AUDIO

Pustnicii din Patericul Egiptean pot fi life coachi de succes pentru omul de azi. Nu credeți că e posibil? Iată câteva fragmente repovestite și câteva citate care vă pot schimba părerea.

Patericul Egiptean este o colecție de relatări biografice și fraze pline de înțelepciune ale pustnicilor și călugărilor din zona deșertică a Egiptului de Nord-Vest, din perioada de dezvoltare a monahismului cu o amprentă ascetică puternică, adică jumătatea secolului al IV-lea. Patericul este unul dintre cele mai influente texte ale creștinismului ortodox: pentru mulți monahi, el este reperul principal al vieții ascetice originale.

 

Despre cum să-ți dozezi efortul fizic într-o zi de lucru:

Avva (=părintele) Arsenie i-a făcut odată o invitație Avvei Alexandru: ”Astăzi, după ce termini de tăiat ramurile pe care le ai de tăiat, vino să mănânci cu mine. Iar dacă se întâmplă să ai oaspeți, atunci să rămâi să mănânci cu ei”. Arsenie voia deci să respecte legea ospitalității: Avva Alexandru va fi oaspetele său, cu excepția situației în care Alexandru însuși ar fi avut musafiri neanunțați.

Avva Alexandru s-a apucat de tăiat ramurile din care urma apoi să fabrice coșuri împletite. Aceasta era în deșertul egiptean singura soluție a pustnicilor pentru a-și asigura un venit pentru subzistență: împleteau coșuri din ramuri, apoi le vindeau în oraș. Când s-a făcut ora mesei, Avva Alexandru nu avea musafiri, deci ar fi putut merge la Avva Arsenie, așa cum fusese invitat. Numai că s-a gândit: ”Arsenie mi-a spus ca mai întâi să termin, apoi să mă duc. Dar eu n-am terminat de tăiat toate ramurile pentru astăzi.” 

Părinții deșertului erau foarte atenți să respecte principiul ascultării: fiecare sarcină primită de la un părinte sau duhovnic trebuia respectată întocmai. Așa că Avva Alexandru n-a plecat spre chilia Părintelui Arsenie decât după ce a terminat de tăiat toate ramurile. Când a ajuns acolo, Arsenie îi spune: ”Acum ai venit? Ora mesei a trecut de mult, eu credeam că ai oaspeți și de asta n-ai venit, așa că am mâncat deja.” Avva Alexandru îi explică: ”Părinte, mi-ai spus să vin după ce termin lucrul, așa că te-am ascultat!”. Avva Arsenie îl privește și-i spune: ”Ai grijă, postul tău din zilele de lucru trebuie încheiat mai repede, încât și pravila să ți-o faci, și apa să ți-o bei! Altfel, iute se va îmbolnăvi trupul tău.”

 

Despre cuvânt și vorbire:

  • Avva Isidor Pelusiotul: ”Viața fără cuvânt e mai prețioasă decât cuvântul fără viață.”
  • Avva Hierax: ”Dacă ți-e foame, mănâncă, dacă ți-e sete, bea. Dar numai nu vorbi pe nimeni de rău.”

 

Trei însușiri fundamentale pentru o viață de calitate:

  • Avva Pimen: ”Paza (=vigilența), atenția la tine însuți (=introspecția) și discernământul sunt cele trei virtuți călăuzitoare ale sufletului.”

 

Despre răbdare și insistență în negociere și despre câștigarea bunăvoinței:

Insistența este răspunsul potrivit în fața unui refuz, fie el și categoric sau chiar jignitor. Înainte de a fi calități ale specialiștilor în vânzări, statornicia și chiar încăpățânarea se dovedesc a fi însușiri ale oamenilor spirituali. Calităților duhovnicești li se adaugă de obicei și un dar material, ca semn al respectului.

Avva Pimen și ucenicii săi s-au mutat din Sketis (astăzi, Wadi El Natrun) într-o altă parte a deșertului din nord-vestul Egiptului. În zona aceasta exista deja un pustnic renumit și căutat de oameni, prețuit fiind pentru calitățile sale sufletești și pentru credința sa. Dar oamenii, atrași de faima părintelui nou-venit, l-au părăsit pe bătrânul pustnic și au început tot mai mult să-l caute pe Pimen. Bătrânul a fost atunci doborât de invidie, iar din acest motiv a început să-l vorbească de rău pe Avva Pimen. Când a aflat despre asta, Pimen le-a spus ucenicilor: ”Pregătiți câteva gustări, luați o ulcică de vin și haideți să mergem să-l împăcăm pe bătrân.”

Au luat gustările și au plecat. Când au ajuns la poarta bătrânului, ucenicul acestuia i-a întrebat: ”Cine sunteți?” Ei au răspuns: ”Spune-i bătrânului că Pimen vrea să primească binecuvântare de la el.” Ucenicul a mers înăuntru, dar s-a întors în scurt timp cu un refuz scurt: ”Bătrânul n-are timp pentru voi”. Avva Pimen i-a replicat: ”Spune-i bătrânului că noi nu plecăm de aici până nu primim binecuvântarea lui!” Și au rămas cu toții la poartă, în tăcere deplină, sub soarele arzător al deșertului.

Bătrânul pustnic a văzut insistența și răbdarea lor. Iar efortul lor de a sta în soarele puternic în ciuda faptului că fuseseră refuzați și alungați l-a făcut să înțeleagă că dorința lor era una sinceră și puternică. I-a primit în chilie, le-a primit darurile și le-au mâncat împreună. La despărțire, le-a spus: ”Calitățile pe care le-am văzut cu ochii mei la voi întrec de o sută de ori ce am auzit pe alții spunând despre voi”.

 

 

 

Când era mic, Ștefan dorea să devină preot, așa a ajuns să studieze la seminarul din Giurgiu, iar ulterior la facultatea de teologie din București. Și-a schimbat planurile pe parcurs, cel puțin temporar, iar acum conduce un business de succes în domeniul agricol. A fost însă un drum presărat cu multe experiențe. Din toate a fost câte ceva de învățat.

 

A vrut să devină preot, dar s-a angajat la o firmă de sandwichuri

Ștefan își aduce aminte cu nostalgie de zilele în care mergea dis de dimineață la casa preotului din sat pentru a-l ajuta să ajungă la biserică. Avea doar șapte ani, iar ulterior și-a luat în serios rolul, și a zis că el va deveni preot. A  urmat studiile necesare, dar după terminarea facultății a decis că trebuie să dea curs unei noi provocări: s-a angajat într-o firmă care făcea sandwichuri.“ A fost primul pas într-un domeniu pe care nu îl știam, nu aveam ncio legătură cu el. La început m-am ocupat de plăți și de achiziții, ulterior am început să am și alte sarcini. Am plecat de la un simplu sandwich, iar în final am înregistrat vânzări în valoare de un milion de euro“, a spus Ștefan Tulea pentru Matricea Românească.

 

“Eu îmi doream să fiu preot, nu mă gândeam să fac altceva”

 

Tatăl său pornise o afacere în domeniul agricol și spera că fiul său se va alătura din mers. Nu a fost chiar așa, pentru că tânărul Ștefan era ocupat cu viața din București, iar perspectivele de aici erau mult mai ofertante decât un business la început de drum într-o zonă rurală. “Într-o zi tata a fost nevoit să se opereze, iar eu a trebuit să rămân în locul lui cu toate pe cap: camioane, combină, trebuia să mă ocup de avizare, de recoltare, nici nu știam cum se fac toate astea“, a spus Ștefan Tulea.

 

Tulea_2

 

Provizorat fastuos

După doi ani de zile petrecuți în domeniul vânzărilor a decis că trebuie să se reinventeze. Tatăl său își revenise complet, iar Ștefan a început studiile de master și s-a angajat la o casă de modă. “Nu eram țintuit într-un birou, mă deplasam la clienții care doreau anumite produse ale acestei case de modă și le prezentam oferta. Țin minte că trebuia să conduc Bentleyul șefului pentru a o aduce de la aeroport pe modelul rus Irina Shayk care la acel moment era prietena lui Cristiano Ronaldo“, povestește Ștefan.

 

“Consider că nu eu am ales agricultura, ea m-a ales pe mine”

 

Cu toate acestea Ștefan a decis să se retragă din lumea plină de glamour a caselor de modă și să se alăture tatălui său în agricultură. “Mi-am dat seama că businessul cu agricultura era special gândit de tata ca o afacere de familie. Când i-am spus tatei că mă alătur lui a fost tare bucuros. Nu a fost însă ușor, țin minte că în 2002 am avut un an secetos, iar banii pe care îi aveam erau numai din împrumuturi“,a zis Ștefan Tulea.

 

De la pasiune la succes nu este decât un pas

Din experiența acumulată, Ștefan a înțeles că mediul antreprenorial este unul eminamente concurențial, și a început să-și canalizeze toate abilitățile pentru a crește afacerea. Așa a început să caute contracte rentabile, să vadă profilul furnizorilor cu care lucraseră, să obțină utilaje performate și combustibil, să lucreze la obținereau unui climat de stabilitate. “Trebuie să îți placă foarte mult ceea ce faci, doar așa nu vei obosi muncind. Când îți place foarte mult ceea ce faci, vei face lucruri bune care îți vor aduce profit. Consider că nu eu am ales agricultura, ci ea m-a ales pe mine“.

 

“O afacere de succes este atunci când îi vezi pe oamenii de lângă tine evoluând”

 

La finalul convorbirii noastre, l-am întrebat pe Ștefan ce reprezintă succesul în business pentru un tânăr. “Eu cred că o afacere de succes este atunci când îi vezi pe oamenii de lângă tine evoluând. Când mi-am văzut angajații că și-au schimbat mașina, sau că și-au construit o casă, deci când vezi că și alții participă la reușita ta, atunci putem vorbi de un business de succes“, a încheiat Ștefan Tulea.

 

 

La naștere a fost abandonat în maternitate, iar copilăria și-a petrecut-o în centrele de plasament. Astăzi, Lajos conduce o școală de excelență pentru copii supradotați din România, organizează tabere pentru copiii cu abilități înalte, este mentor, profesor de comunicare, iar anul trecut a fost inclus printre cei 100 de lideri din educație la nivel internațional întocmit de Global Forum for Education and Learning.

 

La 15 ani lupta pentru salvarea copiilor străzii

Când era mic, Lajos dorea să devină medic și să lucreze cu copiii cu probleme, dar în special cei cu afecțiuni oncologice. Nu a mai urmat medicina, însă de la vârsta de 15 ani începuse să fie voluntar pentru Salvați Copiii. “Intram în canale și încercam să-i conving pe copii să meargă la școală. Atunci am văzut că majoritatea copiilor erau peste medie, aveau capacități extraordinare, pe lângă cele de supraviețuire“, a spus Lajos Kristof pentru Matricea Românească.

 

“Un copil care are calitățile unui lider își asumă toate bubele societății”

 

Ulterior Lajos a lucrat o periodă în presă: a fost pe rând reporter local, apoi reporter de investigație, iar în final a fost promovat șef de departament. Când a părăsit presa a știut că trebuie să facă ceva pentru copii cu abilități speciale așa că în 2008 a creat prima școală de excelență pentru copii supradotați. “În fiecare vară organizez tabere în afara Bucureștiului, iar anul acesta ne propunem să organizăm o tabără de trei luni pentru comunitățile de copii defavorizați“, dezvăluie Lajos Kristof.

 

Kristof_2

 

Cea mai bună lecție de viață

Potențialul tânărului a fost apreciat de nume mari din domeniul pedagogiei, începând cu profesorul Florian Colceag, cunoscut ca “antrenorul de genii“. Lajos a lucrat o bună perioadă cu domnia sa, iar în prezent mai colaborează la unele proiecte. “Cea mai bună lecție pe care am primit-o de la profesorul Colceag a fost să-mi ascult intuiția și calitățile umane, și să le las să înflorească”.

 

“Stima de sine este motorul care ține în viață talentul”

 

L-am întrebat pe Lajos dacă are o metodă specială de lucru cu copii, iar răspunsul a fost unul neașteptat. “Metoda trebuie să fii tu. Întâi de toate trebuie să-ți iubești copilul din interior și să-l respecți. Făcând acest lucru îl vei respecta și pe copilul din fața ta, iar în al doilea rând trebuie să-i dai libertatea de exprimare. Toți copii au voie să greșească, însă învățarea prin erori este puțin cam periculoasă. Dar nici învățarea liniară, în care copilul repetă pe de rost, nu ajută. Dacă ar fi după mine, aș introduce mai multe ore de sport, ore de artă. Arta te ajută să găsești soluții la probleme, muzica îți dezvoltă creierul, pictura, dansul, toate te ajută“, a spus Lajos.

