“A fost, pretutindeni și totdeauna, omul datoriei sale. Aceasta e încă destul de rar la noi. Dar nu numai pentru atîta se cuvine a i se pomeni cu respect numele și a se păstra o duioasă amintire”. Nicolae Iorga, exclamativ la adresa doctorului Iacob Felix.

A lăsat Imperiul Austriac pentru a sluji Țării Românești

Pe 6 ianuarie 1832, localitatea Horice din Boemia de Nord se mărea cu un locuitor. Bățos, cu pieptul înfoiat asemeni curcanului gata să-și apere teritoriul, capul familiei Felix aude scâncetul noului născut.

De origine cehă-austriacă, Iacob Demeter Felix își termină studiile liceale cu brio, iar în 1852 se înscrie la Facultatea de Medicină a Universității Caroline din Praga. Peste trei ani se transferă la Facultatea de Medicină a Universității din Viena, de pe ale cărei bănci iese ca absolvent.

Era 1858 și proaspătul medic ia o hotărâre neașteptată: lasă Austria și se prezintă în fața Consiliului Medical al Țării Românești pentru a i se acorda dreptul de a profesa în țara noastră.  Cu timpul, doctorul Iacob Felix a fost adoptat de meleagurile românești, iar în schimb acesta le închină toată activitatea profesională.

Anul 1874 și legiuirea aplicată prost

Asemeni multor decrete din Țara Românească, și cel sanitar adoptat in 1874 avea să sufere nenumărate modificări. Unele din ele necesare, dar altele de-a dreptul inutile. Legea însărcina prefecții, sub-prefecții și primarii să vegheze asupra implementării următoarelor măsuri: declararea obligatorie a celui bolnav; izolarea persoanei bolnave sau a casei ocupate de bolnav; dezinfectarea locuințelor și obiectelor infectate. Scopul urmărit era prevenirea unei pandemii ce se putea naște oricând din pricina condițiilor insalubre.

Neglijența, primul pas către instaurarea fricii

Instruirea agenților sanitari era un lucru nou. Nu se știa exact cum să se procedeze, așa că nu s-a putut realiza în toate comunele. Primarii nu pricepeau importanța declarării unui caz. Reacția venea numai după ce acesta căpăta caracter epidemic și apăreau primele decese. Medicii nu puteau merge din casă în casă pentru a povățui pe oameni cum să se ferească de boli. Sarcina îi revenea primarului care de cele mai multe ori nu dădeau importanță măsurilor preventive.

Alt neajuns care se cerea rezolvat cât mai repede cu putință era lipsa spitalelor destinate izolării. Unitățile medicale nu dispuneau de pavilioane separate de izolare făcea ca eventualele persoane infectare să nu poată fi tratate corespunzător.

Inconștiența de a nu sta în izolare

Cârciuma, locul preferat al sătenilor era focarul de unde virusul își alegea noile gazde. În cele mai multe comune izolarea bolnavului era imposibilă. S-a ajuns la măsuri drastice: la poarta gospodăriilor infectate erau plasate santinele cu misiunea de a-i ține pe oameni în casă. Fie că la poartă e un milițian sau un vătășel, efectul este același: “acesta nu crede în eficacitatea izolării și nu oprește femeile din vecinătate cu copii în brațe să intre în casele celor bolnavi pentru a da ajutor“, observă trist doctorul Felix.

Izolarea unui copil bolnav împreună cu mama lui era ușoară dacă în apropiere se găsea un spital. În caz contrar, deplasarea către o unitate medicală îndepărtată era riscantă pentru hanurile la care bolnavul trebuia să poposească pe timpul transportului.

Poporului îi lipsesc noțiunile necesare pentru a se apăra singur

Când vine vorba de modul cum se realiza dezinfectare obiectelor, doctorul Felix consemnează cu amar: “În multe cazuri se face în mod superficial sau mai deloc. Pe alocuri, pretinsa dezinfectare constă în stropirea pereților și solului cu o soluție slabă de acid carbolic. Dezinfectanții cei mai activi și ușor de găsit, ca apa fierbinte, laptele de calce (oxid de calciu) proaspăt, soluția de săpun verde cu acid fenic, sunt rar întrebuințate și rolul principal îl joacă o soluție de acid carbolic“.

Vagoanele trenurilor de călători erau și ele un mijloc de infecție. Se recomandase ca după fiecare călătorie să fie curățate și din când în când dezinfectate. La toate aceste măsuri doctorul Iacob Felix adăuga:  “Să izolăm pe bolnavii care s-ar strecura în țară, să stingem micile focare ce s-ar putea forma și să îmbunătățim treptat igiena publică“. Cât despre școli: “În multe cazuri, ele sunt mediul de propagare a bolilor infecțioase, și de aceea se impune închidere lor după apariția bolilor care tind a avea caracter epidemic“.

