Ajunși în sfârșit către secolul nostru, vedem cum tehnologia devenită sistem s-a extins peste tot, la scară globală, mai cu seamă prin tehnologiile comunicării – care sunt și ele extensii ale omului, mai exact extensii ale minții noastre. Nu mai există decât puține locuri din lume lipsite de curent electric, de televizor și de semnal de telefonie mobilă și companiile se străduiesc să le branșeze și pe ele. Așa cum de la unealtă la mașină a avut un salt „ontologic”, și mașina s-a metamorfozat în altceva nou, care nu mai seamănă cu stadiul precedent. Un altceva care nu mai este nici fântâna cu cumpănă a bătrânului chinez, nici motorul lui Corliss. Un altceva care se definește prin puterea incredibilă cu care imersează omul: „pentru a folosi o unealtă, trebuie să mă pot concepe pe mine însumi ca fiind la distanță de unealta pe care o pot apuca sau lăsa, pe care o pot folosi sau nu. […] Acest lucru devine o pură iluzie atunci când creez un macro în WordPerfect cu care îmi organizez notele de subsol. Ca operator, devin parte din sistem” – Ivan Illich[1]. Sistemul devenit global ne pune pe toți în poziția de operatori și de părți componente ale sale, noduri într-o imensă rețea care ne alimentează și pe care o alimentăm 24 de ore din 24. Și ne-a devenit tare familiară imaginea planetei îmbrăcate într-o plasă de semnale electrice, învelite într-o tehnosferă, ca și cum ar fi o mare fotografie de grup, în care nu se vede nimeni.

Cu alte cuvinte, tehnologia a devenit mediul în care trăim astăzi. Dar ce înseamnă că este un mediu și cu ce ne afectează? Neil Postman explică foarte sugestiv natura diferită a mediului tehnologic: se ia un pahar cu apă, iar în el se pune o picătură de vopsea (nu se menționează culoarea, dar bănuiesc că e recomandabilă o nuanță intensă, pentru un contrast viu). Odată ajunsă în apă, picătura se dizolvă încet-încet, colorând-o. Prin această operațiune, ceea ce obținem nu este apă + culoare, ci cu totul altceva – apă colorată. Cele două una s-au făcut, și nici una nu mai e la fel ca înainte. În mod asemănător, spune Postman, atunci când într-o cultură „picurăm” o tehnologie nouă, ceea ce obținem nu este suma „cultură + tehnologie”, ci cu totul altceva – o cultură transformată tehnologic. Tehnologia nu se adaugă pur și simplu la cultură, ci intră într-o anume reacție cu ea, reacție de pe urma căreia nici una dintre ele nu rămâne „pură” și neafectată.

Una dintre consecințe este că acest nou stadiu tehnologic ne propune în mod permanent o ajustare, o transformare. Suntem în paharul cu apă și ne colorăm, indiferent dacă nuanța ne place sau nu. Unealta ori mașina pot fi încă percepute din afară. Mediul, însă, e atotcuprinzător. Poate că de asta, parcă mai pregnant decât oricând, granița dintre interior și exterior devine difuză, iar lumea e în noi la fel de mult cât suntem noi în lume. Pr. Adrian Sorin Mihalache: “lumea ne zidește. […] Conținuturile ei ajung să fie materialul gândurilor și emoțiilor mele, țintă pentru dorințele sau preocupările mele”.[2]

Dimensiunile și forța de pătrundere și de integrare ale acestui sistem mediatic nu se pot compara cu ale nici unui imperiu din istorie, iar posibilitățile pe care le oferă azi tehnologia sunt incontestabil fabuloase și fascinante. Însă există un straniu efect secundar al acestei dezvoltări. El este sesizat de scriitorul SF Arthur C. Clarke, altminteri ateu, în celebra sa butadă: “orice tehnologie suficient de avansată nu mai poate fi deosebită de magie”. Și aici ne amintim că există o veche înrudire a tehnologiei cu magia, care confirmată, printre alții, și de sociologul american Richard Stivers:

Istoric, magia își are rădăcinile în încercarea de a influența natura, care era experiată ca fiind sacră. […] Astăzi, tehnologia este percepută ca fiind o forță mai mare decât cea a naturii, pentru că este folosită cu succes la exploatarea resurselor naturii și la re-crearea naturii. Dacă sacrul este ceea ce noi experiem ca fiind atotputernic, atunci este inevitabil ca tehnologia să înlocuiască natura ca obiect al venerării tacite.”[3] 

Cu alte cuvinte, tehnologia a devenit atât de omniprezentă și se revendică a fi atât de omnipotentă, încât oamenii se raportează la ea ca la ceva sacru (paradoxal, pretinzând în același timp că este neutră). Din lumea laică, fenomenul nu pare să fie prea vizibil, cu excepția situațiilor în care așteptările noastre de la tehnologie sunt absurde în cel mai strident mod. Însă pentru cei credincioși, adică pentru cei care Îl pun pe Dumnezeu drept cauză absolută a tuturor lucrurilor existente, această turnură este extrem de periculoasă. A strămuta oricare dintre atributele Creatorului către o creatură sau o creație poartă în mod tradițional numele de „idolatrie” și este pur și simplu cel mai catastrofal lucru pe care îl poți face în calitate de creștin.

 

6. THE MEDIUM IS THE IDOL

Avertizările cu privire la idolatrie sunt numeroase atât în Scriptură, cât și în scrierile Părinților și nici una dintre acestea nu lasă de înțeles că idolatria ar fi tolerabilă sau negociabilă. Păcatele lumești – oricât ar fi de numeroase și de oribile – par a fi mai puțin grave decât idolatria, care nu e altceva decât cel mai mare păcat, eroarea supremă și abaterea care nu cunoaște întoarcere: “Închinarea la idolii cei deșerți, care nici n-ar trebui pomeniți, este începutul, pricina și sfârșitul a tot răul”. (Înțelepciunea lui Solomon – 14, 27)

Idolatria este păcatul superlativ, căruia Tertullian îi dedică un întreg tratat, pe care îl începe astfel: „Principala nelegiuire a omenirii, cea mai înaltă vină aruncată asupra lumii, întreaga cauză a judecății este idolatria. Deși orice faptă rea are particularitățile sale, … ea poate fi încadrată în categoria generală a idolatriei.”[4]

Ebraica are mai mulți termeni pentru idoli, care denotă diverse caracteristici ale acestora – mizeria, nerușinarea, oroarea, lipsa de substanță[5]. Printre aceștia, există și doi termeni care accentuează caracterul de obiect material al idolilor.

Unul dintre aceștia este atsavעָצַב – îl găsim, de pildă, în Isaia 48,5 „Ți-am prezis acestea înainte ca să se întâmple şi auzite ţi le-am făcut ca să nu zici: «Idolul meu le-a făcut, chipul cel cioplit şi turnat le-a hotărât!» ”. Interesant, atsav (în forma intensivă) înseamnă a fasona, sensul lui principal fiind însă de a fi întristat, a suferi o durere.

Componenta materială a idolatriei este însă mai explicită într-un alt termen – fasilפְסִיל – pe care îl găsim tradus în românește cu inspirata formulă „chip cioplit”. Aceasta este forma în care îl regăsim în cea de-a doua poruncă – în Ieșirea, cap 20, dar și în Psalmul 77, v. 64, tradus astfel „cu chipurile cioplite i-au stârnit gelozia[6]. Cuvântul provine din verbul fasalפָסַל, care înseamnă „a da formă, a fasona, a ciopli” în sensul cel mai propriu (același verb este folosit și în cartea Ieșirii, când Dumnezeu îi spune lui Moise să cioplească tablele de piatră). Termenul acesta îmi pare foarte util, pentru că ne ajută să nu pierdem din vedere că idolatria are adesea o dimensiune tehnologică. Este adevărat că astăzi expresia chip cioplit nu ne mai spune mare lucru; nimeni nu mai cioplește azi, nici în lemn, nici în piatră – acest meșteșug ține de apusa cultură a uneltelor. Dar, în ciuda acestui fapt, nu ar trebui să ne scape din vedere că, atunci când Scriptura vorbește despre „chip cioplit”, se referă de fapt la un artefact neconcordant cu voia lui Dumnezeu, indiferent de metoda de producere a acestuia. Or, bănuiesc că acesta înseamnă că, atâta vreme cât trăim înconjurați de artefacte, suntem datori să discernem care dintre ele pot fi „chipuri cioplite” ale zilelor noastre. Astfel, mă întreb dacă ar fi exagerat să echivalăm chipul cioplit din lumea veche cu chipurile moderne: „chip fabricat”, „chip montat”, „chip configurat” sau, de ce nu, „chip virtual”?

Așadar, avem câteva motive pentru care suntem îndreptățiți să căutăm legăturile subtile dintre fenomenul tehnologic și eroarea idolatră. Nu am fi primii, există câțiva gânditori care au explorat acest teren minat. De pildă, Jacques Ellul – printre altele, filosof, sociolog și teolog – și probabil spiritul cel mai critic și mai radical cu privire fenomenul tehnologic din secolul XX, scria astfel:

Oamenii divinizează device-ul tehnic. Este universal și spectaculos, înfrânge orice tentative de a-l stăpâni, face ceea ce în mod normal am fi numit miracole, și este în cea mai mare parte incomprehensibil. Este, așadar, Dumnezeu”.[7]

Dacă am corela ideea de idolatrie cu ideea de tehnologie în condițiile de astăzi, în care tehnologia a devenit mediu, ne putem întreba: ne înstrăinează tehnologia de Dumnezeu? Ocupă un loc mai important decât El?[8] Îi atribuim caracteristici care înainte erau rezervate doar Lui? Același Neil Postman oferă un răspuns sintetic, într-un paragraf copleșitor:

A vorbi despre dumnezeul Tehnologiei – în sensul în care oamenii cred că tehnologia funcționează, în care se bazează pe ea, în care ea promite ceva, în care oamenii se simt îndurerați când li se interzice accesul la ea, în care se bucură când se află în prezența ei; în sensul în care ei sunt încântați când se află în prezența ei, în care ea – pentru cei mai mulți dintre oameni – lucrează pe căi nebănuite, în care oamenii condamnă pe cei care vorbesc împotriva ei; în sensul în care oamenii o privesc cu admirație, în sensul în care – precum niște convertițiîși schimbă stilul de viață, programul zilnic și obiceiurile pentru a o primi în viața lor. Dacă aceasta nu este o formă de credință religioasă, atunci ce este?[9]

Pentru Postman a fost evident ceea ce nu este deloc clar pentru majoritatea credincioșilor – că relația noastră la tehnologia modernă pare să aibă toate caracteristicile idolatriei. Și nici nu ar putea fi altfel, de vreme ce mulți dintre creatorii de azi sădesc această gândire în „uneltele” pe care le produc. Ceea ce vom vedea mai pe îndelete în episodul viitor…


[1] Ivan Illich, The Rivers North of the Future, House of Anansi Press, 2005, p. 158

[2] Diac. Adrian Sorin Mihalache – Ești ceea ce trăiești. Câteva date recente din neuroștiințe și experiențele duhovnicești ale Filocaliei, Trinitas, 2019, p. 49

[3] Richard Stivers, Technology as Magic. The Triumph of the Irrational, Continuum, p. 2. Sublinierea îmi aparține.

[4] Tertullianus, De Idololatria. Critical text, translation and commentary by J. H. Waszink and J.C.M. Van Winden, E.J. Brill, 1987

[5] https://biblehub.com/topical/i/idol.htm

[6] În Septuaginta, vol. 4/I, NEC – Polirom, 2006, coord. Cristian Bădiliță, Francisca Băltăceanu, Monica Broșteanu, p. 210.

[7] Jacques Ellul, Technological Bluff, citat în Peter K. Fallon, The Metaphysics of Media, University of Scranton Press, 2009, p. 197

[8]Când între noi şi Dumnezeu se interpune ceva ce ne înstrăinează de El, dându-ne în acelaşi timp impresia că pe axa valorilor şi în viaţa noastră ocupă locul cel mai important, acel ceva poate fi numit « idol ». ” (ÎPS Ioachim Băcăuanul), https://ziarullumina.ro/educatie-si-cultura/interviu/omul-modern-are-propriile-forme-de-idolatrie-80729.html

[9] Neil Postman, The End of Education. Redefining the Value of School, Knopf, 1995, p. 38. Sublinierile îmi aparțin.

 

 

iPhone, iPad! iDol? Despre idolatria tehnologică
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 2
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 3
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 4
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 5
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – intermezzo

Una din cele mai iubite și cinstite persoane ale istoriei creștinismului este, fără îndoială, Maica Domnului, care, încă din primele secole ale creștinismului, ca fecioară preacurată din al cărei pântec Dumnezeu-Fiul a îmbrăcat haină omenească, a reprezentat un punct al dragostei și cinstei credincioșilor. Dovadă pentru acest fapt stă nu numai numărul mare de sărbători afierosite Preasfintei în calendarul creștin de către tradiția bisericească, dar și unele scrieri aparținând creștinismului timpuriu, a căror scop era aducerea de noi informații și date cu privire la această persoană mult iubită de comunitatea creștină, care nu erau cuprinse în textul celor patru evanghelii și formează tema centrală a articolului nostru.

 

Așadar, ce sunt evangheliile apocrife?

Termenul apocrif (απόκρυφα) se referă la textele apărute în spațiul bisericesc al primelor secole creștine drept lucrări ale unor cunoscuți apostoli sau personalități ale creștinismului a căror sursă erau fie revelația divină, fie anumite izvoare ascunse ale creștinismului, cunoscute doar de un număr restrâns de aleși, între care se număra, probabil, și autorul. Scopul acestor scrieri era zidirea sufletească a credincioșilor cu anumite amănunte care jucau rolul de a întări credința, fie completarea din punct de vedere informațional a scrierilor deja existente (recunoscute de Biserica de mai târziu drept canonice), sau a unor lacune în prezentarea cronologică a evangheliilor a vieții lui Hristos, a Maicii Sale, sau a Apostolilor și a altor personalități ale Bisericii timpurii, într-o așa manieră încât să poată insera, unde puteau, propriile învățături bolnave, de natură eretică, mai ales din grupul gnosticilor.

Importanța acestor texte în viața Bisericii a fost foarte mare, însă cu puternice conotații negative, iar aceasta se datorează efervescenței pe care au provocat-o categoriile acestea de credincioși care au falsificat atitudinea creștină autentică vis-a-vis de viață, venind cu învățături și dogme greșite, cu o teologie șchioapă care nu aducea decât instabilitate în mintea și sufletul credincioșilor. Influența acestor scrieri era atât de mare, încât a determinat unele Biserici locale să recunoască autenticitatea unor lucrări ca Epistola lui Barnaba, Didahiile celor 12 Apostoli, ș.a.m.d. Putem spune că astfel s-a manifestat pronia lui Dumnezeu, încât, Biserica a reușit să depășească această criză și să-și exprime unitar conștiința de sine și Tradiția sa apostolică, protejându-se în același timp de orice  învățătură sau interpretare nefavorabilă a evenimentelor nou-testamentare. Cu toate că pentru acele vremuri, textele apocrife au reprezentat un motiv de restriște, ele se dovedesc deosebit de valoroase în zilele noastre, aducându-ne înainte multe date spre a fi observate.

Cu alte cuvinte, aflăm despre diverse tendințe care au existat în cercurile Bisericii, despre moravurile, dar și obiceiurile acelor vremuri, despre dorul de veșnicie, durerea și așteptarea primilor creștini, dar și despre diverse curente filosofice apărute în acea perioadă. Foarte rar, aceste texte se referă la narațiuni, sau persoane, care să poată reprezenta un ecou al datelor istorice ale personajelor sau evenimentelor din Noul Testament.

Influența majoră pe care aceste texte au avut-o în sânul Bisericii se reflectă atât prin faptul că ele au reprezentat o sursă de inspirație pentru numeroase lucrări artistice, dar și pentru unele sărbători din calendarul creștin, cum ar fi Intrarea Maicii Domnului în Biserică, sărbătorită pe 21 noiembrie.

