continuare

Matricea Românească: Cum remarcaţi și Dvs., matricea noastră are drept caracteristică faptul că suntem niște supraviețuitori, nişte oameni care au rezistat mii de ani vicisitudinilor istorice. Cum se împacă mândria națională, pe care spuneați că o au toate popoarele, și societatea globalizată, multiculturală în care, vrem-nu vrem, suntem și noi?

Sorin Liviu Damean: Mă așteptam la o astfel de întrebare, pentru că într-adevăr, ea ne frământă mult în ultima vreme.

Matricea Românească: Alți colegi de-ai Dvs. din mediul academic au cristalizat altfel întrebarea: „De ce ne sperie naționalismul?” Există tot felul de confuzii între naționalism, patriotism şamd.

Sorin Liviu Damean: Exact. Aici e punctul sensibil. Într-adevăr, parcă trăim vremuri în care ne este rușine să utilizăm termeni precum patriot, patriotism, naționalism șamd. Parcă sunt termeni care au căzut în desuetitudine, parcă ne ferim de acest lucru. Acolo este tiparul, n-avem de ce să ne temem de așa ceva. Naționalismul nu trebuie confundat cu naționalismul extremist. Am avut și accidente în istorie – deși, și acele accidente dacă luăm și le analizăm în profunzime, vom vedea că nu totul a fost rău, nu tot naționalismul nostru din perioada interbelică a fost rău. Altfel, nu ne-am explica de ce o minte strălucită ca Nicolae Iorga a fost un reprezentant al curentului naționalist, de ce Mircea Eliade sau Eugen Ionescu, în tinerețea lor, au mers pe curentul naționalist. Era un naționalism în sensul bun al cuvântului, un naționalism care mergea mai mult spre tradiționalism, spre religiozitate, spre întorcerea omenirii din nou la religie.

Pentru că a fost acel nefericit Prim Război Mondial. Din păcate, nu au știut că va urma și un al doilea, la foarte scurtă perioadă de timp. După Primul Război Mondial, lumea s-a schimbat fenomenal. Se simțea nevoia aceasta, a unui curent naționalist în sensul consolidării statelor, unele dintre ele abia constituite, altele dintre ele reconstituite sau, cum a fost cazul nostru, altele desăvârșite. Deci state care au reușit să-și desăvârșească unitatea națională. Cum poți să realizezi acea coeziune, închegare la nivel național, dacă nu încurajezi acest curent?

De aceea, eu cred că trebuie să privim foarte echilibrat și naționalismul acesta despre care noi spunem că a fost extremist. Pentru că s-au produs atunci abuzuri, crime, violențe care nu sunt o pată albă pe obrazul nostru, dar ne asumăm greșelile pe care le-am făcut. Care popor din lumea asta n-a săvârșit și greșeli? Nu suntem noi mai răi decât alții.

Astăzi, într-adevăr, când vorbești de patriotism, toată lumea tinde să te arate cu degetul: „A, acesta a rămas cantonat în perioada de dinainte de 1989!”. Atenție, nu spune nici unul că ești cantonat în perioada interbelică, toți spun că ești cantonat în perioada comunistă. De ce? Pentru că, la un moment dat, a ieșit la iveală ideologia național-comunistă. Pentru că și comuniștii aceștia nu au fost toți o apă și-un pământ. Mulți și-au manifestat independența față de marele vecin de la Răsărit. Nu putem să-i punem pe toți în aceeași oală.

Naționalismul nu trebuie confundat cu naționalismul extremist. Am avut și accidente în istorie – deși și acele accidente, dacă luăm și le analizăm în profunzime, vom vedea că nu totul a fost rău. Altfel, de ce o minte strălucită ca Nicolae Iorga a fost un reprezentant al curentului naționalist, de ce Mircea Eliade sau Eugen Ionescu, în tinerețea lor, au mers pe curentul naționalist? Era un naționalism în sensul bun al cuvântului

De ce să ne fie ruşine să recunoaștem: „Da, domnule, sunt patriot! Țin la țara în care m-am născut, pentru că aici sunt originile mele, rădăcinile mele, aici m-am format, aici am fost educat, aici mănânc pâinea de toate zilele. Dar în egală măsură, de ce să nu mă duc la un monument închinat străbunilor noștri care și-au dat viața pentru ca noi, astăzi, să fim liberi?”.

Prin natura profesiei, circulând foarte mult prin țară și încercând să identificăm monumentele istorice închinate eroilor neamului, ce credeți că am constatat? Buruieni, nici un fel de grijă, nici măcar o cocardă tricoloră, nici măcar o lumânare aprinsă sau un buchet de flori. Ne este chiar așa de greu să aprindem o lumânare, să smulgem niște buruieni de lângă un monument care este închinat celor care și-au dat viața? De ce nu ne gândim: „Dar dacă am fi fost noi în locul acelei generații care s-a sacrificat și am fi undeva Sus și am putea privi ce se întâmplă astăzi? Nu am reacționa la fel? Nu ne-am închina și am spune: «Doamne, pentru ce ne-am dat viața, ca nimeni să nu treacă să se închine sau să depună o floare!»”. Și mereu dau exemplul acesta, pentru că l-am văzut cu ochii mei. Când am trecut prin Ungaria și am stat o perioadă de timp, am rămas extraordinar de surprins de cultul acesta pe care îl au față de eroi. Și cel mai mic monument era pus în valoare!

Matricea Românească: Am fost la Alba Iulia și, în Catedrala Romano-Catolică, la mormântul lui Matei Corvin, erau coroane de flori, cocarde. În schimb, în oraș, la monumentele unor oameni de cultură de-ai noștri, totul era ofilit. Diferența era flagrantă.

Sorin Liviu Damean: Exact. De ce, nu suntem și noi din același aluat, nu suntem și noi ființe umane, cum sunt și ceilalți? Şi-atunci, de ce să ne ferim? Tocmai refuzul nostru de a accepta elementele identității noastre naționale ne face să fim ignoranți, ne determină să trecem pe lângă un monument și să nu ne uităm puțin în sus, pentru a vedea cine este personalitatea imortalizată aici. Am mai făcut exercițiul acesta în rândul studenților. Pe toți îi pun să treacă pe lângă monumente și pe lângă statuile din oraș și să identifice: cine a fost acolo, de ce i s-a ridicat statuie. Omul acela a făcut ceva, nu?

Au fost niște sondaje, la un moment dat – avem o statuie foarte frumoasă a lui Alexandru Ioan Cuza, în fața Primăriei din Craiova. Este o copie făcută chiar de sculptorul Raffaello Romanelli, care a făcut și statuia Cuza de la Iași. Este o copie fidelă a acelei statui. Li s-a luat interviu unora dintre craiovenii noștri chiar în fața statuii. Au fost întrebați: „Ce s-a întâmplat la 24 ianuarie 1859?”, pentru că era statuia lui Alexandru Ioan Cuza în spate. Toți ridicau din umeri, unii ziceau „Marea Unire”. Deci știau ei ceva, dar erau o confuzie extraordinară.

Tocmai refuzul nostru de a accepta elementele identității noastre naționale ne face să fim ignoranți, ne determină să trecem pe lângă un monument și să nu ne uităm puțin în sus, pentru a vedea cine este personalitatea imortalizată aici

De ce trebuie să depunem coroane de flori, să arborăm steagul numai când aniversăm niște momente istorice? Statuia e făcută numai pentru astfel de momente? Oare în restul timpului nu ne putem întreba cine e personajul, nu putem depune o floare, nu putem depune o coroană? Eu cred că, din punctul acesta de vedere, mai avem multe de făcut. Iar încercarea aceasta de a ne distanța, de a spune: „Da, domnule, dar acum suntem cetățeni europeni, de ce trebuie să mai cunosc originile mele și de ce să mai vorbesc eu de identitate națională? Sunt un om liber și circul în Europa pentru că sunt european”. Ești și european, dar în primul rând, ești român. Acolo te-ai născut, acolo sunt rădăcinile tale. Nu trebuie uitat că acolo te-ai format. Ceea ce ai ajuns, până la o vârstă când să zicem ai luat o decizie, ține de acele locuri.

Dacă ar fi să îi analizăm pe europeni, credeți că ei gata, s-au schimbat peste noapte, că pentru ei, Uniunea Europeană este o structură care se suprapune peste state? Păi chiar Uniunea Europeană vorbește despre “unitate în diversitate”. Nu? Suntem cu toții diferiți, avem poate valori diferite, dar încercăm să ne punem la un loc și să vedem ce are fiecare bun, ce are rău, ce putem pune împreună.

Profesorul universitar doctor habilitat Sorin Liviu Damean este Decanul Facultăţii de Ştiinţe Sociale a Universităţii din Craiova Foto: Mihai Vladu

Matricea Românească: Noi am înțeles-o la modul radical: „Am intrat în Europa, trebuie să…”

Sorin Liviu Damean: Exact, am intrat în Europa, trebuie să facem cum spun europenii. Domnule, nu dictează nimeni, aici este greșeala. Noi mai tot timpul spunem: „Da, dar ne dictează Europa. Ni s-a spus de la Uniunea Europeană că nu știu ce trebuie să facem”. Domnule, nimeni nu îți poate impune să faci cu forța. Totuși, nu s-a renunțat la suveranitatea statală! Ai posibilitatea aceasta să zici: „Da, legislația aceasta se potrivește și la mine” sau „Nu, legislația aceasta nu merge”. De ce nu merge? „Uite, fac un studiu și îți demonstrez că acel lucru nu merge”.

Matricea Românească: Britanicii au putut.

Sorin Liviu Damean: Britanicii sunt un exemplu, deși eu cred că n-a fost cea mai bună decizie pentru ei. Pentru că, vedeți, au încurajat diverse poziţii radicale, până la urmă, prin această atitudine de izolare – Doamne ferește, nu aș vrea să fie “splendida izolare” prin care a mai trecut Albionul. S-ar putea să rămână aşa cum de multe ori au recunoscut, că ei nu sunt europeni, ei sunt continentali. Deja sunt plasați în afara continentului: „Noi suntem undeva, la distanță.” Dacă ești la distanță, vei rămâne tot timpul la distanță.

Matricea Românească: Dar, ca exercițiu de suveranitate, ceea ce au făcut e valid.

Sorin Liviu Damean: Fără-ndoială. Uniunea Europeană are şi elementele sale pozitive, şi elemente negative. Care organism a reușit să sudeze atât de bine elementele, încât să constituie un bloc compact? Nici unul. Oricând vor fi și tensiuni, oricând vor fi și păreri diferite. Nu au cum să gândească toți europenii la fel, însă este o structură care ne ajută, este o structură care ne asigură acea vizibilitate de care spuneam la un moment dat. Este libertatea aceasta de circulație pe care noi am câștigat-o și care ne permite astăzi să putem să mergem oriunde în spațiul Uniunii Europene. Că mai sunt și cei cu spațiul Schengen, aceasta este altceva. Pe de altă parte, poți întoarce problema, și să zici: „Da, suntem europeni, avem drepturi egale, dar unii au drepturi mai egale decât ceilalți”. Ajungem puțin la George Orwell și la „Ferma animalelor”.

Sunt multe lucruri care trebuie rezolvate şi ele se vor rezolva, dar în timp. Nu putem să facem totul perfect de la început. Americanii nu au avut dificultăți, când au constituit Statele Unite ale Americii? Nu s-au confruntat cu un război civil, nu s-au omorât unii cu ceilalți ca să poată să reprezinte ceea ce reprezintă astăzi? Iată unde se află Statele Unite astăzi

Sunt multe lucruri care trebuie rezolvate şi ele se vor rezolva, dar în timp. Nu putem să facem totul perfect de la început. Americanii nu au avut dificultăți, când au constituit Statele Unite ale Americii? Nu s-au confruntat cu un război civil, nu s-au omorât unii cu ceilalți ca să poată să reprezinte ceea ce reprezintă astăzi? Iată unde se află Statele Unite astăzi. Uitați-vă la japonezi, la mândria națională a japonezului. Pentru ei, 1945 este „anul 0”. În 60 de ani au ajuns la culmea civilizației și a tehnologiei. Cum? Prin mândria lor și prin faptul că sunt un popor muncitor, că au știut cum să renască din cenușă un stat care era prăbușit aproape în totalitate.

Matricea Românească: Și-au făurit o identitate, dar investind foarte mult în educație.

Sorin Liviu Damean: Ați atins exact punctul sensibil – au știut unde să investească. Şi unde poți să investești, decât în mintea omului, în formarea lui? Pentru că, dacă ai format un cetățean bine pregătit profesional, un cetățean cu cunoștințele necesare, acela se descurcă oriunde în lumea asta. Însă, dacă nu se va investi în educație, o să rămânem o masă amorfă, mulți dintre noi, indiferenți, mulți dintre noi, încercând să plecăm prin alte zări, în speranța că este mai bine acolo, mulți dintre noi fiind exploatați de către cei care ne primesc. Pentru că da, spui: „Ce bine mă plătește în Spania sau în Italia, când mă duc să lucrez în construcții, sau la cules de căpșuni!”. Nu, aceea este exploatare. Românii fac munca pe care nu o fac nativii. Acolo, fiecare spune: „Munca aceasta nu este pe măsura studiilor pe care le-am făcut”. La noi, studentul sau absolventul de facultate se duce și culege căpșuni. N-ai să vezi spaniolul cu studii superioare să facă lucrul acesta!

Istoricul Sorin Liviu Damean pledează pentru recâștigarea mândriei naționale de către români

Deci, sunt multe lucruri care nu sunt normale, care nu sunt firești. Însă, ceea ce îmi doresc eu este să încercăm să facem în așa fel încât să nu ne fie rușine să spunem că suntem români. Românii sunt și ei la fel de valoroși ca mulți alții pe lumea aceasta. Poate unii dintre ei mult mai valoroși. Dar trebuie și voință politică. Suntem conduși de o elită politică. Că este elită sau nu, în adevăratul înţeles al cuvântului, rămâne discutabil. Dar nu ne putem conduce toți, avem nevoie de reprezentanți. Dacă acești reprezentanți ar avea puțin mai multă voință, dacă ar pune mai presus interesele naționale decât interesele personale, eu sunt convins că România ar ajunge departe. Am pierdut cei 50 de ani din timpul comunismului, am rămas în urmă față de occidentali. Am cam fost în urmă de multe ori, dar gândiți-vă că, de pildă, în 1936, în perioada interbelică, eram printre țările cele mai dezvoltate din Europa și cu cele mai multe resurse – de petrol, de minereu, de cărbune. De ce atunci s-a putut și acum nu se mai poate? Eu cred că, odată ce ai demonstrat că poți, lucrul acela se mai poate realiza. Dar trebuie voință, subliniez.

Matricea Românească: Istoria, ca ştiinţă socială, este într-un con de umbră care pare că nu mai iese. Cum facem noua generație de tineri să se reîndrăgostească de istorie, de origini până la urmă?

Sorin Liviu Damean: Da, este un fenomen care se constată. Din păcate, istoria la nivelul disciplinelor de studiu a scăzut în ultima vreme. Vedem cazul învățământului preuniversitar, unde orele s-au restrâns din ce în ce mai mult. Vedem la Universitate că nu mai avem studenți la istorie, așa cum am avut în perioadele din urmă. E adevărat, traversăm o perioadă mai grea. Dar eu cred că istoricii, prin esența lor, sunt oameni de vocație. Şi dacă toți ieșim cumva și rostim răspicat adevărul istoric, cred că rezultatele trebuie să apară instantaneu. Nu trebuie să stăm doar la catedră. Nu trebuie să stăm doar cu ochii în cărți, trebuie să mai ieșim puțin în cetate, din turnul nostru de fildeș. Trebuie să mai facem o emisiune televizată, să mai publicăm un articol în presă, să mai apărem la o conferință. Sunt atâtea lucruri care pot pune în evidență istoria, încât eu cred că nici o altă știință sau altă disciplină de studiu nu are atâtea atuuri câte are istoria și câte are un istoric.

Gândiți-vă că, de pildă, în 1936, în perioada interbelică, eram printre țările cele mai dezvoltate din Europa și cu cele mai multe resurse – de petrol, de minereu, de cărbune. De ce atunci s-a putut și acum nu se mai poate? Eu cred că, odată ce ai demonstrat că poți, lucrul acela se mai poate realiza

Plus că trebuie să recunoaștem acest lucru: istoricul este cel care dobândește cea mai solidă cultură generală. Nu trebuie să ne ferim și să fim modești. Un istoric în adevăratul sens al cuvântului nu se poate să nu aibă această solidă cultură generală care, după aceea, duce și la specializarea pe diferite domenii sau epoci ale istoriei. Dar avem avantajul acesta: cunoaștem foarte mult și ce s-a întâmplat în trecut, știm să explicăm prezentul, știm să ne gândim și puțin în perspectivă. Dacă ne-am solidariza cumva… și prin solidarizare nu înțeleg a ne strânge cu toții la un loc, într-un grup compact și să demonstrăm lumii că noi suntem cei mai buni. Nu. Solidarizare în sensul de conștientizare. Fiecare dintre noi să conștientizeze că, promovând istoria, de fapt ne promovăm țara, promovăm trecutul ei și, de ce nu, promovăm și viitorul, pentru că demonstrăm cine am fost înainte. Așa că, revenind la ce discutam anterior, la globalizare, să ne vedem noi de treabă, că nu va veni un val din acesta de globalizare, în care totul să fie un neant. Sau, dacă va veni un astfel de val, mi-ar plăcea totuşi să cred că putem să constituim o insuliță sau să nu fim o particulă dintr-o masă amorfă. Să avem şi noi o distincție, să ne păstrăm câte ceva din specificul nostru național.

Încrezător în viitorul României: profesorul Sorin Liviu Damean

Într-o fierărie, nimic nu este aleatoriu. Orice acțiune a meșterului are o semnificație bine definită nu numai în concret, ci și în abstract, lucrul la forjă fiind considerat, din bătrâni, un demers ritualic. Iar într-un sat din județul Argeș se făuresc mii de potcoave pe săptămână…

În atelierul întunecat, singurul semn că locul are suflet nu este focul roșiatic și amenințător deși luminează slab, ci bătaia ciocanului greu pe nicovala masivă. Cu sunetul loviturii de ciocan, Lucian Constantin (75 ani), un fierar rom din Jupânești, pe jumătate „îngropat” în pământ, ca să nu „se cocoșeze” în timp ce lucrează, își cheamă nevasta din grădină, să continue ea baterea fierului încins. Maria Constantin are 72 de ani și, cu toate că la prima vedere mulți ar considera-o o bătrână firavă, mâinile sale mici ridică și coboară barosul greu de câteva kilograme pe potcoava înroșită cu o vioiciune și o precizie mai rar întâlnite. În numai 10 minute, piesa e gata.

În fierărie, munca este grea și perpelește sănătatea încet și sigur, dar meseria lăsată moștenire din bătrâni nu se „îngroapă”. „Nici nu-mi aduc aminte să vă spun câte lucrări am făcut. Bătrânii noștri ne-au învățat. Ei lucrau și mai greu, la foale”, ne-a explicat Lucian Constantin, subliniindu-și indirect experiența și dăruirea.

Fierarul Lucian Constantin (75 ani) a învățat meseria de la bătrâni Foto: Marius Donici

Contrar credinței multora, potrivit căreia omul care folosește ciocanul și nicovala pentru a-și câștiga existența nu este „iluminat” – nu din pricina beznei din atelier -, fierarul din Jupânești deține o inteligență practică, pe care a dovedit-o, de altfel, încă din copilărie, când meșterul și-a uimit profesorul de matematică din școală: „Mi-a fost profesor domnul Ioniță, cel mai bun care există. El ne-a dat o simplă problemă: la un hectar, se cultivă atâta grâu. Și a dat un teren, ca să «scoatem» câtă cantitate de grâu e acolo. Am făcut repede la toată clasa, iar eu nu am mai avut timp să îmi fac problema pe hârtie. Colegii râdeau de mine: «Acum îl arde, pentru că el nu și-a făcut problema». M-a chemat profesorul: «Unde e lucrarea ta?». «Păi lucrarea mea o fac aci, la Dvs., pe catedră.» Am împărțit, am «scos» și au ieșit atâtea prăjini. Am explicat: «Uite, aici e așa și așa». A rămas trăsnit. Dumnezeu mi-a dat atunci ideea.”

Fierarul, pe jumătate îngropat în pământ

Astfel se face că inteligența nativă a fierarului l-a ajutat să întrețină o familie zeci de ani, deși la o privire superficială s-ar putea crede că îndeletnicirea sa nu solicită cunoștințe aprofundate. Dar Lucian Constantin se deosebește de ceilalți meșteri, aspect confirmat și de către numeroasele cereri pe care le-a avut, chiar și de peste hotare – din Italia, Germania, Belgia, Olanda, chiar și din Anglia: „Am trimis potcoave mari pentru caii de acolo, care au copite ca de elefant”.

De făcut, toți fac un topor. Dar e greu «să îl vindeci», ca un medic. E un lucru care nu «spune» unde îl doare. Trebuie să-l cunoști, ca să nu se rupă, să nu se strâmbe

„Mai sunt meseriași, dar ei nu fac decât câte un lucru simplu. Uitați-vă la toporul acesta, cât e de greu. A trebuit să-l repar. De făcut, toți îl fac. Dar e greu «să îl vindeci», ca un medic. E un lucru care nu «spune» unde îl doare. Trebuie să-l cunoști, ca să nu se rupă, să nu se strâmbe. Îi aranjez leafa (tăișul, n.r.), apoi sudez, și îl fac de nu se vede că a fost lucrat, zici că e turnat. Așa se face cea mai bună lucrare. Fabrica tot la noi vine. Au venit de la Galați meșteri care sculptau cu un material de care nu se poate lipi nimeni. Era un material extraordinar, care nu se poate lucra la cald, numai «turnat» se fac piese din el. Și eu am făcut dălți fine. S-au mirat cei de la Galați când le-am făcut o traistă mare cu lucruri pentru sculptură. Au venit și cei de la școlile de calificare. Bani mi-au dat destul, și peste cât le-am cerut eu”, a povestit meșterul pentru Matricea Românească, în timp ce stăteam în jurul lui, ca în poiana fierăriei lui Iocan.

