Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

fotografie

16 – 29 noiembrie 2023, Sala Tancred Bănățeanu

Muzeul Național al Țăranului Român

 

 

Muzeul Național al Țăranului Român vă invită să vizitați, începând de vineri, 17 noiembrie 2023, în sala Tancred Bănățeanu, expoziția de fotografie Îmi amintesc când am văzut, a fotoreporterului Lucian Tudose.

 

Expoziția își dorește să recompună și să prezinte o selecție de fotografii realizate în perioada 1981 – 2023, sub forma unui proiect fotografic amplu, pentru a crea o punte de legătură între realitatea reporterului, văzută prin obiectivul fotografic, și realitatea celor din jur, transformată în timp și adusă în contemporan.

 

„Au fost ani tumultuoși de activitate profesională, timp în care am fost martor ocular al celor mai importante evenimente, definitorii pentru evoluția societății românești și explicative pentru punctul în care ne aflăm acum.

Am dorința de împărtăși publicului larg câteva dintre multele momentele trăite, pe care avem responsabilitatea cu toții să le proiectăm, să le decodificăm, să le descifrăm și să le înțelegem. Fracțiuni de secundă, dintr-un timp care nu se va mai întoarce, sunt punctul de pornire într-un dialog vizual între memoria mea afectivă și oamenii asupra cărora aceste momente și-au lăsat amprenta.” (Lucian Tudose)

 

Arhiva de imagini acoperă momente cheie din ultimele patru decenii: România în perioada 1981-1989, revoluția din decembrie 1989, evoluția social-politică a României spre democrație, drumul european al României – aderarea la NATO și la UE, participarea la forumuri mondiale, vizite ale liderilor României în străinătate, artă populară, cultură, sport, diverse evenimente.

 

Fotografiile readuc în memoria colectivă chipurile unor oameni politici de seamă, a unor personalități din economie, artă, cultură și sport, personaje emblematice pentru români și România. De asemenea, multe fotografii redau imagini cu revoluția, președintele ales, alegerile libere, guvernul democrat precum și personalități aniversând 60, 70, 80, 90 sau chiar 100 de ani. Un loc aparte îl au imaginile care permit accesul către subiecte considerate „tabu” pentru a fi prezentate publicului obișnuit.

 

Expoziția prezintă o suită de imagini menită să redea impresii, după o călătorie reală, dar și imaginară, începută acum patru decenii. Vrem sau nu, oamenii și amintirile lor vor dispărea, dar fotografiile vor dăinui nouă și timpurilor.

 

Expoziția va putea fi vizitată la Sala Tancred Bănățeanu, în perioada 17 – 29 noiembrie 2023, de miercuri până duminică, între orele 10.00 și 18.00. Luni și marți este închis.

 

Prețul biletului de intrare: adulți – 12 lei; pensionari – 6 lei; elevi și studenți, posesori ai cardului Euro 26, în vârstă de până la 30 de ani, persoanele adulte cu handicap mediu sau ușor – 3 lei.

 

De când se știe, Vlad a iubit nespus călătoriile. Într-o zi a aflat că un văr de-al său vinde un aparat de fotografiat, exact ce îi lipsea. Colinda satele României cu aparatul pe umăr și poza tot ce îi ieșea în cale. Ceea ce părea o simplă pasiune avea să devină un mod de a fi. Iubește să fotografieze oameni, să-i cunoască îndeaproape, să le asculte poveștile și să arate lumii că România este o țară specială. Am stat de vorbă cu Vlad Dumitrescu despre pasiunea pentru fotografie, despre o lume pe cale de dispariție și proiectele sale.

 

Interviul pe scurt:
  • Secretul unei fotografii reușite: “Dacă nu ai un sentiment față de ceea ce fotografiezi, atunci nu va avea nimeni, trebuie să îți placă ceea ce vrei să imortalizezi, să existe o conexiune cu subiectul respectiv.”
  • Fotograful din spatele aparatului: “Îmi place să fotografiez oameni. În general când merg prin sate îmi place să cunosc oameni, să le descopăr poveștile și dacă pe drum apare vreun peisaj unde lumina pică foarte bune atunci categoric îl pozez, dar în principiu merg în căutare de oameni.”
  • O Românie pe cale de dispariție: “Eu zic că România este o țară cu multe povești, unele dinte ele foarte triste, dar altele vesele. O țară în care găsești de toate, nu rare au fost momentele în care am vizitat niște zone, și m-am întors cu povești triste. Generația celor de 80 de ani, are ceva absolut special, un mod fantastic de a privi viața, au o bunătate și un fel de a-și face timp pentru toate. Au timp pentru povestit, pentru glumit, este un mod de viață pe care nu-l mai întâlnești.”

 

1

 

Călătoriile văzute printr-un obiectiv

S-a născut și a copilărit la oraș, mai precis în Brașov. Obișnuia să călătorească prin țară încă din perioada liceului, apoi a continuat în studenție. Dar, într-o zi un anunț avea să-i schimbe destinul. “La un moment dat, un verișor de-al meu vindea un aparat foto. Soția mea, pe atunci prietena, a insistat să-l cumpăr, dacă tot călătorim atât de mult, ar fi frumos să avem și un aparat cu noi. Odată achiziționat, am început să iau aparatul în excursii și să pozez absolut orice, după aceea a început să îmi placă din ce în ce mai mult fotografia”, povestește Vlad Dumitrescu pentru Matricea Românescă.

 

“Dacă nu ai un sentiment față de ceea ce fotografiezi, atunci nu va avea nimeni”

 

A învățat din propriile greșeli, iar pe alocuri a citit și câteva materiale de specialitate. Să faci fotografii nu este atât de complicat pe cât ar părea spune Vlad, trebuie să înveți din greșeli și să fotografiezi ceea ce îți place. “Dacă nu ai un sentiment față de ceea ce fotografiezi, atunci nu va avea nimeni, trebuie să îți placă ceea ce vrei să imortalizezi, să existe o conexiune cu subiectul respectiv”, destăinuie Vlad.

 

2

 

Ghidat de dragostea pentru fotografie

Cu aparatul pe umăr, Vlad a colindat prin diferite zone, de la Maramureș, Ținutul Pădurenilor, până în Bucovina, Delta Dunării, Harghita, iar lista poate continua. Pe unde poposea, tânărul trecea pragul bătrânilor uitați de lume, dar știuți numai de Dumnezeu, și stătea ore în șir la povești. “Am cunoscut niște oameni extraordinari, unii dintre ei au murit din păcate. Eu nu am avut bunici la țară, am crescut la oraș și am descoperit satul românesc destul de târziu. Poate asta a fost un avantaj pentru că m-a atras foarte mult. Tot mergând prin sate, am început să fotografiez acești oameni și să public pozele, însă fără vreun scop anume, doar pentru a arăta România pe care o văd eu. Au început să mă contacteze străini și să mă întrebe dacă nu doresc să-i duc prin locurile unde fac poze, deci să fiu un fel de ghid al fotografilor. Inițial am făcut asta în paralel cu munca, dar în 2017, la începutul anului, terminasem concediul și mai aveam câteva promisiuni de onorat. Atunci, mi-am luat inima în dinți și am demisionat de la job pentru a mă dedica fotografiei”, a spus Vlad Dumitrescu.

 

“Tot mergând prin sate, am început să fotografiez acești oameni”

 

Decizia nu a fost deloc ușoară, dar cu timpul s-a dovedit a fi o alegere înțeleaptă. Prin cătune ajunge îndrumat de alți bătrâni, iar toți îl primesc cu brațele deschise și cu o vorbă bună. “Când ajung la ei îi întreb ce fac, apoi încerc să aflu câteva detalii despre ei, și după aceea le povestesc câte ceva despre mine și ceea ce fac. Sunt foarte mulți bătrâni abandonați, care trăiesc la limita subzistenței, unii din păcate au abandonat lupta. Dar, când vezi și oameni veseli la fân, sau copii care se joacă cu bătrâni, îți dai seama că pe lângă clipele triste sunt și moment faine”, menționează Vlad.

 

3

 

Povești culese de prin sate

Dialogul curge frumos, cu un accent duios, tipic ardelenilor, Vlad îmi împărtășește povești și chipuri ale oamenilor pe care i-a întâlnit. “Îmi aduc aminte de doamna Victoria, care stătea undeva singură în vârful unui deal. Am petrecut timp cu ea fără să am aparatul cu mine, o ajutam la treburi. Îmi amintesc odată când am fost la ea, mi-a povestit un episod petrecut iarna. Dânsa era o femeie extrem de mărunțică, și avea casa în formă de pătrat, iar ușa se deschidea într-o curte interioară din care ajungea la grajd. Odată a nins atât de mult încât i-a căzut zăpada de pe casă și i-a blocat ușa. În casă nu avea decât un geam mic care dădea pe partea exterioară și țin minte că mi-a zis: «Noroc că sunt foarte mică și am putut să ies pe geam». A săpat o cărare de jur împrejur ca să ajungă la grajd și să dea de mâncare la animale”, deapănă emoționat Vlad Dumitrescu.

 

“Tinerii pleacă în lume pentru că există o grămadă de tentații pe care nu le întâlnesc la sat”

 

După această mărturie, și după drumurile pe care le-a făcut, l-am întrebat pe Vlad cum arată România și bătrânii ei, prin obiectivul aparatului de fotografiat. ”Eu zic că România este o țară cu multe povești, unele dinte ele foarte triste, dar altele vesele. O țară în care găsești de toate, nu rare au fost momentele în care am vizitat niște zone, și m-am întors cu povești triste. Generația celor de 80 de ani, are ceva absolut special, un mod fantastic de a privi viața, au o bunătate și un fel de a-și face timp pentru toate. Au timp pentru povestit, pentru glumit, este un mod de viață pe care nu-l mai întâlnești. Odată cu dispariția acestor oameni, se va întoarce o pagină a istoriei”, conchide cu amar Vlad Dumitrescu.

 

 

Una dintre cărămizile de bază ale ideologiei comuniste a fost cea a uniformizării maselor. Mai exact, se dorea ca niciun individ să nu aibă mai mult decât vecinul său. Acest „pat al lui Procust” cu mai multe brațe a fost „aplicat” în diferite domenii, unul dintre ele fiind și cel care viza mobilitatea românilor. Așa s-a născut mașina Dacia, un vehicul – singurul – pentru fiecare român, ce avea să devină simbol naţional.

Deși unii iau în derizoriu Epoca de Aur și se bucură deplin de oportunitățile de astăzi, există câteva elemente „zămislite” în perioada de glorie a comunismului pentru care românii încă poartă o sinceră simpatie. Cea care exprimă – prin simpla sa prezență pe străzile prăfuite – loialitate, identitate, încredere și tradiție nu este alta decât „bătrâna” Dacie, mașina care a motorizat și a pus în mișcare România, încă de la sfârșitul anilor `60.

Automobilul din familia Daciei (denumire aleasă pentru a sugera un arc peste timp şi istoria noastră de 2000 de ani) a luat ființă în 1968, iar primul model ce a ieșit pe poarta uzinei avea titlul de cadou pentru Nicolae Ceaușescu. Era vorba despre o berlină cu tracțiune și motor pe spate, sub licența Renault R8. Decizia ca mașinile românilor de rând să fie construite sub licența Renault a fost adoptată în urma vizitei în România a președintelui francez Charles de Gaulle, din 1966. Contractul de atunci stipula faptul că Renault furniza componentele, iar uzina Dacia din județul Argeș le asambla. Primul model asamblat a fost 1100, după care au urmat 1300, 1300 (de la „lux”), 1300LS („lux super”, pentru membrii Partidului), modelul break, 1302 (așa-numitul „papuc”), 1310 și multe altele.

Prima Dacie a fost asamblată în urmă cu aproape 50 de ani

Prima Dacie a fost asamblată în urmă cu aproape 50 de ani Foto: arhiva personală

Astăzi, încă vedem vechile Dacii așteptând la semafoare, dar observăm, desigur, și unele foarte noi, strălucind maiestuoase și arătându-ne că imaginea ideală a mașinii de familie nu a pierit odată cu celelalte produse “culturale” ale comunismului.

Dacia, încă printre preferate

Asta încearcă să ne demonstreze și un tânăr în vârstă de nici 30 de ani, care caută prin București Daciile vechi și află poveștile din spatele „primului strat de vopsea”. Albert Adrian Vrăbiuță, originar din Brăila, fotografiază, de aproape un an de zile, „automobilul românului”, iar rezultatul muncii sale va lua forma – deși nu se va opri aici – unui fotoalbum documentar menit să demonstreze că mașina Dacia, un simbol național, nu a murit.

Fotograful Albert Adrian Vrăbiuță intenționează să își cumpere o Dacie pe care să o recondiționeze în timpul liber

Fotograful Albert Adrian Vrăbiuță intenționează să își cumpere o Dacie pe care să o recondiționeze în timpul liber Foto: Cristian Bassa

„Ai mei nu au avut niciodată Dacie, dar întotdeauna mi-a plăcut, deși nu am avut o afinitate pentru mașini. Pentru mine, Dacia a însemnat ceva. Îmi aduc aminte și acum de momentele când eram la țară și ne jucam în mașina unui vecin. Câțiva ani mai târziu, sora mea s-a căsătorit, iar cumnatul meu și-a cumpărat o Dacia 1300 – vorbim de începutul anilor 2000. De fiecare dată, el avea câte ceva de «chițibușat» la ea. Venea la țară, în Gropeni, unde locuiam în perioada respectivă, și îi mai schimba câte ceva – ba era carburatorul, ba era alta. Iar la fiecare sunet, știa: «Ah, asta e bucșa aceea, care face nu știu ce!».