Una din lucrările elaborate în primele secole de viață creștină, care abordează tema Maicii Domnului este Evanghelia Maicii Domnului. Această scriere, alcătuită din opt capitole, în antichitate, era atribuită Evanghelistului Matei; ea este amintită în lucrările mai multor importanți scriitori bisericești ai Bisericii Răsăritene, cât și Apusene, precum Ieronim, sau Epifanie al Salaminei și, probabil, a fost redactată pe parcursul sec. II d.Hs., de către un creștin drept-măritor provenit dintre neamuri. O parte a textului evangheliei se regăsește și în Protoevanghelia lui Iacob.

Primul capitol este atribuit părinților Preasfintei Născătoare, Ioachim și Ana. Capitolul subliniază evlavia lor, reflectată în modul în care aceștia își împărțiseră toate proprietățile: o parte o lăsaseră Templului, o parte o dăduseră celor nevoiași și străinilor, iar a treia parte o păstraseră pentru ei. Din păcate, cei doi nu aveau copii, ceea ce l-a determinat într-o zi pe arhiereul Isahar să-l insulte pe Ioachim și să nu îi primească arderea de tot a sa (jertfa de sânge ce se aducea în cultul iudaic), considerându-l blestemat de Dumnezeu să nu aibă moștenitori. Din cauza rușinii, bărbatul nu se întoarce acasă și se ascunde la țară, cu păstorii săi. În locul acela, conform capitolului doi al cărții, îl găsește îngerul Domnului, care îl anunță că femeia sa cea stearpă va naște o fată pe care o va afierosi templului, care va naște pe Fiul lui Dumnezeu și ca semn al veridicității celor proorocite de înger, îi spune că la întoarcerea sa în Cetatea Sfântă, va vedea pe femeia sa, Ana, așteptându-l la Poarta de Aur (una din porțile Ierusalimului, pe care a intrat mai târziu Însuși Mântuitorul, eveniment pe care Biserica îl cinstește în fiecare an în Duminica Floriilor).

În al treilea capitol, îngerul se întâlnește cu Ana, căreia îi încredințează același mesaj ca lui Ioachim, folosindu-se, la fel, de Poarta de Aur ca semn al adevărului celor spuse de el. Capitolul se sfârșește cu nașterea și primirea numelui de Maria de către nou-născută, după cum proorocise îngerul mai înainte. Al patrulea capitol prezintă afierosirea Preasfintei Născătoare Templului, la vârsta de trei ani, și cum aceasta a provocat mirarea acelor prezenți, întrucât putea să urce fără ajutor treptele Templului. Capitolul cinci vorbește despre viața Preasfintei în Templu, căci primea mesageri ai lui Dumnezeu și vorbea cu îngerii Săi. Ajungând la vârsta de 14 ani și trebuind, conform rigorilor societății iudaice a acelor vremuri, să se mărite, Fecioara Maria, spre deosebire de celelalte fecioare ale Templului, a refuzat aceasta, dorind să rămână afierosită numai Domnului, jurând să rămână fecioară până la a sa moarte.  Atunci, arhiereul, neputând a schimba decizia tinerei Maria, a adunat împreună cu sine alte persoane importante ale templului și s-a rugat Domnului pentru rezolvarea problemei. Atunci, s-a auzit o voce din Chivotul Legii, care era așezat în Sfânta Sfintelor, care spunea, conform profeției lui Isaia, „toiag va ieși din rădăcina lui Iesei”, ca toți bărbații aflați la vârsta căsătoriei,  să aducă ramuri la altar, iar cel a cărui ramură va înflori, iar pe aceasta un porumbel (semnul Duhului Sfânt) se va așeza pe ea, se va logodi cu Maria.

În capitolul 6 se relatează cum porumbelul, în final, se așează pe ramura lui Iosif, din neamul lui David, bărbat înaintat în vârstă. Capitolul se încheie cu întoarcerea lui Iosif în Betleem pentru a pregăti cele necesare nunții și a Mariei în casa părinților ei, împreună cu alte 7 fecioare, pentru a o ajuta.

Capitolul 7 este foarte asemănător cu textul de la Luca 1, 26-38, unde se prezintă Buna-vestire a Maicii Domnului, singura diferență fiind în cadrul dialogului dintre Fecioara Maria și Arhanghelul Gavriil, legat de modul în care poate o fecioară să ia în pântece fără a cunoaște bărbat. Capitolul următor se aseamănă cu fragmentul de la Matei 1, 18-25 și prezintă intervenția minunată a îngerului în visul lui Iosif, de a nu o alunga pe Fecioara Maria întrucât rămăsese grea. Singura diferență este legată de faptul că în scrierea apocrifă se prezintă căsătoria Fecioarei cu Iosif la porunca Îngerului, în timp ce evangheliile canonice mereu îl prezintă pe Iosif drept logodnicul acesteia, sau drept slujitor.  Epilogul Evangheliei Nașterii Mariei se termină cu o mărturia cu privire la autenticitatea scrierii: „Și l-a născut pe fiul său, după cum ne învață și sfinții Evangheliști, pe Domnul Nostru Iisus Hristos, care, împreună cu Tatăl, ca fiu, și cu Duhul Sfânt trăiesc și împărățesc în veci.”

 

Bibliografie

Απόκρυφα Κείμενα της Καινής Διαθήκης, Vol. I, Editura Pirinos Kosmos, Karellas, 1991.

Ioannis Karavidopoulos, Απόκρυφα Χριστιανικά Κείμενα, Vol. I, Editura Pournaras, Salonic, 1999.

Edgar Hennecke, Wilheim Schneemelcher, Neutestamentliche Apokryphen, trad. în lb. engleză de Robert McLachlan Wilson, Editura the Westminster Press, Londra, 1959.

Montague Rhodes James, The Apocryphal New Testament, Ed. Oxford University Press, Oxford, 1924.

 

 

Când era mică, Anca Cernea visa să devină balerină, să poarte tutuuri, un simbol al grației, să facă piruete amețitoare, să impresioneze prin eleganță și să primească aplauze la scenă deschisă. Planurile și activitățile din prezent nu coincid cu cele din vremea copilăriei, însă tot în zona artei s-a dus ca scenografă de teatru și film, actriță, ilustratoare de cărți. O mai găsim și printre copii, în mijlocul lor, la fel de creativă.

Se simte întregită odată cu responsabilitățile pe care le îndeplinește în cele trei domenii. Crede cu tărie că se îmbină armonios teatrul și pedagogia, ambele afirmând că te împing la multă interacțiune socială.  Desenul este o ocupație izolată, dar pe care o face cu relaxare, cu detașare de cotidian, când e doar cu ea prezentă, fără să simtă vreo presiune. „Nu cred că aș putea să le fac pe unele fără celelalte”, exclamă artista Anca.

N-a fost să fie o balerină, dar a rămas o îndrăgostită de frumos, de unde își ia și inspirația. Se învârte în jurul creativității și tot ce iese de pe mâna ei este de admirat. Să o cunoaștem!

 

 

Anca, la ce proiecte lucrezi în prezent?

Lucrez cu soțul meu, regizorul Marcel Top, la niște traduceri pentru un viitor spectacol de teatru. Nu-ți spun încă numele, e surpriză.

Însă te invit la un spectacol pentru care am făcut scenografia la începutul acestui an: “Paracliserul” de Marin Sorescu. Este un one man show Claudiu Bleonț, un spectacol despre credință (îndoială, revoltă, acceptare, căință). E un spectacol ca un balsam pentru sufletul omului.

 

Tu ești cunoscută ca actriță pentru că asta te recomandă și diplomele, dar ești și ilustratoare de cărți, designer de costume de teatru, scenografă. În ce domeniu activezi cel mai mult și-ți lași amprenta cu succes?

În ultimul timp m-am preocupat foarte mult de pedagogie. Simt că acolo e cel mai mult nevoie de implicarea mea. Îi cunosc bine pe copii, le înțeleg dorințele și nevoile, mă pricep să le întrețin entuziasmul. Și ei îmi răspund cu afecțiune înzecită. Când ne întâlnim, se strâng în jurul meu și mi se pare că am “o crinolină” formată din copii: îmi povestesc toți deodată ce s-a mai întâmplat extraordinar, îmi arată cum i-a zgâriat pisica, ce jucării au primit de ziua lor, îmi fac inele din ceară colorată și coliere din sfoară. Asemenea dovezi de iubire și asemenea răsfăț mă obligă să dau totul, în schimb.

Pentru mine e important să știu că le pot oferi o felie de copilărie fericită și că educația pe care le-o transmit îi responsabilizează și îi pregătește pentru lumea de azi și de mâine.

 

Totuși, unde este spațiul în care te simți cea mai autentică și nu te îndepărtezi de eul tău?

Se pare că sunt nomadă: mă simt bine în mișcare. Nu mă îndepărtez de eul meu cu niciunul din proiectele de care mă ocup. De fiecare dată când trec de la teatru sau pedagogie la desen, parcă îmi iau o vacanță și mă regenerez. Cred că sunt trei domenii creative care se echilibrează foarte bine: teatrul și pedagogia te obligă la multă interacțiune socială, iar desenul este o ocupație solitară. Nu cred că aș putea să le fac pe unele fără celelalte.

 

 

Ultima oară când am vorbit ai zis că pregătești o serie de cărți de basme ilustrate. Ce-mi poți dezvălui acum despre ele?

Editura Cetatea Romei, care a scos primul volum de basme maramureșene, “Bătrânul împărat și păsările dragostei”, culese de antropologul Pamfil Bilțiu, ține mult la metodele tradiționale de promovare: în școli, în mijlocul copiilor. Pandemia a frânat procesul de distribuire a primului volum. Din acest motiv, abia în primăvara următoare vom începe lucrul la următoarele volume.

Am ilustrat în schimb două basme ucrainene. Îți trimit o imagine din basmul Ivasyk Telesyk, în care o lebădă albă salvează un tânăr încolțit de balauri.

Am organizat și un concurs de ilustrație pentru copii, pe baza basmului ucrainean “Mănușa”. Este o poveste frumoasă despre ospitalitate: în mănușa albă pe care a pierdut-o un băiețel în zăpadă își găsesc adăpost 7 animale: o cârtiță, un iepure, un arici, o bufniță, un bursuc, o vulpe și un urs brun. Când apare șoricelul, gâdilă cu mustățile lui nasul ursului, ursul strănută, animalele se împrăștie, iar băiețelul își recuperează mănușa, și scapă astfel de pedeapsa pe care i-o pregătise bunica lui. Acesta a fost cea mai la îndemână modalitate de a-i face pe copiii români să înțeleagă situația copiilor refugiați. Am ales să le vorbim celor mici despre basmele Ucrainei, nu direct despre ororile războiului.

 

Ce înseamnă pentru tine să ilustrezi basme?

Libertate. Recuperarea copilăriei. Am ilustrat până acum doar basme populare, majoritatea preluate direct de la țărani. Fiecare povestitor dă mai departe basmele așa cum și le amintește și cum le-a priceput, le trece prin filtrul fanteziei, al experienței de viață și al înțelepciunii proprii. De aceea, și eu mă simt liberă să le redau în imagini așa cum le înțeleg, să le trec prin filtrul meu. Colaborarea cu editura este una pe care și-ar dori-o orice artist: îmi lasă libertate și îmi oferă încredere totală, doar se minunează de rezultate, niciodată nu aduce obiecții.

 

De când pictezi, Anca? Este pictura forma de artă în care simți că te detașezi de situațiile cotidiene?

Pictez din grădiniță. Da, pictura îmi e de mare ajutor. Mă echilibrează și fizic și spiritual. Este o formă de meditație: îmi curăță gândurile, îmi relaxează corpul, îmi reglează respirația. Asta atunci când desenez ceea ce îmi doresc eu, în ritmul pe care îl aleg eu. Când apar constrângerile impuse din exterior, există riscul să nu mai funcționeze vraja.

 

Care a fost prima persoană care a remarcat înclinațiile tale?

Îmi amintesc că tatăl meu s-a minunat odată de forma unui nor pe care l-am desenat. E una din primele mele amintiri. Un nor poate avea orice formă. Prin urmare, cred că tata a vrut doar să mă încurajeze. Însă eu am dedus că am talent la desen și nimeni nu mi-a mai scos vreodată din cap această convingere.

 

Te simți creativă mereu?

Am mereu chef de joacă. Și cred că la mine creativitatea este în strânsă legătură cu joaca. Nu mă iau prea în serios atunci când creez. Sunt și foarte deschisă. Mă încântă și mă inspiră creativitatea celor din jurul meu. Deci nu-mi amintesc să fi avut blocaje creative, mereu găsesc portițe deschise.

 

Dar despre „Fir de ROZmarin”, proiectul tău personal, ce-mi poți spune?

Am lansat de curând, împreună cu prietena mea, Gabriela Athanasovici, site-ul https://rozmarin-concept.com/, unde lucrările mele apar printate pe accesorii de mătase: eșarfe și brățări de mătase naturală, măști de somn, batiste, perne decorative. Toate produsele sunt lucrate manual, din materiale naturale, în mici ateliere locale.

Imaginile create de mine pentru accesoriile ROZMARIN CONCEPT fac referire la basmele românești și universale, la credințele strămoșești, dar și la evenimentele importante din viața fiecărui om contemporan.

 

 

De ce ai ales denumirea ROZMARIN CONCEPT?

ROZMARINUL este planta aducerii aminte. Ofelia îi dăruiește lui Hamlet un mănunchi de rozmarin atunci când îi cere să nu o uite. (Planta chiar are proprietăți terapeutice, nu doar simbolice.) Am vrut să creez accesorii care adună în ele amintiri, care creează o punte între trecut și viitor. Mulți oameni aleg aceste obiecte prețioase pentru a le oferi drept cadou, pentru că sunt cadouri memorabile, pentru că valoarea de simbol a produselor lor depășește valoarea lor materială.

 

Toți avem modele care ne inspiră și luăm ce  e mai bun de la ei. Sunt oameni care te-au inspirat pe tot parcursul carierei tale?

Foarte mulți. Orice om din jurul meu este o inspirație. În general apreciez oamenii  în momentele lor de inocență, entuziasm și generozitate. Toți avem astfel de momente. Cel mai mult mă inspiră tinerii. Însă nu pot să spun că îi iau drept modele. Mă regăsesc în bucuria lor și îmi place să îi am în preajmă. Modelul după care vreau să evoluez îl iau dinăuntrul meu. Poate amintirea mamei mele mă inspiră, dar e tot înăuntrul meu.

 

Apropo de carieră, cum ți-ai defini traseul profesional?

Destul de imprevizibil. Îmi plac schimbările și îmi place să schimb din când în când traseul cu 180 de grade. Însă nu brusc, pentru că vreau să fac temeinic ceea ce fac.

 

Coincid visurile și aspirațiile tale când erai mică cu ce faci în prezent?

Am ales ce mi se potrivea. Mă amuză faptul că majoritatea fetițelor din “crinolina” mea își doresc să devină actrițe sau desenatoare. Eu când eram mică doream să devin balerină.

 

Cum jonglezi cu atribuțiile de mamă și cu cele de femeie de carieră?

Jonglez cum mă pricep mai bine. Nimic nu-mi iese ca la carte. Norocul meu este că băiatul meu, Nichita, are umor. Și foarte multă empatie, nu mă judecă. Acum e deja adolescent și în multe privințe se descurcă de unul singur.

 

 

Și dacă tot am pomenit de faptul că ești mamă, ce ai vrea să învețe copilul tău de la tine, poate, din greșelile tale?

Personalitatea lui Nichita e foarte diferită de a mea. Va învăța din propriile lui greșeli. Sunt liniștită pentru că e un om foarte cald și generos și își atrage prieteni care sunt la fel ca el. Știu că fundația este solidă. De restul se va ocupa viața.

Provocările pentru generația lui sunt cu totul diferite față de provocările generației noastre. Sper să aibă puterea și inspirația de a alege ce e mai bun pentru el din toate tentațiile și posibilitățile pe care i le pune la picioare lumea contemporană. Aș vrea să învețe să fie echilibrat, cu atenția și grija îndreptate și spre interior și spre exterior. Eu mă străduiam mult să îi mulțumesc pe cei din jurul meu și ignoram nevoile mele. Dar mi-am învățat lecția.

