Atunci când Sfânta Scriptură a fost interzisă în  închisoare, a fost ascunsă de către cei întemnițați în podeaua celulei. Despre aceasta mărturisește părintele Zosima care își amintește : „în podeaua de lemn peste care dormeau deținuții era încastrată ca într-un petic ascunzătoarea săpată în piatră. Aici am descoperit- în pătratul din lemn- Sfânta Scriptură (un obiect interzis)” [1], care va încălzi viața spirituală a celor închiși.  Și părintele Bejan spunea : ,,în pușcării, problemele religioase erau aceleași, dar Cartea ne lipsea. Tânjeam după ea. Și când puteam găsi câteva pagini din Sfânta Scriptură, acestea erau „sorbite” și treceau, cu mii de precauțiuni, din celulă în celulă. Când, la o minuțioasă percheziție – la Aiud în 1955 – a fost găsită o astfel de comoară – nu ne-a îndurerat atât pedepsirea lui Leonid, cât faptul pierderii iremediabile a sfintelor pagini.”[2]

Predicarea învățăturii Evangheliei îi ajută pe deținuți să-și îndrepte lupta pentru o izbândă a dreptății, nu în războiul cu regimul care încerca o nivelare a societății impunând o formă de pseudoegalitate, ci în războiul cu propriul „eu”. Înfrângerea păcatelor și a ispitei, dar și biruința sufletului deținutului închis în fața jugului încarcerării erau subiecte de predică; iar importanța acelora care își asumau responsabilitatea cuvântului era ridicată până la nivelul actului martiric. Astfel, Părintele Gherasim Iscu, stareț al Mănăstirii Tismana, propovăduia pe Hristos în temnița Aiudului unde îmbărbăta și insufla nădejde fraților de suferință. Părintele Constantin Hodoroagă  spunea cu referire la acesta : „pentru mine și cei ce l-au cunoscut, părintele Gherasim a fost un martir. Prin celule prin care a trecut, era cel care păstra moralul ridicat și convingerea de depășire, vorbind foarte frumos despre jertfă.”[3]

Un alt caz este cel al părintelui Dumitru Iliescu-Palanca care era anchetat pentru activismul în mișcarea legionară (deși el nu făcuse parte din aceasta) suferind un tratament specific aplicat acelora care erau marcați cu asemenea „etichetă”. El a trecut prin mai multe lagăre comuniste: Văcărești (august 1948), Jilava (1948), colonia de muncă de la Baia Sprie (1951), colonia de muncă de la Nistru (1954), Penitenciarul de la Aiud (1954), penitenciarul Lugoj și apoi iarăși Aiud (1956), Gherla și colonia de muncă de la Salcia (1962-1963). În aceste închisori a suferit umilințe, multe dintre acestea cauzate de modul său activ de predicare a lui Hristos printre colegii de celulă. Întărim aceasta prin referirea la „un raport de pedeapsă de la Gherla din mai 1956, în care se spune că preotul Palanca, după închidere, a fost găsit făcând predică religioasă cu toată camera. Menționez că nu este prima dată când deținutul face acest lucru, ci a mai fost găsit. Față de aceasta, gardianul propunea suspendarea primirii pachetului pentru șase luni, pentru ca ofițerul superior să ordone: șapte zile izolare.”[4]

Influența mesajului predicii nu se risipește în atmosfera temniței, ci marchează pe cel ce l-a primit pe tot parcursul vieții sale, aducându-l aproape de Dumnezeu prin cuvintele ce îi rămân întipărite în suflet, ca un vector al experienței duhovnicești din celule. Evocăm pe Valeriu Gafencu care slujea predicarea măreției lui Hristos printre deținuți, cu o putere puțin întâlnită în epoca noastră. Ioan Ianolide, prietenul lui de o îndelungată suferință, mărturisea că și după 31 de ani el îl simțea pe Valeriu aproape și împreună se aflau lângă Domnul Iisus.”[5]

Părintele Drăgulin pomenește că „cei care l-au cunoscut și l-au văzut în timpul reeducării propovăduind, încurajând, înălțând sufletește pe cei din jur l-au asemănat cu Apostolul Pavel al zilelor noastre. De aceea bolnavii din alte camere ale sanatoriului se adunau în jurul patului lui și-l ascultau, întărindu-se astfel în încercările pe care le trăiau. Puterea iubirii lui strălucea , nu numai în ceasurile exterminării programate, ci și în întreaga atmosferă pestilențială a bolii și suferinței, când se simțeau aproape aripile morții.”[6]

Predica și convorbirile duhovnicești îi unesc pe deținuți și îi ajută să transforme timpul „mort” petrecut în celulă, dintr-un dușman al sănătății trupului și a sufletului, într-unul al cunoașterii de sine, de ceilalți și de Dumnezeu. Amenințările inactivității și a lipsei comunicării sunt evidențiate de părintele Zosima care amintea un dialog cu unul dintre cei închiși în camere apropiate. Acesta scria: „la o plimbare împreună cu mai multe celule, mi-a șoptit L.M. , din lotul Arad, că vecinul său de celulă, celebrul avocat de pe vremuri Istrate Micescu, n-are nici un alt suport decât aceste știri, pe care le cere avid de la cei cu care se întâlnește: spune-mi dragă, și o minciună, numai spune-mi ceva”[7]

Părintele Mitropolit Antonie Plămădeală mărturisea despre experiența din temnița comunistă, făcând referire și la modul de împărtășire a Ortodoxiei folosind tehnica „conferințelor”, atât cu tematică religioasă cât și laică- „acolo am avut o șansă: într-una din celule, lângă cea în care stăteam eu, era prințul Nicolae Mavrocordat, care își făcuse ingineria în Anglia, și cu care am început să învăț limba engleză și ne trecea ziua, fiindcă altfel era o plictiseală enormă. Nu trăiam decât din ce ne povesteam unii altora. Seara, după stingere, nu mai avea voie să intre nimeni în celulă decât noi, arestații, și atunci organizam prelegeri. Eu, de exemplu, am ținut cel puțin 20 de prelegeri despre spiritualitatea românească, despre mănăstirile din România, despre teologia dogmatică, despre toate subiectele pe care puteam să le sintetizez.”[8]

Privitor la ,,cultura” căpătată de către deținuți în celule vorbește și Demostene Andronescu care considera că ,,s-a învățat mult, și s-a învățat temeinic atunci la Aiud. S-au învățat limbi străine , s-a învățat matematică, s-au învățat poezii, mai ales poezii (Blaga, Arghezi, Bacovia, Cotruș, etc, nemaivorbind că Gyr și Crainic circulau în opere aproape complete), s-a învățat agricultură, stupărit , avicultură, fizică, chimie, etc., iar cei ce au avut șansa să stea în aceeași celulă sau în celule alăturate cu profesorul George Manu au audiat chiar și cursuri de fizică nucleară. Nevoia de comunicare, de transmitere a informațiilor de la o celulă la alta a făcut ca, în această perioadă, comunicarea prin alfabetul Morse să atingă apogeul. Acum a fost născocită „scrierea” cu acest alfabet, pe un fir de ață, printr-un sistem de noduri. Născocirea aceasta aparține aceluiași profesor George Manu și ea a constituit o adevărată revoluție în sistemul de comunicare din închisori.”[9]

Modalitățile amintite de propovăduire readuc în gulagul românesc starea creștinismului primar, ca o formă autentică de împărțire a bunurilor după nevoia de folosință. Instrumentele de misiune uzitate de teologi, clerici sau doar creștini practicanți creează în temniță o formă asemănătoare celei de monahism, cu o practică constantă a rugăciunii și meditației. Se dezvoltă atât în penitenciare, cât și în lagăre de muncă, unde munca era împletită cu rânduiala monastică. Ca exemplu, aducem cazul coloniei de muncă de la Galda de Jos, despre care  Virgil Maxim scria: „Am constituit de la început o comunitate de viață ca în timpurile primare creștine. Toate le aveam de obște. Nu comunism, ci comunitarism creștin. Colonia activa ca o tabără de muncă legionară. Fiecare a fost încadrat într-o echipă, după pricepere și aptitudini (…) când vremea nu ne permitea să lucrăm, viața coloniei se transforma în viață de mănăstire, cu program de rugăciuni, studiu, meditații, convorbiri duhovnicești. Părintele Arsenie Boca de la mănăstirea Sâmbăta- Făgăraș ne-a trimis în dar primele trei volume din Filocalie, hrană sufletească.”[10]

Improprierea formei primare cunoaște autenticitate și prin adăugarea practicii spovedaniei comune, care evidenția puternica legătură în Hristos a grupului, dar și disponibilitatea unei dăruiri totale, până la identificare totală cu nevoile celuilalt. Totuși, așa cum evoca și Ioan Ianolide (despre experiența sa „  această comunitate restrânsă era ideală, dar nu lipsită de ispite și frământări. Forme subtile de mândrie ori de invidie tulburau sufletele. Încercarea de rezolvare a greșelilor prin spovedanie comună uneori a dat rezultate bune, alteori a încins spiritele (…) mica noastră comunitate era o școală a desăvârșirii. Am învățat că fiecare patimă se poate înlocui cu o virtute, prin care Dumnezeu este activ în om. Orizontul nostru lăuntric s-a lărgit. Am învățat să ne iubim, să ne îngăduim unii pe alții, să ne răbdăm reciproc, să ne vedem într-o largă înțelegere umană și, nepoticnindu-ne de clipă, să alergăm cu sârg către ținta finală a slavei lui Dumnezeu.”[11]

[1] Pr. Zosima OANCEA, Închisorile unui preot ortodox, Editura Christiana, Bucureşti, 2004, p. 67?

[2] Pr. Dimitrie BEJAN, Oranki- Amintiri din captivitate, Editura Tehnică, Bucureşti, 1998, p. 35.

[3] Martiri pentru Hristos din România, în perioada regimului comunist, ed.cit., p.  389.

[4] Ibidem., p. 346.

[5] Pr.Prof.Dr. Gheorghe I. DRĂGULIN, Valeriu Gafencu: Prin mari încercări, cu statornicie şi iubire creştină, la suprema cinstire aghiografică, în Mitropolia Olteniei, An LIV, Nr. 9-12, Craiova, 2002, p. 25.

[6] Ibidem.

[7] Pr. Zosima OANCEA, op.cit., p. 87.

[8] Amintirile mitropolitului Antonie Plămădeală. Convorbiri cu Carmen Dumitru și Dragoș Șeuleanu, București, Editura Cum, 1999, pp. 156-157 apud. Adrian Nicolae PETCU, Monahul Antonie Plămădeală în anii  ̀50, în Studii Teologice, An I, Seria a III-a, Nr. 4, Bucureşti, 2005, p. 212.

[9] Demostene ANDRONESCU, Reeducarea de la Aiud, în Revista „Puncte Cardinale” Nr. 8/1993 şi 2/1996 (publicate în serial), Sibiu, p. 13.

[10] Virgil MAXIM, Imn pentru crucea purtată, Editura Antim, Bucureşti, 2002, p.185 în Monah MOISE, Sfântul închisorilor, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, pp.85-86.

[11] Ioan IANOLIDE, Întoarcerea la Hristos, Editura Christiana, Bucureşti, 2006, pp.58-60 în Monah MOISE, Sfântul închisorilor, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, pp.81-82.

Întors pentru scurt timp acasă, rememorez toate lucrurile importante ce mi-au rămas în minte în semestrul încheiat. Și pare că toate sunt importante!

,,Rolul Actorilor nonguvernamentali în Relațiile Internaționale”, cursul susținut de profesorul N. Dungan, m-a făcut să fiu extrem de atent la tot ceea ce înseamnă a privi cum se așază împreună și apoi a privi atent decantarea dintre politic, social și organizații nonguvernamentale.

Cine poate deveni un actor real, al societății civile, implicat în preschimbările dorite în țara sa?

Una dintre cărțile pe care le-am studiat (nu doar citit) în lunile ce au trecut este colecția specială de eseuri-studii de caz a lui Pétric Boris: “Democracy At Large: NGOs, Political Foundations, Think Tanks, and International Organizations” (,,Democrația, pe larg: organizații nonguvernamentale, Fundații politice, Laboratoare de Gândire și Organizații Internaționale”, editată de Boris Pétric, Palgrave Macmillan, 2012). Sunt ferm convins că oricui îi pasă de viitor va câștiga trecând prin lectura acestei colecții impresionante.

Aleg să împărtășesc ceea ce transmite această carte și să stimulez interesul celor pasionați, ca și mine, de mișcările profunde, puternice, din societatea contemporană.

Cartea este o colecție de eseuri academice care analizează modul în care sistemele politice din diferite națiuni răspund la implicarea organizațiilor nonguvernamentale în acțiunile susținute de acestea. Eseurile sunt aduse la un loc de Boris Pétric, antropolog francez și regizor de film, cu o specializare puternică în procesele de tranziție politică în națiunile post-sovietice din Asia Centrală.

Autorul analizează totul atent pentru a înțelege cum mișcarea internațională pentru Drepturile Omului (care ar putea să nu fie perfect adaptabilă cu doctrinele conservatoare ale unor națiuni), a creat o „Industrie a ajutorului”. În cele mai multe cazuri, aceste mișcări au fost promovate de societatea civilă, grupuri de experți și de către cercurile intelectuale. Acești actori nonguvernamentali vor dovedi în studiile de caz prezentate  în ,,Democrația pe larg” că au un impact profund asupra dezvoltării dinamicii realităților politice.