Sursa: Istoria igienei în România în secolul al XIX-lea și starea ei la începutul secolului al XX-lea. Partea I.

Dr. Oana Ramayana Ailioaie este medic  la Centrul de Boli Rare din Spitalul Raymond Poincaré din Paris. A ales Franța în 2013, făcând stagii prin mai multe spitale din Paris. Am rugat-o să-mi relateze din experiențele ultimelor zile, când Franța este confruntată cu un val de îmbolnăviri și decese datorate COVID-19.

Telemedicină pentru pacienții cronici

Oana îmi vorbește despre cât de pustiu este Parisul. Măsurile de interzicere a circulației sunt similare cu cele din România, însa ea merge zilnic la spital, unde se ocupa de telemedicină, asigurând suportul medical pacienților care se afla la domiciliu. Acești pacienți cu boli rare sunt dependenți de tratamentul prin perfuzii. ”Pacienții cronici nu au mai fost primiți în spital pentru tratamentele curente, pentru a se limita  riscul de a fi contaminați cu coronavirus. Multi pacienți apelează la asistente medicale care vin sa le facă tratamentul acasă, iar medicul coordonează totul prin telefon”, spune medicul, după care subliniază: toate cazurile care nu necesită prezența fizică a medicului sunt rezolvate de la distanță.

Oana face de fapt gărzi de zi la telefon, supraveghind evoluția pacienților care fac perfuzii la domiciliu. “În contextul epidemiei a fost pusă în funcțiune o platformă online prin care se pot face consultații video. Medicul și pacientul se conectează prin intermediul calculatorului echipat cu microfon și cameră video sau prin telefonul mobil. Pot comunica reciproc și consultația decurge ca una obișnuită. Pe platforma online se pot face scrisori medicale și rețete, pe care pacienții le pot utiliza în farmacie”, detaliază ea.

Teleconsultațiile au drept scop, desigur, să asigure supravegherea medicală a pacienților. Însă în contextul de acum, ele sunt și un sprijin moral important pentru pacienții care nu pot avea altfel acces la sfaturi medicale și care pot astfel face față mai ușor situației actuale.

Centrul de Boli Rare din Spitalul ”Raymond Poincaré” din Paris

Situația pacienților infectați cu coronavirus și a medicilor care îi îngrijesc

Pentru a lupta mai usor cu epidemia, medicii francezi folosesc din plin inteligența artificială. Dr. Oana Ailioaie îmi spune că majoritatea pacienților infectați cu coronavirus sunt puțin simptomatici și sunt tratați la domiciliu, pentru a nu supraîncărca spitalele. Ei sunt urmăriți de la distanță pe cale virtuală: “Pentru pacienții infectați cu coronavirus există o aplicație pe internet unde persoanele respective își măsoară și-și introduc zilnic datele corporale, adică temperatura, tensiunea și alți indicatori. Softul analizează și pune în legătură datele între ele, iar atunci când datele indică o stare de pericol, un medic sau un echipaj medical este trimis automat la domiciliul respectivei persoane pentru consult și prescriere de tratament.”

Cât privește situația din spitale, sistemul medical francez este bine pus la punct, dar nimeni nu poate fi pregătit pentru ceva atât de amplu. ”Medicii au tot ce le trebuie, sunt bine echipați și protejați. Dar sunt deja prea puțini. Au fost mobilizați medicii rezidenți, chiar și studenții și elevii sanitari au fost chemați în spitale ca să ajute. Într-o primă fază, medicii care erau contacți ai oamenilor infectați erau trimiși acasă, în izolare. Dar a venit foarte repede momentul când li s-a spus să vină totuși la spital, pentru că în spital, oricum, toți suntem contacți ai unor oameni infectați cu COVID-19!”.

Solidaritate și respect față de medici

Criza  actuală a făcut să apară o adevărată mișcare de solidaritate cu sistemul medical. ”Medicii sunt văzuți aici ca niște eroi. Se fac eforturi pentru a le îmbunătăți situația din spitale. De exemplu, există autobuze speciale care-i duc la locul de munca. La ora 8 seara, locuitorii Parisului ies la ferestre și în balcoane și-i aplaudă pe medici, ca să le mulțumească și să-i încurajeze. Sunt tot felul de celebrități care fac gesturi de încurajare pentru medici, de exemplu sunt muzicieni care le dedică melodii sau fac apeluri publice pentru sprijinirea lor. Sau sunt bucătari vestiți care gătesc mâncare și o trimit gratuit la spitale pentru cadrele medicale.”