 

Ce ar trebui să mai știm despre Anca Cernea?

Că am două mătuși senzaționale- Rodica, sora tatălui meu și Zamfira, sora mamei mele.

 

Care este lucrul cel mai curajos pe care l-ai făcut în viață?

Cred că atunci când l-am ales pe soțul meu am făcut pasul cel mai curajos. Din doi artiști cu personalități diametral opuse în aceeași familie rezultă o combinație destul de explozivă. Însă dacă m-aș întoarce la momentul acela, probabil aș face aceeași alegere.

 

Lasă-ți un gând, iar peste un deceniu, poate, când vei reveni la materialul cu noi două, să ții cont de el.

Uite, sunt foarte curioasă cum va evolua arta vizuală creată de inteligența artificială și în ce fel se va manifesta creativitatea umană în această colaborare cu AI. Sunt curioasă cum se vor soluționa problemele etice care decurg din ritmul foarte alert în care se mișcă omenirea.

 

 

4 august 2022, ora 18.00, Sala Media

Muzeul Național al Țăranului Român

 

Muzeul Național al Țăranului Român vă așteaptă joi, 4 august 2022, de la ora 18.00, la Sala Media, la lansarea cărții Mitologia, o cale didactică de cunoaștere a psihismului uman, de Elena Chirilă.

 

Invitat special: conf. dr. Maria-Luiza Dumitru Oancea de la Universitatea București

 

Elena Chirilă are o activitate didactică de 16 ani la catedra de limbi clasice, la școli și licee de prestigiu din București, este autoare a unui curs practic de Limba Română pentru Străini, publicat în 2013 și autoarea cărții Mitologia, o cale didactică de cunoaștere a psihismului uman, publicată în 2022, care o are pe doamna Conf.dr. Maria-Luiza Dumitru Oancea, drept coordonator științific.

 

Cartea Mitologia, o cale didactică de cunoaștere a psihismului uman oferă perspectiva abordării mitologiei clasice (a mitologiei grecești) dintr-un unghi care permite și invită, prin variatea de activități didactice, fie la o explorare, prin mituri și legende, a aspectelor și trăsăturilor de personalitate a unor divinități mitologice grecești, care pot fi asociate cu trăsături de caracter uman, fie la construirea unui profil de personalitate a divinităților și eroilor mitologici ori pe baza faptelor, ori după simboluri, fie la explorarea și cunoașterea dimensiunilor sufletului uman, fie la realizarea unor desene pe tipuri de vase grecești, fie la identificarea imaginilor din desenele de pe vase grecești, cu trimitere către latura documentară și estetică a acestora.

 

29-31 iulie 2022

SLOBOZIA

 

Consiliul Județean Ialomița prin Centrul Cultural UNESCO „Ionel Perlea” în parteneriat cu Asociația SUONARTE organizează în perioada 29-31 iulie 2022, la Slobozia, cea de-a VI-a Ediție a Concursului Internațional de Dirijat “Ionel Perlea”. Evenimentul face parte din Festivalul Internațional de Dirijat “Ionel Perlea” realizat în scopul promovării personalității marelui dirijor născut în Ialomița și a unei investiții în educația continuă.

 

Evenimentul se bucură pentru al doilea an consecutiv de un format Internațional, fără limită de vârstă, iar concurenții au oportunitatea de a dirija Orchestra “Ionel Perlea” în toate cele trei etape, repertoriul abordat fiind atât simfonic, cât și de operă.

În urma unei preselecții, pentru etapele live ale Concursului, s-au calificat 23 de concurenți din 16 țări – România, Italia, Austria, Belgia, Olanda, Ucraina, S.U.A, Canada, Argentina, Japonia, China, Coreea de sud și Taiwan.Evenimentul se va încheia Duminică, 31 iulie, când de la ora 19:00, în Sala Europa, va avea loc Concertul Extraordinar Opera & Symphonic Gala”, dirijat de finaliștii Concursului Internațional de Dirijat “Ionel Perlea”.

Soliștii Galei sunt sopranele Mădălina Constantinescu și Edith Adetu, tenorul Paul Celmare, baritonul David Pogana și basul Marius Boloș, care vor fi acompaniați de Orchestra “Ionel Perlea”, concertmaestru Cristian Balaș. Conceptul regizoral al Galei aparține regizoarei Laura Maria Vlădoiu.

De asemenea, în cadrul Galei vor fi invitați speciali –  dirijorul Adrian Morar (Opera Națională Română Cluj) și soprana Mirella Bunoaica.

La finlul Galei va avea loc decernarea Premiilor, care au o valoare de peste 5000 de euro. De asemenea se vor acorda și Premii Speciale care vor consta în angajamente oferite de instituțiile partenere.

Competiția se bucură de un Juriu format din personalități ale muzicii clasice, cât și din manageri ale unor importante instituții muzicale din țară:

 

Sabin Păutza – Romania – Președinte juriu

Compozitor, Dirijor și Muzicolog, fondatorul Concursului de Lied “Ionel Perlea”

 

Irina Hasnaș – Romania

Compozitor, Muzicolog, Editor radio

 

Daniel Jinga – Romania

Dirijor, Managerul Operei Naționale Bucureși

 

Antoniu Zamfir – Romania

Managerul Operei Române Craiova

 

Cristian Lupeș – Romania

Dirijor, Managerul Filarmonicii de Stat Sibiu

 

Adrian Morar – Romania

Dirijor, Reprezentat al Operei Naționale Române Cluj-Napoca

 

Biletele pentru Concertul Extraordinar “Opera & Symphonic Gala” se pot achiziționa de la Centrul Cultural “Ionel Perlea”.

 

www.suonarte.ro

Facebook: https://www.facebook.com/ASOCIATIASUONARTE

Instagram: https://www.instagram.com/suonarte/

Twitter: https://twitter.com/suonarte

 

Dacă îți dorești să petreci câteva ore departe de freamătul orașului fără a părăsi Bucureștiul și să afli în același timp poveștile din spatele a nenumărate exponate tehnice, Muzeul tehnic din Parcul Carol este locul spre care ar trebui să-ți îndrepți pașii.

Vorbim despre primul muzeu tehnic din România, fondat în anul 1909 de inginerul Dimitrie Leonida, după modelul Muzeului Transportului din Berlin.

 

 

Începuturi

La început, muzeul a funcționat în centrul capitalei, pe strada Mendeleev din apropierea Pieței Romane (strada Primăverii se numea atunci), în aceeași clădire cu Școala de electricieni și mecanici, lângă Piața Amzei. Școala funcționa la etaj, în timp ce parterul și subsolul erau alocate muzeului. Aici, în zilele de sâmbătă și duminică, elevii școlii făceau experimente și ofereau explicații publicului, dar după doar trei ani funcționare, Primăria a decis să dea o altă destinație clădirii, iar muzeul a fost mutat într-o clădire improprie pe Bd. Magheru. Abia în 1928, cu ocazia organizării „Primei expoziții de electricitate din România”, muzeului i s-a alocat unul dintre multele pavilioane aflate în Parcul Carol I. Beneficiind acum de un spațiu generos, inginerul Dimitrie Leonida a instalat „nu numai muzeul tehnic, dar și Muzeul românesc, așa că vizitatorii, după ce-și dădeau seama de bogățiile naturale ale țării noastre, treceau în sălile în care li se arăta cum pot să fie folosite prin tehnică aceste bogății”. Șapte ani mai târziu, în anul 1935 muzeului tehnic i s-a oferit o nouă clădire, tot în parcul Carol I, mai spațioasă, construită pe un cadru de beton armat, cu o suprafață de aproximativ 3.000 mp, în care funcționează și astăzi. Dar lucrurile nu au fost atât de liniștite. După ce la 1 mai 1950, Comitetul Provizoriu al Sfatului Popular București decide ca imobilul din parc unde funcționa muzeul tehnic „al Prof. D. Leonida” să treacă în folosința Ministerului Energiei Electrice, Dimitrie Leonida și-a dat seama că singura modalitate de supraviețuire a muzeului este să-l doneze Ministerului Energiei Electrice. Ceea ce și face, pe 10 august 1951. Chiar dacă muzeul a fost donat statului, profesorul Leonida a continuat să se ocupe de organizarea și conducerea lui până la sfârșitul vieții. Documentele vremii mai arată că, în perioada 1951-1954, Muzeul Tehnic a intrat într-un amplu proces de reorganizare și politizare – în conformitate cu noile principii, materialul expus urmând să fie orientat numai pe realizările din URSS și din România, cu unele derogări admise.

 

 

După 1989, muzeul a continuat să fascineze și să pună la contribuție mintea celor care au decis să-i treacă pragul dornici de a se întâlni cu istoria, o istorie a tehnicii. De-a lungul timpului, nenumărate evenimente au fost organizate la muzeul din apropierea Patriarhiei. Un exemplu este expoziția dedicată memoriei inventatorului Justin Capră, cunoscut pentru cele peste 100 de invenții înregistrate, în special în domeniul transportului auto individual ecologic, dar mai ales pentru Aparatul de zbor individual cu reacție. În amintirea sa, Muzeul Național Tehnic “prof. ing. Dimitrie Leonida” a organizat o expoziție omagială unde a prezentat câteva din prototipurile realizate de Justin Capră – Rucsacul zburător, realizat în 1956, celebrul Aparat de zbor individual cu reacție (1958), Automobilul Soleta cu profil aerodinamic special, Un automobil nepoluant fără volan și fără pedalier, realizat în 1970, și electroscuterul Oroles. Nici cei mici nu au fost uitați. Împreuna cu familia sau grădinița, copiii cu vârste cuprinse între 6 și 8 ani au fost invitați să participe pe timpul verii la programul educativ-instructiv “De la stele și planete pân’ la ceasul din perete”. În cadrul atelierului, copiii au fost familiarizați, într-o manieră ludică, cu noțiuni despre stele, planete, sateliți, dar și despre gnomoni (un gnomon este partea unui soare care aruncă o umbră), clepsidre, ceasuri cu foc.

 

Vizită la Muzeul Național Tehnic

În cadrul Muzeului Național Tehnic vizitatorii au ocazia să admire un număr semnificativ de exponate ce marchează momente din istoria științei și tehnicii, muzeul găzduind o colecție de vehicule, una de motorete și motociclete din diferite perioade, precum și biciclete – inclusiv cu roți de lemn. În plus, pot fi observate piese de colecție, dar și machete ale unor fabrici, centrale, locomotive și vagoane.

 

 

Prețul pentru vizionarea expoziției de bază sau a celei temporare este de 6 lei/persoană, în timp ce intrarea în ambele expoziții costă 10 lei/persoană. O categorie extinsă de persoane beneficiază de reducere cu 50% a tarifului de intrare – lista completă poate fi consultată aici.

 

Adresa Muzeului Național Tehnic: Str. General Candiano Popescu nr. 2, sector 4, București

 

Sursă bibliografică & fotografii: http://mnt-leonida.ro/ | Facebook Muzeul Național Tehnic “prof. ing. Dimitrie Leonida”

 

 

Articolul de față are ca temă pericopa evanghelică a întâlnirii lui Hristos cu femeia samarineancă, așa cum este ea prezentată în cap. IV al Evangheliei după Ioan, propunându-și prezentarea și analiza fragmentului, subliniind dimensiunea eshatologică a acestuia. Pericopa samarinencei este una din cele mai importante istorisiri ce aparțin Evangheliei lui Ioan, așa cum reiese și din numeroasele învățături ce pot fi sustrase, și anume, învățătura Domnului despre darurile lui Dumnezeu, despre harul Duhului Sfânt, despre adevărata slujire ce trebuie adusă lui Dumnezeu și despre mântuirea omului.

Femeia samarineancă, o păcătoasă ce provine dintr-o societate considerată de iudeii vremurilor a fi eretică și idolatră, lipsită de orice fel de respect din partea acestora, lucru datorat faptului că cei din urmă se considerau adevărații păstrători ai adevărului și ai dreptei credințe, se adapă din cuvântul lui Hristos, se pocăiește, devenind vas purtător al învățăturii Sale, împărtășindu-le și celor de o credință cu ea didascalia primită.

Iisus Hristos, pe de altă parte, prin spectrul poziției adoptate față de samarineancă, cât și față de ceilalți samarineni care s-au apropiat de El și au crezut în El, reprezintă un exemplu de deschidere și de dragoste față de aproapele nostru, dar și o dovadă concretă a faptului că orice om are puterea și posibilitatea să ia parte la Împărăția lui Dumnezeu. În secolele ce au urmat acestei întâlniri, tradiția bisericească a identificat-o pe samarineanca anonimă cu Sfânta Fotini, căreia i-a oferit și titlul de întocmai cu apostolii (ισαπόστολος).

Așadar, conform ipotezelor deja prezentate, putem fi siguri de faptul că pericopa de față abordează mai multe probleme de natură teologică care necesită a fi studiate și discutate datorită faptului că acestea transcend orice barieră temporală; sunt teme ce provoacă orice om, indiferent de epoca de care aparține, având hotărâtoare consecințe religioase și sociale.

Evanghelia lui Ioan este considerată de Părinții Bisericii, dar și de cercetătorii vremurilor noastre mult mai încărcată cu semnificații teologice, cu atât mai mult atunci când ea este comparată cu scrierile sinopticilor [1], fapt ce se datorează modului nou și deosebit prin care scriitorul descrie persoana și acțiunile Mântuitorului, dar și unei varietăți de teme teologice abordate în mod sistematic, care indică modul în care Iisus se raportează și prezintă acest raport cu Dumnezeu Tatăl[2]. Evanghelistul Ioan îl prezintă pe Mântuitorul, așadar, în împreună-lucrarea Sa cu Tatăl, prin intermediul Sfântului Duh, care ajunge să atingă inimile celor credincioși în momente importante, dar și în viața cotidiană, așa cum dovedește și pericopa samarinenei[3]. Acțiunea Sfântului Duh reiese din discuția cu privire la slujirea lui Dumnezeu „în Duh și adevăr”. Duhul la care se referă Domnul este prin excelență Duhul lui Dumnezeu, pe care oamenii îl pot primi, suferind schimbări sufletești și ajungând la adevărata credință.

Hristologia Evangheliei după Ioan este distinctă și în multe alte momente ale pericopei: Iisus este Fiul lui Dumnezeu, devenit om, cel care a luat trup și a venit pe Pământ pentru a împlini voința Tatălui. Pericopa în discuție îl prezintă pe Hristos atât ca învățător, ca Mesia, cât și ca mântuitor al lumii. El însuși vorbește despre Sine și descoperă femeii cine este cel ce stă înaintea ei, iar apostolilor le descoperă lucrarea sa, anume mântuirea omului. Contextul în care se desfășoară dialogurile abundă în ecouri de natură eshatologică, întrucât Iisus vorbește despre venirea unei noi epoci, în care închinarea la Dumnezeu se va face diferit, duhovnicesc, în mod lăuntric și în adevăr[4], cât și despre vremea ce deja venise, cea a lui Mesia cel vestit de proorocii Vechiului Testament[5]. Conform cu Smith, practic, aceste două perioade, cea a slujirii adevărate a lui Dumnezeu și a lui Mesia cel ce va veni, se pot identifica una prin cealaltă. Lucrarea mântuitoare a lui Iisus Hristos este indicată în felurite moduri, în puncte importante ale Evangheliei lui Ioan; în fragmentul de la cap. IV, Hristos se arată pe sine „izvor de viață veșnică”, subliniind aceeași lucrare[6].

O altă discuție importantă se concentrează în jurul modului în care cea de-a patra Evanghelie îl prezintă pe Dumnezeu, întrucât se pare că există o diferență ușor sesizabilă între Dumnezeul Vechiului Testament, așa cum îl traduceau iudeii vremii din sfintele scripturi, și cel pe care îl prezintă Ioan. Problema nu este dată de existența divinității, lucru de necontestat în ambele instanțe, ci de cine este Dumnezeu, iar în cazul Evanghelistului Ioan, Acesta nu se află în antiteză cu Dumnezeul scrierilor vechi, ci este același, Dumnezeul lui Israel, despre care învățăm acum că este Tată al Cuvântului, activ în relația sa cu umanitatea.