Dacia este un brand de țară, un simbol național foarte puternic. Sunt foarte puține lucruri despre care putem spune că au aceeași rezonanță

Îmi aduc aminte că am plecat de la Gropeni spre Brăila, era o distanță de 30 kilometri. La un moment dat, ne-a prins o furtună cumplită, iar cumnatul meu, ca să vadă pe unde merge, a setat ștergătoarele la maximum – cred că erau două trepte. Dar, după 5 minute, a căzut ștergătorul! Ploua atât de tare! Numai cât a coborât să prindă la loc ștergătorul și să se întoarcă, era ud fleașcă. Mi se pare foarte amuzant, privind în urmă. Dar Dacia era de bază, și cred că acesta este farmecul ei”, a povestit Albert Adrian Vrăbiuță primele sale amintiri cu cel mai cunoscut automobil din România.

Multe dintre Daciile de pe domeniul public au fost neglijate de către proprietari

Multe dintre Daciile de pe domeniul public au fost neglijate de către proprietari

Tânărul are imagini cu peste 100 de automobile (doar modelele 1100, 1300 și 1310) întâlnite în Capitală, iar documentarea i-a dezvăluit faptul că ultimii ani au creat nișe: sunt șoferi care folosesc Dacia drept mașină de povară, cea cu care transporți orice, oriunde, dar și șoferi care iubesc acest vehicul, îl lustruiesc constant și îl păstrează la loc de cinste în garaj. Iar comunitatea românilor din a doua categorie este din ce în ce mai mare.

Să discuți despre Dacie este un subiect universal, care poate fi abordat cu oricine

„Dacia este un brand de țară, un simbol național foarte puternic. Sunt foarte puține lucruri despre care putem spune că au aceeași rezonanță ca și Dacia. Sau să fi dăinuit cumva. Mai sunt lucruri, dar odată cu trecerea timpului, s-au pierdut pe drum. În schimb, Dacia a fost prezentă în viața noastră din 1969, și încă mai este. (…) Când fotografiam mașinile, întrebam posesorii lor câte ceva despre ele. Să discuți despre Dacie este un subiect universal, care poate fi abordat cu oricine. Oamenii sunt mai reticenți când apari în proximitatea lor, în spațiul lor intim, dar când vine vorba despre un obiect atât de valoros din punct de vedere sentimental și care poartă atâtea amintiri…

Interiorul unei Dacii reflectă personalitatea proprietarului

Interiorul unei Dacii reflectă personalitatea proprietarului

Pentru ei, Dacia era ca un membru al familiei. Îmi spunea cineva: «Dacia pe care o am este de o vârstă cu fiul meu. Am cărat cu ea și cartofi, și cărămizi, am făcut și casă». Când mi-am dat seama ce înseamnă universul Dacia, m-am gândit să creez o comunitate a iubitorilor de mașini, pe Facebook. Acolo, sunt adunați oamenii care au amintiri legate de aceste automobile. E copleșitor să vezi ce a ajuns să însemne Dacia. De aceea, caut oameni care să îmi spună ce anume îi face să vibreze atunci când vine vorba de acest brand.”

Încrederea, câștigată în zeci de ani

Pe parcursul periplului său pe străzile bucureștene în căutarea acestor bijuterii pe patru roți, Albert Adrian Vrăbiuță a întâlnit oameni speciali, care i-au demonstrat că amintirile încă sunt importante pentru români. Chiar dacă, de multe ori, această mașină de familie se strica pe drumul spre munte sau spre mare, ea nu era pretențioasă, ci chiar iertătoare, pentru că putea fi reparată „cu o sârmă, cu ce aveai la îndemână, după aia te ducea la destinație”.

Însă calitatea sa de bază al acestui simbol național, pe care i-o recunoaștem și astăzi, este fiabilitatea: „Știi că te poți bizui pe ea. Odată cu lipsa dotărilor sale, s-a creat un univers a ceea ce reprezintă Dacia pentru români.

Momentul în care se cumpăra mașina era un eveniment foarte important în familie. Era o bucurie generală

Acesta a fost automobilul care a motorizat România, așa cum mi-a spus un domn. Deci a fost o revoluție din punctul de vedere al mobilității. Fiindcă resursele ei erau limitate, oamenii au reușit să se bucure mai mult de experiențe. Pe atunci, abia așteptai să îți iei carnetul și să conduci mașina părinților, să poți să mergi la mare cu prietenii. Câștigai independență, libertate de mișcare. Când lumea își cumpăra o Dacie, știa că avea să fie mașina lor pentru următorii 20 de ani. Lucru ce nu se mai poate spune în momentul de față despre niciun alt obiect personal.”

Șoferii își protejează Daciile în diferite moduri

Șoferii își protejează Daciile în diferite moduri

Era o vreme când familiile din România considerau că a avea Dacie era un lucru mai mult decât firesc. Astăzi, putem să ne alegem mașina personală dintr-o multitudine de opțiuni ale diferiților producători, însă nu se poate crea conexiunea ce trece bariera utilității.

„Apar atât de multe modele de mașini, cu atât de multe îmbunătățiri, dar nu sunt decât niște vehicule frumoase, cu diferite dotări. Sunt doar obiecte, pe când Dacia este opusul, chiar și prin prisma faptului că se găsea atât de rar și procesul de a ajunge să o ai era atât de dificil. Îmi povesteau posesorii că, în momentul în care îți comandai o Dacie, selectai degeaba detaliile: «Vreau să fie culoarea roșie, să aibă nu știu ce». Așteptai 4-5 ani, puneai banii la CEC, și primeai o Dacie aleatorie: «Asta este la rând, pe asta o folosești». Însă momentul achiziţiei era un eveniment atât de important în familie, era efectiv o bucurie generală, ceea ce mi se pare extraordinar.”

Dacia „tovarășului” se află în București

Fotograful a avut șansa să „cunoască” și Dacii celebre – și chiar să se plimbe cu una dintre ele. Este vorba despre mașina „Tovarășa”, Dacia 2000 care i-a aparținut lui Nicolae Ceaușescu. Automobilul face parte, în prezent, din colecția unui bucureștean. „Tovarășa”, produsă în urmă cu mai bine de 30 de ani exclusiv pentru persoanele de vază, are un motor de 2200 centimetri cubi, pilot automat pe volan, aer condiționat, 115 cai putere și poate atinge viteza de 175 kilometri pe oră. Albert a cunoscut colecționarul la un eveniment de profil din Brașov.

„Am fost la întâlnirea Dacia de la Brașov, ca să iau legătura cu posesorii și cu restauratorii, cei care vor să țină brandul în viață. Este o comunitate foarte frumoasă. La un moment dat, acolo a început ploaia și mi-am dat seama că nu am nicio șansă să fac fotografii. Așa că am căutat mașinile cu numere de București, ca să mă întâlnesc cu posesorii după eveniment, pentru fotografii. Mi-a atras atenția un domn care avea o Dacie break 1300, culoarea oului de rață. A fost foarte înțelegător. Surpriza mea a fost că, atunci când ne-am văzut în București, m-a dus în parcarea de la Intercontinental, să îmi arate și Dacia lui Ceaușescu. Ne-am și plimbat cu ea. Este Dacia 2000. Domnul are o colecție mai mare de mașini”, a rememorat tânărul momentul unic – poate – în viața sa.

Sunt tineri de 26 de ani care și-au dorit de mult să își cumpere o astfel de mașină – și-au vândut telefonul mobil sau un sistem audio, au cumpărat o Dacie, au reparat-o și au plecat la mare

Ce înseamnă Dacia astăzi? Răspunsul lui Albert nu este foarte îmbucurător. Multe dintre mașinile întâlnite de el pe domeniul public se află într-o „stare deplorabilă, în paragină”, iar o mare parte dintre posesori au renunțat la ele, accesând programul Rabla.

Dacia, un simbol naţional al României

Dacia, un simbol naţional al României

„Nu trebuie să lăsăm Dacia să moară, pentru că face parte din identitatea noastră și ne arată ce a însemnat automobilul pentru noi, ca țară. Toți avem tendința de a glorifica trecutul, dar Dacia nu înseamnă doar asta, e o emoție. Mi s-a părut uimitor să îmi spună tineri de 26 de ani că și-au dorit de mult să își cumpere o astfel de mașină – și-au vândut telefonul mobil sau un sistem audio, au cumpărat o Dacie, au reparat-o și au plecat la mare cu ea. S-a creat o comunitate care «pulsează» și reacționează la orice le trezește sentimentul de nostalgie”, a încheiat tânărul fotograf, pentru Matricea Românească.

Albert Adrian Vrăbiuță previzionează lansarea albumului pentru finele acestui an, pentru că este conștient că un produs de calitate are nevoie de timp de lucru. El colaborează cu Cristina Irian (care îl ajută la documentare) și cu fotograful Cristian Bassa (concept, parte vizuală), echipa fiind încrezătoare că există mult mai multe Dacii de fotografiat și povești de spus ale automobilului-emblemă al românilor.

În urmă cu câteva luni, discuția la o cafea cu un fotograf, despre o fotodocumentare realizată de către el și un coleg de-al său, s-a concretizat într-un interviu spumos, deosebit de bine primit de către cititorii noștri. Fotografii Sorin Vidis și Bogdan Boghițoi au pornit în 2014 în căutarea „pietrei filosofale”, adică a sportului național românesc – acoperit de colb – oina. Cei doi au realizat, luând țara la pas, o serie de fotografii spectaculoase de la diferite meciuri de oină, pe care le-au adus în fața publicului larg prin intermediul albumului „OINA”, lansat miercuri, 5 aprilie 2017.

„Bulboacă și Asociații SCA”, prin proiectul său cultural Matricea Românească, a organizat și găzduit lansarea acestui album la care, într-un cadru prietenos și călduros, s-a vorbit atât despre foto-eseul rezultat, cât și despre poziția oinei în grila de interese a românilor. Cele mai relevante informații cu privire la ce presupune, cum este perceput și de ce este interesant acest sport nu puteau veni decât de la jucători. Astfel se face că Matricea Românească i-a avut drept invitați, pe lângă autorii albumului, pe Gheorghe Drăghici (72 de ani), maestru emerit al sportului și o legendă în lumea oinei, și pe Radu Jerlăianu, căpitanul echipei Straja București, care își desfășoară activitatea sub tutela Jandarmeriei române.

Pe un oinist nu-l poți bănui că are interese precum faima sau banii. În niciun caz

Bogdan Boghițoi și Sorin Vidis au oferit, prin intermediul realizării lor, o „voce” atât de necesară acestui sport național al camaraderiei care, din păcate, se afundă din ce în ce mai mult în întuneric. Astăzi, jucătorii de oină ies pe teren doar de dragul sportului, pentru că activitatea nu le aduce nici faimă și, cu atât mai mult, nici bani.

Cei doi fotografi au surprins imagini extrem de expresive în comunitățile unde oina mai este practicată

Cei doi fotografi au surprins imagini extrem de expresive în comunitățile unde oina mai este practicată

„Pe un oinist nu-l poți bănui că are interese precum faima sau banii. În niciun caz. Dacă stai pe marginea terenului și vezi cât este de captivant, îți dai seama de ce se întâmplă acest lucru. E un lucru foarte frumos, care ne-a ținut aproape de proiect”, a explicat Bogdan Boghițoi, în cadrul lansării. Fotografiile selectate și incluse în album au fost realizate pe film și în alb-negru, în dorința de a exprima sinceritate și de a oferi credibilitate, au precizat autorii.

Oina, o dragoste ce nu pălește

Gheorghe Drăghici, un jucător care se consideră „un tânăr de perspectivă”, la cei 72 de ani ai săi, are 14 titluri de campion la oină, primul fiind obținut în 1965.

Radu Jerlăianu (stânga) și Gheorghe Drăghici, vorbind despre ce a fost și cum este oina astăzi

Radu Jerlăianu (stânga) și Gheorghe Drăghici, vorbind despre ce a fost și cum este oina astăzi

„Firește, în secolul XXI, oina nu se face cu bani. Pe vremea mea, oiniștii și fotbaliștii aveau aceleași bugete. Oina a fost viața mea, am făcut-o cu toată plăcerea. Îmi aduc aminte că circula o vorbă care spunea că, după luptele dintre Traian și Decebal, Decebal îl invita pe celălalt să facă un meci de oină să se mai relaxeze. Glumesc, desigur. Oina e pierdută în timp, de când e jucată de români. În ’78, am vrut să facem un film despre oină, cu o firmă americană.

«Dacă le spun americanilor că baseball-ul este o variantă a oinei, mă împușcă!»

Patronul era un mare jucător de baseball. Așa că a intrat în joc, ca să simtă ce înseamnă oina. La final, a spus: «Este frumos, este spectaculos. Prin comparație cu baseball-ul, la Dvs. se succed acțiunile și sunt spectaculoase. Dacă le spun americanilor că baseball-ul este o variantă a oinei, mă împușcă!»”, a rememorat Drăghici.

„Mă bucur că am văzut la televizor că în programa școlară se va introduce oina, ceea ce este formidabil pentru mine și pentru națiunea română. Era încântător să privești un joc. Acum mai sunt cinci echipe de seniori”, a mai spus acesta.

