Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

mari români

Satul românesc, îndeosebi cel ardelean, a fost rareori mai bine descris în literatură decât în operele lui Ioan Slavici, scriitorul care ne-a dat Moara cu noroc sau Mara. În binecunoscutele sale opere, el creează, din cuvinte magistral alese, tablouri fidele ale vieții de la țară, descriind comportamentul oamenilor, credinţa lor, îmbrăcămintea sau gesturile. Atenția pentru aceste importante detalii a fost remarcată, bineînțeles, de către George Călinescu, ce spunea că Slavici este un „instrument de observație excelent” al mediului rural. Ioan Slavici (1848-1925) s-a născut în satul Șiria din Arad și a fost scriitor, jurnalist și pedagog desăvârșit, activități pe care le-a „slujit” cu pasiunea ce-i este cunoscută posterității.

Deși a fost un copil firav, firea năvalnică a scriitorului nu l-a „ținut locului”, el fiind maestru al năzdrăvăniilor, la fel ca și Ion Creangă: spărgea ferestrele vecinilor, arunca pietre în cuiburile rândunelelor, ațâța câinii pe la garduri, se urca pe caii altora, fura fructe din curțile oamenilor (deși nu ducea lipsă de ele acasă) sau dispărea cu zilele, fără veste, înnoptând pe la rude sau stând în jurul focului cu băieții ieșiți cu vitele la pășune. Tatăl său nu îl pedepsea, dar mama îl ținea din scurt, pentru a face din el „om între oameni”.

Pe parcursul vieții sale de licean, Slavici a fost nevoit să se angajeze drept preceptor și să ofere meditații copiilor repetenți ai aristocraților, pentru a se întreține.

„Am trăit timp de un an în mijlocul unor oameni care toate serile se-ntrebau cum au să-și petreacă ziua de mâine. Ieșeam când călare, când în trăsură la plimbare, făceam din când în când excursiuni mai lungi, jucam cărți ori biliard, ieșeam – după sezon – la vânătoare, luam parte la mese mari și la serate dansante”, a notat scriitorul despre acea perioadă a existenţei sale. Însă, el a fost și un om care a călătorit mult și care a avut grijă să aibă în permanență în jurul său intelectuali, pe care îi observa neîncetat.

Prietenia cu Eminescu, definitorie

Şi cum cine se aseamănă se adună, autorul Morii cu noroc a legat o prietenie strânsă cu Mihai Eminescu, vizibilă atât la nivel sufletesc, cât și la nivel literar. Între ei nu au existat niciodată dispute generate de orgoliul scriitoricesc, cât o emulaţie extrem de fructuoasă pentru cultura autohtonă. Cei doi „titani” ai literaturii române s-au cunoscut la Viena în 1869, când Slavici l-a remarcat pe Eminescu – la acea vreme, poetul lucra la traducerea operei lui Kant – la un curs de economie națională, crezând despre el că este un albanez sau un persan „copt înainte de vreme”.

„Un om de o veselie copilăroasă care râdea din toată inima, încât ochii tuturor se îndreptau asupra lui. În clipa următoare se încrunta, se strâmba or îşi îndrepta capul cu dispreţ. Cea mai mică contrazicere îl irita, muzica de cele mai multe ori îl supăra, şuirătura-l făcea să se cutremure, ori şi ce scârţâietură îl scotea din sărite”, a scris Slavici despre Eminescu, în cartea Amintiri.

De nu mai puțin de cinci ori, scriitorul a fost închis pentru conținutul articolelor sale, iar experiența este consemnată în lucrarea „Închisorile mele”

Reveniţi în spaţiul românesc, cei doi au locuit o vreme împreună la București, dar modul de viață al poetului era mult diferit de cel al prietenului său: „Îi băteam în perete, el stingea lumânarea şi se liniştea, dar era de rea credinţă şi nu se culca. Aprindea din nou lampa şi începea să bodogănească. Mă sculam atunci, mă duceam la el şi îl rugam să mă lase să dorm. Eu eram din ce în ce mai stăruitor şi el se făcea tot mai îndărătnic şi zicea că abuzez de afecţiunile lui şi-l terorizez”.

Jurnalism asumat, chiar și din spatele gratiilor

Ioan Slavici a fost și un jurnalist reputat, el ocupând multă vreme – precum Eminescu – funcţia de redactor la ziarul Timpul din Bucureşti, după care a fondat la Sibiu ziarul Tribuna. Activitatea sa jurnalistică, incomodă pentru autorităţile timpului, i-a produs lui Slavici multe neplăceri: în România, el a fost închis pentru că s-a crezut că este spion austro-ungar, iar în Austro-Ungaria a fost închis sub pretext că ar fi fost naționalist român. De nu mai puțin cinci ori, scriitorul a fost închis pentru conținutul articolelor sale, iar experiența este consemnată în lucrarea Închisorile mele, publicată cu cinci ani înainte de moartea sa.

Familia este cheagul social şi simţământul familial este obârşia celui patriotic

Chiar dacă a fost dedicat trup şi suflet muncii sale, Ioan Slavici a fost un om care a pus, întotdeauna, familia la loc de cinste în viața sa.

„Familia este cheagul social şi simţământul familial este obârşia celui patriotic. De când trăiesc oamenii pe faţa pământului, totdeauna şi pretutindeni s-au bucurat de obşteasca iubire şi de încredere cei ce ca fii, ca soţi, ca părinţi şi ca fraţi au fost oameni cumsecade – şi dispreţuiţi, urgisiţi, osândiţi cu toată asprimea au fost cei ce şi-au nedreptăţit părinţii, soţia, copiii, ori fraţii, i-au minţit, i-au amăgit, i-au înşelat, ori i-au asuprit în orişice fel“, a mai scris el în Amintiri.

Acasă, Ioan Slavici și-a creat un obicei din a curăța ridichile de coajă și de a le mânca cu sare și ulei de măsline și, la fel ca mulți alți scriitori pe care contemporaneitatea îi apreciază, fuma foarte mult. Slavici nu a renunțat nici pe patul de moarte, în 1925, la acest viciu, rugându-și soția să-i aprindă o țigară. La scurt timp după ce țigara s-a stins, a murit și scriitorul. El a dorit să fie îngropat în orașul Panciu, unde locuia fiica sa, refuzând cimitirul Bellu din București, unde odihnesc mulți scriitori români.

Ioan Slavici este, alături de Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale și Ion Creangă, unul dintre marii clasici ai României. Scriitorul a lăsat moștenire romane, comedii, nuvele, povești pentru copii, care oglindesc dragostea sa pentru țară și pentru literatură, dar sunt şi expresia unei înalte moralităţi. Romanul Mara a fost cel care i-a adus recunoașterea ca romancier, dar și nuvelele Popa Tanda, Pădureanca, Budulea Taichii sau Moara cu noroc i-au adus laurii meritați.

Poate una dintre cele mai faimoase nedreptăți petrecute în lumea științei este cea produsă savantului român Nicolae Paulescu (1869-1931), cel care fost vitregit de mult râvnitul Premiu Nobel pentru fiziologie și medicină în anul 1923. Distincția a fost acordată canadienilor Frederick Grant Banting (1891-1944) și John J.R. Macleod (1876-1935), pentru descoperirea insulinei, deși românul Paulescu publicase mai înainte, în paginile unei reviste internaționale, un articol despre obținerea unui extract similar, pe care l-a numit pancreină.

Nicolae Paulescu s-a născut la București, unde a urmat studiile preuniversitare, pentru ca, mai apoi, să le urmeze pe cele academice la Paris, obținând nu mai puțin de trei doctorate – în medicină, știință și în chimie biologică. A profesat, vreme de câțiva ani, ca medic în Franța, însă a preferat să se întoarcă în țara natală, refuzând o carieră universitară pe meleaguri străine. S-a întors în țară, deși putea să stea în Franța.

În România, Paulescu a fost profesor universitar la Facultatea de Medicină, punându-și semnătura pe un tratat de fiziologie în trei volume, demn de toți laurii (1919-1921). Cu toate că activitatea științifică remarcabilă a savantului român atinge mai multe domenii, Paulescu este cunoscut în special pentru descoperirea tratamentului de bază al diabetului, anume hormonul numit pancreină, echivalentul insulinei. În luna iulie a anului 1921, în cadrul unei ședințe a Societății de Biologie, medicul a prezentat rezultatele cercetării sale și, o lună mai târziu, și-a publicat studiile în revista Archives Internationales de Physiologie, care apărea simultan în Franța și în Belgia. Munca a fost răsplătită cu brevetul de invenție „Pancreina și procedura fabricației sale”.

Cine l-ar fi văzut discret, rece, tăcut, nu și-ar fi dat seama de opera pe care acest om o avea în urma sa

Însă descoperirea sa a rămas îngropată, pentru că în 1923, cei doi canadieni deja evocați au fost cei care au primit Premiul Nobel pentru descoperirea insulinei. Nicolae Paulescu, afectat – pe bună dreptate – de nerecunoașterea meritelor sale, s-a adresat mai multor foruri academice, dar și Comitetului Nobel. Dar nemulțumirile sale nu au avut sorți de izbândă, medicul murind fără să fie îndreptată greșeala.

„Profesorul Paulescu, care a trăit ca un mucenic și a murit ca un sfânt, înfățișează în chipul cel mai expresiv pe învățatul român, așa cum îl fac cele mai bune tradiții ale țării noastre. Cine l-ar fi văzut discret, rece, tăcut, nu și-ar fi dat seama de opera pe care acest om o avea în urma sa. A trebuit ca moartea să dezlege pe prietenii cei mai de aproape, pe ucenicii cei mai credincioși, pentru ca revelația să se producă și să se cunoască numărul și însemnătatea descoperirilor lui”, afirma istoricul Nicolae Iorga despre savant, potrivit crestinortodox.ro.

După dispariția lui Nicolae Paulescu, un fost discipol al său, Ionel Pavel (1897-1991), a încercat timp de aproape patru decenii (!) să-i obțină recunoașterea post-mortem. Abia în 1969, directorul Institutului Nobel, Arne Tiselius, a răspuns unei scrisori din partea acestuia. „După cum știți, decernarea Premiului Nobel lui Banting și Macleod a fost criticată de mulți, mai ales că Bert nu a fost inclus. După părerea mea, Paulescu merita de asemenea să i se decerneze Premiul. După câte știu, Paulescu nu a fost propus oficial, dar Comitetul după decernarea Premiului Nobel ar fi putut, firește, să mai aștepte un an”, notează cartea Mică Enciclopedie a României pentru Copii (Editura Art Educațional, 2016, 368 pagini).

Nicolae Paulescu, blamat pentru antisemitism

Unele voci spun că Premiul Nobel l-a ocolit pe omul de știință român pentru atitudinea antisemită pe care a afișat-o ori de câte ori a avut ocazia. Ba mai mult, în 1922, el a înființat, alături de A. C. Cuza, Uniunea Națională Creștină, al doilea partid din Europa care a adoptat zvastica drept simbol. Îndârjirea lui s-a concretizat în publicarea a numeroase cărți, broșuri și articole care semnalau „pericolul” evreiesc și francmasonic.

Un mare om de știință, nerecunoscut de către contemporani pentru descoperirea epocală a insulinei, românul Nicolae Paulescu rămâne simbolul savantului de talie mondială, care a îmbrățișat o ideologie profund nocivă.

Foto deschidere: montaj după Mică Enciclopedie a României pentru Copii

Mai puțin cunoscut în rândul tinerilor de astăzi, Constantin Rădulescu-Motru (1868-1957) este un român ce poate fi oferit de model. Născut în comuna Butoiești, din județul Mehedinți, Constantin Rădulescu-Motru a fost filosof, psiholog, pedagog, om politic, dramaturg, director de teatru, academician și președinte al Academiei Române. El este recunoscut drept unul dintre creatorii sistemului filosofic din România. Însă nu numai pentru meritele și distincțiile sale academice este prezent Rădulescu-Motru în conștiința românilor, ci și pentru promovarea dragostei și a respectului pentru țară. Acestea ies la iveală în lucrarea sa Românismul – Catehismul unei noi spiritualități (București, editura Fundația pentru Literatură și Artă «Regele Carol II», 216 pagini, 1936), din care Matricea Românească vă oferă, mai jos, extrase.

