muzică România ursari muzicile ţărăneşti şi orăşeneşti romi slider

Muzicile ţărăneşti şi orăşeneşti ale romilor mai recent sedentarizaţi

Muzica din România nu poate face abstracţie de ursari, romi care se consideră – cel puţin în comuna Gratia, din judeţul Teleorman – „foarte diferiţi” de lăutari. Bogdan Simion le explică viaţa şi cultura muzicală.

În comuna Gratia (judeţul Teleorman), ursarii reprezintă al treilea sub-grup etnic, din punct de vedere numeric, după români şi ţiganii lăutari. Spre deosebire de lăutarii care şi-au pierdut limba, aceştia îşi spun romi – articulând simplu de fiecare dată „me som rom” („eu sunt om”), expresie ce nu ar trebui să fie străină de ambianţa culturală românească, având în vedere că şi astăzi unele femei din satele din România, încă se referă la bărbatul lor ca fiind „omul lor”. Ursarii sunt relativ puţini la număr – în jur de cincisprezece familii, toate înrudite între ele – locuind la marginea satului, în case modeste dar curate. Aceştia s-au stabilit aici după cel de-al Doilea Război Mondial. O bătrână (Floarea) îşi aminteşte că părinţii ei au venit din Rusia şi ar fi trecut prin multe necazuri, ceea ce înseamnă că ascendenţii lor de acum şapte decenii au fost deportaţi în Transnistria. Ei vorbesc dialectul ursăresc al limbii romani, dar se înţeleg şi cu căldărarii din satele vecine, cu care sunt deseori înrudiţi. Ursarii susţin că trăiesc în pace cu românii din sat, iar relaţiile lor, deşi limitate, par într-adevăr amiabile.

Din rândul acestor ursari şi a altora din satele şi oraşele învecinate, cu precădere din judeţele Giurgiu şi Teleorman, au apărut o sumedenie de vedete rome. Câteva dintre ele, sprijinite de producători şi agenţi care să privească cu detaşare la contextul cultural ce a dat naştere muzicii lor, i-ar putea face concurenţă serioasă în topuri unui artist internaţional cum este Kanye West. Un gen muzical nu mai vechi de sfârşitul anilor `70, ce a devenit un bun omolog al gangsta-rap-ului american în comunităţile de romi ursari, a câştigat din ce în ce mai multă popularitate în România – mai ales de la sfârşitul anilor `80 – transformând artiştii locali în milionari. Dar maneaua – o muzică electronică, având numeroase elemente melodice şi armonice comune cu muzicile de tradiţie orală din Turcia – s-a dovedit a fi un gen controversat. Un documentar produs de BBC în anul 2016, de pildă, regizat de către Liviu Tipuriţă, recent nominalizat pentru un premiu BAFTA, încearcă să pună sub microscop melodiile ce glorifică şampania scumpă, maşinile de sute de cai putere şi risipa ostentativă a unor sume obscene de bani.

Ursarii susţin că trăiesc în pace cu românii din sat, iar relaţiile lor, deşi limitate, par într-adevăr amiabile

Pare că ursarii şi lăutarii, iniţial două sub-grupuri etnice rome extrem de eterogene, au devenit, în bună măsură, una şi aceeaşi categorie. În Gratia însă, ursarii sunt îndureraţi că fraţii lor (lăutarii) îi tratează cu răceală, dar spun mereu că sunt foarte diferiţi. Bărbaţii ursari repară metale în curte sau îngrijesc de casă – văruind („spoind”), reparând o fereastră, o uşă ş.a. Îşi caută mereu vecinii pentru un pahar de ţuică, un joc de barbut sau o mică ceartă. Femeile gătesc şi cresc copiii. Ele trăiesc deosebit de pasional fiecare moment al existenţei lor: se întâlnesc tot timpul cu vecinele, îşi împrumută lucruri, se ceartă, se strigă la gard, iar în zilele de vară se strâng pe şanţul ce trece pe lângă toate casele din „ţigănie”, înconjurate de copii, până după miezul nopţii. Toţi sunt foarte săraci, dar se consideră fericiţi şi norocoşi. Cu toate acestea, ei reuşesc întotdeauna să găsească bani pentru fustele multicolore şi şalurile legate aparent neglijent în jurul taliei femeilor. Televizoarele, păstrate în locuri de onoare, de regulă în centrul casei, par să îi conecteze cu lumea exterioară.