O echipă supraviețuiește cu mai puțin de 2000 lei pe lună

Căpitanul echipei de oină a Jandarmeriei, Straja București, pe vremuri cunoscută sub numele de Dinamo – fondată în 1951 (la care a activat și domnul Drăghici), a subliniat că echipele de oină dispar în ceață din cauza unui motiv omniprezent în toate activitățile: lipsa banilor.

Mulți dintre jucătorii de oină vin la antrenamente sau la meciuri cu tractorul

Mulți dintre jucătorii de oină vin la antrenamente sau la meciuri cu tractorul Foto: albumul „OINA”

„Oina a fost uitată și dată deoparte, pentru că lucrurile se învârt în jurul banilor. Întâmpinăm probleme mari la nivelul banilor, fie că vorbim despre juniori sau despre seniori, pentru că acesta nu e un sport atât de popular, cum sunt altele, de aceea nu beneficiem de reclamă. Cu acest prilej, vrem să le mulțumim celor doi autori ai acestui album. Avem nevoie de promovare ca să ajungem în mediile în care se poate face acest lucru și să găsim oameni care sunt interesați de bunurile noastre naționale, cum e și oina. Aici avem de suferit. Acest sport ar trebui promovat mult mai bine, chiar dacă nu este atât de bine văzut de televiziuni, pentru că nu aduce rating, oina nefiind cunoscută. (…)

Din păcate, mai trece un an, se mai desființează o echipă

În ceea ce privește bugetul, o să vă mire, pentru că cel al unei echipe de oină se «învârte» undeva la 20.000 lei pe an. Eu cred că e o sumă infimă, dacă facem o comparație cu banii alocați altor sporturi. Avem bugete mici și încercăm să ne descurcăm: nu mergem să stăm la hotel de patru stele, ci încercăm să mergem la competiții, să ținem sportul în viață, pentru că e păcat ca el să dispară. Din păcate, mai trece un an, se mai desființează o echipă, și motivele sunt cele financiare. E foarte greu să găsim bani pentru finanțare. Noi beneficiem de sprijin în privința transportului. Dar sunt și alte cheltuieli. Jucătorii nu sunt plătiți în mod special pentru oină, ci sunt salariați și atât”, a precizat Radu Jerlăianu.

De la stânga la dreapta: Teodor Burnar (coordonatorul proiectului Matricea Românească), Costin Teodorovici (avocat în cadrul „Bulboacă și Asociații SCA”), Radu Jerlăianu, Gheorghe Drăghici, Bogdan Boghițoi și Sorin Vidis

De la stânga la dreapta: Teodor Burnar (coordonatorul proiectului Matricea Românească), Costin Teodorovici (avocat în cadrul „Bulboacă și Asociații SCA”), oiniștii Radu Jerlăianu, Gheorghe Drăghici, respectiv fotografii Bogdan Boghițoi și Sorin Vidis

Dragostea pentru oină, precum și plăcerea cu care ea este practicată ne-au fost „trădate” de sclipirea din ochii celor doi jucători, prezentă ori de câte ori ne-au vorbit despre sportul românesc identitar. Acești oameni, alături de fotografii care i-au scos la lumină, sunt exemple de admirat, care ne atrag atenția că oina merită să trăiască și să revină în vocabularul românilor. Albumul „OINA” este doar un prim pas în acest sens.

Albumul fotografic „OINA” (112 pagini, 80 de imagini) poate fi cumpărat de aici, la prețul de 120 lei.

Căpitanul Radu Jerlăianu, explicând regulile oinei

Căpitanul Radu Jerlăianu, explicând regulile oinei

La eveniment au fost prezenți atât apropiați ai amfitrionilor, cât și elevi de liceu

La eveniment au fost prezenți atât apropiați ai amfitrionilor, cât și elevi de liceu

„Am încercat să le explicăm românilor anului 2016 ce este oina, comparând-o cu baseball-ul american. Ceea ce este cam grav…” Afirmația îi aparține unui fotograf și reflectă „fără mănuși” realitatea în care trăiesc mulți tineri de astăzi, străini de valori importante din istoria țării noastre. Fotografii Sorin Vidis și Bogdan Boghițoi au pornit, în anul 2014, într-o odisee a „dezgropării” – prin imagini – a unui sport, odinioară popular, astăzi necunoscut în mod concret multor români: oina. Documentarea lor, încheiată în toamna anului 2015, se va materializa curând într-un album fotografic ce are în spate luni bune de studiu, de discuții cu antrenori și – cele mai savuroase momente – de participare la antrenamente și la meciuri de oină din diferite sate din țară. Matricea Românească a stat de vorbă cu Sorin Vidis, care ne-a povestit cu o vădită pasiune despre un sport pe care l-a descoperit – și îndrăgit – pe măsură ce proiectul s-a conturat tot mai mult.

„O curiozitate: oina este, prin lege, sport național din iulie 2014, după ce am început proiectul. A fost o surpriză plăcută pentru noi. Toată lumea știe că e sportul național, deși nimeni nu știe nimic despre oină, sau foarte puțin. Se pare că sunt niște mențiuni din secolul XIV, de pe vremea lui Vlaicu Vodă. Dacă sunt mențiuni, probabil că [oina] e mai veche de atât”, a explicat Sorin.

Jucător aruncând mingea, în încercarea de a lovi un adversar, pentru a câștiga puncte. Pentru ca lovitura să fie un punct valid, el trebuie aibă cel puțin un picior în interiorul cercului atunci când aruncă (Gherăești, județul Neamț) Foto: Bogdan Boghițoi

Jucător aruncând mingea, în încercarea de a lovi un adversar, pentru a câștiga puncte. Pentru ca lovitura să fie un punct valid, el trebuie aibă cel puțin un picior în interiorul cercului atunci când aruncă (Gherăești, județul Neamț) Foto: Bogdan Boghițoi

Primul regulament de oină a fost scris în 1898 și, la inițiativa ministrului Instrucțiunii de la acea vreme, Spiru Haret, sportul a fost „repus pe picioare” și jucat pe terenul populat de către elevi. Din acel moment, concursurile școlare de oină au fost organizate periodic.

Odinioară, populară printre tineri

„Oina a fost introdusă în școli până în anii ’70-’80. Apoi, a început să dispară, poate pentru că nu mai era obligatorie, dar inerția a dus la perpetuare – profesorii asta știau să facă, asta au făcut în continuare -, până s-a pierdut de tot. Eu sunt născut în ’78 și n-am făcut oina la școală”, a adăugat interlocutorul nostru la povestea despre declinul sportului în egală măsură celebru şi obscur.

Echipa Straja se pregătește pentru Cupa Regelui. Fiecare echipă de oină are propriile mingi, care sunt numărate și păzite cu grijă la fiecare antrenament sau joc (București) Foto: Sorin Vidis

Echipa Straja se pregătește pentru Cupa Regelui. Fiecare echipă de oină are propriile mingi, care sunt numărate și păzite cu grijă la fiecare antrenament sau joc (București) Foto: Sorin Vidis

În cursul documentării minuțioase, Sorin și Bogdan au aflat că există Federația Română de Oină, cu sediul la Constanța, dar și că, în comunele din diferite județe din țară, se organizează frecvent meciuri, la care sătenii participă în număr mare. De asemenea, există și echipe formate din jandarmi (Straja București) sau din polițiști (Frontiera Tomis Constanța).

Întrucât baseball-ul american a căpătat o popularitate extrem de ridicată pe întreg Globul, din păcate oina – despre care unele voci susțin că s-ar afla la sorgintea celui dintâi – poate fi explicată astăzi prin expunerea asemănărilor sau diferențelor între cele două sporturi. La ambele, mingea este fabricată din piele, însă la oină este mai grea. Un alt echipament folosit la meciuri este bâta – cea a românilor se numește „baston”, este din lemn, mai grea și mai lungă decât cea a americanilor. Comparativ cu fotbalul european, de data aceasta, și la oină avem tot 11 jucători. Sorin a încercat să ne expună, în linii mari, regulile jocului, pe care le-a înțeles după vizionarea cu atenție a câtorva meciuri, dar și a câtorva videoclipuri. Concluzia lui a fost că, de pe margine, meciul este cu adevărat spectaculos.

„Echipa de 11 oameni nu are timp limită, dar, în medie, meciul durează jumătate de oră. Una dintre diferențele față de baseball este aceea că cel care aruncă mingea și cel care e la bătaie sunt în aceeași echipă, nu în echipe diferite. Au un servant, e o echipă la bătaie și una la prindere. Avem un teren cu două culoare pe longitudinal și mai e împărțit și în patru sferturi, transversal. Fiecare jucător bate și următorul devine servantul lui. Poți face puncte la bătaie: dacă dai peste minimum un sfert de teren, ai un punct, dacă dai peste tot terenul, ai două puncte. După ce ai bătut, trebuie să treci printre jucătorii care încearcă să te lovească cu mingea, și tu nu te poți apăra decât cu mâinile. Nu știu dacă oina a influențat baseball-ul, nu aș putea să mă pronunț, pentru că nu sunt specialist.”

Cea mai prețioasă descoperire pe care am făcut-o noi este faptul că oina s-a păstrat, chiar și după ce a fost «scoasă din priză»

L-am întrerupt pe Sorin pentru a-l întreba despre echipamentul de protecție al jucătorilor. Se pare însă că acesta nu există, sportivii folosind mâinile goale pentru a se apăra de minge, chiar dacă aceasta este periculoasă din cauza greutății sale și a vitezei cu care este aruncată. O întrebare cu atât mai oportună, cu cât există și echipe de fete, care joacă oinița.

Schema unui teren de oină

Schema unui teren de oină Foto: froina.ro

„Nu prea sunt accidente. Am mai văzut unul sau doi care au ieșit de pe teren pe targă, dar atunci era și foarte cald. În general, nu sunt decât  niște vânătăi”, a completat fotograful.

„Cea mai prețioasă descoperire pe care am făcut-o noi este faptul că oina s-a păstrat, chiar și după ce a fost «scoasă din priză». O pasiune ca aceasta și un sport cu rădăcini atât de adânci nu moare, pentru că există cineva care le susține. Am întâlnit oameni despre care nu nici știam că mai există. Oamenii sunt extrem de pasionați, înnebuniți, chiar dacă vorbim despre un sport care nu promite nimic, ba chiar bagi bani ca să joci. Dar ei o fac cu o pasiune ce reprezintă puritate. De fapt, este definiția clară a sportului neîntinat de mercantilism și de presiunea investițiilor sau a sponsorilor.

E un sport identitar, care ne caracterizează, e unic în forma aceasta

Sportivii joacă pentru niște medalii de plastic pe care oricum le primesc doar câștigătorii. Sunt câțiva oameni care au reușit să-l mențină viu la ei în sat. Publicul știe și regulile. Vine tot satul la meci, pentru că este un eveniment mare. Ei și comentează pertinent, pentru că știu regulile. Mie și lui Bogdan ne-a plăcut sportul. Este foarte distractiv, te ține în priză, și ni se pare ciudat că lumea nu îl știe. E un sport identitar, care ne caracterizează, e unic în forma aceasta.”

Pe lângă faptul că meciurile țin suporterii de pe margine cu sufletul la gură, nici în tribune nu lipsește spectacolul: „În timpul meciurilor se și vorbește, ca la table. Oamenii tot timpul au glume, pentru că se cunosc între ei. Au glume de descurajare foarte amuzante și savuroase, precum: «Poți să nu te uiți, că oricum nu îi iese». Se îmbină frumos cu naționalismul sportului”, s-a amuzat Sorin.

Interesant este că un meci de oină poate avea jucători de vârste diferite, Sorin văzând pe teren tați, fii, frați.

Am fost la un antrenament pe înserat, când oamenii veneau de la muncă, cu tractoarele, ca să joace. Era la asfințit, undeva între dealuri. Era foarte frumos

Fotografii au urmărit antrenamente și meciuri de oină în mai multe locuri din țară, între care: Salcea (Suceava), Brăila, Gherăești (Neamț), București, Coruia (Maramureș), Turnu Roșu (Sibiu), Constanța, Mioveni (Argeș), Vorona (Botoșani), Hârlău (Iași), Curcani (Călărași), Voivodeni (Sălaj) etc. În Turnu Roșu, pe teren se afla și primarul comunei. „El e foarte implicat. Acolo am fost la un antrenament pe înserat, când oamenii veneau de la muncă, cu tractoarele, ca să joace. Era la asfințit, undeva între dealuri. Era foarte frumos.”

Fotografii Sorin Vidis (stânga) și Bogdan Boghițoi, autorii albumului „Oina”

Fotografii Sorin Vidis (stânga) și Bogdan Boghițoi, autorii albumului „Oina” Foto: arhiva personală

Faptul că acest sport național, vechi de sute de ani, este viu în satul românesc nu ar trebui să mai mire pe nimeni, la fel ca truismul care spune că oraşul îngroapă tradiţiile. Locurile pe care cei doi le-au vizitat în căutarea oinei le-au oferit experiențe unice.

Din fericire, oina nu a fost îngropată în cimitirul valorilor românești, ea încă fiind activă și apreciată de către oamenii care-i înțeleg istoria. Astfel de demersuri lăudabile ale tinerilor artişti fotografi reprezintă o revitalizare în imagini a unor tradiții autohtone aflate în pericol de dispariție.