 

Kristof_3

 

Copilul are un talent care se cere descoperit

Fiecare copil are un talent, dar ce se întâmplă dacă el nu este descoperit la timp și fructificat? Este talentul un lucru efemer, un element irecuperabil? Lajos zâmbește și spune că nu există talent pierdut. “Există blocaj. Acel blocaj poate veni la o vârstă timpurie, sau nu. Curba de amenințare începe cam pe la patru ani, când copilul are mugurii inteligenței înfloriți. La 5-7 ani, dacă nu ai reușit să-l menții pe poziție, mai ales în ceea ce privește abilitățile de creativitate, l-ai pierdut. Recuperarea nu este imposibilă, dar se face foarte greu. Ea se realizează prin dezvoltarea stimei de sine, aceasta este motorul care ține în viață talentul“.

 

“În educație trebuie să existe cultura binelui, profesorii trebuie să le spună elevilor să fie oameni buni”

 

Părinții au un rol determinant în formarea propriilor copii. ”Dacă nu ai susținerea părinților pentru a modela inteligența copilului, atunci nu merge. Mulți părinți cer ca odrasla lor să aibă cât mai multe teme, cât mai multe cursuri, și mai puțin timp petrecut împreună cu ei. Din pricina lipsei de timp, părinții au pretenția ca noi profesorii să fim al doilea părinte“, a precizat Lajos Kristof.

 

Roadele unei munci susținute

Lajos își aduce aminte cu bucurie de copiii cu care a lucrat în cadrul Asociației Gifted Center Kristopher pe care a înființat-o în 2017. “Ne-au trecut pragul mii de copii, de exemplu am avut un copil de la Liceul Tudor Vianu, care în clasa a XI-a a participat la campionatul național de robotică, iar acum este în lotul național de informatică-matematică. Un alt copil studiază la Amsterdam relații internaționale, am mai lucrat cu un copil care a intrat la securitate cibernetică în Londra“, a spus Lajos.

De cinci ani de zile Lajos își donează ziua de naștere. Când m-am întâlnit cu el împlinea 34 de ani și a hotărât ca și de această dată să facă la fel. “Am preferat să-mi donez ziua de naștere celor care au nevoie. Nu vreau cadouri! Anul trecut am oferit 25 de burse, anul acesta mi-am propus să ofer burse pentru copii cu abilități artistice”, a conchis Lajos Kristof.

 

 

Ultima lună de școală înainte de vacanța de iarnă a fost pe departe și cea mai încărcată: plină până la refuz cu deplasări, finalizări de proiecte, prezentări în plen, pregătiri pentru examene și îndepliniri ale îndatoririlor de membru al campusului.

Pentru cursul de Relații Internaționale și cel de Comparativă Politică, studenții aduceau tema zilei în clasă, printr-o prezentare de 30-40 de minute urmată de o discuție deschisă cu toți cei 70 de participanți.

Fiecare grup format din 4-5 studenți s-a pregătit o lună, cumulând 10-15 ore de muncă individuală plus ședințe de echipă și repetiții pentru întâlnirea cu profesorul coordonator căruia i-a prezentat viziunea despre temă.

Ziua expunerii este plină de emoții: ne întâlnim cu 30 de minute înainte să înceapă totul, ne asigurăm că știm nu numai discursurile individuale, ci și structura totală a prezentării, planurile în caz de urgență, activitățile prin care animăm publicul și studiile de caz pe care urmează să le discutăm. Deși din afară totul pare pus la punct, știm că există mereu posibilitatea să scape ceva.

Pentru fiecare dintre noi momentul în care vorbim este dificil, însă sprijinul pe care îl avem unul pentru celălalt ne ajută să performăm la cotele cele mai înalte. La sfârșitul prezentării și al discuțiilor, primim din partea colegilor recomandări legate de structura și materialul lecției și de abilitatea noastră de a prezenta și a păstra publicul atent. Profesorul anunță finalizarea orei și ne cheamă pentru cel mai detaliat feedback pe care l-am văzut în 12 ani de școală: 4-5 foi cu sugestii și remarci pentru noi atât ca grup, cât și ca indivizi, bazându-se pe tot ce am făcut bine și sugerând ce ar fi de îmbunătățit. Este cu totul fascinant să vedem câtă atenție și interes are îndrumătorul pentru noi (și pentru toate celelalte 13 grupuri). Ne felicită, iar noi răsuflăm ușurați.

 

Tinerii de alături / “Kids next door”

Chiar și după aproape 5 luni petrecute în Bremen, campusul JUB nu s-a oprit din a-mi prezenta oameni extraordinari și absolut fascinanți, care mi-au devenit foarte repede prieteni.

M. este o tânără care animă orice spațiu în care pătrunde și are ceva interesant de spus în absolut orice moment. Deși familia ei este din Rusia, ea s-a născut și a copilărit în Japonia, iar asta i-a oferit de mică o rară perspectivă globală asupra lumii. Ne asemănăm fiind amândoi fini observatori ai dinamicii din campus și ai comportamentului oamenilor ce vin din toate colțurile lumii. Povestim mereu despre ce am mai citit, ce ar mai trebui să citim și cum ar trebui tinerii din toată lumea să învețe de fapt.

J. este din Nepal, însă a trăit în Singapore majoritatea vieții sale. Ne-am cunoscut la o cină organizată de familia noastră gazdă ce ne ajută în integrarea în comunitatea din Bremen. J. călătorește mereu și studiază în detaliu management medical; el este probabil una dintre primele persoane care-mi prilejuiește următoarea experiență: pot să o ascult neîntrerupt, fiind absolut fascinat de ideile și concluziile la care ajunge.

N. este un tânăr retras și tăcut din Thailanda pe care l-am cunoscut lucrând la un proiect pentru cursul de Relații Internaționale. După întâlnirea noastră m-a rugat să-l ajut în compunerea CV-ului său pentru un job de vară; am aflat că N. a luat parte la reclădirea sistemului educațional din țara sa atunci când un eveniment politic a lăsat urme adânci în societate cu ceva ani în urmă. Am realizat că N. știa de zece ori mai multe lucruri despre țara lui decât știam eu despre a mea; înțelegea în profunzime problemele politice, economice și sociale, mentalitatea societății și ce trebuia făcut ca să o îmbunătățească. Vorbim foarte des, atât în clasă cât și în afara ei, iar N. a devenit un model pentru ce poate însemna un lider din spatele cortinei, un cap limpede, o persoană fără de care nu poți face o schimbare în bine.

 

Bremen2

 

Azi dăm examen

Perioada examenelor a fost una mai dificilă, dar în același timp, foarte interesantă atunci când o analizăm la rece. Cel mai cald aspect înainte de sesiune a fost că oriunde mergeam, existau grupuri de studiu pentru diferite materii iar invitația ”hai să lucrăm împreună” era peste tot. Examenele nu au fost un prilej de separare, ci de apropiere și împrietenire. Totuși în zilele de examene totul a devenit brusc mult mai închistat și tăcut, iar campusul ce cu trei zile înainte vuia  de oameni și viață, acum părea oprit în timp.

Am fost extrem de plăcut impresionat să văd încurajările profesorilor, asistenților, pedagogilor, tutorilor: înainte de sesiune am primit mesaje în care ni se ridica moralul, în care se sublinia și se reamintea că am muncit cu sârg și că e imposibil să fie altfel decât bine. Cred că dacă nu te-ai pregătit și primești mesajul acesta ceva din tine se scutură automat și te mobilizezi măcar pe ultima sută de metri!

Apoi sunt mulțumirile de la profesori după ce ai predat referatele, lucrările, materialele pentru prezentările orale. Ești apreciat pentru ceea ce ai făcut și ți se recunoaște munca. Mi se pare extraordinar acest lucru. Mi se pare că nu am lucrat în van, doar ca să bifez ceva. Ți se explică de ce vei primi rezultatele peste x zile, ce anume se caută în lucrarea ta și de ce profesorul e hotărât să investească atâta timp în tine. Contezi. Munca ta, gândurile tale contează.

 

Examenul: dezvăluiri

Este ziua de examen. (Rugăciunea înainte de examen cred că sună la fel în toate limbile, în toate culturile!) Știi că trebuie să mănânci ceva dar ești tot înghețat și nu știi bine ce și cum.

Sala e mare, rece, cu lumini bune. Mă dezmorțesc puțin. Profesorul întâmpină pe fiecare, este fericit că ne vede: ”Bună dimineața, bună dimineața!”. Este încrezător, sau așa lasă să se vadă. La ora anunțată se închid ușile. Subiectele aterizează. Trag aer în piept. Speram că voi ști, așa mi se ”promisese” și văd brusc că știu. Și încep să rezolv grilele și subiectele astfel încât să-l bucur pe cel ce le va citi. Să îi arăt că știu că s-a pregătit mult pentru noi și acum își primește răsplata: eu pregătit.

Mi-a plăcut să mă dezvălui în această sesiune. Profesorii îmi știau numele și mă alegeau ca partener de discuții sau ca subiect în experimente. Însă lucrările ample mi-au dat posibilitatea să mă dezvălui altfel.

Mi-a plăcut să fiu înconjurat de colegi. Mi-au plăcut grupurile de lucru, de susținere, de discuții interminabile și de sentiment că ”sunt aici pentru tine și va ieși bine”.

 

Unde e casa ta?

Din când în când toți scăpam un ”de-am fi fost acasă, atunci…” și în fiecare colț de lume, ACASĂ, mama, bunica, sora, mătușa, fratele sau tatăl întors de la serviciu, oraș, școală, ar fi băgat un cap pe ușa noastră și ne-am fi simțit îngrijiți. Cu cineva care poartă de grijă.

Au fost cu noi atât de multe persoane sesiunea asta: profesori, asistenți, pedagogi, prieteni, șefi de scară și administratori. Și totuși, uneori am fost mai singuri decât ne-am fi așteptat.

Toate sunt în adormire acum; urmează așteptatul drum spre casă. Pare extraordinar de lung și mai ales surprinzător de liniștit, fără mesaje non-stop sau telefoane târzii. Îmi analizez mișcările: nu mai fug, ci pur și simplu merg. După o lungă perioadă de concentrare pur cognitivă și rațională, iese iar la lumină caracterul meu visător. Sunt eu, cel mirat de aproape orice și curios de viață. Încep să înțeleg cu toată ființa mea perioada ce tocmai a trecut și cât de mult m-a întărit. Sunt altfel pentru ce urmează să vină, pentru scopuri noi, clădite pe altele vechi, pentru oamenii pe care am să-i întâlnesc ca să mă umple și să mă povestească.

Risipit prin lume și lumi, mă leg spre-acasă de casă.

 

 

 

 

Din interviul cu Dorel Vișan:

  • Sunt vinovați acei artiști de azi care nu mai dau oamenilor pâinea și sarea cunoașterii.
  • Cultura trebuie să aibă mesaj și să emoționeze.
  • Teatrul n-are nimic de-a face cu democrația. Are treabă doar cu talentul și cu profunzimea mesajului.
  • Eminescu este cel mai mare scriitor de poezie elegiacă din lume.
  • După mine, Eminescu este ființa supremă a prezenței românești în istorie.

 

Românii și blestemul împrăștierii prin lume 

Sunteți un mare cunoscător al lui Mihai Eminescu, în a cărui zi de naștere românii celebrează ecourile culturii lor naționale. Cum parcurgeți acest moment festiv?

Noi în mod normal n-ar trebui să avem o zi a culturii românești, ci în fiecare zi să trăim cultura română și valorile acestui neam. Românii sunt un neam binecuvântat, avem un portofoliu imens de creație culturală. Vă aduc însă aminte că Eminescu a intuit că suntem și un neam blestemat. În monologul lui Decebal dintr-una dintre piesele eminesciene neterminate, regele dacilor rostește aceste cuvinte care se răsfrâng asupra neamului românesc: Mergeți, poate că o soartă mult mai bună vă așteaptă în lumea largă / Lăsați părinții și copiii voștri să doarmă duși-n al Daciei pământ / Și pustiiți și-mprăștiați prin lume purtați cu greu blestemul ce-l port eu. Iată împlinindu-se în zilele noastre cuvintele acestei grele poveri rostite de regele Decebal.