Locul unde oțelul prinde suflet

„Lucrurile acestea au suflet. Ce să facem, dacă din asta trăim?”, întreabă retoric fierărița, în timp ce ne arăta, pe peretele ticsit de obiecte din metal, potcoave, topoare, capcane pentru animale, foarfece pentru tablă, țapine (unelte din oțel folosite la manevrarea buștenilor, n.r.), tesle, bărzi, prășitoare, darace (perii pentru scărmănat lâna, n.r.).

Maria Constantin (72 ani) lucrează în atelier, alături de soțul său,„până când nu mai e lumină afară”

De fapt, meșterii romi făuresc tot ce are „omul nevoie în viața lui, pentru casă. Nicio fabrică nu face ce facem noi”. Adevărat, mai ales dacă luăm în calcul și faptul că lucrări de-ale lor au ajuns în muzee, pentru că acest cuplu de meșteri infatigabili a reprodus paloșul lui Ștefan cel Mare și sabia lui Vlad Țepeș.

„Produsele” făurite de către cei doi meșteri romi

Cei doi bătrâni – după vârstă, nu după înfățișare – au mărturisit că fierăria le-a asigurat traiul întreaga viață și, datorită muncii la forjă, au hrănit, crescut și „ținut” la școală patru copii. Chiar dacă focul mistuie sănătatea.

Şi fabrica tot la noi vine! (…) Lucrăm toată ziua, de dimineață până seara la 17. Înainte lucram mai mult, dar am îmbătrânit

„Vara, când e căldură, de trei ori mă bag sub duș, dar degeaba. Arde! Se miră oamenii când vin: «Pânzuie-mi (oțelește-mi, n.r.) un topor. Fă-mi cutare, că nu merge plugul». Și când văd cum lucrăm, îi ia groaza. Lucrăm toată ziua, de dimineață. Ne sculăm la 8. Înainte, ne sculam la 5 și lucram mai mult, dar am îmbătrânit. Acum lucrăm până seara la 17. Mănânc doar dimineață și până seara nu mai mănânc nimic. Lucrăm până când nu mai e lumină afară. Bat cu un baros mare și greu.”

Nici la vârsta de 75 de ani, meșterul din Jupânești nu renunță la lucru

Cosmin Dragoste este lector universitar doctor al Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii din Craiova, fost manager al Casei de Cultură din capitala Olteniei şi un filolog reputat, specializat în civilizaţia şi literatura germană preclasică, traducere şi retroversiune, respectiv literatura de expresie germană din România. Cu el, Matricea Românească a purtat o discuţie despre amprenta distinctivă a regiunii în cultura românească dar şi despre influenţa culturii germane asupra matricei româneşti.

Matricea Românească: Domnule Dragoste, vă rog să vă prezentați, în câteva cuvinte.

Cosmin Dragoste: Despre mine, ca persoană, nu știu dacă sunt foarte multe de spus. În prezent, sunt lector la Departamentul de Studii Anglo-Americane și Germane din cadrul Facultății de Litere din Craiova, începând din anul 2000, de când am terminat Facultatea de aici. Deci sunt un produs al acestei Facultăți, și mă bucur că pot să dau înapoi măcar o mică parte din ceea ce am învățat de la profesorii mei și să ajut, la rândul meu, alte generații să vină din urmă și încet-încet, să efectuăm acest «schimb de linii», cum se spune.

Apoi, vreme de doi ani și jumătate – de la 1 octombrie 2013 și până la 1 martie anul acesta -, am fost managerul Casei de Cultură „Traian Demetrescu” din Craiova, funcție pe care am părăsit-o, pentru că este foarte greu să fii în două locuri și să încerci să faci lucrurile la superlativ în ambele părți. Așa că am hotărât să rămân la meseria mea «de bază», pentru a-mi canaliza toate energiile și eforturile în acest domeniu.

Matricea Românească: Avem deci, pe de o parte, filonul academic iar pe de alta, resortul cultural. Cum s-a născut pasiunea pentru filologie și pentru Facultatea de Litere?

Cosmin Dragoste: N-a venit neapărat din cauza faptului că nu am fost bun la matematică, deși recunosc că nu am strălucit niciodată în domeniul științelor exacte, dar mi-au plăcut foarte mult limbile străine. Am început, din clasa a V-a, să studiez limba germană și am avut șansa extraordinară ca, încă din primul an de studiu la germană, să avem o profesoară de mare excepție, care a reușit să trezească în noi gustul pentru o limbă de care mulți se sperie și despre care spun că este foarte dificilă. Pe demonstrate, nu este așa. Pot să demonstrez că germana este mult mai ușoară decât engleza. Dar acest lucru a fost decisiv în formarea cel puțin a mea, dacă nu și a colegilor mei de școală generală.

După un an de zile, doamna noastră profesoară ne-a părăsit, a plecat în Timișoara. Acum, este cadru didactic al Universității din București. Iată că nu numai nouă ne-a plăcut, dar valoarea ei este confirmată și de faptul că a ajuns în domeniul universitar. Pornind cu această pasiune pentru limbile străine, am aprofundat-o – am studiat și franceza în școala generală. Mi-a plăcut și franceza foarte mult dar, față de germană, nu a reușit să se ridice la același nivel. Mi-am dat seama că limbile străine, literatura, față de științele exacte, îmi pot aduce mult mai multe satisfacții pentru că, dacă îmbini utilul cu plăcutul, iese ceva extraordinar.

Filologul Cosmin Dragoste: “Pot să demonstrez că limba germană este mult mai ușoară decât engleza” Foto: Mihai Vladu

Matricea Românească: Ce ne puteți spune despre influența culturii germane în spaţiul românesc? Cât ne-a modelat?

Cosmin Dragoste: În spațiul românesc, eu zic că ne-a modelat foarte mult. Chiar și în zona Olteniei. Dar vorbim, în special, despre Transilvania, unde au fost primii coloniști, care au venit din spațiul de limbă germană și s-au așezat aici. Apoi, câteva sute de ani mai târziu, coloniștii austrieci au venit în Banat, în trei mari șiruri de migrații. Ulterior, și Oltenia a fost o perioadă sub ocupație austro-ungară, habsburgică, dar nu a rezistat foarte mult. Însă noi, românii, am învățat multe lucruri bune de la acești coloniști care au venit, care au deschis școli, care s-au ocupat foarte mult de domeniul afacerilor, de domeniul istoriografiei, de domeniul tipăririi de cărți pentru că au fost, întotdeauna, foarte bine organizați.

Germanicii care s-au aşezat în România de-a lungul istoriei au fost foarte preocupați de cultură și de educație

Ca să nu vorbim și despre Bucovina, atunci când a intrat sub stăpânire habsburgică și o mare parte a administrației a venit direct de acolo, iar lucrurile s-au așezat extraordinar de bine. S-a văzut, peste tot unde au venit acești germanici – să le spunem așa, ca să îi înglobăm pe toți –, că au fost foarte preocupați de cultură și de educație. Să nu uităm că, la scurt timp după ce au venit în Bucovina, au și deschis o Universitate – dacă nu mă înșel, cred că era, la acea vreme, a cincea Universitate a Imperiului Habsburgic. În plus, numărul de locuitori din Bucovina a crescut foarte mult într-o perioadă extraordinar de scurtă de timp, în numai câteva decenii. În Transilvania vedem inclusiv astăzi, cu ochiul liber, moștenirea aceasta germanică, nu numai în ceea ce privește arhitectura, dar și în ceea ce privește relațiile interumane, relațiile administrative. Această influență rămâne, în continuare, un etalon pentru România.

Matricea Românească: Iar pe plan literar?

Cosmin Dragoste: Și pe plan literar ne-au influențat foarte mult. Când au venit primii coloniști ai Transilvaniei, au venit, evident, cu un bagaj cultural, literar propriu, pe care l-au transpus și aici. Au venit cu legendele lor, cu basmele lor, cu poveștile pe care, nu după mult timp, au început să le şi tipărească. Apoi, primii scriitori din Transilvania evident că au fost de limbă germană, fiindcă aveau și alte legături cu Vestul Europei, cu Occidentul și erau mult mai bine ancorați la scena europeană decât localnicii. Nu spunem, prin aceasta, că românii ar fi fost inculți – Doamne fereşte! -, dar altele au fost legăturile, altfel s-a mers cu lucrurile acestea. Au fost stadii de evoluție diferite.

Există, în acest moment, literatura germană din România – un termen foarte contestat ca denumire, nu ca esență, pentru că s-au căutat multe denominări care să acopere această literatură. O literatură pe care însăși literatura germană din Vestul Europei o recunoaște ca o literatură de sine stătătoare și care a adus foarte multe lucruri noi și multe inovații nu numai literaturii noastre române, ci în special literaturii germane. Nu vorbim numai despre Herta Müller, care e născută în Banat, și care în 2009 a obținut premiul Nobel pentru literatură. Dar există foarte mulți alți scriitori plecați din România – fie înainte de 1989, fie ulterior – și care acum sunt foarte bine așezați pe piața marketing-ului literar din spațiul germanic. Am putea aminti câteva nume – Richard Wagner, Franz Hodjak, Johann Lippet. Sunt numai câteva vârfuri dintre acestea.

Matricea Românească: Putem să-i revendicăm și noi, să spunem că sunt și români?

Cosmin Dragoste: Aici este marea lor problemă: nu-i putem revendica 100% nici noi, nu îi poate revendica 100% nici Germania. Ei au un statut special oarecum… sunt situați într-un „no man‘s land”, între literaturi, dar fără ca, prin aceasta, să fie o literatură minoră. Pentru că s-a vorbit despre această literatură germană din România ca fiind o “literatură minoră”, dar nu în sensul negativ, ci pornind pe urmele denumirii unor filosofi ai literaturii [Gilles] Deleuze și [Félix] Guattari. O literatură minoră întotdeauna vine dinspre periferie și reîmprospătează, ranforsează centrul cultural și literar al zonei de limbă respectivă. Această literatură de limbă germană din România este o astfel de literatură, în acest sens. Literatură minoră a fost și literatura de limbă germană din Cehia – îl avem pe Kafka, ce vine de acolo, ca să dăm un singur exemplu. Sunt multe astfel de literaturi „minore” germanice – nu e nimic peiorativ aici – care au adus un flux novator extraordinar.

Matricea Românească: Știu că sunteți și scriitor. Care este sfera preocupărilor Dvs.?

Cosmin Dragoste: Și proză, și poezie. Depinde. Scriu și în română, scriu și în germană. Este un exercițiu extraordinar să scrii într-o limbă străină pentru că, oricât de bine ai cunoaște-o, nu este limba ta maternă și te silește foarte mult să fii mult mai concis. De exemplu, o mare problemă a literaturii contemporane – despre care vorbesc cam toți pe la cenacluri – este știința de a tăia foarte mult din text, de a ajunge la esențial. Scriind într-o limbă străină, ești cumva obligat, constrâns să te rezumi la esențial – nu neapărat pentru că nu ai ști cuvinte, pentru că, dacă nu le știi, le cauți în dicționar. Dar este vorba despre modul de a gândi în alte tipare cognitive, în alte tipare mentale și psihice decât cele cu care tu ești obișnuit, ca vorbitor matern al unei limbi.

O literatură minoră întotdeauna vine dinspre periferie și reîmprospătează, ranforsează centrul cultural și literar al zonei de limbă respectivă. Această literatură de limbă germană din România este o astfel de literatură

Matricea Românească: Ce preferați, non-ficțiunea sau ficțiunea?

Cosmin Dragoste: Ambele, dacă sunt scrise bine, dacă sunt scrise cu mult talent.

Universitatea din Craiova, un port-stindard al culturii oltene și românești

Matricea Românească: Pe lângă provocarea despre care aminteați, care ar mai fi provocările de a scrie și de a transpune ceea ce simți, ca scriitor român, într-o limbă străină? Le recomandați confraților scriitori să facă exercițiul acesta?

Cosmin Dragoste: Da, este un exercițiu extrem de recomandabil. Ca un exercițiu – nu neapărat preliminar, ci paralel – sunt traducerile. Eu sunt și traducător din limba germană. Am tradus destul de mult și traducerea nu este o simplă transpunere, asta trebuie să înțeleagă toată lumea. În traducere, dai foarte mult și din tine, dar tot talentul este să faci în așa fel încât să nu alterezi scriitorul pe care îl traduci. Fiindcă avem foarte multe exemple de astfel de traducători absolut meritorii dar care, traducând, sunt atât de puternici și de personali, încât… De exemplu, nu mai sună ca Balzac în limba română, ci sună ca traducătorul respectiv. Toată măiestria este să te “infiltrezi” pe urmele scriitorului, să mergi alături de el, să fii și tu prezent alături de el dar, cu toate acestea, să-l redai – în limba română, în cazul de față – cât mai nealterat. Nealterat, evident, nu se poate, dar cât mai nealterat.

Matricea Românească: Să îi înțelegi, până la urmă, psihologia.

Cosmin Dragoste: Este foarte important. La o traducere nu merge, din punctul meu de vedere, să iei cartea, poezia sau ce este, și să începi să o traduci automat, ca un program de traducere. Dau un singur exemplu: am tradus, pentru Teatrul Național din Craiova, acum câțiva ani, o piesă a unei scriitoare, probabil cea mai bună scriitoare de teatru din Germania, Dea Loher. „Hoți” se numește piesa. Am avut – cred că le am și acum prin sertare – circa 100 de variante, dar nu m-am apucat de traducere, până nu am citit piesa de 2-300 de ori până să reușeșc să intru în mecanismele de gândire ale autoarei. Apoi, am avut șansa de a merge la Berlin şi să o cunosc personal – am stat câteva zile numai cu ea. Într-adevăr, am înțeles cum gândește lucrurile, ce vrea de la un text, ce vrea de la un actor, pentru că este o piesă de teatru, nu este numai pe hârtie. Trebuie, când o traduci și când o citești, să ai în minte și jocul scenic. A fost o șansă extraordinară să am contact cu acest autor, pentru că este în viață, scrie, trăiește prin teatru în tot ce face ea, și s-o întreb exact cum își imaginează jocul scenic. Am discutat chiar și cu regizorul care a pus în scenă această piesă a ei și multe lucruri s-au lămurit. Dar a traduce mecanic și automat, „la normă”, ca în fabrică, se vede în produsul final.

Matricea Românească: Pentru că ne aflăm în Oltenia și discutăm despre cadrul mai larg al culturii românești, ce are de oferit regiunea Dvs. pe acest plan?

Cosmin Dragoste: Oltenia a avut și are în continuare, din fericire, foarte multe de oferit. Să ne gândim, pentru că tot o parte a culturii este, la boierii Craioveşti. Generaţii de-a rândul au dat şi domnii Țării Românești: Basarabii se trag tot din Craiovești, Brâncovenii, la fel. Dacă ne uităm la toată salba aceasta de mănăstiri care există în Oltenia, majoritatea sunt ctitorii ale Brâncovenilor și ale neamului Basarabilor. Evident, mănăstirile au fost și centre de cultură în Evul Mediu, după cum toată lumea știe. Începând de acolo, Oltenia a avut foarte multe de oferit. A avut și în domeniul culturii, a avut în domeniul științelor – un Henri Coandă, un Gogu Constantinescu, un Petrache Poenaru, Theodor Aman este tot oltean de-al nostru, Alexandru Macedonski, Traian Demetrescu – Tradem, cunoscut poeților -, Marin Sorescu, cel care rămâne în continuare cel mai tradus scriitor român în limbile universale, Nicolae Titulescu… Ion Maiorescu, tatăl lui Titu Maiorescu, era și el craiovean, de-al nostru. Avem și o stradă care îi poartă numele, chiar în centrul orașului.

Aşadar, o sumedenie de artiști, de oameni de cultură care au existat neîntrerupt, chiar și în perioada comunistă. Cu rigorile și vicisitudinile de atunci, a existat o viață în Craiova, au continuat să apară reviste de cultură. “Scrisul românesc”, “Ramurile” au mers în continuare. Toate acestea se văd și acum, pentru că apetitul pentru cultură, în Craiova, nu a murit.

Momentan, în Craiova se întâmplă extrem de multe lucruri din punct de vedere cultural. De aproximativ 4 ani și ceva este un reviriment cultural extraordinar. Probabil știți că a fost unul dintre orașele candidate la titlul de Capitală Curopeană a Culturii, în 2021. Din păcate, nu a fost admisă în finală, dar municipalitatea continuă să facă aceleași eforturi – nu s-a schimbat nimic în acest domeniu – să finanțeze foarte bine cultura, și lucrurile acestea se văd. Nu mai suntem în această competiție, dar am vrut vrut să demonstrăm că nu numai pentru o competiție am făcut acest lucru, ci pentru oraș, pentru că o investiție în cultură este o investiție în oameni, o investiție vie, este și o investiție în economie. Să ai oameni educați îți aduce avantaje pe multiple planuri.

Momentan, în Craiova se întâmplă extrem de multe lucruri din punct de vedere cultural. De aproximativ 4 ani și ceva este un reviriment cultural extraordinar

Matricea Românească: Putem vorbi despre faptul că Oltenia are o personalitate distinctă pe plan cultural?

Cosmin Dragoste: Sigur că da. Orice zonă o are. Există această personalitate, și se vede. Dacă ne uităm la tablourile lui Aman, ale lui Ion Țuculescu, la scrierile lui Marin Sorescu, la sculpturile lui Brâncuși, se vede această vivacitate, această nervozitate și această incandescență a trăirii, care se vede și în viața de zi cu zi în Oltenia, cam peste tot. Probabil mai pregnant în zona Doljului și a Oltului, față de celelalte regiuni ale Olteniei.

Lect. univ. dr. Cosmin Dragoste consideră că Oltenia contribuie la matricea românească prin “această vivacitate, această nervozitate și această incandescență a trăirii, care se vede și în viața de zi cu zi la noi în regiune”

Matricea Românească: Iată, ne-am referit constant la matricea românească. Dvs. cum v-o definiți, cum o înțelegeți?

Cosmin Dragoste: Pornind de la Oltenia, am avut destui artiști care au reușit să dea o măsură acestei matrici românești. Haideți să ne gândim, pur și simplu, la Brâncuși, și să vedem ce înseamnă matrice românească, cum pornește – să ne gândim la Coloana Infinitului. Cum pornește ea de undeva, din străfunduri ancestrale, și cum tinde către universalitate, către o deschidere fără limite. Specificul național nu exclude ceea ce este universal. Pentru că există foarte multe voci, și au tot existat, care s-au speriat, spunând că universalul poate distruge naționalul. Nu este adevărat. Universalul există și coexistă alături de național și există ca o sumă a acestui național, a acestor matrici venite din diferite zone, din diferite entități geografice, spirituale ale țărilor, ale regiunilor, ale continentelor, dacă vorbim la nivel global.

Matricea Românească: O matrice incluzivă.

Cosmin Dragoste: Exact. Și care generează permanent. Nu există o matrice care a existat și care a întrerupt o legătură – a fost cândva, și acum o cercetăm ca o piesă de muzeu. Dacă ea n-ar fi vie și dacă n-ar fi generativă și generantă, nici noi, probabil, nu am mai exista, sau nu în această formă în care suntem acum. Este vie.

Specificul național nu exclude ceea ce este universal. Pentru că există foarte multe voci, și au tot existat, care s-au speriat, spunând că universalul poate distruge naționalul. Nu este adevărat

Matricea Românească: Cum putem să contribuim noi la matricea românească?

Cosmin Dragoste: Putem să contribuim prin tot ceea ce facem, prin tot ceea ce creăm. Vrând-nevrând, chiar și inconștient, noi ne revendicăm de la această matrice. Oricât ar încerca unii să spună: „Eu nu sunt un artist care are legătură cu matricea românească”, la un moment dat aceste influențe se văd, pentru că ești format de această matrice, de un anumit spațiu mental, cultural, psihic, care te defineşte. Chiar dacă tu lucrezi la Paris sau la New York, cum a fost și Brâncuși, cum au fost Eugen Ionescu, Emil Cioran, sau mulți alții. Până la urmă, filonul acesta matriceal se vede în tot ceea ce au făcut. Este un lucru extraordinar.

Străinii apreciază enorm tocmai faptul că în operele lor se vede matricea românească, și că n-au fost niște artiști care să creeze pe gustul lor, neapărat. Pentru că aceasta aveau, erau sătui și voiau să vadă ce înseamnă și o altă matrice, și cum poate această matrice, adusă dintr-un alt spațiu, transpusă în spațiul lor existențial, să îi influențeze și pe ei și să îi îmbogăţească.

Pe Valerica Ene am zărit-o, inițial, de departe, în timp ce robotea vioaie în jurul unui cuptor mare cu pântecele roșu. „Vin imediat, să termin aici treaba!”, ne-a strigat femeia, cu un glas puternic și ferm, semn al seriozității muncii întreprinse care nu vrea amânare.

La 78 de ani, Valerica Ene din satul argeșean Petrești (comuna Coșești) poate munci cot la cot cu un bărbat vânjos – ba chiar mai mult -, ea însăși întărind laudele părintelui Daniel Mazilu referitoare la hărnicia și dăruirea ei: „Am «făcut» și meserie de om, și de femeie: am mers și cu caii, dar și la toate târgurile”.

Nu numai că, de zeci de ani, Valerica Ene „ține”, cu mâinile-i dibace, o întreagă gospodărie, ci ea este și un meșter olar priceput, îndeletnicire pe care a îmbrățișat-o la vârsta de 7 ani. „Am învățat patru clase și eram premiantă. Dar nu mi-a plăcut cartea, mi-a plăcut munca. N-am regretat că nu m-am dus la școală”, sunt vorbele rostite cu mândrie de către o bătrână mică „la stat, dar mare la sfat”, care se poate lăuda cu o familie numeroasă și împlinită. Dar femeia știe că puterea ei de muncă a fost alimentată doar de către credința în Cel de Sus: „Nu obosesc, Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru felul în care sunt. Bolnavă nu am fost niciodată. De mică, am ținut toate posturile și mi-am învățat la fel copiii și nepoții. Mare e puterea lui Dumnezeu!”.

Valerica Ene (78 ani), olărița căreia i-a plăcut munca „de mică” Foto: Marius Donici

Dacă toți consătenii – și nu numai – se minunează pentru că Valerica Ene este o femeie muncitoare chiar și la o vârstă la care mulți pensionari își doresc repaos, în privința meșteșugului practicat de ea aproape întreaga viață, cuvintele lor de laudă nu mai prididesc în fața lucrărilor din lut. „Americanii fac din olărit o terapie. Femeia aceasta a făcut sute de mii de lucrări din lut”, ne-a prezentat-o părintele Mazilu pe olărița Ene.