Albumul fotografic „Oina” va fi editat în luna februarie a acestui an, iar lansările oficiale vor avea loc în martie. Lucrarea poate fi pre-comandată aici, la un preț special.

Îmi aduc aminte că, ori de câte ori telecomanda televizorului mă conducea spre un film cu peisaje post-apocaliptice, nu zăboveam mai mult de câteva minute urmărindu-l. Dezolarea, lipsa speranței și cenușiul predominant făceau ca mediul vesel și optimist în care mă aflam să pălească încet, pe măsură ce pătrundeam și mai mult în lumea fictivă din fața micului ecran. Există locuri din România nu prea departe de scenariile de la Hollywood, un exemplu elocvent în această privință fiind Anina, un oraș din Caraș-Severin, care pare a exista într-un univers paralel, unde nu se observă decât fantome ale viselor și ale speranțelor localnicilor. Anina și-a pierdut „strălucirea” odată cu eșecul uriașei termocentrale a locului, acesta fiind proiectul megalomanic al soților Ceaușescu, ce voiau să obțină bani din piatră seacă – la propriu. Începută în 1976 și încheiată în 1984, construcția mastodontului a înghițit un miliard de dolari, la cursul de la acea vreme. Termocentrala se dorea a fi un colos industrial, dar planurile prost gândite, problemele ignorate și „munca pe genunchi” au reprezentat condamnarea la pieire a proiectului.

Cu mii de angajați aduși de pe teritoriul întregii Românii, termocentrala nu a funcționat decât patru ani, mai exact, 8400 de ore. Astăzi, timpul pare că stă în loc pentru localnicii care au rămas în zonă și care își trăiesc drama în tăcerea specifică imobilelor abandonate care-i înconjoară. Timișoreanul Oliver Merce a arătat, în cadrul unei documentări fotografice concretizate într-un album, “Anatomia Decăderii” („The Anatomy of Decay”), cum se derulează viața în Anina cea uitată de lume.

Într-un interviu pentru Matricea Românească, Oliver a vorbit despre experiența sa în “ţinutul nimănui”, dar și despre localnicii – paradoxal – ospitalieri.

Matricea Românească: De ce o documentare fotografică în Crivina și în Anina?

Oliver Merce: Am început să documentez viața localnicilor din cartierul „Orașul Nou”, precum și din Crivina, ambele fiind cartiere ale Aninei, după ce am văzut câteva fotografii din zonă și am urmărit un documentar despre marea ambiție a lui Ceaușescu de a realiza acolo o termocentrală care trebuia să funcționeze cu șisturi. Mi-am propus să ajung în zonă şi să văd viața acelor oameni nefiltrată prin ochii unui alt privitor, viață delimitată cât se poate de abrupt în două perioade distincte: înainte de închiderea termocentralei și după scoaterea ei din funcţiune. Am plecat de la ideea că ceea ce urmează să prezint prin intermediul fotografiilor nu se dorește a fi neapărat un portret definitiv al zonei, ci mai degrabă o documentare cât mai exactă a situației existente. Prima dată am ajuns în Anina în vara lui 2014 și de atunci am vizitat cu regularitate zona până în vara anului 2016.

Fotograful Oliver Merce, autorul albumului „The Anatomy of Decay”

Fotograful Oliver Merce, autorul albumului „The Anatomy of Decay” Foto: Dan Moruzan

Deși văzusem înainte imagini din zonă, tot nu am fost suficient de bine pregătit pentru ceea ce a urmat să văd la fața locului

Matricea Românească: Care a fost cel dintâi sentiment care te-a încercat când ai văzut zona pentru prima dată?

Oliver Merce: La prima vizită, zona mi-a dat impresia că ar putea fi asemuită cu o groapă comună în care zac îngropate, alături de betoanele sfărâmate, visele multora dintre cei care au muncit la termocentrală. Cred că am fost năpădit de un amalgam de senzații. Deși văzusem înainte imagini din zonă, tot nu am fost suficient de bine pregătit pentru ceea ce a urmat să văd la fața locului. Încerci sentimente de furie față de autorități care, după ce au ademenit aici oamenii din diverse zone ale țării, i-au uitat complet; te miri, deoarece unei persoane obișnuite cu un minimum de confort i s-ar părea dificil să trăiască în astfel de condiții sau te cuprinde mila când realizezi că mulți dintre copiii de acolo nu au niciun viitor.

Matricea Românească: Cum i-ai descrie pe localnici?

Oliver Merce: Pot spune c-am fost surprins de ospitalitatea oamenilor, de dorința de a împărți cu un necunoscut puținul pe care-l au. Au fost cazuri când m-au pus la masă alături de ei, am dormit în casele lor și nu știu dacă am reușit să mă revanșez pe deplin pentru ce mi-au oferit. Am întâlnit în aceste cartiere oameni care au înaintat în viață în salturi dezordonate, experimentând mai multă tristețe decât cineva ar putea înțelege vreodată. Niciunul dintre ei însă nu şi-a expus public dramele. Le-au păstrat discret în singura cameră a bărăcii în care locuiesc sau în apartamentul pe care îl împart cu întreaga familie.

Imagine surprinsă de către Oliver, în documentarea sa

Imagine surprinsă de către Oliver în documentarea sa Foto: arhiva personală

Matricea Românească: De ce nu au plecat? Cum își câștigă ei existența?

Oliver Merce: Cred că singurele lucruri care-i determină pe oameni să rămână în zonă sunt obișnuința, prețul scăzut al locuințelor și al chiriilor (chiria pentru un apartament cu două-trei camere este 30 de lei / lună) și faptul că tot județul Caraș-Severin e sărac.

Viața lor este destul de grea, nivelul de trai e unul scăzut. Cei de la Crivina muncesc la diferite firme de exploatare și prelucrare a lemnului sau cresc animale. Dacă în trecut cei care locuiau în barăci beneficiau de tot confortul, astăzi mai au doar electricitate, iar apa curentă a fost reintrodusă abia cu ocazia alegerilor locale din 2016. Până în acest an, o parte dintre oameni adunau apa de ploaie de pe acoperișul barăcii sau o aduceau în butoaie de la un izvor din afara coloniei. Situația e asemănătoare și-n Cartierul Nou – aici, însă, apartamentele dispun încă de canalizare și de apă rece. În ambele cazuri, încălzirea se face cu lemn. Oamenii de aici muncesc în Anina, o parte dintre ei și-au făcut mici ferme, alții au mici afaceri. Mulți trăiesc din ajutorul social, din pensii sau din banii rudelor plecate la muncă în alte zone ale țării sau în străinătate.

Pregătirea prânzului

Pregătirea prânzului

Matricea Românească: Ce te-a impresionat cel mai mult pe parcursul activității tale și care este mesajul pe care vrei să-l transmiţi prin albumul tău?

Oliver Merce: De fiecare dată, am fost profund impresionat de toți acești oameni care se încăpățânează să trăiască acolo, deși zona nu mai are ce să le ofere.

În urma acestui demers fotografic, intenția mea a fost să dau vizibilitate unor întâmplări pe care, cu siguranţă, timpul le va înăbuși sau le va ascunde. Prin intermediul imaginilor, grupate în cartea „The Anatomy of Decay”, încerc să aduc recunoştinţă capacității de adaptare a oamenilor la condițiile dificile de viaţă, dar şi să trag un semnal de alarmă asupra a ceea ce se poate întâmpla în urma unor decizii politice eronate, care au puterea de a afecta într-un mod profund negativ viaţa unei comunități.

De fiecare dată am fost profund impresionat de toți acești oameni care se încăpățânează să trăiască acolo, deși zona nu mai are ce să le ofere

Matricea Românească: Fotografiile reflectă o lume aproape dezolantă. Care este, totuși, frumosul din Crivina și Anina?

Oliver Merce: Chiar dacă fotografiile nu arată o lume ideală, există acolo și câteva fărâme de frumos. În cele două cartiere viața se desfășoară după alte tipare, prin urmare și timpul curge după alte tipare. Ritmul alert al unui oraș mare nu-l mai regăsești, nu mai regăsești dorința prostească a oamenilor de a-și dori să dețină bunuri materiale de prisos. Nevoile elementare întăresc relațiile dintre oameni, invidia nu-și are aici nici locul, nici sensul. Copiii hălăduiesc pe străzile și prin împrejurimile cartierului. Posibilitățile financiare reduse ale părinților nu-i priponesc în fața calculatorului și nici în programe educative draconice menite să facă din ei oameni de “succes”.

Dezolare

Matricea Românească: Din experiența ta de pe teren, care crezi că ar fi soluția ca acești oameni să aibă o viață mai frumoasă?

Oliver Merce: Dacă studiile mele ar fi de natură economică, probabil că aș putea schița câteva soluții aplicabile. Dar cum domeniul meu de activitate este ecologia forestieră, soluția pe care o văd este implicarea reală a autorităților în rezolvarea problemelor acestor oameni, autorități care se interesează de soarta lor de obicei doar în pragul alegerilor. Ceea ce se întâmplă în Anina, se întâmplă probabil în toate orașele foste monoindustriale din România.

Copil din Anina

„The Anatomy of Decay”, Oliver Merce, 192 pagini, 111 fotografii, 80 lei (transport inclus)

Marcel Eremia se declară un inginer pasionat de lumea fotografiei, pe care a tratat-o cu seriozitate și în care a pășit atunci când cei de vârsta lui preferau jucăriile: la 11 ani. Organizator, din 2013, al Salonului Fotografului Român, un eveniment anual la care pot fi admirate cele mai bune lucrări ale cursanților școlilor de profil din întreaga țară, Marcel nu se consideră profesionist, dar experiența și interacțiunea cu mii de lucrări ale artiștilor în fotografie i-au format „ochiul critic” consultat de către cei care au nevoie de o validare credibilă a muncii lor.

Matricea Românească: Povestește-mi, te rog, cum a apărut pasiunea ta pentru fotografie.

Marcel Eremia: M-am născut în Timișoara. De când eram mic, mi-a plăcut fotografia, pentru că la vârsta de 11 ani am primit un aparat foto pe film, cu format lat, cu un singur tip de expunere, valabil pentru orice situație. Era un procent destul de mic de cadre cu expunere bună. De atunci, mi-a plăcut mult fotografia, deși am luat câteva pauze de-a lungul timpului. Am reușit să-mi cumpăr la un moment dat un aparat foto Zenit.

Matricea Românească: Cât costa acesta?

Marcel Eremia: Enorm, unul nou costa cam 3000 lei, în condițiile în care un salariu obișnuit, pe vremea lui Ceaușescu, era 2000-2500 lei. Am început să fotografiez în liceu, când ieșeam cu colegii la munte. Nu mi-am pus problema de calitate atunci, ci am vrut doar amintiri. Mie mi-a plăcut procesul în sine de obținere a imaginii, nu doar ideea de a impresiona prin rezultat. Urmărirea apariției treptate pe hârtie era o senzație fantastică. Acum totul se face foarte simplu. Am făcut câteva cursuri, m-am documentat foarte mult privind tehnica fotografică și abordările existente. Aceasta a fost metoda prin care am fost „virusat” cu dorința de a face fotografie. Ulterior, când m-am mutat cu toată familia la București, în 1996, am luat o pauză. După câțiva ani, mi-am luat un aparat pe film. Am fost unul dintre cei care au trecut foarte greu la digital – nu pentru că am fost conservator, ci pur și simplu, deoarece calitatea obținută cu digitalele de atunci nu mă satisfăcea.

Marcel Eremia, un inginer pasionat de fotografie

Marcel Eremia, un inginer pasionat de fotografie Foto: Marius Donici

Pentru mine era un hobby. M-am și împrietenit cu fotografi din București. O culminare a acestei activități a fost înființarea unei firme pentru care, în 2003, am adus un echipament unic în țară, ce folosește tehnologia fotografică de printare, expunând materiale fotosensibile pe role de dimensiuni mari, de 1,27 metri. De aici, implicarea mea în zona fotografică a fost mult mai mare și mult mai ușor de făcut, în sensul că am sprijinit diverse expoziții fotografice, în special ale începătorilor. De asemenea, am fost implicat în diverse evenimente, am susținut seminarii. Din ce am acumulat, am încercat să dau și celorlalți, mai ales pentru că am văzut și foarte multe lacune în domeniu. Chiar și fotografi de renume, care nu aveau noțiunile elementare din zona tehnică.

Matricea Românească: Ce le lipsea?

Marcel Eremia: În principiu, nu i-aș învinovăți, pentru că tehnologia a ajuns ușor de folosit. Dacă apeși pe un buton și ai văzut pe ecranul camerei digitale rezultatul, atunci la ce-ți mai folosește să știi ce e aia expunere, care este diferența între timpul de expunere mai scurt și mai lung, care sunt efectele asupra fotografiei, ce e diafragma? Sau chiar  elemente care țin de pixeli, de rezoluție. Se fac tot felul de confuzii în termeni: DPI (dots per inch, n.r) nu e la fel cu PPI (pixels per inch, n.r). Acest lucru arată că nu sunt stăpâniți termenii respectivi. Mai sunt și probleme de gestiune a culorilor. Se vedeau diferențele: „De ce pe monitor nu sunt aceleași culori ca și la print, sau invers?”. Se observau diferențele, dar nu se știa din ce cauze au apărut, sau cum se pot corecta sau controla.