În introducerea acestei lucrări, autorul subliniază modul în care colecția de eseuri va ajuta cititorul să înțeleagă mai bine influența societății civile în procesele politice. Acest lucru se va realiza prin examinarea studiilor de caz cu o abordare interdisciplinară, în care profesioniștii din științe politice și antropologie împărtășesc opinii. Printr-o problematică de cercetare bine definită care acționează pentru a analiza noile probleme ale transnaționalizării politicilor locale, sunt identificate spații politice, actori publici și mai ales puternicii pioni nonguvernamentali.

Cele unsprezece studii de caz prezintă evoluțiile politice recente din țări „în tranziție”, precum și din națiunile din stadiul „post-conflict”. Autorii au ales state în care potențialul de îmbunătățire politică și socială prin ajutorul agenților neguvernamentali ar fi cel mai mare. Este descrisă o imagine panoramică a eforturilor de clădire democratică în statele: Senegal, Kyrgyzstan, Bulgaria, Azerbaidjan, Bolivia, Afganistan, Serbia, Pakistan, Indonezia, Nigeria și Cuba la începutul anilor 2000. Acest lucru ajută cititorul să urmărească cele mai importante interacțiuni dintre organizațiile nonguvernamentale și guverne și impactul acestora în societățile locale. Studiul se străduiește cu succes să prezinte perspective și probleme din întreaga lume, ajutând la identificarea asemănărilor globale, precum și a nuanțelor locale. De-a lungul capitolelor, vom înțelege încet dar sigur incertitudinea procesului de construire a democrației în țările cu un trecut aspru.

Implicarea ONG-urilor locale, naționale, internaționale este imensă. Fie că este vorba de FMI, OMC, OMS, ONU sau doar de grupurile de experți, toate formațiunile se arată că au avut un rol definitiv și irevocabil în modelarea realității politice și sociale. De asemenea, putem înțelege problemele cu care se confruntă aceste organizații în timp ce se află în contact cu administrațiile aflate în tranziție sau când acestea pun la îndoială integritatea anumitor lideri.

Este important să urmărim îndeaproape procesele de construcție democratică.

Consider că aceste studii de caz demonstrează în mod repetat că societatea civilă și actorii nonguvernamentali au un rol din ce în ce mai important în sferele naționale și internaționale din politica de influență. Istoria recentă ne poate arăta cum schimbările pot fi create din interior, de către persoane și grupuri cu viziune, pregătire și mai ales dorință.

Pentru cei dornici, ca și mine, de a afla despre puterea fiecăruia dar și despre puterea lui ,,împreună” într-o societate în schimbare, ,,Democrația pe larg” va fi o carte ce oferă unelte și idei revelatoare. Lectură cu spor!

Astăzi, 15 ianuarie, se împlinesc 172 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu, poet, prozator, publicist și dramaturg, considerat de critici a fi poetul național al României, supranumit „Luceafărul poeziei românești”. Ales post-mortem membru al Academiei Române, Mihai Eminescu este cel mai important reprezentant al romantismului din literatura românească.

Născut la 15 ianuarie 1850 la Ipotești, jud. Botoșani, Mihai Eminescu (Eminovici) este cel de-al șaptelea copil din cei 11 ai lui Gheorghe și Raluca Eminovici, parte a micii nobilimi țărănești. Între 1850 și 1858 a copilărit la Ipotești și Botoșani, amintirile din acea perioadă a vieții sale fiind ulterior relevate în poeziile Fiind băiet păduri cutreieram și O, rămâi.

A urmat cursurile școlii primare la Cernăuți, ulterior fiind sufler, traducător și copist de librete în trupa de teatru a lui Ștefan Tardini. În 1866 își face debutul prin publicarea poeziei De-aș avea în revista Familia de la Budapesta, a cărui director este Iosif Vulcan, cel care îi schimbă pentru totdeauna numele de familie, din Eminovici devenind Eminescu.

În 1868 se stabilește la București, unde îl cunoaște pe I.L.Caragiale și devine din nou sufler și copist la Teatrul Național din București, urmând ca în 1869 să înceapă să studieze la Universitatea din Viena, unde o cunoaște pe Veronica Micle. La Viena a urmat cursuri de drept, economie politică, limbi romanice, anatomie, fiziologie și medicină legată. Tot acolo l-a cunoscut și pe Ioan Slavici.

În 1869 formează, alături de alți tineri creatori, cercul literar „Orientul”, al cărui obiectiv era culegerea de poezii populare și documente referitoare la istoria țării. Eminescu era responsabil de regiunea Moldovei.

În anul 1872 a revenit în țară și s-a stabilit la Iași, frecventând întâlnirile Junimii. În toamna acelui an a plecat la Berlin pentru continuarea studiilor, unde a stat până în 1874. A frecventat cursuri de filozofie, istorie antică, istoria religiilor, geografie și etnografie la Universitatea din Berlin.

Revine la Iași, unde nu reușește să ocupe postul de profesor de filozofie a Universității, postul fiind rezervat lui Titu Maiorescu, Ministru al Educației Naționale la acel moment, pentru că nu deținea titlul de doctor, criteriu necesar pentru ocuparea acelui post. A fost numit însă director al Bibliotecii Universitare, pe care, cu totală dedicare, o reorganizează pe baze științifice.

1870 marchează anul în care Mihai Eminescu a început să își aducă contribuția la Convorbiri literare, revista cenaclului Junimea din Iași. A publicat Călin. File de poveste, Venere și Madonă, Epigonii, basmul Făt Frumos din lacrimă, Mortua est.

Pentru o scurtă perioadă de timp a predat filozofie și limba germană la un institut din Iași, fiind numit inspector școlar. Căderea guvernului conservator a făcut ca noul ministru să îl destituie din funcție, astfel că Mihai Eminescu a rămas doar cu prietenia cu Ion Creangă, pe care o prețuiește până la sfârșitul vieții.

Profund afectat de pierderea mamei sale în august 1876, publică poemul Strigoii, ale cărui teme principale sunt magia și metempsihoza, frecvent întâlnite în opera sa.

Se stabilește la București și lucrează ca redactor la Timpul începând cu 1877, unde redactează articole politice și eseuri, iar în 1883 publică poemul Luceafărul. În același an, poemul apare în Almanahul Societății Studențești România Jună din Viena ce va fi reprodus în Convorbiri Literare.

În 1881 este publicată Scrisoarea I în Convorbiri literare din 1 februarie. Scrisoare a II-a apare în 1 aprilie, iar Scrisoarea a III-a la 1 mai.

În vara anului 1883, Mihai Eminescu suferă primul atac de nebunie și este internat într-un sanatoriu din București, iar ulterior la Viena. Trei ani mai târziu, în 1886, va fi internat din nou la  Mănăstirea Neamț, apoi la Botoșani, Viena și București.

După doar 39 de ani de viață, la 15 iunie 1889, Eminescu se stinge din viață la sanatoriul doctorului Suțu din București. Cu toate că nu se cunoaște exact cauza decesului său, cel mai des motiv menționat este sifilisul, pentru care nu exista leac la acea perioadă.

În 17 iunie 1889 are loc înmormântarea poetului la Cimitirul Bellu din București.

Garabret Ibrăileanu spunea despre Mihai Eminescu: “Dar Eminescu nu este numai un poet de geniu. Este ceva mai mult. El este cel dintâi care a dat un stil sufletului românesc și cel dintâi român în care s-a făcut fuziunea cea mai serioasă – fuziunea normală – a sufletului daco-roman cu cultura occidentală. El, vagabondul, lipsit de diplome școlare, feciorul lui Gheorghe Eminovici de la Ipotești, este eroul culturii noastre moderne. Aceasta se poate întrevedea chiar numai prin argumentul lingvistic. Comparați limba din poeziile lui cu limba oricărui scriitor român și veți vedea că la niciunul elementul autohton nu s-a îmbinat atât de armonios cu cuvintele noi, expresia fuziunii perfecte a sufletului național cu gândirea europeană.”

Câteva dintre cele mai frumoase și pline de însemnătate citate ale lui Mihai Eminescu:

1. Eu nu mă supăr deloc de modul cum se reflectă persoana mea în ochii d-tale, căci la așa oglindă nici nu mă pot aștepta la alt reflex.
2. Adevărul este crud, dar numai el folosește.
3. Oamenii se împart în două categorii: unii caută toată viața și nu găsesc, alții găsesc și nu sunt mulțumiți.
4. Totul ia timp și timpul ia tot.
5. Sărac e cel ce se simte sărac, căruia îi trebuie neapărat mai mult decât are.
6. Dumnezeu nu e în cer, nu-i pe pământ. Dumnezeu e în inima noastră.
7. Ideea valorii este foarte relativă, căci fiecare o măsoară după interesul său.
8. Cel mai mare păcat al omului este frica, spaima de a privi în față și a recunoaște adevărul.
9. Câți oameni sunt într-un singur om? Toți atâția câte stele sunt cuprinse într-o picătură de rouă sub cerul cel limpede al nopții.
10. Ca să-ți dai seama de nivelul culturii generale a unei nații, trebuie să vezi ce idoli are.

Bibliografie:

Encicliopediaromaniei.ro
Geo Vasile în 100 cei mai mari scriitori români, ediția a II-a revizuită, lucrare elaborată sub egida Uniunii Scriitorilor din România, editura Lider

O mărturisire sinceră: eu, unul, nu i-am înțeles niciodată pe turiștii moderni – adică pe oamenii cărora, dacă stau mai multe zile într-un loc, începe să le sfârâie rucsacul, să le clocotească bocancii, să le apară bubițe verzi pe mâini și o sclipire înfricoșătoare în ochi. Care se topesc din picioare și nu mai pot sta locului și nu vor decât să se ducă și să se tot ducă – nici nu contează unde –  în Mauritius, în Congo Brazzaville, în Insulele Palmipede (nu le căutați, nu există, le-am inventat eu acum), da’ numai să se vadă duși.

Cum firea mea e mai mult de agricultor decât de vânător-culegător, nu am rezonat niciodată la obsesia pentru călătorii. Și cumva, e de înțeles; am văzut destui oameni care – deși se mândreau că au descălecat pe cinci continente – puși în situații de viață banale, s-au împiedicat în propriile șireturi. Destui ale căror experiențe turistice se rezumă la faptul că au mâncat ostropel de varan liliachiu și au dansat cu localnicii tradiționalul jgabananga (mâncarea și dansul tradiționale din Insulele Palmipede care nu există). Destui care se umflă în pene că au ajuns la Citlatepetl, dar nu știu exact în ce județ sunt vulcanii noroioși. Destui care adoră orice e dincolo de Nădlac și disprețuiesc tot ce-i dincoace de Nădlac.

Turism-truism: pentru cei mai mulți dintre turiștii moderni, adevărul unui loc e doar ce încape într-un selfie. Din cei care iau cu asalt aeroporturile, sunt tare mulți care nu călătoresc ca să învețe, ci pur și simplu ca să caște gura pe fundal cu peisaj exotic (se pare că muștele exotice sunt mai gustoase decât cele autohtone), fără să înțeleagă că orice călătorie exterioară are ca punct de plecare și sosire tot inima lor – altminteri punct ușor, prea ușor de ratat și dacă stai pe loc, și dacă umbli brambura. Astfel că, pentru mulți, a călători înseamnă cel mai scump mod de a fugi de sine. Kerosen ars de pomană, bani aruncați degeaba, doru’ lelii și vânare de vânt.

Lumea-i mare și adâncă și înaltă și sublimă. Dar lumea nu e pentru toată lumea. Ca să pricepi că-i adâncă și sublimă, îți trebuie ochi bun, răbdare, prudență și o anumită smerenie. Când condițiile acestea sunt îndeplinite, lumea începe să se arate strălucitoare dincolo de pojghița de banalități cleioase din reclamele la „sejururi”. Atunci nu mai ești turist, ești călător (adică un fel de aproape-pelerin). Asta am învățat-o nu pe pielea mea, ci prin mandat, adică citindu-l de ani de zile pe Brad Florescu, cel mai înrădăcinat călător de care știu.

Ei bine, mă așteptam ca, din sutele de note savuroase și sclipitoare de pe al său tedoo.ro să fi ieșit o carte zdravană, de citit mai ales în vremurile în care granițele (exterioare și interioare) se închid cu zgomot. Dar căile Bradului sunt nebănuite – așa că a ales să-și facă debutul editorial printr-o… carte pentru copii, piatră de pisanie a începutului călătoriei sale în calitate de tată. Vestea m-a bucurat tare, fiindcă așa cum am mai povestit acum vreo două luni pe Matricea  – cu cărțile pentru copii nu e de joacă, nu e bine să ajungă pe mâna oricui, ele sunt treburi serioase, cine nu înțelege asta e turist în propria viață. Iar în lumea noastră plină de ITști și specialiști, nu mai avem prea mulți oameni capabili să spună decent o poveste fără să-și fractureze mandibula, darmite să o caute, să o șlefuiască și să o ofere spre degustare ca pe un vin bun.