Am lucrat mult lut, cât bulgări mari de zăpadă, de opream râul în loc. De 70 de ani, olăresc încontinuu

Preotul Daniel Mazilu are numai cuvinte de laudă pentru Valerica Ene

„Am făcut oale acasă la părinții mei, m-am căsătorit, am rămas tot în satul meu și am practicat meseria aceasta. Am lucrat mult lut, cât bulgări mari de zăpadă, de opream râul în loc. De 70 de ani, olăresc încontinuu. Și acum, le arăt și copiilor și nepoților: «Aceasta mi-e meseria, din asta am trăit, tot ce mi-a trebuit, am făcut din olărit!» Am fost pasionată de muncă de mic copil. Copiilor le spun și acum: «Nu mama m-a învățat să fac ceva, ci mintea mea și ideile mele». Știu să lucrez de la ceașcă, până la oală de trei metri”, a explicat bătrâna pentru Matricea Românească, ea adăugând totodată că lucrările dânsei nu au rămas neremarcate nici de către cei de viță nobilă: prințul Japoniei sau Principesa Margareta.

Voioșia și sprintenia, calități ușor de „citit” la femeia în vârstă de mai bine de trei sferturi de veac, ne dovedesc că sufletul curat nu piere ușor.

Unelte folosite la olărit

Dar, ca orice român născut și crescut la sat, tanti Valerica știe că pământul te hrănește doar dacă îl lucrezi: „La țară, dacă nu îți place munca… de aceea, lumea e săracă. Vrei să stai la umbră, nu ai nimic! Eu am grădină, am pus cartofi, de toate, pentru copii, ca ei să mănânce natural. Ce e cumpărat nu e bun! Am doi băieți și o fată”.

Sora mea a rămas văduvă și m-a chemat să stau cu ea la Cluj. I-am spus: «Soro, nici dacă îmi dai tot Clujul, nu vin!»

Fiind legată sufletește de satul în care a trăit întreaga viață, olărița nici nu concepe să trăiască și să moară pe alte meleaguri decât cele argeșene, chiar dacă i s-au ivit ocazii: „Sora mea a rămas văduvă și m-a chemat să stau cu ea la Cluj. I-am spus: «Soro, nici dacă îmi dai tot Clujul, nu vin!»”

Tanti Valerica le transmite și copiilor arta olăritului

A spune că satul argeşean Jupânești reprezintă o așezare unde nu există picior de localnic nerecunoscut chiar și de către vecinul de la câteva case distanță ar reprezenta o descriere palidă a ideii de unitate la care sătenii s-au aliniat încă de pe vremea când Mihai Viteazul se lupta cu domnul Moldovei, Ieremia Movilă.

Străini fiind pe plaiurile Jupâneștiului, părintele Daniel Mazilu, omul la care enoriașul găsește îndrumarea spirituală – dar și mundană – de mai bine de 20 de ani, a fost cel care ne-a dezvăluit, prin poveștile sale cu tâlc, sensibilitatea și onestitatea sătenilor, calități „sădite” în subconștientul lor încă din copilărie, chiar de către oamenii Domnului.

„Pridvorașul de la intrarea în biserică nu este întâmplător așezat acolo, ca un loc de odihnă. Pridvoraşul acela vorbește și răspunde la întrebarea pe care ați adresat-o privind rolul bisericii în viața credincioșilor. În pridvoraș a funcționat prima școală din satul nostru”, sunt cuvintele cu care părintele ne atenționează că spațiul din fața Bisericii de Lemn din Jupânești avea o altă destinație decât aceea de a opri stropii de ploaie sau fulgii de nea: în acel loc se formau oamenii. „Acolo veneau copiii, se așezau pe băncuță și, sub îndrumarea preotului și a dascălului, ei învățau să scrie și să citească. Săraci fiind și nu prea bine organizați, au folosit niște metode foarte interesante. Au învățat să scrie în niște lădițe, niște cutiuțe pline cu cenușă sau cu nisip, puțin umed și bine tasat. Şi, cu bețișorul, au învățat să scrie pe nisip.

În pridvorul Bisericii de Lemn din Jupânești s-au format oameni Foto: Marius Donici

În zilele frumoase de vară, se coboară în valea bisericii, se merge 200 metri mai la deal, unde se află o râpă cu un perete vertical de lut nisipos. Acolo scriau cu bețișorul, ca pe tablă. De atunci, și până astăzi, pe oricine întrebați din sat, «Unde se  află Râpa Dascălului?», toată lumea vă duce acolo. Ca să citească, ei au folosit cărțile de slujbă din biserică.” Raportată la lungile discuții, fără concluzii, privind manualele sau auxiliarele din școlile românești de astăzi, metoda de predare a dascălilor din secolul XVIII pare o glumă seacă, dar reprezintă dovada unei învățături – încă valabile –  pe care contemporanul a uitat-o sau pe care o evită din comoditatea-i periculoasă: unde există voință, orice se poate înfăptui. Chiar și fără tableta conectată la internet. De asemenea, nu numai Nică (Ion) Creangă a învățat – atunci când nu prindea muștele -, să citească folosind ceaslovul bisericii, ci și copiii din Jupânești. „Suntem chiar bucuroși că am avut același manual ca și Creangă”, adaugă părintele zâmbind.

Picturi vechi de sute de ani, impresionante și astăzi

Interesant este că “fiii” satului au învățat să scrie și să citească în biserică după o metodă simplă, dar de efect, bazată pe înțelepciunea și pe fermitatea preotului. Însă adevărata lecție de viață împărtășită era independentă de slovele pe care copiii le buchiseau.

„Picturile din acel pridvoraș nu sunt unele întâmplătoare. Îmi place să le spun picturi didactice. Au fost picturi așezate în fața unor copii de la școală, cu ajutorul cărora preotul să poată preda informații teologice, dogmatice pe înțelesul copiilor mult mai ușor. Și să vizualizeze. Avem în dreapta, cu culori închise, reci, mai respingătoare – tot ce este rău și de ce trebuie să se ferească ei. Iar în stânga avem locul unde ajungi dacă faci bine, Grădina Raiului”, reprezintă un prolog la lecția de religie din secolul XVIII la care aveam să participăm cu emoția și curiozitatea specifică – poate – copiilor vremii.

La o primă vedere, frescele din tinda bisericii, similare cu cele întâlnite și la mănăstirile Voroneț și Humor, nu sunt altceva decât splendide picturi religioase, căzute și ele în ghearele nemiloase ale degradării cauzate de către trecerea inerentă a anilor – sute, în cazul de față. Însă, așa cum a subliniat și părintele Mazilu, în Biserica de Lemn de la Jupânești nimic nu este aleatoriu, iar cele două picturi murale de mari dimensiuni, dispuse de o parte și de alta a intrării în Casa Domnului, reprezintă frapantul „material didactic” al preotului care le preda copiilor învățături teologice și dogmatice. Muralele erau mai mult decât indicate pentru a ajuta copiii să înțeleagă eshatologia. Iar cea predată la Jupânești nu are precedent, întrucât talentul și inspirația zugravului, al cărui nume nu este cunoscut, ne dezvăluie un har divin.

Iadul de la Jupânești duce spre fundul pământului. Pe când, drumul spre Rai urcă – și nu oarecum reprezentat: credinciosul urcă cu îngerul păzitor și cu sfântul pe care l-a cinstit în viață

Deși am luat parte la lecția de religie în veacul XXI, când butaforia se află la loc de cinste, învățăturile și explicațiile părintelui Daniel Mazilu ne-au introdus, încă de la primele cuvinte, „îndulcite” de sunetul ploii, într-o călătorie imaginară parcursă de sufletul omului după ce trece la cele veșnice.

„Exista, înainte vreme, un blestem valabil în toată comuna. Când te supăra cineva, se spunea: «Să te mănânce Iadul de la Jupânești!». Iadul de la Jupânești duce spre fundul pământului. Pe când, drumul spre Rai urcă – și nu oarecum reprezentat: credinciosul urcă cu îngerul păzitor și cu sfântul pe care l-a cinstit în viață.”

„Iadul de la Jupânești” (detaliu)

Povestirea părintelui începe cu registrul de sus, unde, în colțul din stânga, ne este înfățișată luna, pe care o putem interpreta simplu drept încheierea zilei. „De data aceasta, luna simbolizează sfârșitul vieții, și nu oarecum! Pentru că în continuare îl avem pe Mântuitorul Iisus Hristos, cu degetul arătând spre lună, și cu fața spre toate popoarele pământului. De ce? Avem aici pe evrei, arabi și pe conducătorii spirituali ai celorlalte popoare de pe Pământ. Iar mesajul pe care trebuia să îl înțeleagă copiii de atunci și oamenii de astăzi este următorul – Mântuitorul spune așa: «Aveți grijă! Toate popoarele pământului, la sfârșitul vieții, veți avea parte de Judecata de Apoi!». Aici, Judecata de Apoi este reprezentată foarte interesant. Mâna lui Dumnezeu coboară dintre nori și ține între degete un cântar cu care cântărește faptele bune și faptele rele.

Corpul lipsit de haine reprezintă sufletul omului. L-a pictat lipsit de haine ca să înțeleagă tot muritorul că, în fața lui Dumnezeu, nu poți să ascunzi nici o faptă de-a ta bună, sau rea!

Sub cântar, corpul lipsit de haine reprezintă sufletul omului. L-a pictat lipsit de haine ca să înțeleagă tot muritorul că, în fața lui Dumnezeu, nu poți să ascunzi nici o faptă de-a ta bună, sau rea! Şi a mai așezat, pentru copii, vicleanul diavol, care încearcă să schimbe soarta Judecății cu picioarele, cu mâinile, cu codița și cornițele, agățat de talerul faptelor rele. Şi ia uitaţi acțiunea îngerului păzitor, care vine cu o suliță și o înfige în capul diavolului. Este mesajul pe care trebuia să îl înțeleagă copiii, acela că îngerul păzitor, atât timp cât avem gânduri bune, vine și ne apără în orice situație și în orice moment.” Dacă cei mai mulți dintre noi au aflat la școală despre îngerul păzitor, pentru copiii de astăzi, aceasta ar putea fi o informație străină, în contextul discuțiilor binecunoscute privind susținerea orelor de religie la clasă.

Beelzebub, la intrarea în Iad (simbolizată printr-o gură de balenă), ținând în mână cupa suferinței

„Avem de asemenea, mai jos, o imagine în care vedem un boier mort, lângă care scrie «bogatul nemilostiv». El a fost păcătos nu pentru că a fost bogat, ci pentru că a fost nemilostiv! De aceea, nici nu-i scrie numele, cum i-l scrie lui Lazăr. A murit bogatul și i-a «ieșit» sufletul. Diavolul a venit să ia ce-i al lui, numai că nu poate, pentru că soția lui se roagă. Uitaţi-o, stă și așteaptă! Este o imagine care ne îndeamnă să ne rugăm pentru cei care nu mai sunt printre noi. Rugăciunea noastră le ușurează drumul. Râul de foc este un drum care, pentru mulți, pare ușor, pentru că e la vale. Aici sunt scrise numele și păcatele pe care le-au făcut cei care au ajuns să parcurgă acest drum. Dar în același timp este atât de înșelător, pentru că e de foc, și ne arde! Și intrăm direct pe ușa Iadului, unde stă acest Satana, Beelzebub, șeful Iadului, cu această imensă cupă a suferinței. O vedeţi cât este de mare? Al treilea și ultimul lucru sfânt din această imagine este îngerul copiilor morți botezați. Ia uitaţi cum, ei fiind îmbrăcați în alb, vine și îi ia şi îi duce fără judecată în Împărăția lui Dumnezeu.”

În centru, râul de foc; stânga sus, Judecata de Apoi reprezentată prin balanță; stânga jos, bogatul nemilostiv și diavolul care îi vrea sufletul; dreapta sus, îngerul copiilor botezați, chemați la Cer

În timp ce „Sfântul Nicolae” pe care-l ține părintele între degete ne indică fără echivoc soarta sufletului păcătos, noi tăcem, ascultăm și luăm aminte, așteptând totodată explicațiile despre locul unde năzuim cu toții să ajungem: în Împărăția Domnului.

„Întorcându-ne la cealaltă parte, sunt mai multe interpretări, dar cea pe care îmi place să o dau este: găsiți aici o interpretare a Sfintei Treimi, sub formă de cruce. Nu o găsiți niciunde. Eu n-am găsit-o până acum, și m-am tot plimbat.

Reprezentarea Sfintei Treimi sub formă de cruce, o distincţie a Jupâneştiului

Iată: avem Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, pe orizontală, dar şi Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, pe verticală – și am format o sfântă cruce din cele trei persoane ale Sfintei Treimi. Maica Domnului, care este străjuită de către Sfinții Arhangheli, oferă cupa fericirii. Faceți comparație între ea și cupa suferinței! Cupa fericirii, pentru credincioșii care se fac vrednici pentru Împărăția lui Dumnezeu. Avem și sfinții și mucenicii bisericii noastre, care sunt străjeri la Grădina Raiului, iar Grădina este ilustrată sub formă de cetate. S-a «pus» un zid imens de cetate, ca să înțeleagă tot muritorul că nu se poate intra aici, decât în urma Judecății și cu binecuvântarea și aprobarea lui Dumnezeu!”

Sfânta Treime, înconjurată de „un zid imens de cetate”

• Despre
• Ultimele Postari

Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com

Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

• Băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte (şi trăieşte) româneşte - 02-11-2018
• Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Mama - 23-10-2018
• Nu confundaţi Biserica cu Uber - 11-10-2018

Câți dintre noi s-au gândit vreodată că un produs atât de simplu, de banal și de ieftin (azi) a reprezentat “piatra de temelie” a formațiunilor politice complexe, a unor civilizații renumite și sursa bogăției liderilor comunităților care îl comercializau? Este vorba despre prozaica sare, o pudră care astăzi nu mai este apreciată la adevărata sa valoare, și care „poartă” în spate o istorie fabuloasă, începută cu mii de ani înaintea erei noastre.

Deși pare cvasi-neverosimil în prezent, sarea este considerată un important produs cultural, capitol la care România excelează, fiind cea mai bogată țară în zăcăminte saline din lume (!). Ultimele cercetări arheologice relevă că plaiurile românești cuprind peste 300 de locuri care dețin în subsolul lor zăcăminte de sare și aproape 3000 de izvoare sărate, la care se adaugă importante masive de sare gemă. Exploatată în cantități mult superioare nevoilor locale de consum, sarea a devenit pe cale de consecinţă o valoroasă marfă destinată comerțului. Extrem de solicitată și implicit intens comercializată, ea a reprezentat o considerabilă sursă de venituri pentru comunitățile care aveau privilegiul de a locui în apropierea ocnelor și de a le exploata.

O bună parte dintre relațiile culturale derivă din mecanismele care au la bază circulația sării

Potrivit prof. univ. dr. Carol Căpiță, specialist în preistorie, antropolog de la Facultatea de Istorie a Universității București, este dificil de dovedit și de estimat gradul de circulație a sării, pentru că aceasta este un bun care se consumă și care „nu lasă urme”, însă s-a demonstrat că produsul a reprezentat catalizatorul construirii relațiilor dintre civilizații: „Arheologii vorbesc despre un mecanism de schimb la mare distanță bazat pe «foamea» de sare. Există studii care încearcă să demonstreze faptul că o bună parte dintre relațiile culturale, care se stabilesc pe la 3500 î. Hr., derivă din mecanismele care au la bază circulația sării. (…)

Exploatarea, mineritul, este o muncă dură, care lăsa urme serioase pe schelet din cauza efortului fizic. Nu era o bătrânețe ușoară. Acești indivizi aveau în spate un întreg sistem de coordonare care presupune existența unei căpetenii, a unui lanț de decizii”, a subliniat profesorul universitar, în cadrul conferinței „Voi sunteți sarea pământului – o discuție despre credință și elite”.

Prof. univ. dr. Carol Căpiță, specialist în preistorie Foto: Adi Bulboacă

Cele mai importante zăcăminte de sare aflate pe tărâm românesc sunt concentrate în depresiunile pericarpatice – între valea Sucevei și valea Jiului, în depresiunea Transilvaniei și în depresiunea Maramureșului, și datează din perioada miocenică (eră care a început în urmă cu 23,03 milioane de ani și s-a încheiat în urmă cu 5,33 milioane de ani). Modul de exploatare a clorurii de sodiu în ocne presupunea scoaterea la suprafață a mineralului sub formă de stânci și bulgări și, cu toate că uneltele folosite de către mineri în urmă cu sute sau chiar mii de ani în urmă nu erau deloc sofisticate, acestea aveau calitatea de a fi “zdravene” și de nădejde: printre ele, ciocanul, barosul și târnăcopul. «Recuzita» mai cuprindea și targa, coșul de nuiele, icul (pană utilizată pentru secționarea lemnului), scara și frânghia.

Dată fiind influența masivă a comerțului sării în dezvoltarea relațiilor interculturale, numeroși istorici de seamă menționează acest proces definitoriu în scrierile lor – Nicolae Iorga, de pildă, nota faptul că negoțul cu acest mineral pleca din spațiul românesc spre zonele sărace în saline, mai ales zona stepelor nord – pontice, unde erau transportate piei, blănuri, pește conservat și sare.

Sarea exportă cultură. Au fost oameni care, datorită ei, au ajuns să fie extrem de bogați și extrem de războinici

În acest context, profesorul Carol Căpiță a subliniat că există o strânsă legătură între numărul și dimensiunea izvoarelor de sare și densitatea așezărilor umane preistorice. Mai exact, cele mai multe dintre comunități se instalau în apropierea zonelor de aprovizionare și a liniilor de transport, cu precădere a celor navale. Rar, vital și scump: iată elementele definitorii ale „aurului alb”, mineral care în epoca sa “de glorie” a reuşit să depășească valoarea metalului de la care a primit supranumele. Popoarele interesate de acest produs nu au șovăit să cumpere cantitățile necesare, oferind la schimb aur, vite, vin, ulei de măsline, alte mărfuri scumpe sau chiar sclavi.

„Un lucru foarte simplu, așa cum este sarea, poate să aibă urmări foarte ample, datorită faptului că produce o presiune culturală care duce la creșterea structurilor sociale. De la un produs de acest gen se poate ajunge la structuri politice, la formațiuni politice de tipul triburilor. Sarea exportă cultură. Au fost oameni care, datorită ei, au ajuns să fie extrem de bogați și extrem de războinici”, a atras atenţia antropologul.

Reproducere după modul de exploatare a zăcămintelor de sare Foto: nachrichten.at

România, în special zona Transilvaniei, s-a dezvoltat din punct de vedere demografic și economic datorită sării, acest discret mineral care astăzi nu mai prezintă niciun interes evident pentru individul de rând. Hrană pentru gând: sarea a format civilizații, a provocat războaie și a fost nepreţuită, atât în istoria României cât şi în cea a Europei.

Despre profesorul-învăţător Dana Smerea, cu 36 de ani de învăţământ la activ, se poate spune că şi-a închinat existenţa copiilor pe care îi creşte în spiritul iubirii de carte, dar şi de semenii lor. Matricea Românească a descoperit-o la Roman, într-un pitoresc colţ de Moldovă, acolo unde doamna profesoară lucrează dimineaţa la o şcoală din oraş, pentru ca după-amiaza să se consacre cursurilor găzduite de către Fundaţia Pacea şi dedicate copiilor defavorizaţi, din comunităţi marginalizate, participanţi în programul naţional “A Doua Şansă”. “Nu cred că mi-aş îndeplini misiunea mea de cadru didactic, dacă nu aş fi ajutată de către oamenii de la Fundaţie, pentru că mă susţin în aducerea copiilor la şcoală. Este un mare ajutor faptul că aici li se dă o masă caldă. Unii nu ar putea altfel să îşi susţină activitatea intelectuală, fiindcă a face o activitate intelectuală presupune să fii alimentat – şi bine!”.

Matricea Românească: Ce înseamnă „A Doua Şansă”?

Prof. Dana Smerea: Chiar sintagma aceasta exprimă ce reprezintă de fapt programul: îi mai dă o șansă copilului să vină la școală. Adică, dacă nu a finalizat-o la timpul potrivit, el poate să se întoarcă în clasă dacă a împlinit vârsta cu 4 ani mai mare decât vârsta biologică de intrare în școală. Adică, dacă un elev intră în școală la 6 ani, aici poate veni dacă are 6+4, 10 ani. Este un program național. Nu știu exact în care județe se desfășoară.

Matricea Românească: Cât de mare este rata abandonului școlar la nivelul Municipiului Roman?

Prof. Dana Smerea: Este destul de mare, mai ales în familiile de romi. Și sunt chiar copii cu intelect, buni, nu vorbesc doar despre cei care suferă de retard – pentru că sunt și situații de acest fel. Şi atunci, părintele nu poate să facă față cerințelor școlare – să îl ajute, să îl susțină pe acel copil care încet-încet se elimină, iese din sistem. Dar sunt copii normali – nu la toți am găsit o scuză privind motivul abandonului. La unii, a fost migrația: au plecat în străinătate și au luat cu ei copilul, care a pierdut legătura cu şcoala.

Am avut, la o serie, un copil căruia i-a plecat un an părintele în străinătate. Venea aici, făcea jumătate de semestru, după care iar pleca în străinătate… Acolo îți trebuie niște acte, o documentație, și asta lipsește. Am un copil care – tot din cauza migrației – este acum, la mine, în clasa I. El spune că a făcut în Anglia ceva carte, dar nu aduce documentația. Mai știe. Cognitiv, e un copil destul de bun, dar nu avem documentația pentru a-l putea înscrie într-o clasă conform pregătirii lui.

Matricea Românească: Ce valori le insuflați elevilor Dvs., doamnă profesoară?

Prof. Dana Smerea: În primul rând, noi mergem pe dragoste pentru citit, pentru lectură, pentru scris – scrierea de mână, scrierea caligrafică. Chiar și dragostea pentru etnia lor. Organizăm serbări și încercăm și noi să ne pregătim. La Anul Nou, au și romii momentele, tradițiile lor foarte frumoase. Au adus cântecele, poezioarele lor – și le-am folosit în serbare. Astfel, le-am dat încredere că e foarte frumos momentul lor și că îl pot prezenta oricând. Erau foarte mândri. Chiar acum m-au întrebat: „Facem și anul acesta, la Crăciun, sceneta pe care am făcut-o?”. „Sigur că da!”.