A patra evanghelie dezvoltă, de asemenea, și o pnevmatologie proprie, subliniată și în pericopa de față atunci când se discută despre slujirea lui Dumnezeu în duh și adevăr, subliniindu-se faptul Dumnezeu este duh.. Pe de o parte, Dumnezeu este duh în ceea ce privește firea și esența sa, iar acest fapt implică caracterul transcendental al existenței sale în relație cu materia și cu lumea fizică. Pe de altă parte, Duhul este prezentat drept piatră de hotar, cel care poate să treacă la oameni în urma contactului acestora cu Iisus. Astfel, putem cu ușurință concluziona că lucrarea Duhului este în mod direct legată de acțiunea lui Iisus, Dumnezeu manifestându-se în lume prin intermediul Duhului și transmițând adevărul de credință prin Fiul său[7].

Relația pe plan religios între iudei și samarineni ridică problema relațiilor pe care trebuie creștinii să le susțină cu cei de alte confesiuni, sau religii. Prin intermediul pericopei înțelegem că cei disprețuiți de iudeii cei mândri erau mult mai capabili să Îl înțeleagă și să Îl accepte pe Hristos. Tot așa, fiecare creștin este chemat să răspândească vestea cea bună (Evanghelia) a Învierii lui Hristos tuturor, indiferent de fundamentul religios al celui căruia acesta se adresează, căci ea poate găsi un loc potrivit din care să răsară sămânța mântuirii și în sufletele celor disprețuiți, sau a celor care au trăit în eroare, la fel ca în cazul samarinenilor[8].

Un alt aspect teologic se referă la locul de închinare a lui Dumnezeu, care după cum bine se știe, reprezenta una dintre controversele dintre evrei și samariteni. Acesta, pentru iudei era templul din Ierusalim, iar pentru samarineni, muntele Garizin, pe care au avut construit la un moment dat alt templu. Însă, Iisus subliniază în fragmentul de față natura imaterială a lui Dumnezeu, care se poate sălășlui peste tot, și nu numai într-un singur loc. Deci închinarea ce I se aduce va fi pur spirituală, în duh, astfel încât să poată fi adorat lăuntric de fiecare persoană. Desigur, asta nu înseamnă că Iisus subestimează importanța existenței templelor și a săvârșirii cultului, ci El subliniază doar natura spirituală a închinării, care trebuie să izvorască cu sinceritate din străfundurile inimilor credincioșilor.

Femeia din Samaria cunoștea profețiile care vesteau venirea lui Mesia și avea speranță și așteptare în inima ei. Profeții care au vorbit despre Dumnezeu cel unic, precum și despre întruparea lui Mesia, au fost mulți, și din acest motiv femeia a crezut la început că are în față încă un profet. Dar cum a fost femeia convinsă că cel care îi vorbea este Hristos însuși? A fost suficient faptul El însuși a susținut acea poziție?

Evanghelia după Ioan, dar și mai precis, pasajul legat de femeia samarineancă, se remarcă printr-un profund caracter eshatologic. În acest pasaj cu pricina, acest caracter este evident prin referirea la venirea unei ere, a unei perioade viitoare, dar și la situația deja prezentă, anume că o nouă eră a sosit deja. Pe de o parte, avem ideea anticipării, de exemplu, a lui Mesia, a timpului în care Dumnezeu va fi adorat spiritual, a secerișului și, pe de altă parte, unele dintre semnele venirii se întâmplă deja, așa cum Mesia este prezent si secerișul are loc exact în acele momente. Astfel, părerea lui Savvas Agouridis pare a fi valabilă, conform căreia evanghelistul Ioan caută să pregătească Biserica pentru anticiparea celei de-a Doua Veniri[9].

Deosebit de puternică în pericopa samarinenei este ideea misiunii pe care Hristos a fost trimis de Tatăl cel ceresc să o împlinească: El a venit pentru a împlini o anume voință și a săvârși o anumită lucrare. Pe de altă parte, lucrarea pe care El o începe este continuată de ucenicii săi, prin slujirea apostolică. Scopul și împlinirea lucrării și a voinței lui Dumnezeu este mântuirea neamului omenesc. Rolul lui Iisus în această misiune este foarte exact, El fiind trimisul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii și prin întruparea Sa și lucrarea de îndumnezeire a omului, Hristos  nu încetează a fi Dumnezeu desăvârșit, ci și firea umană pe care o îmbracă o ridică la slava cea dumnezeiască. Cu toate acestea, latura Sa umană este trădată în pericopa de față prin nevoințele trupești specifice omului, dintre care cea mai înaltă este setea. Astfel înțelegem și că patimile pe cruce pe care Hristos le-a suferit nu au fost doar un rol teatral, sau cultic, fără implicații directe, pe care El trebuia să îl împlinească, ci, cu adevărat, S-a înălțat pe cruce, suferind nevoințe și simțiri omenești autentice.

Mântuirea omului reprezintă încă o temă de bază pe care pericopa în discuție o aduce în lumină, întrucât samarineanca devine vas al adevărului și al credinței cele adevărate și începe să pășească spre mântuire. Desigur, în această direcție trebuie să fi fost orientat și dialogul pe care Hristos îl are cu ucenicii săi în care vorbește de semănător și de seceriș, care coincide din punct de vedere cronologic cu inflația de samarineni în rândurile credincioșilor, care îl căutau atât pe Iisus, cât și mântuirea lor personală. Însă, la acea vreme, mântuirea era cunoscută drept eliberarea mesianică, cea care a ocupat un loc central în gândirea și cugetarea poporului evreu, fiindcă ei credeau că aveau să fie singurii receptori ai acesteia. Întrebarea firească ce urmează istorisirii de față este cine este cu adevărat vrednic de mântuire, având în vedere că la mântuire a participat o femeie păcătoasă provenită dintr-un popor ce denaturase revelația divină? Răspunsul evident este că mântuirea i-a fost dată acesteia nu pentru defectele, ci pentru virtuțile cu care ea s-a încununat, precum simplitatea, speranța, bunătatea, cunoașterea Scripturilor, sinceritatea.

Astăzi parcurgem o eră în care problemele teologice de mai sus sunt de o actualitate stringentă. Progresul tehnologic, criza economică, a valorilor, ritmurile de viață ale omului modern, războaiele și fanatismul sunt doar câțiva din factorii ce afectează oamenii și deseori îi îndepărtează de învățătura și adevărul lui Dumnezeu. Consecințele acestui lucru sunt triste, cum ar fi clintirea credinței și a speranței, limitarea dragostei către aproapele, individualismul și căutarea bunătăților celor pământești. Sensul pericopei discutate poate fi înțeles în nevoia oamenilor moderni de a fi învățați adevărul lui Dumnezeu de la început, spre întărirea credinței și pășirea pe calea mântuirii, iar semnificațiile și implicațiile ei  inspiră credință, dragoste și întoarcerea pe cărarea lui Dumnezeu a celor care s-au depărtat de El.


[1]   Trempelas, P., Υπόμνημα εις το κατά Ιωάννην, ed. Sotir, Atena, 1990, pp. 161-162.

[2] Smith, M. D., The Theology of the Gospel of John. New Testament Theology, Cambridge University Press, Cambridge, 1995, p. 4

[3] Idem, p. 1

[4] Yves C., Christian Theology,  în M. Eliade, Enciclopedia Religiilor, New York, 1987, p. 456.

[5] Hunter, A. M., The Gospel according to John. The Cambridge Bible Commentary in the New English Bible, Cambridge University Press, 1965, p. 49.

[6] Carson, D. A., The Gospel according to John. The Pillar New Testament Commentary, Apollos, UK, 1991, p. 49.

[7] Smith, Ibidem, p. 112

[8] Smith, Ibidem, p. 75-76.

[9] Savvas A., Ο Ευαγγελιστής Ιωάννης, Ed. Ellinika Grammata, Atena, 1984, p. 25.

 

 

Planurile lui Sebastian Șerban de pe vremea când era copil nu coincid cu cele din prezent, dar îi place mult scara pe care urcă. Culmea, nici școala nu a îmbrățișat-o cu foarte mult entuziasm. Prefera activitățile extrașcolare pe care le desfășura cu tatăl, respectiv bunicul său. Era fascinat de astronomie, de istorie, de literatură, dar mediul din instituțiile educative îi displăcea și astfel a cântărit mult la fundamentul deciziei de a studia peste hotare.

Sebastian Șerban a terminat The London School Of Economics în 2020 cu un First Class degree, iar în prezent este masterand în drept fiscal la Oxford și în paralel  este consultant în cadrul Big4 în București. A lucrat și în Guvernul României, dar și în sectorul privat. Să-l cunoaștem!

 

Cum te vezi prin ochii proprii?

Îmi place direcția în care evoluez, deși realizez pe măsură ce trece timpul că sunt în mare parte rezultatul comunităților în care trăiesc. Dinamic, perfecționist, de multe ori critic, dar care caută să îi inspire pe cei din jur. Cu multe reușite, dar si cu multe ezitări.

 

 

Cine nu este Sebastian Șerban?

Nu este un cabotin, incult, un impostor, un arivist. Nu este un om care să întoarcă privirea de la nedreptate sau care să calce pe cadavre.

 

Care sunt valorile transmise în familie cu care ai plecat la drum în viață?

Moderația – în toate aspectele vieții, de la profesional la personal. În rest, respectul față de cultură, importanța familiei, a cinstei, respectul față de cei din jur.

 

Mai ții minte cum era băiețelul Sebastian? Cum a fost copilăria ta? Unde ai petrecut-o?

Într-un anume sens, băiețelul nu s-a schimbat foarte mult de atunci. Are aceeași curiozitate pentru lumea din jur, dar și o anumită doză de îngrijorare față de chestiuni pe care nu le poate controla. Mi-am petrecut copilăria în mare parte cu părinții la Iași, iar unele vacanțe la bunici. Mă jucam cu vecinii din zonă, atât la Iași, unde aveam activitățile obișnuite pentru acel mediu – bicicletă, fotbal, etc – cât și la țară. Acolo, bunicul meu aduna toți copiii din sat la el în curte, unde eu organizam jocurile, plimbările, iar ei chiar mă ascultau, cel mai adesea fără proteste, cred că pentru că bunicul meu era respectat în sat.

Îmi displăcea însă profund orice avea de-a face cu grădinița, iar mai apoi școala. De altfel, nu cred că mi-am invitat colegii de clasă să ne vedem sau chiar acasă la ziua mea până târziu în gimnaziu. Pur și simplu, când ieșeam pe poarta grădiniței/școlii, nu voiam să mai aud de orice ar fi avut o legătură cu acel mediu, iar aici intrau inclusiv colegii. Iar asta nu se lega de factorul învățare, pentru că eram pasionat de istorie, astronomie, literatură – mergeam cu tata la teatru și să vizităm diverse locații istorice, cu bunicul stăteam noaptea să privim stelele și construiam tot felul de invenții. Avea de-a face cu mediul, climatul din acele instituții, iar asta a fost ceva care a persistat pe tot parcursul meu școlar aici și care a dus la decizia de a pleca la studii în afară.

 

Când erai mic ce visai că o să devii?

Îmi doream să fiu actor, pentru că o vedeam ca pe o continuare a jocurilor de atunci, în ideea interpretării unor situații, persoane, etc. Mi s-a părut mereu interesant că, deși pasionat și de Lego-uri complicate, puzzle-uri și altele asemănătoare, cu care construiam nave, clădiri, nu mi-am pus niciodată problema să devin arhitect, pilot, sau inginer.

 

Ce poți spune despre frumoasa escapadă academică?

Dacă aș fi din nou în punctul de a alege, aș merge în aceeași direcție. A fost mult mai mult decât o escapadă, au fost niște ani care m-au transformat, iar acesta a fost motivul pentru care am și dorit să plec. Bineînțeles, au fost presărați și cu greutăți, precum mutarea într-o țară străină de unul singur, adaptarea la un sistem de educație complet diferit. Însă la final, totalul e unul de departe pozitiv.

 

 

Are învățământul românesc un merit?

Cred că este un lucru știut că sistemul românesc actual produce multe vârfuri și e normal să fie un motiv de mândrie. Pe de altă parte, suntem campioni la abandon școlar și analfabetism funcțional, ceea ce, după părerea mea, este un sacrificiu mult prea mare pentru niște olimpici care decid, în majoritate din păcate, să plece din țară după finalizarea studiilor. E o dilemă care cred că ar trebui tranșată prin prisma priorităților noastre ca stat, care, în profunzime, nu cred că s-au schimbat foarte mult după 1859. Mă refer la obținerea unui trai decent, în siguranță, pentru cât mai mulți dintre români. Nu glorie pe arena internațională pentru unul sau pentru altul.

 

Dar despre studiile în Anglia ce poți mărturisi? Ce impact au avut asupra ta ca om?

Din punct de vedere academic, sunt două aspecte pe care cred că anii de educație în Anglia le-au edificat. Gândirea critică, pilonul central al sistemului britanic, pe care ne-au antrenat-o din prima zi și care cred că îmi lipsea la plecarea din România, a devenit una dintre abilitățile mele cele mai valoroase. Apoi, integritatea academică și profesională, care în România vedem că este tot mai puțin respectată (sau descoperim acum cât de puțin a fost respectată și în trecut) de către o parte a societății. Pe lângă acestea, m-au impresionat profund apropierea profesorilor (savanți de talie mondială în domeniile lor) față de studenți, dar și modestia în interacțiunea cu noi.

Bineînțeles, pe lângă dimensiunea academică, viața acolo m-a forțat să mă administrez singur, să mă adaptez la o altă cultură. De fapt, la mai multe culturi simultan, dat fiind specificul multicultural al Londrei.

 

Te-a îndrumat cineva să studiezi peste hotarele țării noastre sau a fost decizia ta?

A fost decizia mea, cei din jur fiind reticenți inițial. Cu toate acestea, când am avut niște momente de cumpănă pe parcursul procesului de admitere, am avut sprijinul lor total. Țin minte că The London School of Economics, la care am mers până la urmă, mi-a scris după ce am aplicat să îmi spună că trebuie să dau un examen de admitere specific lor, care nu era în procesul obișnuit, pentru că nu recunoșteau bacalaureatul nostru. Examenul fiind compus din materie pe care nu o studiasem la școală (politică/geopolitică/relații internaționale) și matematică pe care nu o mai studiasem de doi ani, am vrut să renunț. Atunci mama m-a încurajat să merg până la capăt și se pare că a avut dreptate.

Decizia de a aplica în primă instanță nu a venit pentru că îmi doream să mă stabilesc peste hotare, ci pentru că îmi doream să văd un sistem de educație diferit. Am citit un articol în revista școlii în care o colegă mai mare, ajunsă la studii în Olanda, vorbea despre cum profesorii îi încurajează, le spun că sunt cei mai buni, se adaptează la nevoile lor și ale pieței. Am vrut să am și eu o astfel de relație bazată pe respect câștigat, nu impus. Deși au fost unii profesori și în România cu care am avut o astfel de relație, sistemul în ansamblu mă nemulțumea profund.

 

Ușoară sau grea a fost adaptarea printre străini?

Bariera cea mai mare a fost faptul că, deși vorbeam engleza fluent, limba învățată la școală nu e tocmai ce se folosește acolo în discuțiile de zi cu zi. Există nenumărate exprimări, abrevieri, conotații pe care nu le înțelegeam, ca să nu mai spun de umor și unele referințe culturale. Sunt însă lucruri pe care le asimilezi după scurt timp dacă îți dorești, iar acesta a fost și cazul meu. În rest, lucrurile peste care se trece mai greu, precum dorul de cei de acasă, de gastronomia românească, de muzica românească le-am tratat prin interacțiunea cu studenții români din Regat, apeluri dese acasă și urmărind actualitatea din țară.

 

Cum ai putea să îți descrii traseul profesional în câteva idei?

Am căutat să încerc mai multe domenii pentru a înțelege unde se potrivesc cel mai bine abilitățile mele, de la banking, la administrație, la consultanță. Am încercat și cred că am și reușit să aduc o contribuție pe măsura priceperii mele oriunde am mers.