„Suntem români: să avem curajul să ne cunoaștem ce suntem și să ne prezentăm lumii așa cum suntem. Până astăzi n`am avut acest curaj. Întreaga noastră vieață socială a fost întrețesută cu iluzii. Am adoptat legi civile și politice nepotrivite tradiției noastre; am organizat un învățământ public inutil marei majorități a poporului; am imitat tehnica burgheză de producție economică în care nici însușirile poporului nu se pot valorifica; am făcut tot ce ne-a stat în putință ca să ne falsificăm tradițiile și aptitudinile dăruite de natură. Cu un scop bine intenționat, fără îndoială: am crezut că așa ne vom europeniza mai repede. Ne-am crezut obligați să fim pe placul Europei. Europa însă, prin noua sa spiritualitate, ne desleagă de această obligație. Ea ne cere să fim ceea ce suntem: pe rădăcinile noastre proprii; cu destinul nostru propriu.

Iluziile ne-au costat prea scump; astăzi nu le mai putem suporta. Avem în fruntea instituțiilor publice prea mulți funcționari pe care nu îi putem plăti. Căci la iluziile noastre acești funcționari au mai adăugat și poftele lor. Un ministru de Stat la noi nu poate trăi în condiții modeste ca orice ministru de Stat european. De asemenea, cei mai mulți dintre reprezentanții burgheziei noastre, constatând că industria și comerțul nu le rentează, au alergat la bugetul Statului. Toți posesorii de diplome, în mare parte desrădăcinați din mediul lor părintesc, au alergat tot la bugetul Statului. Așa că echilibrarea acestuia a ajuns să fie un chin fără sfârșit.

Ne-am crezut obligați să fim pe placul Europei. Europa însă, prin noua sa spiritualitate, ne desleagă de această obligație. Ea ne cere să fim ceea ce suntem: pe rădăcinile noastre proprii; cu destinul nostru propriu

În timp ce am rătăcit pe drumul acestor iluzii, am uitat cu desăvârșire interesele vitale ale totalității noastre ca neam. Sănătatea populației sărace, a țărănimii, este în suferință. Avem un procent de mortalitate înspăimântător. Țara s`a prefăcut într`un imens azil de boale sociale. Mor în ea oameni cu zile, din neîngrijire și din sărăcie. Apoi cultura satelor am început-o deandoaselea. Cu preoți lăsați să trăiască din practica obiceiurilor păgâne; cu învățători, pregătiți pentru vieața de oraș și veșnic la pândă ca să prindă o transferare sau o detașare; cu o administrație aservită intereselor politice de partid; cu o justiție scumpă, complicată și risipitoare cu zilele muncitorului dela țară; în sfârșit, în condiții vitregi cum nu se poate face o cultură de sat. Și culmea rătăcirii: când realitatea iese la lumină câteodată prin manifestări care descoperă în toată goliciunea deșărtăciunea iluziilor noastre, în loc de a ne pune cenușe pe cap și a căuta o îndreptare, din lașitate ascundem realitatea sub laude ipocrite.

Românismul nu înseamnă laudă ipocrită

Vechiul ideal al naționalismului era tocmai o încurajare pentru aceste laude ipocrite. Recitească cineva numai literatura naționaliștilor noștri din secolul trecut. Nu se găsește în ea o critică fie cât de ușoară măcar la adresa trecutului sau a obiceiurilor poporului nostru. Naționaliștii noștri sunt toți panegriști. Ei laudă tot. Găsesc că nu este popor pe lume, mai inteligent, mai artist, mai religios, mai curajos, mai muncitor, ca cel românesc. Iluzionarea este ridicată de ei la rangul unui principiu de Stat. Poporul trebuie mai întâi iluzionat asupra firii sale, pentru ca să aibă încredere în viitorul lui de aur. Cine nu practică acest principiu este un defăimător al poporului, un cosmopolit, un trădător. Așa au fost considerați contimporanii lor: un Caragiale, un Titu Maiorescu și un Petre Carp”, a scris intelectualul.

Recitească cineva numai literatura naționaliștilor noștri din secolul trecut. Nu se găsește în ea o critică fie cât de ușoară măcar la adresa trecutului sau a obiceiurilor poporului nostru. Naționaliștii noștri sunt toți panegriști. Ei laudă tot. Găsesc că nu este popor pe lume, mai inteligent, mai artist, mai religios, mai curajos, mai muncitor, ca cel românesc

Rădulescu-Motru mai este de părere că dezolarea este o stare de spirit cronică în spațiul românesc, față de cel al altor popoare europene: „Din această cauză însă și întinderea pe care o are decepționismul la noi. Niciun popor european nu numără atâția decepționați cât numără poporul nostru. Unde te întorci îi găsești. Tinerii sunt decepționați de bătrâni; bătrânii de tineri. Toți se privesc și se judecă între ei prin prisma iluziunilor înșelate.

Românismul nu se întemeiază pe iluziuni, pentru ca pe urmă să fie silit să se apere prin laude ipocrite. El se întemeiază pe constatări de fapt. Științele biologice și psihologice pun astăzi la îndemâna oricui destule mijloace prin care se pot măsura și clasifica aptitudinile unei totalități sociale. Aceste științe au putința să ne desvălue în mod sincer, atât gradul de vitalitate, cât și scăderile pe care poporul nostru le are. Vorbăria naționalistă, cât ar fi de frumoasă, nu prețuește cât raporturile științifice, în care sunt date: proporția inteligenților față de mediocri și imbecili; proporția sănătoșilor față de bolnavi; a nașterilor față de cazurile de moarte.

Românismul – Catehismul unei noi spiritualități, de C. Rădulescu-Motru, o declarație de dragoste - susţinută de raţiune - pentru țară

Românismul – Catehismul unei noi spiritualități, de C. Rădulescu-Motru, o declarație de dragoste – susţinută de raţiune – pentru țară

Inteligența, creația artistică și producția economică nu cresc sub farmecul iluziunilor bine ticluite, ci ele își au evoluția lor naturală care se poate ceti și prevedea din cifrele statistice ale omului de știință. Religiozitatea este o recomandație sigură pentru o cultură înaltă. Omul se înalță deasupra bestialității prin virtualitatea pe care i-o pune în suflet sentimentul religios. Dar acest sentiment religios trebuie constatat cu adevărat. El nu se confundă cu sentimentul de turmă, pe care îl au fricoșii și animalele. La el nu se poate apela ca la un instrument de ură. Religia unește, nu separă. În epoca vechiului naționalism, sentimentul religios servea de cele mai multe ori ca instrument de ură.”

Românismul nu apelează la ură, cum nu apelează nici la iluzie. El apelează la sentimentul realității. Românismul este o spiritualitate venită să justifice o ordine realistă

Filosoful consideră că un naționalism sănătos, precum acela pe care îl promovează, presupune onestitatea românilor cu ei înșiși: „Românismul nu apelează la ură, cum nu apelează nici la iluzie. El apelează la sentimentul realității. Românismul este o spiritualitate venită să justifice o ordine realistă. Această spiritualitate cere, dela acela care o împărtășește, curajul de a auzi și de a spune adevărul pe față. În primul rând de a privi sincer în conștiința sa: de a nu se minți pe sine însuși.

Cei mai mulți români nu au curajul sincerității cu ei înșiși

Cei mai mulți dintre noi, chiar dintre aceia care se zic naționaliști, n`au acest curaj. Încercați de propuneți cuiva de a se lăsa să i se măsoare inteligența și caracterul și veți vedea ce rezistență opune. Sunt părinți cari se opun să fie examinați copiii lor, chiar din punct de vedere medical, darămite din punct de vedere psihologic. De ce această rezistență? Fiindcă toată lumea crede că, desvăluindu-și inteligența și caracterul așa cum sunt, se va găsi în inferioritate față de ceilalți. Aceasta era mentalitatea vechiului naționalism. Arată-te mai grozav decât ești, pentru a ocupa locul pe care nu-l meriți!

Românismul nu are o ideologie, pregătită gata, cum o are socialismul și în genere toate concepțiile utopice; Românismul este spiritualitatea, care va înlesni pregătirea acestei ideologii de acum înainte; în orice caz, care va opri pe conducătorii Statului românesc să urmeze pe drumul greșit de până astăzi.”

Prezentul extras face parte din volumul „Românismul – Catehismul unei noi spiritualități”, editat în 1936 la București, la editura „Fundația pentru Literatură și Artă «Regele Carol II»”, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA

Marii scriitori români au fost și oratori desăvârșiți, Barbu Delavrancea fiind un exemplu elocvent în acest sens. Mai jos, Matricea Românească vă oferă discursul dramatic, rostit de către acesta într-un moment de cumpănă pentru țară.

Multor tineri le este, poate, dificil să creadă că autorul nuvelei „Hagi-Tudose” a fost, pe lângă un nume mare din manualele lor școlare, un avocat și un orator reputat. Faima lui Barbu Ștefănescu Delavrancea, construită în principal jurul prozei sale, a fost ajutată și de calitățile lui oratorice, care aveau tăria de a schimba idei și de a șlefui caractere.

Grație acestui talent al lui Barbu Delavrancea, și procesele la care el pleda constituiau un spectacol în sine, așa cum l-a descris Eugen Lovinescu, după ce a asistat la o expunere de-a prozatorului: „Cuvintele zburau învălmășite, icoanele ropoteau, frazele se desfășurau șerpuitoare. Largi priveliști se deschideau: graiul românesc se lumina de o podoabă nebănuită”.

Avem același dor, aceleași dureri, aceleași aspirațiuni

Însă, într-un discurs la Academia Română (entitate al cărei membru era Delavrancea) din luna septembrie a anului 1916, scriitorul a vorbit, în contextul Primului Război Mondial, nu despre drepturile omului sau despre lege, ci despre importanța unității românilor.

„Cronicari și istorici – moldoveni, ardeleni și munteni – necontenit cu aceeași grije: să nu uităm că suntem același neam, cu aceeași tulpină. Etnicește am mâncat și sorbit sămânța străină scuturată de o parte și de alta a munților. Ne-am lipit de Carpați când au năvălit valurile invaziilor și ne-am sculat iarăși, după cutremure care păreau că ne îngroapă, cu aceeași conștiință întărită că suntem români și creștini. Ne-am păstrat aceeași limbă, fără deosebiri profunde, fără dialecte, așa, ca moțul din Ardeal să înțeleagă pe munteanul de la Dunăre și pe plăieșul din Moldova. Suntem o ființă pe care Carpații nu o despart, ci o întregesc. Avem același dor, aceleași dureri, aceleași aspirațiuni. (…) Un neam nu piere prin siluire, ci numai prin abdicare. Și noi n-am abdicat nici la trecut, nici la conștiința națională.”

Vrem Carpații cu tot podișul lor, unde ne-a așezat împăratul Traian ca să fim veghe și strajă civilizațiunei romane împotriva hoardelor de barbari năvălitori

În cadrul aceleiași cuvântări, Barbu Delavrancea a subliniat, cu măiestria-i cunoscută, motivul pentru care românii se avântă în luptă.

„Noi n-am intrat în haosul acestui măcel pentru cuceriri, ci pentru desrobiri… Noi nu vrem ce nu este al nostru, ci vrem unirea cu frații noștri din Ardeal, din Banat și din Bucovina. Vrem Carpații cu tot podișul lor, unde ne-a așezat împăratul Traian ca să fim veghe și strajă civilizațiunei romane împotriva hoardelor de barbari năvălitori. Noi nu ne croim cu sabia o patrie nouă, ci ne-o întregim. (…) Și vom avea de suferit, și vom suferi muți de admirație în fața jertfelor. Și vom avea de plâns, și ne vom înghiți lacrămile. Și nu ne va covârși durerea, hotărâți să biruim în numele sfintei cauze a neamului nostru”, a punctat avocatul și prozatorul, în discursul consemnat de volumul Istoria oratoriei la români (Editura Teșu, București, 2007, 311 pagini).