Matricea Românească: Clasele sunt mixte?

Prof. Dana Smerea: Da, și este destul de greu de lucrat în aceste condiţii.

Dana Smerea, un dascăl dedicat şi un creator de oameni Foto: Marius Donici

Matricea Românească: Cum se înțeleg copiii între ei?

Prof. Dana Smerea: Avem conflicte. Dar trebuie să le mediem, evident. Chiar adineauri le spuneam: “Voi sunteți copii, nu sunteți copii buni sau copii răi. Faptele voastre sunt rele sau bune”. Şi noi trebuie să eliminăm comportamentele urâte. Trebuie lucrat foarte mult la comportament, și lucrul acesta îl face și domnișoara psiholog de aici, din școală. Mai întâmpinăm greutăți, pentru că sunt și copii de pe stradă. Am o fetiță de pe stradă, care vine la școală cu tragere de inimă și cu drag. Chiar răsfoia niște caiete: „Doamna, eu eram aici, în clasa I, și nu știam nimic și acum știu să scriu!”. Deci, şi-a văzut progresul.

Matricea Românească: De unde provin elevii?

Prof. Dana Smerea: Am un caz particular – un copil care vine de la părinți, dintr-o altă localitate, și locuiește la bunici. În rest, elevii provin doar din Municipiul Roman.

Matricea Românească: Care este cea mai mare satisfacție a Dvs., ca profesor?

Prof. Dana Smerea: Când mă întâlnesc pe stradă cu ei şi mă strigă: „Doamna! Doamna!”. Deci ştiu să comunice, să relaționeze, cât de cât. Că am putut să le pun creionul în mână, că pot să citească, să socotească, să vorbească cu tine într-un mod civilizat. E un progres. Când vii prima dată, nici nu știi ce să faci. E o nebuneală totală: nu au deprinderea de a sta în bancă, de a vorbi când li se oferă momentul sau de a asculta. Încet-încet, îi aducem pe drumul cel bun…

Le-am spus: “Voi sunteți copii, nu sunteți copii buni sau copii răi. Faptele voastre sunt rele sau bune”

Prima zi de școală a fost rezervată stabilirii unor reguli de a ne comporta în clasă. Cinci reguli de comportare, dar făurite cu ei. Au propus, eu le-am mai cizelat, dar au fost făcute împreună cu ei! Şi, acum, le țin minte. Când greșesc, noi trebuie să conștientizăm ce am greșit. „Ce ai greșit?” „Am vorbit neîntrebat.”

Matricea Românească: Am văzut că vă ajută și doi studenți ai Institutului Teologic Franciscan din Roman.

Prof. Dana Smerea: Într-adevăr. Studenţii pe care i-aţi văzut vin numai miercurea. Și e foarte bine, pentru că este greu să faci învățământ simultan, cu elevi cu probleme de comportament, cu mentalități diferite. Ei vin să mă ajute. De exemplu, cât lucrez eu cu nivelele trei și patru, studenţii mă ajută la nivelul întâi, unde se predau litere. La nivelul doi e altceva, la trei e altceva, la patru – nu mai vorbesc!

Matricea Românească: Câți elevi are o clasă la care predaţi?

Prof. Dana Smerea: Nu mai puțin de 12, și nu mai mult de 20.

Matricea Românească: Aveți o experiență consistentă în învăţământ, deci puteți să faceți o comparație cu prestanța pe care o avea un profesor român, înainte. Cum poate fi societatea românească determinată să ne aprecieze mai mult profesorii?

Prof. Dana Smerea: Prin munca, prin dăruirea față de copii. Nu are cum să nu te aprecieze părintele, dacă simte că al lui copil se duce cu drag la școală. Copilul vine cu dragoste la şcoală – dacă lipsește, se dă peste cap. Părintele simte. Este o relație frumoasă între tine și copil și, normal, și părinte. Nu se poate ca părintele să nu te aprecieze și, implicit, societatea.

Povaţa lui Ion Creangă pentru părinţi şi dascăli, care tronează în sala de clasă a Fundaţiei Pacea, la fel de actuală în 2016 ca şi în secolul ei de origine

„Mort bietul cădea! / Iar unde cădea, / Ce se mai făcea? / O fântână lină, / Cu apă puțină, / Cu apă sărată / Cu lacrimi udată!” Versurile baladei populare „Monastirea Argeșului” reprezintă numai unul dintre exemplele de creații din literatura română ce conțin puternicul simbol al fântânii, considerate a fi „ochiul pământului în care cerul își oglindește fața”. Pe lângă faptul că săteanul depinde de fântâna cu apă dulce, dătătoare de viață, mediul din jurul ei este încărcat de magie. Acest sentiment l-au încercat și doi fotografi români, care au luat la pas județele Dolj și Mehedinți, pentru a identifica fântânile din patrimoniul local. Rezultatul s-a concretizat într-o expoziție în cadrul căreia pot fi admirate, până în 27 noiembrie, la Muzeul Național al Țăranului Român, aproximativ 40 de fântâni funcționale sau părăsite din zonele menționate.

Fotografii Dorian Delureanu și Cristian Bassa au fost temerarii care au pornit proiectul de cartografiere a fântânilor din regiunea Oltenia. Scopul lor a fost acela de a realiza o hartă a acestor monumente cu elemente specifice de identificare, iar traseul parcurs de către cei doi a fost deja indexat pentru realizarea unei posibile hărți electronice. Citind printre rânduri, putem spune că o astfel de hartă ne poate arăta și zonele care, odinioară, au fost locuite de către oameni pentru că, nu-i așa, apa înseamnă viață.

O fântână trăiește un veac

Pentru a înțelege mai bine ce reprezintă de fapt o fântână, dar și pentru a afla ce presupune construcția acestei surse de apă, curatorul expoziției, Cristina Irian, împreună cu fotograful Dorian Delureanu, l-au identificat pe nea‘ Costică (72 ani) din satul Puțuri, județul Dolj.

Nea` Costică, fântânarul din satul Puțuri, județul Dolj Foto: Dorian Delureanu

Bătrânul fântânar a explicat că, dacă este îngrijită, o fântână poate trăi – și însufleți zona – chiar și un veac. În cazul în care „se strică” – adică au mușchi pe ele -, fântânile trebuie „sleite”, iar în acest fel, apa redevine potabilă. Sleirea (secarea și curățarea) unei fântâni poate fi un proces primejdios, întrucât există pericolul asfixierii din cauza lipsei de oxigen.

O fântână se face şi în două zile, dacă sunt oamenii «ca lumea». Depinde şi de adâncime. Toate fântânile se sfinţesc, preotul vine cam în trei-patru zile

„Fântâni se construiesc şi vara şi iarna. Apa din fântână are în medie 11 grade. Diferenţa dintre temperatura din fântână şi cea de afară, de sus, poate fi periculoasă. O fântână se face şi în două zile, dacă sunt oamenii «ca lumea». Depinde şi de adâncime. Toate fântânile se sfinţesc, preotul vine cam în trei-patru zile. Cele care au o cruce pe ele sunt, cum se zice, slobozite. Se alege locul pe unde mai vegetează un pom – e mai bine, acolo e izvorul mai tare, mai ţeapăn”, a povestit nea‘ Costică, un specialist care scoate apă la suprafață de la vârsta de 27 de ani. De menționat este că o fântână secată nu se dărâmă, ea trebuie să rămână „exactă”.

Fântânile întâlnite de către cei doi fotografi se deosebesc prin mecanismul care le pune în mișcare: cumpăna, roata, scripetele și bârna, pompa. De asemenea, unele dintre cele întâlnite pe parcursul proiectului aveau și un jgheab pentru animale, la o distanță „igienică” de fântână, sau chiar încă un puț alăturat, pentru adăparea necuvântătoarelor. Pe lângă utilitatea vitală, specialiștii au reliefat și o serie de alte atribuții ale izvoarelor, în care comunitatea credea – și încă o mai face – cu tărie.

„Sunt consemnate în Oltenia mai multe roluri ritualice ale fântânii, cum ar fi: fântână de pomană până la al șaptelea neam (cu cruci pe stâlpi), fântână de întâlnire, de nuntă, de hotar, fântână ca loc de ritual de purificare și de ștergere a păcatelor, fântână de descântec. Valoarea socială și ecologică înscrisă în memoria colectivităților o precedă pe cea de întrebuințare: chiar dacă ele devin nefuncționale sau dacă apa lor nu mai este potabilă, ele nu se dărâmă, acest lucru fiind considerat de rău augur pentru comunitate, la fel cum este interpretată și secarea apei fântânilor”, a explicat Cristina Irian. La nunțile din Oltenia, miresele și «cumnații de mână» merg la fântână, unde viitoarele soții trebuie să arunce apă din găleată, cu piciorul.

De ce te duci mai jos, de ce vezi Luna mai clar pe cer, ziua

Revenind la esențiala și anevoioasa muncă a celor arvuniți pentru amenajarea acestei surse de apă, aflăm tot de la nea‘ Costică fântânarul cât de periculoasă este coborârea în fântână, acțiune invocată și de către unii scriitori români, pentru a evidenția ideea de renaștere, de regenerare (Ion Creangă, în „Povestea lui Harap-Alb”).

„Se coboară în fântână până la 37 de metri. De la 8-10 metri, se vede din fântână luna pe cer, ziua. La fântânile «de mână» se sapă de mână până la apă, apoi se montează un burlan şi se lucrează cu coşul de foraj. Se lucrează cu prese, cu cazane de săpat. E periculos dacă e pământul nisipos, se poate surpa. De ce te duci mai jos, de ce vezi Luna mai clar pe cer, ziua.”

O parte din echipamentul folosit la săparea unei fântâni Foto: Dorian Delureanu

Fotografiile lui Dorian Delureanu și ale lui Cristian Bassa sunt imagini impresionante și reușesc să transmită – așa cum, de altfel, aceștia și-au dorit – farmecul locurilor vizitate. „Fântâna este mai mult decât un simplu loc unde se bea apă”, a punctat Cristian. Proiectul celor doi a fost remarcat și de către părintele Octavian Schintee, un preot român stabilit în Italia, care a ținut să exprime câteva gânduri referitoare la acest puternic simbol în cultura românească.

„Apa este elementul asociat cu feminitatea, maternitatea, fecunditatea. În viața satului, ea este un simbol cu profunde semnificații creștine. Izvorul care izvorăște în mijlocul Raiului din Cartea Facerii se împarte apoi în patru fluvii, care curg spre cele patru direcții ale spațiului: Fison, Gihon, Tigru și Eufrat: «Şi din Eden ieşea un râu, care uda Raiul, iar de acolo se împărţea în patru braţe» (Facerea 2, 10).

Aceasta este fântâna vieții sau a nemuririi sau a tinereții veșnice, dar și fântâna înțelepciunii. (…) Lângă fântână, se făceau rugăciuni pentru rod, dar și descântece pentru tămăduirea trupului și a sufletului. Ea devine un adevărat obiect ritual, ba chiar o ființă pe care o crește țăranul. El spune: «Fântânile sunt ochii pământului, în care își oglindește cerul fața».”

“Mulți se temeau că decizia noastră de a nu mai apărea în emisiuni radio-tv ne va distruge cariera. Le arătăm, cu respect, contrariul”, notau băieţii de la Bosquito într-o postare pe social media de acum două luni. Este, prin urmare, cu atât mai onorant că una dintre cele mai originale şi mai creative trupe autohtone a acceptat să stea de vorbă cu Matricea Românească despre “întunericul în culori” de la noi, prin vocea liderului său, Radu Almăşan.

Matricea Românească: Radu şi prieteni de la Bosquito, poate suntem noi cei cu “lampa arsă” – vorbim despre cultură, ba chiar naţională, în 2016. E un demers don quijotic, ce credeţi? Suntem mulţi români care n-avem toate “ţiglele pe casă”, care ne lepădăm de ce ne predică “omul de la TV” în favoarea vocii interioare?

Radu Almăşan: Poate că noi suntem cei cărora ne filează lampa sau poate că cei care nu mai vorbesc despre cultură națională sunt niște catatonici care pun, de multe ori fără știința sau consimțământul lor, umărul la sinuciderea sufletului nostru colectiv. Încă nu m-am hotărât.

Poate că este un lucru firesc că mica noastră “mare nostrum” culturală să fie înglobată într-un ocean mai mare și să-și piardă identitatea. S-a întâmplat de nenumărate ori în istorie chiar și fără aportul “omului de la TV”. Poate este ceva natural.

Pe de altă parte, poate că ar trebui să luptăm pentru o identitate care, cu bune și cu rele, a rezistat totuși atâta amar de vreme. Se zice că de 2000 de ani. O fi mai mult? O fi mai puțin? Nu se știe exact.

Dar cu siguranță nu cred că scopul acestei reziliențe îndelungate la ciocanele istoriei a fost ca să ajungem, în secolul 21, o masă de manevră și un teatru de experimente pentru câteva corporații internaționale, pentru niscaiva interese militare (tot internaționale) și pentru delapidatorii de serviciu români (de la politicieni, la tartorii administrației, la moguli de mass media etc.) ce reprezintă tamponul dintre noi și organismele mai sus menționate.

Aceștia din urmă sunt prostituatele care (spre deosebire de cele “clasice”) nu sunt apreciate din niciun punct de vedere de către nimeni. Nu sunt primiți cu adevărat nici la masa bogaților și sunt disprețuiți și de către noi, plebeii. Sunt cățeii care se gudură pentru firmiturile și afecțiunea stăpânului dar care urinează pe haita de unde se trag.

În ei își pun eronat speranța 17 milioane de români. Se schimbă între ei la alegeri, își dau funcții unul altuia, delapidează împreună și se bat pe spate încurajându-se că, dacă tot au ajuns niște Iude sinistre, măcar au făcut-o pentru familiile lor, pentru copiii lor.

De parcă dacă îți construiești un Taj Mahal în mijlocul latrinei pe care ai creat-o, nu tot a rahat miroase când ieși din casă. De parcă copiii tăi nu vor fi la fel de circumscriși, ca și restul copiilor, acestui cerc vicios de subcultură chiar dacă-i plimbi pe la universități din “afară”

De parcă dacă îți construiești un Taj Mahal în mijlocul latrinei pe care ai creat-o, nu tot a rahat miroase când ieși din casă. De parcă copiii tăi nu vor fi la fel de circumscriși, ca și restul copiilor, acestui cerc vicios de subcultură chiar dacă-i plimbi pe la universități din “afară”.

Am vești proaste: tot niște idioți vor ajunge. Idioți creați de părinții lor. Părinții lor fără moralitate și fără de repere care ne-au vândut pe toți pentru “familie”. Cică.

Cam asta este Marea Moară de Vânt: România. Trebuie să fii un Don Quijote ca să ții sus lancea culturii și să-i împungi palele? Nu cred.

Cred că trebuie să o faci din egoism. La fel cum vor să facă Iudele arginți pentru familie (sper că rezultatele noastre să fie mai puțin eronate) așa ar trebui și noi să ținem cu dinții de cultură ca un crocodil care nu poate să-și mai descleșteze fălcile. Pentru familie. Pentru prieteni. Pentru fanii noștri (în cazul nostru). Pentru noi înșine.

Radu Almăşan, artist şi om de cultură român Sursa foto: arhiva personală

După cum știți, Cavalerul Tristei Figuri al lui Cervantes reprezenta niște idealuri morale înalte: Altruism. Noblețe. Spirit de sacrificiu. Rozeta de însușiri nobile ale cavalerismului medieval romanticizat. Eu unul nu mă simt atât de evoluat. Mă ocup de frumos și de cultură (pe cât sunt capabil să le identific și să le apreciez eu) pentru mine și pentru ai mei. Egoism.

Sunt mulți români care aud sau urmează o voce interioară? Nu. Sunt puțini. Dar o schimbare poate pleca și de la un singur om. Cine știe?

Matricea Românească: Ne place de voi pentru că ne arătaţi, cu fiecare concert, cu fiecare album, că se poate face muzică românească de calitate. Indiferent de limba în care cântaţi. De unde vă (mai) extrageţi inspiraţia şi cum se naşte o melodie Bosquito? Purtaţi-ne, vă rog, prin procesul vostru creativ.

Radu Almăşan: Ne bucurăm că simțiți calitate în ceea ce facem. Arta fiind un tărâm foarte subiectiv, încercăm să rămânem deschiși la critici pe cât încercăm să savurăm fiecare apreciere. E dificil ca, după atâția ani, să nu ajungi să iei o laudă ca pe ceva ce ți se cuvine automat și criticile ca pe ceva ce nu te interesează.

Dacă simţim onestitate în oricare dintre situații, avem tendința să ținem cont.

Când simt că îmi pocnește pieptul și nu mai pot ține energia respectivă înăuntru atunci pun mâna pe instrument. Până atunci nu fac absolut nimic. Sunt ca o bunicuță care așteaptă zilnic vizita nepoților dar care nu-i sună să-i întrebe când vin că să nu-i deranjeze

Despre procesul creativ habar n-am ce să zic. Eu nu scriu după rețetă. Când vine inspirația scriu. Când nu… nu. Și ea vine cam când vrea ea și cam cum vrea ea. Oricât de surprinzător și de interesant ar fi acest proces, în loc să-l disec în ideea de a găsi vreun soi de algoritm, eu stau cuminte și îl aștept să mă viziteze.

Când simt că îmi pocnește pieptul și nu mai pot ține energia respectivă înăuntru atunci pun mâna pe instrument. Până atunci nu fac absolut nimic.

Sunt ca o bunicuță care așteaptă zilnic vizita nepoților dar care nu-i sună să-i întrebe când vin că să nu-i deranjeze. Și eu și ea, atâta timp cât primim vizitele așteptate, suntem fericiți.

Matricea Românească: Ce e, pentru voi, Babylon-ul, oraşul cu suflete de carton, care dă şi numele albumului vostru omonim? Şi, e acest Babylon fundamental în opoziţie cu “matricea românească”, cu sufletul românesc?

Radu Almăşan: Babylon este un concept de bază în cultura rastafariană, preluat de mulți scriitori, poeți, muzicieni. Aceștia din urmă (pentru că despre ei cunosc mai multe) l-au infiltrat în stiluri de muzică ce includ (fără să se limiteze la) punk, ska, raggae, folk etc.

Babylon reprezintă elementul decadent, luciferian al umanității. Unii îl asociază cu Vestul, Capitalismul, Imperialismul, Neo-Sclavagismul – mă rog, ați prins ideea…

Este juxtapus cu Zion (Sion). Partea luminoasă a omenirii. Paradisul. Scânteia celestă.

Pentru mine, personal, reprezintă o mămăligă neagră dintre părțile întunecate ale Statelor Unite și ale României.

Sunt cele două țări în care am trăit și consider de bun-simț să mă limitez la ceea ce cunosc mai bine.

În acest sens vă răspund că eu nu simt o diferență majoră, vreo opoziție fundamentală între acest Babylon și “matricea românească”. Babylon nu e un loc fizic. E o stare de spirit. Există în România? Uită-te în jur. Poți să-ți dai răspunsul singur.

Unica diferență ar fi că această stare de spirit nu a fost inițiată aici. Noi doar am acceptat-o. Și acum apare veșnica dilemă: din punct de vedere moral ești mai om dacă ești rău sau dacă ești prost? Dar mai fericit? Ignoranții lui Dante vs. săracii cu duhul ai lui Iisus. Meciul meciurilor.

Matricea Românească: Sunteţi o trupă “veterană” în peisajul nostru muzical. Privind înapoi, cum credeţi că aţi evoluat în timp – şi care a fost catalizatorul creşterii voastre în ceea ce sunteţi azi?

Radu Almăşan: Fără falsă modestie aș identifica câteva elemente importante pentru creșterea noastră: curiozitatea; dragostea sinceră pentru muzică; autocritica onestă, eficientă și la timpul ei; dorința de a lăsa ceva în urmă care să fie relevant pentru cât mai mulți oameni și pentru cât mai mult timp; dependența față de procesul de creație; camaraderia dintre noi și urmărirea cu obstinație a intuiției chiar și atunci când toate elementele raționale îți spun: “Stop! Teren minat!”.

Matricea Românească: În “Bucureşti”, cântaţi: “Hei, fiecare sfânt are un trecut, aşa cum are / Orice păcătos un viitor şi-un loc sub soare”. Vă place să aruncaţi astfel de mici diamante în versurile voastre?

Radu Almăşan: Citatul respectiv e o prafrazare din Oscar Wilde. Este unul din favoriții noștri.

După ce citești, după ce călătorești, după ce interacționezi cu oameni care clatină ceva în tine, te trezești câteodată cu mici nestemate lirice în mânecă. Dacă melodia permite, ne face plăcere s-o ornamentăm.

Matricea Românească: Babylon-ul pe care îl aminteam e – în opinia mea – unul dintre cele mai lirice albume ale voastre. Spuneți acolo: “Puiule de om, tu când visezi / lumea ne-o rearanjezi”. Tot dintr-un vis de copil să se nască și o Românie ceva mai bună?

Radu Almăşan: Un vis de copil transformat în realitate de către niște adulți mai puțin virusați.

Sunt de părere că nimic nu este mai important decât educația.

Da Vinci spunea că nu poți să iubești ceva ce nu cunoști. Deci dacă nu cunoști nu iubești. Iar implementatorii acestui sistem social exact aici lovesc intenționat: educația.

Chiar credeți că la radio, tv, publicații scrise, internet sunt promovate toate porcăriile din întâmplare?

Copiii fără acces la cunoaștere nu dezvoltă empatie pentru nimic. Trăiesc în violență, frică și în totală obediență față de “stăpâni”. Din nou cerc vicios: nu-ți educi copiii, nici tu n-ai viitor.

Prin urmare România nu se schimbă până nu umblăm la educație. Dar aceasta, momentan, este complet indezirabilă.

Bosquito, o trupă care face cinste României

Matricea Românească: La fiecare concert, vă profesaţi dragostea pentru origini – pentru Braşov, pentru România şamd. Ce luaţi din aceste locuri de suflet, atunci când urcaţi pe scenă?