Dacă ne uităm la o fotografie și, într-o secundă sau două, am „consumat” tot ce era de „consumat” la ea, imaginea e supusă eșecului

Matricea Românească: Ce înseamnă, din punctul tău de vedere, o fotografie bună? Cum ar arăta fotografia cu care ai merge la concurs?

Marcel Eremia: Ar fi fost mai simplu de răspuns, dacă nu ar fi fost și a doua întrebare. (râde) Eu aș împărți în două elemente această definiție, „bună”. Una ar fi din punct de vedere tehnic și cealaltă, din punct de vedere estetic. În zona tehnică, sunt foarte multe de discutat, desigur. Vorbim despre expunerea corectă, dar nu din punctul de vedere al privitorului, ci al autorului. Am văzut sau am făcut fotografii care, pentru alții, ar fi părut prea închise sau prea deschise. Dar dacă așa își dorește autorul, atunci privitorul trebuie să accepte. Referitor la zona artistică… noi, ca firmă, am lucrat cu foarte mulți fotografi din foarte multe domenii. Am învățat deja o „experiență de viață”: așa cum nu se judecă oamenii, să nu judec nici fotografiile, operele lor. Se trece prin prisma întrebării: „Îți place cum a ieșit?”. Dacă răspunsul e „Da”, atunci trebuie să accepți. Este ca o operă de artă pe care omul și-o asumă. Nu aș elimina criticii, dar e vorba de tușa personală aici. Dacă sunt întrebat, bineînțeles că îmi expun părerea personală. Dar eu nu sunt fotograf profesionist, ci o fac pentru mine.

Mai este și durata de vizualizare a fotografiei. Dacă ne uităm la ea și într-o secundă sau două am „consumat” tot ce era de „consumat” la ea, imaginea e un pic supusă eșecului. Dar când ne uităm la imagine și ceva ne provoacă… Practic, măsurăm durata de vizualizare a unei fotografii. E ca acel aplaudometru, cum este la scenă, care arată cât timp durează aplauzele ce subliniază aprecieri. Desigur, acest aspect  implică și o anumită educație din partea privitorului.

Imagini de la deschiderea Salonului Fotografului Român, ediția 2015

Imagini de la deschiderea Salonului Fotografului Român, ediția 2015 Foto: Cristiana Apostol

Salonul Fotografului Român, un eveniment care reunește cele mai bune lucrări ale cursanților școlilor de profil

Matricea Românească: Îmi spuneai, într-o altă discuție, că vezi foarte multe fotografii, pentru că interacționezi cu un număr mare de fotografi. Cum se prezintă fotografia românească astăzi?

Marcel Eremia: Deși nu pare, arta depinde cumva de tehnologie. Părerea mea este că ceea ce vedem acum este rezultatul clar al unei tehnologii care a evoluat extrem de rapid – mă refer la camerele digitale, dar și la modul de distribuire a fotografiilor, rețelele de socializare fiind foarte utilizate. De asemenea, se pot realiza fotografii bune, din punct de vedere tehnic. Acele mici probleme de înțelegere a noțiunilor necesare realizării unei fotografii corecte nu mai sunt percepute, și nicidecum controlate sau manipulate, într-un sens creativ.

Pe unii nu îi mai interesează ce înseamnă diafragmă, timp de expunere, sensibilitate sau ISO. Așa cum este foarte simplu să realizezi o fotografie, la fel de ușor este și să o transmiți, să o distribui. Există riscul – a devenit deja o certitudine – de a publica fotografii, fără nicio minimă responsabilitate, numai să fie multe imagini, fără să ne raportăm la ce înseamnă calitate. Făcând o comparație cu sistemul analogic, pe film „se simte” și s-a simțit mereu costul fiecărei fotografii. Te gândești de zece ori, înainte de apăsa pe declanșator, dacă acel cadru merită sau nu. Nu toți fotografii se încadrează aici.

Marcel Eremia, discutând cu Matricea Românească

Matricea Românească: Într-o discuție cu Dan Beșliu, vorbeam despre „moda” de a deveni fotograf, el subliniind că multora dintre aspiranții la acest statut le lipsește etica necesară. Este ceva ce tu ai observat?

Marcel Eremia: Da, este o problemă și aș corela-o cu starea în care a ajuns societatea în prezent. Înainte de ’89, aveam niște opreliști impuse de societatea în care trăiam. După Revoluție, a fost un boom social din punct de vedere al exprimării. S-a făcut o trecere destul de bruscă, pentru că uneori am simțit nevoia să ne exprimăm prea vocal, prea dur, pentru că nu am știut cum altfel. Acest lucru se vede și în abordarea fotografiei, ce implică un grad de etică, pornind de la fotografierea unui personaj, care ar trebui întrebat dacă este de acord cu acest lucru. Unii folosesc teleobiective ca să nu se mai apropie de subiect și să nu fie văzuți. Consideră că, dacă nu sunt văzuți, nu mai sunt nevoiți să mai ceară voie. Dimpotrivă, multe genuri de fotografie presupun implicarea personajului, pentru a avea calitate. Dar responsabil este fotograful, el face primul pas.

Matricea Românească: Pentru cine nu este fotografia și cum se poate trăi din fotografie?

Marcel Eremia: Fotografia nu este pentru cei care fotografiază o dată la un interval mare de timp. Dacă cineva zice: „Eu n-am mai fotografiat de doi ani de zile!”, din punctul meu de vedere nu este fotograf. Trebuie să existe o acțiune permanentă de a fotografia și de a fi implicat în domeniu. Pentru mine, aceasta este singura definiție a celui care nu ar merita să facă fotografie. Dacă nu o face des, pentru el este doar un moft. În privința celei de-a doua întrebări, aici este mai complicat. Trebuie abordată și fotografia de eveniment, iar un fotograf profesionist este cel care își câștigă existența de pe urma fotografiei. Subliniez asta, pentru a nu se confunda că, dacă faci poze frumoase, ești fotograf profesionist.

Am învățat deja o „experiență de viață”: așa cum nu se judecă oamenii, să nu judec nici fotografiile, operele lor

Ești profesionist doar dacă ai o profesie în mediul acesta. Un fotograf poate să facă poze foarte proaste, dar să le vândă. Dacă excludem această mare categorie, a fotografilor de eveniment, sincer, nu prea mai rămân mulți care să se laude că trăiesc decent din fotografie. Poate câștigă din acțiuni colaterale: țin seminarii sau cursuri teoretice. Dacă punctăm doar vânzarea de imagini, în zona noastră e rar întâlnit să subziști din fotografii, cu atât mai mult dacă cei care le cumpără sunt din România.

Matricea Românească: Cum vezi noua generație de fotografi din România?

Marcel Eremia: Puțin bulversați, deși nu par. Ei nu zic asta, dar eu văd rezultatele. Pot să mă dau ca exemplu și, deși am pomenit că am fotografiat de la 11-12 ani, nu a însemnat nimic. În momentul în care am mers la un curs de fotografie, noțiunile predate m-au bulversat și mi-au dat peste cap tot ce am învățat eu până atunci, în zeci de ani. Pe atunci, simțeam clar că ceva nu e în regulă, dar nu știam ce anume. Cursurile m-au scos din „cutia” în care mă aflam și mi-au deschis zona de creație. Acest lucru îl recomand tuturor: să aleagă o școală de fotografie. De aceea am inițiat Salonul Fotografului Român: pentru a arăta publicului și celor interesați rezultatele școlilor care au participat la eveniment și să aleagă.

Fotografului Dan Beșliu, un om de o seriozitate și de un profesionalism aproape intimidante, nu îi este teamă să spună adevărul, chiar dacă acesta supără. Siguranța cu care el își expune părerile este susținută de cei peste 30 de ani de carieră fotografică profesionistă, mare parte din această perioadă fiind petrecută în lumea fotojurnalismului, care i-a permis lui Dan să viziteze aproape întregul mapamond. Matricea Românească l-a cunoscut pe Dan Beșliu la un salon fotografic de la Muzeul Național al Țăranului Român, unde acesta a vorbit despre proiectul „Bătrânii singuri”, derulat sub umbrela Școlii de Fotografie Freelancer, pe care interlocutorul nostru o deține și la care este lector.

Dan a înființat Școala de Fotografie în urmă cu șase ani, acela fiind momentul în care el a realizat că cei care doreau să îmbrățișeze această carieră nu aveau nevoie doar de îndrumările tehnice de calitate, ci și de cele etice. Până în prezent, prin băncile acestei școli au trecut 14 generații de la secția de Tehnică fotografică, 10 generații de la cea de Artă fotografică, au fost organizate peste 300 de ateliere de lucru, și multe tabere de fotografie pentru copii. „Încerc să le dau și celorlalți cât știu eu”, ne-a spus cu sinceritate Dan Beșliu.

Cine n-are bătrâni, să-i fotografieze. Şi să-i asculte 

„La școală, le spun cursanților că fotografia este o călătorie și, dacă vii aici, mergi o stație cu autobuzul – una foarte lungă, în care te-ai putea rătăci, ai putea renunța, ai putea să epuizezi entuziasmul, să îți strici echipamentul. Noi avem niște «stații de autobuz» prin care îi ajutăm pe cei care vin să depășească începuturile. Mai avem și clubul de fotografie, care este dedicat celor care au parcurs cursul de artă fotografică.”

Dan Beșliu, fondatorul Școlii de Fotografie Freelancer Foto: arhiva personală

Dan Beșliu, fondatorul Școlii de Fotografie Freelancer Foto: arhiva personală

Clubul de fotografie din cadrul școlii a inițiat, de-a lungul timpului, mai multe proiecte, iar cel pe care l-au adus în fața publicului la salonul fotografic de la MNȚR a fost cel dedicat bătrânilor singuri. Ideea proiectului s-a născut într-una dintre peregrinările echipei, când aceasta căuta, într-o anumită zonă a României, subiecte de fotografiat. Deși cunoșteau faptul că bătrânii singuri stau în fața porții și privesc trecătorii, fotografii abia atunci s-au gândit că expresivitatea bătrânilor merită toată atenția lor. Dar modul de abordare al echipei lui Dan este diferit față de cel al multor fotografi.

Nu am vrut să spunem nici numele bătrânilor singuri, nici vârsta și nici locul, pentru că am vrut să sugerăm că acesta e un fenomen și se întâmplă peste tot

„Unul dintre colegi a făcut niște fotografii cu o bătrână și ni s-au părut senzaționale. Am spus că merită să facem un proiect. Ne-am dus a doua zi înapoi, am stat de vorbă cu ei, le-am dus câte ceva – nimic semnificativ, dar ei se bucură foarte mult. Le-am aflat poveștile și ne-am propus să luăm, fiecare fotograf, sub «aripă», măcar 3-4 bătrâni cu care să stăm de vorbă din când în când. Dacă îi suni la 2-3 luni și îi întrebi ce mai fac, le mai povestești câte ceva și stai zece minute de vorbă cu ei, le-ai schimbat viața. Ideea este să le oferim ceva înapoi. Până acum, au fost zece fotografi care au putut să se implice în proiect, pentru că în perioada aceasta așa s-a putut. Avem imagini cu zece bătrâni din Reghin, Maramureș, Buzău, Roman, București, de lângă Sighișoara. Nu am vrut să le spunem nici numele, nici vârsta și nici locul, pentru că am vrut să sugerăm că acesta e un fenomen și se întâmplă peste tot.”

Fotograf: Tiberiu Avramiuc

Fotograf: Tiberiu Avramiuc

Fotograf: Tiberiu Avramiuc

Fotograf: Tiberiu Avramiuc

Faptul că fotografii au făcut mai mult decât să apese pe declanșatorul aparatului i se dezvăluie privitorului prin faptul că poate vedea și imagini din propriul cămin al bătrânilor, nu doar portretele lor. Mai exact, bătrânii și-au deschis sufletul în întregime în fața celor care și-au rupt din propriul timp pentru a-i asculta și pentru a le alunga singurătatea vreme de câteva minute – atât de puțin, pentru mulți dintre noi! Astfel, bătrânii au depășit condiția de subiect și au devenit parteneri de nădejde ai fotografilor, iar imaginile în care seniorii emană o expresie de resemnare pot spune foarte multe povești, dacă sunt privite cu atenție. Iar cum orice demers lăudabil merită continuat, echipa și-a propus să lucreze la proiect timp de un an de zile și să cuprindă mai multe zone ale țării. Din nefericire, așa cum a punctat Dan, există peste 500.000 de bătrâni singuri în România.

Există peste 500.000 de bătrâni singuri în România

„Sunt oameni care fie nu au pe nimeni, fie nu sunt sociabili, fie au pierdut legăturile cu copiii, pentru că aceștia sunt plecați în străinătate și biletul de avion este scump. (…) Atunci când vorbim despre portret, deja treci în zona intimă a personajului, pentru că el îți arată emoțiile pe care le are. Asta se întâmplă rar. Dar sunt două categorii de persoane care fac asta cu ușurință: copiii, pentru că nu le pasă de ierarhia socială – un copil îți va zâmbi, se va strâmba, pentru că nu îi pasă ce o să zică cineva despre el. Și mai sunt și oamenii care nu au nimic de pierdut: «De ce să îmi îndrept spatele să ies bine în poză, când eu sunt un cerșetor și dorm în tomberon sau sunt un bătrân care abia se descurcă?». Aceste două categorii de personaje devin subiecte care generează imagini foarte bune și de care toată lumea profită. La copii, responsabilitatea e a părinților, și e mai greu cu fotografiatul, ceea ce mi se pare absolut normal. Dar când vrei repede niște fotografii bune, «încaleci» un bătrân, faci trei poze cu el, pentru că nu are nimic de pierdut și trimiți pozele la un concurs”.