Barbu Ștefănescu Delavrancea (1858-1918) a fost scriitor, avocat, un mare orator și primar al Capitalei. Născut în București, scriitorul era descendentul unei familii de ciobani vrânceni. El a învațat să citească de la un diacon al Bisericii „Sfântul Gheorghe Nou” și, în timp, talentul și capacitatea de asimilare i-au fost recunoscute de către dascălii săi. În conștiința românilor, Barbu Delavrancea (semnătură aleasă pentru a exprima afecțiunea față de acest ținut) este cunoscut mai ales datorită activității sale literare, celebre fiind nuvela „Hagi-Tudose” și trilogia moldovenească („Apus de soare”, „Viforul” și „Luceafărul”).

Foto deschidere: istorie-pe-scurt.ro

Elisabeta Lipă este unul dintre sportivii români care au scris istorie în disciplina sa. Matricea Românească vă oferă, mai jos, povestea ei extraordinară.

O descriere obiectivă și seacă a canotajului spune că acesta este un grup de sporturi nautice, care se practică în ambarcațiuni puse în mișcare cu ajutorul vâslelor sau al ramelor. Practicarea canotajului are un rol pozitiv în mobilitatea articulară și a coloanei vertebrale, favorizând o dezvoltare armonioasă a corpului. Însă cuvintele de mai sus nu sunt suficiente pentru a expune cu fidelitate complexitatea acestui sport ce necesită forță, suplețe, coordonare și un grad ridicat de efort fizic.

Dacă descrierea scurtă a canotajului sugerează faptul că majoritatea celor care-l practică sunt bărbații, simpla menționare a numelui Elisabetei Lipă demontează orice astfel de gând.

Născută în județul Suceava, în 26 octombrie 1964, Elisabeta Lipă este un Scorpion ce are, în palmaresul său, numeroase distincții de importanță internațională. Întreaga sa activitate i-a adus, în urmă cu 17 ani, titlul de cea mai bună canotoare a secolului XX, oferit de Federația Internațională de Canotaj.

Puțini și-ar fi imaginat că adolescenta dintr-un sat sucevean, care nu știa nimic despre canotaj, va cuceri această lume, graţie unei selecţii de rutină la 15 ani, la liceul „Mihai Eminescu” din Botoșani, unde era elevă. Astăzi, cea care a învățat „de teamă că ar putea rămâne cu sapa” se mândrește cu o longevitate competițională internațională de 22 de ani (între 1982 și 2004), mai rar întâlnită. Sportiva a absolvit, în 1997, cursurile Facultății de Educație Fizică și Sport și, continuându-și studiile, a obținut în 2009 titlul de Doctor în educație fizică și sport. Anul 2000 i-a adus, pe lângă recunoaşterea internaţională deja evocată, şi Ordinul Național „Serviciul credincios” în grad de comandor, pentru pregătirea și rezultatele excepționale dovedite.

Pe cei care nu sunt la curent cu momentele când România a triumfat pe podiumurile internaționale, îi informăm că Elisabeta Lipă a obținut, de-a lungul carierei sale, cinci medalii de aur, două de argint, una de bronz la Olimpiade și că a fost de 25 de ori campioană a țării noastre. Deloc surprinzător, maestra emerită a sportului este cel mai laureat sportiv din istoria țării, ea fiind și portdrapelul României la două Olimpiade, în 2000 la Sydney și în 2004, la Atena.

Cine spune că poţi să faci performanţă fără sacrificii, în orice domeniu, nu numai în sport, este departe de adevăr

Mai mult, comisarul șef de Poliție Elisabeta Lipă din Ministerul Administrației și Internelor a fost înaintat, în 2004, la gradul de chestor de Poliție (echivalent cu cel de general).

Lipă, care a debutat la vârsta de 19 ani, la Jocurile Olimpice de la Los Angeles (1984), a mărturisit, în urmă cu câțiva ani, că succesul său fulminant a fost posibil numai prin muncă, respectiv sacrificii.

„Cine spune că poţi să faci performanţă fără sacrificii, în orice domeniu, nu numai în sport, este departe de adevăr. Renunţările mele sunt enorme. Dar le-am acceptat, mi le-am asumat şi le-am făcut cu un singur scop: să ies campioană! N-a fost uşor să stau departe de soţ şi de copil, când eram în cantonament, dar rezultatele au fost pe măsură.”

Elisabeta Lipă, sportiva noastră de aur, rămâne un model pentru generaţii de români care vor să îmbrăţişeze performanţa în orice domeniu.

Oamenii senini și simpli știu, de cele mai multe ori, atunci când au în fața ochilor o demonstrație de sinceritate. Poate de aceea, demagogia, devoalată cu rară măiestrie de către Caragiale în scrierile sale, a devenit un fenomen pe care românul – și nu numai – îl consideră omniprezent în lumea celor care își doresc să-și conducă semenii.

Însă, în istoria țării noastre, există multe exemple de oameni care și-au dat frâu liber gândurilor și s-au exprimat cu sinceritate și cu talent oratoric în fața concetăţenilor. Această „îndrăzneală” le-a adus celor care atacă fără teamă – în public – cele mai dureroase hibe ale societății atât simpatie, cât și furie din partea contemporanilor.

Un nume ce merită evocat atunci când se discută despre marii români care s-au făcut remarcați și prin oratorie este ziaristul şi omul politic Barbu Catargiu (1807-1862). Ca orator, el era cunoscut drept un improvizator prin excelență, care își construia discursurile pe baza intuiției și a realității care înconjura, la acea vreme, românii. Spre deosebire de liderii de astăzi, care au în spate o echipă de oameni ce le compun discursuri adesea bombastice și fără valoare, Catargiu a fost un om care nu-și contura cuvântarea în liniștea unui cabinet, ci pe loc, acolo unde i se cerea intervenția. Temperamentul său nu-i îngăduia să piardă vremea cu introduceri, el „sărind” la subiectul care-l frământa, după cum dovedesc şi rândurile ce urmează.

Să zicem dar ca Biserica noastră: «Ceea ce Dumnezeu a unit, oamenii să nu mai îndrăznească a despărți!»

„Unirea s-a făcut. Această unire este simțită de aceste două popoare de mai mult timp decât ne putem noi aduce aminte; dar, de au simțit-o nu s-a făcut, de s-a făcut, n-a ținut decât un moment. Într-adevăr, cei din veacurile trecute, fură bărbați care încercară împreunarea națiilor despărțite în două. Dar fu în zadar; și de aceasta, e lesne de înțeles. Aceste mijloace erau în duhul veacurilor lor, era conchista, puterea materială. Puterea veacului în care trăim este puterea morală, a înțelepciunii, a cuvântului, a înfrățirii, pentru unirea naționalităților.

Unirea noastră dar de astăzi se face sub scutul înțelepciunii și înfrățirii; și înțelepciunea ne vine de la Dumnezeu; înfrățirea între oameni este unul dintre cele mai de căpetenie comandamente ale religiei noastre. Să zicem dar ca Biserica noastră: «Ceea ce Dumnezeu a unit, oamenii să nu mai îndrăznească a despărți!»; nu. Dar ca să ne asigurăm contra unei asemenea primejdii, nu este destul unirea între țările surori; ne trebuie unirea și între fiii ei. Așa numai vom consolida pentru veacuri marele fapt de astăzi; așa numai vom păstra locul nostru între națiile Europei, unde ne aflăm de astăzi înscriși.

Ba din contră, acea binecuvântare a străbunilor noștri, ce ne privesc din sânul veșniciei, se va preface într-un blestem; și sunt în drept de a zice că cel ce va mai îndrăzni de astăzi înainte a mai arunca tăciunele discordiei între noi, să aibă blestemul nostru și al urmașilor noștri; el va avea hula și blestemul chiar al națiilor ce ne privesc”, au fost vorbele lui Barbu Catargiu, rostite la 11 decembrie 1861, pentru unirea definitivă.

Nu este destul unirea între țările surori; ne trebuie unirea și între fiii ei

Discursul a fost atât de înflăcărat, încât a stârnit până și admirația adversarilor politicianului, iar aplauzele zgomotoase nu au contenit.

„Acum ne cunoaștem mai bine. Până aci voiam toți aceleași lucruri, numai mijloacele de a ajunge ne despărțeau. Acum, pe drapelul nostru, înaintea căruia să fim toți îngenunchiați, să scriem astăzi: «Toate pentru țară, nimic pentru noi!» Să trăiască România!”, și-a încheiat Catargiu cuvântarea memorabilă, consemnată în volumul Istoria oratoriei la români (Editura Teșu, București, 2007, 311 pagini).

Barbu Catargiu (1807-1862), descendent dintr-o veche familie de boieri, ziarist, politician, a fost primul șef de guvern al țării noastre. El a urmat cursurile școlii grecești de la Măgureanu, după care a plecat, la fel ca mulți alți intelectuali ai timpurilor sale, la Paris. Reîntors în țară, Catargiu a luat parte la Unire și a salutat cu sinceritate unirea celor două Principate dunărene, la 11 decembrie 1861. Primul-ministru a fost asasinat în 20 iunie 1862.

Foto deschidere: adevarul.ro

Unitatea și promovarea luptei pentru păstrarea valorilor țării nu sunt idealuri de ieri. De la vechii domnitori ai României, până la intelectualii de astăzi, se militează pentru o țară autentică și mândră pentru ceea ce este.

Dar, într-o vreme când instaurarea globalizării a devenit un deziderat general, identitatea nu poate fi păstrată decât prin evocarea exemplelor puternice și de necontestat din propria istorie. Într-o astfel de situație, este imperios necesară amintirea lui Nicolae Titulescu (1882-1941), faimosul diplomat şi intelectual de marcă ce a pledat, în cadrul unui discurs, pentru românismul înțeles ca o matrice națională care ne poate asigura un loc fruntaș printre celelalte popoare ale lumii.

„Un stat nu poate să rămână neutru decât atunci când n-are de cerut; un stat nu poate rămâne neutru atunci când are revendicări de impus, atunci mai ales când le-a și formulat! Aceasta ar însemna sau că nu e în stare să cucerească ceea ce pretinde că e al său, ceea ce e umilitor până la durere, sau că a renunțat de bună voie la idealul lui, ceea ce e absurd până la nebunie! Nu se poate ca ceea ce a conceput mintea omenească, ca ceea ce a simțit inima românească, să nu poată înfăptui energia românească. Dar nimic nu slăbește mai mult energia ca așteptarea, nimic nu o uzează mai sigur decât neîntrebuințarea, nimic, în schimb, nu aprinde până la paroxism ca conștiința ei că-i tare și considerată!”, au fost vorbele lui Titulescu, rostite în cadrul discursului de la mitingul național din Ploiești, din 1915.

Nu se poate ca ceea ce a conceput mintea omenească, ca ceea ce a simțit inima românească, să nu poată înfăptui energia românească

Omul de stat a susținut această cuvântare cu prilejul unei mari întruniri populare din 1915, menite să exprime dorința larg împărtășită ca România să abandoneze politica de neutralitate și să se angajeze alături de Aliați în Primul Război Mondial, pentru a urmări și înfăptui reîntregirea țării.

„Sau românismul se va dovedi a fi o forță civilizatoare de prim ordin și atunci va triumfa, sau românismul se va dovedi a fi fost numai marca unui egoism laș și hrăpăreț și atunci el va pieri, cum va pieri pe urma acestui război tot ce n-are reazim în drept și jertfă! Dar ce zic? Românismul să piară? Nu e oare în fiecare din noi dorința de jertfă? Nu e oare în fiecare din noi revoltă pentru nedreptate, dezgust pentru asuprire? Nu dorm în sângele nostru strămoșii cari așteaptă ceasul de a fi deșteptați în mărire? Nu, nu va pieri românismul pe urma acestui război; vor pieri numai aceia cari nu s-au arătat vrednici de dânsul!”, a grăit marele diplomat în discursul său, consemnat în volumul Istoria oratoriei la români (Editura Teșu, București, 2007, 311 pagini).

Nicolae Titulescu (1882-1941), profesor, deputat, ministru, personalitate de seamă a politicii internaționale, a studiat Dreptul la Paris. Titulescu revine în țară și devine membru al Baroului Ilfov, precum și principalul colaborator al avocatului Take Ionescu. Fiind și membru activ al Academiei Române, el s-a remarcat și ca un orator înnăscut, obținând pe această cale succese atât în țară, cât și peste hotare.