https://www.youtube.com/watch?v=HzFYlHJS2XI

Napoleon Constantin, alături de fiul său Bilclinton (sic!) şi fosta soţie Nadia (filmare în comuna Gratia, judeţul Teleorman)

Legătura este formală însă: ursarii trăiesc într-o lume proprie, plină de fantasme, în care integrează în mod bizar date culese din ştiri, filme şi reclame. Viorica Rudăreasa, de pildă, o lăutăreasă-rudăreasă crescută într-o comunitate de ursari, îmi povestea că „ăştia” au vrut să interzică manelele – cum spuneam, un gen deosebit de popular în comunităţile de romi ursari, dispreţuit de oficialităţi şi de majoritatea oamenilor de cultură din România – dar FBI-ul a intervenit şi i-a oprit. Povestea era de fapt cu totul alta: o companie de taximetrie din Timişoara interzisese şoferilor să pună manele în taxi-uri, iar un ONG local a protestat împotriva deciziei. Decizia, în mod evident, a rămas definitivă.

Muzicienii lăutari Bogdan-Mihai Simion (dreapta), respectiv Napoleon Constantin din comuna Gratia, judeţul Teleorman

Muzicienii Bogdan-Mihai Simion (dreapta), respectiv Napoleon Constantin din comuna Gratia, judeţul Teleorman

În acelaşi timp, principala grijă a folcloriştilor şi etnomuzicologilor prezentului este definirea muzicii romilor (adesea numită „muzică ţigănească”, însă termenul a început să cam dispară din studii, fiind considerat ofensator de către mulţi specialişti în problematica romă), adică a muzicii poporului rom, ce îşi are originile în nordul Indiei, dar trăieşte astăzi, în cea mai mare parte, pe întreg cuprinsul Europei. Istoric, 15 din cele aproximativ 25 de sub-grupuri rome erau nomade, însă astăzi marea lor majoritate au devenit sedentare. Atât în perioada sclaviei, cât şi după, romii au fost deosebit de activi ca animatori privaţi sau ai spaţiilor publice (bâlciuri, circuri, carnavaluri ş.a.), ca negustori şi ca meşteşugari.

Flerul legendar al ţiganilor pentru instrumente, muzici ameţitoare şi voci puternice, ce par că vin dintr-un secol pe care nu se poate pune degetul cu precizie, a început să apară pe discuri începând cu al doilea deceniu al secolului XX – în realitate „cântece ţigăneşti” fuseseră înregistrate şi la sfârşitul sec. al XIX-lea, dar numai de către majoritari, ce aveau acces la resurse şi idei şi îşi apropriau cultura unui popor pe care îl neglijaseră, sau chiar îl chinuiseră de-a dreptul, veacuri la rând.  Cântecele ţigăneşti au alergat liber între tradiţiile muzicale occidentale şi orientale, purtând în ele rădăcini şi structuri din perioada nomadismului, dar şi din epoca în care erau sclavi, slugi, servitori sau robi la curţile nobiliare din întreaga Europă. Astfel s-au născut, rând pe rând, flamenco-ul în Andalusia, lăutăria – printr-un amestec deosebit de interesant, despre care vom vorbi la o altă dată, cu tradiţiile muzicale ale evreilor aşkenazi din întreaga Europă de Est – în Valahia şi în Moldova, fado-ul urban în Lisabona, numeroase stiluri regionale turceşti, armeneşti sau celtice – ultima categorie de muzici, prin contribuţia romilor din insulele britanice, aşa numiţii „travelers”.