Fotograf: Constantin Țiglă

Fotograf: Constantin Țiglă

Dan Beșliu consideră că mulți fotografi care doresc să culeagă lauri fără prea multă muncă se „năpustesc” asupra unor bătrâni – cunoscuți în breaslă drept «ținte» ușoare -, fură câteva cadre și pleacă cu nerecunoștința specifică. Sau unii îi plătesc pe bătrâni, aspect și mai condamnabil, întrucât se depășește deja bariera pasiunii pentru profesie și se ajunge pe un teritoriu al consumerismului. De aceea, prin intermediul proiectului, Dan și echipa sa de fotografi își doresc să informeze și să insufle un comportament etic în rândul fotografilor.

„Proiectul ar trebui și să ne facă să ne gândim la părinții noștri, la faptul că ar trebui să îi vedem mai des, să îi sunăm mai des. Începi să îți pui niște întrebări. Am vrea să organizăm cursuri și seminarii gratuite de etică fotografică, în care să le explicăm acestor «vulturi» că nu poți să faci progrese dacă o să «calci pe cadavre» și dacă nu dai nimic înapoi, dacă nu o să fii generos. Da, vei obține câteva rezultate, dar apoi vei începe să «te stingi», pentru că nu o să te aprecieze nimeni, nu o să fii acceptat în nicio comunitate fotografică dacă aceasta este atitudinea. De asemenea, se poate întâmpla și ca oamenii aceia care nu au nimic de pierdut să te refuze la un moment dat și să reacționeze.”

Fotograf: Diana Popescu

Fotograf: Diana Popescu

Fotografia veritabilă, în pericol

Dan a mai dezvăluit o realitate tristă, specifică lumii fotografilor – și nu numai -, din ce în ce mai mare și din ce în ce mai superficială, aceea că, la început, toți caută o confirmare, aleg calea cea scurtă, încearcă să păcălească și să ardă etapele, pentru a evita să comită primele „10.000 de greșeli” necesare pentru un debutant.

Fotograf: Denisa Simionescu

Fotograf: Denisa Simionescu

„Dacă nu le-ai făcut, nu o să fii niciodată fotograf. Unora le mai pun întrebări de cultură generală, despre artă, despre diferite subiecte. Habar n-au. Spun: «De ce să citesc?». E ca și cum mi-aș cumpăra un creion și m-aș aștepta să scriu din prima cele mai bune poezii, fără ca înainte să citesc nimic. Așa e și la fotografie. Trebuie mai întâi să citești, apoi să te dumirești cine ești, ce te interesează, ce poți face. (…) Marea problemă este aceea că fotografia este cel mai simplu mod de a deveni cineva. Ai nevoie de anumite aptitudini pentru a deveni violonist, pentru a deveni poet, dansator, sau orice altceva. Dar la fotografie, e altfel: ai intrat în magazin, ai ieșit cu un aparat, ți-ai trântit «photography» la nume, apeși pe buton și gata, ești cineva și dintr-o dată ești parte dintr-un mediu elevat, cult. E o falsă percepție. Nu intri decât într-o comunitate de oameni fără niciun fel de perspective, de cultură și de înțelegere a fenomenului.”

Foto deschidere: Tiberiu Avramiuc

De câte ori nu ați trecut pe lângă o clădire veche ce v-a întâmpinat cu o poartă impozantă, care se cere admirată? O tânără din Republica Moldova, studentă în Iași, a dorit să facă mult mai mult pentru porțile spectaculoase din România, iar inițiativa ei a declanșat o adevărată mișcare. Adriana Midrigan (19 ani), studentă în anul III la Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor (specializarea Economia Comerțului, Turismului și Serviciilor) din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, a fost cucerită de frumusețea și originalitatea porților clădirilor vechi din România, astfel că a decis să le promoveze. Demersul tinerei s-a transformat într-o adevărată pasiune, care-i alimentează curiozitatea și dorința de a călători în România, pentru a-i descoperi comorile. Într-un interviu pentru Matricea Românească, Adriana spune povestea pasiunii sale pentru porțile României.

Matricea Românească: Pentru început, o să te întreb când și cum ţi-a venit ideea fotografierii porților din România?

Adriana Midrigan: Totul a început cu o pasiune, bineînțeles, cea pentru arhitectură și pentru clădirile și orașele vechi. Eu întotdeauna doar admiram ușile, clădirile și ferestrele, dar mi-am zis să fac mai mult. Totul a început în vara anului 2015, când am avut ocazia să călătoresc în zona Transilvaniei, timp de o săptămână. Toate orașele din Transilvania au fost nemaipomenite. Am vrut să îmi fac o bază de imagini și am început cu ușile. Le-am vrut pentru mine, ca amintire. Când am ajuns acasă, mi-am spus: „Trebuie să fac ceva cu pasiunea mea! Trebuie să o duc la un nivel mai înalt. Pentru început, va trebui să deschid o pagină de Facebook, Follow the Door, unde să adaug mai întâi pozele mele, ca apoi să primesc și de la prieteni, de la cunoscuți, de la persoane din alte țări. Să încep să promovez ceva nou”. Ceea ce s-a și întâmplat.

Matricea Românească: Câte porți ai fotografiat și din câte orașe?

Adriana Midrigan: Eu am peste 100 de porți realizate în zona Transilvaniei – în Turda, Alba Iulia, Cluj Napoca, Brașov, Iași, Deva, Sibiu. Dar am și [din] Chișinău, bineînțeles. Iar de la publicul larg am primit poze din Galați, din București, dar și din strănătate: Marea Britanie, Franța, Spania, Italia, chiar și Chile. Toți au fost foarte receptivi.

Poarta Castelului Corvinilor

Poarta Castelului Corvinilor din Hunedoara Foto: Arhiva personală

Matricea Românească: Deci, prin intermediul paginii tale de Facebook, s-a declanșat o întreagă mișcare. Câte fotografii s-au strâns, în total?

Adriana Midrigan: Sunt în jur de 300 de fotografii în baza mea de date, dar nu sunt toate publicate.

Matricea Românească: Care a fost poarta care te-a impresionat cel mai mult?

Adriana Midrigan: Imediat mi-a venit în minte poarta verde, din Deva. A fost printre primele orașe pe care le-am vizitat, și ușa aceea mi-a rămas dragă… Am și denumit-o: „Ușa regină”. Una dintre ele. Ea mi-a intrat la suflet. Desigur, pe lângă aceasta, sunt foarte multe pe care le ador. De fapt, le ador pe toate.

Ușa este ceva frumos, o parte din frumosul unei țări. Iar cealaltă parte, cea metaforică, depinde de imaginația noastră. Depinde de noi cum jonglăm, ce ne imaginăm când deschidem ușa aceea, în ce lume vrem să ajungem

Matricea Românească: Care este primul sentiment care te cuprinde atunci când vezi o ușă care îți place? Care este primul gând care îți vine în minte?

Adriana Midrigan: În primul rând, în fiecare zi când ies din casă, îmi umblă capul în dreapta și-n stânga, să le văd. Culmea, „prind” porți frumoase atunci când sunt în autobuz sau în tramvai. Îmi spun: „Trebuie să mai vin pe drumul acesta!”. Iar când o văd, spun: „Au, trebuie să-i fac o poză! Trebuie!”. Dacă am o prietenă alături, o rog să îmi facă și mie o poză lângă ea. Dar când sunt singură, sunt tentată să merg pe lângă ea, să o ating, să îi simt toate detaliile, să o admir îndeaproape. Trebuie să o simt.

Matricea Românească: Ce înseamnă porțile pentru tine? În simbolistică, poarta sau ușa reprezintă locul de trecere dintre două stări, dintre două lumi – cunoscut și necunoscut.

Adriana Midrigan: Nu am căutat semnificația, dar acestea se confirmă și pentru mine. În primul rând, ușa este ceva frumos, o parte din frumosul unei țări. Iar cealaltă parte, cea metaforică, depinde de imaginația noastră. Depinde de noi cum jonglăm, ce ne imaginăm când deschidem ușa aceea, în ce lume vrem să ajungem. Mereu îmi spun asta: „E imaginația ta, folosește-o!”.

„Ușa regină” din Deva

„Ușa regină” din Deva

Matricea Românească: Tu în ce lume ai vrea să ajungi?

Adriana Midrigan: (râde) Peste tot în lume! Dar și în trecut. Nu cred că aș avea o limită.

Matricea Românească: Cum crezi că se transmite identitatea României prin aceste porți? Consideri că porțile sunt purtătoare de identitate?

Adriana Midrigan: Ar putea fi, căci reprezintă ceva inedit și nu prea sunt promovate. În România, nu am văzut proiecte asemănătoare. În felul acesta, s-ar putea promova un istoric al țării. De exemplu, zona Transilvaniei, unde observăm un stil puțin austriac, din trecut. Prima idee este că s-a lăsat ceva în țara asta, apoi te gândești: „Cine? De unde acest stil? Trebuie să caut!”. Este o stare de prezent, combinat cu trecutul.

Matricea Românească: De cât timp ești în România?

Adriana Midrigan: De doi ani.

Matricea Românească: Ce îți place cel mai mult aici? Ai vrea să te stabilești în România?

Adriana Midrigan: Da, mă gândesc să mă stabilesc în România. Totul este diferit aici, față de Republica Moldova: oamenii, cultura, orașele. De natură și turism, nici nu mai spun. Vreau să vizitez toată România. Am în plan zona de Vest. Acolo e plin de uși! Abia aștept!

Poarta Bisericii „Constantin și Elena” din Iași

Poarta Bisericii „Constantin și Elena” din Iași

Matricea Românească: Ai găsit similitudini între cultura românească și cea moldovenească?

Adriana Midrigan: Da, dar sunt și deosebiri, ca peste tot.

Matricea Românească: Ce frumuseți are Chișinăul pe care nu le-ai găsit încă în România?

Adriana Midrigan: Este un termen relativ. Dar, desigur, acasă e acasă. La fel, Chișinăul are foarte multe uși, fiind și Capitală și un oraș vechi. Sunt foarte multe uși și acolo. Când fotografiam, oamenii treceau pe lângă mine, mirându-se: „Ce e cu ciudata aceasta? Face poze ușilor!”.

Matricea Românească: Ce alte pasiuni mai ai?

Adriana Midrigan: Pe lângă fotografie, mai am un proiect, Fata din Iași, cu poezii. Scriu, mă inspiră orice. La fel, e ceva de suflet.

Poarta Mănăstirii Golia din Iași

Poarta Mănăstirii Golia din Iași

Matricea Românească: Îţi doreşti o carieră în domeniul turismului? Ce îți propui pentru viitor?

Adriana Midrigan: Da, am venit în România mai mult pentru turism. Specializarea mea fiind „3 în 1”, o să optez pentru turism. De la proiectul Follow the Door, am așteptări mari, pentru că pun suflet în el și vreau să îl cresc, vreau să promovez cât mai multe orașe, în special pe cel natal, apoi să călătoresc oriunde și să fac fotografii.

Matricea Românească: Iașiul cum ți se pare?

Adriana Midrigan: Cei de acasă îmi spun: „Iașiul nu se deosebește de Chișinău”. Și eu le spun: „Ba chiar se deosebește!”. Chiar și oamenii sunt altfel, se comportă altfel, au un alt stil de viață. Ca arhitectură, putem găsi și asemănări, dar și deosebiri. Una peste alta, este diferit.

Matricea Românească: Ai vrea să te stabilești în oraşul lui Creangă?

Adriana Midrigan: Inițial, mă gândeam la Iași. Apoi, în ultima vreme, înclin spre Transilvania, ca să am inspirația alături.

Într-o perioadă în care lipsa libertăţii de exprimare punea la grea încercare imaginația „tovarășilor”, tânărul Andrei Bîrsan a găsit soluția de a imortaliza câteva dintre cele mai importante momente ale traiului din anii ’80. Instrumentul său de nădejde în acest demers curajos a fost aparatul de fotografiat.

Născut în 8 mai 1965, chiar de Ziua Partidului Comunist, Andrei spune despre el că a fost dintotdeauna „un curios și un agitat”, însușiri care au devenit cu adevărat folositoare din momentul în care un aparat de fotografiat a ajuns în mâinile sale. Într-un interviu pentru Matricea Românească, Andrei oferă o radiografie a vieții de zi cu zi a tinerilor decadei a opta, perioadă pe care mulți nu o pot cunoaște astăzi decât prin intermediul imaginilor alb-negru. Recent, fotograful și-a lansat albumul „Anii ‘80”, care conține peste 200 de instantanee impresionante, pe alocuri înduioşătoare, realizate în „perioada de aur” a României.

Matricea Românească: Spuneai, într-o descriere de-a ta, că ești pasionat de fotografie „de când te știi”. O să te întreb cum ai obținut primul aparat de fotografiat și ce ai fotografiat prima oară, dacă îți mai amintești? Ce aparat era?

Andrei Bîrsan: Mama mi-a făcut cadou un aparat Smena Symbol, este o versiune îmbunătățită de Smena 8, are armarea și tragerea filmului în același timp. Nu mai știu care a fost prima fotografie, dar cea mai veche fotografie este cea cu prietenii mei în fața blocului, iarna lui 1979.