Radu Almăşan: Rădăcinile. Dacă uiți de unde ai plecat este dificil să te identifici cu tinerii care sunt acum unde erai tu acum 20 de ani. Am observat unii artiști care își privesc publicul de sus.

După 17 ani de Bosquito avem un fanbase foarte puternic tocmai pentru că nu am făcut niciodată asta.

Există și reversul medaliei: ne apropiem de fani și îi lăsăm să ne vadă așa cum suntem ca oameni. Câteodată asta se întoarce împotriva noastră pentru că nu putem corespunde cu imaginea idealizată pe care și-o creionaseră despre noi înainte să ne cunoască. Se mai întâmplă să se sfarme piedestale, să se taie în bucăți icoane odată ce realizează că suntem diferiți față de ceea ce și-au imaginat.

Dacă uiți de unde ai plecat este dificil să te identifici cu tinerii care sunt acum unde erai tu acum 20 de ani

Dar asta este. Ne asumăm și aceste situații pentru că ne este imposibil să ne mai schimbăm iar totuși, în majoritatea situațiilor, contactul direct cu fanii noștri ne îmbogățește și pe noi și sper că și pe ei.

Matricea Românească: Vorbeşte-mi puțin despre colaborarea cu Ovidiu Lipan Ţăndărică. Cum e să-l aveți alături de voi, pe scenă?

Radu Almăşan: E un vulcan de energie și un talent colosal. Omul acesta nu va îmbătrâni niciodată. Și eu și Dorin ne-am dorit de mici această colaborare. Oricine își dorește să cânte pe scenă cu idolii săi. Cu Țăndărică am avut noroc.

Colaborarea continuă, de fapt, în weekendul ce urmează (n.r., weekendul recent încheiat) vom concerta împreună la sadovenianul Han al Ancuței.

Matricea Românească: Austin Jesse Mitchell, cu aerul lui de Yelawolf (mărturisesc că așa mi l-am reprezentat când l-am văzut la Hard Rock Cafe), e o completare extrem de originală și mai ales de fericită la Bosquito. Ce l-a ajutat să se integreze atât de bine?

Radu Almăşan: Austin este extrem de inteligent. A avut de la început respect pentru România. Nu s-a comportat ca un turist american naiv și gălăgios care nu ia seama la subtilitățile culturii noastre.

A ascultat mult. A învățat limbă română. A pus multe întrebări și și-a însușit paltonul nostru cultural de parcă era al lui de când lumea dar în același timp își păstrează stilul propriu (de la personalitate la vestimentație) indiferent de conjunctură.

Cred că a vrut cu adevărat să trăiască aici. Proabil că a simțit ceva special. Dar despre asta trebuie să vorbiți cu el.

Austin Jesse Mitchell, membru Bosquito, un american “sensibil la subtilităţile culturii româneşti”

Matricea Românească: Concertele Bosquito au o atmosferă unică, pe care am experimentat-o direct. V-a impresionat ceva în mod special în turneul pe care îl susțineți în aceste zile prin ţară?

Radu Almăşan: M-am gândit mult la potențialele cauze ale atmosferei de la concertele Bosquito. Cred că vine de la fani.

Noi nu ne subscriem vreunui stil major de muzică. Nu cântăm strict latin-american, rock, punk, balcano etc. Le-am sintetizat pe toate într-un stil propriu.

Din acest motiv consider, fără să vreau să supăr pe nimeni, că fanii noștri sunt capabili să aprecieze sincretismul acesta fără prejudecăți.

Nu toți oamenii sunt în stare de asta. Există destui care ascultă exclusiv un singur stil muzical și dacă orice altceva le gâdilă plăcut urechile e trecut automat la “guilty pleasures”.

De multe ori nici nu vor să recunoască atunci când le place și alt gen ca nu cumva să se facă de râs în fața prietenilor care, culmea, și aceștia au sertarul plin de “plăceri vinovate”. Chestie de anturaj, de educație, și extrem de contraproductivă pentru artă.

Ni se întâmplă să întâlnim persoane care ne abordează cu replici de genul “Parcă te cunosc de undeva. Ahhhh Bosquito, nu? Acum nu mai ascult dar ascultam și eu când eram mic/ă” (de parcă s-a vindecat de vreo boală a copilăriei) “Mai existați? Ați mai scos ceva? “ iar după câteva pahare începe spună cât de mult a plâns pe “Când îngerii pleacă” și ce mult i-a plăcut ”Întuneric în culori” (adică piesele noastre mai noi). Sincer nu știu de ce inițial se prefac dar chiar e o situație amuzantă cu care ne întâlnim des.

Fanii noștri, în schimb, ne-au iubit de la început pentru că au ascultat cu inima deschisă.

Ne apreciază pentru stilul propriu și când vin la concerte ne inundă cu dragoste.

Vă rog să mă credeți ca ne iubim unii pe alții total. Și dezinteresat. Noi știm că ei ar putea oricând să asculte și să susțină muzica altcuiva. Ei știu că noi nu ținem neapărat la statusul acesta social de artiști și că am putea foarte bine să facem și altceva cu viețile noastre așa că nu suntem dependenți unii de alții.

Ne iubim doar pentru că vrem.

Matricea Românească: Cântați despre iubire, despre prietenie, despre copilărie, despre oameni paiaţă şi despre bărbaţi. Ce urmează pentru Bosquito? Ce vă preocupă în aceste zile?

Radu Almăşan: Urmează un concert foarte frumos la Arenele Romane. Trebuia să aibă loc pe 11 noiembrie, dar din pricina unei probleme de sănătate, ce nu suferă amânare, a unuia dintre colegi, l-am reprogramat pe 13 ianuarie.

Deocamdată așteptăm să se refacă după care vom relua concertele.

Cam asta ne preocupă în această perioadă: sănătatea. Știu că sună foarte clișeistic dar dacă de sănătate se ocupă Dumnezeu, de restul ne ocupăm noi.

Bosquito: o poveste frumoasă care merge mai departe

Atunci când un bătrân de 81 de ani se prezintă: „Dumitru. Și Sofonea. Amândoi!”, din acel moment știi că discuția cu un astfel de om va reprezenta o lecție de viață. Jovialitatea, sinceritatea și bunătatea lui Dumitru Sofonea din Drăguș (Brașov) nu s-au lăsat greu descoperite. Cojocarul Sofonea coase pieptare tradiționale românești de la vârsta de șase-șapte ani, iar întreaga lui activitate  – pe cale de dispariție – nu a rămas neremarcată, întrucât meșterul a fost declarat, ca o încununare a operei sale, tezaur uman viu de către UNESCO. Cum a primit vestea aceasta un om care coase zi și noapte de aproape un veac? „Nu e destul că te-a botezat popa, te mai botează și ei. Noi nici n-am știut cu ce se mănâncă. Dar dacă primești oamenii cum se cade, au grijă să te boteze”, ne-a răspuns Dumitru Sofonea, râzând în barbă, dar neoprindu-se din brodat. De fapt, întreaga discuție cu Matricea Românească s-a desfășurat într-un cadru special, guvernat de acul și de ața colorată ce străpungeau fără-ncetare pielea groasă de oaie. Mâinile cojocarului Sofonea și ale soției sale, Valeria (76 de ani), nu s-au oprit vreme de câteva ceasuri bune.

Cojocarul Dumitru Sofonea din Drăguș și-a dedicat peste 70 de ani din viață cojocăritului Foto: Marius Donici

Atât anii grei, purtați pe umerii fragili, cât și sănătatea șubredă, nu îi mai permit meșterului să dea frâu liber cuvântului, așa cum își dorește, dar umorul fin și-a croit drum deoarece, așa cum ne-a spus el, „dacă ești vesel, parcă nu te mai doare nimic”.

Unii îmi spuneau: «Mă duc în locul tău la sapă sau la coasă, și fă-mi chieptare!»

„Avem chieptar (sic!) crăpat, dar avem și înfundat, și cojoace cu mâneci. Tata mi-a pus acul în mână. Eram la școală. După-amiază nu ne duceam la școală, și aveam peticile și norma: «Faci atâta». Erau și pentru ciobani, și de dus la biserică. La chieptar, întâi trebuie să ai materia primă – pojițele (piele de oaie, n.r.) toate. Și te pui și stai să iasă cum trebuie să iasă bine. Pielea, dacă nu e argăsită (tăbăcită, n.r.), trebuie să ți-o argăsești. Când ai mai multe – ca să apuci să bagi un ciubăr (vas mare din lemn, n.r.), să nu-ți pierzi timpul cu două-trei, cât palma. Când am de un ciubăr, sau chiar de două, spăl pojița de sânge. Urechile nu îmi trebuie, nici fălcile, nici chicioarele (sic!), de la genunchi în jos. Nu-mi trebuie! Alea, la câine. Le batem cu bățul, după ce se usucă, să iasă toată tărâța. (…) Dacă împodobeai și îl făceai cum se cade, aveai clienți. Unii îmi spuneau: «Mă duc în locul tău la sapă sau la coasă, și fă-mi chieptare!». «Bă, băiete, du-te de aici! Lasă-mă să mă oblesc (să mă îndrept, n.r.), că nu mai pot, m-am strâmbat rău». Câteodată era bine, câteodată mai puțin bine”.

O zi obișnuită în viața unor meșteri români dedicați: Dumitru Sofonea brodează pieptare, în timp ce soția sa, Valeria, lucrează la război

Pieptarele familiei Sofonea, obiecte tradiționale autentice de o frumusețe și de o migală uluitoare, au îmbrăcat și personalități de seamă ale României, unele chiar cu sânge regal: regele Mihai a remarcat piesele tatălui meșterului la un târg și, după ce „toată ziua a stat cu ochii pe ele”, i-a făcut comandă de un pieptar înfundat (nedespicat în față, ce ilustrează ideea de scut). De asemenea și Tudor Arghezi și fiul său, Baruțu, au purtat câte un pieptar al familiei Sofonea. Pe lângă faptul că sunt deosebit de călduroase, fiind brodate cu o măiestrie dumnezeiască, aceste piese de îmbrăcăminte rezistă o viață de om. În atelierul familiei Sofonea am putut vedea cojoace vechi de 30, 35 sau chiar 50 de ani! Acestea erau, surprinzător, intacte și gata de purtat în această iarnă. Un astfel de cojoc fără mâneci este gata în 2-3 luni de zile, perioadă cu atât mai surprinzătoare, cu cât vorbim de mâinile dibace și experimentate ale soților Sofonea, dar și de cele ale ajutoarelor angajate de fiica lor, Maria.

Pieptarele de Drăguș, simfonie de culori vii

„La chieptarele noastre, de Drăguș, dacă nu e băgat roșul și roza (sic!), zice: «Înseamnă că ești beteag, măi!». Chieptarul să stea bine pe om. Dacă stă bine pe el, sunt și io mulțumit, și el. Dacă o parte stă ridicată, e ca la găină, când jumătate e ciupuită (sic!) și jumătate, nu.  Îți trebuie răbdare și ace bune și tot ce trebuie. Dacă n-ai materie primă, nu-l gați (nu-l termini, n.r.).”

Artă cu acul și cu ața

Evident, modelele atent brodate și de un colorit fascinant captează privirile tuturor, sens în care soția meșterului, Valeria, și fiica lor, Maria, au ţinut să sublinieze faptul că nicio cusătură nu este întâmplătoare, iar motivele utilizate – brazi, trandafiri, forme de relief, ochiuri, molii – au fost preluate din bătrâni și foarte bine conservate. De asemenea, mai pot fi brodate și numele clientului și anul realizării pieptarului, ce îi conferă acestuia unicitate. Iar culorile predominante sunt roșu și roz, specifice Drăgușului.

Model de pieptar înfundat

„Am muncit toată viața. Să cari piei din Bran sau de unde le mai luai și căutai mașini de ocazie… Noi suntem de un veac! Dar ne-o întărit Dumnezeu. Nu mai ținem socoteala câte am făcut. Facem două-trei pe an, pentru că sunt migăloase. Și mai ai și treabă prin curte: grădina, să pui zarzavat, să faci curățenie. Înainte am ținut vaci, animale, dar la anii ăștia, cine mai poate?”, a explicat Valeria Sofonea.

Nu poți lucra cu sufletul rău, nu poți scoate frumosul când ești urât sufletește

Așa cum Dumitru Sofonea avea stabilită de către tatăl său, în copilărie, norma zilnică de broderie, și copiii săi au contribuit cu același tip de ajutor de nădejde.

Valeria Sofonea (76 de ani), sprijinul meșterului cojocar

„La noi, s-a învățat ca într-o școală – noi, copiii, am învățat profesionist, pentru că am văzut cum a lucrat tata, cum a lucrat bunicul. (…) La confecționare trebuie să existe ordine clară. Ai pielea, măsori, desenezi. Mai sunt și defecte în piele, pentru că nu e țesătură. Dar nici nu îți permiți să tai, așa că trebuie să acoperi. Dar nu acoperi să nu se vadă, ci și să reziste în timp. Era ceva normal pentru noi. Ca în familia de fotbaliști – dacă tata e fotbalist, e imposibil ca cei mici să nu fie măcar microbiști. Așa era și la noi. Aveau nevoie de micul nostru ajutor. De asemenea, nu poți lucra cu sufletul rău, nu poți scoate frumosul când ești urât sufletește”, a povestit Maria Sofonea, care a îmbrățișat cariera de învățătoare.

Fiica meșterilor a  mai punctat un lucru ce demonstrează încă o dată pasiunea cu care soții Sofonea, din Drăguş, brodează, acela că mulți dintre pensionarii cu care a intrat în contact i-au mărturisit că au renunțat în întregime la lucru, întrucât au considerat că merită să se odihnească, după atâția ani de muncă. Însă Dumitru și Valeria Sofonea țin sus steagul tradiției românești: „Tata, zilnic, cere de lucru. «Azi e tot duminică? Trece greu ziua, pentru că nu am de lucru»”.

Model de pieptar crăpat

Inevitabil, ne-am întrebat gazda cum se ţine departe de “boala” secolului XXI: plictiseala. „Dacă n-am altceva de lucru, cum să mă plictisesc?”, ne-a răspuns retoric, cu o întrebare proprie, meșterul venerabil.

Este de prisos să menţionăm faptul că familia nu realizează pieptare din motive pecuniare, aspect întărit de către Maria Sofonea: „Nu este business. Încercăm să facem, dar nu reușim, pentru că avem cam aceiași clienți, care au așteptări, și cojocari nu mai sunt. Dar cine vrea un pieptar ca acesta, știe ce vrea – nu stilizat, nu pe stofă, nu la mașină. Ele sunt ca un depozit în bancă, pentru că oricând pot fi valorificate. Astăzi, nu sunt apreciate la justa lor valoare. Sunt convinsă că, în timp, piesele vor avea prețuri triple, pentru că nu vor mai fi meșteri care să le creeze”.

Dacă este adevărat că nu orice trecut reprezintă istorie, la fel de valabil este şi că istoria se repetă. În România Mare, de pildă, jumătate din populație era analfabetă, dar existau și oameni afectați de șomajul intelectual, situaţie de care nu suntem departe nici azi. În lucrarea sa „deschizătoare de ochi”, Limitele meritocrației într-o societate agrară. Șomaj intelectual și radicalizare politică a tineretului în România interbelică (premiată recent drept cea mai bună carte despre interbelic, la Gala Istoriei Contemporane) dr. Dragoș Sdrobiș radiografiază cu minuțiozitate „blestemul de a fi intelectual” observabil în România acelei epoci. Matricea Românească a stat de vorbă cu istoricul despre lecţiile pe care le putem învăţa din experienţele trecutului, premisele schimbării pe plan educaţional şi social.

Matricea Românească: Așa cum ați explicat în cartea Dvs., Caragiale amenda «moda» de a fi intelectual, considerând această „profesiune” un substitut pentru lene. La rândul său, Eliade dezaproba curentul. Ce presupunea „blestemul de a fi intelectual” în perioada interbelică? Ce înseamnă azi condiţia de intelectual?

Dragoș Sdrobiș: Deşi pare greu de crezut, Caragiale şi Eliade au trăit în două Românii foarte diferite. Lumea lui Caragiale este încă o lume a aristocraţiei, care îşi transfera prerogativele către beizadele. Repulsia sa faţă de moda de a fi intelectual este o repulsie resimţită de către orice conservator al acelor vremuri, nemulţumit de spectacolul steril al formelor, într-o ţară în care sărăcia şi analfabetismul reprezentau fondul omniprezent. Deşi suntem obişnuiţi să râdem de personajele caragialiene, opera sa reprezintă o efigie tristă a unei elite care credea că un stat modern se construieşte doar prin invocarea unui trecut eroizant şi prin arhetipizarea ţăranului român. Atât de nemulţumit a fost de Vechiul Regat, încât Caragiale se va stabili spre finalul vieţii la Berlin. Acolo, ca urmare a răscoalei din 1907, va scrie – poate – cel mai trist raport al stării de fapt din România: 1907, din primăvară până-n toamnă.

Eliade, pe de altă parte, e simbolul unei generaţii care a crezut că România Mare va fi un stat care să se fondeze pe ideea de echitate socială. Pentru tinerii interbelici, totul era de făcut. Dacă I.L. Caragiale se împotrivea ideii de intelectual ca simplă modă socială, Eliade dezaproba atitudinea celor care credeau că statutul de intelectual este şi trebuie să rămână un scop în sine. Pentru Eliade nu turnul de fildeş era apogeul intelectualului, ci acţiunea. Pentru aceşti tineri, intelectualul avea rolul de a mobiliza masele şi de a provoca prin cuvintele lor o schimbare a societăţii româneşti. De aici şi propensiunea sa – şi nu numai a sa – spre mişcările politice extremiste. De ce cred în biruinţa mişcării legionare relevă simptomul unei generaţii contaminate de morbul totalitarismului şi de credinţa că acţiunea era singurul remediu împotriva unei stări de fapt deplorabile.

Revenind la zilele noastre, cred că aş putea spune că intelectualul e mai mult decât un simplu scriitor. De fapt, sub umbrela intelectualului regăsim astăzi o sumedenie de figuri publice, de la scriitori și artiști până la oameni de știință. Dar, pentru a fi intelectual nu e suficient să ai o cultură solidă. Ceea ce-i face pe cei enumerați mai sus să fie intelectuali este spiritul vizionar și încercarea continuă de a construi o lume mai bună. Deşi aici în România suntem obişnuiţi să cuplăm noţiunea de intelectual de mediul politic, intelectualul veritabil vizează viitorul. Acordarea premiului Nobel pentru literatură în acest an lui Bob Dylan evidenţiază atâtea mecanisme de a mobiliza societatea într-o direcţie nouă şi dezirabilă.

Pentru a fi intelectual nu e suficient să ai o cultură solidă. Ceea ce-i face pe cei enumerați mai sus să fie intelectuali este spiritul vizionar și încercarea continuă de a construi o lume mai bună. Deşi aici în România suntem obişnuiţi să cuplăm noţiunea de intelectual de mediul politic, intelectualul veritabil vizează viitorul

Matricea Românească: De ce universitățile din Iași și din București au fost printre ultimele care au apărut în zona central-est-europeană?

Dragoș Sdrobiș: Educația instituționalizată este un proces consecutiv creării statelor moderne. Or, având în vedere că România ca stat se formează în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, întârzierea cu care s-a dezvoltat învățământul superior se explică și prin factori de ordin politic. Apoi, abia după formarea statelor naționale, consolidarea unei conștiințe civice și naționale, alături de formarea unei elite administrative și culturale au devenit misiuni transferate în sarcina universităților.

Matricea Românească: Ce rol a avut ministrul Constantin Angelescu (1869 – 1948) în evoluția educației în România?

Dragoș Sdrobiș: Constantin Angelescu s-a considerat un urmaș al lui Spiru Haret, fiind convins că prin continuarea procesului de alfabetizare idealul social se va împlini de la sine. În epocă, zelul său de a construi cât mai multe edificii școlare i-a adus renumele de „doctorul Cărămidă”. Dacă ar exista un „merit”, acela ar fi că a descurajat învățământul practic în favoarea unui intelectualism exagerat.

Numai că și această obsesie de a contribui la formarea unei națiuni inteligente se înscrie într-un spirit al epocii care accentua anumite trăsături colective. Mă refer aici la cartea lui Dumitru Drăghicescu, Psihologia poporului român (1907), care sublinia faptul că românii ar fi un popor inteligent peste medie. Pe scurt, românii au crezut că pot „scurta” drumul modernizării prin identificarea și exploatarea unor trăsături colective. Au fost și alți autori preocupați de ideea profilului generic al românului. Printre aceștia Constantin Rădulescu-Motru, care vorbea de lipsa de perseverență în lucrul început. Sau Mihail Ralea, care observa că „occidentalizarea” societății românești a dat naștere parvenitismului și snobismului ca formă de pedanterie: „Parvenitul e politicos peste măsură: cunosc unul care cere scuze, la teatru, spectatorilor din statul posterior, că stă întors cu spatele”, afirma Ralea.  Este același tip de criticare a formelor pe care o cunoaștem mai bine din opera lui Caragiale.

„Parvenitul e politicos peste măsură: cunosc unul care cere scuze, la teatru, spectatorilor din statul posterior, că stă întors cu spatele”, afirma Ralea

Matricea Românească: Vorbiți, tot în carte, despre tarele învățământului superior românesc identificate de către Petre P. Negulescu: „intelectualism exagerat și specializare împinsă prea departe”. Cum a fost văzut, la acea vreme, în 1921, semnalul acesta de alarmă?

Dragoș Sdrobiș: Imediat după Unire, preocupările elitei politice erau legate în special de naționalizarea învățământului, mai ales în provinciile alipite Vechiului Regat. Altfel spus, scopul acestei „ofensive culturale” avea şi o latură administrativă. Încurajarea tinerilor de a urma cursurile educaţiei superioare însemna totodată şi o formă de a asigura constituirea unei noi elite birocratice care să înlocuiască elitele adminis­trative aparţinând minorităţilor naţionale, fapt vizibil mai ales în noile provincii (Transilvania, Bucovina, Basarabia). Universitatea a aderat imediat la noua sa misiune, care nu făcea decât să-i sporească prestigiul social, în timp ce tineretul era convins că doar prin educaţie noul stat va deveni unul autentic românesc.