Cartea îngrijită de Brad Florescu și împodobită de ilustrațiile subtile ale lui Matei Alexandrescu se numește „Ce a făcut marchizul când a aflat” și abia a ieșit de sub tipar la editura Frontiera. „Marchizul” aduce la un loc 18 povești din toată lumea văzută – din Japonia până-n Etiopia, din Italia până-n China – culese de un călător-vânător-(cu)legător priceput și foarte atent la detalii.

Să începem cu defectele – cartea e mică, mult prea mică, de la așa autor harnic & darnic așteptăm cu nerăbdare o ediție mai dolofană, ceva mai aproape în lungime și lățime de „Cercul mincinoșilor” dacă se poate. Și cam aici închei cu defectele…

…și spun mai departe că poveștile din „Marchiz” le sorbi cu uimire, cu înduioșare sau cu hohote de râs – e o bucurie să redescoperi că oamenii de pretutindeni se miră, se înduioșează și râd înfruntând aceleași minuni, mistere și metehne. Și le admiri ca pe niște mici pietre prețioase cristalizate din marele munte de înțelepciune al culturilor vechi. Și recitindu-le după ce abia le-ai citit, vezi cum înăuntru se sfărâmă niște granițe și se prefac în orizonturi, iar ăsta e semnul că ai pornit în călătorie.

„Ce a făcut marchizul când a aflat” e esențială pentru ca cei mici să înțeleagă că lumea celor mari e cum e: nebună și absurdă, balcâză și lălâie. Și-i esențială pentru a înțelege regulile jocului. Și-i esențială pentru ca cei-care-mai-au-un-pic-și-se-fac-mari să nu devină turiști în veacul năuc în care le e dat să crească.

Iar nouă, celor-mari-care-încă-mai-suntem-nițel-mici, stând față-n față cu pandemența zilelor noastre, nu ne rămâne decât să facem exact „ce a făcut și marchizul când a aflat”. Musai.

Poveste:

,,Tatăl și fiul merg alene într-o plimbare, într-o pădure. Sunt și poteci bătătorite, și noroi, și gropi și piedici.

-Fii atent pe unde calci!- spune tatăl.

-Oh, tată, fii tu atent pe unde calci! Eu pășesc în urmele pașilor tăi!

Cum devin băieții bărbați

Băieții nu devin bărbați, domni în adevăratul sens al cuvântului, fără antrenament și îndrumare din partea bărbaților buni în viața lor, în special din partea taților lor.

(Și nici băieții cu un comportament discutabil nu devin ,,răi” fără influență. Nu-i așa?)

Când atenția adulților ar fi bine să fie în alertă?

Ei bine, este foarte important să nu te amuzi pe seama celorlalți în fața fiului tău!

Fie că este un lucru făcut în glumă sau poate cu intenție, să-ți râzi de alții în fața fiului tău va avea un impact major. Transmite un mesaj periculos că un astfel de comportament ar putea fi acceptabil atunci când îi vedem pe alții că sunt diferiți sau că fac lucrurile diferit față de felul în care procedăm noi.

Să-ți pierzi cumpătul cu el sau cu alții este un comportament ce va fi imitat. Și neplăcut atunci când va ieși la iveală.

Foarte puține lucruri sunt la fel de toxice la un bărbat ca furia necontrolată. Mulți băieți cresc cu răni sufletești provocate de mânia unui tată. Și mulți băieți poartă furia unui tată în propria lor maturitate și în rolul lor de părinte. Să ne păstrăm echilibrul în emoții. Vom avea doar de câștigat!

A răspunde cu sarcasm înseamnă a răspunde cu dorința de a-l face mic, mai mic pe cel din fața ta. Dacă stai bine să te gândești, așa este!

Când fiul tău îți pune o întrebare ai tendința de a răspunde cu un ton sarcastic: „Dar nu ți-am spus deja asta?”, ,,De câte ori vrei să răspund la asta?”, ,,Poți să găsești răspunsul chiar și tu?”

Din păcate, tații care nu și-ar numi niciodată fiii „proști” în față îi pot face pe fiii lor, din neatenție, să se simtă mai puțin prin sarcasm. Cel mai bun remediu pentru sarcasm este o bună doză de răbdare și smerenie. Răbdarea și smerenia picură binele în suflet și în minte.

Cum te porți cu femeile? Tu, tatăl? Cum le tratezi? Ce glume faci când vorbești despre femeile din jurul vostru?

Este extrem de important ca tații să arate respect față de femeile sau fetele din casa lor, din jurul lor oricând și mai ales când fiul este de față! Este important modul în care interacționezi cu mama și surorile fiului tău, cu bunica și cu mătușile precum și modul în care tratezi și vorbești despre femei în general. Băieții care cresc fără a respecta femeile au de obicei exemple extrem de slabe de urmat în acestă arie.

Fiul tău va deveni mai mult decât ceea ce tu, tatăl lui, spui! Va deveni ceea ce tu ești, ceea ce tu dăruiești și imprimi în matricea sa!

Poveste:

,,Tatăl și fiul merg alene într-o plimbare, într-o pădure. Sunt și poteci bătătorite, și noroi, și gropi și piedici.

-Fiule, spune tatăl, ocolește groapa aceasta, nu te lăsa amăgit de noroi și vei ajunge în siguranță pe calea cea solidă, bătătorită!

-Oh, tată, te-am urmărit cu atenție! Pășind în urmele pașilor tăi voi ajunge cu bine la destinație!”

Cine este Adrian, ce pregătire ai și cu ce te ocupi în prezent?

Sunt Adrian Luță, am terminat Facultatea de Teologie, sunt licențiat și masterand în Artă Sacră și doctor în Filologia Artei. Sunt profesor de pictură la Palatul Copiilor din Râmnicu Vâlcea, de 10 ani predau, în timpul liber sunt pictor de biserici și artist stradal. Începând de anul acesta voi face un nou doctorat, la Arte, la Timișoara, unde voi pregăti teza de doctorat pe Artă Stradală.

Cum de ai ales să studiezi Arta Sacră? Ce te-a împins către această direcție?

Eu sunt a treia generație de pictori – bunicul meu a fost pictor de biserici, tata tot pictor de biserici, iar eu sunt tot pictor de biserici la bază. Deși îmi place ceea ce fac, îmi place să și ies din partea ce implică sacralitate și să mă axez și pe partea mai modernă.

Ce biserici ai pictat?

Am și pictat, am și restaurat – la Mănăstirea Snagov, la biserica din satul Plopu, Ploiești, la Biserica Sf. Dumitru din Vâlcea. Am pictat și în București, am lucrat la câteva șantiere de pictură, când eram la facultate trebuia să mergem pe mai multe șantiere de pictură ca să facem practică.

Ai intrat în Cartea Recordurilor pentru că ai realizat cea mai mare pictură stradală pe panouri de plexiglas acasă, în Râmnicu Vâlcea. Cum a luat naștere acest proiect?

E o poveste foarte interesantă. Înainte să pictez eu, acolo erau foarte multe accidente rutiere, din cauza faptului că nu se vedeau panourile, fiind transparente. În plus, multe panouri erau măzgălite cu mesaje foarte urâte. Ideea de a le picta a aparținut Primăriei Râmnicu Vâlcea. Am auzit de proiect și m-au dus și mi-am depus dosarul. M-au selectat să pictez aceste panouri, cerința lor fiind ca ele să aibă un scop estetic, dar și practic. Am stabilit o tematică, am decis să pictez toate clădirile și monumentele istorice care au existat și încă mai există în Râmnicu Vâlcea. Să fie și plăcut ochiului, să aibă și partea utilă, să nu mai fie accidente, să aibă și un scop turistic, să promovăm orașul. Mi-a luat aproximativ 7-8 luni, cu tot cu pauze aproape 1 an. Am denumit proiectul Pagini vechi din istoria Vâlcei – toate panourile sunt pictate cu nuanțe de crem, ocru, în așa fel încât să sugereze că sunt pagini de istorie. Toamna și iarna panourile se văd foarte bine – iarna zici că sunt dintr-o poveste și toamna se îmbină foarte bine cu peisajul. Însă în curând le voi schimba. Am evoluat și vreau să fac o evoluție și a picturii de acolo. Voi picta peste ele – aceleași monumente, doar că voi folosi alte nuanțe – turcoaz, albastru, verde, voi încerca acum să le îmbin cu primăvara și vara.

Folosești culori speciale, care să dureze mai mult?

Da, folosesc culori speciale, eu am dat garanția pentru pictură 80 de ani. Mai sunt oameni răi, care vin și scrijelesc picturile și atunci trebuie să vin să le refac. Un incident neplăcut a fost când a nins și sarea mi-a afectat pictura și mereu a fost nevoie să merg să o repar. Așa mi-a venit ideea să o schimb cu ceva nou, ca să arăt că arta evoluează odată cu pictorul. M-am gândit că dacă pictura ține 80 de ani, cu aceleași imagini devine monotonie și e plictisitor. Așa că dacă o schimb o dată la 10, 15 ani, lumea are ocazia să vadă ceva nou și astfel vreau să păstrez elementul de noutate.

Când vedeam un om că merge trist pe stradă și se uita la o pictură de-a mea și devenea mai vesel, mai fericit, cumva mă ambiționa să muncesc.

 

Cum au reacționat oamenii din oraș, lăsându-i la o parte pe cei care au fost împotrivă? Pentru că știu că a existat o categorie de public care a fost împotriva muncii tale.

Oamenii au reacționat foarte bine, le-a plăcut. Sunt unii oameni care cred că eu am făcut milioane, miliarde din pictura respectivă. Nu a fost așa. M-a ajutat Primăria cu materiale, am primit și bani, într-adevăr, este un lucru pe care l-am recunoscut public, însă în nici un caz miliarde. Am pictat pe frig, pe ploaie, m-am și îmbolnăvit, ca să mă încadrez în data limită de finalizare a lucrării de un an. Uneori mi-a fost greu, am avut porțiuni pe care le-am pictat stând direct pe stradă, pe carosabil. Toate picturile au fost realizate manual, cu pensula, nu cu spray-ul, nu este graffiti.

Ce te-a ajutat să reziști, să continui, la ce te gândeai când îți era frig, când ai răcit și totuși ai continuat să pictezi cele 58 de panouri de plexiglas?

Zâmbetul, mulțumirile oamenilor și pasiunea m-au făcut să continui. Când vedeam un om că merge trist pe stradă și se uita la o pictură de-a mea și devenea mai vesel, mai fericit, cumva mă ambiționa să muncesc. Și mulțumirile oamenilor m-au făcut să fiu așa, să pictez. Crede-mă, cât am stat în frig .. nu regret nici măcar un pic, pentru că știam că după ce voi termina oamenilor le va plăcea. Oamenii m-au încurajat, iar pentru mine asta a contat foarte mult. Încurajările lor mi-au dat putere de muncă. Mă simțeam foarte împăcat cu mine, chiar mi-a plăcut foarte mult.

Știu că lucrezi la o icoană pe sticlă, despre care se spune că este cea mai mare din lume.

Da, pictura este cea mai mare pe sticlă din lume. Eu am cercetat și am aflat că cea mai mare icoană pe sticlă a fost pictată de o româncă din Brașov, o icoană de 1,20 x 70 cm. Icoana la care eu lucrez este formată din trei bucăți de geam, fiecare având 2x3m, formând un triptic. Aș vrea să intru cu ea în Cartea Recordurilor pentru două recorduri: cea mai mare icoană pe sticlă din lume și cel mai mare triptic din lume.

Unde o pregătești, ai un atelier?

Primăria mi-a oferit un spațiu de lucru, la Grădina Zoologică din Râmnicu Vâlcea. Am avut ceva peripeții cu icoana – de exemplu, când am transportat-o, unul dintre geamuri mi s-a spart în mână. Lucrez de vreo 2 ani la icoană. Un personaj de pe icoană, un sfânt, are capul de mărimea unui deget mare de la mână. Este greu de lucrat pe geam, trebuie să folosești culori speciale, trebuie să fii atent la proporții, dar încet, încet o termin.

Ai lucrat singur la icoană?

Am lucrat împreună cu elevii mei de la Palatul Copiilor, a fost o muncă de echipă. Am întrerupt lucrul la ea pentru că ea a fost făcută din bani proprii și a fost destul de dificil, pentru că a costat destul de mult. Doar o bucată de geam costă în jur de 2.000 lei, la care se adaugă costurile de transport, rama, culorile, m-a dus destul de mult. Dar sper să o finalizez în cele din urmă. Estimez că va mai dura încă vreo 2-3 ani până să o termin, pentru că și lucrez în acest timp, mai am și alte proiecte, este nevoie să gestionez și viața personală, pentru că vreau să îmi fac și eu o familie în timp.

S-a întâmplat să existe un moment mai special, să visezi că trebuie să pictezi ceva anume?