 

 

Ce ne poți mărturisi despre activitatea la Guvern? Dar, despre perioada curentă?

La Guvern am înțeles că așteptările pe care credem cu toții că le avem în comun sunt ceva vag definit, care, atunci când ajung în etapa de implementare, se blochează în detaliile pe care nu ne-am așezat anterior la masă să le dezbatem și care sunt extraordinar de greu de adus la aceeași unitate de măsură. Am înțeles însă și cât de important este caracterul într-o funcție publică – probabil mai important decât pregătirea profesională. Pentru că statul poate canaliza energiile pozitive din societate care să îi compenseze unele lipsuri, dar niciodată lipsurile în caracterul celor de la vârf. Am întâlnit însă și o echipă de oameni dedicați și competenți, care au tras și mai trag încă zi și noapte pentru ca sistemul să nu se ducă de tot la fund și care nu merită stigmatul general aplicat administrației.

 

Cu ce te mândrești?

Cu reușitele academice și profesionale, cu familia, cu toate comunitățile din care fac parte. De exemplu, comunitatea de studenți din Marea Britanie, care într-un moment foarte dificil (Brexit) s-a solidarizat și a făcut față cu brio.

 

Dacă nu ar fi fost cariera de acum, ar fi fost….?

Spun mereu că odată ce termin de răspuns la toate întrebările pe care le am din domeniul economiei, mă fac regizor. Iar după ce am spus toate poveștile pe care le am de spus ca regizor, mă fac dirijor sau chef bucătar. Deși e posibil să-mi mai trebuiască niște vieți.

 

Ce proiecte ticluiești pe viitor?

Am în față un masterat de doi ani foarte dificil, concomitent cu noul job, din care vreau să învăț tot ce se poate. Cred că îmi vor ocupa tot timpul pe acest interval, așa încât nu îmi fac alte planuri de proiecte. În cel mai bun caz, poate voi da o mână de ajutor prietenilor mai întreprinzători.

 

Cu ce îndrumare vii pentru tinerii din generația de azi?

Din păcate, văd o încercare de justificare a imposturii și a jumătăților de măsură la unii dintre colegii mei de generație, chiar la unii lideri. E nimic altceva decât acel virus al necinstei care încearcă să pătrundă și în noile generații. Sfatul meu e să rămânem integri, să nu întoarcem capul, să sancționăm aceste practici. Și să începem chiar din domeniul de care suntem acum cel mai apropiați, acela al educației. Cinstea nu ne-o poate lua nimeni, iar până la urmă calitatea se vede. Au fost însă și multe momente în care tineretul a arătat că e dispus să lupte pentru principii în ultimii ani, ceea ce mă face să fiu optimist.

 

 

Sfântul Apostol Pavel (sau Saul, după numele său primit odată cu botezul iudaic, circumciderea) a rămas în conștiința Bisericii drept una din cele mai dominante voci ale Creștinismului primar, atât prin lucrarea sa misionară, ca Apostol al Neamurilor, cât și ca autor a aproape jumătate din cărțile Noului Testament; tot Sfântul Apostol Pavel este întemeietorul Bisericii Greciei, a cărui pomenire întru cinstire Biserica o face an de an, în data de 29 Iunie, împreună cu Sfântul Apostol Pavel.

Născut în Tarsul Ciliciei (între 5-15 d.Hs.), Saul, iudeu cu cetățenie romană, a crescut într-un context socio-cultural puternic determinat de influențe grecești, întrucât orașul său natal era un mare centru al lumii eleniste, învățând limba greacă și primind o educație de sorginte iudaică, alături de Gamaliel, un învățător al legii.

Acest fundament a reprezentat un punctul de plecare în lucrarea sa apostolică, fiindcă prin cunoașterea tradițiilor iudaice,  el a știut cum să se adreseze comunităților de evrei, iar limba greacă s-a dovedit o adevărată unealtă pentru a aborda pe cei proveniți dintre neamuri (εθνικούς). Cu cei din urmă, a ținut o corespondență strânsă prin care a răspuns întrebărilor puse de credincioșii Bisericii pe care o întemeiase. Prezentul articol are ca scop urmărirea traseului misionar al Sfântului Apostol Pavel pe teritoriul Greciei Antice angajând argumente biblice, istorice și mărturii arheologice.

Conform cărții Faptele Apostolilor, grupul misionar al apostolului Pavel (Sila, Timotei și Luca) debarcă pentru prima dată în regiunea de Nord a Greciei Antice, în iarna anului 49 d.Hs., în Neapoli, care se găsea în locul orașului Kavala, din Grecia de astăzi. Șapte ani mai târziu, în 56 d.Hs., Apostolul Neamurilor se va găsi pentru a doua oară în această cetate, în timpul celei de-a treia călătorii misionare a sa. Mai apoi, Apostolul împreună cu ceata ucenicilor călătoresc în Filippi, unde rămân pentru câteva zile (Fapte 16, 11-12). O tradiție veche identifică locul unde Pavel și cei împreună cu el au debarcat drept locul unde ulterior s-a ridicat Biserica Sfântului Nicolae, aproape de portul orașului Kavala. În spatele Bisericii există un Pas al Apostolului Pavel (Βήμα Αποστόλου Παύλου)[1] în amintirea acestui eveniment, care marchează în istoria Bisericii venirea mesajului evanghelic pentru prima dată pe teritoriu european.

 

Pasul Sf. Ap. Pavel în Neapoli

Pasul Sf. Ap. Pavel în Neapoli

 

Urmând Via Egnatia (drum roman antic realizat în sec. al II-lea î.Hr, ce traversa provinciile romane Iliric, Macedonia si Tracia, ale cărui rămășițe arheologice au fost descoperite în apropierea Mănăstrii Sfântului Sila), Pavel și cei care împreună cu el s-au îndreptat către cetatea Filippi, intrând, probabil pe Poarta Neapolis-ului. În prezent, orașul abundă în dovezi arheologice din perioada elinistă, dar mai ales din cea romana și a epocii paleocreștine. În perioada proto-creștină, cetatea mai adăpostea doar foarte puțin iudei, care, în zilele Sabbatului, se adunau la malul unui afluent al râului Strymona. În sâmbăta în care Apostolul a vizitat zona aceasta, el a găsit adunate în acel loc doar femei, carora Apostolul le-a predicat pentru prima data învățătura creștină.  Întâlnirea lui Pavel cu Lidia, o femeie credincioasă din Thyatira Asiei Mici (Fapte 16, 14) trebuie să se fi săvârșit tot acolo. Pe locul unde această credincioasă a primit botezul, mai târziu s-a ridicat un baptisteriu în zilele noastre, a fost înfrumusețat, iar în râul de lângă baptisteriu se săvârșesc botezuri.

În același capitol din Fapte se istorisește că Pavel împreună cu Sila au fost duși în piață[2], înaintea dregătorilor. Rămășițele arheologice ale acestei piețe din zilele noastre sunt de sec. II, însă sub acestea, arheologii au descoperit straturi ale unei piețe și mai vechi, de sec. I. Este posibil ca întregul episod să se fi petrecut în fața Pasului care este localizat în regiunea nordică a pieței din Filippi, fiindcă se știe că în partea de sud se găseau tarabele negustorilor din Filippi.

Comunitatea filipenilor este prima pe care Apostolul o întemeiază pe teritoriu european și tot acesteia îi este destinată una dintre Epistolele Pauline. Ruinele episcopiei se păstrează până în zilele noastre în estul pieței. În casa de rugăciune afierosită Apostolului Pavel s-a păstrat o epigrafie pe podeaua de mozaic care stă drept mărturie a acestei afierosiri și pe care scrie: Porfirie, episcopul, cel ce a făcut/a ridicat mozaicul bazilicii lui Pavel în Hristos (ΠΟ[ΡΦΥ]ΡΙΟΣ ΕΠΙΣΚΟΠΟΣ ΤΗΝ [Κ]ΕΝΤΗΣΙΝ ΤΗΣ ΒΑΣΙΛΙΚΗΣ ΠΑΥΛΟ[Υ ΕΠ]ΟΙΗΣΕΝ ΕΝ ΧΡΙΣΤΩ). Această descoperire de mare însemnătate pentru creștini subliniază comuniunea continuă a Bisericii din Filippi cu întemeietorul ei.

 

fig. 3. Epigrafia Ep. Porfirie

Epigrafia Ep. Porfirie

 

Până a ajunge în Thessalonic, Pavel a trecut și prin cetățile Amfipoli și Apollonia, despre care, însă, cartea Faptelor nu ne mărturisește nimic, ci doar le amintește (Fapte 17, 1). Din punct de vedere istoric, se cunoaște faptul că cetatea Amfipoli juca un rol de mare importanță strategică și comercială, ca popas pe drumul Egnatiei, și că în perioada creștinismului primar, orașul devenise un principal centru creștin. Săpăturile arheologice au scos la iveală patru bazilici (de sec. V-VI d.Hs.) și un centru episcopal(sec. IV d.Hs.).

Venind din Apollonia, Pavel trebuie să fi intrat în cetatea Thessalonicului urmând drumul Egnatiei – strada Lagkada (Λαγκαδά) din zilele noastre- prin Poarta Litaia[3] (ale cărei rămășițe se regăsesc de-a lungul străzilor Sfântul Nestor și Sfântul Dimitrie). În perioada romană, Thessalonicul era un important centru comercial la Marea Mediterană. Acesta ar putea fi și unul din motivele explicative ale existenței comunităților iudaice în zonă. Din păcate, lipsa de dovezi arheologice face imposibilă localizarea exactă a cartierului iudaic și a sinagogii din perioada respectivă.

De paraclisul sudic al Sfintei Mănăstiri Vlatadon, Stavropighie Patriarhală de sec. XIV, se leagă o tradiție conform căreia Pavel acela este locul de pe care Sfântul Apostol Pavel a predicat Thessalonicenilor. O altă versiune a acesteia propune locul bisericii Sfântului Gheorghe (Rotonda) ca Pasul Sfântul Pavel. Cert este că iudeii orașului au fost deranjați de succesul predicii lui Pavel, s-au scandalizat și l-au obligat pe Pavel să fugă împreună cu ai săi colaboratori în Veria (Fapte 17:8-10), despre care, din păcate, textele noutestamentare sunt lipsite de detalii suplimentare.

În Veria există numeroase monumente arheologice, însă niciunul dintre acestea nu se leagă de activitatea lui Pavel. Pasul său din Veria este un monument contemporan, ridicat în amintirea predicii lui Pavel către locuitorii Veriei. Desigur că și aici este vorba de tradiție, iar nu de mărturii biblice, sau istorice. Comunitatea iudaică a Veriei are continuitate istorică până în zilele noastre și, de asemenea, există și o sinagogă reconstruită în oraș. Cert este că din Veria, Pavel a fugit din nou către un alt teritoriu la malul Mării Mediteraneene, neamintit însă de textele scripturistice. Cetăți ca Methoni (Μεθώνη), Pidna (Πύδνα), dar și Dion (Δίον) au în zilele noastre destui susținători.

După o călătorie pe Mare, Apostolul Pavel ajunge în Atena. Cea mai veche ipoteză propune portul Pireului (Πειραιάς) ca locul unde acesta a coborât de pe vas, însă o altă teorie, mai nouă, propune portul Faliro (Φάληρο). Conform acesteia, cheiul din perioada antică se găsea pe locul unde astăzi este zidită bisericuța Sfântului Gheorghe, în Faliro. Dacă această ipoteză este cea corectă, atunci Pavel a urmat drumul de la Faliro la Atena și a intrat pe Porțile Itoniei (Ιτώνιες Πύλες). Dacă el ar fi debarcat în Golful Pireului, atunci s-a îndreptat pe direcția Nord-Est, trecând prin cea mai centrală intrare din partea de Nord-Vest, unde se găsea atât Poarta Sacră (Ιερά Πύλη), cât și Poarta (Δίπυλο) pentru a ajunge în final în piață.

Conform lui Luca (Fapte 17:18), Pavel a discutat în piață cu filosofii stoici și epicurieni despre Hristos și Înviere. Aici a fost judecat ca mincinos și condus la Areopag (Άρειο Πάγο)  pentru a explica în amănunt care este noua învățătură pe care o predica. Areopagul nu trebuie înțeles ca muntele stâncos a lui Ari (Άρη), la Nord-Vest de Acropole, ci ca adunare, corpul de judecată care se întrunea în Stoa Regală.

 

Pasul Sf. Ap. Pavel în Veria

Pasul Sf. Ap. Pavel în Veria

 

După succesul predicii sale în Atena, Pavel a vizitat Corintul, colonia romană întemeiata la anul 44 î.Hr. de către Iulius Cezar. În perioada lui Pavel, Corintul era capitala Ahaei și cel mai important centru comercial; de asemenea, era cel mai mare oraș ca întindere de pe teritoriul Greciei Antice. Spațiul arheologic al Corintului antic este, desigur, impresionant, cu atât mai mult cu cât marea majoritate a acestor monumente existau, sau erau în stadiu de construcție în timpul primei vizite a lui Pavel în cetate.

Șederea lui Pavel în Corint a fost mai lungă ca în oricare alt oraș al Greciei, aici fiind întemeiată una dintre cele mai numeroase comunități de creștini. Din săpăturile arheologice nu s-a putut identifica sinagoga, însă au fost descoperite două rămășițe de coloane de marmură (sec. IV-V) care stau ca mărturie a prezenței iudeilor în oraș. În piața mică la est de teatru și în afara spațiului arheologic, s-a descoperit o epigrafie în limba latină care se referă la un anume Erast. La Romani 16:23, Pavel trimite salutările sale lui Erast, iconomul orașului Corintului, iar numele său răsună și textele de la Fapte 19:22 și 2 Tim. 4:20. Epigrafia a fost așezată în cinstea unui oarecare Erast, care prin propria stăruință și cheltuială a pavat piața de la est de teatru ca gest de mulțumire pentru comunitatea care îl numise în poziția sa administrativă.

În legătură cu celelalte regiuni care, conform tradițiilor locale, au fost vizitate de Pavel, nu există și mărturii arheologice din acea perioadă care să ateste activitatea sfântului Apostol în zona respectivă.


[1] Pe teritoriul Greciei de astăzi se găsesc numeroase astfel de monumente ridicate în amintirea locurilor unde, conform tradițiilor locale, a textelor scripturistice și a mărturiilor arheologice, Sfântul Apostol Pavel a făcut un popas în parcursul călătoriilor sale pentru a predica înaintea oamenilor care se aflau în cetatea, sau orașul respectiv vestea cea bună a Învierii și învățătura cea nouă a Mântuitorului Hristos.

[2]  în limba română, termenul de piață a fost folosit atât pentru a traduce termenul grecesc πλατεία, dar și αγορά. În realitate, vorbim despre două spații care joacă roluri diferite și prezintă chiar o structură arhitecturală diferită. Πλατεία se referă la o piață urbană, un spațiu plat amenajat într-o zonă rezidențială (de multe ori, chiar în centrul orașelor), înconjurată de clădiri sau artere stradale importante, care în antichitate era folosită mai ales pentru adunările comunitare. Pe de cealaltă parte, termenul de Αγορά se referă la o piață comercială, unde locuitorii orașului se întâlneau pentru a vinde și a cumpăra produsele necesare traiului (troc). În unele cazuri, în afara rolului ei comercial, piața era și locul de întâlnire unde anticii discutau evoluțiile politice, concepte filosofice, ș.a.m.d.

[3] Λιταία Πύλη

 

Bibliografie

 

  1. J. McRay, Archaeology and the New Testament, Grand Rapids, Michigan, 1991.
  2. L. S. Nasrallah, Archaeology and the Letters of Paul, Oxford University Press, Oxford, 2018.
  3. E.O.T. (Greek Tourism Organisation), Τα Βήματα του Αποστόλου Παύλου στην Ελλάδα, Αθήνα 2003
  4. M. Gkoutzioudis, Καινοδιαθηκικές μελέτες με τη συνδρομή της αρχαιολογίας, Μέθεξις, Θεσσαλονίκη, 2012.
  5. E. Tsalampouni, Η Μακεδονία στην Εποχή της Καινής Διαθήκης, ΒΒ23, Θεσσαλονίκη, 2002.