De fapt, Negulescu încerca să atragă atenția că o astfel de abordare nu va reuși să rezolve problemele sistemice ale școlii românești: ce îi învățăm pe tineri? Pentru ce anume îi pregătim? Și, mai ales, cu ce și în ce condiții îi pregătim? Și, într-adevăr, problemele reale nu vor întârzia să iasă la suprafață: supraaglomerarea universităților și a căminelor studențești, subfinanțarea învățământului sau soarta absolvenților. Oricum, Negulescu se opunea curentului care încerca să acrediteze ideea că universitatea este doar locul în care sunt pregătiți viitorii membri ai elitei administrative. Negulescu ar fi vrut un învățământ care să ofere atât cultură generală, dar și deprinderi necesare practicării unei meserii. Este ceea ce el numea trecerea de la școala pasivă la școala muncii. În fond, viziunea sa era mai sănătoasă din punct de vedere social. În vreme ce intelectualismul exagerat asigura doar unei mici părți a tineretului o pregătire temeinică, mare majoritate a tineretului, incapabil să facă față unor astfel de rigori, renunța de timpuriu la școală. Până la urmă, rolul școlii nu e acela de a evalua excelența, ci de a promova schimbarea socială și de a asigura un set de cunoștințe care pot conduce la ameliorarea vieții individului. De aici și preocupările de mai târziu cu privire la orientarea profesională și selecția valorilor.

Până la urmă, rolul școlii nu e acela de a evalua excelența, ci de a promova schimbarea socială și de a asigura un set de cunoștințe care pot conduce la ameliorarea vieții individului

Matricea Românească: Ce însemna meritocrația într-o societate agrară? Care erau limitele acesteia?

Dragoș Sdrobiș: În cartea mea am ales să analizez universitatea prin prisma teoriei capitalului uman. Ce spune pe scurt această teorie? Că educația are rolul de selector social al indivizilor și de alocare a resurselor umane în societate pe baza meritului, dar și a necesităților societății. Răspunsul la această întrebare l-a dat chiar artizanul „ofensivei culturale”, Constantin Angelescu, care se lamenta la începutul anilor 1930 că „la Universităţi au pătruns prea mulţi nepregătiţi”. Pentru Angelescu – și mulți alții ca el – universitatea „este chemată să dea cultură, iar nu să dea candidatului, în acelaşi timp cu diploma de absolvire, şi numirea într‑o funcţie”. Pe scurt, acestea erau limitele meritocrației în societatea românească interbelică, în care cca. 70% din populație trăia de pe urma muncii pământului. Educația și, implicit, universitatea ar fi trebuit să-și asume rolul de dezvoltare și promovare socială. Direcția intelectualistă a învățământului a sfârșit în șomaj intelectual. Iată un alt paradox al României Mari, cu jumătate din populație analfabetă, dar și cu oameni afectați de șomajul intelectual.

Numărul analfabeților în România anilor 1930 Foto: cartea „Limitele meritocraţiei într-o societate agrară”

Matricea Românească: De ce Facultatea de Drept avea cei mai mulți studenți?

Dragoș Sdrobiș: În primul rând, studiile juridice asigurau absolventului șansa unei cariere administrative. Circula o butadă (atribuită lui Petre P. Carp), cum că „românul se naște bursier, trăiește ca funcționar și moare ca pensionar al statului român”. Apoi, statisticile nu precizează dacă unii studenți erau înscriși la una sau mai multe facultăți. E posibil ca mulți dintre cei care frecventau studiile juridice să fi fost înscriși și la alte facultăți. Un al treilea aspect e acela că învățământul superior era unul contracost, iar dreptul era printre cele mai „ieftine” forme de învățământ superior. Nu în ultimul rând, erau mulți tineri care își prelungeau la nesfârșit studiile, preferând să mai savureze aerul boem al studenției. Abia după 1932, odată cu introducerea unor reglementări ferme, numărul studenților la drept va începe să scadă, chiar dacă a rămas principala atracție pentru tineret.

Matricea Românească: Care era relația între studenți și corpul profesoral?

Dragoș Sdrobiș: Nu cred că există un tipar al relației profesor-student în interbelic. Au fost profesori care au folosit studențimea ca masă de manevră politică, așa cum a procedat profesorul de drept A.C. Cuza, cunoscut pentru antisemitismul său. Au fost și profesori care au încercat să formeze profesioniști, cum e cazul lui Dimitrie Gusti. Până la urmă, o misiune importantă a profesorilor era și aceea de a coopta tineri capabili să continue spiritul cercetării științifice. Tensiunile apăreau, de regulă, între studențime și autoritățile universitare sau de stat. Trei astfel de momente rămân ca o amintire tristă a ceea ce poate însemna radicalismul politic născut în Universitate: asasinarea premierului liberal I.G. Duca (1933) și atacurile asupra rectorului Universității din Iași, Traian Bratu (1937) și a rectorului Universității din Cluj, Florian Ștefănescu-Goangă (1938).

Circula o butadă (atribuită lui Petre P. Carp), cum că „românul se naște bursier, trăiește ca funcționar și moare ca pensionar al statului român”

Matricea Românească: Cum se prezintă situația în prezent? Avem de-a face cu un șomaj intelectual? Ce putem învăța din istorie?

Dragoș Sdrobiș: În privința educației, plec de la premiza că rolul acesteia este de a pregăti viitorul unei țări: social, economic, științific și chiar politic. E un punct de vedere ce ar putea fi lesne etichetat drept „neoliberal”. Totuși, educația nu se rezumă doar la clădirea unei anumite culturi enciclopedice pe care să o afișezi pe rețelele sociale. Am avut o bulă imensă de studenți între 2005-2009 (și datorită faptului că funcționarilor publici li s-a impus obligativitatea studiilor superioare), după care – din cauze de ordin demografic, economic – cohortele de studenți au început să scadă dramatic.

Toate discuțiile despre situația socio-economică a României sunt total decuplate de situația educației înseși, de parcă școala ar fi un scop în sine, când ar trebui să fie primul pas în pregătirea unei resurse umane (înalt) calificate (și când spun asta, nu mă refer doar la resursa umană necesară „corporațiilor”; mă refer și la cei care vor fi profesori, funcționari sau viitori decidenți politici). Calificarea este cea care poate aduce plus valoare oricărei activități economice, sociale, politice.

Mobilitatea socială și statusul social sunt indisolubil legate de tripticul educație – ocupație – venit. De ceva vreme asistăm cum acest triptic se rezumă doar la binomul ocupație – venit. Oare chiar suntem incapabili să redăm școlii prestigiul și relevanța socială?

La fel cum misiunea statului este să se asigure că nivelul de salarizare (în sistemul bugetar sau cel privat) este corelat cu nivelul de pregătire școlară al angajatului. Astfel, s-ar reinstitui prestigiul diplomei (oricare ar fi ea), dar și o minimă siguranță socială pentru angajat. Mobilitatea socială și statusul social sunt indisolubil legate de tripticul educație – ocupație – venit. De ceva vreme asistăm cum acest triptic se rezumă doar la binomul ocupație – venit. Oare chiar suntem incapabili să redăm școlii prestigiul și relevanța socială?

Am mai întâlnit articole care vorbesc de existența șomajului intelectual și în zilele noastre. Cert este că societatea contemporană se află în fața celei de-a patra revoluții tehnologice, o revoluție cu un impact major și asupra educației. Se vorbește tot mai mult despre societatea bazată pe cunoaștere (knowledge-based society) și despre necesitatea formării continue în orice profesie (lifelong learning).

Într-o lume în care cadența informației este copleșitoare și în care orice profesie implică gestionarea și trierea unei cantități enorme de informație, devine tot mai clar că educația nu mai are doar rolul de transmitere de cunoștințe

Într-o lume în care cadența informației este copleșitoare și în care orice profesie implică gestionarea și trierea unei cantități enorme de informație, devine tot mai clar că educația nu mai are doar rolul de transmitere de cunoștințe. Dezvoltarea inteligenței artificiale va avea un impact și asupra locurilor de muncă, putând accentua fenomenul șomajului. Sunt scenarii care vorbesc de faptul că de-a lungul vieții active vom fi obligați să ne schimbăm ocupația la un interval de 3-5 ani. Altfel spus, vom fi obligați să învățăm tot timpul ceva nou. Dacă va fi așa, nu cred că e ceva rău. Iar în ceea ce privește universitatea, cred că un astfel de scenariu va determina această instituție să fie tot mai aproape de absolvenții săi și de problemele societății. E un scenariu optimist în viziunea mea, în care universitatea va (re)deveni a societății.

Dragoş Sdrobiş – Limitele meritocraţiei într-o societate agrară. Şomaj intelectual şi radicalizare politică a tineretului în România interbelică, Polirom 2015, 264 pagini, 22 lei

Nicu Alifantis merită mai mult decât un material compus pe fugă, între două “trenuri” de mare viteză ale vieţii. E motivul pentru care, deşi eram nerăbdător să scriu acestă “dedicaţie”, am rezistat impulsului şi am lăsat inspiraţia la decantat. El însuşi donator de sânge la spitalul cuvintelor, cum spunea Blaga despre poeţi, maestrul Alifantis (omul cu 118 piese de teatru cărora le-a ”semnat” muzica, 24 de discuri individuale, 36 de compilaţii) mă va înţelege.

L-am întâlnit nu la Bucureşti, ci la Sibiu, într-o librărie cochetă, numai potrivită pentru discuţii ceva mai ferite de ritmul înnebunitor de afară – înţelegând, prin asta, şi mediul virtual. Căci, chiar dacă Sibiul nu e Capitala, tumultul vieţii digitale e ubicuu. Ne-a vorbit cu căldură, punctând cu un umor fin, pe alocuri autoironic, câteva episoade definitorii ale vieţii sale. “Au fost «accidente» plăcute în existența mea profesională, și am știut întotdeauna ca din toate acestea să iau lucrurile bune, care mi-au fost foarte utile apoi.”

Nicu Alifantis la Sibiu, octombrie 2016 Foto: Mariana Dogaru

Ascultându-l pe brăileanul Nicu Alifantis povestind despre Bob Dylan, “acest fenomen al secolului”, acest “ciudat” care n-a interacţionat cu nimeni la Bucureşti, omul “din cauza” căruia şi-a amânat licenţa (!) la Teatrologie în 2010 (“o dată în viaţă ai şansa să deschizi un concert Dylan”), rămâi fascinat de dragostea lui pentru muzică şi pentru poezie. “Îl iubesc pe Bob Dyan fiindcă a stat la baza cântecului protestatar, a cântecului social. Lui Dylan i s-a dus buhul de cât de ciudat este. Este un ciudat, într-adevăr. Şi la Bercy, la Paris, unde l-am văzut cu un an înainte, târât de Moţu Pittiş, la fel nu a avut nici un contact cu nimeni. A intrat pe scenă, nu a dat «bună seara», a cântat cap-coadă tot ce avea de cântat, a plecat – şi bun plecat a fost! De-asta l-am iubit eu şi mai tare, în clipa aia, pe Bob Dylan. Pentru nonconformism, pentru personalitatea lui uriaşă, pentru tot ce avea de transmis.”

Pe versurile mele am probabil cinci cântece. Nu sunt atât de mare fan Alifantis. După ce mă ascult în studio, că n-am încotro, nu îmi mai trebuie, multe luni. Mă înclin în faţa Dvs. că aveţi nervii atât de tari să ascultaţi Alifantis!

De Nicu Alifantis te bucuri şi te miri. Şi te cutremuri, atunci când îl asculţi cântând, de pildă, în aromână, atât de liricul “Cântic di sârmâniţă”, compus în 2002 în cinstea bunicii sale.

“Vreau să vă cânt, ca sa vedeţi că mă mai ocup cu treaba asta”, glumeşte omul care, de 40 de ani, ne face viaţa mai suportabilă, mai frumoasă. După care se lansează într-un recital care face să vibreze mica librărie a Sibiului, oraş unde în ‘74 petrecea câteva frumoase luni de cătănie.

Muzica s-a oprit, amatorii de autografe s-au risipit. Schimbăm, afabil, cuvinte, apoi ne despărţim. Cutreierând străzile bătrânului Hermannstadt, gândesc, cu o emoţie de toamnă irepresibilă: “Ce bine că eşti, Nicu Alifantis!”.

Nicu Alifantis: de 40 de ani în slujba cântecului şi a poeziei româneşti Foto: Răzvan Voiculescu

Matricea Românească: Miile de concerte pe care le-aţi susţinut v-au permis să sondaţi sufletul românesc. La ce sunt sensibili românii care vă ascultă muzica?

Nicu Alifantis: Într-o ordine absolut aleatorie, bănuiesc că sufletele celor ce vin la concertele mele vibrează în primul rând la poezia pe care o cânt, la mesaj, apoi la muzică, la orchestrații, atunci când sunt cu trupă, la sonoritățile multiplelor instrumente folosite, la calitatea sunetului în sală, la starea pe care de cele mai multe ori reușesc să o instalez peste cei ce-ascultă, la nuanțe… Sunt multe componente specifice artei spectacolului pe care le am în vedere și pe care le folosesc într-un concert de-al meu. Ca să concluzionez, înclin să cred că spectatorii gustă din ce în ce mai tare calitatea unui act artistic și acestui scop mă dedic pe cât de tare pot.

Matricea Românească: Sunteţi un ambasador neobosit al poeziei, româneşti dar nu numai. Ce poeţi contemporani vă plac (în afara lui Bob Dylan)? V-a mai entuziasmat recent o poezie pe care să vreţi să o puneţi pe muzică?

Nicu Alifantis: Sunt un mare consumator de poezie așa că sunt la curent cu mai tot ce se produce din punct de vedere poetic pe spațiul mioritic, dar și pe cel internațional. Dacă e să mă refer la poezia externă, europeană sau provenită de pe alte continente, mi-e destul de greu să pot găsi un numitor comun între mesajul poetului respectiv și starea pe care o am, spre a mă decide de-a pune o anume poezie pe muzică. E o problemă de simțire, de percepție care ține de educația și cultura fiecărei nații. Cât despre fenomenul poetic român contemporan, recunosc, nu e foarte pe gustul meu din multe motive pe care nu țin neapărat să le enumăr. Drept pentru care mai mult caut decât găsesc poezii care să mă inspire. Și totuși se-ntâmplă. Sunt acele excepții ce confirmă regula.

Matricea Românească: În câteva cuvinte, ce înseamnă pentru Dvs. “matricea românească”? La ce vă duce cu gândul sintagma ce dă numele proiectului nostru cultural?

Nicu Alifantis: Nu cred că e foarte complicat. Promovarea culturii naţionale și a identității spirituale românești. Foarte frumos, bravo vouă, mai ales în contextul actual. Nu știu însă, cât de pregătită este societatea românească în ansamblul ei pentru un astfel de demers. Terenul pe care intenționați a păși este însă unul extrem de alunecos și plin de capcane. Trebuie multă băgare de seamă, tact, abilitate și mai ales răbdare spre a vă atinge scopul. Vă țin pumnii!

Copilăria este ceea ce ne alimentează permanent prezentul și viitorul. Nu avem voie sub nici o formă s-o dăm uitării

Matricea Românească: Cum s-a născut “Şotron” vol. 1, şi ce reprezintă el? E un cadou pentru tânăra generaţie, e o educaţie, sau amândouă?

Nicu Alifantis: Totul a plecat dintr-o joacă, din dorința reîntoarcerii la copilărie, la acea minunată inocență și puritate a ei. Copilăria este ceea ce ne alimentează permanent prezentul și viitorul. Nu avem voie sub nici o formă s-o dăm uitării. Relația dintre un adult și un copil devine extrem de puternică abia atunci când cei doi se tratează reciproc cu foarte multă seriozitate.

Autorul unei cărţi şi al unui CD dedicate celor mici, Nicu Alifantis vede în copilărie cea mai frumoasă premisă a viitorului

Mai cred enorm în frumusețea copilăriei și a poveștilor ei. Poveștile pe care le spunem copiilor sunt, într-un fel, o prezentare a unei lumi ideale la care noi visăm și pe care ne-am dori ca cei mici s-o trăiască. Pentru asta am făcut Șotronul. Pentru copiii noștri, dar și pentru copiii din noi.

Nicu Alifantis şi-a lansat la Sibiu jurnalul, “FaceCarte”, şi CD-ul “Madame Mon Amour”, o compilaţie de cântece de iubire, pe versuri de Tudor Arghezi, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Radu Stanca, Nina Cassian.

Foto deschidere: Mariana Dogaru

Pantofi lustruiți, haine călcate și o nuanță de parfum scump. Acestea sunt câteva dintre caracteristicile – definitorii, se pare – ale omului de la oraș, cel care își duce existența în „jungla urbană”, constituită din sticlă, beton și praf. Este ușor pentru mulți dintre noi să uităm, din varii motive, unele obiective, că românul s-a născut la țară, pe pământul curat, pe care l-a respectat încă de la începutul veacurilor. Vacanțele mult așteptate petrecute la bunici au fost înlocuite, odată cu bunăstarea orășeanului, de concediile pe plajele grecești sau de plimbările pe străzile londoneze, ceea ce a făcut ca însoritele case ale copilăriei să nu mai facă parte din planurile noastre. Uităm sau nu conștientizăm faptul că timpul macină nu numai viața omului, luându-ne de lângă noi bătrânii, ci și căminul, locul unde altădată întreaga familie se aduna, împlinită, în jurul sobei.

Preocupați de mediul rural al României, membrii Asociației Mișcarea pentru Acțiune și Inițiativă Europeană (MAIE) au demarat, în 2014, un proiect lăudabil, care și-a propus cercetarea pe teren a așezărilor țărănești. Mai exact, activitatea lor a fost dedicată studiului la fața locului al Geoparcului Platoului Mehedinți (întins pe o suprafață de 106.000 ha), declarat arie protejată de interes național. În 2016, atenția arhitecților din cadrul echipei fost concentrată asupra comunei Balta, unde aceștia au inventariat monumentele de patrimoniu ale zonei.

Ruina casei Aneta Anițescu, în 2012 Foto: Arhiva MAIE

Locul este de o frumusețe răpitoare, iar pentru cei care nu l-au vizitat încă, dovadă în acest sens stă expoziția de fotografie a proiectului, „Trecut pentru viitor”, deschisă recent la Clubul Țăranului Român. Concluziile la care a ajuns echipa, în urma cercetărilor de teren, a interacțiunii cu localnicii și a observării comportamentului lor, arată că zona se bucură de un patrimoniu cultural divers, important pentru țara noastră. Însă aceste avantaje, dacă nu sunt protejate și apărate cu încăpățânarea necesară, pălesc în fața punctelor slabe identificate, poate cel mai dramatic dintre ele fiind degradarea accentuată a caselor țărănești.

Ruina casei Aneta Anițescu, în 2014

„Așezările din Geoparcul Platoul Mehedinți, la fel ca majoritatea celor rurale din România, s-au dezvoltat în mod organic. Aici, omul a reușit să trăiască în comuniune cu natura, găsind un echilibru între a se adapta la condițiile mediului înconjurător și a-și adapta mediul la nevoile sale. Mediul înconjurător a modelat arhitectura, modul de viață și structura interioară a sătenilor, care au ajuns să construiască, să gândească și să trăiască în armonie cu natura. Arhitectura laică și religioasă întâlnită în acest spațiu geografic stă mărturie identității și tenacității locuitorilor. Modernizarea forțată din timpul regimului comunist a transformat categoric satul românesc, și a fisurat legătura dintre om și natură. În ciuda acestui lucru, echilibrul ce a stat la baza lumii rurale poate fi observat în arhitectura vernaculară, în meșteșugurile și în tradițiile locale, în ritmul vieții puținilor locuitori rămași”, a explicat coordonatorul proiectului, Bianca-Maria Bălșan.

Pe lângă faptul că surprinde, în câteva cuvinte, importanța mediului rural în viața țăranului, declarația Biancăi ne și responsabilizează, întrucât, așa cum a menționat aceasta la deschiderea expoziției de fotografie, multe dintre clădirile inventariate de către echipă sunt pe cale de dispariție.

Scenariul morții unei case bătrânești

Calitatea slabă a unor lucrări de intervenție realizate de-a lungul timpului, lipsa resurselor financiare, cât și interesul scăzut sau chiar inexistent al proprietarilor de a restaura și de a întreține clădirile de patrimoniu sunt numai câteva dintre pericolele identificate de către membrii MAIE. Iar analiza sociologică dezvăluie un fenomen prezent în satele românești de câteva zeci de ani încoace – populația este îmbătrânită, mai ales în contextul în care tinerii se mută la oraș sau chiar în străinătate. Acestea fiind spuse, nu este dificil să ne imaginăm un scenariu sumbru, care ar explica „moartea” caselor bătrânești, fie ele și declarate imobile de patrimoniu: bătrânii rămași singuri nu sunt, din păcate, nemuritori, iar după dispariția lor,  moștenitorii așezați la oraș nu îngrijesc casa părintească.

Ruina casei Aneta Anițescu, în august 2016

Casele uitate rămân pradă timpului și naturii, un exemplu în acest sens fiind casa din lemn „Aneta Anițescu” din satul Balta, comuna Balta. Casa, construită în anul 1902, potrivit informaților celor de la MAIE, „se află de-a lungul drumului principal care parcurge Geoparcul Platoul Mehedinți, în zona de intrare a satului Balta (venind dinspre Drobeta-Turnu Severin). Parcela conține două construcții: locuința și ruina anexei ansamblului gopodăresc – bucătăria de vară. Ansamblul este momentan părăsit și în stare de ruină. (…) Importanța numelui Anițescu în zonă este documentată în relație cu Tudor Vladimirescu, prin pedepsirea celui «mai notabil locuitor din comuna Balta, Anițescu», fiindcă nu participase la slujba de duminică la biserică. De asemenea, existența unei mahalale cu numele de Anițeasca atestă importanța numelui în zonă”.

Ruina casei Aneta Anițescu, în octombrie 2016

Deși studiul Asociației a fost îndreptat către Geoparcul Platoul Mehedinți, dispariția vechilor case bătrânești și a bisericilor locale din cauza nepăsării reprezintă o realitate dureroasă și o amenințare care, încet-încet, riscă să se extindă și să sufoce întreaga Românie rurală.

Expoziția „Trecut pentru viitor” poate fi vizitată până în 14 noiembrie la Clubul Țăranului Român.

Literatura română este fascinantă, realistă şi tulburătoare. O poveste remarcabilă merită spusă mai departe – de aceea, multe dintre romanele scriitorilor români au reprezentat și produsul industriei cinematografice, iar ecranizările s-au bucurat de apreciere.