Toţi ursarii sunt foarte săraci, dar se consideră fericiţi şi norocoşi

Totuşi, ce muzică „ţigănească” din România s-a vândut pe piaţa internaţională? Ca „brand” ţigănesc s-au vândut multe muzici, cele mai importante produse de export fiind Taraf de Haidouks şi Fanfare Ciocărlia. Deşi sub egida acestor trupe – şi a multor altora – au apărut nişte albume senzaţionale, cu orchestraţii excepţionale, trebuie spus că ele nu reprezintă decât într-o foarte mică măsură cultura romă. O bună parte din etnicii romi din România sunt muzicieni desăvârşiţi, însă muzica lor este foarte diferită de muzica pe care o cântă pentru majoritari. Cvasitotalitatea cd-urilor pe care scrie „gypsy” şi provin din România – produse, mixate şi masterizate pentru export – conţin de fapt muzică tradiţională românească. O bună parte din managerii occidentali adaugă cuvântul cu pricina pe copertă pentru a convinge iubitorul de muzică „ţigănească” – nici acesta nefiind foarte convins de ce este şi, mai ales, de ce nu este o muzică ţigănească – să cumpere discul.

Cele mai facile „victime” ale acestui procedeu de marketing sunt cei ce au o viziune extrem de romanţată asupra vieţii şi obiceiurilor ţigăneşti. Niculae Neacşu cânta splendid balada, Costică Panţîru suflă minunat hora, însă nici unul nici celălalt nu reprezintă cultura romă. Pentru a ne apropia de aceasta, trebuie să înţelegem 500 de ani de sclavie, Holocaustul („Poiarmos”-ul, în limba romani), şi cum explică acestea în bună măsură consumul ostentativ, botezarea copiilor cu nume „trăsnite”, arhitectura caselor, înmormântările cu muzică, căsătoriile între minori şcl. Dar pentru asta e nevoie de tărie, compasiune, înţelegere şi muncă de pe ambele părţi.

https://www.youtube.com/watch?v=208hB4DIVxI

Ilie Claudiu, zis „Cuba”, din cartierul Ferentari, Bucureşti, alături de fiul său Elvis

Foto deschidere: Ursar anonim şi fiul său, judeţul Giurgiu, 1946

Bogdan Simion

Bogdan Simion

Simion Bogdan-Mihai este doctorand în literatură, (titlul tezei în pregătire este "Imaginea regelui Carol I în presă: antidinastici şi procarlişti") solist vocal, cobzar, pasionat de folclor, ocazional scriitor şi actor. A coordonat timp de 4 ani proiectul "Şamanul Mut", unul dintre puţinele proiecte postdecembriste de revitalizare a muzicilor de tradiţie orală din România. Este membru permanent al Bandei Agurida (Loredana Band), a lucrat la coloana sonoră a serialului "Las Fierbinţi" şi a documentarului "Wild Carpathia" produs de Travel Channel. A lucrat ca instrumentist cu numeroşi artişti din România, între care Loredana Groza, Mihai Mărgineanu, Taraf de Haidouks, Les Elephants Bizzarres, Chimie, El Nyno, Samurai ş.a.
Bogdan Simion

Ţi-a plăcut ce ai citit? Aşteptăm mai jos comentariile tale!

CITEȘTE ȘI:

etnomuzicologie zongoraşi Maramureş muzică ţărănească România slider
Zongoraşii ţărani din Maramureşul voivodal
muzică românească trioul ţărănesc din Câmpia Transilvaniei Transilvania Dracula folclor slider
Trioul ţărănesc din Câmpia Transilvaniei
Bogdan Simion taraful ţărănesc din Vlaşca slider
Taraful ţărănesc din Vlaşca
interviu imamii Geamiei din Babadag Dobrogea slider
Imamii Geamiei din Babadag: “Niciodată nu am avut probleme aici, în Dobrogea. Tot timpul ne-am înțeles foarte bine şi cu românii, şi cu machidonii… Am fost, mereu, ca frații”