E un cuvânt ca o profeție. Și se împlinește la 130 de ani distanță.

Da, iar cuvintele lui sunt dureroase mai departe: Oriunde mergem suntem venetici / Și-așa vom merge noi din veac în veac / Pân’ s-a șterge urma neamului.

 

Ce se întâmplă când arta devine doar o afacere

Viața dumneavoastră a fost dedicată culturii, în forme variate. Ați făcut și faceți film, teatru, poezie. Ce credeți despre cum au evoluat producțiile culturale în ultimele trei decenii?

Când un popor are o cădere sau o înălțare, atunci trage totul către căderea sau înălțarea lui. Ceea ce s-a întâmplat 1989 a tras totul după sine. Și ne-a transformat într-o lume egoistă, o lume care nu are alt scop decât câștigul material. Și totul a devenit într-un fel o afacere. Și teatrul, și poezia, și pictura și sculptura. Iar în momentul în care arta devine o afacere, ea își pierde fundamentele, își pierde profunzimile și își pierde coerența. Asta s-a întâmplat în cultura română. Teatrul românesc, care a fost un teatru foarte viu,  un dialog între oameni care topea prejudecățile cu care ei veneau în sala de spectacol. Piesele cu mesaj, cu poveste care emoționa, îi făcea pe oameni mai buni, mai înțelegători, mai răbdători, mai iertători. Spectatorii merg la teatru și astăzi, mai toate sălile sunt pline, dar ei nu mai găsesc ceea ce caută. De vină sunt artiștii, pentru că ei nu dau oamenilor pâinea și sarea cunoașterii.

Avem însă foarte multe vârfuri și foarte multă recunoaștere în cultură: regizori de teatru români care montează pe cele mai reputate scene, filme românești care iau premii la mari festivaluri, pictori apreciați în Occident, soliști de operă care cântă peste tot. Asta nu indică un progres?

În zilele noastre nu trăim o efervescență culturală. Acum în România nu este o efervescență culturală, ci este, ca să spun așa, o cultură de piață. Altădată, colecționarii de artă erau oameni extraordinari, cultivați. Astăzi nu mai există această specie, ci avem investitori în artă, proprietari de tablouri. Iar premiile de care spuneți sunt reale, dar ele se dau, după cum cred eu, pentru un program care s-ar putea numi mai degrabă program de deculturalizare. În vremea de dinainte exista cenzura, dar acum nu mai avem cenzură, acum există cenzura ”pentru fiecare creier”, așa cum spunea Păunescu. Teoretic, fiecare creier își aplică propria cenzură. Însă, de fapt, el nu cenzurează nimic, el ”beneficiază” de o înțelegere greșită a libertății de creație. Libertatea de creație, fantezia, este bună până în momentul în care o ia razna, iar de acolo înainte nu mai este bună, trebuie oprită.

Dacă autorul abuzează de libertatea lui de expresie, iar publicul nu e format să-și folosească spiritul critic, ce e de făcut?

În vechea formă de organizare a societății, existau așa-numitele Consilii artistice, formate din oamenii cei mai pregătiți. Vă spun, de exemplu, cine era atunci membru în consiliul artistic al Teatrului Național din Cluj: era profesorul Staicoviciu, rectorul Universității din Cluj, și profesorul Fodor, care era rectorul Medicinei clujene. Și mai era Dumitru Radu Popescu. Deci erau niște oameni de a căror judecată nu te îndoiai.

Dar era vremea în care se aplica o severă cenzură ideologică și politică.

Da, însă nici unul dintre cei trei despre care v-am spus nu a fost aservit acelei ideologii. La multe ședințe ale Consiliului am participat, în calitatea mea de actor, și admiram calitatea discuțiilor care aveau loc între ei. Da, cenzura exista și ea putea tăia aripile celui care se manifesta în libertatea creației. Când cenzura servește unei ideologii, ea este nocivă. Dar cenzura comunistă se putea sări și se putea ocoli.

 

Cultura trebuie să aibă mesaj

Ați folosit mai devreme expresia ”cultura de piață”. Cum o înțelegeți?

Totul azi s-a transformat într-o afacere. Și din acest motiv scade puterea iubirii. Iar în locul lăsat liber își fac apariția ura și egoismul. În artă, acestea sunt foarte periculoase. Mari gânditori, așa cum au fost Goethe, Dostoievski, ei ne-au învățat că lumea s-ar putea schimba prin frumos, prin cultură. Dar cultura trebuie să aibă mesaj și să emoționeze.

Ajungem în felul acesta la o veche întrebare: cui se adresează produsul cultural, maselor largi sau elitelor? Iar dacă este adresat elitelor, atunci nu putem miza pe discernământul lor în privința a ceea ce consumă?

A spune că producțiile culturale sunt adresate maselor este o formă de ipocrizie, bineînțeles. Dar ceea ce se întâmplă în ultimii zeci de ani este un proces nu chiar ușor de înțeles. Lumea a așteptat după 1990 o schimbare, o schimbare în bine. Iar tot ce vine odată cu această schimbare este luat ca atare, așa cum este. Lumea zice ”Domne, înseamnă că așa arată teatrul modern, așa trebuie să fie.” Or, teatrul n-are nimic de-a face cu democrația. Și nici cu sindicatul. Teatrul are treabă doar cu talentul și cu profunzimea mesajului. Aici a fost Eminescu genial.

 

Eminescu azi: ce mai știm despre el?

Academia Română serbează ziua culturii naționale printr-un eveniment la Ateneu, unde dumneavoastră veți avea cuvântul final, veți recita din Eminescu. De ce este important acest moment?

Eu am numit recitalul pe care îl voi susține la Ateneu ”Eminescu: om, geniu și sfânt”. El, după credința mea, s-a apropiat de Dumnezeu prin cunoaștere. Ca și Homer. Eminescu este sfânt prin cunoaștere. El cunoștea înțelepciunea și cultura vremii lui, inclusiv literatura indiană și filosofia germană. El a tradus din Schopenhauer și s-a spus despre el că a luat de la filozoful german pesimismul, dar chiar Nicolae Steinhardt spune că nu e adevărat, pentru că Eminescu nu a fost un pesimist. El a fost afectat de trecere. Poezia lui este o poezie a durerii – pentru că a înțeles tristețea aceasta a trecerii. O nostalgie, de fapt. Lumea nu știe, dar cel mai mare critic literar din Cuba, Salvador Bueno, atunci când a fost tradus Eminescu acolo, a declarat că Eminescu este cel mai mare scriitor de poezie elegiacă din lume!

Este ziua lui Eminescu, o serbăm festiv, dar de fapt foarte puțin este cu adevărat citit din opera lui, nu credeți? Imensa majoritate cunoaște eventual doar cele câteva poezii pe care le studiază copiii la școală.

Asta este pentru că școala l-a predat greșit pe Eminescu. El ne-a fost prezentat ca un poet romantic. Sigur, a fost influențat de romantismul german, dar a fost mult mai mult decât atât. Universul scriptural pe care-l numim eminescian și-l atribuim unei persoane fizice concrete, Mihai Eminescu, are formă și conținut simfonic. Nenumărați Eminești, voci, instrumente. Perfect și uneori voit prost acordate, contradictorii și în același timp complementare, polifonează același sunet: al eului original, al Marii Conștiințe din Marele Timp, armonizându-se pentru eternitate în mitul greu de descifrat Mihai Eminescu. După părerea mea, Eminescu este sufletul neamului românesc. Și-mi amintesc de Arghezi, care-l numea pe Eminescu ”sfântul preacurat al viersului românesc”. După mine, el este ființa supremă a prezenței românești în istorie.

 

 

 

Kogălniceanu era o personalitate uimitor de complexă. Dar dacă a avut o trăsătură dominantă, aceea a fost talentul său diplomatic, căruia cu greu i se poate găsi un corespondent în istoria românilor.

 

Guvernul Kogălniceanu era numit ”fabrica de legi”

Era adept al evoluționismului social și al reformelor „blânde și graduale”. Afirmarea sa deplină a început în timpul domniei principelui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), la a cărui alegere în ambele Principate a contribuit major și căruia i-a ținut discursul de primire la București.

În decursul primilor cinci ani de după Unirea Principatelor, Mihail Kogălniceanu s-a aflat aproape permanent în cercul puterii, deținând demnitățile de membru al Comisiei Centrale de la Focșani, președinte al Consiliului de miniștri de la Iași și, între 1863-1865, de prim-ministru al țării. Aceasta din urmă a fost probabil cea mai fecundă perioadă a activității sale în sprijinul statului român, guvernul său fiind numit de către Titu Maiorescu, cu umor, dar și cu apreciere, „fabrica de legi”.

 

El a avut inițiativa desemnării Bucureștiului drept capitală

Între primele inițiative ale sale din această perioadă se numără alegerea Bucureștiului drept capitală a țării, decizie motivată, în viziunea sa, de poziția geografică și comercială a orașului, de prezența legațiilor străine și de existența unei clase de mijloc în afirmare, ce reprezenta principalul motor al modernizării țării.

De altfel, Mihail Kogălniceanu a căutat permanent să îmbunătăţească situaţia burgheziei în formare printr-o politică economică protecţionistă, conştient fiind că această clasă de mijloc va avea principala contribuţie la susţinerea finanţelor ţării. Totodată, el s-a arătat foarte lucid în privinţa metodelor prin care economia românească urma să prospere, după cum se arată într-un comunicat oficial al guvernului din această perioadă: „România, fiind înainte de toate agricolă şi comercială, cea mai de seamă înlesnire ce se poate face  acestor ramuri ale activităţii naţionale este crearea căilor de comunicaţie şi a lucrărilor de utilitate generală şi locală”. Drept urmare, în timpul guvernării sale Mihail Kogălniceanu a dezvoltat puternic infrastructura ţării, sprijinind construirea de drumuri şi poduri, iniţiind primele proiecte feroviare, înfiinţând o şcoală de ingineri în acest domeniu şi, în domeniul comunicaţiilor, operând fuziunea dintre serviciul poştal şi cel telegrafic.

 

Principiu de bază: proprietatea naște civilizație

Însă cele mai importante reforme promovate în timpul ministeriatului său de către Kogălniceanu au fost reprezentate, în mod neîndoielnic, de legea electorală și de cea agrară. În privința celei dintâi, principalul ei scop era sporirea numărului de alegători, pentru a oferi o voce politică şi claselor sociale dezavantajate până atunci, prin scăderea censului. Astfel s-a asigurat, practic, votul universal masculin și s-au luat în calcul și dorințele reprezentaților țărănimii, Kogălniceanu fiind, potrivit afirmației unuia dintre biografii săi, „cel care a dat pentru prima dată în istoria României o reprezentare politică ţărănimii”.

Tot în sprijinul acestei clase sociale, care alcătuia majoritatea populației Principatelor, a fost înfăptuită și reforma agrară. Aceasta a necesitat eforturi substanțiale din partea domnitorului, cât și a primului ministru, mai ales din cauza opoziției marilor moșieri conservatori, care începuseră să se bucure de avantajele economiei capitaliste și doreau să mențină aservirea țăranilor. Kogălniceanu a dat însă dovadă de o determinare implacabilă, fiind conștient de faptul că „proprietatea este cel mai puternic instrument de civilizaţie şi dacă vroim serios să ne civilizăm ţara trebuie să avem cât mai mulţi proprietari”.

 

De unde s-a luat pământul necesar pentru împroprietărirea țăranilor

Un prim pas pentru înfăptuirea acestei reforme a fost reprezentat de promulgarea, la anul 1863, a legii secularizării averilor mănăstirești. Principalul scop al acestei inițiative a fost reprezentat de oprirea exploatării terenurilor deținute de către mănăstirile închinate Bisericilor Ortodoxe din cuprinsul Imperiului Otoman dar, pentru a atenua protestele acestora, ea s-a extins și asupra posesiunilor mănăstirilor pământene. Astfel, în urma aplicării acestei legi, aproximativ 25% din suprafața arabilă a țării a reintrat în posesia statului, devenind disponibilă pentru viitoarele împroprietăriri.