În continuare, Matricea Românească vă prezintă o mică parte dintre cele mai memorabile ecranizări ale romanelor celebrilor scriitori români – avem producții aduse în lumina reflectoarelor de către regizori de seamă și la care au luat parte actori consacrați. Cele mai multe sunt drame, care ilustrează sincer zbuciumul personajelor, supuse unor situații aparent obișnuite… Rezultatul? Unul care taie respirația.

Filmele după Sadoveanu, lecții de istorie pentru cinefili

Scriitorul cu cele mai multe ecranizări este Mihail Sadoveanu (un autor prolific în timpul vieții), iar aici este imposibil să nu începem prezentarea cu celebrul roman „Baltagul”, care a dat naștere filmului cu același nume (1969), în regia lui Mircea Mureșan. „Baltagul”, considerat de către cinefili „una dintre cele mai strălucite victorii ale cinematografiei române”, o înfățișează pe curajoasa Vitoria Lipan (Margarita Lozano) în reconstruirea drumului parcurs de către bărbatul său, oierul Nichifor Lipan (Ilarion Ciobanu), „dragostea ei de douăzeci și mai bine de ani”. Neînfricata femeie de la munte reușește singură să afle ucigașii lui Lipan, aici interpretați de către Folco Lulli și de către N. N. Matei. În film îi mai vedem și pe actorii Jean Constantin, Ernest Maftei, Sidonia Manolache sau Eugenia Bosânceanu. Producția este una de excepție, care trebuie văzută măcar o dată-n viață.

Margarita Lozano, în rolul Vitoriei Lipan (1969) Foto: YouTube

Seria ecranizărilor continuă cu „Neamul Șoimăreștilor” (1965), o capodoperă literară a lui Mihail Sadoveanu – roman istoric de aventuri despre care este de prisos să spunem că merita cu „vârf și îndesat” să fie adus pe marile ecrane. Filmul „Neamul Șoimăreștilor”, regizat de Mircea Drăgan, poartă privitorul într-o perioadă tumultuoasă din trecutul Moldovei (secolul al XVII-lea), când setea pentru putere guverna lupta dintre domnitorul Ștefan Tomșa al II-lea și urmașii lui Ieremia Movilă. Aventurile sunt „îndulcite” cu o frumoasă poveste de dragoste, între Tudor Șoimaru (poreclit Limbă-dulce) și Magda, „fată frumoasă, cu studii în Polonia” – fiica boierului Stroie Orheianu. Chiar dacă unele secvențe din roman au fost scurtate sau chiar omise, pentru că opera este deosebit de complexă, filmul a fost atent realizat: decor fidel, costume, scene de capă și spadă și, cum altfel, și umor. Regia filmului este semnată de către Mircea Drăgan, iar producția s-a bucurat de talentul multor actori cunoscuți: Mihai Boghita (Tudor Șoimaru), Ion Besoiu (voievodul Tomșa), Amza Pellea (Simion Bîrova), Colea Răutu (Temir Bey), Ioana Drăgan (Anita), Ernest Maftei (Ispas), Ana Maria Nicolaru (Magda Orheianu), Florin Piersic (Minski), Dem Rădulescu (Lie) etc.

Tot Mircea Drăgan este regizorul filmului „Frații Jderi” (1974), o producție după romanul omonim al aceluiaşi Mihail Sadoveanu. Aici, regretatul Sebastian Papaiani, în pielea personajului Ionuț, „îndrăznește” să se îndrăgostească de Nasta (Valeria Marian), fiica unui boier, și concurează pentru inima fetei cu însuși fiul domnitorului Ștefan cel Mare, Alexandrel Vodă (Ștefan Velniciuc). Și în acest film, privitorul este ținut cu sufletul la gură grație aventurilor lui Ionuț. Producția a fost una de anvergură, în cadrul căreia au fost angrenați peste 400 de săteni din comuna Mitocu Dragomirnei (Suceava), peste 200 de elevi de la școala din localitate și peste 200 de cai aduși de la Herghelia din Rădăuți și din gospodăriile unor localnici. De remarcat este faptul că, la realizarea scenariului, a contribuit și scriitoarea Profira Sadoveanu, fiica lui Mihail Sadoveanu.

De fapt, pelicula este construită după prima parte a trilogiei „Frații Jderi” – „Ucenicia lui Ionuț” și a marcat, în ianuarie 1975, împlinirea a 500 de ani de la Bătălia de la Podu Înalt.

Bineînțeles, și aici ne delectăm cu talentul actoricesc al unei distribuții „de zile mari”: Gheorghe Dinică (Dumitru Crivăț), Florin Piersic (Cristea Jder), Jean Constantin (Zailic), Dem Rădulescu (Ilie Buzarlan), Iurie Darie (Simion Jder), Draga Olteanu Matei (ghicitoarea Raluca), Puiu Călinescu (părintele Stratonic), Colea Răutu (Grigore Gogolea), Gheorghe Gozorici (Ștefan cel Mare), Geo Barton (comisul Manole Păr Negru) șamd.

Rămânem la Mihail Sadoveanu, dar ne îndepărtăm de zona filmelor istorice, și ne oprim la „Dumbrava minunată” (1980). Regizorul Gheorghe Naghi a reușit să creeze o poveste de neuitat pentru copiii vremii – și nu numai -, care poate uimi și entuziasma chiar și în zilele noastre. Aventura fantastică a Lizucăi (Diana Muscă), fetița care pornește împreună cu cățelul Patrocle spre casa bunicilor de lângă dumbravă, poartă privitorul într-o lume feerică, în stil sadovenian. Aici îi avem pe: Draga Olteanu Matei, Maria Ploae, Ernest Maftei, Cezara Dafinescu, Matei Alexandru. Chiar dacă unele voci au pus la îndoială îndemânarea regizorului în realizarea acestui film, „Dumbrava minunată” este o producție de a cărei vizionare nu trebuie vitregit niciun copil român.

Un film ceva mai nou, spre deosebire de cele enumerate mai sus, este „Noiembrie, ultimul bal” (1989), ecranizat tot după un roman al lui Mihail Sadoveanu, „Locul unde nu s-a întâmplat nimic”. Producţia ni-l prezintă pe prințul Lai Cantacuzin, urmaș al unei familii de boieri, care trăiește o viață monotonă, cu excepția relației amoroase cu tânăra soție a generalului Argintar și a activităților educative realizate cu Daria, fiica ajutorului de primar. „Noiembrie, ultimul bal”, este povestea unui om chinuit, incapabil să fructifice viața și iubirea.

Regizorul, Dan Pița, a explicat că producția reprezintă o meditație asupra „mizeriei umane, a plafonării vieții de provincie pe care o suportă un om educat, plin de idealuri”. În distribuție îi avem pe actorii: Ștefan Iordache, Valentin Popescu, Sergiu Tudose, Cătălin Tudose, Gabriela Baciu, Cornel Scripcaru etc. Se poate spune că acest film a însemnat, cu adevărat, „ultimul bal”, întrucât premiera a avut loc în noiembrie 1989, în preajma celui de-al XIV-lea Congres al Partidului Comunist.

Scenă din filmul „Noiembrie, ultimul bal” (1989) Foto: YouTube

Zbucium și tulburare, în dramele de excepție ale lui Rebreanu

Liviu Rebreanu este un alt „titan” al literaturii noastre, cu care ne mândrim peste ani și ani, mai ales pentru că a redat, cu măiestrie în operele sale, viața rurală a țăranului de rând. Începem cu primul roman psihologic al literaturii române: „Pădurea Spânzuraților”, ecranizat în 1965, în regia lui Liviu Ciulei. Filmul – adaptat după romanul omonim al lui Rebreanu, publicat pentru prima oară în 1922 – poate fi inclus fără probleme în top 10 al celor mai bune filme românești de-a lungul timpului. Ecranizarea cuprinde o serie de elemente care reușește să poarte privitorul în lumea ilustrată: metafore, multe secvențe reușite, joc actoricesc desăvârșit, artiști renumiți. Important de menționat este faptul că Liviu Ciulei a obținut, pentru acest film, premiul de regie la Festivalul de la Cannes în 1965.

Scenă din filmul „Pădurea Spânzuraților” (1965) Foto: YouTube

Acțiunea filmului – implicit, a romanului – are loc în timpul Primului Război Mondial, când Apostol Bologa (Victor Rebengiuc) se înrolează de dragul logodnicei sale, Marta (Mariana Mihuț). Mai multe întâmplări îl aduc pe Bologa în situația de a dezerta, faptă despre care se cunoaște că se pedepsește cu moartea. Romanul este construit în jurul unei fapte reale, respectiv situația lui Emil Rebreanu, fratele scriitorului și subofițer în armata austro-ungară, care a încercat să dezerteze pe frontul românesc. Diferențele între scenariul realizat de Titus Popovici și cartea lui Rebreanu sunt, în unele secvențe, evidente, acestea fiind introduse în mod intenționat din cauza contextului politic de la acea vreme. De exemplu, în film, acțiunea este plasată în România, și nu în Rusia, cum ne arată romanul.

Distribuția este formată din: Toma Caragiu, Marga Barbu, Ion Caramitru, Liviu Ciulei, Gheorghe Cozorici, Gina Patrichi, Mihai Mereuță, Emil Botta, Valeriu Arnăutu, Constantin Brezeanu.

O veritabilă frescă a vieții românului de la sat este „Răscoala”, roman aparţinându-i tot lui Liviu Rebreanu. Filmul, care a primit aceeași denumire, a fost realizat în anul 1965, în regia lui Mircea Mureșan. Întreaga acțiune a producției urmărește evocarea momentului răscoalei din anul 1907 – de la chinurile suferite de către țăranii români, revolta lor și mobilizarea la luptă, până la înăbușirea dramatică a acesteia. Evenimentele din vremea răscoalei sunt ilustrate în jurul figurii țăranului Petre Petre, eroul principal. În pielea personajelor au „intrat” următorii maeștri: Ilarion Ciobanu, Amza Pellea, Draga Olteanu Matei, Ion Besoiu, Colea Răutu, Ernest Maftei, Gheorghe Cozorici, Constantin Codrescu, Emil Botta etc.

O altă dramă care ilustrează peisajul rural cu care ne-a obișnuit Liviu Rebreanu este romanul „Ion” – datorită măiestriei cu care a fost scris și cu care a fost redată dragostea pătimaşă a țăranului pentru pământ, acesta a cunoscut succesul și în lumea cinematografiei. Astfel, în regia lui Mircea Mureșan, s-a realizat „Blestemul pământului, blestemul iubirii” (1980). Întreaga acțiune a producției gravitează în jurul personajului Ion (Șerban Ionescu – aflat la filmul său de debut), un țăran sărac din satul Pripas, care vrea să se îmbogățească și să aibă cât mai mult pământ. În acest scop, el decide să o ia de nevastă pe Ana (Ioana Crăciunescu), chiar dacă nu o iubește și o consideră „o fată slăbuță și urâțică”.

Scenariul reușește să redea cu succes încercarea tulburătoare a țăranului Ion de a obține pământul care să-i ofere statutul social râvnit, povestea concentrând și manifestările culturale, etnografice, sociale specifice vieții rurale: hora, cositul şamd. În distribuție îi mai regăsim pe: Ion Besoiu, Tamara Buciuceanu, Valentin Teodosiu, Catrinel Dumitrescu, Costel Constantin etc.

Rămânem tot la Liviu Rebreanu, cu „Ciuleandra” – cea mai cunoscută nuvelă psihologică a scriitorului. Pe baza nuvelei, regizorul Sergiu Nicolaescu a dat naștere unei drame psihologice de mare finețe, filmul fiind realizat în anul 1985. Zbuciumul sufletesc al lui Puiu Faranga – prinzând viață datorită actorului Ion Ritiu –, care este internat într-un ospiciu după ce și-a ucis soția (actrița Anca Nicola) pe care o iubea orbește, ne este înfățișat în cadrul unei producții răvăşitoare, ce conține mai multe secvențe deosebit de expresive.

Pelicula urmărește aflarea verdictului – dacă Faranga și-a ucis soția într-un acces de furie sau de nebunie -, iar firul poveștii este guvernat de fascinația nemiloasă a protagonistului pentru dansul „Ciuleandra”, graţie căruia şi-a cunoscut soţia: “Era un joc cum nu mai văzusem… Forţă şi gingăşie în acelaşi timp, schimbări de ritm neaşteptate, uluitoare, iar melodia te prindea în valurile ei ca o apă furtunoasă şi clară”. În distribuție îi mai avem pe Gheorghe Cozorici, Ștefan Iordache, Romeo Pop.

Când lăcomia duce la pieire

Rămânem în zona filmelor psihologice, și amintim drama „Moara cu noroc”, o ecranizare (1955) după nuvela omonimă semnată de Ioan Slavici în secolul anterior. Regizorul Victor Iliu a reușit să creeze o producție de excepție, ce reconfirmă talentul din lumea cinematografiei românești de altădată. Tragica poveste a Anei și a lui Ghiță, care își găsesc sfârșitul din cauza afacerilor murdare în care îi târăsc tâlharii Lică Sămădăul și Pintea, ne arată cât de slabă este natura umană, atunci când dorința de îmbogățire este mai presus decât orice. Pe baza nuvelei lui Slavici, regizorul Iliu a lăsat moștenire un film remarcabil, care trece cu succes proba timpului. Personajele au prins viață datorită actorilor: Ioana Bulcă, Constantin Codrescu, Colea Răutu, Geo Barton, Aurel Ciobanu, Sandu Sticlaru, Olga Tudorache etc.

Scenă din filmul „Moara cu noroc” (1955) Foto: YouTube

Preda și capodoperele cinematografiei românești

O bijuterie a cinematografiei românești este „Moromeții”, film realizat în anul 1988, în regia lui Stere Gulea, după romanul lui Marin Preda. Cunoaștem aici o fărâmă din viața satului, într-o vreme „când timpul avea răbdare”, prezentată prin prisma familiei Moromete – o familie țărănească tradițională dintr-un sat din Bărăgan. Deși nu avem de-a face cu o poveste nemaiauzită, ci mai degrabă prozaică – disoluţia unei familii -, nostalgia, zbuciumul și trăirile personajelor au creat, sub condeiul lui Preda și transpuse de talentul lui Gulea, o capodoperă cu care ne putem mândri chiar și peste un secol. Ilie Moromete (Victor Rebengiuc), „țăranul intelectual”, este un personaj complex, care a marcat istoria literaturii și cinematografiei de-a lungul timpului. Distribuția mai este formată din: Luminița Gheorghiu, Teodora Mareș, Dorel Vișan, Mitică Popescu, Emilia Popescu, Mihai Gruia etc.

Geniul lui Marin Preda s-a revelat și prin intermediul romanului „Cel mai iubit dintre pământeni”, care a cunoscut, de asemenea, lumina reflectoarelor din lumea cinematografiei. Filmul (1993) a prins contur în regia lui Șerban Marinescu, iar actorii care au adus valoare producției sunt Gheorghe Dinică, Ștefan Iordache, Dorel Vișan, Maia Morgenstern, Tora Vasilescu, Emil Hossu, Mircea Albulescu, Victor Rebengiuc etc.

Despre romanul lui Preda, actorul Mircea Albulescu afirma că este „un decalog al nefericirii, al nenorocirii” și că autorului nu i-ar fi plăcut filmul care s-a născut pe baza operei, pentru că arta cinematografiei presupune o serie de trădări. Filmul urmărește povestea profesorului de filosofie Victor Petrini, care este ridicat de Securitate din propriul cămin și supus unei anchete, în urma interceptării unei scrisori pe care un fost coleg de facultate a încheiat-o cu gluma: „Aștept ordonanțele dumneavoastră”.

Universul filosofic al profesorului capătă o și mai mare anvergură în urma perioadei de detenție, care merită urmărită într-un film în care Ștefan Iordache realizează un rol memorabil.

Eliade și farmecul operelor sale

Un alt scriitor român care a uimit atât compatrioții, cât și sfera internațională este Mircea Eliade. Unul dintre cele mai cunoscute și iubite romane ale sale este „Maitreyi”, publicat pentru prima oară în 1933, care a dat naștere unui film francez: „La nuit Bengali” (1988). Producția își propune să reprezinte o semi-autobiografie a lui Eliade – portretizat în pielea personajului Allan (actorul britanic Hugh Grant), care trăiește o dramatică poveste de iubire în timpul șederii sale în Calcutta. Frumoasa fiică a lui Narendra Sen (cel care îl găzduiește pe Allan) este Gayatri (actrița Supriya Pathak), personajul Maitreyi din roman, de care se îndrăgostește tânărul musafir. Regizorul Nicolas Klotz oferă o fărâmă din decorul Indiei, în contextul frumoasei povești de dragoste interzise. Acest film demonstrează faptul că literatura română este atât de apreciată peste hotare, încât a atras şi atenția specialiştilor din industria cinematografică. Mai mult decât atât, actori consacrați fac cinste operelor românilor, prin participarea la producții dedicate.

Scenă din filmul „La nuit Bengali” (1988) Foto: YouTube

O altă operă de-a lui Eliade care a ajuns pe agenda regizorilor de film este „Domnișoara Christina”, o nuvelă fantastică ce a cunoscut două ecranizări, de data aceasta în România. Construită în jurul comunicării dintre cele două lumi – a celor vii și a celor morți -, nuvela stârnește fiori de groază în sufletul cititorului, aspect la care cele două pelicule nu se lasă mai prejos.

Povestea urmărește familia Moscu, care îl are drept musafir pe tânărul pictor Egor. Acesta află, în timpul șederii sale la conacul amfitrionilor, că domnișoara Christina, mătușa fetelor Simina și Sanda, a fost ucisă în condiții neclare în timpul răscoalei ţărăneşti din 1907, iar tabloul care o înfățișează este, practic, venerat de către membrii casei. Familia domnișoarei Christina decide să-și readucă mătușa printre cei vii, dar când Egor realizează că iubita lui, Sanda, este în pericol, se hotărăște să nimicească strigoiul.

Prima ecranizare a fost realizată în 1992, în regia lui Viorel Sergovici, iar în rolurile principale îi vedem pe regretatul Adrian Pintea, Mariana Buruiană, Medeea Marinescu, Dragoș Pîslaru, Irina Petrescu etc. Cea de-a doua producție a „Domnișoarei Christina” este de-a dreptul nouă, întrucât a avut premiera în 2013, în regia lui Alexandru Maftei. Actorii care au dat viață personajelor nuvelei sunt: Maia Morgenstern, Tudor Istodor, Ioana Anastasia Anton, Anastasia Dumitrescu.

Scenă din filmul „Domnișoara Christina” (2013) Foto: YouTube

Operele autorilor români nu au fost trecute cu vederea de către producătorii autohtoni nici în 2016, ceea ce ne confirmă încă o dată că atât geniul, cât și condeiul scriitorilor noştri rămân la mare preţ. Un exemplu elocvent este adaptarea recentă a nuvelei „Două Loturi”, a lui Ion Luca Caragiale. Regizorul Paul Negoescu a transpus umorul negru și intriga nuvelei acestuia în comedia „Două Lozuri”. Aici, Dragoș Bucur, Dorian Boguță și Alexandru Papadopol își caută lozul câștigător într-o odisee care stârnește hohote de râs. Filmul a fost revelaţia anului, bucurându-se de un succes major la public, dovadă de actualitatea şi de resursele literaturii române.

Scenă cheie din filmul „Două Lozuri”: alegerea numerelor câștigătoare

Cele mai cunoscute romane și nuvele ale literaturii române au fost atât de profunde și de valoroase, încât ar fi fost un real prejudiciu adus patrimoniului cultural mondial ca ele să rămâne limitate la mediul original. Regizorii români, dar nu numai, au reușit să realizeze producții de excepție, care nu lasă loc vechii și interminabilei dezbateri „cartea sau filmul”. De fapt, filmele reprezintă o invitație la lectură, iar operele sunt o moștenire fără egal lăsată poporului român şi culturii universale.

Foto deschidere: emineschool.ro

Deşi a stat cinci ani în Germania la studii, Ovidiu Albert n-a ezitat nici un moment atunci când s-a pus problema să revină în ţară, acolo unde îşi urmează pasiunea: aceea de a le insufla copiilor dragostea de Istoria naţională, oferindu-le modele neaoşe de bravură, de credinţă şi de inteligenţă. Deşi are cunoştinţă de colegi şi de părinţi care le recomandă tinerilor să plece din România, profesorul Albert, de la Colegiul Naţional “Roman-Vodă” din Roman, se încăpăţânează să le redea, celor pe care îi formează, demnitatea şi încrederea în Patrie.

Matricea Românească: Domnule profesor, o să vă rog să vă prezentați în câteva cuvinte.

Ovidiu Albert: Bună ziua, mă numesc Ovidiu Albert, sunt profesor de Istorie la Colegiul Național “Roman-Vodă”, din Roman.

Matricea Românească: Un profesor universitar îmi făcea observaţia că Istoria este știința socială cea mai «vitregită»: mereu ușor de contestat sau de dat la o parte, dar egalmente foarte utilă în anumite momente. Care mai este starea Istoriei în 2016?

Ovidiu Albert: Eu cred că depinde din ce punct de vedere privim Istoria. Din punctul meu de vedere, ca profesor într-un Colegiu, cred că este un pic vitregită prin prisma programei școlare și a întregului pachet educațional dezvoltat de către Ministerul Educației, care a situat, într-un fel sau altul, Istoria într-un colț. Într-un fel, a condamnat-o la a fi uitată – și asta se reflectă în numărul de ore aferente acestei discipline și, bineînțeles, într-o reducere – excesivă, aș spune eu – a programei, a materiei, astfel încât copiii nu mai au un «fir roșu», nu mai au o continuitate în a învăța. Să vă dau un exemplu: la clasa a XII-a, temele nu sunt prezentate cronologic, cum ar fi firesc, ci absolut alandala, iar dacă respectăm cuvânt cu cuvânt programa școlară, nu ajungem nicăieri. Acesta este motivul pentru care eu merg pe o cronologie, care dă sens materiei.

Pe de altă parte, impunând Istoria ca obiect obligatoriu la Bacalaureat, îi forțăm pe copii să urască Istoria – mai devreme sau mai târziu. Eu aș fi de acord ca ea să devină opțională la Bacalaureat. Ei o resimt de multe ori ca pe o chestiune absolut forțată, lipsită de utilitate și care nu îi ajută foarte mult în cariera următoare.