 

 

Înainte de a trece la partea cea mai spinoasă a serialului nostru, cred că e nevoie să facem câteva precizări. În cultura noastră de azi, pozițiile critice cu privire la tehnologie sunt întâmpinate cu o vehemență stranie. Încercarea de formula semne de întrebare cu privire la necesitatea, eficacitatea, folosul ori efectele (dorite sau nu) pe care aceasta le are asupra culturii asigură criticului imprudent alunecarea bruscă pe scara înneguratei istorii din care tehnologia abia ne-a scos de vreo două secole. Tentativa de a gândi tehnologia și în alți termeni decât cei elogioși te aruncă direct în epoca „medievală” (obligatoriu rea și întunecată, spre deosebire de epoca noastră, obligatoriu bună și luminoasă), asta dacă nu ajungi chiar la acuze fățișe că vrei să trimiți oamenii înapoi în „peșteri” și în „epoca de piatră”. A chema la reflecție asupra tehnologiei de azi echivalează cu a contesta însăși ideea de progres. Acel progres cu P mare, de fapt, cu toate literele mari, mari și îngroșate; acel progres material, liniar, exclusiv postmedieval, care cunoaște o singură viteză: mai repede.

Intensitatea acestor reacții la critică își găsește probabil o parte din explicație în episoadele care urmează, ultimele din serial. Anticipându-le, acest intermezzo încearcă să explice pe scurt de ce o critică creștină a tehnologiei nu poate fi în esența ei anti-tehnologică. Trec aici, la liniuță și fără a insista prea mult, trei motive pe care le consider princip(i)ale:

Primul motiv este biblic – deoarece Hristos Însuși, așa cum este denumit în Evangheliile lui Marcu (6, 3) și Matei (13, 55), este un tekton – termen provenind de la acelaşi tekne din care au derivat termenii de tehnică și tehnologie – adică un meșter, cel mai probabil tâmplar sau pietrar. Sf. Apostol Pavel (Fapte 18,3) este și el un tekton – făcător de corturi. În Evrei 11, 10, tot Sf. Pavel vorbește despre Dumnezeu ca despre un  meșter și lucrător – technites kai demiourgos – al „cetății cu temelii puternice”. Nu este cu nimic ieșit din comun să-L numim pe Dumnezeu atoatefăcător și atoateziditor. Așa cum relatează Jean Hani, Dumnezeu ni se arată ca Scrib, Doctor, Războinic, Olar, Țesător, Ziditor, Tâmplar, Păstor, Pescar și Vânător, Grădinar, Stăpân al Recoltelor și Stăpân al Viei, semn că fiecare dintre aceste meșteșuguri sunt și metafore viabile, deci porți deschise către cunoaștere[1]. Problemele apar când, printr-o analogie brutală, ne închipuim că Dumnezeu ar accepta schimbarea rolului, părăsind paradigma uneltelor și supunându-se funcțiilor tehnologice ale zilei – din Ziditor, dezvoltator imobiliar, din Grădinar – designer de spații verzi, din Tâmplar – operator CNC și din Stăpân al Recoltelor – director de corporație agroindustrială. Sau când se fac afirmații deplorabile, precum aceea a unui teolog contemporan – că Hristos ori Sf. Pavel ar fi fost azi „prezenți” pe social media pentru a-și propovădui învățăturile…

Al doilea motiv ține de aspectul liturgic. Se poate ca, din cauza unei neprielnice obișnuințe, să nu mai realizăm un fapt evident: pâinea şi vinul din Sfânta Împărtășanie nu sunt produse pur „naturale”. Taina centrală a creștinismului nu-i din spic luat direct de pe câmp şi din ciorchini abia rupți din boltă, ci varianta lor înnobilată, obținută în urma unor multiple operațiuni tehnologice, printr-un binecuvântat efort, prin pre-lucrare.[2] Abia după această trudnică pre-lucrare urmează tainica pre-facere. Mai mult decât atât, în cadrul mai larg al Sfintei Liturghii toate elementele naturale sunt prelucrate pentru a fi transfigurate. Jean Hani: „Chiar și atunci când este privită doar prin aspectele sale exterioare, Liturghia este o (…) sinteză armonioasă a tuturor artelor: în jurul poeziei dramatice care îi alcătuiește miezul (…) se grupează, precum într-un cor, lirismul, retorica și muzica, urmate de artele mai modeste, precum prelucrarea aurului pentru vase, arta parfumeriei pentru crearea unor amestecuri meșteșugite de mirosuri, țesătoria și broderia pentru facerea veșmintelor etc. De la tragedia greacă încoace, nu a existat vreo împletire mai minunată de arte și litere”. [3]

Creștinismul nu este „natural”, fiindcă nici viețile noastre nu sunt și nu au fost vreodată „naturale”. Cred însă că astăzi, mai mult decât în oricare altă epocă, noi, creștinii, trebuie să ne trasăm cât mai clar limitele acestei (altminteri firești) îndepărtări de „natură”, pentru a nu aluneca în prăpastia artificialității dezlănțuite pe care o propune/impune veacul și pentru a ne putea împlini cât mai bine sarcina de a trăi în această lume.

În fine, al treilea motiv este epistemologic – a fi cu adevărat anti-tehnologie ar presupune posibilitatea de a te situa și de a viețui în afara ei, a te detașa de ea, a o putea vedea ca fiind ceva exterior. Or, după cum am văzut încă din primul episod (și, de altfel, după cum ne spune și bunul-simț) – existența pământească post-edenică nu poate fi concepută în lipsa ei. Ea nu este doar numele cu care identificăm niște obiecte materiale exterioare „moarte”, ci este o extensie a noastră, aparținând firii noastre atât de profund încât, așa cum scria undeva Walter Ong, distincția dintre natural și artificial este foarte greu de trasat. Existența complet separată de tehnologie aparține îngerilor, nu urmașilor lui Adam. Condiția de om înseamnă a trăi înconjurat de ea, dar și de a accepta consecința de a fi transformat de ea. Astfel, nu este deloc ușoară sarcina creștinilor de a-și articula poziția referitor la tehnologiile potrivite pentru o viață cât mai bine rânduită și la tehnologiile care trebuie excluse; deoarece dacă tehnologia ne este extensie, atunci modul în care o gândim și o punem în faptă determină în mod esențial modul în care alegem să ne situăm în lume. Se spune că ideile au consecințe, însă nu părem să pricepem că tehnologiile nu conțin doar plastic, oțel, carbon sau siliciu[4], ci întru(chip)ează idei. E important să nu uităm acest lucru atunci când trebuie să luăm decizii ce par a fi simple și lipsite de riscuri majore: carte sau tiktok? Lumânări sau led-uri? Biciclete, cai sau cai-putere? Plug sau plug-and-play?

Așadar, problema unei perspective creștine referitoare la tehnologie nu se poate pune în termenii excluderii „complete” a acesteia din urmă, ci prin formularea cât mai atentă și mai bine documentată a unor principii coerente de acceptare. Iar o stringentă punere a tehnologiei în perspectivă biblică, istorică și culturală trebuie demarată dacă vrem să evităm subtila alunecare a creștinismului sub invazia culturală transhumanistă[5].

… Sau, cum spunea un hâtru, a critica tehnologia nu înseamnă că ești împotriva ei, tot așa cum dacă critici restaurantele McDonalds nu înseamnă că ești împotriva mâncării în general.


[1] Tradițional, arta (incluzând ceea ce azi numim cu un cuvânt specific „tehnologie”) nu are nimic „gratuit”, ci este în cel mai înalt grad un mod de cunoaștere. Vezi Ananda K. Coomaraswamy, Moduri de expresie sau moduri de gândire?, în Principiile artei tradiționale, Editura Herald, 2019

[2] Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii, apud Bartolomeu Anania, Cartea deschisă a Împărăţiei, EIBMBOR, 2007, p. 40

[3] Jean Hani, The Symbolism of the Christian Temple, Angelico Press/Sophia Perennis, 2016, p. 158

[4] Martin Heidegger: „the essence of technology is by no means anything technological

[5] Mai multe detalii aici: https://www.christiantranshumanism.org/

 

iPhone, iPad! iDol? Despre idolatria tehnologică
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 2
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 3
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 4
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 5
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 6

 

Este atât de bine în vacanță!

Sunt atât de multe lucruri de văzut și de învățat!

Ce învață oare acum copiii prin simțurile lor? Atingând, mirosind, gustând, văzând?

Să ne gândim: învață că ei sunt atunci când fac pur și simplu cunoștință cu oameni noi pe care îi privesc în ochi și le strâng mâna, în fața cărora își rostesc numele: ,,Eu sunt!”

Copiii învață auzind: cântul păsărilor de dimineață și pe înserat, vuietul mării, zgomotul frunzelor lovite de vânt, picurii de ploaie care lovesc tare sau încet. Aud liniștea pădurii, zumzetul gâzelor, lătratul furios, mieunatul blând, cotcodăcitul bucuros.

Copiii învață gândindu-se iar și iar la zicale, snoave, ghicitori. Învață întorcând cuvinte pe toate fețele, învață deslușind zâmbete, învață ascultând istorioare scurte pline de înțelesuri. Copiii învață cuvinte noi, regionalisme, arhaisme. Se bucură de descoperiri și ițesc legături noi.

 

 

Natura îi învață despre căldura soarelui, a pământului, despre umezeala din zori, despre fiorul serii, despre umbra nucului și răcoarea fântânii dătătoare de apă ce te limpezește.

Copiii își clătesc ochii în cer, în holde, în mare, în frunze, în grâne. Copiii văd copaci înalți și poame ce atârnă, văd roșul din penajul cocoșului și roșul macilor. Copiii învață despre nuanțe de verde și albastru, despre nori întunecați sau pufoși.

Copiii recunosc arbori ce stau drepți și arbori aplecați de vijelii. Și ochii lor sunt încântați și cercetători.

Cum se văd casele de sus? Și cum se văd florile din vârful caisului? Și ce îmi arată podul casei?

Ochii ne învață copiii!

Și cum mai învață copiii? Gustând!

Și porumb copt și porumb fiert, și lubeniță și caisă și coajă de pâine scoasă din cuptor, și mâncare de pe foc și mâncare răcorită sub ștergar.

Învață gust de aguridă și gust de copt, gust amar și gust acru și dulce și sărat. Învață simțind pe papile o lume întreagă!

Și ei miros! Și mușețel, și fân cosit, și nucă spartă, și pământul reavăn, gunoiul de grajd, trandafirii și coaja de mesteacăn.

Dar cel mai tare copiilor le place să învețe atingând! Merg desculți prin iarbă și pe nisip, prin apa râului, merg pe pietre ascuțite și merg prin noroi. Și ating aluat moale și coajă de cozonac, lasă să le curgă printre degete boabe de porumb și mângâie frunze aspre și tari, și catifelate.

 

 

Și învață copilul despre echilibru: se cațără pe scară și în pod și în prun. Aleargă pe poteci și traversează podețe, sar un pârleaz și depășesc un gard. Și devin siguri pe ei!

Învață să se miște repede pe bicicletă și încet când vor să observe un arici, se rostogolesc pe o parte și sar și aterizează ghemuit.

 

Copiii învață simțind bucurie și tristețe, poveste și despărțire, regăsire și dor.

Ce bine e în vacanță!

Acum este atât de bine să punem simțurile la treabă și să învățăm folosindu-ne de ele!

 

 

Sunt copii care bat mingea după școală, sar coarda sau joacă șotron, da sunt și copii care își găsesc jocurile copilăriei în pasiuni transformate într-un stil de viață. Anastasia Hromei are doar 10 ani, dar mai bine de jumătate din viața sa a petrecut-o într-o sală de antrenament, pe poante, care nu sunt cele mai comode.

Dar cum visurile înseamnă și efort indiferent de vârstă, iar în spatele acestei lumi pline de grație se ascunde muncă, s-a împărțit între cursurile școlare și cursurile de dans, între spectacole și concursuri de balet, între țara noastră și alte țări din Europa și nu doar. A îmbrăcat tutuuri, a primit aplauze la scenă deschisă, a urcat pe podiumuri, se simte onorată de fiecare diplomă, cupă sau medalie primită. Fiecare scenă a fost o mare scenă. Tot ce a cules în drumul ei reprezintă cine este Anastasia Hromei astăzi.

Din fetița care visa cu ochii deschiși să țină un public întreg conectat, a ajuns fetița care a obținut în finala Dance World Cup 2020 titlul de campioană mondială la categoria Mini solo balet, precum și Trofeul ” Cel mai bun solo balet” din întreaga finală. Să aflăm mai multe despre cât de departe vrea să se lase condusă micuța balerină Anastasia Hromei datorită iubirii pe care i-o poartă acestei forme de artă!

 

 

Stau de vorbă cu o balerină, se pare, Anastasia. Cât de mult îți place ceea ce faci?

Baletul îmi place foarte mult, chiar extrem de mult datorită emoției pe care o simt când dansez și datorită profesoarei mele, domnișoarei Mădălina Corduneanu, care mi-a insuflat dragostea pentru această formă de artă.

 

Cum reușești să îmbini școala cu orele de antrenament pentru balet?

Nu a fost dificil pentru că balet fac de când mă știu și am crescut petrecând multe ore în sala de balet. După programul de școală care se termină de regulă la ora 13.00, vin în sala de balet și spre seară mă întorc acasă și îmi pregătesc temele pentru a doua zi.

 

Te încadrezi în categoria fetițelor care se uitau la TV și visau cu ochii deschiși să fie parte dintr-un spectacol de balet?

Am visat să dansez într-un spectacol de balet abia când am început să urmez cursurile de dans clasic. Primul spectacol care mi-a purtat visele spre a deveni balerină a fost „Frumoasa din Pădurea Adormită”, spectacol pe care l-am urmărit pe Youtube. Mă inspiră balerine precum Natalia Osipova, Svetlana Zaharova și le urmăresc cu interes pe rețelele media.

 

 

Anastasia, de cât timp te identifici cu această pasiune? Care este povestea frumoasei tale aventuri spre această lume?

Mă identific de mult timp cu această pasiune. Am început cursurile de balet de la vârsta de 2 ani și 10 luni datorită mamei mele care a văzut că îmi place să dansez și care a considerat că cel mai potrivit ar fi să fac balet. Așa am ajuns la Școala de balet Prime Agency Iași. Deși la început mergeam la clasele de balet pentru că îmi plăcea să fiu în compania copiilor și să dansez, cu timpul baletul a devenit pasiunea mea.

În primul an am făcut parte din cea mai mică grupă, fiind de altfel și cea mai mică cursantă a școlii. După un an de zile, domnișoara Mădălina i-a propus mamei mele să încep pregătirea pentru solo. La vârsta de 4 ani am participat la prima competiție de balet fiind premiată cu mențiune. Au urmat apoi, de-a lungul anilor, numeroase competiții naționale și internaționale, toate încununate cu cele mai bune rezultate.

 

Faci balet la nivel de performanță? Ce-mi poți spune?

Da, fac balet la nivel de performanță și asta pentru că e ceea ce îmi doresc să fac și în viitor. La acest nivel, baletul presupune studiu zilnic atât în sala de balet, cât și acasă, presupune dăruire și conștiinciozitate.

 

Ce scene mari ai cucerit?

Pentru mine, fiecare scenă pe care am urcat ca urmare a participării la o competiție a fost o mare scenă, dar cele mai importante scene au fost cele din cadrul semi-finalei Dance World Cup, finalei Dance World Cup ( DWC), semi-finalei Youth American Grand Prix și finalei Youth American Grand Prix ( YAGP).

 

Ce simte o fetiță când este aplaudată la scenă deschisă?

În cazul meu, emoții puternice exprimând fericire, bucurie, entuziasm, dragoste. Este o stare greu de descris în cuvinte.

 

 

Câte premii ai obținut până acum?

Ținând cont că particip la competiții de la vârsta de 4 ani, iar în prezent am 10 ani, pot să spun că am obținut aproximativ 100 de premii însemnând nu numai diplome, cupe, medalii, ci și invitații de participare la competiții, la workshopuri, burse de studiu și chiar premii în bani.