Din păcate, a spune că un geniu nu a fost, la vremea sa, apreciat și înțeles de către contemporani, ci numai post-mortem, a devenit o realitate amară a României. Astăzi, ne cinstim valorile prin simpozioane, depuneri de coroane la mormintele îngrijite în preajma comemorării lor, dar în timpul vieții, aceste genii erau socotite drept „incomode” pentru viziunea lor.

Despre scriitorul Ion Luca Caragiale (1852-1912) s-a spus că era „ultimul ocupant fanariot în România”, când el nu era decât un om care știa să facă haz de necaz – o virtute a românilor – și să inspire o neîncetată bună dispoziție. Scriitorul, filosoful și omul de cultură Andrei Pleșu a dezvăluit publicului, în week-end-ul recent încheiat, o suită de lucruri mai puțin cunoscute despre „veselul Caragiale”, în cadrul conferinței Teatrului Național București (TNB), o instituţie culturală aflată sub patronajului marelui dramaturg supus discuției.

„Mai bine închiriam Sala Palatului”, a glumit Ion Caramitru, directorul TNB, la vederea Sălii Studio pline până la refuz de către românii avizi de cultură.

E uimitor că dramaturgul deținea, în materie de comunicare, atâtea registre, la un nivel atât de înalt

În debutul conferinței, Pleșu a recunoscut cu modestie faptul că „are dificultăți” în a discuta despre Caragiale, așa cum are oricine vorbește despre un personaj pe care-l apreciază. Însă, intelectualului i-ar fi plăcut să-l cunoască sau chiar să bea cu scriitorul român. Cu toate că românii știu cine a fost Nenea Iancu, folosesc în limbajul colocvial replici din operele sale și îi cunosc umoru-i unic, puțini știu detalii despre viața celui care a devenit un mare om de cultură grație unei virtuți rare: era un autodidact însetat de cunoaştere.

Andrei Pleșu, vorbind despre personalitatea lui Caragiale, la conferința TNB

Andrei Pleșu, vorbind despre personalitatea lui Caragiale, la conferința TNB Foto: Florin Ghioca / TNB

„Nu e clar dacă el și-a terminat liceul. A făcut, la început, la o biserică în Ploiești, niște pregătiri culturale cu preotul de acolo, apoi la un gimnaziu din Ploiești ceva clase gimnaziale, apoi se pare că și ceva la București, dar tot nu e clar. Apoi a făcut un an sau doi de studii de mimică și declamațiune la o școală de teatru. (…) A ajuns să știe românește cum puțini știau la vremea aia, a ajuns să știe franțuzește cum puțini știau la vremea aia, dintre cei fără școală, și să-și facă o cultură, cu ajutorul unor prieteni mai învățați, extrem de solidă”, a spus Andrei Pleșu, continuând prin a evoca vorbele lui Macedonski care, deși avea o „gură rea”, spunea despre Caragiale că era un om extrem de cultivat.

Ştia franţuzeşte mai bine decât francezii!

O situație care confirmă vasta cultură și inteligență ale lui Caragiale a avut loc la Berlin, unde scritorul și-a petrecut, în exil autoimpus, ultimii ani din viață.

„E uimitor că el deținea, în materie de comunicare, atâtea registre, la un nivel atât de înalt. Cât era la Berlin, a fost vizitat de unii și de alții, iar printre ei era și Le Corbusier (1887-1965), marele arhitect. La vremea aceea, el era foarte tânăr și făcea turul lumii. Băieții de familie bună aveau bani ca să facă, la 18 ani, o călătorie în jurul lumii. În jurnalul lui, Le Corbusier spunea: «Am cunoscut un român, Ion Luca Caragiale, care știa franțuzește mai bine decât mine»”.

Geniul lui Caragiale nu a rămas în stare latentă, motiv pentru care recunoașterea nu a întârziat să apară. Astfel s-a făcut că, la numai 36 de ani, dramaturgul a fost numit, prin decret regal, director general al teatrelor. Dar visul frumos nu a durat decât un an, deoarece s-a produs o „situațiune” clasică în CV-urile scriitorilor și oamenilor de cultură români: „A trebuit să plece în anul urrmător, și-a dat demisia pentru că au început să-l înjure toți”.

Lui Caragiale nu i-a displăcut experiența de cârciumar

Lui Caragiale nu i-a displăcut experiența de cârciumar Foto: destepti.ro

Au urmat o serie de încercări de a activa în mediul cultural, care nu i-au reușit lui Caragiale. Colac peste pupăză, acestuia i s-a refuzat un premiu al Academiei (cu 20 de voturi „împotrivă” și cu 3 „pentru”), unul dintre motivele deciziei fiind acela că scriitorul „prea ia totul peste picior”, contemporanii săi descriindu-l cu răutate drept imoral, antinațional, fanariot. Personalitatea și opera caragialiană păleau și deveneau “ieftine”, în comparație cu cele ale prietenului său Mihai Eminescu.

Tragicul nu a ocolit însă viața lui Caragiale, el trecând prin experiențe prin care niciun părinte nu își dorește: i-au murit două fetițe, când nici nu împliniseră doi ani, din cauza tusei convulsive, păcătoase la acea vreme.

Mai remarcat la berărie, decât în domeniul cultural

Refuzat de contemporanii care nu-l înțelegeau, Caragiale a pătruns, pentru a-și asigura traiul, în lumea comerțului.

„În 1893, a deschis o berărie în strada Gabroveni. Macedonski a protestat, spunând că e «inadmisibil ca un scriitor cu talentul domnului Caragiale să ajungă în situația să fie cârciumar». Dar lui Caragiale nu i-a displăcut. Ba mai mult, a fost remarcat mai mult în acest domeniu, decât în domeniul cultural. Dovadă că, la 1 decembrie în același an, a fost primit în Societatea Internațională a Chelnerilor din București. Din care a fost exclus după un an, pentru neplata cotizațiilor. Dar nu s-a descurajat. În 1894, anul următor, a deschis altă berărie, Berăria Academică «Bene Bibenti» de pe strada Sfântul Nicolae din Șelari. În anul următor, a fost șeful restaurantului din Gara Buzău.” Dar încercările de a susține o afacere în lumea cârciumarilor nu s-au sfârșit, Caragiale mergând și la Iași, fără succes, pentru a se reîntoarce în Capitală și a deschide berăriile „Cooperativă” și „Gambrinus”.

La 1 decembrie 1893, Caragiale a fost primit în Societatea Internațională a Chelnerilor din București. Din care a fost exclus după un an, pentru neplata cotizațiilor 

Finalmente, datorită unei moșteniri, Caragiale reușit să se stabilească la Berlin, pentru a-și petrece ultimii opt ani din viață. Chiar dacă era departe, în toți acești ani a făcut nu mai puțin de 20 de drumuri în România și comanda frecvent, de la cârciumile din București, bunătăți care nu se găseau în Germania.

“A murit subit, la 60 de ani, efect al faptului că era un fumător înrăit. La autopsie”, potrivit lui Pleşu, “medicul a spus: «Nu am văzut creier așa frumos, dar nici scleroză așa de avansată». Cu acest trist prilej, țara și-a revenit. Ministerul de Interne a deschis un credit de 22.000 lei pentru aducerea în țară a trupului neînsuflețit al marelui dramaturg, pentru înmormântare. Coșciugul a fost depus într-un tren de marfă, a ajuns la București, dar nimeni nu a bănuit, nici șeful trenului, ce era în vagonul cu pricina. S-a zvonit că ar fi fost Caragiale. Au venit prietenii și l-au dus la Bellu. Ne plac geniile naționale moarte. Suntem mari iubitori de parastase. Omul viu ne incomodează, dar cel mort, mai ales dacă e glorios, începe să devină «frecventabil și muzeal». Caragiale încercase tot, câte berării putea să deschidă ca să supraviețuiască?”.

Eternul şi fascinantul Caragiale

După moartea sa, în mod previzibil, fiecare regim care a urmat a încercat să-l preia și să și-l asume. Astăzi, Caragiale este omniprezent în cotidianul românesc, și există în situații cu care ne confruntăm zilnic. Unul dintre motivele pentru care memoria sa este încă vie în conștiința națională este acela că dramaturgul a fost cu mult înaintea epocii sale, de aceea contemporanii săi nu l-au înțeles.

Finalul conferinței TNB a fost marcat de sesiunea de întrebări din partea publicului

Finalul conferinței TNB a fost marcat de sesiunea de întrebări din partea publicului Foto: Florin Ghioca / TNB

Drept dovadă, redăm un text de-al lui Caragiale, pe care Andrei Pleșu l-a recitat la conferința de la TNB, pentru auditoriu:

„Noi, românii suntem o lume în care, dacă nu se face ori nu se gândește prea mult, ne putem mândri că cel puţin se discută foarte mult. Într-o țară ca a noastră, unde când afirmi ceva nu ți se cer și dovezi, unde spiritul public nu are niciun element serios de control, mai ales asupra luptelor ivite pe tărâmul științei de stat, reaua credință este de multe ori o bună temelie pentru clădirea unei frumoase reputațiuni.

Ca să treci cel mai curat, n-ai decât să ponegrești cu, ori fără drept pe alții, ca să te crează lumea om cinstit și de treabă, n-ai decât să ocărăști și să osândești în vileag purtarea altora, chiar dacă dânșii au o bună purtare, și mai ales în cazul acesta! Dacă vrei să înșeli lumea, a zis un filosof, înșal-o gros, că subțire nu se prinde. E mult numai până să-ți faci o reputație frumoasă, și în urmă poți fără griji să săvârșești însuți păcatele de care osândeai odată pe alții buni nevinovați.”

Ilustrație deschidere: metamorfoze.wordpress.com

Mirajul unei vieți mai bune peste hotare, peste Ocean chiar, atrăgea românii încă de acum un secol. În ciuda credinţei că exodul – în special cel intelectual – reprezintă un fenomen al contemporaneității, există mărturii care infirmă această idee. De exemplu, Țara Tuturor Posibilităților părea a fi garanţia unui trai mai bun chiar și pentru tinerii anilor ’40 ai evului trecut.

Binecunoscutul om politic și doctor în Drept Iuliu Maniu (1873-1953) le-a transmis, în cadrul unui discurs susținut la București în anul 1946, tinerilor emigranți români în America, faptul că era foarte important ca ei să se gândească „necontenit” la țara lor de origine, la neam, dar și la trecutul „căznit în robii, în lupte neîncetate pentru existență, în primejdii fără sfârșit și în sărăcie”.

„Aduceți-vă aminte de frumusețile leagănului vostru, de munții măreți, de pădurile vesele, de întinderile mănoase, de satele modeste, străjuite de bisericile vechi, în care s-au rugat și trecuții strămoși ai voștri, cerând mântuire pe seama Neamului Românesc. Aduceți-vă necontenit aminte că aici trăiesc frați și nepoți ai voștri, care încă duc grea luptă pentru ca, deasupra țării, să se risipească cu totul nourii îndărătnici și să coboare binecuvântarea dreptății și a libertății” a îndemnat Iuliu Maniu, într-una din tulburele zile ale lui ianuarie 1946 (cuvinte incluse în volumul „Istoria oratoriei la români”, Editura Teşu, Bucureşti 2007, 311 pagini).

Astăzi, Academia Română încearcă să prevină plecarea tinerilor școliți în țară pe meleaguri mai mănoase. Demersurile similare din trecut, demarate tot de către intelectuali, s-au concretizat în cuvinte bine alese, care au sădit înlăuntrul tinerilor semințele dragostei pentru Patrie.

Ați mers în țara deasupra căreia strălucește cea mai mare comoară a oamenilor și a neamurilor – cea de care Neamul Românesc a avut atât de puțină parte până acum: Libertatea

„Zeci de ani v-am văzut plecând, rând pe rând, spre Țara Făgăduinței. V-am petrecut din Ardealul nostru robit pe atunci, cu gândul duios cu care ia drumul lumilor pline de soare și de căldură. Zeci de ani v-am privit peste întindere de continent și mări, luptând, muncind și reușind, așa cum privește din aceeași bătrână casă strămoșească, părintele spre fiii care și-au găsit așezări noi, mai largi și mai îmbelșugate. Ați mers în țara deasupra căreia strălucește cea mai mare comoară a oamenilor și a neamurilor – cea de care Neamul Românesc a avut atât de puțină parte până acum: Libertatea”, a mai spus Maniu, în discursul amintit.