Piața Pantheonului parizian, pustie de când au intrat în vigoare restricțiile severe de circulație. Credit foto: thelocal.fr

Rugăciune și medicină

Armele medicilor nu sunt doar medicale, ci și spirituale, după cum și omul este format din trup și suflet. Mai mulți medici români din Franța, printre care și Oana, fac parte din Fraternitatea Medicilor Ortodocși “Sfântul Luca al Crimeii’’. Aceasta asociație reunește nu numai medici, ci și asistente medicale, farmaciști, kinetoterapeuți și alți membri ai personalului de îngrijire, având un scop comun: susținerea reciprocă prin rugăciune și credință.

De când pandemia a devenit agresivă, ei și-au propus să respecte un program comun de rugăciune și meditație. În aceste săptămâni grele, deși toate bisericile din Franța sunt închise rugăciunilor publice, comunitatea se regăsește virtual la ore prestabilite, pentru o rugăciune în comuniune.

Atenție, dacă sunteți suspect de infecție cu coronavirus, nu luați Nurofen!

Dr. Oana Ailioaie ne dă câteva sfaturi cu privire la infecția cu COVID-19. “Deși marea majoritate a pacienților cu forme grave sunt vârstnici, totuși nici tinerii nu sunt ocoliți,” spune medicul, care-și amintește de cazul lui Julie, tânăra de 16 ani care a murit zilele trecute din cauza virusului. “S-a observat că pacienții tineri care au luat medicamente anti-inflamatoare nesteroidiene, cum ar fi Diclofenac, Voltaren, Nurofen au făcut forme grave de pneumonie. Se presupune ca aceste medicamente interacționează cu sistemul imun. Aceste medicamente sunt în consecință ferm contraindicate la toți pacienții suspecți de infecție cu COVID-19. În caz de febră se recomandă doar paracetamol, dar nu mai mult de 3 grame pe zi.

Hidroxiclorochina, o speranță, dar nu o luați după ureche!

Oana ne vorbește  de asemenea despre posibilitățile terapeutice în infecția cu COVID-19: “Hidroxiclorochina este un medicament cunoscut pentru rolul sau împotriva malariei. În plus,are efecte antiinflamatoare utilizate în bolile autoimune, cum ar fi poliartrita reumatoida sau lupusul eritematos sistemic. Acest medicament este actualmente testat în studii clinice în mai multe spitale. Deși este în general bine tolerat, în anumite condiții poate produce tulburări de ritm cardiac, de aceea trebuie luat doar la recomandarea medicului. În Franța s-au înregistrat intoxicații și chiar decese în urma auto-tratamentului cu hidroxiclorochină.”

Speranțe pentru pacienții infectați

“Nu toți pacienții vârstnici care sunt infectați cu coronavirus au o evoluție  defavorabilă. Spre exemplu, la spitalul Bichat au fost spitalizați un cuplu, soț și soție, cu vârste de 88 și 89 de ani, care au și fost externați pentru că starea lor s-a ameliorat. Iată deci că există speranță pentru cei care se infectează, nu trebuie renunțat la nici un pacient, nu trebuie făcut triajul după vârstă, pentru că fiecare are o șansă la viață, iar eforturile medicale merită făcute!”.

În timpul liceului a început să facă voluntariat într-un centru destinat copiilor străzii. Mai târziu, drumurile au dus-o până la Geneva unde a descoperit două proiecte de economie socială. Astăzi, Ana Derumeaux manageriază Bine Boutique, primul charity shop al Crucii Roșii în România. Provocată de Matricea Românească la dialog, Ana a povestit despre ce presupune un astfel de business, rolul venitului într-o structură socială și cum ajută un charity shop în vreme de pandemie.

Articolul pe scurt:

• Cum ajută Bine Boutique pe timp de pandemie: “Echipa noastră vine în sprijinul persoanelor vârstnice și a cazurilor sociale prin livrarea de pachete cu alimente și produse de igienă. Am reușit să livrăm măști către policlinici, dar și alte materiale de protecție pe care nu le mai aveau“
• Calitățile unui antreprenor social: “Să știe foarte bine unde vrea să ajungă și ce problemă socială vrea să rezolve. Apoi trebuie să dezvolte un business profitabil, să-și acopere cheltuielile operaționale, iar profitul să-l investească în cauza aleasă“
• Antreprenoriatul și latura filantropică: “Conform Crucii Roșii toți banii se duc către proiecte sociale. Veniturile realizate de Bine Boutique sunt alocate cheltuielilor operaționale și fondului pentru situații de urgență.