Rămânea însă problema convingerii opoziției conservatoare a marilor proprietari de pământuri de a vota legea agrară. Prin aceasta, țăranii urmau să primească loturi de pământ pe baza statutului lor, urmând să le achite în decurs de 14 ani. Deoarece majoritatea boierilor nu au putut fi convinși de necesitatea acestei măsuri, ba chiar au înaintat o moțiune de cenzură împotriva guvernului, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a luat hotărârea de a dizolva Adunarea parlamentară a țării, la 2 mai 1864, și să promulge o nouă Constituție, numită Statutul desvoltător al Convenției de la Paris, cu sprijinul lui Mihail Kogălniceanu. Aceasta îi conferea puteri sporite principelui și a permis, în cele din urmă, împroprietărirea a mai bine de jumătate de milion de familii țărănești.

 

Cuza l-a destituit din fruntea Guvernului

Deși Alexandru Ioan Cuza a fost cel dintâi căruia i s-a asociat popularitatea pentru această realizare istorică, Mihail Kogălniceanu are un merit cel puțin egal. Inclusiv sprijinirea politicii autoritare a domnitorului Unirii de către primul ministru a avut, în cele din urmă, rezultate benefice, așa cum nota istoricul Alexandru D. Xenopol: „Doar după 2 Mai vor fi cu putinţă chemarea dinastiei străine şi Constituţia din 1866”, acesta fiind momentul obţinerii deplinei autonomii interne a României.

Ulterior, relațiile dintre Cuza și Kogălniceanu s-au răcit, primul ministru fiind demis de către domnitor la începutul anului 1865. Cu toate acestea, el a refuzat să se opună deschis acestuia și nu a luat parte la „monstruoasa coaliție” care l-a înlăturat de la domnie, în data de 11 februarie 1866. De altfel, după acest moment activitatea lui Mihail Kogălniceanu a intrat într-un relativ con de umbră, fapt motivat astfel de către unul dintre biografii săi: „activitatea politică de înfăptuitor a lui Mihail Kogălniceanu a luat sfârşit pe măsură ce s-a creat noul stat, din etapă în etapă, aşa cum el îl visase în Dorinţele din 1848”.

 

Kogălniceanu este cel care a anunțat independența României

O ultimă şi grăitoare contribuţie a lui Mihail Kogălniceanu la consolidarea poziţiei internaţionale a României este reprezentată de activitatea sa ca ministru de Externe, în timpul Războiului de Independenţă (1877-1878), purtat de ţara sa, alături de Rusia, împotriva Imperiului Otoman, suzeranul ei de facto până atunci. În răstimpul acestui conflict, Kogălniceanu a fost acela care a anunţat cel dintâi independenţa naţională, în celebrul său discurs din 9 mai 1876: „Suntem independenți, suntem națiune de sine stătătoare”. De asemenea, tot el va fi cel care, împreună cu Ion C. Brătianu, a reprezentat interesele române în cadrul Congresului de la Berlin, la anul 1878, obţinând oficial recunoaşterea independenţei ţării sale din partea puterilor europene, iar ulterior, din 1880, fiind primul ministru plenipotențiar al statului român la Paris.

Mihail Kogălniceanu are fericirea de a fi putut contempla, înaintea morţii sale, survenită la 1 iulie 1891, înfăptuirea majorităţii dezideratelor pe care el le ilustrase mai întâi în Dorinţele Partidei Naţionale din Moldova, la anul 1848, după cum el însuşi afirma: „am avut fericirea să ajung să văd că din acele 35 de articole, 31 sunt realizate, şi la realizarea lor am luat şi eu parte”. Înalta postură de care se va bucura permanent Mihail Kogălniceanu în istoriografia românească se datorează în mare parte faptului că el s-a făcut expresia naţională a unor realităţi create de istorie, fiind un om care a corespuns nevoilor, sufletului şi aspiraţiilor vremii sale.

 

 

Prima experiență ca pasager într-o mașină de curse a fost în 2013, la Rânca. Era o etapă de viteză în coastă, iar Cristiana fusese invitată atunci de un prieten pilot pentru a trăi pe viu senzațiile unei curse adevărate. De atunci Cristiana Oprea a simțit că de la volan poate schimba lumea, așa că a îmbrăcat costumul de curse și-a pregătit mașina, iar acum este pilot de raliuri. Matricea Românească a stat de vorbă cu Cristiana despre viteză, precizie și istorii de la boxe.

 

A studiat arhitectură și urbanism, dar a devenit pilot

Cristiana este absolventă a două facultăți pe care le-a făcut în paralel: Urbanism și Arhitectură. În timpul studenției visa la o viață boemă, dar curiozitatea de a încerca și altceva a purtat-o în lumea auto. “Pasiunea pentru mașini a existat însă dintotdeauna deoarece călătoream mult cu ai mei când eram mică și cele mai frumoase amintiri sunt legate de excursiile pe patru roți“, își amintește Cristiana Oprea.

 

“Când am debutat ca pilot de raliuri eram singura femeie pilot din Campionatul Național de Raliuri”

 

După episodul din 2013 de la Rânca, Cristiana a dus pasiunea pentru mașini la un alt nivel,  pasiunea s-a transformat pentru ea într-un mod de a-și depăși limitele. “În 2016, când am debutat ca pilot de raliuri, eram singura femeie pilot din Campionatul Național de Raliuri. Cred că avem nevoie de modele feminine în sport, iar pe măsură ce am avansat mi-am dat seama că asta este misiunea pe care vreau să o urmez de acum încolo“, a spus Cristiana Oprea pentru Matricea Românească.

 

3

 

Tuning: cum a devenit o Dacia Sandero mașină de curse

Și-a cumpărat prima mașină de curse în vara lui 2016. Inițial închiriase un Logan pentru două raliuri, dar când a văzut că nu este rentabil și-a cumpărat o Dacia Sandero second hand, care pe deasupra era și lovită. “Peste iarnă acea mașină a devenit Sean D’Or, protagonistul ultimelor trei sezoane. Pe scurt, am scos tot interiorul, aerul condiționat, banchetele, căptușeala, radio.  Am ranforsat caroseria cu un rollbar omologat, am instalat sistemul de extinctoare, scaunele de curse cu centuri în șase puncte, am înlocuit suspensiile de stradă cu unele de curse, am cumpărat jante și anvelope de competiție și a fost gata de start“, a povestit Cristiana.

 

“Împreună cu Diana Hațegan, copilotul meu, am devenit în 2018 primul echipaj feminin românesc din ultimii 50 de ani care a participat la un raliu în afara țării”

 

Întâlnirile pe care le-a avut au format-o pe Cristiana, una din ele a venit când nici nu se aștepta. George Grigorescu, un maestru al automobilismului și fondatorul Cupei DACIA  avea nevoie de un copilot la Raliul Clujului. “Nu puteam să visez la un debut mai bun în raliuri. George mi-a devenit mentor și îi datorez mare parte din parcursul meu de până acum“, a spus Cristiana.

 

Față în față cu neprevăzutul  

Când ești la cârma unui bolid de mare viteză, atenția la detalii este esențială. Fie că e vorba de o curbă, sau de o depășire, toate trebuie să iasă perfect. Accidentele sunt întotdeauna posibile. “Incidentele de curse fac parte din joc și din procesul de creștere. După ce m-am răsturnat pe macadam în 2017, atunci a fost singurul meu abandon de până acum, mi-a fost greu să revin la volan, însă nu doar din cauza incidentului propriu-zis. Motorsportul nu este cu mult mai periculos decât orice alt sport de performanță, avem foarte multe măsuri de protecție, atât mașinile, cât și echipamentele pe care le purtăm, sunt special adaptate situațiilor limită, astfel că riscurile pentru echipaj sunt minime“, a zis Cristiana Oprea.

 

“În 2019 am devenit primul echipaj feminin care a reprezentat România în prestigiosul Campionat European de Raliuri, la Rally di Roma Capitale”

 

Când nu este la volan, Cristiana face echipă cu mama ei în firma pe care au înființat-o. “NUC Agency  a apărut când am terminat facultatea, deoarece mi-am dorit să duc la următorul nivel pasiunea mea pentru motorsport. Mama mea m-a ajutat să pun pe picioare firma și se ocupă de partea administrativă, în timp ce eu lucrez cu diverși clienți pe proiecte de identitate vizuală (website-uri, prezentări), strategii de comunicare sau PR“, spune Cristiana.

 

2

 

Despre mașini într-o altă notă

Cristiana este omul orchestră: pilotează, conduce un business, iar de ceva vreme face cu tact și umor review-uri auto și nu numai.  “Emoticar este ‘locul meu de joacă’ din online unde mă exprim liber, cu multă autoironie și sperând să îmi inspir cititorii să aibă curajul de a-și urma visul. Jurnalul de pilot surprinde evoluția mea încă de la prima cursă, în timp ce garajul cuprinde toate mașinile pe care le-am testat, privite dintr-o perspectivă autentică. Tot pe Emoticar am lansat și un shop cu lămpi din piese auto, dar și cu tricouri cu ADN sportiv, inspirate din întâmplările de la raliu, dar valabile pentru fiecare om care își urmează pasiunea“.

 

 

Mihai iubise basmele povestite de bunicile sale, toată copilăria. Se cuibărea seara și cerea basm după basm. Sau același basm, 4-5 zile la rând. Crescuse fiul său și aștepta cu înfrigurare să îi propună primele seri de povesteală și feerie. Împărtășise cu colegele de birou nerăbdarea sa și ceea ce auzise de la ele îl pusese pe gânduri:

”Mihaai, să nu îi citești Scufița Roșie! Sunt scene foarte crude! Lupul o înghite și pe bunică și pe Scufiță. Și apoi vânătorul îi taie burta lupului. Brrrrr…Groaznic. N-o să-ți mai doarmă, o să vezi!”

”Și nici Hansel și Gretel să nu îi spui! O să îi rupi sufletul! Copii părăsiți și abandonați…O să-l faci să plângă!”

Oare el plânsese? Nu își mai amintea. Își amintea că glasul bunicii și al Mayei îl ghida cu blândețe prin hățișul de întâmplări. Dar dacă el nu e meșter la povestit? Ce e de făcut?

 

Să mai citim basme?

 

Din ce în ce mai mulți părinți ai zilelor de azi aleg să nu citească basme și povești celor mici; le consideră tulburătoare, cu putere de a traumatiza, chiar extrem de sângeroase. Uită că mesajele basmelor îi ajută tare mult pe copii să găsească răspunsuri la conflicte interioare pe care nu le pot contura propice și rosti. Întotdeauna un basm va stimula imaginația copiilor; va dărui rezolvări la situațiile nu foarte plăcute ce inundă uneori mintea celor mici: teama de abandon (atât de prezentă), teama de moarte, teama de durere, de violență, rivalitatea dintre frați, pizma, răzbunarea. Ceea ce este foarte important este că întrucât basmele au doar final fericit, copilul, ce se identifică de cele mai multe ori cu personajele zămislite, găsește lumini călăuzitoare și pârghii ce îl ajută să se elibereze de angoasele sale.

 

Adultul este povestitor și călăuză ce protejează

 

Conținutul basmului ridică în prim plan, în fața ochilor copilului o situație cu aspect moralizator. ”Cine de părinți n-ascultă, suferă durere multă!” Situațiile sunt dramatice iar acțiunea ne conduce la o posibilă tragedie însă, ca prin minune, mereu, e o cale ce ne scoate la suprafață: avem o problemă și o soluție sub același culcuș cald al fanteziei.

Adultul este acolo plenar când se spune basmul; este povestitor și călăuză; își modelează glasul când pronunță diferite cuvinte; nu caută să îngrozească, el caută să ajute. Viața nu este doar roz. E viață, cu bune și rele. Important este să știm că nu suntem singuri în tumultul clipelor și că mereu este o cale.

Basmele sunt pline-ochi de copii: copii neiubiți, abandonați, orfani, chinuiți, rătăciți, neauziți, neascultători. Ei deschid toate ușile, părăsesc toate potecile, mănâncă toate firimiturile, vorbesc cu necunoscuții și cu omul roș’.

Și totuși ei găsesc o cale mereu. În ciuda tuturor greutăților, tuturor mașterelor, tuturor gnomilor, vrăjitorilor și zgripțuroaicelor, găsesc o cale.