Da, de exemplu pe una dintre lucrările pe care le-am făcut am visat-o cu o seară înainte. Am făcut o lucrare la Craiova, am pictat la un loc de joacă pentru copii foarte mare, ZAO Parc. Eu de obicei vorbeam și cu patronii, ce ai vrea să pictăm aici, și nu ne sincronizam. M-am dus acasă, am zis renunț, asta e, nu am ce să fac, nu am inspirație și am visat într-o noapte că trebuie să pictez chestia asta și uite că așa a fost. Este o lucrare de vreo 500 mp, o pictură 3D. Nu am simțit oboseala când am lucrat la ea, mi-a luat vreo 2 săptămâni să o fac. O puteam termina și mai repede, însă în acea perioadă eu și predam, în timpul săptămânii predam, iar la sfârșit de săptămână veneam să pictez la Craiova.

Aduc bucurie oamenilor, asta îmi umple sufletul de mulțumire

 

Ce te-au învățat elevii tăi de-a lungul anilor? Ce îi înveți tu pe ei este deja evident.

În primul rând m-au învățat să îi respect mai mult. Îi respectam și înainte, dar acum îi respect și mai mult. M-au învățat ce înseamnă munca de echipă, eu nu știam ce înseamnă munca de echipă lucrând mereu singur. M-au învățat ce înseamnă un nucleu, adică să îți formezi un grup. Mai tot timpul ei învață de la mine și eu învăț de la ei, facem schimb de informații pe partea tehnică a picturii. Îmi place să lucrez cu ei, îi învăț tehnici noi, particip cu ei la concursuri, fac expoziții cu lucrările lor, mă duc în tabără cu ei, îmi place să îi învăț.

Care ți-e cel mai drag proiect?

Cel cu panourile, primul meu proiect. Am o amintire foarte frumoasă, pentru că de fiecare dată când pictam acolo mă întâlneam și vorbeam cu oamenii. Mi-am făcut foarte mulți prieteni așa. Când era frig, unii oameni îmi aduceau ceai ca să mă încălzesc, alții s-au oferit să mă ajute cu bani, cu materiale, alții mă felicitau în fiecare zi, a fost foarte frumos. Dacă aș putea, aș da timpul înapoi, ca să mai pot să fac asta din nou.

Cum alegi tematica lucrărilor tale?

Tematica pentru toate proiectele pe care le-am făcut a fost stabilită împreună cu Primăria, cu reprezentanții Primăriei, cu oameni de cultură. Mulți cred că eu pictez de capul meu, dar de fapt nu este așa. De exemplu, locul în care am pictat câteva desene animate – am ales să le pictez acolo pentru că în spate este un loc de joacă pentru copii. Eu țin foarte mult cont și de zonă, mă adaptez acesteia, astfel încât pictura să fie perfect integrată cu spațiul.

De ce faci tot ceea ce faci?

Pentru a aduce bucurie oamenilor, asta îmi umple sufletul de mulțumire.

Care este legătura ta cu Dumnezeu?

Una destul de puternică. Tot timpul când m-am rugat la Dumnezeu, Dumnezeu m-a ajutat. Simt că este lângă mine și la bine și la rău, simt asta. Și când termin un proiect, îi mulțumesc – Doamne, mulțumesc că mi-ai dat inspirație. Simt de multe ori că inspirația vine de la El. Am avut momente când nu am avut inspirație și am încercat să mi-o caut, dar nu am reușit. Și de fiecare dată când contemplam și mă gândeam la Dumnezeu și mă închinam simțeam că vine inspirația. Fără Dumnezeu nu aș face nimic. El îți dă putere.

Eu cred că Dumnezeu ne-a dat nouă cel mai frumos dar, ne-a dat arta de a crea.

 

Din ce îți iei inspirația, în general?

Îmi vine din senin.

Ai avut vreun moment când te-ai gândit că vrei să faci altceva, când erai mic, sau dintotdeauna ai știu că asta vrei să faci?

Dintotdeauna. De când am fost mic am crescut numai cu pensule și cu culori. E frumoasă arta, e ceva aparte.

Contează să faci ceea ce îți place?

Am observat că oamenii care fac ce le place parcă atunci stabilesc comuniunea cu Dumnezeu. Când faci ce îți place atunci simți că mai există încă ceva, altceva ce mai ai în tine.

Arta reprezintă cheia de la cușca în care este prins sufletul omului, este singura metodă prin care te poți exprima.

 

Ce înseamnă arta pentru tine? Ce trezește arta în tine?

Sufletul. Pentru mine arta este un mijloc prin care îți arăți sufletul, prin care transmiți un mesaj, prin care arăți ce ai tu în tine închis. Arta reprezintă cheia de la cușca în care este prins sufletul omului, este singura metodă prin care te poți exprima. Cred că arta este un dar dat de la Dumnezeu omului. Eu cred că Dumnezeu ne-a dat nouă cel mai frumos dar, ne-a dat arta de a crea. Cumva pictorul este instrumentul prin care Dumnezeu pictează, este instrumentul prin care ne arată ce este cel mai frumos în lume. Este aparte.

Cine te-a inspirat când erai mic?

Sursă de inspirație am avut în gimnaziu și liceu, când studiam artiștii – DaVinci, Michelangelo. În schimb, când eram mic, mic, eram fascinat de culori, mă întrebam de ce albastru este cum este, de ce roșu este cum este, ce se întâmplă dacă le combini, cum se obțin culorile, eram fascinat de toate aceste lucruri. Luam cu mâna culoare și o puneam pe pânză și mă uitam la ea, analizam textura, cum curge, ce frumos se combină culorile. Eram fascinat de nuanțe, de tonuri. După ce am învățat să citesc și să scriu i-am studiat foarte mult pe DaVinci și Michelangelo.

Dar acum, cine te inspiră?

Am mai mulți pictori care mă inspiră acum. Adrian Ghenie îmi place foarte mult. Îmi mai place foarte mult și Picasso. În top 5 intră și Gaudi, el m-a inspirat recent. De asemenea, Frida mă inspiră, simt că am avut ceva de învățat de la ea, în special pe partea de portretistică, construcție, am studiat-o foarte mult. Și Van Gogh, bineînțeles.

Lucrez la cel mai mare mozaic din lume, va fi pe o distanță de 15 km

 

Ce planuri ai pentru 2022?

Lucrez acum la un proiect foarte mare, cu mozaic. Am ales să fac cu mozaic pentru că are garanție foarte mare în timp, ține 100 și ceva de ani, e din marmură și rezistă mai mult în timp. M-am inspirat când am fost în Barcelona și am văzut parcul Güell, de Gaudi. Tot parcul, în mare parte, e îmbrăcat în mozaic, din bucăți de ceramică și marmură. Vreau să fac și eu la mine aici, în Vâlcea, pe o distanță de 15 km – va fi cel mai mare mozaic din lume.

În acest moment al vieții tale, din punct de vedere personal și artistic, ce cauți?

În ceea ce mă privește, la mine este un mix între pictura laică și cea religioasă, sacră, le-am experimentat pe amândouă. În acest moment încerc să caut, deși este utopic, nemurirea prin artă, caut longevitatea artei. Îmi doresc ca o lucrare să fie cât mai longevivă, să țină cât mai mult timp, tocmai din acest motiv am trecut de la pictură la mozaic. Pictura este o variantă mai ieftină a mozaicului, prima formă de artă a fost mozaicul. În Istanbul, la Biserica Sfânta Sofia, găsim mozaic de 1000 de ani. Romanii, de asemenea, abordau foarte mult mozaicul. S-a descoperit mozaic și de acum 2000, 3000 de ani, intact. Este cea mai longevivă formă de artă. Pictura după 60-80 de ani se cam duce, mozaicul tinde către nemurire cumva.

Credit foto: Radu Florian Crețu

Sursă fotografii: https://www.facebook.com/AdrianLutaArtist/?ref=page_internal

Poezia constituia o parte din creația intelectuală a celor din închisoare, completată de predici, prelegeri și conferințe pe diferite teme, care antrenau un aflux de informații, dar și relatări din aspectele empirice trăite de protagoniști. Diversitatea pregătirii profesionale a celor din celulă a putut crea o atmosferă asemănătoare întâlnirilor desfășurate la mănăstirea Antim, sub denumirea de Rugul Aprins, unde, cunoașterea domeniilor profane, se împletea cu forme de asceză și mistică ortodoxă.

Î.P.S. Antonie Plămădeală rememorează această perioadă în lucrarea dedicată mișcării de la Antim, menționând și cadrul prin care aceasta a fost desființată, iar membrii ei acuzați de legionarism și trimiși în închisori- ,,în momentul când Rugul Aprins a fost socotit ca periculos pentru ideologia și societatea noastră. Toți am ajuns în închisori și Pr. Benedict Ghiuș, pr. Sofian, pr. Felix, pr. Stăniloae și prof. Savin care a stat multă vreme la Sighet. Scrima nu a apucat, pentru că a reușit să plece din țară la vreme, dar toți am dus cu noi ceea ce primisem la Antim, acesta este lucrul cel mai important și de aceea, așa cum spuneam la început, Rugul Aprins părea a fi o pregătire pentru intrarea în catacombe, pentru intrarea în marele întuneric. Ca să pregătească oameni care să treacă prin acest întuneric având Rugul Aprins în inima lor, ceea ce s-a și întâmplat pentru că toți aceștia în închisorile prin care au trecut, toți au fost acolo Ruguri Aprinse, au păstrat învățătura, taina sufletească cu care au intrat, anume aceea a rugăciunii inimii care pe mulți i-a ajutat să treacă prin calvarul care a existat în închisorile comuniste.”[1]

Experiența Rugului Aprins a fost reiterată în celule ca un mod de a mărturisi pe Hristos în arest, de a izvorî comuniune de credință între cei prezenți, de a conferi unitate și ecumenicitate (prin afirmarea la aceste acțiuni și a celor de alte confesiuni), de a adânci ortodoxia și învățătura ei.  Demnitatea „cunoașterii” era înălțată din spectrul abstract până la nivelul trăirii Cuvântului, improprierea unei învățături până la cunoașterea prin iubire. Iar cunoașterea lui Hristos se lucrează printr-un nou curent de trăire, căci  „un grup de deținuți  își asumă cu mare seriozitate viața duhovnicească (…) ce cauzează închegarea unui curent de trăire filocalică în lumea temnițelor comuniste.”[2] Aceștia citeau și învățau pasaje din Sfânta Scriptură, comentau diferite texte; „ în afara Sfintei Scripturi, în temniță pătrunseseră scrieri teologice, ce erau o adevărată hrană spirituală pentru cei închiși (…) Virgil Maxim afirma ,,pentru a realiza un program de studiu, meditație și rugăciune ne-am făcut noi înșine ore și zile de întâlnire.; în loc să ne închidă gardienii, ne-am confecționat zăvoare interioare. Când găseai ușa încuiată știai că acolo e aprinsă candela inimii și arde pentru Hristos. Reveneai în ziua și la ora indicată pe ușă (…) Anghel Papacioc îmbina programul de studiu cu ore de rugăciune, meditații și discuții exegetice”.[3]

Această experiență a cuvântului devine armă de apărare împotriva sistemului și a practicilor lui, o ușă de evadare din celulă, un mod de comuniune și de unire, dar mai ales de păstrare a sufletului uman într-o stare verticală, de înfrângere a îngenuncherii și a umilirii fizice. S-a dezvoltat în toate temnițele gulagului comunist românesc, dar a cunoscut o puternică intensitate la Aiud, unde au fost închiși împreună importanți teologi, duhovnici și intelectuali.  Ca „ lucrători ai rugăciunii lui Iisus, studiind și învățând textele din Sfânta Scriptură, Filocalie și alte scrieri patristice, acești deținuți vor forma în temnița Aiudului un curent de trăire în duh filocalic. Uniți prin dorul lor de a se jertfi pentru Hristos, acești monahi în duh (…) s-au sprijinit unii pe alții, pregătindu-se pentru grelele încercări ce le vor sta în față. Pe deplin formați în vatra Aiudului, tinerii aceștia vor fi, după risipirea grupului în diverse locuri, adevărate făclii duhovnicești în bezna temnițelor comuniste. Despre acestea dă mărturie părintele Iustin Pârvu: ,,din punct de vedere spiritual, închisoarea a fost un noroc pentru noi. Am găsiți adunați la un loc atâția oameni duhovnicești cum nu puteam întâlni în libertate”[4]

[1] I.P.S. Antonie PLĂMĂDEALĂ, Rugul Aprins, Editată de Arhiepiscopia Sibiului, Sibiu, 2002, p. 29. (s-a consultat ediţia electronică „Apologeticum”, 2006)

[2] Monah MOISE, Sfântul închisorilor, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, p.39.

[3] Monah MOISE, Sfântul închisorilor, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, pp.77-78

[4] Ibidem., p.52.

Construită acum peste 170 de ani, Școala Centrală a funcționat de-a lungul vremii sub diverse denumiri, printre care și Pensionul Domnesc de Fete, instituția fiind, inițial, dedicată educației fetelor din elita bucureșteană.

Istoria Școlii Centrale se scrie începând cu 19 martie 1851, când domnitorul Barbu Știrbey a aprobat prin edict domnesc înființarea unui “Pensionat Domnesc de Demoazele”. Primele eleve care au urmat cursurile instituției au fost fiicele unor înalți demnitari cărora statul, în semn de recunoaștere și recompensă, le asigura în mod gratuit o educație de grad ridicat pentru copiii lor. Elevele care aveau vârsta între 7 și 11 ani beneficiau de o bursă anuală de 60 de galbeni, iar primele 13 bursiere au fost șase fete de ofițeri și 7 fete din mari familii boierești.

