să ne păstrăm demnitatea chiar și atunci când suntem îngenuncheați.”

Dabija găsește uneltele literare potrivite ca să poată schimba bezna în lumină

Cu acest punct de vedere, suntem în unanimitate de acord, deoarece sămânța efortului literar transpus în această carte a prins rădăcini în inimile noastre. Țin minte cum plângeam la unele scene emoționale, înăbușindu-mi revolta, căci mintea mea de liceeană refuza să accepte un astfel de destin, o nedreptate atât de mare. Peste ani, când deja această carte se păstra pe rafturile memoriei mele, am scos-o cu grijă ca să vă povestesc despre inocența și magia istoriei celor două suflete, dragostea cărora a răzbit prin mrejele întunecoase ale suferinței și deznădejdii.

Deci, pe final, care este Tema pentru acasă oferită de Nicolae Dabija? Este o sumă de pilde și de principii, de care oamenii nu pot face abstracție, pe care trebuie să le trăim intens la cele mai înalte stări ale condiției umane, rămânând fideli demnității și credinței în bine, în moralitate și în eternitatea unei națiuni.

Ilustrație deschidere: timpul.md

Copiilor abuzaţi din România, Doina Ruşti le-a dedicat un roman zguduitor: Lizoanca este povestea lor. Matricea Românească vă oferă recenzia unei cărţi cutremurătoare.

Secolul XXI a adus cu el progresul și tehnologizarea, a promis veșnicie și a creat posibilități, însă a venit la pachet cu devalorizarea echilibrului statutar la om, mai ales în segmentul protecției copilului. Atât în Europa, cât și aici, în Moldova, ia amploare fenomenul abuzului sexual asupra infanților, în mediul urban, dar mai ales în cel rural. Coloanele de știri autohtone sunt pestrițe de noutăți în care copiii cad pradă unor părinți ingrați sau rude mârșave care, în loc să îi îngrijească cât timp consorții lor muncesc în Italia sau Spania, le distrug nevinovăția pentru propriile lor plăceri trupești.

De ce scriu despre asta? Deoarece mi se pare infam să treci sub tăcere aceste probleme acute, sângerânde. Iată de ce manifestul Doinei Ruști, transpus în romanul Lizoanca, nu m-a putut lăsa indiferentă. Cartea promitea să fie una șocantă, încă de pe copertă, unde cronica descria în manieră succintă linia de subiect, dar nu m-am așteptat să mă bântuie atâta după lecturare. Să zic că am fost șocată este ca și cum nu aș spune nimic, deoarece acest roman s-a dovedit unul atât de sensibilizant și în egală măsură dur, încât am fost de câteva ori la un pas de a renunța la el. Dar ceva din tăria mea lăuntrică m-a ținut și mai departe pe linia de plutire și am parcurs romanul cu strângere de inimă.

Atunci când am pus punct lecturii, am adunat toate rămășițele emoționale pentru a scrie această recenzie și am încercat să înțeleg fenomenul Lizoanca dincolo de aspectul ei literar. Condiția fetei aflate la pubertate și evoluția ei psiho-emoțională într-o capsulă socială de tip rural au dat romanului structura unei fabule, pe cât de odioase, pe atât de triste. Paradoxul este că eroina principală se pretează benevol stării de agonie spirituală, acceptând acțiunile incestuoase ale consătenilor ca pe o normalitate, ca pe o existență absolut firească. Pasajele înțesate cu elemente de tentă sexuală poartă o doză de disconfort, făcându-mi dificil raționamentul final în favoarea vreunei părți în acest conflict de decenii.

Acest roman s-a dovedit unul atât de sensibilizant și în egală măsură dur, încât am fost de câteva ori la un pas de a renunța la el

Lizoanca este de fapt portretul viu al tuturor copiilor abuzați care, din inocență sau de teamă, acceptă acest permanent supliciu. La cealaltă extremă stă imaginea satului, construită dintr-o sumă de minciuni și sorți ruinate, care puse cap la cap devin într-un final logice. Violența tatălui Lizoancei, care îmi dăduse bătăi de cap deoarece părea a fi nefondată, și-a găsit rădăcinile în aversiunea acestuia pentru mama sa, care se nenorocise și îi distrusese și lui viața, prin imoralitate, iar ea, la rândul său, nu fusese altceva decât încă o victimă a unor maturi ingrați. Puzzle-ul devine firesc și închegat pentru cititor aproape la jumătatea narațiunii, când prezentul și trecutul se împletesc într-o alegorie dinamică. Malaxorul numit „destin” i-a înghițit pe toți, transformându-i pe unii în victimele perfecte, iar pe alții în călăi, în jocul lor murdar fiind antrenată acea Lizoanca, țapul ispășitor, în cârca căreia sunt aruncate mai toate păcatele.