Lipsit de ipocrizie, omul politic nu le-a insuflat tinerilor dorința de a trata America, țara ce le-ar fi îndeplinit visurile, cu superficialitate și cu interes pecuniar, ci le-a atras atenția că trebuie s-o respecte.

„Dar tot atât fără încetare, ridicați-vă gândul și încălziți-vă inima spre patria voastră nouă. Nici o recunoștință a voastră nu va fi prea mare pentru a răsplăti generozitatea ei. Nicio jertfă a voastră nu va fi prea grea, dacă o veți aduce pentru sprijinirea înaltelor ei ținte.”

Iuliu Maniu (1873-1953), om politic român, președintele Partidului Național Român și al Partidului Național Țărănesc, deputat, ministru, prim-ministru, doctor în Drept, și-a efectuat studiile la Cluj, Budapesta și Viena. Încarcerat de comunişti, a trecut în nefiinţă la Sighet, în 1953.

Foto deschidere: romanialibera.ro

Pentru că la Eminescu se merge ca la o icoană, oglindă mereu fidelă şi actuală a spiritului nostru, Matricea Românească va publica, săptămânal, extrase din cele mai importante scrieri – fie ele literare, politice, economice, sociale sau filosofice – ale primei figuri a culturii româneşti. Nota editorului: a fost respectată grafia originală.

Repaosul de Duminecă

Cînd lași toate celea în seama libertății și prin urmare a egoismului omenesc, nu va fi bine. De multe ori în Anglia s‘a desbătut întrebarea, dacă n‘ar fi bine să se lucreze Duminicile, și se găsise economiști cari să calculeze, ce pierderi însemnate are industrialul engles prin ținerea sărbătorilor. O fericire, că biserica e acolo îndestul de puternică, pentru a resista unor asemenea tentative împotriva săracului, asigurîndu-i și acestuia partea sa de odihnă și bucurie într‘o lume, pe care Scriptura o numește cu drept cuvînt „Valea plîngerilor”.

La noi, în țara absolutei libertăți, este însă cu putință, ca lucrătorul să nu se bucure nici de Duminecă, nici de sărbătoare, să nu se bucure nici de răgazul, pe care Scriptura îl asigură până și animalelor. Mania de a trata pe om ca simplă mașină, ca unealtă pentru producere, este întîiu tot ce poate fi mai neomenos; al doilea desastroasă prin urmările ei. Căci vita de muncă se cruță la boală, i se măsoară puterile, nu se încarcă peste măsură, pierderea ei e egală cu cumpărarea unei alteia, încît interesul bine-înțeles al proprietarului, este cruțarea.

La om lucrul se schimbă. Poate să se stingă în bună voie…, se va găsi totdeauna altul la loc, căci nevoia e o dăscăliță amară, care primește orice condiții. În alte țări sînt societăți pentru apărarea animalelor, de sine înțelegîndu-se că religia și organisarea socială îi asigurează omului zilele sale de odihnă, – la noi însă nu va fi minune, dacă vom vedea tratîndu-se organismul cel mai nobil de pe pămînt cu o lipsă de cruțare, de care sînt ferite și organismele cele inferioare.

La noi, în țara absolutei libertăți, este însă cu putință, ca lucrătorul să nu se bucure nici de Duminecă, nici de sărbătoare, să nu se bucure nici de răgazul, pe care Scriptura îl asigură până și animalelor

Ne-a trebuit această espunere pentru a caracterisa soarta lucrătorilor din fabrica regiei monopolului tutunurilor. Muncind 12 – 14 ore pe zi, aceste zile lungi și negre nu sînt întrerupte nici de Duminici, nici de sărbători, încît chestiunea socială atît de ventilată în Europa, trebuie s‘o revedem la noi în forma ei cea mai crudă.

Iată dar materialul de oameni, supus acestui tratament:

  • 200 de lucrătoare.
  • 10 tăetori cu mașina a (i) tutunului prost.
  • 3 tăetori cu mașina a (i) tutunului bun.
  • 2 care desfac tutunul cu trompa.
  • 1 amestecător.
  • 1 tăetor de hârtie.
  • 3 privighitori ai lucrătorilor.
  • 3 amploiați superiori.
  • 1 diurnist.

Iată dar 224 de oameni, a patra parte dintr‘o mie, care nu cunosc nici sărbătoare, nici altă odihnă decît somnul.

Se poate că regia, cîștigând puțin sau nimic din toată afacerea, să fie silită de a întrebuința asemenea mijloace, pentru a se susținea; dar nouă ni se pare că soarta „dividendelor” e cu mult mai puțin importantă decît aceea a omului, chemat să le producă.

Onor. primărie, care cu drept cuvînt a ordonat respectarea Duminicilor și sărbătorilor din partea comercianților, ar trebui să ordone aceeași respectare din partea fabricilor. Să nu uităm că trăim într‘un stat creștin, că numai Chinesul n‘are sărbători, pe cînd religia creștină, a celor „desmoșteniți”, li asigură și acestora partea lor de bucurie în lume.

O altă chestiune, care privește numai administrația orașului nostru, este că lucrătoarele, pornind noaptea de la fabrică pe șoseaua din valea Bahluiului, sînt expuse obrăzniciei stîlpilor de cafenele, care tocmai în vremea eșirii fetelor din fabrică găsesc că primblarea pe întunecoasele uliți e foarte aerisitoare. De aceea ar trebui ca felinarele să fie mai dese și mai cu seamă să fie aprinse, asemenea nici presența unui număr mare de sergenți de noapte nu e de prisos.

 

Foto deschidere: Eminescu, după o fotografie din 1879-1880

Prezentul extras face parte din volumul “Mihai Eminescu – Opere Complecte”, editat în 1914 la Iaşi, editura “Librăria Românească”, parte a colecţiei Bibliotecii “Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA

„Eminescu - Opere Complecte”, o comoară între coperte

„Eminescu – Opere Complecte”, o comoară între coperte

Cele mai importante scrieri ale lui Mihai Eminescu vor fi, săptămânal, prezente pe Matricea Românească

Cele mai importante scrieri ale lui Mihai Eminescu vor fi, săptămânal, prezente pe Matricea Românească

Unul a fost un geniu militar şi diplomatic, calităţi care i-au permis să se menţină pe scaunul de domnie timp de 47 de ani neîntrerupţi. Celălalt a fost un geniu al gândirii, ceea ce l-a făcut pe Gottfried Wilhelm Leibniz să-l numească “rege între filosofi şi filosofi între regi”. Ce ne învaţă Ştefan cel Mare şi Sfânt şi Dimitrie Cantemir, într-un reportaj special Matricea Românească la Chişinău.

Dacă am spune că în vechea urbe românească a Chişinăului nu există decât Ştefan cel Mare şi Sfânt, nu ne-am înşela. Ştefan este omniprezent: de la statui emblematice la tablouri monumentale în muzee, mergând până la bancnotele pe care, fără excepţie, chipul marelui domnitor este reprezentat, regele moldav este ubicuu. Situaţia nu s-ar putea prezenta altfel nici în Muzeul de Istorie a Moldovei, din localitate.

O sală dedicată Evului Mediu e dominată de un tablou aparţinându-i lui Eugen Maximovici, închinat personalităţii care a marcat istoria românilor. Pe pânza veche de 110 ani, Ştefan e reprezentat maiestuos: în plinătatea forţelor, cu mâna dreaptă pe paloş, coroana “în mâna stângă” şi cu o privire pe cât de hotărâtă, pe atât de luminoasă. E privirea omului care vede mai departe de sine însuşi. Pe vremuri, marii oameni se agăţau de sabie şi de cuvântul dat, azi domnii închipuiţi se agaţă de scaune prea puţin domneşti. Ştefan ne învaţă diferit.

“Este o lucrare realizată în anul 1907, e un tablou care îl reprezintă pe Ștefan cel Mare, cel care vine la putere, atunci când puterea era aruncată ca o minge, de la un os domnesc la celălalt. A știut să stea în fruntea țării și nu numai să o apere de dușmani puternici, în perioada respectivă, dar și să o ridice la o nouă treaptă, fâcând din ea acea poartă a creștinătății atât de respectată în epocă, ipostază pe care, cu regret, urmașii săi n-au reușit să o perpetueze”, remarcă Natalia Popovici, şeful Secţiei de Relaţii publice şi Educaţie muzeală de la Muzeul Naţional de Istorie a Moldovei.

Cum se explică, totuşi, cultul lui Ştefan cel Mare observabil la Chişinău? “Ştefan a rămas, peste timp, o mare personalitate. Este de notat că, şi în perioada sovietică, atunci când nu toţi domnitorii primeau recunoaştere, se studia despre Ștefan. Iată că despre el am învățat în perioada dată. În plus, avem monumentul situat în inima orașului. Este dezvelit în anul 1928, în jurul aniversării a 10 de ani de la unirea Basarabiei cu România. Autor a fost Alexandru Plămădeală, unul dintre marii sculptori de la noi.

Acest monument este un simbol, un loc unde se adună lumea, unde își dă întâlnire, unde se depun flori de diferite sărbători. Ștefan dintotdeauna a fost o personalitate, și faptul că timp de 47 de ani a stat în fruntea țării înseamnă că a știut să se ciocnească cu marii sultani ai Imperiului Otoman. O asemenea longevitate, luptele pe care le-a dus, amintindu-i sultanului turc că nu el este centrul Pământului, îl fac nemuritor”.

Pe vremuri, marii oameni se agăţau de sabie şi de cuvântul dat, azi domnii închipuiţi se agaţă de scaune prea puţin domneşti. Ştefan ne învaţă diferit

Ce caracteristică a personalității sale l-a ținut atât de mult pe scaunul domnesc? “Cred că era un diplomat, până la urmă. Ştia să tragă de frâu atunci când trebuia și în partea care trebuia. L-au mai ajutat perseverența, curajul. Dar era și ferm – cum spune cronicarul, «vărsa și sânge nevinovatu». Dar după cum ne-am convins, de-a lungul istoriei, uneori e nevoie și de duritate ca să supraviețuim. Eşti dur azi, ca mâine să fie mai bine. Duritate, nu în sensul de a nimici vieţi, ci de a lua hotărâri ferme în momentul potrivit și în locul potrivit.”

În Muzeul de Istorie de la Chişinău, în faţa căruia străjuieşte lupoaica de pe Capitoliu, şi care primeşte regulat expoziţii itinerante de la Iaşi şi de la Bucureşti, se găsesc mai multe piese de echipament militar, dintre care două tunuri datând din vremea lui Ştefan.

“Se pot admira cămaşa de zale, coiful, arbaleta, halebarda, spada, toate datând cu secolele XV-XVII. Sunt piese din echipamentul militar, utilizate de către ostașii domnitorilor atunci când mergeau să-și apere ființa națională. Acest punct”, spune cu umor şi tâlc Natalia Popovici (foto jos), “a fost întotdeauna pe «ordinea de zi», pe întreaga perioadă a Evului Mediu. De la Orheiul Vechi vin și cele două tunuri pe care le avem prezente în expoziție. Sunt descoperite mai recent. La Orheiul Vechi se fac săpături începând cu anul 1947, adică de peste jumătate de secol. Mai sunt și surprize. Mai «aruncă», din când în când, câte ceva acest vulcan stins, mai ridică la suprafață. Așa că nu știm – Orheiul Vechi poate să ne uimească în continuare.