Basmul are glas ca un clinchet de clopoțel de argint al speranței pentru fiecare copil.

 

Căutând și scormonind, Mihai și-a adus aminte ceva: bucuria sa când totul se termina cu bine! Zâmbetul făpturilor dragi ce îl liniștea și îi îndulcea somnul. Lecțiile pe care le învățase și sentimentul de izbândă. Povești spuse iar și iar până când capcanele se bagatelizau și chiar el era Făt-Frumos cu armură strălucitoare.

Starea de bine. Asta își amintea.

A pășit în camera fiului său știind că are de dăruit ceva magic:

,,Povestea are fir bogat,

Cu ață roșie legat,

Din brațe, ghemul de îmi scapă,

Povestea o să-nceapă-ndată…”

 

 

FC Liverpool este un fenomen în lumea fotbalului. Istoria sa a balansat între tragedie și glorie absolută, între sânge și lauri. În 1985, în urma dezastrului de pe stadionul Heysel din Bruxelles, unde au murit 39 de oameni înaintea finalei Cupei Campionilor Europeni, FC Liverpool era eliminată pentru 6 ani din toate competițiile europene. De atunci și până acum, echipa a recâștigat inimile suporterilor din lumea întreagă, prin forța și angajamentul de a lupta pentru fiecare meci. În 2019, Liverpool a câștigat două competiții majore, UEFA Champions League și Campionatul Mondial al Cluburilor, sub conducerea faimosului lor antrenor, germanul Jurgen Klopp.

Matricea Românească este pe urmele acestei povești dramatice și încântătoare a celebrului club de fotbal. L-am invitat să stăm de vorbă despre fotbal și viață pe Horia Matei, președintele Liverpool Footbal Club România, o comunitate care se bucură de recunoașterea oficială a clubului de pe Anfield.

 

Horia Matei (în tricoul roșu), alături de legenda Liverpool, fundașul Jamie Carragher

Horia Matei (în tricoul roșu), alături de legenda Liverpool, fundașul Jamie Carragher

 

Cormoranii români

Lui Horia îi plăcea să vadă meciurile echipei Liverpool împreună cu ceilalți fani. Se întâlnea adesea cu oameni care purtau însemnele clubului, dar asta era doar o întâmplare. Au început să se strângă mai mulți cam prin 2003-2004, iar puțin mai târziu numărul suporterilor a început să crească. “Acum sunt zece orașe în țară unde oamenii se strâng să vadă meciurile echipei. Fanii români se văd meci de meci în comparație cu cei din multe țări din Europa unde se adună doar la meciurile importante”, a spus Horia Matei pentru Matricea Românească.

 

În prezent sunt vreo 400 de branchuri în toată lumea, dintre care 50 sunt în Marea Britanie

 

Cu toate acestea Horia nu dorea ca întâlnirile lor să se rezume doar la vizionarea unui meci, așa că a solicitat recunoașterea oficială din partea echipei FC Liverpool. “Recunoșterea a durat opt ani. În mod normal recunoașterea unui branch oficial nu durează mai mult de șase luni. Clubul trecea printr-o reorganizare la nivel de filiale locale de suporteri. Din acest motiv au fost blocate toate înființările de noi branchuri. În acești opt ani de zile le trimiteam emailuri în care îi întrebam ce să facem. Cei de la club îmi comunicau mulțumirile lor, dar fără să îmi dea o îndrumare concretă. În momentul în care am observat că se realizase o reorganizare, am alcătuit o bază de date în care erau cuprinși 100 de oameni, iar cu timpul baza se dublase. Până la urmă am primit un răspuns în care clubul ne cerea să avem un număr minim de persoane care să achite cardul oficial de membru al clubului. Acum avem cam 600 de membri, dintre care 170 își au cardul oficial de la club prin care asigură statutul de branch oficial”, a spus Horia Matei.

 

FCL_4

 

Fotbalul, punte către românii din diferite regiuni

Recunoașterea ca branch oficial este o mare izbândă, având în vedere faptul că în întreaga lume sunt doar 400, dintre care 50 în Marea Britanie. Horia nu s-a oprit însă aici, cu tact s-a folosit de rețelele de socializare pentru a-i aduna pe fanii cormoranilor risipiți prin țară. “Într-o seară am zis să depășim această graniță a internetului și să ne vedem pe viu, așa am propus pe grup organizarea unei întâlniri naționale. Propunerea a fost primită cu mare bucurie și entuziasm. În 2012 am avut prima întâlnire la Sibiu, acum am ajuns la a opta întâlnire. Urmărind ce se întâmplă și în țară, am văzut că la Brașov începeau să apară tot mai mulți fani Liverpool, dar nu se întâlneau. Așa că am organizat o întâlnire națională la Brașov, pentru că am considerat că este un prilej bun ca oamenii să se cunoască, și din acel moment s-a sudat o comunitate, așa a fost și la Cluj. Am avut plăcerea de a avea și invitați faini, precum nepoata lui Bill Shankly, managerul care a dat un suflu nou echipei la acea vreme“, a povestit Horia Matei.

 

”Am venit în ajutorul unui ONG care își propunea să aducă daruri pentru 300 de copii. Am zis să-i ajutăm și să le salvăm Crăciunul” (Horia Matei)

 

Fotbalul este cu oameni și pentru oameni, asta ne învață membrii LFC România. De-a lungul timpului au organizat acțiuni caritabile în care oferă sprijin celor aflați în nevoi. “Am vrut să nu creadă lumea că noi ne vedem doar la meciuri și bem bere. Acum de Crăciun am venit în ajutorul unui ONG care își propunea să aducă daruri pentru 300 de copii. Au avut o promisiune în acest sens de la o corporație, dar nu au mai primit sprijin. Atunci am zis să-i ajutăm și să le salvăm Crăciunul. Reacția oamenilor a fost fabuloasă, în 48 de ore aveam adunați de două ori mai mulți bani decât era nevoie pentru cadourile copiilor“, a zis Horia Matei.

 

FCL_2

 

Fanii și suflul pe care îl aduc

Privind la fanii echipei FC Liverpool a-i parte de o doză bună de pasiune și loialitate. Nu contează pe ce loc este echipa, ei sunt mereu langă ea. Acum Liverpool domină competiția internă și este deținătoarea trofeului UEFA Champions League.

 

Clubul cormoranilor români s-a născut atunci când Liverpool era pe locul 7-8 în campionat, nu într-o perioadă de glorie

 

Dar nu a fost mereu așa, au fost zile când formația se zbătea pe la mijlocul clasamentului, iar în cupele europene nu mai juca. Horia crede că în asta constă de fapt forța comunității din jurul acestei echipe: “Ceea ce mi se pare senzațional la comunitatea LFC România este că ea s-a format în proporție de 80% când echipa se afla pe locurile 7-8, asta dovedește că oamenii nu au fost suporteri de conjunctură. Cred că Liverpool oferă ceva și în perioadele când nu merge prea grozav“.

 

Cine este Horia Matei

În copilărie își dorea să devină procuror criminalist, ca și tatăl său, dar pasiunea pentru jurnalism și fotbal avea să fie mai puternică. Pe parcurs a mai cochetat cu judo, polo și tenis, dar în final a rămas fidel fotbalului. A absolvit Facultatea de Drept din cadrul Universității Babeș Bolyai din Cluj, dar apoi a urmat un traseu neașteptat. A profesat jurnalism, a lucrat la Televiziunea Națională, iar apoi și-a deschis propria firmă, Newsplus, prin care face strategii de marketing.

 

 

S-ar putea crede că un om ale cărui reacții sunt previzibile „aproape matematic” este o prezență comodă. Dar atunci când fermității i se adaugă o personalitate pe măsură, lucrurile devin ceva mai complicate: cu oamenii de convingeri nu se poate ajunge la compromisuri, iar când calitățile lor sunt evidente și nedisimulate, ei provoacă o opoziție instinctivă și colectivă din partea celorlalți.

 

Un om de forță, un politician de temut

Astfel poate fi rezumată cariera lui Petre P. Carp, prim-ministru de două ori (1900-1901 și 1911-1912) în viața politică a României. Marginalizat adesea, exclus din mai multe formule guvernamentale și totuși folosit pentru talentele sale, el a fost, vreme de 50 de ani, o prezență de forță în politica românească, urmând principiului enunțat de biograful său, Constantin Gane: „Intră cine vrea, rămâne cine poate”.

 

Petre Carp despre comunism: ”Cârmuirea maselor prin mase este o utopie primejdioasă, care vecinic va duce la o dureroasă dezamăgire”

 

Oamenii politici ai vremii sale s-au ferit să colaboreze cu el, deși de multe ori acesta a dat dovadă de deschidere, a sprijinit inițiativele altora atunci când s-a convins de folosul lor și a considerat că în politică greșelile trebuie reparate, nu răzbunate. Vina sa era însă patosul cu care își urma obiectivele, care l-a făcut până și pe regele Carol I, un om la fel de rigid, dar cu însușiri diferite, să exclame la sfârșitul celui de-al doilea mandat al său de prim-ministru: „niciodată nu s-a simțit mai puțin rege decât în timpul guvernării lui Carp”.

 

Profețiile lui Carp: a anticipat că România va exporta forță de muncă

Dar erau juste convingerile pe care Petre Carp le urmărea cu obstinație? În anumite aspecte, cel puțin, s-a dovedit profetic. Modul în care el înțelegea dezvoltarea țării sale, unul organic, era cel mai potrivit, chiar dacă includea o elită conducătoare, în care el credea, prevăzând totodată dezastrul comunismului: „Cei săraci, cei mici și cei slabi, în al căror nume s-a făcut marea revoluție creștinească, stau încă în așteptarea făgăduințelor milenare. Politicește așteptarea lor va fi eternă, căci cârmuirea maselor prin mase este o utopie primejdioasă, care vecinic va duce la o dureroasă dezamăgire; economicește, însă, lucrul stă altfel, și pretindem că datoria societății moderne este de a asigura bunul trai al celor mici; de a părăsi teoria «du laisser faire, laisser aller» și de a apăra pe cei slabi contra celor tari”.

 

„O țară care este numai agricolă începe prin a exporta cereale și sfârșește prin a exporta oameni” (Petre Carp)

 

Și în privința creșterii economice a țării prin industrie, considerat a fi fost mai degrabă un țel liberal, vederile acestui conservator au corespuns în totalitate, el susținând consolidarea și protejarea producției interne și anticipând situația în care se găsește România astăzi: „O țară care este numai agricolă începe prin a exporta cereale și sfârșește prin a exporta oameni, ducând inevitabil la sărăcie”.

 

Principalul pericol: expansionismul rusesc

Pe lângă corectitudinea acestor vederi, Petre Carp mai avea un merit: credea cu tărie în valorile democrației și deplângea adesea slăbiciunea acesteia în țara sa. Astfel, atunci când a aflat, prea târziu, că guvernul său urma să câștige alegerile în urma mașinațiunilor ministrului de Interne, Alexandru Marghiloman, primul ministru, cu nelipsitul său sarcasm, a avut următorul schimb de replici cu un deputat liberal: „Păcătoasă țară! – De ce, coane Petrachi? – Să vezi că am să reușesc în alegeri!”

 

”Pentru Carp, ideea este sfântă, statornicia o datorie, cuvântul cuvânt” (I.G. Duca)

 

Și în privința politicii externe a României vederile lui Petre Carp au fost clare și constante: el a considerat că principalul pericol la adresa țării sale era reprezentat de expansionismul rusesc, care privea înspre Constantinopol și Strâmtori și căuta să-și asigure o cale pe uscat către ele, vizând direct teritoriul românesc. Convingerile sale erau îndreptățite de atitudinile Rusiei față de România în decursul celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea: încercările de împiedicare ale Unirii Principatelor, anexarea sudului Basarabiei în urma războiului cu Imperiul Otoman dintre anii 1877-1878, când România fusese aliata Imperiului țarist ș.a.