De ce mi-a plăcut acest roman? La această întrebare este dificil de răspuns, deoarece fundalul emoțional al cărții te secătuiește, dar Doina Ruști a reușit să respecte rigorile unei cărți moderne, apelând la limbajul curent, la actualitate și mai ales la construcția unor personaje destul de complicate. Anturajul și istoria poartă amprenta unui dinamism, oferindu-ne posibilitatea de a concluziona, ținând cont de propriul nostru vector valoric.

Lizoanca este de fapt portretul viu al tuturor copiilor abuzați din România

Am apreciat maniera în care au fost dezbătute problemele școlarizării, standardizarea forțată și apatia socială, care în mediul rural sunt pe ordinea de zi. În roman, Doina Ruști a condamnat vădit indiferența personajelor, „rupând” orice stereotipuri și a relevat cititorului un spectru întreg de întrebări, la care avem de dat răspunsuri dacă ne dorim o evoluție sănătoasă a societății.

Totuși, țin să vă reamintesc că Lizoanca de Doina Ruști este o lectură dificilă, mai ales pentru cei care țin mult la sensibilitatea propriilor terminații nervoase. O să aveți de a face cu fațeta urâtă a naturii umane, cu vicii și jargoane, cu imprecațiile unor vieți ruinate. Un roman realist cu o evoluție dificilă, dar care merită fiecare clipă investită, deoarece vine să asigure un contact direct între cititor și comunitate, deschizându-i acestuia cortina către metehnele omenești de care este îmbuibată societatea contemporană.

 

Doina Ruști, Lizoanca, Editura Polirom, București 2017, 344 pagini

Corespondenta Matricea Românească din Basarabia, Corina Moisei, își povestește participarea la un meci al echipei de fotbal FC Sfântul Gheorghe Suruceni, promovată în Divizia Națională.

Fotbalul și trăirile mele au fost mai mereu la limita unei vecinătăți confortabile: eu nu mă preocupam de el, iar el nu îmi invada spațiul. Iată de ce, ajunsă la „onorabila” vârstă de douăzeci și patru de ani, toate cunoștințele mele se rezumau la câteva detalii insignifiante. Toate bune și frumoase, până am avut parte de o mică incursiune în culisele acestui joc pur bărbătesc, grație unui domn de o amabilitate și inteligență deosebită, care a decis că pentru cultura mea generală ar fi util un rendez-vous cu sportul-rege.

Iată-mă instalată comod în tribunele stadionului, pe un frig de crăpau pietrele, dar entuziasmată ca o adolescentă. Pe câmp își fac apariția două echipe, FC Sfântul Gheorghe Suruceni – eroii acestui articol – și adversarii lor – echipa Zimbru II. Primii au deja alura unor învingători, însă în limitele bunei modestii, deoarece își țin spinările drepte și poartă cu mândrie uniforma neagră cu reflexe aurii. Interesantă opțiune, nu? Jocul promite a fi unul fulminant, iar suporterii sunt pregătiți să își vocifereze ovațiile.

Echipa basarabeană de fotbal FC Sfântul Gheorghe Suruceni a fost fondată în anul 2003 și evoluează pe un stadion de 1500 de locuri

Echipa basarabeană de fotbal FC „Sfântul Gheorghe” Suruceni a fost fondată în anul 2003 și evoluează pe un stadion de 1500 de locuri Foto: arhiva personală

Nu o să scriu despre strategiile de joc sau fenomenalele goluri pe care echipa a reușit să le dea, căci aș comite un sacrilegiu din poziția mea de profan, ci despre spiritul Clubului, care poartă amprenta unei tinereți nonșalante. Totul începe de la atitudinea fotbaliștilor, care în mare parte sunt tineri cu vârste cuprinse între 16 și 30 ani. Încurajările reciproce și îndemnurile sunt, probabil, cartea lor de vizită pe parcursul întregului meci. Este interesantă tactica antrenorilor de a-i striga cu frumosul apelativ „Copii!”, de parcă ar fi cu toții o mare familie. Asta îi motivează să nu mimeze accidentări și să nu fugă de dificultățile unor atacuri, ci dimpotrivă, să le depășească cu ușurință, dând dovadă de o naturalețe și o perseverență demne de apreciat.