Tunurile au fost descoperite la sfârșitul anilor ’90, de către o grupă de arheologi care făcea săpături pe teritoriul cetății și al palatului Pârcălabului. Atunci au fost ridicate la suprafață cele două piese de artilerie, care sunt o raritate nu numai în spațiul nostru, ci și în întreg spațiul românesc. Până la descoperirea în cauză, erau cunoscute patru astfel de piese, care se află în România. Acestea două sunt puţin mai evoluate, ca tip. Apare întrebarea: erau lucrate aici? Erau aduse din altă parte? Gândul ne poartă spre Lituania, spre arealul polono-lituanian. În plus, mai vin specialiștii cu ipoteza că poate este o captură de război a lui Ștefan, din anul 1497, atunci când a avut marea luptă din Codrii Cosminului. Se mai spune că unul dintre ele este original, și că celălalt este o copie. Poate că a fost făcută în Polonia, sau turnată la Orheiul Vechi. Ca lungime sunt identice, ca greutate, variază – unul are 26 de kilograme, celălalt 31.”

Tun din timpul lui Ştefan cel Mare, cel mai probabil o captură de provenienţă polonă, în Muzeul Naţional de Istorie a Moldovei

Tun din timpul lui Ştefan cel Mare, cel mai probabil o captură de provenienţă polonă, în Muzeul Naţional de Istorie a Moldovei

Românii (şi nu numai) din Chişinău sunt avizi de istorie. Dacă, în 2015, instituţia s-a bucurat de circa 73.000 de vizitatori, în 2016, cifra s-a ridicat până la 106.000, ne-au precizat oficialii instituţiei. “Importantă este continuitatea în a propune noi expoziţii atractive. Așa se menţine interesul, și se cultivă gusturile.”

Dacă Ştefan cel Mare şi Sfânt îi va cuceri prin exemplul de fermitate, vizitatorii superbului Muzeu din Chişinău vor fi seduşi şi de forţa spiritului. Aici pot fi admirate şi câteva cărţi vechi şi valoroase, purtând semnătura altui mare domnitor dar şi om de cultură moldav, Dimitrie Cantemir, respectiv a fiului său, Antioh.

”Nu am putut trece cu vederea activitatea marelui cărturar – mai puţin timp domnitor – , filosof, muzicolog, compozitor, Dimitrie Cantemir, cel care a trăit, cu întreruperi, timp de 22 de ani, la Poarta otomană și cunoștea îndeaproape istoria otomanilor.

Avem în expoziție două cărți ale sale, ce țin de istoria turcilor. Una este Sistema religiei mahomedane, o ediție din anul 1722, făcută în Rusia în timpul vieții – remarcabil, pentru că în timpul vieții au fost editate puține cărți ale cărturarului. Iar cea de-a doua datează din 1745. A fost făcută la Hamburg, în Germania, datorită străduințelor feciorului său, Antioh Cantemir, care a fost ambasadorul rușilor în Londra și în Paris, unde apare cartea în engleză și în franceză, iar mai apoi în germană”, a depănat istoria, pentru Matricea Românească, oficialul instituţiei.

“Cantemir era considerat unul dintre marii turcologi ai timpului. În 1714, când devine membru al Academiei din Berlin, va fi numit de către Leibniz «rege între filosofi, dar și filosof între regi». Este, cu siguranță, cea mai luminată minte din perioada respectivă, și rămâne un exemplu și până în prezent. Prin scrierile sale, adeseori ne îndeamnă să părăsim lenevia. Aceasta sună și contemporan, ca o povaţă să ne aplecăm spre carte.

Operele lui Dimitrie Cantemir au reprezentat un punct de referinţă în cultura epocii sale, după cum atestă şi imaginile alăturate

Operele lui Dimitrie Cantemir au reprezentat un punct de referinţă în cultura epocii sale, după cum atestă şi imaginile alăturate

Dimitrie şi Antioh Cantemir, două spirite deopotrivă româneşti şi universale

Dimitrie şi Antioh Cantemir, două spirite deopotrivă româneşti şi universale

Era un om universal. În afară de scrierile sale ce țin de geografie, de descrierea Moldovei, de momente ale vieții politice, de creșterea și descreșterea Imperiului Otoman, de sistemul religiei mahomedane, Dimitrie a inventat note muzicale pentru turci, a scris muzică. Una dintre piesele sale a servit drept imn pentru Imperiul Otoman. Aș spune că, atunci când ești trădat, ar urma să urăști omul – dar turcii au înțeles că este o personalitate, este un geniu și l-au apreciat la justa lui valoare. Cartea respectivă a fost reeditată de cinci ori până în 2002. Se bucură de un interes aparte până în prezent, deoarece Dimitrie Cantemir s-a bazat pe izvoare originale, întrucât a avut acces la arhiva otomană, la biblioteci, și avea legături cu multă lume «cu greutate» în perioada respectivă.”

Excepţia care confirmă regula că "natura se odihneşte pe urmaşi": Antioh Cantemir, aici expus ca autor al "Satirelor" în Muzeul Naţional de Istorie a Moldovei

Excepţia care confirmă regula că “natura se odihneşte pe urmaşi”: Antioh Cantemir, aici expus ca autor al “Satirelor” în Muzeul Naţional de Istorie a Moldovei

Despre Antioh Cantemir, autorul Satirelor, Popovici apreciază că “l-a moştenit pe tatăl său, venind astfel în contradicție cu fraza care spune că natura se odihnește pe urmași. Aici avem contrariul, deoarece a fost și el o personalitate, a fost fondatorul literaturii satirice ruse, și a scris, fiind ambasador, un Tratat unde spunea – și cred că este corect ceea ce spune – că «putem vorbi copiilor multe, dar numai prin exemple proprii vom face, vom mișca roata înainte și îi vom determina să facă lucruri frumoase și bune în această viață».”

Una dintre piesele lui Dimitrie Cantemir a servit drept imn pentru Imperiul Otoman. Aș spune că, atunci când ești trădat, ar urma să urăști omul – dar turcii au înțeles că este o personalitate, un geniu

Poate părea bizar de ce figuri nobile, princiare, conducători de state, aveau preocupări filologice. Răspunsul este, însă, simplu şi invită la emulaţie.

“Un om ambițios poate să facă lucruri mari în viață. Ambițios, în sensul frumos al cuvântului, deoarece ambițiile sunt variate. Cum spune Constantin Gane, în lucrarea sa, Trecute vieți de doamne și domnițe, «Aveau ceva Cantemireștii aceștia, curgea ceva în sângele lor ce îi făcea nemulțumiți de tot și de toate». Numai în felul acesta dorești să îmbunătățești lucrurile și în așa mod te miști înainte. Dimitrie a avut întotdeauna ideea scuturării jugului otoman, de aceea a și făcut acel tratat cu țarul rușilor, Petru I. După nereușita de la Stănilești, însă, a fost nevoie să se retragă departe de pământurile care l-au născut. A fost unul dintre sfetnicii apropiați ai țarului. Însă gândul lui a fost mereu acasă.

A plecat în lumea umbrelor devreme, la 50 de ani. Putea încă să creeze, putea încă să lase multe și multe alte lucrări de care să se bucure astăzi urmașii. Să dea Dumnezeu să le cunoaștem și pe cele scrise!”.

Boala spiritului: «Aveau ceva Cantemireștii aceștia, curgea ceva în sângele lor ce îi făcea nemulțumiți de tot și de toate»

Boala spiritului: «Aveau ceva Cantemireștii aceștia, curgea ceva în sângele lor ce îi făcea nemulțumiți de tot și de toate»

Nu putem decât să o aprobăm pe experta Muzeului de la Chişinău, căci istoria românilor, se vede treaba, este o sursă nesfârşită de modele de verticalitate şi neatârnare…

În ianuarie 1869, cu ocazia unui banchet organizat în cinstea sa, omul politic Ion C. Brătianu a susținut un amplu și revelator discurs, punctând în cadrul acestuia mai multe „condițiuni trebuincioase unei societăți pentru a prospera”.

Deloc suprinzător, multe dintre ideile expuse auditoriului de către Brătianu ar putea fi repetate și României anului 2017, întru conștientizarea faptului că națiunea și-a dorit dintotdeauna unitatea și s-a mândrit cu valorile sale, iar „condițiunile” din monolog pot fi însușite și aplicate cu încredere și astăzi.

Omul politic și-a început vasta și marcanta cuvântare de la 8 ianuarie 1869 prin a sublinia că el se mândrește cu graiul românesc și cu faptul că ai săi compatrioți sunt uniți prin limba vorbită, dar și prin tradițiile și credințele care îi fac oameni statornici și devotați.

Acel care nu știe o să fie stăpânit de cel ce știe

„Nicăieri în Europa, d-lor, nu se văd mai multe milioane de suflete care să vorbească aceeași limbă, fără dialecte, care – deși sunt forme locale, oarecum deosebite – să aibă aceleași tradițiuni, aceleași credințe și la care, chiar simțămintele de toate zilele ale familiei să se reprezinte tot sub aceeași formă; nicăieri aceasta ca la poporul român. Este un lucru natural, dar inevitabil, ca toți ce compun acest popor să aibă aceleași aspirațiuni, același ideal”.

Toate aceste calități ale României care „înfloresc” în sânul fiecărei familii au – sau ar trebui să aibă – la bază o noțiune pe cât de comună, pe atât de importantă și de discutată: „instrucțiunea”.

Prin ideile sale notabile pentru posteritate, Ion C. Brătianu a dizolvat ideea potrivit căreia dreptul la proprietate, la libertate, la egalitate, la libera exprimare a presei poate exista fără o temelie solidă, care este instrucțiunea. În linii mari, fără educație, eșecul este iminent.

„Dacă însă n-ai instrucțiune, n-ai idee, nu știi să apreciezi. Întreabă un țăran, vorbește-i despre libertatea presei și a întrunirilor și el îți va întoarce spatele, căci n-are idee de ce sunt acestea și este firesc lucru ca, pe cât timp o rămâne în astă stare, acel care nu știe o să fie stăpânit de cel ce știe. (…) instrucțiunea este una din condițiunile indispensabile ale unei societăți. Prin urmare, d-lor, instrucțiune, instrucțiune! – căci fără instrucțiune, fără lumină, nu vom putea realiza nimic; și chiar dacă am putea realiza ceva într-o zi, n-o să putem păstra ce-am făcut, căci vom fi ca un neghiob, căruia îi dai un capital în mână ca să se procopsească și el îl pierde, fiindcă nu știe nici cum să-l facă, nici cum să-l păstreze.

Fără instrucțiune, fără lumină, nu vom putea realiza nimic

În fine, d-lor, instrucțiunea poporului este o condițiune, nu numai de prosperitate, nu numai de mărire, ci este și o condițiune de existență națională”, au fost cuvintele omului politic, incluse în volumul „Istoria oratoriei la români” (Editura Teşu, 2007).

Patriotismul era o noțiune la care mulți mari români, cinstiți astăzi, se aliniau și i se dedicau fără tăgadă. Încheierea discursului lui Brătianu a reprezintat o dovadă mai mult decât grăitoare a faptului că fostul ministru nu ar fi dat înapoi de la apărarea țării sale.

„Dacă însuși tatăl meu s-ar scula din mormânt și-ar veni să lovească naționalitatea mea, patria mea, voi întoarce cu durere ochii… dar îl voi lovi fără cruțare”.

Ion C. Brătianu (1821-1891), om politic, ministru, prim-ministru, scriitor, istoric, a avut un rol de seamă în Revoluția de la 1848. Școlit la Paris, la fel ca mulți dintre intelectualii vremii, Brătianu a susținut cu înverșunare, ori de câte ori a avut ocazia, mișcările favorabile României. Datorită patriotismului său arzător și a diplomației de care se bucura, Brătianu este cunoscut și astăzi drept unul dintre cei mai importanți oameni de stat ai țării noastre.

Ilustrație deschidere: Portretul lui Ion C. Brătianu (1888), de George Demetrescu Mirea Foto: artmark.ro

Când prezentul devine periculos de instabil, nici cei mai indiferenți români nu pot rămân neutri în fața posibilității de a-și vedea țara căzută pradă haosului şi neliniştii sociale. Pentru a înțelege actualitatea, dar și pentru a reflecta cu înțelepciune asupra acțiunilor sau comentariilor lansate pe marginea nemulțumirilor cotidiene, o privire în urmă la episoade din istoria modernă a României reprezintă sursă valoroasă de inspirație. De ce? Pentru că nu s-a modificat decât forma, fondul fiind – din păcate – neschimbat.