 

35 de ani de liniște pentru progresul României

Pentru Carp, situația geopolitică a țării sale era limpede: „Prin poziția ei geografică România este dricul unui mare principiu istoric al acțiunii Orientului contra Occidentului și a reacțiunii Occidentului contra Orientului”. În consecință, el a susținut permanent apropierea de puterile din centrul Europei, în special față de Germania, singura care putea contrabalansa influența Rusiei. Intervenția sa, în anul 1883, pe când era ministru plenipotențiar la Berlin, a fost crucială pentru aderarea României la Tripla Alianță, ceea ce i-a adus țării, așa cum constata Petre Carp în ajunul Primului Război Mondial, „35 de ani de liniște” atât de necesari pentru progres. Și ea a fost apreciată cum se cuvine de unul dintre puținii oameni politici suficient de mari pentru a-i recunoaște acestui colos rigid adevărata sa valoare, Ion C. Brătianu, care i-a adresat următoarele cuvinte: „Ai făurit România: numai acum putem zice că ea are viitorul asigurat”.

 

Și-a trimis trei fii pe front. Unul a murit în luptă

Deși – așa cum singur spunea – Carp „nu era germanofil, ci rusofob”, el a fost singurul care l-a susținut pe regele Carol I la Consiliul de Coroană de la Sinaia (1914), în dorința sa de a intra în război alături de Puterile Centrale, deși aceasta însemna ca România să renunțe la provinciile din cuprinsul Imperiului Austro-Ungar. Motivația sa era întemeiată pe amenințarea reprezentată de o Rusie învingătoare pentru România. Și nu avea de unde să știe care va fi deznodământul războiului, încheiat cu năruirea Imperiului țarist. Carp a spus deschis și fără menajamente ceea ce gândea și doi ani mai târziu, în ajunul intrării României în război, sfidându-i pe toți participanții la Consiliul de Coroană reunit la Cotroceni. S-a supus însă hotărârii majorității și, așa cum promisese, și-a trimis cei trei fii pe front, dintre care unul, Petre, a căzut în luptele din Transilvania. Descumpănit, Petre Carp s-a retras, în liniște, la conacul său de la moșia Țibănești, unde își doarme somnul de veci din anul 1919.

Convingerile sale de neclintit nu i-au permis să întrevadă întreg mersul istoriei, atât de generoasă cu învingătorii, iar aceasta s-a răzbunat trecându-l, pe nedrept, în uitare. Dar personalitatea sa continuă să reclame respectul cuvenit peste timp, așa cum i l-a acordat unul dintre foștii adversari politici, liberalul I.G. Duca: „…dar ce mulțumire sufletească să mai întâlnești printre atâția pentru care credințele sunt etichete de circumstanță și statornicia un lux inutil sau absurd, încăpățânați, naivi, iluzioniști, pentru care, ca pentru Carp, ideea este sfântă, statornicia o datorie, cuvântul cuvânt. Dacă este adevărat că ceea ce ne-a lipsit mai mult au fost caracterele, apoi Carp a fost cel puțin un caracter în cel mai desăvârșit înțeles al cuvântului”.

 

 

M-am dus în zona de start așezat undeva între optimism și îndoială. Cu o săptămână înainte fusesem răcit bine de tot. Febră, frisoane, stomac stricat și sinuzită activată. Vineri nu mai aveam nici un simptom, în afară de discreta amețeală a convalescenței. Așa că am decis că nu voi da înapoi de la primul meu semimaraton montan. Sâmbătă, după cum ziceam, eram echipat și turat să termin cursa în  trei ore și jumătate. Mi se părea a fi un timp rezonabil pentru cineva pregătit să pună presiune și să nu dea înapoi de la suferință.

Am plecat alături de ceilalți la ora nouă, iar prima parte a traseului, o ascensiune de vreo mie de metri altitudine, mergea cum trebuie. Aveam senzația că îmi ieșea perfect tactica gândită. Urcasem alert, fără să alerg, pentru a-mi conserva energia pentru a doua jumătate a traseului, pe plat și coborâre. Doar că exact înainte de ieșirea în golul alpin mi-am simțit ficatul, iar pulsul zbura dincolo de limitele știute. M-am oprit, am băut apă, am admirat peisajul, am respirat câteva minute și am plecat mai departe.

Când am ajuns în zona de plat fals am început să alerg ușor. Iar la scurtă vreme m-am lovit de surpriză crampelor musculare. Cvadricepsul femural se întărise și mă țintuia în locul în care mă aflam. I-am vorbit frumos și am masat zona dureroasă cu bățul de trekking. După câteva minute alergam din nou. Doar că mi-era teamă să nu mai apară o altă crampă, simțindu-i prezența acolo, imediat după colțul efortului meu. Alergam, dar parcă nu mai era alergatul meu.

 

Limitele și încurajările

Acela a fost momentul în care am simțit ce înseamnă o încurajare. A venit de la un tip la vreo patruzeci și ceva de ani, care stătea în zona vârfului Zăganul pentru a-i încuraja pe participanți. Când a ajuns în dreptul meu a bătut palma cu mine și mi-a zis un ”Bravo! Hai, ai ajuns până aici! E foarte bine!”. Mă surprinsese faptul că atunci când am bătut palma el parcă primisem o injecție cu energie. Literalmente, fusese așa un jvânc încât mi-am zis ”aha!, deci asta e treaba cu încurajările!”. Era ceva ce nu simțisem în cei opt, nouă ani de basket de performanță. Era ceva care venea de la cineva care știa cât de prețioasă este o încurajare făcută cum trebuie. Abia la final mi-a picat fisa că acel cineva fusese Tibi Ușeriu.

Cu puțin înainte de jumătatea cursei a venit momentul crizei. După alte două opriri provocate de crampe musculare mi-am dat seama că nu mai aveam cum să termin în timpul propus. În acel moment, pentru câteva clipe trăite în degringoladă interioară, mi-am pierdut motivația. Nu mai vedeam nici un sens pentru care ar fi meritat să continui cursa. Aveam doar perspectiva unor dureri îndurate fără mulțumirea atingerii obiectivului.

De ce să o mai fac?!

Ce sens mai avea toată suferința asta?

Însă, după câteva pași puși din reflex unul în fața celuilalt a început să curgă prin venele mele un alt motiv, mai apropiat de mine, mai al meu. Am să dau tot ce pot din mine și voi alerga astfel încât la final să știu că am făcut tot ce am putut în condițiile date. Am simțit că mă dezpleticesc și că am din nou pentru ce să alerg.

În plus, după câteva minute mintea mi-a fost locuită de gândul că la finish aveau să mă aștepte Monica, iubita mea, și Sânziana, fetița mea. Gândul acesta mi-a umplut ochii de lacrimi. Mă întorceam la ele, iar emoția reîntâlnirii după tot calvarul acesta era copleșitoare.

Mi-am continuat alergarea învățând să trec peste toate crampele care se instalau cu generozitate. Mă opream, masam, îmi urlam pe interior durerea, simțeam că se desface mușchiul, continuam.

Și în a doua jumătate a cursei am primit cu multă bucurie toate încurajările care veneau de pe margine. Când ai nevoie de ele, chiar îți prind bine.

Așa am ajuns la final, cu o oră peste ceea ce îmi propusesem. Alergasem fără oprire ultimii cinci kilometri, Sânziana m-a văzut de departe, a venit la mine, ne-am luat de mână și am trecut împreună linia de finish. Am ajuns la Monica, eram fericit, ne-am luat în brațe și nu știam ce să îi povestesc mai întâi.

 

Abandonul și momentul recalibrării interioare

Eram fericit și pentru că trecusem peste momentul morții de la jumătatea cursei, atunci când gândul negru al renunțării pulsa cu putere. Mi-am dat seama că el fusese acolo pentru a mă ajuta să recalibrez. Cu el murea un obiectiv exterior mie. Unul care nu ținea cont de mine și de contextul meu. A fost moartea limitei de trei ore și jumătate. Și nașterea unei ținte mult mai autentice, pentru că era mult mai a mea. Să termin cursa știind că am dat tot ce am putut. Asta am și făcut.

Cursa asta este o bună imagine pentru ceea ce se poate întâmpla de-a lungul unui an. La început, la startul Anului Nou, sunt stabilite obiectivele, vreau să-urile următorului an. După care, în primele luni, încercăm să ne ținem de planul făcut pentru atingerea lor. O perioadă, lucrurile pot merge chiar bine.

Doar că, la un moment dat, apar greutățile, suferința, frustrările. Nu mă refer la suferința inerentă oricărui efort, ci la acel prea mult care ne poate coborî în Văile Morții interioare. Acela este momentul în care ceva din noi se poate frânge. Dacă nu folosim momentul acelei depresii ca pe un prilej de resetare interioară, de fine tuning al obiectivelor, de îngropare a tot ceea ce ne este exterior nouă în ele și de acceptare a unor ținte care au mai mult de-a face cu noi și cu ceea ce putem, riscăm să abandonăm totul.

Dar momentul greului și al depresiei cu care acesta vine nu este unul al abandonului, ci unul al corectării și al rafinării planului inițial. Este nevoie ca acesta să moară pentru ca, uneori la jumătatea drumului, un plan mai potrivit pentru noi să se nască.

 

Încurajările, transfer de energie

De asemenea, încurajările sunt aur curat pentru energia vitală. Încurajați-i pe cei din jur atunci când acestora le este greu. Și cereți-le acestora să vă încurajeze atunci când simțiți că aveți nevoie de energie de la ei. Vă amintiți de secvențele acelea cu atleți care, înainte de a sări, de a sprinta sau de a alerga cer publicului o doză bună de încurajare? De ce le mai multe ori nu este vorba despre spectacol, ci despre transfer de energie.

Am văzut un scurt clip în care, în cadrul unui concurs din Japonia, un puști de vreo șase ani se chinuia să sară peste un fel de capră. Își lua avânt, alerga, sărea, dar nu reușea să treacă peste. La a cincea încercare deja plângea. Acela a fost momentul în care profesorul a chemat clasa și cu toții s-au așezat în jurul puștiului. Propriu-zis au făcut grămadă peste el, l-au adus în centrul lor. Iar de acolo i-au strigat niște cuvinte de încurajare sacadate, ritmate și pline de forță. Puștiul și-a șters lacrimile, a sprintat și a zburat peste capră. Încurajările contează.

 

Emoția trebuie ascunsă?

Nu în ultimul rând, e important să ne dăm voie să trăim emoția reîntâlnirii cu celălalt. Să ne dăm voie să plângem bucuria gândului întâlnirii cu cei dragi și tristețea trecerii peste amar de dureri și frustrări. Emoțiile înseamnă energie. Adesea suntem învățați să le inhibăm, mai ales când ne este greu, pentru că ele ne fac vulnerabili. Însă emoțiile vin cu o imensă resursă de energie. Contactul cu ele ne poate dinamiza. Nu este vorba despre a ne lăsa copleșiți de ele, ci despre a fi în contact cu ceea ce ele ne aduc. Dorul, mânia, iubirea, furia, frustrarea, tânjirea, recunoștința. Sunt combustibili pentru mișcarea noastră interioară.

O cursă seamănă în multe feluri cu viața noastră, fie și cu parcursul unui an. De asemenea, te învață multe despre această viață. Se spune că pe cât este de lungă o cursă, pe atât ai șansa de a suferi mai mult, de a muri mai mult, de a renaște mai mult și de a învăța mai mult. Totul este să o alergi, nu să te gândești de pe margine doar la cum ar fi să o alergi.

 

 

Locurile sfinte din Israel sunt o poveste, închisă între coperțile Bibliei, până când într-o zi iei hotărârea că și tu trebuie să ajungi acolo, să vezi totul cu ochii tăi. Știi, desigur, că locurile în care-ți vei purta pașii și istoriile pe care le vei auzi nu au cum să te transpună cu adevărat în atmosfera vechilor așezări din Galileea, Iudeea sau Samaria, că Betleemul, Betania sau Ierusalimul de astăzi nu au cum să fie aceleași cu cele din urmă cu două milenii. Și totuși…

 

Statistic vorbind:
  • pelerinii români sunt printre cei mai numeroși dintre creștinii care calcă anual pe pământul Țării Sfinte;
  • peste cinci mii de turiști români vizitează Israelul în fiecare lună;
  • între ianuarie și august 2019 peste 75 de mii de români au vizitat Israelul, cu ceva mai mult de două mii decât în aceeași perioadă a anului trecut;
  • la acest moment există 90 de zboruri pe săptămână din București, Cluj, Timișoara, Iași, Sibiu și Craiova către Israel.

Când mă gândesc la aceste lucruri, nu pot să nu mă întreb ce ne atrage atât de puternic într-acolo?