Este interesantă tactica antrenorilor de a-i striga pe fotbaliști cu frumosul apelativ „Copii!”, de parcă ar fi cu toții o mare familie

Aceste rezultate evidente sunt rodul muncii și al eforturilor depuse de către echipa managerială și antrenori, care în decursul unui sezon fotbalistic au ridicat echipa până la posibilitatea intrării în Divizia Națională (prima divizie, n.n.), vis realizat cu succes la ultimul meci, din 30 mai.

Și pentru că vorbim despre o echipă renăscută din cenușă ca Pasărea Phoenix, iată câteva detalii despre Sfinți. Echipa FC Sfântul Gheorghe a fost formată în 2003 și, până în 2007, ea a fost reprezentată de către șapte formații de tineret, cu vârste cuprinse între 10 și 18 ani. În 2007, echipa sub 18 ani a celor de la FC Sfântul Gheorghe a devenit Campioana Republicii Moldova. În sezonul 2008-2009, clubul a intrat în a doua ligă din Moldova – Divizia A, echipa promovând în Divizia Națională.

Surucenii și-au rescris istoria în Divizia Națională

Anul 2017 a prins FC Sfântul Gheorghe în Divizia A și cu o sete nebună de realizare a obiectivului central: Divizia Națională, iar visul lor a devenit realitate după o îmbinare de perseverență, talent și suflu nou. Administrația Clubului, formată din tineri cu experiență în domeniul fotbalistic sau doar fani fideli care au decis să dezvolte sportul la ei acasă, au reușit să aducă împreună Sfinții pe piedestalul învingătorilor.

Fiecare meci al „sfinților” ține cu sufletul la gură suporterii din tribune

Fiecare meci al „sfinților” ține cu sufletul la gură suporterii din tribune

Fiecare meci de fotbal în parte ne-a ținut cu sufletul la gură, atât pe noi, presupușii adulți, cât și pe cei mici, care au venit să facă galerie pentru eroii lor. Emoțiile pozitive și freamătul provocat de fericirea suporterilor este atuul fanilor echipei, care reușesc să anime stadionul, chiar dacă nu folosesc obișnuitele scandări fotbalistice.

Peste stadionul din orășelul Suruceni se lasă seara. Una obișnuită pentru finalul de mai, când soarele îmbrățișează tandru verdeața din jur. Echipa adversă se retrage în vestiar și doar învingătorii de la Sfântul Gheorghe, cu ultimele forțe, își dau un binemeritat duș spumos, cu șampanie. Ei au promovat cu brio în Divizia Națională și au reușit să își rescrie istoria. Iar eu, din postura mea de mic observator, nu am putut să nu arunc pe hârtie această fericire necondiționată din ochii lor, exuberanța lor molipsitoare și entuziasmul cu care privesc în viitor, așa că le urez succes și ne revedem în Națională, cu noi forțe!

Cu drag, din Basarabia!

Corina Moisei, corespondenta Matricea Românească în Basarabia, scrie despre acei ani de liceu care formează caractere. O cronică despre educație, profesori și modele în viață.

Platon definea educația ca fiind „arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta aptitudinile native pentru virtute ale acelora care dispun de ele.” Dar cine sunt acei meșteșugari care au rolul de a ne plăsmui aptitudini și capacități? Indubitabil, aceștia sunt dascălii. Iată de ce vreau să dedic acest articol, scris la început de iunie, liceului din care vin.

Nu este pentru nimeni un secret faptul că provin dintr-o țară micuță: Republica Moldova, în care tradiția, frumosul și educația își au un loc de frunte. Am crescut într-un orășel din suburbia Capitalei, și anume orășelul Durlești, care se mândrește cu oameni gospodari și primitori. De mic copil, am avut parte de cea mai aleasă grijă combinată cu dragostea imensă a mamei, care în afară de cariera maternă a reușit să educe, în calitatea sa de profesor de Limba și Literatura Română, câteva generații de tineri aleși. Iată de ce, ajunsă la vârsta de 6 ani, am optat pentru Școala Nr. 65 „Mihai Eminescu”, a cărei activitate număra pe atunci câteva decenii și care reușea să „dea în vileag” cele mai deosebite talente.

Printre amintirile cele mai vii din copilărie se numără concursurile de artă teatrală ale Cercului Dramatic „Ștefănel”, sub îndrumarea talentatei doamne Niculina Scripnic (trecută în neființă) și a doamnei Veronica Moisei. Această echipă temerară nu se dădea în lături de la concurență cu școli de profil artistic și aduceam astfel acasă trofeele cele mai de preț la nivel municipal sau republican.