O lecție importantă poate fi deprinsă citind – mai ales printre rânduri – discursurile unor oameni politici sau intelectuali ai secolelor XIX-XX, ale căror vorbe sunt prețioase și astăzi. Unul dintre exemple, care se aplică fără echivoc și vremurilor tulburi pe care le trăiește România de astăzi, este cel al omului politic, avocatului și profesorului Grigore Iunian (1882 – 1940). Născut la Târgu Jiu, Iunian a fost, de-a lungul carierei sale, respectat atât de către colaboratori, cât și de către adversarii săi pentru fermitatea cu care și-a susținut convingerile.

Un discurs remarcabil, rămas moștenire posterității, este cel susținut de către acesta cu prilejul reformei agrare și electorale din România anilor ‘20.

„Și domnilor, țara ne va asculta și ne va crede, căci țara de mâine nu va mai fi țara de ieri. Țara a avut să sufere durerile răsboiului, țara a văzut pe cei mai buni fii ai ei pierind, dându-și tributul de sânge și viața lor cu abnegațiune și eroism pentru lărgirea hotarelor și înfăptuirea unității naționale; țara a văzut cum fiii ei cei mai buni mureau nu la hotare salvând onoarea neamului, ci decimați de epidemii… (…) Și atunci, domnilor, țara văzând toate aceste va înțelege, vor înțelege masele profund populare că au în ele putere destulă să guverneze prin ele însele”, a vorbit acesta în fața publicului secolului XX, dar şi a urmaşilor, potrivit volumului „Istoria oratoriei la români” (Editura Teşu, 2007), care a cules cele mai importante și mai puternice discursuri ale românilor exponenţiali.

Sunt foarte adânc îngrijorat de toată situațiunea primejdioasă prin care trecem

Într-o altă luare de poziţie publică, Grigore Iunian și-a prezentat într-un mod curajos părerile față de programul de realizări ale Guvernului țării, în ședința Camerei din 2 martie 1934.

„Eu rămân la locul meu, indiferent de ceea ce s-ar întâmpla… rămân cu înțelegerea mea; rămân cu principiile mele; rămân cu credințele mele pe care le-am apărat cu aceeași statornicie și în mijlocul Dvs., rămân un răsvrătit permanent, care am luptat alături de generoșii din partidul Dvs. când aveam impresia că sunteți în culmea puterii; am plecat pentru o neînțelegere de ordin principal… (…) N-ați înțeles că toate aceste frământări cer o nouă înfățișare și a vieții politice și a vieții economice; ați rămas închiși mai departe, în casa Dvs. întunecoasă, ați rămas îmbrăcați în haina strâmtă a credințelor Dvs. de ieri, care astăzi iau înfățișarea unor prejudecăți… ați putut la un moment dat să vă recâștigați forțele și să înfățișați o nouă speranță în viața noastră politică. (…) Sunt pornit pe povârnișul vieții mele; îmi iubesc țara cum o iubește fiecare din Dvs. Sunt foarte adânc îngrijorat de toată situațiunea primejdioasă prin care trecem: primejdii din afară, stând în amenințările revizioniste care se manifestă din zi în zi, tot mai hotărâtoare, primejdii dinăuntru, trase din acea stare de spirit de nemulțumire, de răsvrătire, care ia în fiecare zi concretizări tot mai periculoase. Nu se poate contesta nici generației noastre, nici generației răsboiului orice merit; cum iarăși ea nu poate revendica pentru ea toate meritele. Avem greșeli pe care suntem datori să le recunoaștem, avem și unele merite, pe care suntem în drept să le cerem recunoscute…”

Avocatul și omul politic și-a încheiat discursul prin vechiul și imuabilul sfat, oferit de către toți românii de bună-credință: să ne înțelegem unii pe alții și să căutăm să reducem împotrivirile, spre binele suprem al României.

Grigore Iunian a fost avocat, profesor, primar la Craiova, politician liberal, senator, deputat de Gorj şi orator român.

Despre Mircea Eliade se știu multe (mai ales după anii `90 au început să iasă la iveală și să fie comentate elemente mai puțin cunoscute și mult mai puțin „confortabile” cu privire la trecutul marelui istoric al religiilor, dar nu este momentul și nici spațiul propice pentru a putea fi puse în discuție elementele controversate ale tinereții lui – discuția fiind una foarte lungă, cu foarte multe ramificații, întinzându-se pe mai multe decenii și neputând fi rezumată în spațiul avut de noi la dispoziție), dar toate lucrurile care se știu sunt pe cât de sigure, pe atât de relative.

Incertitudinile în ceea ce îl privește pe Eliade încep odată cu ziua în care s-a născut și continuă de-a lungul întregii vieți. Născut pe 13 martie 1907 (28 februarie conform calendarului iulian aflat în vigoare în acea perioadă), dar înregistrat de tatăl său cu data de 9 martie pentru a corespunde zilei mucenicilor martiri, viața lui Eliade s-a aflat încă de la început sub semnul unui „misticism”, în zona unui simbolism încărcat de semnificații, pe care a ales să-l dezvolte și continue și el de-a lungul timpului.

Personalitate complexă și care complexează – asta ni se pare cea mai concisă sintagmă prin care poate fi caracterizat Mircea Eliade. Este suficient să aruncăm o singură privire pe lista cărților pe care le-a publicat (beletristică sau literatură de specialitate), la care se adaugă articole, scrisori, jurnale, memorii etc., pentru a ne putea face o idee despre proporțiile pe care le-a dezvoltat ambiția unei personalități proteice (după sintagma impusă de Zoe Petre) – un total de aproximativ 80 de volume. La ceea ce a reușit să realizeze se adaugă o listă și mai lungă de proiecte pe care nu a putut sau nu a avut timp să le ducă la îndeplinire.

Blamat sau adorat, Eliade a reușit să se impună drept un reper de neocolit al culturii române a secolului trecut

Blamat sau adorat, Eliade a reușit să se impună drept un reper de neocolit al culturii române a secolului trecut. Moștenirea lui Eliade la nivel internațional continuă, poziția lui rămânând una centrală în domeniul istoriei religiilor și credințelor religioase, studiile sale făcând parte din bibliografiile obligatorii ale oricărui studiu din domeniul mai sus menționat.

Eliade în perioada "indiană"

Eliade în perioada “indiană”

Riscând să-i facem o prezentare prea lungă sau una prea scurtă, neintenționând să-i diminuăm realizările și nedorind să creăm impresia că vrem să ascundem „părțile întunecate” ale personalității lui, și alegând să nu mergem pe drumul bătătorit al prezentării sale prin intermediul operei pe care și-a construit-o (din care este suficient să prezentăm doar câteva titluri pentru a ne face o idee – Romanul adolescentului miop, Maitreyi, Domnișoara Christina, Nuntă în cer, La țigănci, Pe strada Mântuleasa, Noaptea de Sânziene; Yoga. Nemurire și libertate, Mitul eternei reîntoarceri, De la Zalmoxis la Genghis Han, Sacrul și profanul, Istoria credințelor și ideilor religioase) am ales să facem o listă ce cuprinde informații mai puțin avute în vedere în prezentările generice care i-au fost făcute de-a lungul timpului, informații cu caracter de „curiozități”, definitorii pentru „istoria mică”:

  • Și-a scris toate operele literare în limba română, inclusiv după stabilirea definitivă în străinătate; era modul lui de a se simți aproape de România;
  • A fost căsătorit de două ori: cu Nina Mareș – prima soție, care a murit de cancer în timp ce acesta era reprezentantul României la legația din Portugalia; și cu Christinel Cotescu – pe care a cunoscut-o în Paris și alături de care a fost până la sfârșitul vieții;
  • Și-a pierdut de două ori biblioteca. Prima dată când s-a mutat în Anglia, lăsând totul unui prieten din România (inclusiv jurnale) și a doua oară la Chicago, în urma unui incendiu.
  • În clasa a VII-a începuse să scrie Memoriile unui soldat de plumb, carte în care voia să reconstruiască întreaga istorie a omenirii. Cele trei caiete cu manuscrisul acestui proiect i-au fost încredințate lui Radu Capriel în 1928;
  • Elev fiind, își scurta orele de somn cu câteva minute în fiecare noapte, ajungând să doarmă doar 4 ore (la un moment dat a leșinat, fiind nevoit să oprească pentru un timp experimentele de acest tip), scopul fiind acela de a-și forța corpul să se subordoneze ambițiilor intelectuale;
  • Încă din timpul studiilor, când încă nu se afirmase pe plan internațional, le scria marilor personalități ale lumii (mai ales numelor de referință din domeniul filosofiei și istoriei religiilor) pentru a le cere cărți pe care le dona bibliotecii facultății;
  • O perioadă a călătoriei sale în India a rămas nedocumentată, considerându-se că și-ar fi petrecut-o în Himalaya alături de călugări, experimentând tehnici șamanice;
  • Pentru a putea să reziste ritmului de lucru pe care și-l impusese la maturitate, apela adeseori la „substanțe ajutătoare” (ex.: Pervitin, având rolul de a reduce senzația de teamă și de a crește capacitatea de concentrare – folosit mai ales de soldați în timpului celui de-al Doilea Război Mondial sau în Războiul din Vietnam);
  • Fusese întotdeauna fascinat de enciclopedism: marile personalități ale culturii române pe care le-a avut drept modele au fost Bogdan Petriceicu Hasdeu (voia să facă o ediție completă a operei acestuia și să-i dedice o monografie – unul dintre proiectele rămase neterminate) și Nicolae Iorga (cu care a și purtat o polemică);
  • Prieten cu Carl Gustav Jung, alături de care a participat la o serie de conferințe în Italia;
  • A fost prototipul pentru personajul Radu Grielescu din romanul Ravelstein de Saul Bellow (cu care fusese prieten);

Și-a scris toate operele literare în limba română, inclusiv după stabilirea definitivă în străinătate; era modul lui de a se simți aproape de România

  • Filmul Youth Without Youth al lui Francis Ford Coppola este adaptat după nuvela Tinerețe fără tinerețe (inspirată de basmul preferat al lui Eliade, Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte);
  • Pe lângă romane și nuvele, a scris și teatru (Iphigenia, Coloana nesfârșită, Oameni și pietre);
  • A fost cumnatul lui Ionel Perlea, dirijor și compozitor român;
  • Filmul lui preferat era The Clowns, al lui Federico Fellini;
  • Spre sfârșitul vieții a suferit de artrită, lucru care l-a împiedicat să continue să scrie și să lucreze în ritmul în care fusese obișnuit (grafomania fiind una dintre trăsăturile lui definitorii);
  • A murit în 1986 într-un spital din Chicago, în urma unei congestii cerebrale. A fost găsit de Christinel în fotoliul preferat, zâmbind nemișcat și ținând în brațe cartea Exercices d’admiration a lui Cioran;
  • A cerut să fie incinerat, slujba de înmormântare fiind oficiată de preotul ortodox al bisericii românești din Chicago și de reverendul Brown, rectorul Capelei David Rockefeller din incinta campusului Universității din Chicago, unde fusese profesor;
  • Nu s-a aflat numele persoanei care a donat banii necesari pentru înființarea catedrei „Mircea Eliade” în cadrul Universității din Chicago.

Acestea sunt doar câteva dintre micile lucruri care contribuie la construirea unui portret-robot care să ne permită apropierea de una dintre cele mai „curioase” personalități ale secolului trecut, o apropiere care să ne încurajeze să trecem dincolo de barierele impuse de imensa erudiție cu care reușește Eliade să-și complexeze cititorii sau partenerii de dialog și să încercăm să recompunem matricea acestuia.

Ramona Tănase

Ramona Tănase

Doctor în filologie, cu o teză despre Mircea Eliade (2016) – Facultatea de Litere, Universitatea din București. Absolventă a cursurilor de licență (secția Română-Franceză, 2010) și a programului masteral (Studii literare românești, 2012) în cadrul aceleiași facultăți.
Ramona Tănase

Ultimele postari ale lui Ramona Tănase (vezi toate)

“Doi duşmani primejdioşi avem în faţa noastră”, i se destăinuia Eminescu lui Slavici, prietenul său de epocă vieneză, “răutatea şi prostia omenească. În luptă cu aceşti n-avem ce să discutăm, ci să lucrăm şi mergem înainte”.