 

Israelul de azi și dintotdeauna

Israelul de azi și dintotdeauna. Credit foto: Cristian Felea

 

În căutarea tainei: Epektasis

Un lucru mi-era limpede: când voi ateriza pe Ben Gurion nu voi simți ca un turist, nu mă voi comporta ca un consumator modern de vacanțe, ci voi căuta misterul, adică acea stare despre care Grigorie al Nissei spunea că ne ajută să ne ridicăm spre Dumnezeu în mod permanent, printr-o continuă și fără oprire mișcare ascendentă pe scara virtuților către treptele superioare ale plenitudinii harului și până la îndumnezeire. Epektasis.

Primul pas: mânăstirea numită a Sfântului Sava cel sfințit, așezată în defileul Pârâului Cedrilor – Chedron sau Wadi en-Nar – care începe de la poalele muntelui pe care se înalță orașul Ierusalim; locul se află la 13 – 14 km spre est de Betleem, de unde și pornește drumul. Sentiment copleșitor în fața acestui așezământ din pustie, cu cele două biserici închinate Maicii Domnului și Sfântului Nicolae, unde s-a nevoit legendarul sfânt Sava, în grote săpate în calcarul alb al Văii Chedornului.

 

Povestea lui Efrem, agnostic

Doar că a doua zi dimineața, la micul dejun luat la hotel, lângă noi la masă s-a așezat și Efrem, albanez trăit în Le Midi (de France) pentru câteva zeci de ani, până când a simțit că lucrurile evoluează spre bine și în țara dumnealui și s-a întors.

Efrem se întreba dacă suntem cumva români și i-am confirmat, ceea ce l-a bucurat. Noi l-am întrebat dacă e pelerin în Țara Sfântă ca și noi și ne-a confirmat, dar a ținut să precizeze încă un lucru: e drept, face parte dintr-un grup de pelerini, dar este agnostic. Nu crede în (niciun) Dumnezeu.

Trebuie să recunosc că nu m-am așteptat la o astfel de mărturisire și atunci sigur că n-am putut să nu-l întreb de ce urmează totuși grupul său de pelerini? Însoțește pe cineva? Sunt sigur că se aștepta să fim mirați, așa că ne-a mărturisit că nu însoțea pe nimeni, era în căutare, erau efortul și curiozitatea proprii pe un drum al sinelui. Bine, un drum, înțelegem, dar către ce, dacă ești de fapt agnostic? întrebăm noi. Un drum prin istorie, ne răspunde.

Grigorie al Nissei credea că epectaza începe și se manifestă încă din viața pământească a omului, chiar dacă omul nu este întotdeauna conștient de acest lucru. Eu nu pot să neg agnosticismul lui Efrem, albanezul contaminat de modernitate, dar am convingerea că harul îl găsise și pe el și îl purta prin ceea ce-i trezea interesul intelectual, adică istoria locurilor sfinte, într-o formă personală de epektasis de care va deveni conștient la un moment dat.

 

Piața din fața Bisericii Sfântului Mormânt este surprinzătoare după plecarea turiștilor și pelerinilor

Piața din fața Bisericii Sfântului Mormânt este surprinzătoare după plecarea turiștilor și pelerinilor. Credit foto: Cristian Felea

 

Cine umple piața din fața Sfântului Mormânt când creștinii pleacă?

Iar apoi a fost Golgota și Biserica Sfântului Mormânt. În piațeta dintre Biserica Sfântului Mormânt (sudică) și moscheea lui Omar poți găsi în fiece clipă un amalgam incredibil de oameni porniți spre Ierusalim din toate colțurile pământului. Majoritatea, firește, sunt creștini.

Dar după ce porțile bazilicii se închid, încet, încet piațeta se golește și puținii oameni rămași formează o imagine a unei alte lumi. O lume din care grijile și nevoile au dispărut, copiii se joacă nestingheriți împreună, indiferent de rasă, și totul este scăldat într-o lumină caldă, cernută, aproape palpabil harică.

 

Pasul trei, peste Iordan

Drumul către râul Iordan, prin Betania, la granița cu Iordanul, a desăvârșit în sufletul meu ceea ce trebuia să se clădească după vederea Hozevei și, în același timp, m-a adus înapoi, către realitățile prezentului. Apa Iordanului este astăzi puțin adâncă în locul în care oamenii refac Botezul Domnului, dar apele realității sunt adânci și cu multiple meandre.

 

Dincolo de Iordan este nesigur

Dincolo de Iordan este nesigur. Credit foto: Cristian Felea

 

Ne-au întâmpinat mulțime de porumbei albi și de oameni zâmbind cu sufletele deschise și fețele luminate de bucuria lăuntrică a botezului în apele aceluiași râu în care Sfântul Ioan Botezătorul și-a încununat misiunea profetică. Dar la nu mai puțin de câțiva zeci de metri un gard de plasă metalică și sârmă ghimpată ne avertiza că un pericol de moarte ne pândește încă la granița Israelului cu Iordania: câmpurile de mine.

 

Ce spune istoria, a cui este Țara Sfântă?

Așa cum știm, religiile avraamice – iudaismul, creștinismul și islamul – pornesc din același personaj biblic născut în localitatea Ur din Caldeea, astăzi în Irak. Avraam primește făgăduința lui Dumnezeu că poporul ce se va zămisli începând cu urmașii săi va fi poporul Său ales și, mai mult, că va fi și izvor de binecuvântare pentru toate neamurile (pentru că, între descendenții săi, se va naște și Mesia, așa cum este consemnat în Facerea; 12:3).

Dumnezeu îi promite lui Avraam și urmașilor săi Țara Canaanului cea mănoasă, doar că israeliții nu reușesc să o cucerească și să stabilească acolo decât după un război sângeros dus cu canaaniții – așa cum ne spune Cartea lui Iosua Navi, ori după mai multe valuri de invazie nomadă a triburilor evreiești de păstori, așa cum cred arheologii.

Oricum ar fi, se cheamă că locurile sfinte au fost luate în stăpânire de triburile de israeliți după ce i-au izgonit pe băștinașii găsiți acolo, undeva la mijlocul secolului XIII î. Hr. Treizeci și două de secole mai târziu, în anul 1967, armatele Iordaniei, Siriei și Egiptului au atacat Israelul pentru a contesta și prin forța armată dreptul evreilor de a stăpâni teritoriul pe care începuseră să-și construiască statul modern. Urmele acestui conflict care a consolidat statul evreu, ce a reușit să ocupe atunci Cisiordania (pe lângă înălțimile Golan, Gaza și peninsula Sinai), se văd și astăzi la granița de pe râul Iordan dintre cele două state.

 

Este posibilă pacea Israelului?

Probabil că cel mai greu este să vorbești în Israel despre pace: cu toți și-o doresc declarativ, dar rămâne în continuare un deziderat îndepărtat. A doua zi după ce avionul nostru a decolat de pe Ben Gurion, sute de rachete erau lansate din Fâșia Gaza spre Tel Aviv, lovind printre altele o secțiune de autostradă de lângă Gan Yanve, ca răspuns la uciderea de către armata israeliană a unui lider al Statului Islamic din Palestina.

Dar pentru că am fost acolo și am văzut cu ochii mei, simt și cred și eu că pacea este posibilă în perspectiva unui viitor nu foarte îndepărtat. Nu știu prin ce minune acest lucru va deveni real posibil, dar eu nu mă îndoiesc că așa va fi. Poate că este aici  un fel de a crede în epektasis-ul meu personal, de a-l valoriza într-un fel, poate este doar un optimism nejustificat, nu știu; este doar mărturia mea printre atâtea altele.

 

Celebrarea statuară a reconcilierii dintre Apus și Răsărit din 1964

Celebrarea statuară a reconcilierii dintre Apus și Răsărit din 1964. Credit foto: Cristian Felea

 

Ultima poveste: 5 ianuarie 1964

Pentru cine m-ar întreba mai insistent, asemeni lui Ilie Moromete: ”bine mă, da’ pe ce te bazezi?”, am pregătită o ultimă poveste și apoi închei. Poate că cel mai frumos oraș palestinian pe care l-am văzut este Nazaretul. Acolo m-am simțit imediat și necondiționat bine, plin de emoții pozitive și dragoste de viață.

În acest oraș este celebrată pacea și deschiderea spre viitor. Am văzut-o cu ochii mei în bazilica Bunei Vestiri catolică, un loc care celebrează ecumenismul creștin. Într-o latură a incintei, după ce treci în revistă toate acele icoane ale Maicii Domnului cu Pruncul donate de comunitățile creștine din lumea întreagă, te oprești în fața unui ansamblu statuar care celebrează momentul întâlnirii, în 5 ianuarie 1964, la Ierusalim, a Papei Paul al VI-lea și a Patriarhului Constantinopolului, Athenagoras.

Ei bine, eu pe acest lucru mă bazez. Și mai cred că toți cei care pleacă spre Țara Sfântă același lucru îl caută, și o fac cu îndrăzneală și cu dragoste. Epektasis! Să ne vedem cu bine, cu toții, la Ierusalim, Ierusalimul popoarelor!

 

 

 

Adina visa să facă o drumeție pe creastă de munte. O drumeție scurtă dar care să îi umple plămânii de oxigen adevărat, să îi umple ochii de nemărginiri întinse și să îi golească mintea de ore exacte de masă, somn și activități ale preșcolarului ei drăgălaș. Dar e vacanță acum! Chiar în vacanță își găsește să evadeze? Ionuț, la 4 ani, oare ce va crede? A fost destul de surprinsă când nașii i-au spus: „Știi ceva? Du-te! Stăm noi cu Ionuț!” Iar Ionuț a chiuit: „Daaaaa!!!!”

Îi venea să o ia din loc chiar atunci. Însă tot nu putea crede că e potrivită această decizie…

 

Părinții nu sunt părinți cu „normă”: sunt părinți non-stop

Noi, părinții, știm sau trebuie să știm că vacanța aceasta este și pentru noi, așa-i?

A pleca la drum fără copii, a fi tu cu tine, sau a fi voi cu voi pentru două sau trei zile înseamnă foarte mult. Înseamnă regăsire și umplere de baterii, și redescoperirea a ceea ce noi știam o dată că suntem.

Să ne reamintim: părinții nu sunt părinți cu „normă”; sunt părinți non-stop, dând maximum din ei, tot timpul; sunt părinți și la birou, și la coadă la supermarket, și la pilates, și în drum spre vulcanizare. O parte din energia lor, una deloc neglijabilă, este dedicată mereu copiilor. De multe ori între părinte și liniște nu vom avea semn de egalitate.

 

A pleca la drum fără copii, a fi tu cu tine, sau a fi voi cu voi pentru două sau trei zile înseamnă foarte mult

 

Meseria de părinte este epuizantă. Îți golește toate rezervoarele de combustibil. Uneori avem nevoie de baterii pline, de autoanaliză, de scanare interioară; avem nevoie de somn, de cărți ce ne bucură și ne ridică, de întâlniri cu prieteni dragi ce ne motivează și ne reamintesc de celălalt „eu”.

Tu ești capabil de multe, tu ai hobbyuri și talent și zăcăminte neprețuite de empatie pentru amicii tăi. Tu ai nevoie de povești cu adulții dragi ție și discuții despre cărți noi și meciuri de fobal și baschet cărora le analizezi strategia. Îți este dor de o piesă de teatru răvășitoare și te amuză crănțănitul floricelelor la cinematograf.

 

Scufundarea de sine în marea de necesități a copiilor

Ca părinte pui nevoile copilului tău mereu pe primul loc. Necesar lucru! – însă nu neapărat benefic. Scufundarea de sine în marea de necesități a progeniturilor tale este de multe ori secătuitoare de forțe pe care tot cei mici le solicită la un nivel înalt ulterior.

 

Evadează din rutină, fă ce-ți face plăcere, umple-ți cupa de emoții!

 

Sunt mulți oameni fericiți să îți păstorească micuții o zi sau două. Veți descoperi împreună, copii și părinți că este grozav timpul petrecut cu alți adulți iubitori, fie că sunt bunici, mătuși, vecini, nași sau prieteni dragi.

Evadează din rutină. Zilele „altfel” îți vor permite să te reafirmi în ce îți face plăcere, să îți umpli cupa de emoții din care obișnuiești să dăruiești zi de zi și să reînvii gânduri peste care se așternuse praful uitării.

