O statuie în Bucureşti pentru Ronald Reagan

O statuie în Bucureşti pentru Părintele Fondator al României: Ronald Reagan…

Motto: Dacă am fi atât de siguri de virtuţile memoriei, nu am mai ridica nici o statuie.

Citesc cu uimire şi absolut inopinat despre planurile Primăriei Capitalei de a-i ridica, în centrul Bucureştiului (nu, nu la periferie!), o statuie fostului preşedinte american Ronald Reagan. Explicaţia primarului în exerciţiu e, pe cât de ridicolă şi inadecvată în cosmopolitismul şi spiritul ei forţat-democratic, pe-atât de halucinantă:

“Doresc să avem în Bucureşti statuia preşedintelui american Ronald Reagan, pentru că acesta reprezintă un simbol al democraţiei, al luptei împotriva comunismului, al respectării drepturilor omului, al libertăţii presei, dar şi al economiei de piaţă. Acest monument va fi amplasat în centrul oraşului şi îi reasigur pe toţi cetăţenii Bucureştiului că investiţiile culturale nu se realizează în detrimentul proiectelor sociale, de infrastructură sau din domeniul sănătăţii. Capitala României trebuie să se dezvolte unitar, atât din punct de vedere cultural, cât şi social şi economic.”

Ca absolvent de Istorie, nu pot decât bănui revolta pe care ştirea a declanşat-o în Universitatea bucureşteană şi prin liceele ţării, în inimile unor profesori inimoşi, care-şi educă elevii şi studenţii în spiritul iubirii de ţară şi al preţuirii acelor înaintaşi care ne-au dăruit, prin jertfa lor, România de azi.

Ca om care a trăit, în faza lor terminală, dezagregarea blocului sovietic şi disoluţia Cortinei de Fier, precum şi ca gazetar, îi sunt recunoscător lui Ronald Reagan, dar doar ca un afterthought, dacă tot e să gândim şi să vorbim „americăneşte”. Pentru mine, şi pentru tinerii din generaţia millennials din care fac parte, cei care într-un deceniu vor moşteni România, Reagan nu înseamnă nimic, sau nu mai mult decât prinţul de Monaco, cel căruia Primăria oraşului îi pregăteşte o altă statuie controversată.

Faptul că noi, tinerii «millennials», mâncăm la KFC şi ne încălţăm de la Nike, în timp ce savurăm savant o sticlă de Cola imaginându-ne vestici, nu înseamnă că ne dorim sau că avem nevoie de statui ale lui Reagan, Marilyn Monroe sau Mickey Mouse, în centrul oraşului lui Bucur

Nimeni nu le neagă lui Reagan şi lui Rainier al III-lea, personalităţi recunoscute ale lumii, dreptul la o statuie. Poate chiar în Bucureşti, date fiind veleităţile noastre democratice şi pro-occidentale. Însă iniţierea aiuritoare a unor astfel de proiecte, fără nici o legătură cu spiritul locului în care vor fi amplasate, fără o consultare civică autentică, are toate caracteristicile unei bufonade ce riscă să ne înstrăineze şi mai mult de fărâma de identitate pe care o mai avem: e absurd şi revoltător să-i ridici o statuie lui Reagan în condiţiile în care, cu un an înainte de Centenarul Marii Uniri, Bucureştiul n-are o statuie a lui Ferdinand I Întregitorul, după ce originalul amplasat în Şoseaua Kiseleff a fost distrus de către comunişti în 1948.

Da, România nu trebuie să-şi renege rădăcinile democratice şi nici parteneriatele strategice cu aliaţii vestici. Dar, înainte de a-şi oferi prinosul marilor personalităţi ale Occidentului, ale căror decizii epocale au marcat prin contagiune şi istoria noastră, ar trebui să nu uităm că, înainte de NATO sau Uniunea Europeană, înainte de Schengen şi de McDonald’s, a mai existat o mână de români care au făcut o ţară.

Cu tot respectul pentru acele valori occidentale care s-au dovedit benefice aici, faptul că noi, tinerii millennials, mâncăm la KFC şi ne încălţăm de la Nike, în timp ce savurăm savant o sticlă de Cola imaginându-ne vestici, nu înseamnă că ne dorim sau că avem nevoie de statui ale lui Reagan, Marilyn Monroe sau Mickey Mouse, în centrul oraşului lui Bucur.

 

Foto deschidere: pbs.org

Ţi-a plăcut ce ai citit? Aşteptăm mai jos comentariile tale!

CITEȘTE ȘI:

Alexandru Bernardazzi -arhitector și om de artă din Basarabia slider
Alexandru Bernardazzi – arhitectul rus îndrăgostit de meleaguri româneşti, care a reînviat Chişinăul
Ioan-Aurel Pop la Întâlnirile Matricei IV despre genocid cultural în România, românii şi rolul lor în istorie slider
Academicianul Ioan-Aurel Pop, la Întâlnirile Matricei IV: „După ’90, au apărut înjurătorii de serviciu ai României. Este genocid cultural să spui că românii n-au fost buni de nimic, că limba română-i bună doar de înjurături, că avem o istorie formată doar din mituri”
Purcari - o podgorie simbol în Basarabia slider
Purcari, vinul-poezie născut din truda călugărilor. Istoria unui succes secular
scrisoare către tineri părinţi viitor România slider
Scrisoare către viitorii părinţi ai României