Dacă ne temem de prostie, vom tremura în fiecare secundă a vieţii noastre, pentru că ea ne îngheaţă inimile incomparabil mai puternic decât frigul de afară. Dacă ne temem de răutate, vom paraliza, inhibându-ne pornirile nobile de teama judecăţii generale. Aşa cum zăpada nu este (încă) înlăturată din faţa casei cu o aplicaţie mobilă, nici muntele ignoranţei omeneşti nu poate fi demontat prin gesturi goale cu mâna, ci doar prin lucru activ, 167 de ani de la naşterea lui Eminescu.

Puţin ne mai desparte de 15 ianuarie, ziua în care ni-l amintim, fugar, pe cel pe care imaginarul colectiv îl numeşte “poetul naţional”. Evident, românii au probleme mai mari decât aniversarea lui Eminescu – în fapt, au probleme hibernale cât casa de mari. Că monumentalitatea “Luceafărului poeziei” e o axiomă, iar Eminescu e sacrosanct pentru România, acestea se ştiu prea bine. Că există un mit Eminescu, care l-a făcut un soi de animal totemic al culturii româneşti, egalmente nu încape discuţie.

La fel de adevărat e că, punându-l pe un piedestal, mai marii culturii româneşti l-au îngropat cvasi-definitiv pe Eminescu pentru publicul larg. Cineva făcea o observaţie interesantă: suntem poate singurul popor european care are doar un poet naţional – Germania, de pildă, n-ar putea face diferenţă între Goethe, Hölderlin, Brecht, Rilke sau Schiller. Făcând din Eminescu patriarhul culturii noastre şi banalizându-l prin supra-expunere educaţională, atribuindu-i ideologii şi viziuni de care era cu desăvârşire străin, continuă teoria, l-am îngropat pe Eminescu sub un troian de clişee şi de stereotipuri, de fabulaţii care l-ar amuza şi l-ar oripila pe – tautologie – săracul poet.

Eminescu nu vrea laurii noştri, aşa cum nu voia mormânt bogat. Dar, ca orice om de creaţie, ca orice geniu care s-a născut pe pământul românesc sau aiurea, vrea cu prisosinţă un lucru: să-l citim

Eminescu nu vrea laurii noştri, aşa cum nu voia mormânt bogat. Dar, ca orice om de creaţie, ca orice geniu care s-a născut pe pământul românesc sau aiurea, vrea cu prisosinţă un lucru: să-l citim.

Aşa că vă adresez o mică rugăminte: după ce terminaţi hiper-importantele treburi cu lopata, cu răzuitoarea şi cu peria pentru zăpadă, cu antigelul şi cu lanţurile antiderapante, mai faceţi ceva, diseară. “Deszăpeziţi”-l şi pe Eminescu, spaima de decenii a elevilor români şi subiect obligatoriu al examenelor şcolare, şi citiţi-i o poezie.

Sau, dacă vi se pare o treabă prea “romantică” pentru voi, oamenii mari pentru care perfuzia televizorului e suficientă, citiţi-le Eminescu copiilor voştri. Vă asigur că n-o să iasă nici antisemiţi, nici sifilitici şi nici conservatori, ci oameni frumoşi, sensibili la acele lucruri pe care banii nu le pot cumpăra, cetăţeni preocupaţi de binele comun.

Pentru că ăsta e Eminescu: omul care te învaţă că o poezie de dragoste e oricând mai valoroasă decât un cadou luat de Black Friday. Omul care te învaţă că România nu e groapa de gunoi a Europei ori a lumii, ci o naţiune mândră între popoare, cu o demnitate legitimă.

Foto: Statuia lui Mihai Eminescu din faţa Ateneului Român, din Bucureşti, la 11 ianuarie 2017

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

Credința în Dumnezeu reprezintă, fără tăgadă, motorul care pune în mișcare daimonul creației aflat înlăuntrul artiștilor, iar cei mai cunoscuți români care ne-au făcut cinste prin lucrările lor și-au declarat, în memorii și în interviuri, dragostea pentru Creatorul suprem. Un exemplu mai mult decât elocvent îl reprezintă compozitorul George Enescu (19 august 1881 – 4 mai 1955), un mare român, care L-a iubit pe Dumnezeu, și-a iubit țara, și-a iubit soția, iar dovadă simțămintelor puternice care-l mânau în focul creației stau compozițiile de excepție, pentru care este apreciat în întreaga lume. „Nu mi-am servit țara decât cu armele mele: condeiul, vioara și bagheta”, a declarat cu înflăcărare Enescu.

George Enescu, sau micul Jurjac – așa cum îl alinta familia -, s-a născut în satul Liveni-Vîrnav, din Botoșani, iar copilul-minune știa încă de la vârsta de 5 ani că vrea să devină compozitor. Geniul românului ni s-a înfățișat cu mult mai mult: a fost, pe lângă un compozitor desăvârșit, un virtuoz al viorii, pianist, dirijor și pedagog apreciat.

Deprinderile privind cinstirea lui Dumnezeu i-au fost însuflate micului Jurjac încă din fragedă copilărie, întrucât în sânul familiei existau oameni ai Domnului: bunicul său, Gheorghe Enescu, a fost un preot dedicat, care avea o voce de înger, potrivit mărturiilor vremii. Atât credința în Creatorul văzutelor și nevăzutelor, cât și talentul muzical au fost moștenite de micul Enescu. De asemenea, însuși tatăl său a fost înzestrat cu aptitudini muzicale notabile, el fiind trimis de către părinți la Seminarul de la Socola (pe unde a trecut și scriitorul Ion Creangă). Însă, tatăl lui George Enescu a constatat că straiele bisericești nu sunt în consonanță cu personalitatea sa și a decis să devină învățător, după care a preluat funcția de administrator de moșie. Însă, talentul lui George avea să depășească barierele instaurate de ceilalți membri ai familiei sale.

Enescu, românul care a schimbat faţa muzicii universale

Enescu, românul care a schimbat faţa muzicii universale Foto: newsic.fr

Copilăria, definitorie pentru micul Enescu

Copilăria micului geniu a fost una destul de „încorsetată”, în lumina faptului că bucuria venirii sale pe lume s-a „războit” cu teama părinților de a-l pierde și pe el (toți cei unsprezece frați ai săi au murit fie la naștere, fie în primii ani din viață). Acest «glob de cristal» în care se va afla până la vârsta adolescenței a contribuit la conturarea, în spiritul lui Enescu, a unei sensibilități mai rar întâlnite: se ferea de jocurile prea brutale, joaca i se părea o pierdere de timp în detrimentul studiului muzicii, ura vulgaritatea și gălăgia și simțea „un fel de spaimă înnăscută în fața vieții”.

“Dacă aș îndrăzni să mă plâng, aș face-o pentru a spune că nu am fost un copil răsfățat, ci un copil adorat până la exces, până la sufocare. (…) Când mă gândesc la copilărie, simt încă în jurul meu vigilența înspăimântată în care am crescut. Eram ferit de cele mai mici pericole, la cea dintâi alarmă tremurau pentru mine. În această căldură de seră, sufocantă și tensionată, m-am maturizat prea repede. Și, dacă astăzi sunt un bărbat hipersensibil, un fel de jupuit de viu, explicația cred că trebuie căutată în copilăria mea”, avea să i se confeseze compozitorul lui Bernard Gavoty (critic muzical și jurnalist de radio).

George Enescu, un spirit nemuritor

George Enescu, un spirit nemuritor Foto: Mihai Vladu

Mai mult, cuprinsă de spaima de a-l pierde și pe Jurjac, mama acestuia, Maria, a devenit din ce în ce mai credincioasă și a efectuat toate ritualurile, dar și obiceiurile „băbești”. Înainte de nașterea pruncului, ea a trecut pe sub altarul Bisericii toate hăinuțele cu care avea să-l îmbrace pe micuț și, după ce acesta a venit pe lume, prevăzătoarea mamă nu a dat voie nimănui să se apropie de el, rudele cunoscând bebelușul de afară, prin fereastră. De asemenea, primii ani din viață ai singurului copil al familiei au fost vitregiți de orice tovarăși de joacă. “Mama m-a îngrijit cu idolatrie. Cea mai mică indispoziție a mea o prăbușea de durere și spaimă”, a mai rememorat compozitorul.

Toată munca zilnică a familiei Enescu a fost guvernată de credința în Dumnezeu, lucru pe care îl simțeau și cei din jur. Consătenii îi iubeau foarte mult pe tatăl lui George, Costache fiind o fire generoasă: de sărbătorile religioase le oferea mese gratuite sărmanilor, trimitea ajutoare spitalelor și închisorilor, iar la strânsul grânelor, după măcinare, arendașul le asigura tuturor o masă îmbelșugată. La toate aceste dovezi de mărinimie compozitorul a fost martor, drept pentru care, personalitatea sa a fost influențată de gesturile familiei.

Un copil cu talente uimitoare

Copilul George Enescu a fost înzestrat de către Dumnezeu cu abilități remarcabile, în acest context, supranumele de copil-geniu fiindu-i atribuit pe bună dreptate. Astfel, Jurjac avea un auz uimitor, o memorie uluitoare (era suficient să audă o singură dată o melodie, pentru a o putea reproduce cu ușurință și, la maturitate, putea dirija întreaga operă a compozitorului Richard Wagner și cânta pe dinafară nu mai puțin de 62 de volume de Bach), deținea o excelentă memorie vizuală (imediat ce vedea o partitură , o „îndosaria” în minte). Mai mult, Enescu știa să citească, să scrie și să socotească încă de la vârsta de 4 ani, cunoștea notele muzicale la 5 ani, realiza tablouri și desene la 6 ani și vorbea engleza, franceza și germana la 9 ani (!).

Părinții compozitorului au observat înclinația răsfățatului familiei pentru muzică și i-au dăruit o mică vioară cu trei coarde. Cu o luciditate admirabilă specifică omului care știe care îi este menirea, viitorul creator al Rapsodiei Române, supărat că părinții nu l-au luat în serios și că nu a primit o vioară adevărată, a aruncat jucăria în foc! Din momentul în care micuțul a primit prima vioară adevărată, lumea întreagă a stat la picioarele acestui om genial, criticii vienezi numindu-l un Mozart român – la nu mai mult de 11 ani, George Enescu a urcat pe scena sălii Bösendorfer din Viena, moment în care a demonstrat cât de bine stăpânește vioara și pianul.

De-a lungul anilor, succesele au încununat activitatea lui George Enescu, firea lui sensibilă și simțămintele nobile insuflate de către familia sa influențându-i tot parcursul vieții.

Marele compozitor român şi-a întâlnit Creatorul în noaptea de 3 spre 4 mai 1955, după ce vreme de un an a suferit, la Paris, din cauza unei congestii cerebrale, urmate de paralizia parțială.

Discursuri ale marilor români, valabile și astăzi (III). Iuliu Maniu, către tinerii care-și părăsesc țara: „Aduceți-vă aminte de frumusețile leagănului vostru, de pădurile vesele și de satele modeste”

 8 martie 2017 | Embleme
Mirajul unei vieți mai bune peste hotare, peste Ocean chiar, atrăgea românii încă de acum un secol. În ciuda credinţei că exodul – în special cel intelectual – reprezintă un fenomen al contemporaneității, există mărturii care infirmă această idee....

Lucruri mai puțin cunoscute despre arhicunoscutul Mircea Eliade

 31 ianuarie 2017 | Creație
Despre Mircea Eliade se știu multe (mai ales după anii `90 au început să iasă la iveală și să fie comentate elemente mai puțin cunoscute și mult mai puțin „confortabile” cu privire la trecutul marelui istoric al religiilor, dar nu este momentul și nici...

Deszăpezirea lui Mihai Eminescu

 11 ianuarie 2017 | Creație
“Doi duşmani primejdioşi avem în faţa noastră”, i se destăinuia Eminescu lui Slavici, prietenul său de epocă vieneză, “răutatea şi prostia omenească. În luptă cu aceşti n-avem ce să discutăm, ci să lucrăm şi mergem înainte”. Dacă ne temem...
1 2 3 4 5