 

Adina s-a întors nou-nouță. Părul era umflat de vânt și inima de doruri pe care le adormise voit. Avea povești de spus pentru o săptămână fiului ei: povești din adolescență, povești cu coame de deal, zăpezi scânteietoare și câini de stână. Și avea o bucurie mare și un plan pentru vară: de acum, amintirile ei vor deveni amintirile lor: mamă și fiu, unul lângă altul la pas, pe drumuri de munte.

 

 

În cursul anului care tocmai s-a încheiat s-au împlinit o sută de ani de la moartea unei excepții. A unei excepții pentru societatea românească de la începutul secolului trecut și cea de astăzi. Este vorba despre Petre P. Carp (1837-1919), unul dintre cei mai importanți și originali oameni de stat din istoria țării noastre.

 

Polemist aprig, comentator acid

Ce l-a făcut pe acest descendent al unei vechi familii boierești, menționată de către Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei, să fie așa aparte, și de ce numele său este atât de puțin cunoscut astăzi?

Petre P. Carp fusese parcă proiectat să fie politician. Dar nu se asorta deloc cu lumea politică românească din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Atât trăsăturile moștenite, cât și educația primită în Germania, îl făceau să fie mereu sobru, rațional, aparent lipsit de empatie – sau „nemilostiv”, cum se exprima un contemporan. Spre deosebire de alți politicieni ai timpului, detesta fanfaronada și se remarca prin precizia și concizia frazelor sale, susținute de o solidă cultură clasică, căci, potrivit lui I.G. Duca, era „unul dintre puținii oameni politici de pe la noi care citeau”.

 

Detesta fanfaronada și se remarca prin precizia și concizia frazelor sale, susținute de o solidă cultură clasică

 

Și mai era ceva: un talent cu totul neobișnuit de polemist, o aciditate a replicilor și o claritate care i-au făcut pe mulți dintre cei care s-au încumetat să dezbată cu el ori să-l acuze, să creadă că au în față un „bloc de marmură”. Carp era dominator și, atunci când se convingea de o idee, „murea sau învingea cu ea”. Desigur, aceste însușiri nu i-au adus prea mulți prieteni.

 

Membru al Junimii și traducător din Shakespeare

Nici chiar în rândurile Partidului Conservator, din care a făcut parte, nu erau mulți care să-l simpatizeze; dar toți se temeau de el. Aceasta poate fi explicația faptului că, deși era cu siguranță cel mai recomandat om pentru aceasta, a ajuns președinte al conservatorilor abia după ce trecuse de 60 de ani, dintre care aproape 40 îi petrecuse în politică.

Desigur, în politica românească existau și oameni care îi împărtășeau vederile. Aceștia erau junimiștii, reprezentați de membrii generației ce urmase celei de la 1848, precum Titu Maiorescu, Theodor Rosetti ori Iacob Negruzzi. Aceștia se reuniseră, după terminarea studiilor în străinătate, într-o societate literară organizată la Iași, ce urmărea să dea o nouă orientare culturii române. Petre Carp era membru fondator al acesteia și prezentase, la prima întrunire a Junimii, o traducere în limba română a tragediei Macbeth de William Shakespeare. Dar adevărata sa chemare era politica, și a urmat-o, începând cu anul 1865. Ceilalți junimiști l-au urmat abia în anul 1871, constituindu-se, cu timpul, într-un grup separat din cadrul Partidului Conservator, denumit Partidul Constituțional. Acesta a fost însă un grup elitist, cu puțin sprijin electoral, chiar dacă valoarea membrilor săi – inclusiv a lui Carp – era un fapt recunoscut.

 

Cum trebuie să se producă schimbările în stat ca să fie durabile?

Ca principal ideolog al acestui curent, Petre Carp a sintetizat, într-un program numit „Era Nouă”, principalele direcții de dezvoltare ale tânărului Regat al României. Acesta este marcat de concepția sa generală asupra politicii, pe care o considera o suită de acte singulare, ce nu puteau fi aplicate în cadre generale și după unele formule universale, ci trebuiau să țină cont atât de specificul național, cât și de context: „Eu cred că reforma adevărată trebuie să ia lucrurile existente și să caute a le îmbunătăți. În toate legile pe care am avut ocazia a le prezenta în viața mea, am ținut cont de aceasta: am căutat numai să îmbunătățesc o stare de lucruri existentă în această țară”. Aceasta dovedește că era, în fapt, un om rigid în convingeri, nu în concepții.

 

Carp considera că schimbarea trebuie să se producă „de sus în jos”, fără zguduiri violente

 

De asemenea, consecvent viziunii conservatoare, programul presupunea ca lucrurile în țară „să meargă înainte, dar nu prea repede, pentru a da ideilor sădite vreme de a prinde rădăcini”. Adversar neîmpăcat al oricărei revoluții, Carp considera că schimbarea trebuie să se producă „de sus în jos”, fără zguduiri violente, urmărind ridicarea societății românești în ansamblul ei, prin respectarea proprietății private, dezvoltarea industriilor și a comerțului autohton și protejarea acestora în fața concurenței străine, simplificarea administrației publice, obligativitatea învățământului primar ș.a.

 

A pledat o cauză sau a apărat o convingere?

Dar pentru realizarea acestor deziderate erau necesare două lucruri: timp și mai mulți oameni consecvenți care să le înfăptuiască. Timp a fost, dar nu destul. Iar în privința oamenilor, Petre Carp a avut parte de numeroase deziluzii, atitudinea sa fiind aproape singulară între politicienii epocii. Dar nu a renunțat niciodată la convingerile sale, așa cum reiese din ultimul discurs pe care l-a rostit în Parlament, la anul 1915, în urma unei polemici cu Take Ionescu, un alt mare om de stat, dar mult mai flexibil: „Când a avut dreptate dl. Take Ionescu? A avut dreptate atunci, ori a avut dreptate astăzi? După cum ne punem, a avut dreptate atunci, a avut dreptate și astăzi, și n-a avut dreptate nici atunci, n-a avut dreptate nici astăzi. A avut dreptate atunci, pentru că atunci, ca și astăzi, pleda o cauză. N-a avut dreptate nici atunci, nici astăzi, pentru că nici atunci, nici astăzi nu apăra o convingere… Dar să-mi permiteți să amintesc că talentul nu justifică toate incarnațiunile, precum frumusețea nu justifică toate prostituțiile”.

Dar când a avut dreptate Petre Carp?

 

 

Am parcurs un 2019 cu creșteri pentru care suntem recunoscători și cu scăderi din care am avut ce învăța. Clipa de bucurie de acum se cuvine a fi înțeleaptă și smerită.

În lupta noastră cu timpul, în strădania de a lăsa construcții durabile și urme netrecătoare, vă aducem un gând din Scripturi: ”Orice lucru are clipa lui prielnică și este vreme pentru toate îndeletnicirile de sub cer!” (Eclesiastul 3,1)

Vă dorim un An Nou plin și măreț. Să vă fie așa cum vă este de folos!

 

 

 

 

 

Pentru ei, pasiunea pentru robotică pare să nu aibă limită. Atât la școală, dar mai ales în timpul liber, tinerii care compun echipa de robotică a Colegiului Național „Ion Creangă” construiesc roboți pentru a participa la cel mai important program pe această specializare pentru elevi de liceu, BRD FIRST Tech Challenge Romania.

 

Când entuziasmul depășește neajunsurile

Echipa H-tech Robotics este compusă din 30 de elevi, dintre care 15 formează echipa principală. Am povestit despre tehnologie, educație și planuri de viitor, cu Nicoleta Nae, elevă în clasa a XI-a la Colegiul Național Ion Creangă, și membră a echipei de robotică. „Echipa noastră face parte din programul BRD FIRST Tech Challenge Romania, organizată de Asociația Nație prin Educație. Începutul a fost spontan. Ne-am văzut mai mulți colegi pasionați de robotică și unul dintre ei a propus să înființăm o echipă. Zis și făcut!“, a spus Nicoleta pentru Matricea Românească.

 

”Vrem să transmitem mai departe ideea că robotica este un domeniu de viitor care trebuie valorificat”

 

După ce au ales numele și căpitanul de echipă, s-au pus pe treabă pentru înscrierea la primul concurs. “În România sunt peste 100 de echipe și sunt mai mult etape prin care trebuie să trecem: regională, națională, și mondială. Țin minte că în primul an am avut multe neajunsuri, dar am am strâns rândurile și ne-am înscris la primul concurs. Tot ce am făcut până acum a fost pe cont propriu deoarece nu am avut un adult langă noi ca să ne ghideze și să ne spună ce am greșit“, își amintește Nae Nicoleta.

 

Roboti_2

 

 

Erorile te forțează să fii inventiv

În ciuda neajusurilor tinerii nu s-au lăsat descurajați și s-au calificat la primul concurs de robotică: BRD First Tech Challenge Romania.  “Tema din acel an a fost proiectarea unui robot care să colecteze anumite corpuri, să le sorteze și să le pună într-un anumit loc. Cu cât robotul grupa corect mai multe piese, cu atât câștiga mai multe puncte. Asta a fost provocarea la etapa regională, de unde ne-am calificat la cea națională“, își amintește Nicoleta.

 

”Am avut profesori care ne învoiau de la ore ca să lucrăm la robotică, alții erau total împotrivă și ne certau că plecam să lucrăm”

 

Totul era perfect și parcă nimic nu le mai putea sta în calea către un nou succes. Echipa era cu moralul ridicat, concentrarea era maximă, dar robotul a început să le joace feste. Nicoleta spune că situația era serioasă: “Când a început prima zi de concurs, robotul s-a stricat. Unul din servomotoarele pe care le utilizam s-a ars și nu aveam cu să-l reparăm. Pe loc am reușit să găsim o soluție pentru a nu fi excluși din concurs și am reușit să concurăm, dar poziționarea în clasament a avut de suferit”.

 

Roboti_5

 

 

Tinerii care vor să mute munții

În România, robotica nu este la același nivel în comparație cu alte țări, iar Nicoleta și echipa ei își propun să schimbe această mentalitate. “Prin ceea ce facem vrem să transmitem mai departe ideea că robotica este un domeniu de viitor, care trebuie valorificat. Vrem să fim ambasadori și să facem ca România să se dezvolte pe partea de informatică”, spune convinsă  Nicoleta Nae.

 

”Mi-ar plăcea ca în toate școlile de la noi să se regăsească tehnologii performante”

 

Pe lângă robotică și meditații, Nicoleta își face timp pentru voluntariat și desen grafic. “Sunt pasionată de arhitectură. Pe lângă asta, atunci când timpul îmi permite, îmi place să particip la acțiuni de sensibilizare, ultima la care am fost se numea Egalitate și nediscriminare. Acolo am vorbit despre vărul meu care suferă de autism”. Încă nu știe unde va studia la facultate, domeniul este clar robotica.

 

Roboti_3

 

Am întrebat-o la final pe Nicoleta cum vede sistemul de educație de la noi, și a căzut pe gânduri. “Cred că se bazează prea mult pe memorare și prea puțin pe latura practică. Apoi multe școli de la noi nu au dotările necesare. Mi-ar plăcea ca în toate școlile de la noi să se regăsească tehnologii performante. Spre exemplu la noi la ora de TIC, calculatoarele sunt vechi și abia lucrăm la ele. Apoi la chimie nu avem suficiente substanțe pentru a face experimente, face doar profesoara la catedră și noi doar ne uităm. A, și aș introduce mai multe ore de sport, deoarece sportul este sănătate“.

 

 

 

Epektasis în Ierusalim, Ierusalimul popoarelor

 3 Ianuarie 2020 | Spiritualitate
Locurile sfinte din Israel sunt o poveste, închisă între coperțile Bibliei, până când într-o zi iei hotărârea că și tu trebuie să ajungi acolo, să vezi totul cu ochii tăi. Știi, desigur, că locurile în care-ți vei purta pașii și istoriile pe care...

Vacanța e vacanță și pentru părinți

 3 Ianuarie 2020 | Cum ne creștem copiii
Adina visa să facă o drumeție pe creastă de munte. O drumeție scurtă dar care să îi umple plămânii de oxigen adevărat, să îi umple ochii de nemărginiri întinse și să îi golească mintea de ore exacte de masă, somn și activități ale preșcolarului...
1 2 3 … 53