 

Care este titlul care te onorează cel mai mult?

Premiul care mă onorează cel mai mult este cel obținut în finala Dance World Cup 2020, organizată anul trecut în august la Telford când am primit titlul de campioană mondială la categoria Mini solo balet, precum și Trofeul ” Cel mai bun solo balet” din întreaga finală.

 

Dacă nu mă înșel, ai obținut o bursă la cea mai mare academie de balet și anume Bolshoi. E adevărat? Ce-mi poți mărturisi?

Da, așa este. În anul 2019, ca urmare a participării la  un campus de balet urmat de o competiție, Campus &Contest San Francesco di Paola – Italia,  am primit această  bursă de studiu de un an de zile la Academia de Balet a Teatrului Bolshoi Moscova, o bursă la care visează  mulți balerini profesioniști. Această bursă mi-a fost acordată nu numai pentru evoluția din competiție ci și pentru evoluția din cadrul claselor de dans clasic, dans contemporan și dans de caracter.

 

 

Ai în inimă, garantat, momente pe care nu le poți uita. Prin ce momente frumoase trece o elevă de balet?

Cele mai frumoase momente sunt cele când te urci pe scenă și dansezi pentru că acela este momentul pentru care te pregătești zilnic și la care visezi, când sunt aplaudată puternic de public. Însă, momentul cel mai emoționant pe care nu îl pot uita este cel în care mi s-a acordat titlul de campioană mondială în cadrul competiției DWC.

 

Dar provocarea cea mai mare care a fost?

Provocarea cea mai mare, dar și cea mai grea a fost calificarea în finala Youth American Grand Prix 2022 – Tampa, SUA.

 

Baletul, presupun, nu înseamnă doar costume, tutuuri, muzică și pași în ritm de dans. Ce mai înseamnă?

Aceasta e partea frumoasă a baletului. Baletul înseamnă multă muncă, multe ore petrecute în sala de balet, de multe ori durere fizică peste care trebuie să treci și să îți continui antrenamentul și înseamnă renunțare la vacanțe, joacă, timp liber. De cele mai multe ori, vacanțele sunt dedicate participării la diferite cursuri intensive de balet organizate pe lângă antrenamentele de la școală.

 

Ce planuri ai pentru tine, Anastasia? Ce meserie ai vrea să îmbrățișezi?

În primul rând, să termin școala fără de care nu pot merge mai departe spre o carieră de balerină. Să reușesc să mă calific, la vârsta de 15 ani, în competiția Prix de Lausanne. Să reușesc să fiu acceptată la prestigioasa Academie de balet Vaganova.

 

Care este dorința cea mai arzătoare a ta legată de balet?

Să devin prim balerină la Mariinsky Theatre din Saint Petesburg.

 

 

În urmă cu 46 de ani, în vârstă de doar 14 ani, Nadia Comăneci scria istorie la Jocurile Olimpice de la Montreal, devenind prima gimnastă din lume care a primit nota zece pentru exercițiul executat perfect la paralele. Nota obținută de aceasta nici nu exista în tabela de marcaj, astfel că a fost afișat 1.00 în loc de 10.00.

 

Parcurs excepțional

Născută la data de 12 noiembrie 1961 în Onești, jud. Bacău, Nadia a interacționat pentru prima dată cu gimnastica la cinci ani, în perioada grădiniței. Selecționată de antrenorul Marcel Duncan și legitimată la AS Flacăra Onești, începând cu vârsta de șapte ani începe să se pregătească în cadrul celei mai bune instituții școlare cu program de gimnastică din țară, sub atenta îndrumare a antrenorilor Martha Karoly și Valeriu Munteanu. Începând cu 1971, Nadia a fost antrenată de Bela și Martha Karoly, ca apoi, începând cu 1977, să se antreneze ocazional la București cu diverși antrenori precum Iosif Hadid, Gheorghe Candovici, Anastasia Albu, Gheorghe Gorgoi sau Anca Grigoraș.

 

 

În vârstă de doar 11 ani, Nadia Comăneci capătă primul său titlu de campioană națională absolută. La scurt timp, la doar 11 ani și jumătate, ocupă locul al treilea la categoria maestre. În 1973, la Campionatele Internaționale de Gimnastică ale României, câștigă cinci medalii de aur. Un an mai târziu, în 1974, Nadia marchează primul mare succes internațional, ocupând locul I la individual compus, în cadrul concursului Prietenia de la Gera. Continuă să se afirme în lumea gimnasticii – în 1975, la Campionatul European de la Skien, Norvegia, obține patru medalii de aur (individual compus, sărituri, paralele și bârnă), alături de medalia de argint la sol. În același an, la vârsta de 14 ani, pe podiumul de la Empire Pool obține primul loc în cadrul Turneului Campioanelor de la Londra.

La scurt timp, în 1976, Nadia Comăneci scria istorie la Montreal – a cucerit trei medalii de aur (individual compus, bârnă și paralele), una de bronz la sol și argint împreună cu echipa. Nadia a devenit, astfel,  prima gimnastă din storie căreia i-a fost acordată nota 10 într-un concurs internațional, fiind supranumită Zâna de la Montreal. Realizarea obținută a inclus-o imediat pe Nadia în celebra Guiness Book, fiind sportiva care a obținut prima notă de zece la gimnastică in istoria Jocurilor Olimpice, cu cel mai mare total obținut în concursul individual compus (79,275 din 80 de puncte posibile), precum și cea mai tânără campioană olimpică (triplă, la individual compus, paralele și bârnă).

Succesul Nadiei a continuat – în 1977, în cadrul Campionatelor Europene organizate la Praga, ocupă locul I la individual compus și paralele și locul II la sărituri. În 1978, la Campionatul Mondial de la Strasbourg, Franța, a cucerit media de aur la bârnă obținută de o gimnastă din România în cadrul acestui concurs, alături de două medalii de argint. Un an mai târziu, în 1979, la Copenhaga, obține trei titluri de campioană europeană, la individual compus, sărituri și sol, medalie de bronz la bârnă, precum și locul patru la paralele. A obținut de trei ori titlul de campioană continentală, intrând în posesia Cupei Europei, fiind prima gimnastă din Europa care a obținut această performanță. În același an, la Tokyo, în cadrul Cupei Mondiale, ocupă locul I la sol și sărituri, locul II la bârnă și locul III la individual compus. În 1980, la Jocurile Olimpice de la Moscova obține două titluri și două medalii de argint, urmând ca, în 1981, la Universiada de la București să obțină cinci medalii de aur.

 

 

La data de 6 mai 1984, Nadia Comăneci s-a retras din activitatea competițională, în cadrul unei gale organizate la Palatul Sporturilor din București. Ulterior, în perioada 1984-1989, în calitate de antrenor federal, Nadia a contribuit semnificativ la antrenarea loturilor naționale de gimnastică.

Cu puțin timp înainte de Revoluție, Nadia a părăsit clandestin România, stabilindu-se în SUA. În 1996 s-a căsătorit cu Bart Conner, campion american de gimnastică, dublu campion olimpic, iar în 2006 a devenit mamă, născându-l pe Dylan Paul. În vârstă de 60 de ani, Nadia locuiește în prezent în Norman, Oklahoma, SUA.

 

 

Liceul Pedagogic „Anastasia Popescu” din București are cu ce se mândri – datorită studiului serios al elevelor Clasei a XII-a „Prof. Emil Alexandrescu”, instituția de învățământ a înregistrat cea mai mare medie pe țară la examenul de Bacalaureat – 9.67, ocupând astfel primul loc în topul celor mai bune licee din București.

”Acum aproape 30 de ani am pornit cu Grădinițele Arc-en-Ciel, reușita în acest domeniu și dorința părinților de a avea o continuitate în același duh ne-a determinat să facem și nivelul primar, gimnazial. Valorile trebuie cultivate constant, reușita se vede în timp. De curând avem și Liceu. Și acum avem bucuria de a vă anunța oficial că avem cea mai mare medie la nivel național, pe clasă, la Bac. 9,67. Credem că așa se construiește valid, cu oameni care împărtășesc valori bune, în timp. Pentru noi această medie mare e doar o confirmare, binevenită ce-i drept, dar o confirmare, nu o mirare. Când privești fiecare copil cu toate puterile sufletești, pentru a-l ajuta, așa cum facem noi, profesori și părinți deopotrivă, succesul nu te mai poate mira, doar bucura! Bucurați-vă alături de noi!”prof. Ivona Boitan

Examenul maturității, din perspectiva Andreiei Ciobanu, absolventă a clasei a XII-a, care a obținut nota 10, nu doar la examenul de matematică, ci și la cel de psihologie.

„Bacalaureatul, un examen extrem de important în viața fiecărei persoane, în cadrul căruia, la absolvirea liceului, se susțin probe la mai multe discipline, marcând încheierea unui ciclu de învățământ, și a cărui promovare permite înscrierea într-o instituție de învățământ superior. Perspectiva acestei confruntări aduce cu sine și o responsabilitate foarte mare ce constă în pregătirea perseverentă și temeinică de-a lungul celor patru ani de liceu, singura soluție care poate asigura succesul. Acum, după ce am susținut acest examen, pot să fiu total de acord cu această teorie. Totodată, un îndemn pentru viitoarele generații ar fi să învețe constant, să își lase timp pentru ei în program, timp pentru dezvoltare personală și pentru odihnă, să își planifice din vreme ce, cât și cum învață și să aleagă cu grijă a treia materie la care vor da examen, pentru ca să se regăsească în ea și ca aceasta să îi reprezinte.”

 

Cu prilejul acestui moment de bucurie, doamna prof. dr. Monica Șerbănescu, Președinte Fondator și Director General al Gradiniței „Arc-en-Ciel”, Școlii „Anastasia Popescu” și Liceului Pedagogic „Anastasia Popescu”, a transmis un mesaj celor două absolvente:

„Un copil frumos și jucăuș. O fetiță reflexivă și inteligentă. O adolescentă ambițioasă și responsabilă. Am avut privilegiul de a o fi urmărit (și îndrăgit) pe Daria încă din anii petrecuți la Grădi „Arc-en-Ciel” a noastră! Am văzut-o crescând, m-am bucurat de reușitele ei, am încercat să îi fiu alături. Nu deseori are un dascăl acest privilegiu, de a crește odată cu elevii săi. Îți mulțumim, Daria, că am fost împreună în toți acești ani! Să aduni, și în timpul ce vine, bucurii și succes, oameni care te apreciază și te iubesc în jurul tău, împlinire! ”

„Andreia – cea care a muncit în patru ani cât pentru doisprezece – a promis că ne va fi colegă. O așteptăm cu brațele deschise!”

 

Înființate de către Fundația Preasfânta Fecioară Maria, Grădinița „Arc-en-Ciel”, apoi, Școala „Anastasia Popescu” și mai apoi Liceul Pedagogic „Anastasia Popescu”, și-au pornit activitatea în anul 1994, respectiv, 1996. Datorită metodelor inovative în educație şi rezultatelor deosebit de bune obținute de  Fundația Preasfânta Fecioară Maria, în anul școlar 2004-2005,  aceasta a primit certificatul de instituție asociată  UNESCO. Nivelul preprimar al școlii obține acreditarea prin OMEC 5648/14.11.2006, iar nivelurile primar și gimnazial, se acreditează prin OMEN 3618/19.06.2014.

Pentru nivelul de învățământ „liceal”, profilul „pedagogic”, calificarea profesională „învățător – educatoare”, s-a obținut autorizarea de funcționare provizorie, prin OMENCS Nr. 3490/28.03.2016.

Noul proiect a obținut ÎNALTA BINECUVÂNTARE A PREAFERICITULUI PĂRINTE PATRIARH DANIEL în anul 2016.

 

Ca orice copil, Ionuț Filișan visa să devină ba pilot, ba astronaut, ba doctor. Nicidecum, dizabilitatea pe care o avea nu l-a împiedicat să aspire că va îmbrățișa una dintre aceste meserii sau o alta la fel de frumoasă și care îi va aduce la fel de multe satisfacții sufletești. Culmea, nici etnia romă de care aparținea. Târziu, undeva pe la 23 de ani, a început să cocheteze cu tenisul și s-a identificat perfect cu acest sport practicându-l la nivel de performanță. Din ipostaza de voluntar la începuturi a ajuns antrenor pentru copii în interiorul clubului CS Dinamo. 

Până la acei ani, nu a știut că poate să practice un sport la un nivel atât de înalt și atunci când ești într-un scaun rulant sau când te folosești de proteze pentru a te deplasa. Ionuț Filișan, la trei ani, a suferit un accident de mașină în urma căruia i-au fost amputate picioarele, dar a trecut orice obstacol. În timp ce unii poate, se vaită din nimicuri, el nu a găsit timp pentru a se plânge. A muncit ca să ajungă să  poarte cu mândrie drapelul nostru în țări din Europa, chiar și Africa de Sud. A devenit campion internațional, lăsând ocheadele deoparte și sfidând situația fizică care, de fapt, s-a dovedit a fi un impediment doar în mintea unora. Este posibil să ne întrebăm cum se poate. Răspunsul îl găsim la Ionuț Filișan, campion prin definiție.

 

 

Ionuț, cât de mult îți place rolul tău în societate, acela de antrenor de tenis la Clubul Dinamo?

Încerc să mă bucur de el cu fiecare clipă. Nu credeam că o să ajung să am un rol în viața atâtor copii și că o să ajung să influențez măcar 1% din viața lor.

 

Când ai început să cochetezi cu tenisul?

Am început destul de târziu, la vârsta de 23 ani. Mi-ar fi plăcut să încep mult mai devreme, având în vedere că eu am avut accidentul la vârsta de 3 ani. Până la acea vârstă eu nu am știut că se poate practica sportul de performanță și într-un scaun rulant sau folosind niște proteze. Întotdeauna mi-a plăcut sportul și îl practicam de plăcere din școala generala, deși nu aveam voie deoarece puteam să mă accidentez sau să-mi stric protezele. Culmea, s-a și întâmplat de vreo două ori.

 

Ce ai studiat și unde? Dorință proprie sau îndrumare venită de la părinți?

Am studiat limbi străine în cadrul FLLS și a fost din proprie inițiativă. Părinții și-ar fi dorit să fiu notar, dar, din păcate pentru ei, nu mi-a plăcut niciodată acel gen de muncă de birou.

 

A îndrăznit vreodată să viseze băiețelul Ionuț că va ajunge antrenor?

Băiețelul Ionuț era destul de visător și cu capul în nori, dar nu m-am gândit niciodată că o să ajung antrenor. Nici măcar în facultate nu mă gândeam că o să ajung să lucrez cu atâția copii. Eram cumva puțin self-aware si mă gândeam că o să-mi fie greu să-i fac să se concentreze pe ce au de învățat de la mine și nu pe mine și de ce nu am picioare. Nu știu când s-a produs exact schimbarea și-am început să vreau să lucrez cu copii, dar mă bucur că s-a întâmplat și că mă aflu înconjurat zilnic de zeci de copii.

 

Ce vise purtai când era mic?

Cred că visam să fac chestii ca orice alt copil, să fiu doctor, astronaut, pilot și tot ce mai vedeam pe la televizor. Dar cel mai mult, cred că îmi doream să devin un supererou. Mai târziu, am aflat cine sunt cu adevărat eroii și ce fac ei. Și sper să ajung și eu cândva o inspirație pentru cei din jurul meu.

 

 

Să fie acesta lucrul cel mai curajos pe care l-ai făcut în viață având în vedere că majoritatea oamenilor se miră de faptul că aparții unui scaun rulant?

S-ar putea să fie, dar mi-aș dori ca pe viitor aceste lucruri să devină normale. Nu ar trebui definită munca sau competența unui om de scaunul rulant. Poate că sunt primul care are parte de o asemenea oportunitate, dar vreau să profit de ea, să arăt cât mai multor angajatori că poți să muncești, să dezvolți și să educi și dintr-un scaun rulant sau dacă este nevăzător și orice alta dizabilitate am avea. Din păcate, noi vedem doar dizabilitatea doar la cei care sunt în scaun rulant și e evident acest fapt, dar sunt dizabilități diferite și toți ar trebui tratați la fel și incluși în activități sociale.