În 20 noiembrie 1852 școala a fost deschisă oficial. Acesta este momentul în care este pusă piatra de temelie a actualei instituții numită Școala Centrală, ce în timp se va remarca drept echivalentul feminin al liceului Sf. Sava, întemeiat cu trei decenii în urmă. În cadrul școlii se studiau limbile română (valahă), franceză și germană, științe (religie, geografie, istorie universală și aritmetică), precum și arte (caligrafie, desen, dans, muzică, lucru de mână). În plus, fetele beneficiau de cursuri practice de economie domestică, bucătărie, croitorie și cusutul hainelor și lenjeriei. Toate acestea aveau scopul de a le pregăti pe fete pentru viața de familie. În 1861, regulamentul de funcționare a internatului, ce conținea reguli stricte, obligatorii atât pentru eleve, cât și pentru familiile din care proveneau, a fost aprobat.

Școală de elită din punct de vedere intelectual

Regulamentul de funcționare prevedea ca fiecare elevă să aibă o uniformă de toată ziua și una diferită pentru participarea la examene și adunări importante. În funcție de vârstă, uniformele erau diferențiate, însă toate își păstrau caracterul sever. Elevele cu vârsta între 10 și 14 ani aveau rochie în pătrățele roșii și albe, lungă până sub genunchi, cu un sorț lung negru, guler brodat și fundă neagră, iar de un nasture al șorțului atârna un lanț cu cheile de la dulapuri și pupitre. Elevele din cursul superior, cele cu vârsta între 15 și 18 ani, aveau aceeași uniformă, dar în pătrățele gri cu alb, având astfel un aer mai elegant și serios, cele din ciclul primar având obligativitatea de a li se adresa cu „domnișoară”. Indiferent de rolul în instituție – director, portar, profesor, elev, fiecare avea sarcini precise, de la care nu se putea abate. De exemplu, portarul avea obligația de a nu lăsa pe nimeni să intre sau să iasă din internatul Pensionului după ora 22:00. Profesoarele erau obligate să doarmă cu elevele în dormitor, pentru a se asigura că toate regulile sunt respectate, în timp ce cheia de la dormitor trebuia ținută la loc sigur. Guvernantele participau la orele de meditație, la programul de rugăciune și erau responsabile cu inspectarea garderobei elevelor.

Florica Dimitrescu, lingvistă română, membru de onoare al Academiei Române din 2011, a declarat în cartea lui Adrian Majuru, „Copilăria la români”: „Școala Centrală – care a fost o școală de elită din punct de vedere intelectual, din punctul de vedere al obligației de a învăța – a fost și o școală democrată. Acolo am învățat, fără a cunoaște cuvântul, ce înseamnă «democrație» (…) Pentru interne, soneria zbârnâia dimineața la ora șase; urma forfota spălatului, îmbrăcatului, așezării lucrurilor la loc; Coboram în sufragerie pentru ceai – la subsol – în rând, câte două, la șapte fix, (…). Cele cinci ore de curs de dimineața, întrerupte de sonerie pentru scurte recreații de zece minute și una singură de douăzeci, se încheiau cu un nou mers la masă în rând, la ora unu; după prânz, “recreația mare” dura până la ora 15, în larga curte-grădină de câte ori o permitea vremea.(…). În clase apoi, ne făceam lecțiile pentru a doua zi, până la 5 când soneria anunța o nouă recreație de o jumătate de ceas; reîncepea atunci pregătirea lecțiilor, numită “meditație”, până la cina de la ora șapte, imediat urmată de urcarea în dormitor unde lumina se stingea cel mai târziu la 9. (…) Timp de patru ani şi jumătate am fost internă și trebuie să spun că acest program, respectat cu strășnicie, mi-a creat impresia unei ordini universale pentru tot restul existenței.”

Peste 170 de ani de schimbări, timp în care instituția a rezistat și înflorit

Locul de funcționare al instituției s-a schimbat de-a lungul anilor, cursurile fiind ținute în locații precum Casa lui Manuc, Casa Turnescu, unul dintre palatele familiei Ghica, până când, în 1890, Ion Mincu a construit actualul edificiu al Școlii Centrale.

Între 1916 și 1918, în timpul ocupației germane, Școala este transformată în spital, iar ulterior devine sediul poștei. Cursurile au fost reluate abia în septembrie 1918, după ce în iarna anului 1917 întreg mobilierul din lemn a fost folosit drept combustibil. Anterior, întreg materialul științific (instrumente și colecții științifice), mai puțin biblioteca, dispăruseră.

În 1924, instituția este denumită Școala Secundară de Fete, gradul doi internat, urmând ca în 1928 să fie denumită Marica Brâncoveanu, după soția domnitorului Constantin Brâncoveanu. Tot în 1928, la inițiativa doamnei director Elena Rădulescu-Pogoneanu, în prezența principesei Elena, mama Regelui Mihai, a principesei Olga a Greciei, a reprezentanților Președintelui Consiliului de Miniștri și a Ministrului Instrucțiunii Publice, au fost sărbătoriți 76 de ani de la întemeierea școlii, momentul reprezentând o recunoaștere a întregii activități desfășurate până atunci de către instituția de învățământ.

După ce Elena Rădulescu-Poganeanu s-a pensionat, la conducerea școlii vine Elena Malaxa, care va ocupa această funcție pentru aproape un deceniu. Cu sprijin financiar din partea soțului său, aceasta a demarat lucrări de modernizare și consolidare a instituției, transformând corpul de clădire ce juca rolul de locuință pentru directoare în bibliotecă cu săli de lectură pentru profesoare și eleve și construind ieșirea din sala mare de festivități spre actuala stradă Jean Louis Calderon. În perioada conducerii doamnei Elena Malaxa, școala își recapătă denumirea de dinainte de 1924, Școala Centrală de Fete, nume inscripționat pe fațada principală a clădirii de către Ion Mincu.

În 1948, Elenei Malaxa îi este interzis să mai profeseze de către autoritățile comuniste. Perioada sumbră a afectat nu doar cultura românească, ci și Școala Centrală, comuniștii impunând un sistem de învățământ restrictiv. Urmează o perioadă cu schimbări multiple pentru instituția de învățământ. Începând cu 1952, pentru 17 ani, Jana Christu a ocupat funcția de director al Școlii Centrale. Modelul sovietic de organizare a fost preluat inclusiv în ceea ce privește învățământul, astfel că, pentru o perioadă de 10 ani, sistemul de notare folosit a fost cel de la 1 la 5 (1952-1957), iar lucrările care nu erau conforme cu ideologia partidului au fost cenzurate. Situația s-a îmbunătățit abia după apariția politicii de îndepărtare de Moscova a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.

În 1953, instituția devine Școala Medie nr. 1, moment până la care liceul funcționase în sistem mixt, urmând ca între 1954-1956 să poarte denumirea de Școala Medie nr. 10. Începând cu 1956, pentru 46 de ani, școala poartă numele de Zoia Kosmodemianskaia – inițial Școala Mixtă Zoia, ulterior Liceul de Fete nr. 10 (1965-1968). În perioada 1968 – 1976 școala se numește Liceul nr. 10, Georgeta Vasile fiind director (1969-1875). Ulterior, între 1976 și 1977 denumirea școlii este Liceul Real Umanist, urmând ca în perioada 1977 și 1989 numele școlii să fie Liceul de Filologie – Istorie Zoia Kosmodemianskaia. Mioara Zdrafcovici a ocupat funcția de director în perioada 1975-1984, iar ulterior, până în 1989 Georgeta Smeu.

Datorită directorilor ce au dat dovadă de curaj și inteligență precum Mioara Zdravcovici, în 1977 s-au putut serba 125 de ani de funcționare a Școlii Centrale. Pentru a marca acest moment, au fost organizate spectacole, simpozioane, conferințe, ocazie cu care vechii elevi și profesori s-au reunit.

În timpul dictaturii comuniste a lui Nicolae Ceaușescu, în cadrul școlii au funcționat două ateliere, unul de confecții și unul de cusut covoare, ambele situate în strada Dervari. În 1990, după căderea regimului comunist, fostul Pension Domnesc de Fete devine Școala Centrală, nume purtat și astăzi.

Printre foștii elevi ai Școlii Centrale regăsim nume precum Maia Morgenstern, Adrian Păunescu, Olga Tudorache, Monica Ghiuță, Zoe Dumitrescu-Bușulenga.

Surse foto: www.cnscb.ro și MNIR

Bibliografie:

www.cnscb.ro

https://adevarul.ro/locale/alba-iulia/povestea-pensionului-domnesc-locul-fetele-boierilor-invatau-ajunga-mume-familie-reguli-stricte-lectii-impuneau-domnisoarelor-1_55156048448e03c0fdf73c0f/index.html

– Sunt din ce în ce mai îngrijorată, stresată, supărată, anxioasă, nedumerită, împietrită. Ce se întâmplă cu fiica mea? Orice sfat pe care îl dau se lovește de un zid de piatră, orice încercare de a face o sugestie este privită prin niște ochelari ce transformă adevărul și metamorfozează totul în ceva ce pare că irită imediat. Orice dorință de apropiere din partea mea pare că urmărește ceva. Oare mă ascultă? Oare mă aude, măcar? Oare voi mai putea să reiau legătura cu fetița cea veselă, încrezătoare, plină de viață?

Tina este foarte tristă și îngrijorată. Se vede, nu-i așa? Și-ar fi dorit un rețetar pentru anii aceștia din adolescența fiicei ei. O pregătire specială. ,,Ce să faci în caz de…”. Ceva care să funcționeze mereu. ,,În acest caz pui trei picături de lămâie și totul se repară”. Ar fi avut nevoie ca cineva să o pregătească. Să existe cărți miraculoase cu exemple de probleme și soluții evidente pentru lămurirea lor.

Nici ea și nici ceilalți părinți nu au primit cartea aceasta. Pentru că nu există.

Nu știi ce vine azi

Viața lângă cei mai mulți adolescenți este destul de grea. Și plină de incertitudine. Stările lor de spirit se schimbă în în funcție de ceea ce experimentează în viața de zi cu zi dar și în funcție de schimbările hormonale. Grupul de prieteni (îi știi bine pe prietenii fiicei tale?) are un rol major în formarea adolescentului, desigur.

Adolescenții tind să își expună mai puțin trăirile așa că părinții lor nu știu exact ce se întâmplă și ce anume le-ar induce o stare sau alta.

Este un lucru bine știut: toți părinții de adolescenți au o sarcină deloc ușoară. Ar fi tare bine să nu uite de ei înșiși: să nu uite să se odihnească, să nu uite să stabilească mereu limite clare, să facă și lucruri ce le aduc plăcere și să împărtășească temerile cu parteneri de ascultare gata să discearnă sau cu grupuri de suport dedicate.

Copiii noștri adolescenți se vor înșela, vor călca pe lângă drumul cel drept, vor ascunde adevărul (în cel mai fericit caz), poate vor minți, se vor răzbuna nefondat, vor crede că știu ei mai bine. Poate că vor fi în prag de corijență, poate vor adormi cu capul pe bancă la prima oră, constant, și poate vor refuza vehement să își deschidă camera la orele on-line.

Vor învăța ,,prin încercări” și vor trăi consecințe mai mult sau mai puțin dureroase.

Apoi vor ști cum se face corect un lucru. După multe lupte, tergiversări, lovituri de pragul de sus.

Dar și noi, părinții, ne vom înșela: vom sufla și în iaurt, ne vom îngrijora fără motiv, ne vom îndoi și ne vom face gânduri negre când nu e cazul. Ne vom aduna însă forțele și vom veni iar și iar la mijloc de drum, la negocieri cu gând de pace, încercând o altă cale, mai puțin umblată, cu speranță și cu iubire.

Dragostea e mereu soluția

Când îi vedem alunecând, de multe ori în direcție greșită sau împiedicându-se, în defensivă și, în plus, speriați, să ne reamintim câtă nevoie au adolescenții noștri de dragoste și căldură. Să știți că ei văd că lucrurile nu le ies bine. Și văd că sunt blocați într-o buclă, oricât s-ar strădui. Ei își amintesc reperele și știu că există consecințe însă, cu toate acestea, nu se pot opri din a experimenta, din a încerca, din a alege greșit.

Se prăbușesc și se reclădesc în aceeași zi. Vedeți neputința, vedeți strădania, vedeți chinul? Sunt toate într-un singur loc.

Este o încercare de desprindere acum de cuib, o încercarea a forțelor și a ceea ce a acumulat fiecare. Cel mai bun lucru este să te ții tare și să încercă să nu trăiești în locul adolescentului tău. Va învăța poate pe calea cea grea ce înseamnă să întârzii, să ratezi termenul limită, să ascunzi adevărul, să te abați de la cutume. Totuși, fiecare va învăța. Este o cale sigură de a-i pregăti pentru anii de ,,tânăr adult”, ani ce sunt aici, chiar aici, aproape îi atingi cu mâna.