Sunt un pic nemulțumit de rolul pe care-l joacă Istoria în programa școlară, în pachetul educațional al Ministerului Educației. Dar vreau să vă spun că, la nivelul județului Neamț, se întâmplă lucruri frumoase. Există o Asociație a Profesorilor de Istorie din România, filiala Neamț, care a publicat inclusiv un manifest adresat guvernanților, în care solicităm o revalorizare a disciplinei și o revenire a Istoriei la locul pe care-l merită în societatea noastră contemporană.

Impunând Istoria ca obiect obligatoriu la Bacalaureat, îi forțăm pe copii să urască Istoria – mai devreme sau mai târziu

Această platformă a fost prezentată mai departe, și un prim efect a fost că s-a mai introdus o oră de Istorie la clasa a V-a – un efect secundar, dacă vreţi. Noi ne-am dori mult mai multe, vizavi de inițiativele guvernanților în privința Istoriei, a Geografiei naționale, care sunt lăsate undeva deoparte.

Un profesor român dedicat: Ovidiu Albert, Colegiul Naţional “Roman-Vodă”, Roman Foto: Marius Donici

Matricea Românească: Totuşi, mai bine pași mici, decât nimic.

Ovidiu Albert: Da. A fost un câștig neașteptat.

Matricea Românească: Pentru că vorbeați despre rolul mai important pe care l-ar merita Istoria națională, aș vrea să vă întreb care sunt argumentele Dvs., ca profesor, pentru Istorie, în general? Ce îi învață ea pe tineri?

Ovidiu Albert: În primul rând, ar trebui să înțelegem de ce s-a ajuns aici. Este foarte simplu. Intrând în structurile euro-atlantice, noi trebuie, mai devreme sau mai târziu, să ne integrăm, inclusiv din punct de vedere cultural, în aceste structuri. Aceasta înseamnă o renunțare la naționalism – desigur, eu nu sunt de acord cu naționalismul de tip excesiv, extremist, care nu a dus la nimic bun în istorie. Pe de altă parte, nu sunt de acord să promovăm excesiv europenismul și să renunțăm la valorile pe care le avem noi, pentru că aceasta produce dezrădăcinare. Este evident – se vede în atitudinea adolescenților vizavi de Patrie, de Ţară, în dorința lor de a pleca cât mai departe de România după ce își termină studiile, ei nesimțindu-se în nici un fel legați de Ţară, de trecutul ei.

Nu sunt de acord să promovăm excesiv europenismul și să renunțăm la valorile pe care le avem noi, pentru că aceasta produce dezrădăcinare. Este evident în atitudinea adolescenților vizavi de Patrie, de Ţară, în dorința lor de a pleca cât mai departe de România după ce își termină studiile. S-a creat o generație de oameni dezrădăcinați

Cred că acesta este motivul pentru care Istoria ar trebui să revină în prim-planul preocupărilor guvernanților, în primul rând – pentru că ei sunt cei care decid ce politică culturală urmează să avem în următorii ani sau în următoarele decenii. S-a creat astfel o generație de oameni dezrădăcinați. Aceasta se vede în numărul mare al celor plecați, şi care nu se mai întorc. Deci efectele le trăim deja, le avem acum. Iar faptul că Istoria, Geografia și Româna și multe altele, care țin de mândria de a fi român, au fost într-un fel sau altul marginalizate, iată că a condus la această tragedie – eu o pot numi tragedie.

Matricea Românească: Cum le insuflați elevilor Dvs. mândria de a fi român și iubirea față de Istorie?

Ovidiu Albert: În primul rând, eu am încercat să plec din litera moartă a manualelor. Am încercat să fac lucruri practice cu ei, să îi câștigăm pentru Istorie. Am organizat diferite evenimente, în care rolul principal l-au jucat ei – nu eu ca adult, ca profesor, ca mentor, ci ei, care au organizat evenimente de genul balurilor istorice, în care a trebuit să prezinte un personaj sau mai multe personaje istorice sub forma unei piese de teatru – a unui monolog, a unui dialog, a unui dans istoric. Am avut surpriza să avem elevi care au dansat pe muzică barocă, au prezentat scene din viața unor domnitori ai Moldovei sau a unor monarhi ai Europei. Aceasta înseamnă muncă de documentare, efort intelectual, uneori și unul financiar – pentru că și-au creat singuri costume, încercând să reconstituie o atmosferă a epocii. Din punctul acesta de vedere, au fost câștigați pentru Istorie. S-a retrezit în ei pasiunea pentru Istorie prin acest eveniment.

Un alt lucru pe care îl fac, deja de 8 ani, este o tabără arheologică în Dobrogea, în vechea cetate romană de la Ibida (Ĺibida), respectiv în satul Slava Rusă din județul Tulcea. Acolo am avut parte de experiențe fantastice alături de elevii noștri, pentru că ei au avut posibilitatea să descopere istoria «la fața locului». Cetatea este cea mai mare cetate romană din Dobrogea, artifactele se găsesc la suprafață. De multe ori, făcând o periegheză (cercetare de suprafață a terenului, în zone bine definite, n.r.), am avut surpriza să găsim fragmente din amfore sau diferite alte obiecte, care i-au fascinat. Au participat la săpături spectaculoase la necropole, sau – dacă vremea nu ne-a permis – am vizitat diferite locuri din Dobrogea, care sunt fabuloase. Am fost în cetatea Argamum, la Histria, la Aegyssus în Tulcea, în diferite bazilice paleo-creștine, la Tomis.

Inspirat de exemplul profesorului său, Mihail Ciocan, Ovidiu Albert s-a îndrăgostit de Istorie încă din clasa a V-a

Sunt foarte multe locuri pe care le-au văzut și le-au descoperit singuri. Pentru că, de fiecare dată când mergem într-o tabără, în avans ei trebuie să fie informați. Eu le cer să-și facă temele. Nu mergem într-un loc doar pentru a ne afla acolo și a bifa undeva, pe Facebook, un check-in: „Am fost la Histria și este cool”. Nu vreau asta. Ei trebuie să afle lucruri. Am beneficiat de sprijinul unor oameni extraordinari, de la Institutul Eco-muzeal din Tulcea. Sunt doctori în Istorie, arheologi, oameni care se pricep la ceea ce fac și s-a creat o atmosferă, aproape de familie, acolo. Seara am avut conferințe în aer liber susținute de către profesori universitari de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, sau chiar am avut arheologi veniți din Canada, care au ținut prezentări. Din punctul meu de vedere, este o metodă foarte bună de a-i atrage pe copii pentru Istorie.

Eu le cer copiilor să-și facă temele. Nu mergem într-un loc doar pentru a ne afla acolo și a bifa undeva, pe Facebook, un check-in: „Am fost la Histria și este cool”. Nu vreau asta

Prin urmare, ei își doresc să revină în fiecare an, însă capacitățile noastre logistice nu sunt atât de generoase. Nu putem să îi luăm în fiecare an. Încercăm să luăm alți adolescenți și să oferim posibilitatea mai multora să fie prezenți. Unii au revenit chiar și după terminarea facultății. Și-au dorit să vină în tabără. M-au întrebat: „Pot să vin?”. Le-am spus, “Bineînţeles!”. Mergând și la nivel personal, unii s-au cunoscut acolo și au format o familie. Caz concret, una dintre elevele mele s-a căsătorit cu unul dintre arheologi, și azi au familie, au copii. E fantastic. Iată unde poate duce Istoria!

Matricea Românească: Care este figura Dvs. istorică preferată – și de ce?

Ovidiu Albert: E greu de spus. Eu am licența și lucrarea de doctorat pe istoria antică. O componentă importantă a studiilor mele a fost creștinismul. Din punctul acesta de vedere, sunt foarte mulți oameni istorici care m-au inspirat – de la Iorga și Brătianu până la istorici ai Bisericii, [Ioan] Rămureanu, Emilian Popescu, mulți arheologi, specialiști în istoria creștinismului. Am avut un contact permanent și cu istoriografia germană. Chiar am plecat în Germania pentru a-mi completa studiile (timp de cinci ani, n.r.). Nu am o figură, un istoric preferat, pentru că îi iubesc pe toți, şi asta din clasa a V-a. Am avut parte de un mentor aici, în Roman, care s-a stins din viață în urmă cu două săptămâni, cu regret. Mi-a fost profesor în clasa a V-a, după care s-a transferat la Colegiul Național „Roman-Vodă” și m-a prins și aici. Practic, mi-a fost mentor din clasa a V-a, până într-a XII-a – domnul profesor Mihail Ciocan, pe care vreau să-l amintesc aici. El mi-a insuflat această pasiune pentru Istorie și pentru istorici.

Matricea Românească: Din istoria României, ce personaj vă fascinează?

Ovidiu Albert: Greu de zis. Observ, acum, că pe rețelele de socializare sunt la modă fie dacii sau conducătorii lor, fie Vlad Țepeș, pentru că trăim vremuri tulburi. În general, domnitorii noștri mă fascinează, pentru că mi se par pe alocuri geniali. În primul rând, cei ai Moldovei. Am încercat să văd toate cetățile de apărare construite de către domnii Moldovei și recunosc că genialitatea sau inteligența acestor domni, dincolo de resorturile religioase sau de ce i-a mânat în a lua decizii, este pentru mine evidentă. Şi asta încerc să le transmit și copiilor.

Observ, acum, că pe rețelele de socializare sunt la modă fie dacii sau conducătorii lor, fie Țepeș, pentru că trăim vremuri tulburi. În general, domnitorii noștri mă fascinează, pentru că mi se par pe alocuri geniali

Pentru că, apropo de Istorie, la ore, mulți dintre ei consideră că aceste figuri istorice sunt patetice, aparțin trecutului, aparţin părinților noștri care le-au studiat obligatoriu, le-au cultivat excesiv din obligaţie. Iar ei astăzi își caută alți eroi, alte figuri, care nu sunt neapărat din istoria noastră – ci de la Hollywood, sau dintr-o altă lume care nu mai are legătură neapărat cu istoria Patriei.

Matricea Românească: Dar avem şi noi eroi care îi pot inspira.

Ovidiu Albert: Da, absolut! În momentul când le cer să facă o fișă biografică a unei personalități istorice, constată ei înșiși cu surprindere că, totuși, noi ca români nu suntem atât de jalnici pe cât ne prezentăm astăzi în lume, nu am suferit de acest complex de inferioritate în care se situează unii dintre noi astăzi, ci dimpotrivă, am avut demnitate în rândul celorlalte națiuni europene. Şi asta se datorează, în mare parte, acestor caractere puternice care au făcut posibilă existența noastră ca națiune în această parte a Europei.

“Copiii au fost câștigați pentru Istorie. S-a retrezit în ei pasiunea pentru Istorie prin aceste activităţi practice”

Matricea Românească: Dvs. de ce v-ați făcut profesor de Istorie?

Ovidiu Albert: Din pasiune pentru Istorie. După cum am spus, aceasta mi-a fost insuflată și cultivată de către un mentor extraordinar, care m-a învățat, încă din clasa a V-a, să lucrez sistematic. Și acum am fișe – într-adevăr, îngălbenite de timp – din clasa a V-a. Întotdeauna m-am gândit că viitorul meu este legat de Istorie – și nu m-am gândit niciodată la partea financiară sau la partea materială. Apropo de asta, vă pot evoca – și poate părea o glumă – discursul introductiv al Decanului nostru la Facultatea de Istorie din Iași, domnul profesor Ciupercă. Îmi aduc aminte foarte bine că ne-a spus: „Ați ales Istoria, ați ales să fiți săraci”. Pentru noi, care eram absolvenți de liceu, a fost șocant, pentru că nu ne-a spus nimeni acest lucru, atât de direct. Dar nu ne-am gândit niciodată la partea financiară. Dacă aș putea, acum l-aș contrazice.

În momentul când le cer să facă o fișă biografică a unei personalități istorice, constată ei înșiși cu surprindere că noi, ca români, nu suntem atât de jalnici pe cât ne prezentăm astăzi în lume, nu am suferit de acest complex de inferioritate în care se situează unii dintre noi astăzi, ci dimpotrivă, am avut demnitate în rândul celorlalte națiuni europene

Eu mă simt foarte bogat, pentru că ceea ce fac mă împlinește, este un sentiment al utilității, și nu aș vrea să fac altceva. Pot să fac și altceva, am și altă calificare, dar nu mă interesează, în acest moment al vieții, decât să fac asta. Prin urmare, fac naveta 100 de kilometri în fiecare zi, de nouă ani, de la Roman la Piatra Neamț, am făcut naveta în sate uitate de lumină și de Dumnezeu, am lucrat cu adulți – în programul “A doua șansă” –, în diferite situații și nu regret nici o secundă. Pot părea jalnic când spun asta, dar chiar sunt împlinit în ceea ce fac.

Matricea Românească: Felicitări! Vorbiți-mi puțin despre Asociația Dvs., “Muşatinii” Roman, şi despre proiectele pe care le derulaţi.

Ovidiu Albert: Avem multe proiecte în cadrul Asociației. Unul dintre acestea se numește “Cartea vie”, prin care încercăm să readucem tinerii la lectură – nu numai în mediul virtual, ci, efectiv la lectura cărților „vii” din bibliotecile noastre. Cum facem asta? Îi provocăm la dezbateri. Fiecare proiect are un coordonator, iar ei își aleg lecturile pentru următoarea dezbatere, după care, la un moment dat, se întrunesc și – uneori în prezența unui profesor de Limba Română sau a unui invitat special – încearcă să dezbată o carte, cu argumente pro și contra. Chiar și cu varianta cinematografică, dacă această carte a fost ecranizată, astfel încât să facă o comparație între carte și film.

Am și altă calificare, dar nu mă interesează, în acest moment al vieții, decât să fac asta. Fac naveta 100 de kilometri în fiecare zi, de nouă ani, de la Roman la Piatra Neamț, am făcut naveta în sate uitate de lumină și de Dumnezeu, și nu regret nici o secundă. Pot părea jalnic când spun asta, dar chiar sunt împlinit în ceea ce fac

Au avut loc numeroase dezbateri pe această temă. Copiii au preluat și o serie de idei din mediul online – proiectul „Cărțile pe față”, de exemplu, care a plecat de la Cluj, sau „O carte uitată pe o bancă” – prin care, la fel, încercăm să încurajăm oamenii să citească. Își propun să facă și un autocar-bibliotecă cu care să circule în oraș, să îndemne lumea să citească. Avem un mentor local, doamna notar Andreea Neculai, care ţine dezbateri pe tema cărților de dezvoltare personală, cu modele de succes în viață, și acestea au loc la intervale regulate. Repet, încercăm să îi aducem un pic în biblioteci, să îi încurajăm să citească.

Încercăm de asemenea să aducem foști absolvenți de-ai noștri să le vorbească. Am avut o absolventă de Medicină, care le-a spus: „Eu, în timpul liceului, am citit 400 de cărți”. Ei se uitau unii la alții, încercând să evalueze dacă împreună au citit 400 de cărți! Ioana a devenit, pentru mulți dintre ei, un model, fiindcă le-a relatat cum a beneficiat de pe urma acestor lecturi, a acestui limbaj pe care ți-l dezvoltă lectura. Încercăm să dăm exemple din viața reală, să aducem mentori care să le vorbească, să le oferim o alternativă la non-valorile și la subcultura promovată astăzi, aş spune eu, agresiv.

Credința în Dumnezeu reprezintă, fără tăgadă, motorul care pune în mișcare daimonul creației aflat înlăuntrul artiștilor, iar cei mai cunoscuți români care ne-au făcut cinste prin lucrările lor și-au declarat, în memorii și în interviuri, dragostea pentru Creatorul suprem. Un exemplu mai mult decât elocvent îl reprezintă compozitorul George Enescu (19 august 1881 – 4 mai 1955), un mare român, care L-a iubit pe Dumnezeu, și-a iubit țara, și-a iubit soția, iar dovadă simțămintelor puternice care-l mânau în focul creației stau compozițiile de excepție, pentru care este apreciat în întreaga lume. „Nu mi-am servit țara decât cu armele mele: condeiul, vioara și bagheta”, a declarat cu înflăcărare Enescu.

George Enescu, sau micul Jurjac – așa cum îl alinta familia -, s-a născut în satul Liveni-Vîrnav, din Botoșani, iar copilul-minune știa încă de la vârsta de 5 ani că vrea să devină compozitor. Geniul românului ni s-a înfățișat cu mult mai mult: a fost, pe lângă un compozitor desăvârșit, un virtuoz al viorii, pianist, dirijor și pedagog apreciat.

Deprinderile privind cinstirea lui Dumnezeu i-au fost însuflate micului Jurjac încă din fragedă copilărie, întrucât în sânul familiei existau oameni ai Domnului: bunicul său, Gheorghe Enescu, a fost un preot dedicat, care avea o voce de înger, potrivit mărturiilor vremii. Atât credința în Creatorul văzutelor și nevăzutelor, cât și talentul muzical au fost moștenite de micul Enescu. De asemenea, însuși tatăl său a fost înzestrat cu aptitudini muzicale notabile, el fiind trimis de către părinți la Seminarul de la Socola (pe unde a trecut și scriitorul Ion Creangă). Însă, tatăl lui George Enescu a constatat că straiele bisericești nu sunt în consonanță cu personalitatea sa și a decis să devină învățător, după care a preluat funcția de administrator de moșie. Însă, talentul lui George avea să depășească barierele instaurate de ceilalți membri ai familiei sale.

Enescu, românul care a schimbat faţa muzicii universale Foto: newsic.fr

Copilăria, definitorie pentru micul Enescu

Copilăria micului geniu a fost una destul de „încorsetată”, în lumina faptului că bucuria venirii sale pe lume s-a „războit” cu teama părinților de a-l pierde și pe el (toți cei unsprezece frați ai săi au murit fie la naștere, fie în primii ani din viață). Acest «glob de cristal» în care se va afla până la vârsta adolescenței a contribuit la conturarea, în spiritul lui Enescu, a unei sensibilități mai rar întâlnite: se ferea de jocurile prea brutale, joaca i se părea o pierdere de timp în detrimentul studiului muzicii, ura vulgaritatea și gălăgia și simțea „un fel de spaimă înnăscută în fața vieții”.

“Dacă aș îndrăzni să mă plâng, aș face-o pentru a spune că nu am fost un copil răsfățat, ci un copil adorat până la exces, până la sufocare. (…) Când mă gândesc la copilărie, simt încă în jurul meu vigilența înspăimântată în care am crescut. Eram ferit de cele mai mici pericole, la cea dintâi alarmă tremurau pentru mine. În această căldură de seră, sufocantă și tensionată, m-am maturizat prea repede. Și, dacă astăzi sunt un bărbat hipersensibil, un fel de jupuit de viu, explicația cred că trebuie căutată în copilăria mea”, avea să i se confeseze compozitorul lui Bernard Gavoty (critic muzical și jurnalist de radio).

George Enescu, un spirit nemuritor Foto: Mihai Vladu

Mai mult, cuprinsă de spaima de a-l pierde și pe Jurjac, mama acestuia, Maria, a devenit din ce în ce mai credincioasă și a efectuat toate ritualurile, dar și obiceiurile „băbești”. Înainte de nașterea pruncului, ea a trecut pe sub altarul Bisericii toate hăinuțele cu care avea să-l îmbrace pe micuț și, după ce acesta a venit pe lume, prevăzătoarea mamă nu a dat voie nimănui să se apropie de el, rudele cunoscând bebelușul de afară, prin fereastră. De asemenea, primii ani din viață ai singurului copil al familiei au fost vitregiți de orice tovarăși de joacă. “Mama m-a îngrijit cu idolatrie. Cea mai mică indispoziție a mea o prăbușea de durere și spaimă”, a mai rememorat compozitorul.

Toată munca zilnică a familiei Enescu a fost guvernată de credința în Dumnezeu, lucru pe care îl simțeau și cei din jur. Consătenii îi iubeau foarte mult pe tatăl lui George, Costache fiind o fire generoasă: de sărbătorile religioase le oferea mese gratuite sărmanilor, trimitea ajutoare spitalelor și închisorilor, iar la strânsul grânelor, după măcinare, arendașul le asigura tuturor o masă îmbelșugată. La toate aceste dovezi de mărinimie compozitorul a fost martor, drept pentru care, personalitatea sa a fost influențată de gesturile familiei.

Un copil cu talente uimitoare

Copilul George Enescu a fost înzestrat de către Dumnezeu cu abilități remarcabile, în acest context, supranumele de copil-geniu fiindu-i atribuit pe bună dreptate. Astfel, Jurjac avea un auz uimitor, o memorie uluitoare (era suficient să audă o singură dată o melodie, pentru a o putea reproduce cu ușurință și, la maturitate, putea dirija întreaga operă a compozitorului Richard Wagner și cânta pe dinafară nu mai puțin de 62 de volume de Bach), deținea o excelentă memorie vizuală (imediat ce vedea o partitură , o „îndosaria” în minte). Mai mult, Enescu știa să citească, să scrie și să socotească încă de la vârsta de 4 ani, cunoștea notele muzicale la 5 ani, realiza tablouri și desene la 6 ani și vorbea engleza, franceza și germana la 9 ani (!).

Părinții compozitorului au observat înclinația răsfățatului familiei pentru muzică și i-au dăruit o mică vioară cu trei coarde. Cu o luciditate admirabilă specifică omului care știe care îi este menirea, viitorul creator al Rapsodiei Române, supărat că părinții nu l-au luat în serios și că nu a primit o vioară adevărată, a aruncat jucăria în foc! Din momentul în care micuțul a primit prima vioară adevărată, lumea întreagă a stat la picioarele acestui om genial, criticii vienezi numindu-l un Mozart român – la nu mai mult de 11 ani, George Enescu a urcat pe scena sălii Bösendorfer din Viena, moment în care a demonstrat cât de bine stăpânește vioara și pianul.

De-a lungul anilor, succesele au încununat activitatea lui George Enescu, firea lui sensibilă și simțămintele nobile insuflate de către familia sa influențându-i tot parcursul vieții.

Marele compozitor român şi-a întâlnit Creatorul în noaptea de 3 spre 4 mai 1955, după ce vreme de un an a suferit, la Paris, din cauza unei congestii cerebrale, urmate de paralizia parțială.