Actori în devenire, evoluând în „Capra cu trei iezi”

Portofoliul meu de june actor a început cu nemaipomenita înscenare a poveştii lui Pinocchio, în care mi-a revenit rolul Malvinei. Deși îmi lipseau doi dinți din față și abia îmi târam rochia, am reușit să primesc ovațiile publicului. Dar dincolo de acest rezultat frumos, se oglindea o muncă titanică a conducătoarelor noastre, care reușeau să îmblânzească un stol de pici din clasele primare.

La Liceul Teoretic „Hyperion” din Chişinău, Basarabia, se formează caractere, cu ajutorul unor profesori dedicaţi misiunii lor

La Liceul Teoretic „Hyperion” din Chişinău, Basarabia, se formează caractere, cu ajutorul unor profesori dedicaţi misiunii lor Foto: arhiva personală

Au urmat piese ca ”Soacra cu trei nurori”, „Capra cu trei iezi” sau „Dracul din ulcior”, în care am jucat cu pasiunea unor potențiali actori profesioniști, repetițiile fiind extenuante, dar oferindu-ne satisfacția unor rezultate frumoase. Jucam indiferent de condițiile climaterice, de lipsa de timp sau de decorul adeseori sărac, dar făceam din fiecare idee o mică bijuterie în pandantivul cultural al școlii. Entuziasmul și zâmbetele erau cartea noastră de vizită atunci când așteptam cu sufletul la gură să ieșim în scenă sau să auzim rezultatele. Eram o droaie de copii cu tocmai două mame, care ne cocoleau sau ne muștruluiau când lenea ne dădea târcoale.

Jucam indiferent de condițiile climaterice, de lipsa de timp sau de decorul adeseori sărac, dar făceam din fiecare idee o mică bijuterie în pandantivul cultural al școlii

Iată de ce, când doamna Niculina a plecat la Ceruri, răpusă de o boală crâncenă, am deplâns-o cu toții ca niște copii rămași prea devreme orfani. Dar i-am dus cinstea și mai departe, purtând stindardul artei pe tot parcursul anilor școlari. Nu ne-am lăsat învinși de greutăți, ci am continuat munca cu o echipă deja reformată, în care a intrat armonios doamna Oxana Durleșteanu, profesoara care aduce materia literaturii universale la dimensiunile unei iubiri necondiționate, pe care o port și acum pentru cărți.

Instruire de elită

La început de nou mileniu, cadrul administrativ în frunte cu doamna directoare Valentina Untilov și directorii adjuncți Tamara Pasat, Veronica Moisei, Ana Ralea și Valentina Roșioru a reușit să ridice școala la rangul Liceului Teoretic „Hyperion”, în care am primit cea mai selectă instruire, nu doar în materii formale, dar și în activități de inspirație artistică.

Din spectacolul „Suntem un pom - Pomul Creangă”

Din spectacolul „Suntem un pom – Pomul Creangă”

Această „metamorfoză” ne-a lansat la un nivel nou, plasând liceul în rândurile celor mai bune instituții de învățământ, cu talente neobișnuite și oameni frumoși la chip și suflet, așa cum este doamna Lucia Lozov, care dăduse o cu totul altă formulă ideii de reciclare, oferindu-ne nouă, fetelor, posibilitatea de a crea ținute de modă din lucruri menite să fie aruncate și de a defila cu ele în fața întregului colectiv școlar. Dumneai îi datorăm, în egală măsură, și apariția unui veritabil muzeu al artei tradiționale, în care păstrează cu sfințenie lăicere (covoare țărăneşti de lână), icoane, vase de lut sau vechi mașini de cusut, toate aranjate într-un tandem frumos. Lecțiile de educație tehnologică erau învăluite mereu de o atmosferă specială, de parcă am fi ajuns cu toții în casa bunicilor, cu arome îmbietoare și imagini ospitaliere.

Pe lângă artisticul activităților culturale, am fost fericita elevă a unei maestre profesoare de limbă franceză, doamna Eugenia Onufrei, care a reușit să ne ofere plimbări pariziene prin lecții de civilizație și concursuri de talente. Pe fundalul cântecelor lui Edith Piaf sau Charles Aznavour, am descoperit ritmicitatea și grația tradițiilor francofone.

Nostalgia anilor de liceu

Anii de liceu au clădit în mine veritabila dorință de a avea frumosul pe ordinea de zi și de a face parte cu mândrie din generația în blugi, lipsită de frustrări și de temeri. Participările în cadrul concursurilor declamatorii, precum cel dedicat marelui actor Valeriu Cupcea, au fortificat în mine aptitudinile artistice, dându-mi certitudinea unui viitor luminos.