Trăirile Tinei nu ne sunt străine. Anii aceștia au buzunarele burdușite cu dragoste și răbdare. Dacă știm că am udat bine rădăcina, că am pus acolo, la bază, tot ce poate fi mai bun, nu ne rămâne decât să așteptăm să treacă ceața cea densă, vântul cel asurzitor, poleiul înșelător și să ghidăm atent ramurile cele tinere spre anotimpul solar, dătător de lumină și strălucire.

Va merita!

Pentru ființa umană îngenuncheată, umilită, degradată fizic, singura scăpare spre libertate este sănătatea sufletească; prin rugăciune continuă, prin efort intelectual și activități care să întărească sufletul, să-l înnobileze, celula devine altar și Biserică, loc de comuniune și împărtășire.

Se găzduiesc forme de artă, știind că  „arta este o expresie a libertății, prin definiție, căci ea nu acceptă limitele istoriei”[1], propunând alte coordonate spațiale și temporale, care deși consecință a frământărilor individuale a autorului, se dovedesc a fi comune celor ce împart suferința în temniță.

Forma cea mai întâlnită este a artei poetice religioase, unde în versuri este chemat Hristos să coboare în celulă, să se milostivească, să asculte și să vadă nevoia celor închiși. Profunzimea mesajului întărește pe cei ce o recită, iar conținutul se descoperă ca un crez, un mod de mărturisire a credinței.

Așa cum Părintele Steinhardt mărturisea – „creion și hârtie nici gând să fi avut la închisoare”[2]– poeziile erau memorate de către cei prezenți și recitate ulterior – „din prima zi constat în toată celula o sete grozavă de poezie. Învățarea pe dinafară a poeziilor este cea mai plăcută și mai neostoită distracție a vieții de închisoare. Fericiți cei ce știu poezii. Cine știe pe dinafară multe poezii e un om făcut în detenție, ale lui sunt orele care trec pe nesimțite și-n demnitate”.[3]

Efortul intelectual, concentrarea minții în poezie adusă uneori până la identitatea cu rugăciunea,  sunt semnele unei stări demne într-o lume mizeră, unde degradarea umanului prin terfelirea sufletului și chinuirea trupului, nu au reușit să desființeze credința și convingerile anterioare.

Radu Gyr scria în poezia „Crezul”: „Puneți-mi lanțuri și cătușe/ să sune scrâșnetul hain/ și mii de lacăte la ușe,/ eu cum am fost, așa rămân. Surpați asupra-mi munți și ape/ puteți chiar să mă spânzurați./ Cu grele, negre târnăcoape, / credința nu mi-o sfărâmați”.[4]

Dacă pentru omul nou esențială era părăsirea vechiului comportament și a adeziunilor sale , prin poezia amintită observăm creionată oponența împotriva oricărei încercări de a nimici credința prin Hristos; nici lanțurile sau cătușele nu pot provoca apostazia celui ce s-a arătat credincios. Și dacă acesta era crezul autorului, prin învățarea și recitarea versurilor sale de către deținuți, devenea mărturisirea lor, cuvântul răspuns al trăirilor intime.

Mântuitorul este chemat în rugăciune, iar prezența Sa este pecetluită în strofe; este o descriere a experienței personale într-un cadru general, gol, relativ mort, dar sfințit prin coborâre divină. În poezia ,,Iisus în celulă” se descrie comuniunea cu Dumnezeu Mântuitorul, ce se face părtaș durerii deținuților, arătându-le semnele suferinței Sale, ca model de asumare a Crucii și a jertfei din iubire. Acesta scria: ,,Azi noapte Iisus mi-a intrat în celulă. /O, ce trist și ce’nalt pãrea Crist! /Luna venea după El, în celulă /și-L făcea mai înalt și mai trist”.[5]

Despre importanța versurilor ca hrană a sufletului scria în jurnalul său și părintele Zosima, care afirma: poeziile lui Nichifor Crainic „împreună cu Radu Gyr, au fost două pârghii de susținere a moralului în închisorile comuniste din acea perioadă. Și dacă noi, preoții i-am cuminecat (împărtășit) la sărbători pe cei închiși, după modelul catacombei creștine din primele veacuri, poezia celor doi s-a furișat prin zăbrelele înghețate, pe tăblițe de săpun, scrise cu un cui sau cu un gătej, prin șoaptele de la telefoanele murale, în toate celulele, întărind și dând nădejde în biruința finală a binelui. <<Potirul>>, <<Baldavin și Mădălina>>, <<Unde sunt cei care nu mai sunt?>>- au fost pâine spirituală în foamea cea mare de acolo.”[6]

Astfel întărește și Părintele Grebenea care evoca: ,,mai erau și alții care făceau încercări poetice. Crainic obișnuia să-mi recite, când nu se putea altfel, noile sale creații sub dușul de la baie, unde stăteam vreo 40 de oameni 20-25 de minute. Radu Gyr a scris cântece extinse în versuri populare de zeci și chiar peste o sută de strofe ca de pildă „Cântecul olarului”, precum și poezii mai scurte. Ele erau foarte căutate și deținuții le învățau pe dinafară. Poeziile erau o hrană sufletească cu totul necesară celor osândiți. Erau un mare reazem pentru ei, un pivot de susținere și un îndemn la apărare și luptă”.[7]

Metodele de transmitere a poeziilor erau diverse, dar cea mai importantă dintre acestea era inventarea unui limbaj alternativ, prin care se comunica folosind sistemul percuției- ,,alfabetul Morse”. Nu doar versurile erau împărtășite prin această cale, ci astfel se săvârșea Sfânta Liturghie, având cele minim necesare, se spuneau rugăciuni etc.

Părintele Steinhardt își amintește de un grup compact și cunoscător al misticii ortodoxe, spunând „la ei mă reped să învăț alfabetul Morse și versuri de Crainic și Gyr- grăbitul meu entuziasm îi amuză”.[8] Mărturisește apoi despre modul de învățare, despre autorii apreciați, despre o întreagă cultură a poeziei căpătată între zidurile închisorii, unde versurile memorate devin patrimoniu. Despre acestea scria: „din acest punct de vedere stau bine. Știu pe dinafară Luceafărul, Scrisorile, foarte mult Coșbuc și Topârceanu (are deosebită căutare), mii de versuri (cred) de Gyr și Crainic (înghițite de la început, odată cu alfabetul Morse, de la veterani); am prins și o mulțime din Verlaine, Lamartine și Baudelaire; sonetul lui Arvers, firește (Ma vie a son secret, mon ame son mystere), Samain — Au jardin de l ‘Infante — ceea ce, când îl repet ori îl predau, mă poartă cu gândul la Ojardindilifant din La Medeleni și la după-amiezele paradisiace din strada Pitar-Moșu”.[9]

În anumite perioade, limbajul morse a fost singura modalitate de comunicare, în contextul în care unele închisori au înăsprit regimul detenției, încercând să oprească comunicările între cei închiși, pentru a crea o nouă presiune: izolarea. Astfel „din 1953 până în 1958 conducerea penitenciarului Aiud s-a preluat de către colonelul-torționar Ștefan Koller, care s-a remarcat prin completa izolare a deținuților (a dat ordin de a se pune obloane la ferestre, pentru ca cei închiși să nu poată vedea orașul), și prin transferarea deținuților bolnavi de TBC, din infirmerie spre celulele penitenciarului. Pe lângă clipele de rugăciune tacită, aproape singura alinare în constrângerea temniței era comunicarea prin morse. Prin acest limbaj al bătăilor, deținuții și-au putut transmite la început informații, iar mai târziu când viteza de transmitere a crescut datorită obișnuinței recunoașterii  limbajului, ei au putut să transmită și cuvinte străine, pentru poligloți, ori poezii etc.”[10]  Izolarea însă nu a distrus dinamica spiritualității din lagărele comuniste, ci produs un efect neașteptat: trăirea duhovnicească a cunoscut ascensiune și profunzime, împărtășindu-se prin Hristos de aproapele, chiar dacă cuvântul nu putea fi rostit. Dispare astfel perspectiva cuvântului slab, înlocuit de unul puternic, responsabil și creator.

[1] George CĂLINESCU, Istoria Literaturii Române, Editura „Litera Internaţional”, Bucureşti, 2001, p.16.

[2] Nicolae STEINHARDT, Jurnalul fericirii, Editura Mănăstirii Rohia, 2005, p. 18.

[3] Ibidem., p. 39.

[4] Radu GYR, Crezul, în „Poezia în cătuşe” http://www.radugyr.ro/

[5] Radu GYR, Iisus în celulă, în „ Poezia în cătuşă” http://www.radugyr.ro/

[6] Pr. Zosima OANCEA, Închisorile unui preot ortodox, Editura Christiana, Bucureşti, 2004, p. 132.

[7] Pr. Nicolae GREBENEA, Amintiri din întuneric, Editura Scara, Bucureşti, 2005, pp. 146- 162.

[8] Nicolae STEINHARDT, op.cit., p. 65.

[9] Ibidem, p. 39.

[10] Cătălin MANTEA, Chipuri de mărturisitori în temniţele comuniste, Editura Agapis, Bucureşti, 2009, pp. 77-78.

2021 a fost un an plin de încercări pentru mulți dintre noi, dar să nu uităm că întotdeauna există și o parte bună, oricât de greu ne-ar putea fi uneori să o identificăm. Acum, cu pași mărunți, dar repezi, 2022 deja se apropie. Vom păși într-un nou an, mai bun din toate punctele de vedere, sperăm.

Vă invit să reflectați asupra a ceea ce ați trăit și simțit pe parcursul întregului an. Gândiți-vă ce emoții vreți să luați cu voi în 2022 și ce alegeți să lăsați în trecut. În ajun de an nou, vă doresc tuturor liniște, înțelepciune, putere să iertați, claritate în gândire și sentimente, puterea de a identifica partea plină a paharului și multă sănătate. Fiți blânzi cu voi și iertați-vă pentru tot. Iubiți-vă, ca să-i puteți iubi la rândul vostru pe cei din jur. Faceți bine, pentru că el va reveni înzecit înapoi, sub diferite forme.

Celebrarea intrării într-un nou an este una dintre cele mai vechi sărbători, momentul fiind marcat de mai bine de 4000 de ani. Fiecare țară are pentru aceasta propriile tradiții și obiceiuri, iar România nu face excepție, originea lor găsindu-se în vremurile de demult.  Unele dintre acestea s-au uitat, însă. Dar cele care s-au păstrat sunt respectate cu mândrie. Moștenite de la bătrâni, dăinuind, astfel, de secole, obiceiurile și tradițiile prezente încă în viețile noastre poartă o încărcătură aparte, sunt simbol al bogăției spirituale colective.

Anul nou, prin multitudinea de tradiții asociate cu acesta, reprezintă un moment de renaștere, de alungare a spiritelor rele, un moment ce dă speranță. După perioada Crăciunului, caracterizată de colinde și tradiții specifice, intrarea într-un an nou este însoțită de tradiții generale, precum și de obiceiuri locale, respectate atât de cei tineri, cât și de vârstnici.

Marcarea intrării într-un an nou începe cu Revelionul, o petrecere în compania celor dragi cu dans, mâncare, băutură, artificii și obiceiuri specifice la miezul nopții dintre ani. În strânsă legătură cu Anul Nou sunt și Plugușorul, Sorcova, Ursul, Capra sau Calendarul cu ceapă. Care este semnificația acestor tradiții și obiceiuri, ce se ascunde, de fapt, în spatele lor?

Măști – Toate tradițiile ce implică jocul în grup sunt caracterizate de purtarea de măști, care mai de care mai interesantă, împodobită cât mai colorat, ce diferă în funcție de zona geografică.

Moldova – este regiunea în care se păstrează cele mai multe obiceiuri de Anul Nou – grupuri de băieți îmbrăcați în costume tradiționale colindă din casă în casă și joacă în ritmul fluierăturilor și al strigătelor, făcând urări de bine.

Sorcova – poate cel mai des întâlnit obicei de Anul Nou, practicat în special de cei mici. Sorcova reprezintă o nuia învelită în hârtie multicoloră, împodobită cu flori din hârtie colorată. Cu ajutorul acesteia, cei mici sorcovesc – fac urări de bine, sub formă de poezie, pentru care sunt răsplătiți cu dulciuri și bani. Sorcova joacă rolul unei baghete magice, ce are calitatea de a transmite sănătate și tinerețe celui sorcovit.

Plugușorul – obicei practicat de români din cele mai vechi timpuri, ce are la origine un ritual de manifestare pentru obținerea unei recolte bogate. Copiii sunt cei care pornesc Plugușorul și umblă din casă în casă, făcând urări de bine, în schimbul cărora primesc fructe, dulciuri sau bani. Cel care conduce grupul are un baston îmbrăcat în alamă, împodobit cu ciucuri colorați, reprezentând puterea și autoritatea.

Capra – Jocul caprei, în timpul căruia capra coordonează toate celelalte personaje. Cel care joacă rolul caprei are o mască fie din lemn, fie din material textil, ce are maxilarul inferior mobil, pentru a fi tras cu o sfoară, pentru a se mișca în timpul jocului. Pe mască mai regăsim panglici multicolore, flori, două cornițe, toate acestea fiind fixate într-un băț lung până în pământ. Cei care joacă capra sunt acoperiți de țesături lungi, într-o singură culoare, făcând ca masca să fie obiectul care iese cel mai mult în evidență.