 

Apropo de scaun rulant, cum e viața din el?

Normală de multe ori, ușoară uneori și grea de foarte puține ori. În general, nu am probleme nici în a-l folosi, nici a în a mă deplasa cu el, dar mai sunt momente când ajung la anumite instituții sau clădiri fără rampă sau lift și devine mai grea puțin.  Încerc să mă  descurc singur sau cu ajutorul celor din jur. Și este și foarte ușoară pentru că eu tot timpul vin cu scaunul la purtător, stau tot timpul jos, nu trebuie să ocup loc pe banca sau la masă și mă strecor între doua locuri.

 

Ai îndrăznit de multe ori sau de puține ori să te imaginezi cum e fără acest scaun având în vedere că tu știi, să zicem relativ, doar trei ani din viața ta cum e să mergi pe picioare?

Pe picioare am mers 25 de ani, doar că nu pe ale mele. Eu am folosit constant protezele în prima parte a vieții mele, altfel mi-era mai greu să termin facultate. Învățam la etajul 2 fără lift.

Dar ca să răspund și la ce m-ai întrebat exact, m-am gândit la un moment dat cum ar fi fost dacă nu avea loc accidentul și am ajuns la concluzia că acel eveniment m-a făcut să fiu exact omul care sunt astăzi și îmi place cum sunt și unde sunt și nu as schimba nimic, sincer. Accidentul mi-a arătat lumea și posibilitățile ei, m-a făcut pe mine și pe toți cei de lângă mine să fiu mai open-minded, m-a învățat să fiu un luptător. Nu știu unde ajungeam sau cum eram dacă nu exista accidentul, dar unde sunt și cum sunt e perfect pentru mine.

 

Ai prezentat pentru unii de-a lungul existenței tale milă? Ai auzit des replica „ce milă îmi este! Vrei o mână de ajutor?”

Nu mi-a plăcut niciodată să am parte de mila cuiva și de aceea multe lucruri am încercat să le fac singur. Acum am învățat să nu mai fiu atât de categoric, le mulțumesc pentru ajutor sau ce vor ei să facă și le zic ca nu este nevoie. Când eram mai tânăr, mă enerva să mă tot ajute lumea, dar am înțeles că ei, în general, asociază oamenii în scaun rulant cu neputință sau cu oamenii sărmani și poate că este adevărat pentru mulți. Eu încerc să le arăt că nu este cazul de fiecare dată și că sunt și oameni care se descurcă și că nu trebuie să fiu definit doar prin prisma scaunului.

 

 

Care e reacția de impuls la auzul acestor întrebări?

Cum am zis și mai devreme, încerc să-i înțeleg și să le apreciez încercarea de ajutor, dar de cele mai multe ori o refuz pentru că îmi place să-mi fac lucrurile de unul singur chiar dacă lor li se pare că mă chinui sau mi-e mai greu.

 

Ai simțit discriminare, marginalizare în toți acești ani? Ai simțit că pentru unii ești și rom, ești și cu o dizabilitate și că în ochii lor nu ai putea înfăptui prea multe-n viață?

Sunt sigur că au fost, dar eu am un defect sau o calitate, nu știu exact ce este, în care nu observ lucrurile negative, sau mai bine zis nu le iau în seama. Încerc să mă alătur de oameni care mă susțin și mă încurajează. Sunt sigur că au fost oameni care nu aveau încredere și că  nu voi reuși, dar pentru mine părerea acelor oameni nu conta.

 

Dacă ar fi să alegi câteva cuvinte și să le pui în câteva propoziții despre cum îți descrii viața, care ar fi acelea?

Iubesc ceea ce fac, iubesc oamenii din jurul meu, mă bucur de momentele astea. Aș putea să rezum la două cuvinte: fericit și îndeplinit.

 

Ionuț, unde te vom găsi în perioada următoare? Ce competiții ticluiești?

Mă veți găsi aproape zilnic la Dinamo alături de copiii pe care îi antrenez și la Centrul Național de Tenis unde mă antrenez pentru următoarele turnee ce vor avea loc chiar în România la București și Pitești.

 

 

Apropo de competiții, care au fost ultimele la care ai participat și cu ce rezultate te-ai întors acasă?

Ultimul turneu la care am participat au fost Europenele de tenis în scaun rulant, dar, din păcate, anul acesta nu am avut rezultatele dorite. Știu doar că am luptat pentru fiecare punct și mă bucur că pot să particip la o asemenea competiție în care să reprezint România.

 

Ești campion și ai reprezentat România. În ce țări ai obținut cele mai importante titluri?

Am reprezentat România din 2014 până în ziua de astăzi la toate concursurile la care am participat. În lotul național am fost de  șase ori, am fost și căpitanul echipei naționale, ne-am clasat pe locul 5 la un campionat regional, o clasare extraordinară pentru noi. Individual, am participat în aproape toată Europa și în Africa de Sud, iar cele mai importante trofee le-am obținut în Croația, Lituania și Grecia.

 

 

Evoluția rapidă a omenirii în ultimele două veacuri a determinat societatea civilă să adopte un nou status-quo¸ și prin acesta, o reevaluare a poziției tradiționale pe care femeia o ocupa în societate. Mai ales în ultimele decenii, prin prisma diferitelor mișcări sociale, poziția femeii a cunoscut numeroase schimbări, iar ca urmare a influențelor datorate mișcării feministe, cultura astăzi modelată prin participarea activă a acesteia. Tocmai aceste schimbări au determinat pe unii teologi ai școlii protestante la sfârșitul veacului de curând apus să dezvolte o adevărată teologie feministă care a și culminat în domeniul liturgic cu preoția femeii, care fapt în sine reprezintă o antinomie, fiindcă vorbim despre biserici care au respins preoția în plan general, însă aduc în discuție și susțin astăzi preoția femeilor.

Nu este de mirare, în contextul efectelor zdruncinătoare ale mișcării feministe în sânul Bisericii, ca până și epistolele Sfântului Apostol Pavel să fi suferit o reevaluare, ajungându-se la un deziderat tragic datorat, după cum vom demonstra în cele ce urmează, unor premise superficiale și a lipsei unei viziuni de ansamblu, neținând seama de circumstanțe socio-istorice. Astfel, Apostolul Pavel este considerat de către mulți critici un adevărat misogin,  mai ales prin prisma a trei idei principale aparținând unor versete devenite deja celebre în cercurile cercetătorilor Noului Testament: femeia trebuie să tacă în Biserică (1 Cor. 14:34), bărbatul este cap femeii (1 Cor. 11:3), și, desigur, versetul care adesea fură un zâmbet de pe chipul mirelui în cadrul oficierii Sfintei Taine a Nunții , „femeia să se teamă de bărbat” (Efes. 5, 33).

Înainte de a putea analiza sensurile teologice ale fragmentului de la Efeseni, trebuie să amintim că o traducere mai exactă a textului original (η δε γυνή να φοβήται τον άνδρα) ar fi „femeia să se înfricoșeze/ să îi fie frică de bărbat”. Cuvântul frică în cazul de față nu păstrează semantica tradițională, căci niciunei femei nu îi va fi frică de cel cu care, prin legământ sfânt, a ales să pășească pe cărarea cea strâmtă ce duce la mântuire, ci îi va datora acestuia respect și dragoste. Frica trebuie înțeleasă drept răspunsul organic al femeii în fața unei dragoste copleșitoare prin dimensiunea sa jertfelnică, la fel cum orice om are frică de Dumnezeu: nu din cauza necazurilor și blestemelor pe care Acesta le aduce în viața sa, ci ca răspuns la dragostea desăvârșită a Tatălui Creator, care „atât de mult a iubit […] lumea, încât L-a dat pe singurul Fiul Său, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3:16), care după înălțarea Sa la cer nu a lăsat omenirea în singurătate, ci a trimis Mângâietor pe Duhul Său cel Sfânt (Ioan 14:15), și care în mod perpetuu se aduce pe Sine jertfă pe altarele bisericilor în cadrul fiecărei Sfinte Liturghii pentru a intra în alcătuirea mădularelor fiecărui credincios și prin aceasta să-l sfințească pentru dobândirea vieții și bunătăților viitoare.

Tot așa, bărbatul este considerat capul femeii nu prin prisma vreunei autorități, ci prin caracterul său jertfelnic pe care trebuie să și-l asume. Iar acest caracter se vădește încă din cele mai vechi timpuri, bărbatul fiind cel care își asumă cele mai grele munci pentru a asigura bunăstarea familiei și până în zilele noastre, când, în vreme de război, bărbații sunt chemați să-și apere familia, pământul și țara. Mai degrabă, Apostolul Pavel este cel care a militat supunerea reciprocă drept condiție sine-qua-non a unor relații inter-umane sănătoase, iar aceasta se arată mai ales printr-un verset ce precede pe cel în discuție în care el îndeamnă ca soții să se supună unul altuia „întru frica lui Hristos” (Efeseni 5:21).

O ipoteză interesantă este susținută de biblistul Albrecht Oepke[1], care consideră că în epistolele sale, Pavel se adresează consecutiv către două categorii de credincioși, în funcție de fundamentul lor religios dinainte de încreștinare: creștinilor proveniți dintre păgâni și iudeo-creștinilor. De aceea, menționează cercetătorul german, atunci când, de exemplu, autorul epistolelor susține egalitatea între genuri, el exprimă mentalitatea grego-romană cu ale ei idei progresiste despre libertatea femeilor, iar atunci când el se face urmaș al gândirii tradițional-iudaice, care subestimează poziția femeii în societate, el subliniază ascultarea și tăcerea de care acestea trebuie să dea dovadă în adunări publice și, implicit, în Biserică. Însă această ipoteză, precum, de altfel, multe altele aparținând teologiei feministe, nu își găsește o argumentație solidă în atitudinea generală a Sfântului Apostol în relație cu femeile prin prisma lucrării sale misionare, care nu s-a adresat în exclusivitate bărbaților, el având și numeroase ucenice.

De exemplu, în Biserica Corintului sunt menționate cu claritate numele a trei femei, amintindu-se și rolul pe care fiecare dintre acestea l-a jucat în fiecare societate. Cea dintâi este Febe, recunoscută drept soră și diaconiță a Bisericii din Chencrea (Rom. 16,1), care devine ulterior de ajutor multora și chiar însuși Apostolului (Rom. 16,2). Hloe, o altă uceniță a Sfântului Apostol, este interesată de problemele comunității sale și își trimite oamenii săi din Efes pentru a-l informa pe Pavel (1 Cor. 1, 11). Dar dintre toți ucenicii Sfântului Apostol pe teritoriul elenofon, cei mai importanți și cei care au avut probabil cel mai mare succes în activitatea lor misionară în cetatea Corintului și, mai târziu, în Efes, îl reprezintă cuplul Acvila și Priscila. Aspectul interesant în corespondența pe care aceștia au purtat-o cu Sfântul Apostol este că în răspunsul său, Pavel întotdeauna se adresează femeii, și nu lui Acvila, așa cum ne-am aștepta în contextul societății antice. Acest lucru se datorează, probabil, faptului că Priscila înțelegea mai bine tainele învățăturii creștine și putea mai bine să le predea mai departe comunității nou-întemeiate. De altfel, în relatarea succesului activității misionare pauline în cetatea Tesalonicului, Sfântul Apostol Luca, autorul cărții Faptele Apostolilor, amintește că „mare mulțime de închinători la Dumnezeu și dintre femeile de frunte nu puține” (Fapte 17,4) au trecut la credința cea adevărată.

Așadar este cu neputință ca Apostolul care a descris cel mai frumos sentimentul profund al dragostei în imnul iubirii din Epistola I către Corinteni (1 Cor 13,1-13), care a avut atât de multe ucenițe și care îndeamnă la supunere reciprocă în frica lui Dumnezeu să fi fost un misogin convins. Egalitatea femeilor în relație cu bărbații este o certitudine a gândirii pauline dominată de opera mântuitoare a lui Hristos și este cel mai bine descrisă în versetul de la Galateni 3, 28: Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească și parte femeiască, pentru că voi toți una sunteți în Hristos Iisus. Actul mântuitor al Domnului prin întruparea, moartea pe cruce și învierea Sa aduce pe fiecare credincios, indiferent de genul, naționalitatea, sau condiția sa socială, pe aceeași treaptă de început al urcușului către Împărăția lui Dumnezeu, care trebuie să rămână adevăratul sens al vieții pentru orice creștin autentic.

 

Bibliografie

Biblia sau Sfânta Scriptură, EIBMBOR, București, 2018.

Weiss, Johannes. Earliest Christianity, New York: Ed. Harper&Row, 1959.

Deissmann, Adolf. Paul: A Study in Social and Religios History. New York: Ed. Harper, 1957.

Freed, Erdwin. The Apostle Paul and his Letters. Londra:Ed. Equinox, 2005.

Jewett, Robert. A Chronology of Paul’s life, Philadelphia: Fortress Press, 1979.

Karavidopoulos, Ioannis. Εισαγωγή στην Καινή Διαθήκη, Salonic: Pournaras, 1998.

Oepke, Albrecht, Γυνή, în Theologisches Wörterbuch zum Neuen Testament (ThWNT) 1, Stuttgart: W. Kohlhammer, 1933, pp. 776-790.


[1] Albrecht Oepke, Γυνή, ThWNT 1 (1933), pp. 776-790.

 

 

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 6

5 august 2022 |
Ajunși în sfârșit către secolul nostru, vedem cum tehnologia devenită sistem s-a extins peste tot, la scară globală, mai cu seamă prin tehnologiile comunicării – care sunt și ele extensii ale omului, mai exact extensii ale minții noastre. Nu mai există...

Maica Domnului în scrierile apocrife

4 august 2022 |
Una din cele mai iubite și cinstite persoane ale istoriei creștinismului este, fără îndoială, Maica Domnului, care, încă din primele secole ale creștinismului, ca fecioară preacurată din al cărei pântec Dumnezeu-Fiul a îmbrăcat haină omenească, a...

Concursul internațional de dirijat “Ionel Perlea” Ediția a VI-a

30 iulie 2022 |
29-31 iulie 2022 SLOBOZIA   Consiliul Județean Ialomița prin Centrul Cultural UNESCO „Ionel Perlea” în parteneriat cu Asociația SUONARTE organizează în perioada 29-31 iulie 2022, la Slobozia, cea de-a VI-a Ediție a Concursului Internațional de...

La umbra Pașilor Sfântului Apostol Pavel

25 iulie 2022 |
Sfântul Apostol Pavel (sau Saul, după numele său primit odată cu botezul iudaic, circumciderea) a rămas în conștiința Bisericii drept una din cele mai dominante voci ale Creștinismului primar, atât prin lucrarea sa misionară, ca Apostol al Neamurilor, cât...

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – intermezzo

22 iulie 2022 |
Înainte de a trece la partea cea mai spinoasă a serialului nostru, cred că e nevoie să facem câteva precizări. În cultura noastră de azi, pozițiile critice cu privire la tehnologie sunt întâmpinate cu o vehemență stranie. Încercarea de formula semne de...

Simțurile puse la treabă în vacanța de vară

21 iulie 2022 |
Este atât de bine în vacanță! Sunt atât de multe lucruri de văzut și de învățat! Ce învață oare acum copiii prin simțurile lor? Atingând, mirosind, gustând, văzând? Să ne gândim: învață că ei sunt atunci când fac pur și simplu...

46 de ani de când Nadia Comăneci a scris istorie

18 iulie 2022 |
În urmă cu 46 de ani, în vârstă de doar 14 ani, Nadia Comăneci scria istorie la Jocurile Olimpice de la Montreal, devenind prima gimnastă din lume care a primit nota zece pentru exercițiul executat perfect la paralele. Nota obținută de aceasta nici nu exista...

Femeia în viziunea teologică a Sfântului Apostol Pavel

13 iulie 2022 |
Evoluția rapidă a omenirii în ultimele două veacuri a determinat societatea civilă să adopte un nou status-quo¸ și prin acesta, o reevaluare a poziției tradiționale pe care femeia o ocupa în societate. Mai ales în ultimele decenii, prin prisma diferitelor...