Cea mai veche fotografie a lui Andrei Bîrsan (1980): Tinel, Romică, Mihăiță și Marinel, fratele lui Tinel

Cea mai veche fotografie a lui Andrei Bîrsan (1980): Tinel, Romică, Mihăiță și Marinel, fratele lui Tinel Foto: Albumul “Anii ’80”

Matricea Românească: Fotografiile anilor ’80 sunt în alb și negru, iar tinerii de astăzi au impresia că depresia era starea dominantă a perioadei. Care erau, la acea vreme, petele de culoare?

Andrei Bîrsan: Noi, tinerii, eram petele de culoare. Eram ocrotiți de către părinți – chiar dacă ei se zbăteau zilnic pentru traiul normal, noi nu știam ce sunt lipsurile. Acum, cumperi o dată dintr-un mall cât nu găseai într-o lună din anii ’80.

Matricea Românească: Care este fotografia din acea vreme de care ești azi cel mai mândru?

Andrei Bîrsan: Nu am o fotografie favorită din anii ’80, îmi plac toate în ansamblu, ca o poveste.

La Şcoala Gimnazială numărul 88 din București

La Şcoala Gimnazială numărul 88 din București

Matricea Românească: Cum erau priviți fotografii în comunism? Îți era ușor să imortalizezi tot ce îți atrăgea atenția? Exista o reținere să fotografiezi, din cauza cenzurii?

Andrei Bîrsan: La școală, la liceu și la facultate nu am avut nicio problemă să fotografiez colegii sau profesorii. În schimb, în oraș mi-au confiscat aparatul de două ori, la Casa Poporului și în zona Sfânta Vineri.

Matricea Românească: Ce îți propui să le transmiți tinerilor prin fotografia ta?

Andrei Bîrsan: Că acele vremuri chiar au existat, că am avut o viață normală pentru un tânăr, dar aceste vremuri nu trebuie să se mai întoarcă. Așa că: tinerilor, mergeți la vot ca «ciuma roșie» să nu se mai întoarcă!

La Târgul Internațional București

La Târgul Internațional București

Matricea Românească: Ce dezvăluie întreaga ta muncă, de fapt?

Andrei Bîrsan: Este o semidocumentare a unei societăți bolnave, dar cu muguri de speranță, și așa a fost.

Matricea Românească: Vorbește-mi, te rog, despre imaginile realizate la sesiunea de muncă voluntară obligatorie. Pe cine vedem acolo și cum era atmosfera?

Andrei Bîrsan: La muncă voluntară – obligatorie, de cele mai multe ori – ne distram, mai plantam un copac, mai sortam un cartof… Totul, într-o atmosferă de voie bună. Acum, se face mare tam-tam când se merge la plantat copaci sau la curățat o anumită zonă, vezi http://abujie.ro/team-building-in-comunism/.

Matricea Românească: Cum se vede România de astăzi, prin obiectivul aparatului de fotografiat?

Andrei Bîrsan: Mult mai colorată, mai normală. Dar să știi că și azi sunt mulți «tovarăși» care te opresc să faci fotografii.

Duminica se repara mașina

Duminica se repara mașina

Muncă în Bucureştiul comunist

Muncă în Bucureştiul comunist

La cules

La cules

Andrei Bîrsan – “Anii ’80”, album de fotografie, Editura Muzeului Municipal Bucureşti, 296 pagini

“Cu fiecare călătorie pe care o mai fac și cu fiecare loc pe care încerc să îl cunosc, cu orice lucruri bune aş veni de acolo, ele tot ajung, la întoarcere, să se sedimenteze cumva pe dragostea de ce e aici, în România”. Este, în puţine cuvinte, declaraţia de dragoste a unuia dintre cei mai apreciaţi tineri fotografi români, Adi Bulboacă, pentru Matricea Românească.

Matricea Românească: Adi, ce înseamnă pentru tine Matricea Românească? Ce îți transmite logo-ul pe care l-am ales ca simbol al ei?

Adi Bulboacă: Vizual, remarc omul din mijloc, care se repetă, ceea ce mi se pare foarte inventiv. M-am gândit instantaneu la Poarta Sărutului, fiindcă este o poartă! Pot fi două fețe care se întâlnesc. Mai departe, îmi place privirea de perspectivă care poate însemna atât trecutul, cât şi viitorul. Asta mi se pare cel mai interesant.

Conceptual vorbind, prima oară mă gândesc la Lucian Blaga, cel care încerca să definească România prin formele de relief. Şi cumva are foarte multă dreptate, dacă ne gândim că avem de toate. Dacă mă gândesc la toată suprafața României, regiunile, pe cât sunt de unite – lingvistic şi nu numai – pe atât sunt și de pline de cultură și istorie personală. De diversitate. Cumva, acesta este primul lucru când mă gândesc la o matrice. Cred că mă gândesc la foarte multă diversitate în detalii, în lucruri mici aduse toate într-o unitate foarte clar conturată.

Matricea Românească: Există o școală românească de fotografie? Și dacă da, prin ce s-ar defini ea?

Adi Bulboacă: Este o întrebare grea. Mă gândesc de foarte multe ori la generații. De exemplu, plecând de la generația mea, m-am gândit de foarte multe ori că mi-ar plăcea să ne strângem. Știu că exista la un moment dat un site, care cred că se numea „Camera 80” și aduna fotografi născuți în anii ’80. Mi se părea interesant să existe și „Camera ‘60”, și „Camera ’70”, și ’90. Acum mi se pare că sunt puști care încep să fotografieze „pe bune” la 13-14-15-16 ani. Pentru generația mea era o chestiune destul de excentrică să faci poze la 16 ani.

Personal, am început să fotografiez exact la 16 ani. Mi s-ar părea interesant să se unească, să se strângă, dar intervin tot felul de lucruri, de selecție. E o chestiune de subiectivism să judeci valoarea. Revenind la chestiunea cu școala, cred că nu e ceva care să poate să îți dea un indiciu: „Uite, el face parte dintr-o școală românească”, sau „Vine din România, pentru că stilistica este asta…”. Nu cred că există asta, dar cred că există un fel de curente, care în funcție de generații, în diverse perioade sunt foarte uzate și comune și asta e bine. E o chestiune de identitate.

Cosmin Bumbuţ este, pentru mine, vârful de lance al fotografiei româneşti

Matricea Românească: Vârfurile, în momentul acesta, în fotografia românească, cine sunt?

Adi Bulboacă: Fără nici o ezitare: Cosmin Bumbuț. Pe lângă faptul că a trecut prin multe feluri de fotografie – ceea ce mie mi se pare din start o performanță, mai ales că le-a făcut pe toate la nivelul cel mai aproape de standardul cel mai sus de la noi. Faptul că a reușit să se retragă într-o rulotă și să facă doar ce își dorește el, mi se pare absolut fantastic. Deci fără nici o ezitare, Bumbuț este, pentru mine vârful de lance. Apoi mai sunt câțiva fotografi foarte buni.

Matricea Românească: Pe cine admiri?

Adi Bulboacă: Îmi place Andrei Pungovschi foarte mult. El a și antrenat mulți fotografi. Îmi place pentru felul în care se concentrează pe un subiect, își dă timp.

Matricea Românească: Am văzut în portofoliul tău că ai o poză impresionantă la Beirut, în 2011. E o cruce, atârnând între niște blocuri aparent răvăşite de război.

Adi Bulboacă: Eu am vizitat Beirutul la vreo doi ani după ce s-au mai calmat puțin spiritele și, pentru prima oară după vreo 40 de ani, ieșeau din războiul civil. Încă erau atentate – şi când eram acolo, se mai auzea câte o bombă la câteva zeci de kilometri. Nu l-am văzut deloc ca pe un oraș ieșind dintr-un război civil. Țin minte că era trafic și erau și frecvente ambuteiaje. Prietenii mei libanezi îmi explicau că de-abia au băgat semafoare, „N-am avut semafoare de 40 de ani”. I-am întrebat de trenuri. Mi-au spus: „Nu. S-a furat calea ferată în acești 40 de ani”. Când am făcut acea fotografie, nu m-am gândit deloc la un oraș care a fost în mijlocul unui război. Mi-a amintit foarte tare de Rahova, unde am crescut. Foarte tare.

Beirut, 2011

Beirut, 2011 Foto: portofoliu Adi Bulboacă

Matricea Românească: E o fotografie despre speranță?

Adi Bulboacă: Nu i-am pus nici un fel de greutate. Nici măcar crucea nu am privit-o ca pe un simbol. Ce mi s-a părut mult mai interesant este cum levitează.

Matricea Românească: Efectul este oricum impresionant.

Adi Bulboacă: Da, e un efect foarte simplu, care funcționează foarte bine. Nu am vrut să-i dau multă greutate, și mă bucur când lumea îmi interpretează fotografiile. Ştiţi că există vorba aceea cu 1000 de cuvinte într-o fotografie. Eu sunt de părere că poate să fie un cuvânt sau pot să fie 1000, dar ține strict de privitor, nu de fotograf.

Matricea Românească: Dar ca fotograf poți să intuiești.

Adi Bulboacă: Da, dar oricât ai fi de sigur că fotografia ta super conceptuală și la care ai muncit foarte mult o să fie înțeleasă de toată lumea și o să declanșeze trei gânduri, de fapt unii dintre privitori chiar pot să nu depășească gândurile de la suprafață. Asta chiar ține de privitor. Eu mă bucur că ți-a atras atenția și că i-ai dat un înțeles sau altul. M-am oprit pentru că mi-a atras atenția, am intuit că poate să însemne mai multe lucruri, dar n-am vrut să fie mai mult de atât. Am vrut să las liber pe privitor să-și ia ce vrea de acolo.

Aici e acasă, aici mă descurc mai bine decât m-aş descurca în orice altă parte. Ştiu regulile jocului

Matricea Românească: Ce înseamnă pentru tine să fii român?

Adi Bulboacă: La asta chiar m-am gândit de multe ori, pentru că am avut foarte multe perioade în care din oficiu ziceam că n-aș părăsi țara asta niciodată, nu din vreun fel de patriotism. Poate chiar asta înseamnă patriotism, să nu vrei să părăsești locul acesta. Am convingerea că, pentru faptul că am crescut aici și că am crescut în cultura asta, aici mă descurc mai bine decât m-aș descurca în orice altă parte. Adică știu și regulile jocului, știu și istoria și cultura. E natural.

Mai departe, trecând la detalii… Ce înseamnă să fii român, cum percep eu România şi de ce mi-e dor când lipsesc mai mult de două-trei săptămâni din România… E vorba de lejeritatea asta a noastră. Nu zic că suntem neserioși. Fiindcă nu suntem. Suntem foarte muncitori și foarte concentraţi, dar știm să ne luăm timp pentru noi, pentru plăceri, pentru odihnă, pentru citit, pentru orice fel de activități. Chiar am convingerea că e o trăsătură destul de puternică a noastră. Cel puțin e cea la care eu mă gândesc cel mai des când sunt în altă parte și mi-e dor de casă, și observ oamenii și observ că nu pot să relaționez foarte bine cu ei, sau orice. Simt că asta le lipsește lor. Lejeritatea.

Matricea Românească: Ai avut posibilitatea să rămâi afară? Ți s-a propus?

Adi Bulboacă: Da. În mai multe rânduri, în mai multe perioade. Am lucrat 4 ani cu Ambasada Franței, am fost fotograful lor și, de la un punct încolo, când știau că urmează să-și termine misiunea, mi s-a propus. De fapt, întâi a fost o discuție care implica să plece echipa în Turcia și mi-au propus să mă gândesc. Aceasta mi se părea o idee interesantă, o idee bună să cunosc cultura aceea. Mai ales că Turcia e la granița între două continente. Ocazia mi se părea extraordinară, dar n-aș fi făcut-o, chiar dacă s-ar fi dus mai departe discuția. Dar nu aș fi făcut-o, pentru că eram și destul de tânăr atunci, cred că aveam 22 de ani. După care, tot ei mi-au propus să vin în Paris și să continuăm să lucrăm împreună. Parisul nu m-a atras niciodată, cum nici un oraș mare din Europa nu mă atrage.

Câini în Piatra-Olt

Câini în Piatra-Olt

Matricea Românească: Deși ai multe de fotografiat acolo.

Adi Bulboacă: Da, cu siguranță. În schimb, unde m-am oprit un pic și am calculat – mi-ar fi plăcut  – a fost New York-ul. După ce ani și ani am refuzat să îl vizitez, pentru că plecam cu o preconcepție: cultura americană nu contează și totul e importat. Refuzam din start orice contact. Când am ajuns acolo, nu mi-a venit să cred. Tocmai importul acesta din toate părțile m-a fascinat, m-a inspirat. A fost prima oară în ani și ani întregi când mă simțeam inspirat real. Am luat în calcul ideea de a mă muta. Cred că motivul pentru care nu am făcut-o e faptul că nu vreau să trec prin tot procesul de viză, nu vreau să trăiesc luni întregi ori peste un an cu un statut care nu-mi permite să lucrez la nivelul la care știu că pot lucra, să fiu oprit de o formalitate să îmi fac treaba. Acesta este motivul pentru care am oprit orice gând. Dar o să mă întorc cât pot de des. E un loc care mă inspiră foarte tare.

Tema principală a fotografiei mele este nostalgia

Matricea Românească: Ești un fotograf matur. Maturitatea se măsoară, evident, în calitate, dar și în cele 10.000 de ore pe care le acumulezi ca să îţi dezvolți arta. Despre ce e fotografia ta și cum se ajunge la maturitate în arta aceasta?