Ursul – Joc moștenit de la geto-daci, care considerau ursul un animal sacru. Jocul ursului, cel mai des întâlnit în prezent în Bucovina, reprezintă cel mai spectaculos dintre toate jocurile cu măști ce se desfășoară în grup. Urșii, având pe cap o mască confecționată din blănuri și piei provenite de la diverse animale (uneori chiar de la urși), organizați în grupuri de câte 10-15 personaje, joacă la comanda ursarilor îmbrăcați în haine colorate, aceștia fiind responsabili de ritmul jocului, pe care îl setează cu ajutorul tobelor.

Calendarul cu ceapă  – obicei provenit din zona Hunedoarei, ce are scopul de a arăta cum va fi vremea în fiecare lună din anul abia început. În noaptea de Anul Nou, 12 foi de ceapă sunt întinse, câte una corespunzătoare lunilor anului. În fiecare foaie de ceapă se pune câte o jumătate de linguriță de sare, urmând să fie lăsate pe masă până în dimineața zilei de 1 ianuarie. În lunile în care sarea s-a topit din foaia de ceapă se așteaptă ploi, iar în cazul în care sarea nu s-a topit, acest lucru arată că acele luni se așteptă să fie secetoase.

Alte tradiții întâlnite la români în noaptea de Anul Nou:

• Conform tradiției, în noaptea de Revelion trebuie să fie făcut mult zgomot pentru a alunga toate spiritele rele. În plus, unii români țin în buzunar o căpățână de usturoi, cu scopul de a-i feri de ghinion.
• O superstiție de Revelion este aceea că în ultima zi din an, precum și în 1 ianuarie, este bine să nu facem cheltuieli și să nu aruncăm gunoiul, pentru că, odată cu el aruncăm afară din casă și norocul.
• O altă superstiție spune că prima persoană care trece pragul unei case va influența mersul întregului an – de obicei, bărbații bruneți sunt considerați aducători de noroc în noul an și sunt invitați să treacă primii pragul casei
• Un obicei din popor spune că fetele nemăritate trebuie să pună în ajunul Noului An un fir de busuioc într-un vas cu apă, cu o ramură de măr și cu un bănuț. În timpul nopții, fetele își vor visa alesul cu care urmează să se căsătorească.
• La trecerea dintre ani, la miezul nopții, ușa casei trebuie să fie deschisă, pentru a-i permite anului vechi să iasă, iar celui nou să intre.
• Un alt obicei (mai) recent apărut la români este sărutul sub vâsc la miezul nopții, pentru a fi însoțiți de dragoste pe tot parcursul anului.
• Este bine ca în momentul trecerii în noul an să purtăm o haină nouă, dar și ceva roșu, pentru a avea noroc și pentru a atrage toate energiile pozitive.
• În noaptea de Anul Nou este bine să avem în buzunar câteva boabe de grâu, pentru a fi feriți de foamete. Totodată, este bine să avem și bani în buzunar, pentru a ne merge bine tot anul.
• La miezul nopții, este important să ne punem o dorință și să întâmpinăm noul an cu încredere și speranță că dorința ni se va întâmpla și că vom avea parte doar de lucruri bine.

La mulți ani! Un An Nou plin de bine!

Sursa foto: www.facebook.com/AsociatiaMuzeulJucariilor

Închisoarea comunistă s-a clădit, din punct de vedere spiritual, pe un paradox: dorința sistemului de a reforma „omul”- de a-l înnoi prin reeducare- nu a îngenuncheat sufletul celor încarcerați, ci durerea lor fizică a fost izvor pentru ascensiune duhovnicească și pentru puternice experiențe sufletești. Așa cum mulți dintre aceștia mărturisesc, temnița i-a apropiat de Dumnezeu și de oameni, au înțeles nevoia iertării, au primit bucuria gesturilor mărunte, au cugetat la păcatele lor și au cunoscut flacăra „iubirii”.

Și această flacără a lămurit „aurul”, a rupt peceți ale păcatelor, a curățit suflete căzute și i-a ridicat până la înălțimea sfințeniei, fiind pentru toți modele de îndumnezeire într-o societate contemporană. Mărturisirile colegilor de celulă, însemnările din dosarele Securității, jurnalele și autobiografiile amintesc de practica autentică a ortodoxiei (cu viață liturgică) în celule mizere ale închisorilor.

Misiunea desfășurată în lagărul comunist nu urmărea promovarea ortodoxiei sau aducerea la aceasta a celor de alte confesiuni, ci păstra intimitatea religiozității fiecărei persoane. În schimb, preoții și teologii încarcerați au slujit Sfânta Liturghie, Sfânta Taină a Pocăinței, au împărtășit cu Trupul și Sângele Mântuitorului, au ținut prelegeri despre viață și moarte, despre trăire în Hristos. S-a practicat rugăciunea comună și cea a inimii, un puternic dialog ecumenic, s-au scris poezii și s-au cântat cântece religioase.

Dar cea mai însemnată armă misionară a fost exemplul personal, care era ușor observabil și recunoscut de către toți cei prezenți. Sfințenia nu se împărtășea doar prin cuvânt, ci prin prezența celui ce a primit harul. Iar ajutorul oferit nu era cuantificabil, ci se concretiza în sprijinul moral pentru a depăși momentele critice, de deznădejde și cădere. Sfinții închisorilor erau reperele  la care cei ce doreau întărire se raportau zilnic, copleșiți fiind de bunătatea, mila și dragostea lor.

Au fost și cazuri în care s-a săvârșit Taina Sfântului Botez acelora care au cerut să îmbrățișeze ortodoxia, fie evrei ori creștini de alte confesiuni.

Aspectele formale, folosite uneori exacerbat, s-au risipit în contextul temniței, unde trăirea fiecărui cuvânt cunoștea adâncă intensitate, și actele liturgice erau primite cu frică și deseori cu lacrimi. Conștientizarea prezenței divine în celulă se creionează printr-un comportament specific, printr-o întoarcere la creștinismul primelor veacuri, unde viața era dăruită lui Hristos, primindu-se cununa muceniciei.

Experiența convertirii în închisoare, sub presiunea umilinței și a morții, îl face pe Părintele Nicolae Steinhardt  să sancționeze pe cei ce nu înțeleg cuvântul- fondul-  ci se limitează doar la formă, afirmând : „nicăieri și niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiți, smeriți cu inima, dar nu tâmpiți. (Numai despre păcatele noastre spune la Pateric „să le tâmpim”.)… Domnul iubește nevinovăția, nu imbecilitatea”.[1] Această atitudine rămâne consecventă în paginile jurnalului său (Jurnalul Fericirii), evidențiind experiența duhovnicească înaltă, cunoscută în lagărul comunismului românesc, care întărește însă paradoxul amintit.

Condiția umană îngenuncheată, nu se poate înălța decât în Hristos, sprijinită prin harul Său, pentru a îndura, a înțelege și depăși umilința, care devine, însă, creatoare de sfințenie.  Participarea la suferința aproapelui împlinește porunca iubirii lăsată de Fiul lui Dumnezeu (Luca X, 27) și redefinește relațiile interumane, întinse în jertfă, chiar cu prețul vieții.

Legionarismul, principala acuzație

Majoritatea membrilor clerului sau a teologilor încarcerați de regimul comunist în diferitele închisori din țară sau în lagărele de muncă forțată erau acuzați de „legionarism”, adică apartenență la mișcarea politică numită Garda de Fier.

Ca și suport ideologic, aceasta folosea Ortodoxia și valorile ei , dorind, ca și partidul comunist, un alt model de cetățean, care să respecte cu strictețe elementele moralei creștine. Nerespectarea lor era sancționată cu vehemență, iar unii dintre cei ce se opuneau au fost omorâți. Naționalismul promovat de mișcarea legionară găsea ortodoxia ca unul dintre cele mai importante fundamente ale națiunii; despre aceasta, Nichifor Crainic- un reprezentant important al naționalismului interbelic- consideră că „toată cultura istorică românească își găsește sorgintea în Biserică și este pătrunsă de <<forța creatoare>> a religiei ortodoxe și de concepția bizantină privind lumea transcendentală și cea fenomenală”[2]. Aceste forme de mutare a spiritualității în spectrul politic, au dus la confiscarea de către ultima categorie a Ortodoxiei, care devine nu doar izvor al națiunii ci și platformă de guvernare. Mai mult, „naționalismul religios poate fi generator de sentimente extremiste, în sensul că propriile tradiții religioase sunt atât de legate de națiunea în cauză, încât orice amenințare la adresa acestora constituie un atac la adresa propriei religii. În acest context, este foarte probabil că aceste simboluri religioase să fie folosite în scopuri etnice și naționaliste.”[3]

După anul 1948, atunci când Partidul Comunist dorește instituirea unui regim totalitar, astfel încât Statul să nu aibă oponenți sau concurenți,  teologii și clericii apropiați de viziunea naționalistă au fost acuzați de apartenență la Garda de Fier. Prin aceasta se încerca ștergerea trecutului, a oricăror elemente disidente, pentru a implementa modelul socialismului sovietic.

Despre aceasta „în cuvântarea ținută la întrunirea sindicală de la ANEF din 24 septembrie 1944, Gh. Gheorghiu Dej afirma că << legionarii și elementele reacționare antonesciene sunt principalul pericol intern. Ei amenință libertățile dobândite la 23 august și împiedică lărgirea lor, democratizarea țării>>. La rândul său Vasile Luca aprecia că reminiscențele fasciste << sunt pătrunse în viața noastră publică, începând cu administrația, aparatul de stat, Biserica, școala și terminând cu mentalitatea otrăvită a poporului >>. Concluzia era limpede: epurarea clericilor și teologilor considerați legionari.”[4]

Această curățare a „sistemului” se desfășoară în diferite etape, iar „ metodele folosite pentru îndepărtarea <<dușmanilor poporului>> erau dintre cele mai diverse: dovadă că persoana respectivă făcuse politică <<legionară>>  sau participase în orice fel, la războiul împotriva Uniunii Sovietice; impunerea unei alte conduceri în cadrul unei instituții prin sindicat; indicarea în funcție după ce se făcuse dovada unei participări active în cadrul partidului comunist sau a unei grupări politice obediente. Totodată se încerca și folosirea structurilor bisericești în acțiunile de propaganda inițiate de partidul comunist.”[5]

Dar scopul nu era exterminarea unei întregi mase de cetățeni care s-ar fi manifestat împotriva noului regim, ci inventarea omului nou, așa cum el era configurat prin raportarea la doctrina marxistă. Iar noul om trebuia să-l înlocuiască pe cel vechi, cu obiceiurile sale, comportamentul și atitudinile anterioare; astfel, se inițiază procedeul numit: reeducare. „Reeducarea avea patru faze, și anume demascarea externă, demascarea internă, demascarea morală publică și torturarea altor deținuți întemnițați. Prin aceste faze comuniștii urmăreau nimicirea sufletului din om, iar pentru a realiza acest lucru, au atacat credința creștină, distrugând perceptele moral-creștine și făcându-le ineficace.” [6]

Presiunea constantă asupra credincioșilor, dar mai ales asupra clerului (considerat unul dintre principalii formatori de opinie pentru societatea românească) a cauzat și colaborarea unei părți cu Partidul Comunist. O altă parte a fost condamnată și trimisă în închisori, unde a reușit să reziste reeducării, și să curețe legionarismul (principala acuzație) de elementele unei doctrine politice, păstrând doar verticalitatea morală și trăirea autentică în Hristos.

„După o evaluare postdecembristă, din <<12.000 de preoți ortodocși, peste 3.000 au stat închiși sau trimiși la canal. Din aceștia peste 1.800 au murit. La Poarta Albă într-un transport de 100 preoți, în zece zile, majoritatea au pierit. Adică, unul din patru preoți ortodocși au trecut prin închisorile comuniste>>.”[7] Misiunea lor a continuat și în perioada încarcerării, arătând exemplul suprem de jertfă prin propria lor viață, închiși fiind pe nedrept.

[1] Nicolae STEINHARDT, Jurnalul fericirii, Editura Mănăstirii Rohia, 2005, p.26.

[2] Keith HITCHINS, România 1866-1947, trad. de George G. Potra şi Delia Răzdolescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 301.

[3] Călin SINESCU şi Liliana TROFIN, „Religia-sursă majoră de insecuritate şi conflict”, Sfera Politicii,  Nr.140, Anul XVII, 2009, p. 65.

[4] ANIC, fond CC al PCR- Cancelarie, dosarul nr.28/1944, f.63 în Cristian VASILE, Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu comunist, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2005, p.43.

[5] Pr. Dr. Adrian GABOR şi Adrian Nicolae PETCU, Biserica Ortodoxă Română şi puterea comunistă în timpul Patriarhului Justinian, în „ Anuarul Facultăţii de Teologie Ortodoxă Justinian Patriarhul”, Editura Universităţii din Bucureşti, 2002, pp. 93- 136.

[6] Cătălin MANTEA, Chipuri de mărturisitori în temniţele comuniste, Editura Agapis, Bucureşti, 2009, pp. 47-48.

[7] Pr.Prof.Dr. Ioan DURĂ, Ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române îndepărtaţi din scaun şi trimişi în recluziune monastică de către autorităţile comuniste în anii 1944-1981, în Altarul Banatului, An XIII, Nr. 10-12, Timişoara, 2002, p. 35.