Din spectacolul „Chirița în provincie”

Din spectacolul „Chirița în provincie”

Am memorat pozitivismul unor tradiții practicate cu regularitate ca în cazul Galei Laureaților, în care cei mai buni discipoli – la braț cu mentorii lor – erau remunerați pentru muncă asiduă și perseverență, sau ca în cazul acelui Ultim Sunet care încununa procesul educativ printr-o retrospectivă optimistă. Toate aceste evenimente veneau să ne motiveze, să ne inspire, să ne educe, așa că am ales cu toții să le conservăm în arhivele memoriei ca pe niște medalioane spirituale.

Dascălilor mei le datorez integritatea și creativitatea mea

Nu există cuvinte de laudă suficiente prin care aș mulțumi cadrelor didactice, însă respectul meu profund față de devotamentul lor îl exprim în slove clădite aici. Cred că voi păstra o temeinică fidelitate până la adânci bătrâneți pentru valorile modelate și crescute în mine de mâinile răbdătoare ale dascălilor mei, cărora le datorez integritatea și creativitatea mea.

Sper că Liceul Teoretic „Hyperion” va păstra vie flacăra talentului, astfel ca și copiii mei în viitor să fie părtași ai marii taine educaționale. Pentru realizarea acestui obiectiv, tânăra echipă managerială, în frunte cu doamna Tamara Pasat, actualul director, lucrează de zor, stabilind noi obiective de performanță, care în timp vor da roadele scontate.



Coborârea de pe Cruce – o paralelă între destin și simbol

20 octombrie 2017 |
Coborârea de pe Cruce (secolul XVI), icoană expusă la Muzeul Național de Artă al României, comandată de către Doamna Despina Milița după moartea timpurie a fiului său, Teodosie, este o paralelă unică între divinitate și om. Filosoful geman Martin...

Il Maraviglioso Boccaccio și Decameronul său în filmografia italiană

18 octombrie 2017 |
Italia și cultura sa sunt parte inerentă a latinității și, așa cum toate drumurile duc la Roma, și Matricea Românească a decis să meargă în vizită la Institutul Italian de Cultură ”Vito Grasso”, unde în perioada 9-28 octombrie (sic! din motive...

Hramul Chișinăului: oraşul meu din albe flori de piatră

17 octombrie 2017 |
Hramul Chișinăului, orașul central al Moldovei, are loc în fiecare an pe data de 14 octombrie și este o sărbătoare devenită tradiție la Chișinău, în Basarabia. Corina Moisei vă oferă detalii în prezentul material. Chișinăul este orașul contrastelor...

Viaţa în nuanțe rosé: Ziua Vinului în Basarabia

11 octombrie 2017 |
Una dintre cele mai frumoase tradiţii de toamnă din Basarabia are loc în luna octombrie, când Ziua Vinului creează o atmosferă de sărbătoare câmpenească. Fiica locului, Corina Moisei, vine cu detaliile. Basarabia este țara strugurilor copți pe gliile...


Gustul copilăriei mele – bomboanele Bucuria

16 august 2017 |
Lămâița, Victorița sau Vișină în ciocolată – acestea și alte feluri delicioase învelite în staniol argintiu mi-au fost tovarăși de năzbâtii și descoperiri, căci în Basarabia nici o copilărie nu a trecut fără imaginea dulce a insignei Bucuria, o...




Familia în Basarabia: rigori, tradiţii, idealuri

13 iulie 2017 |
Familia, ca și concept funcțional, a fost mereu catalogată drept etapa primară a constituirii unei societăți. Iată de ce, atunci când urmărim scopul de a cunoaște mai îndeaproape cultura și salba de tradiţii a unui neam, trecem dincolo de cortina unui...

„Tema pentru acasă” - un bestseller basarabean

30 iunie 2017 |
Preferințele literare, aici în Basarabia, în ultimii 7-8 ani au suportat transformări de toată frumusețea. Practic, am căzut dintr-o extremă în alta, ajungând să mediatizăm cărți chick-lit și să suferim de emfaza autorilor de idei pe Facebook. În linii...

Lizoanca – o Lolită a satului românesc

20 iunie 2017 |
Copiilor abuzaţi din România, Doina Ruşti le-a dedicat un roman zguduitor: Lizoanca este povestea lor. Matricea Românească vă oferă recenzia unei cărţi cutremurătoare. Secolul XXI a adus cu el progresul și tehnologizarea, a promis veșnicie și a creat...


Ani de liceu. Per aspera ad astra - cronicile lui Hyperion

6 iunie 2017 |
Corina Moisei, corespondenta Matricea Românească în Basarabia, scrie despre acei ani de liceu care formează caractere. O cronică despre educație, profesori și modele în viață. Platon definea educația ca fiind „arta de a forma bunele deprinderi sau de a...