Adi Bulboacă: În primul rând, n-o să te contrazic. Da, chiar cred că putem să trecem astăzi în calendar că e ziua în care mă gândesc că da, cred că am ajuns la maturitate. Mă simt. Acum că ai făcut afirmaţia și am filtrat-o, cred că sunt un fotograf matur.

Tema principală a fotografiei mele – și asta a fost de acum 10 ani – este nostalgia, care cred că în fotografiile mele se traduce prima oară prin patină. Caut lucrul acesta. Fotografia mea preferată din toate timpurile – datează de acum 6-7 ani – a fost realizată într-un atelier de pictură dintr-un teatru din București, unde era un dulap foarte mare, cu multe rafturi, cu multe culori. Practic, ce s-a întâmplat acolo? Toți meșterii, pictorii, tot comitetul artistic din ateliere au făcut probe de vopsea, ani și ani întregi. A ieșit ceva absolut superb. N-am făcut mai mult decât să apăs pe buton. Întâmplarea făcea că era și combinația mea preferată de culori – albastru, erau și niște accente de portocaliu. Cred că în fotografia aceea se găsesc toate elementele care-mi plac – pornind de la patină, și după aia o rigoare în linii paralele. Sunt foarte multe rafturi aliniate perfect care dau un şablon. După aia vine tot haosul acesta din pensule. Haos complet. Combinația asta mi se pare delicioasă – ordine și disciplină, și după aia nimic.

Matricea Românească: Brâncuși spunea că nu e greu să faci lucrurile, ci e greu să te pui în starea de a le face. Apropo de asta, în ce măsură e fotograful și un detectiv al instantaneelor pe care le captează?

Adi Bulboacă: Nu cred că trebuie să faci un efort sau un exercițiu de concentrare. Atunci când merg pe stradă, nu caut. Am avut şi experiența din New York, când am fotografiat vreo 300 de biciclete abandonate, cu roțile strâmbe. Pe alea le căutam, le vânam. Dar acolo știam precis ce caut. Când merg pe stradă, pur și simplu… Evident, am aparatul tot timpul la mine. Nu caut niciodată precis ceva, dar de fiecare dată sunt cam aceleași lucruri care-mi atrag atenția, cam aceleași linii.

Dacie galbenă timidă în zăpadă

Dacie galbenă timidă în zăpadă

Matricea Românească: Faptul că ai aparatul tot timpul la tine înseamnă totuşi că te aștepți.

Adi Bulboacă: Nu, înseamnă că m-am obișnuit așa de zece ani! (râde) Nu. Îl am tot timpul cu mine. În general, nu prea trece o zi fără să fotografiez, dar mă duc precis la fotografiat trimis de către cineva, sau pentru că îmi propun eu să fotografiez actori. Dar aparatul îl am tot timpul cu mine, pentru că nu plec fără aparat. Este o extensie naturală a mea.

Ce vreau să zic e că nu caut să-mi completez o serie sau să continui un discurs, ci pur şi simplu mă las în voia întâmplării. Da, îmi e poftă să fiu surprins pe stradă de un colț, sau ceva. Dar locurile în care mă opresc, sau lucrurile pentru care mă opresc fac parte din aceeași categorie, la care mi-am dat și eu seama în atâția ani că rezonez. Și dacă e un obiect peste care a trecut timpul, cu siguranță că mă opresc la el. De exemplu, eram pe Brooklyn Bridge din New York, era prima oară când îl vedeam. Absolut impresionant. Dar primul lucru pentru care m-am oprit… nu știu exact ce era – un fel de cutie cu un lacăt și pe una dintre fețe era un placaj de lemn foarte, foarte mâncat de timp. Și acolo m-am oprit să fotografiez. Eram cu un prieten din New York, care nu înțelegea ce am văzut. Dar pentru mine asta era interesant.  Podul îl mai văzusem în poze, detaliul acela nu.

Matricea Românească: Teatrul unde se încadrează?

Adi Bulboacă: Teatrul e o «specie» cu totul aparte. În primul rând, când fotografiez teatru, am convingerea că aportul meu e foarte mic. Întotdeauna zic: „Mă duc acolo, lumina e pusă, actorii sunt îmbrăcați, decorul e făcut, toată lumea știe ce are de făcut. Eu nu fac decât să declanșez”. Da, văd și eu rezultatul, că diferă foarte tare. Sunt spectacole pe care le fotografiază și mulți alți fotografi – și pot să-mi recunosc imaginile. E clar că intervin și eu, dar aportul meu e de fapt unul foarte mic. Pot să spun că sunt autorul fotografiei, dar nu autorul întregului context. Atunci, ce fac în teatru intră la arhivare. Eu așa o consider și o fac cu atâta drag și cu atâta constanță, pentru că sunt conștient că primul scop e cel al promovării. Cel puțin fotografiile, prima oară, acolo se duc, în promovare.

Încerc să trimit oameni la teatru, pentru că știu cât bine îmi face mie faptul că văd 4-5-6 spectacole într-o săptămână. Chiar îmi doresc să ajungă cât mai multă lume. Cred că de asta fotografiez cu atâta poftă. De asta fotografiez, de cele mai multe ori, înainte de premieră un spectacol – ca să dau repede sfară în țară că trebuie văzut. Dacă e bun. Când văd spectacole care nu-mi plac foarte tare, chiar dacă imaginile îmi plac enorm, le pun deoparte un pic, nu le dau drumul cu aceeași intensitate.

Nimic din ce fac nu e chiar de capul meu. Simplul fapt că mi se întâmplă contexte fericite e peste mine şi I se datorează lui Dumnezeu

Matricea Românească: Dumnezeu unde este în fotografie?

Adi Bulboacă: E peste tot. Întâi ar trebui să ne oprim să vorbim despre Dumnezeu – nu știu cine e. Există.

Matricea Românească: Îl simți uneori, când faci fotografii?

Adi Bulboacă: Da. Nu știu pe cine simt, adică nu știu cine e Dumnezeu de care m-ai întrebat, dar e evident că nu le fac de capul meu. Oricum, nimic din ce fac nu e chiar de capul meu. Simplul fapt că mi se întâmplă contexte fericite, e cineva responsabil de asta, într-o măsură mai mare decât persoana mea şi activitatea mea.

Vertij

Vertij

Matricea Românească: Cum vezi relația dintre fotografie și istorie?

Adi Bulboacă: Foarte strâns legată. N-o să vorbesc despre fotografiile de război, sau fotografiile – document sau despre fotografiile cu orașe de la 1880. O să vorbesc despre fotografia de teatru, să zicem, pe care o percep ca având rolul de arhivare. Dincolo de a clăti ochiul și dincolo de a vinde, şi dincolo de orice scop al fotografiei, cred că, prin definiție, ea asta face – fixează și arhivează și oprește timpul. Nu vreau să sune clișeic, dar asta face. Și sunt foarte fericit că am găsit domeniul meu pe care să-l documentez, care e teatrul. Pentru mine are foarte mult sens să fac lucrul ăsta. Am și căutat ceva care să aibă sens, iar odată găsit teatrul, în continuare, câțiva ani, mi-am pus întrebarea: „Interesează pe cineva sau mă interesează doar pe mine?”.

La un moment dat am avut o întâmplare care mi-a prins foarte bine. Odată ce am început să merg la teatru și să încep să iubesc teatrul, tot auzeam de „Richard al III-lea” făcut de Mihai Măniuțiu în ’93, cred, la Odeon. Auzeam din toate părțile ce spectacol fenomenal a fost, cum era Iureș în spectacolul acela – și nu vedeam imagini. Mă frustra un pic lucrul acesta și nu-mi venea să cred, pentru că nu vorbim totuşi de un spectacol din anii ’50.

Trecuseră deja doi-trei ani de când eram şi eu curios să văd o imagine de acolo. Am avut apoi ocazia să lucrez cu doamna Levintza – să-i trec în digital absolut tot ce a făcut în costum, scenografie de teatru și de film, în modă – cutii și cutii de fotografii sau filme, pentru o carte la care lucra. Ajungem la un moment dat la capitolul „Richard al III-lea”. Era un întreg capitol – dacă într-o cutie erau fotografii din 5 – 6 spectacole, la un moment dat au venit cutii întregi numai cu fotografii din „Richard al III-lea”. Și eram atât de aproape să văd cum arată! Încep și răscolesc prin ele și erau toate portocalii, blurate, blitz, mișcate… Pe cât eram de aproape, pe atât îmi dădeam seama că n-o să văd. Ca într-un final să găsesc 23 de fotografii alb-negru, mărite manual, impecabile. Adică, dincolo de tehnica absolut ireproșabilă, în acele 23 de fotografii cred că am văzut mare parte din spectacol, și am înțeles atmosfera.

În momentul acela mi-am dat seama că e suficient ca cineva, peste 10 ani, să fie foarte curios, cum eram eu, cum era spectacolul – și să poată să meargă direct și să vadă.

Scaunele Rinocerilor

Scaunele Rinocerilor

Matricea Românească: Ce lasă un fotograf copiilor lui?

Adi Bulboacă: Nu m-am gândit, pentru că încă nu mă văd în apropierea momentului în care să mă gândesc la ce le las copiilor mei. Îmi place întrebarea. Mie mi s-a părut întotdeauna că meseria definește cel mai puternic un om prin simplul fapt că întrebi: „Ce e?”. „E medic, e jurnalist”. Mi se pare primul lucru, dincolo de „E din București”. Mi se pare că meseria e pusă înainte de toate, și cu ce rămâi în istorie este profesia ta, în general.

Prin urmare, mi se pare bine pusă întrebarea. Fiindcă altfel aș fi tentat să răspund: „Nu contează ce las ca fotograf, ci ce las ca om”. Probabil, ce poate lăsa un fotograf este o poftă nebună pentru detalii.

De fiecare dată când mă întorc, îmi place şi mai mult România

Matricea Românească: Discutam cu Grigore Leșe, care spunea că trebuie să mergem departe ca să realizăm cum este România. Tu, când ești plecat în străinătate, cum vezi România?

Adi Bulboacă: În primul rând, cu dor, cu drag. Nu știu exact cum o văd – ca acasă, ca punctul din care am plecat. Ce mi se pare interesant e că, după fiecare călătorie – că e mai scurtă sau mai lungă – odată întors în București îmi place și mai mult. Asta nu s-a întâmplat după primele plecări. Cred că la 19 – 20 de ani am fost prima oară în Londra și mi s-a părut extraordinar. Odată întors în Bucureşti, am avut câteva zile, în care mi se părea că oamenii se îmbracă urât pe stradă, că zidurile sunt urâte, că totul e murdar, după care m-am reobișnuit. Și au mai fost poate două – trei călătorii la 20 de ani, după care, de la un punct încolo – și a rămas o constantă –, de fiecare dată când mă întorc, îmi place și mai mult.

Anina - Oraviţa

Anina – Oraviţa

Matricea Românească: „Bați” România cu trenul. Cum sunt oamenii, care e starea care te cuprinde la interacțiunea cu ei? Se lasă românii fotografiați cu ușurință?

Adi Bulboacă: Da, de multe ori ei vin. M-am prins de asta și o folosesc, aproape abuzez de ea. În primul rând, nu prea-mi place să «fur» fotografiile. E o chestiune care ține de intimitate. De-a lungul timpului, am ajuns să respect lucrul acesta și să fiu mult mai atent. Într-adevăr, dacă mi se pare un cadru de neratat, îl «fur» și am remușcări. Dar în general țin foarte tare să cer voie, măcar din priviri. M-am prins de un lucru, care funcționează foarte bine: e suficient să scot aparatul, să-l fac vizibil și să aud din stânga sau din dreapta: „A, fă-mi și mie o poză!”. Mă întorc, și apoi toată lumea vrea poză. Sau măcar creez un context: „E un fotograf aici. S-ar putea să fim fotografiați”.

Să ne raportăm la un compartiment de tren. Mă interesează două persoane, să zicem, care nu intră în jocul acesta. Cu siguranță că de la un punct încolo devin conștiente că e un fotograf care face poze și, dacă vor să se ferească o să-mi dea, cu siguranță îmi vor da un semnal cât de mic, și atunci o să-i las în pace. Dar altfel, cumva deja încep să am voie. Mi-am făcut anunțată prezența. Românii sunt foarte deschiși, și destul de ușor de convins.

Matricea Românească: Poza perfectă există?

Adi Bulboacă: Da, cred că există.

Dulapurile, fotografia preferată

Dulapurile, fotografia preferată

Matricea Românească: Ai avut vreodată senzația asta, că ai făcut poza perfectă?

Adi Bulboacă: Nu cred. Nici măcar fotografia mea preferată, de care ziceam mai devreme. Dacă e să o iau la bani mărunți, găsesc niște defecte în ea. Poate că la alți fotografi am văzut, şi am spus: „N-ai ce să-i ceri mai mult”.

Matricea Românească: Crezi că România se poate afirma prin fotografie?

Adi Bulboacă: Da, cu siguranță. Nu văd de ce nu. Simplul fapt că filmul nostru e văzut foarte bine la nivel mondial e o dovadă suficientă. Faptul că avem o istorie destul de apreciată pentru muzică, pentru compozitori. Nu ne lipsește nimic. Asta încerc să zic. Avem tot două mâini. Nu avem de ce să nu ne putem afirma.

O furtună

O furtună