Întrucât drumul este adesea mai important decât destinația, vă dorim să aveți o călătorie frumoasă către Răsăritul cel de Sus.

Sărbători binecuvântate!

O mică urare din partea noastră:

Crăciunul copiilor, de Octavian Goga

Pomul Crăciunului, de George Coșbuc

Ajuns în satul Lada din județul Teleorman în 2010, primul lucru pe care preotul paroh Florin Danu l-a făcut a fost construirea gardului parohiei. A continuat cu identificarea nevoilor comunității formată din 400 de localnici și astfel a renovat și construit case pentru trei familii cu mulți copii care locuiau în condiții precare. Ulterior, și-a propus să aducă la realitate ideea care i-a venit încă de când era ajutor de preot la București – dacă vreodată va avea propria parohie, va construi un centru social și o cantină pentru nevoiași. A înființat Asociația Mana Cerească și, prin multă muncă și dăruire și cu ajutorul donațiilor din partea persoanelor fizice și de la companii, a reușit să realizeze ceea ce și-a propus.

Când a început construcția propriu-zisă, preotul a lansat apeluri în mediul online, pe Facebook – donează o bară sau trei cărămizi, iar oamenii au reacționat treptat. Pe parcurs, preotul Danu a postat fotografii cu evoluția lucrărilor și astfel oamenii au devenit mai deschiși, mai încrezători. Din dorința de a-i ajuta pe cei din jur, preotul Danu a inițiat campaniile „Îmbracă un copil de Paște” și „Căutăm Moș Crăciun” – copiii scriu scrisori cu ceea ce își doresc, iar părintele le postează pe Facebook. Oamenii aleg una dintre scrisori, pregătesc un pachet și astfel pun zâmbetul pe fața unui copil. La început a fost greu, însă pe parcurs, preotul Danu a trimis poze cu copiii ținând pachețelele în brațe și astfel a câștigat încrederea comunității online care îl urmărește. Acum, scrisorile se dau în doar câteva minute – Facebook fiind în prezent principalul canal de promovare al Asociației Mana Cerească.

Cu toate că nu a reușit încă să atingă rata de succes pe care și-o dorește în ceea ce privește interesul copiilor din Lada față de învățătură, preotul Danu continuă să îi încurajeze pe toți tinerii să învețe. Pe doi dintre studenții din sat i-a susținut cu tot ce au avut nevoie – le-a cumpărat telefoane, laptopuri, pentru a-i ajuta să obțină cele mai bune rezultate. Preotul Danu și-a propus ca toți cei care au rezultate bune la învățătură să fie răsplătiți – i-a dus în excursii în Europa, i-a premiat, i-a remunerat, i-a dat exemplu celorlalți copii din sat. Astăzi, în satul Lada găsim olimpici, studenți la Drept și Medicină – o situație total diferită față de momentul în care părintele Danu s-a alăturat parohiei Lada acum 11 ani.

Preotul paroh, recunoscut pentru acțiunile sale de amploare prin care vine în ajutor semenilor, își continuă misiunea. În 2020, părintele a dus în tabără pe litoral 57 de copii – 95% dintre ei nu văzuseră niciodată marea și a lansat campania „Încalță un copil!”, un apel public către cei care doresc să ajute, reușind astfel să asigure o pereche nouă de încălțăminte pentru 82 de copii cu vârsta între 3 și 19 ani.

În 2021, la începutul lunii martie, părintele Danu a anunțat demararea unui proiect de prevenție în sănătate, prin încheierea unui parteneriat cu un centru privat de servicii medicale. Prin intermediul acestuia, femeile au putut beneficia gratuit de ecografii mamare, abdominale și de tiroidă. La scurt timp după anunțul făcut pe Facebook, preotul Danu a primit 40 de cereri. În septembrie, proiectul „Satul meu curat!” , lansat pentru prima dată, s-a bucurat de un real succes – în două ore, părintele Danu împreună cu o parte din beneficiarii Centrului Social Sf. Nectarie, au strâns 30 de saci de gunoi aruncat pe marginea drumului.

Iar planurile preotului Paroh Danu nu se opresc aici.

Cum a luat naștere Asociația Mana Cerească?

Asociația Mana Cereasca a fost înființata în anul 2011 și a luat naștere pentru a veni în sprijinul comunității din localitatea Lada unde sunt preot de 11 ani. Asociația are ca scop ajutorarea familiilor nevoiașe, a bătrânilor și a altor persoane care necesita orice fel de ajutor.

De când ați pășit pentru prima dată în Lada ați reușit să realizați foarte multe – un centru social, o cantină, un centru de îngrijire pentru bătrâni, plus multe altele, toate având obiectivul de a-i sprijini pe cei care au mare nevoie de ajutor. Ați făcut toate aceste lucruri singur?

Anul acesta am reușit sa finalizam casa socială nr. 2 în care locuiesc bătrâni singuri și neputincioși, am construit 3 case pentru 3 familii și am renovat două case afectate în urma unor incendii. Avem 10 angajați și 5 voluntari, împreună lucrăm pentru binele comunității.

Spuneți-ne mai multe despre acțiunile prin care îi ajutați pe cei din comunitate.

Cantina socială oferă zilnic o masă calda pentru copii și bătrâni din satul Lada și vecinătate, peste 80 de porții. La Centrul de îngrijire bătrâni Sfinții Martiri Brâncoveni avem 25 de bătrâni care sunt cazați, majoritatea de pe stradă, unde li se oferă 3 mese și două gustări, medicamente și tot ce e necesar. Plătim costuri lunare pentru câțiva copii – internat, cămin, transport, plătim taxe la facultate pentru câțiva studenți, oferim burse pentru cei cu rezultate bune la învățătură, ajutăm familiile nevoiașe cu alimente, medicamente, lemne, oferim suport financiar pentru diverse intervenții chirurgicale și tratamente.

Care este cel mai de amploare proiect la care lucrați și ce alte planuri aveți pentru 2022?

Cel mai de amploare proiect ar fi Centrul de îngrijire bătrâni Sfinții Martiri Brâncoveni unde avem ridicate 3 locuințe sociale, 2 funcționează, iar a 3-a este la roșu.

Pentru anul viitor ne dorim să construim o anexă la cele 3 case, care va avea bucătărie, sală de mese, cameră frigorifică, depozit, să deschidem o linie de preparare gem, dulceață, zacuscă și sa reușim să dotăm clădirile cu panouri fotovoltaice

Partidul creștea folosindu-se de fobia dușmanilor de clasă, care se împotriveau progresului și asupreau proletariatul, singura categorie ce era îndreptățită de a se bucura de binefacerile noilor guvernări. De fapt comunismul „ încearcă să concentreze, să observe și să aplice, în modul cel mai științific, adică cel mai sistematic și eficace, toate pozițiile, valorile și puterile lumii, pentru a duce la îndeplinire visul vechi și mereu nou al omului căzut: o îndumnezeire fără Dumnezeu.”[1]

„Represiunea ia proporții și interdicțiile religioase opresc și descurajează orice manifestare publică (prin <<ordin strict secret>> nr. 27 936 din decembrie 1948). Condamnarea ideologică a acestor obiceiuri de sorginte religioasă, generează fenomenul de evitare sau <<conspirativitate>> – căsătorii religioase, botezuri, înmormântări cu ritual religios, participare la slujbe, respectarea sărbătorilor religioase ș.a. Populația încălca adesea aceste restricții ceea ce a dus la infiltrarea Bisericilor și a personalului ecleziastic cu informatori pentru a se putea controla fenomenul de <<reeducare>> urmărit de regimul comunist ateist.”[2]

Pentru a-și consolida poziția de autoritate în fața cetățenilor și a deține monopolul asupra instituției statului, Partidul Comunist a folosit porgresiv teroarea până în 1953, clerul fiind una din categoriile vizate, atât pentru perspectivele dogmatice care se opuneau materialismului stalinist cât și din cauza importanței Bisericii Ortodoxe în viața cotidiană a credincioșilor săi. „ Asupra corpului ecleziastic au fost folosite metodele de anchetă, de detenție foarte aspră, de tortură și, nu mai puțin, de racolare de către organele Ministerului de Interne. Presiunile urmăreau abjurarea față de confesie, față de Biserică, de Dumnezeu, libertinajul și corupția, fapt care a influențat evoluția corpului ecleziastic.”[3]

Se încerca o izolare a Bisericii de restul instituțiilor, precum și o limitare în ceea ce privește contactul cu proprii credincioși, totul fiind supravegheat atent. „ Școala a fost separată de Biserică; aceasta din urmă a fost izgonită în mod brutal și din Spitale, Armată, întreprinderi și penitenciare, în schimb preoții au continuat să fie plătiți de la buget, salariul fiind și un util instrument de șantaj.”[4]

Întemnițarea a peste 2.500 de clerici ortodocși sub învinuiri legate de colaborări cu legionarii, oponență față de regim, implicare în politica interbelică etc., relevă dorința evidentă a comuniștilor de a îngenunchea instituția de care populația era cea mai atașată.

Putem analiza sistematic modul în care regimul a constituit relația cu Biserica Ortodoxă Română, folosindu-ne de criterii ce urmăresc observarea importanței dinamicii interne, a numărului de credincioși și obediența lor. Conform Pedro Ramet numim  „ șase factori mai importanți care au determinat politica religioasă comunistă: ponderea organizației religioase, dispoziția acesteia de a se subordona/conforma cerințelor autorităților politice și posibilitatea de a o infiltra și controla prin intermediul poliției politice, problema dependenței de o autoritate străină, loialitatea sau lipsa de loialitate a unui cult religios în timpul celui de-al doilea Război Mondial, configurația etnică a țării și cultura politică dominantă. De aici a rezultat și tratamentul diferit pe care regimul l-a aplicat celor două culte religioase importante din România: Ortodoxă și Greco-Catolică.”[5]

Lucrarea de față nu urmărește să analizeze relația dintre Biserică și Stat în perioada comunistă, astfel încât nu vom așeza într-o paralelă directă opiniile celor care susțin martirajul ortodoxiei cu cei ce cred într-o colaborare strânsă între aceasta și regimul opresiv (și aceasta pentru că suferința celor din închisori, ca și apărători ai ortodoxiei, nu poate fi așezată în balanță cu atitudinile unora care au acceptat teroarea sistemului, deseori cedând sub presiuni ). Dar putem aminti, ca și concluzie a relației dintre cele două instituții, că  „ sub control (în privința ierarhiei), sub observație strictă a poliției politice (în privința corpului de enoriași), cantonată în imposibilitatea obiectivă de a adăposti sau iniția acte de revoltă la adresa regimului (altele decât clevetire intelectuală, proprie tuturor românilor), Biserica Ortodoxă Română a fost unul dintre prizonierii de lux ai comunismului autohton.”[6]

Suferința personală a membrilor clerului, a credincioșilor nu va putea niciodată șterge din memoria colectivă caracterul „terorist” și opresiv al unui sistem criminal, ce a îngenuncheat o națiune.

„Revoluția din 1989” găsește spațiul public românesc devastat de cenzură, frică și dorință acerbă de libertate. Totuși, „căderea regimurilor comuniste nu a coincis cu așezarea unor regimuri democratice. Pentru a se fi întâmplat acest lucru, ar fi trebuit ca noua societate să apară în interiorul vechiului regim și, după o perioadă de conviețuire, să-1 înlăture și să-1 înlocuiască.”[7] Aspect care nu a fost specific cazului românesc; vechile cadre au schimbat cu ușurință ideologiile și s-au camuflat ca apărători ai libertății. Anticomunismul autohton a fost unul lipsit de vigoare, relativ lax; mai mult „ anticomunismul românesc s-a manifestat, atât cât a făcut-o exclusiv ca un anticomunism postcomunist, ca o formă critică de politică care nu și-a propus să descopere vreun adevăr  îngropat în arhivele trecutului și nici să opună trecutului o formă anume de justiție retributivă.”[8]

[1] Andre SCRIMA, Ortodoxia şi încrederea comunismului,  Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p.160

[2] Paul CARAVIA, Virgiliu CONSTANTINESCU şi Flori STĂNESCU, Biserica Întemniţată România 1944-1989, Editura Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 1998, p.13.

[3] Ibidem.

[4] Cristian VASILE, Ingerinţe politice în viaţa Bisericii Ortodoxe în primii ani ai regimului comunist, în Miruna Tătaru-Cazaban, Teologie şi politică. De la Sfinţii Părinţi la Europa Unită, Editura Anastasia, Bucureşti, 2004,   p.218.

[5] Pedro RAMET, Cross and Commissar. Thepolitics of  religion in Eastern Europe and the USSR, Bloomington and Indianopolis, 1987, p.16. apud Dinu g. GIURESCU,  Istoria Românilor. România în anii 1940-1947, Editura Enciclopedică. Academia Română, Bucureşti, 2008, p.906. 

[6] Adrian CIOROIANU, Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2005, p.271.

[7] Stelian TĂNASE, Revoluţia ca eşec. Elite şi societate, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 21.

[8] Daniel BARBU, Politica pentru barbari, Editura Nemira, Bucureşti, 2005, p. 143.