Geneva și o idee venită la țanc

După terminarea studiilor Ana Derumeaux a început să lucreze în domeniul ONG. Era angajata Crucii Roșii din România, dar după o perioadă de timp a plecat. A rămas totuși voluntar și a lucrat cinci ani de zile în sistemul ONU. “Lucram la Geneva și îmi luasem o săptămână concediu. Ca voluntar al Crucii Roșii am descoperit acolo două proiecte de economie socială care la ei funcționau cu succes. Primul era un serviciu de baby sitting și al doilea un charity shop al Crucii Roșii din Geneva pe care noi l-am adus în țară sub forma Bine Boutique“, a povestit Ana Derumeaux pentru Matricea Românească.

Am gândit un sistem de colectare a donațiilor de haine urmată de sortarea și igienizarea lor

Ulterior a câștigat o finanțare nerambursabilă și așa a înființat serviciul de baby sitting Scufița Roșie. Nu este vorba de o agenție de plasat bone, ci de un sprijin acordat persoanelor care nu se pot integra pe piața muncii oferindu-le cursuri de calificare ca bone profesioniste.

“Cu finanțarea obținută prin fondul IKEA pentru Mediu Urban, o finanțare pe trei ani am zis că trebuie să oferim sustenabilitate proiectului. Așa că am gândit un sistem de colectare a donațiilor de haine urmată de sortarea și igienizarea lor. Totul pentru a veni în ajutorul persoanelor sinistrate“, a precizat Ana Derumeaux.

Mecanismul unei afaceri sociale

La Bine Boutique ajung cam 5-6% din hainele care se colectează, restul sunt donate către cazurile sociale sau persoanelor sinistrate. “În magazin sunt ținute office, rochii cu dantele, deci haine care nu sunt neapărat utile pentru o persoană sinistrată. Pentru categoriile vulnerabile voluntarii pregătesc haine adecvate situațiilor în care se găsesc acei oameni.

Colectarea hainelor se face prin trei surse: prima ar fi evenimentele pe care le organizează voluntarii, apoi sunt parteneriatele cu anumite companii unde angajații pot dona haine, iar ultima este parteneriatul cu o companie de retail unde am amplasat urne, iar  oamenii lasă acolo haine”, spune Ana Derumeaux.

Veniturile realizate de Bine Boutique sunt alocate cheltuielilor operaționale și fondului pentru situații de urgență

Pentru mulți e greu de conceput ca un business să dezvolte o latură socială. Mediul antreprenorial este unul concurențial, așadar unde mai încape filantropia? “Conform Crucii Roșii toți banii se duc către proiecte sociale. Veniturile realizate de Bine Boutique sunt alocate cheltuielilor operaționale și fondului pentru situații de urgență. Deci voluntarii nu pleacă acasă cu dividende, orice venit care e peste cheltuielile operaționale se duce către proiecte sociale“, lămurește Ana Derumeaux.

Bine Boutique și implicarea pe timp de pandemie

În prezent charity shop-ul Crucii Roșii este închis, dar asta nu înseamnă că activitatea socială a fost sistată. “Echipa noastră vine în sprijinul persoanelor vârstnice și a cazurilor sociale prin livrarea de pachete cu alimente și produse de igienă. Am reușit să livrăm măști către policlinici, dar și alte materiale de protecție pe care nu le mai aveau“. Ana spune că în condițiile date și colectarea hainelor a fost stopată. “Sursele de colectare sunt indisponibile, deci nu mai colectăm haine. În afară de pachetele cu alimente, cu produse de igienă am oferit și pachete cu haine pentru cazurile sociale, dar din stocul de urgență“, a spus Ana Derumeaux.

Articolul pe scurt:

• Este o criză un semn al predestinării? Atunci când viața ți se schimbă brusc, fără să fi avut anterior sub nicio formă reprezentarea acestei iminențe, nu de puține ori cauți explicații în zona iraționalului, definind destinul implacabil ca fiind potrivnic.
• Există destin? Și de câte feluri este el: individual, colectiv, național, planetar?
• Convingerile noastre intime ne spun că ne aflăm, individual sau împreună, într-o situație de criză ca urmare a alegerilor făcute. Doar că, de la John Nash și Vilfredo Pareto încoace se știe că oamenii își fac alegerile încercând să-și promoveze interesele proprii.
• Adevărata criză este cea din interiorul nostru; iar când suntem în criză interioară, încercările care ne vin din exterior ne găsesc deja în dezechilibru. Și atunci traversăm deșertul iraționalului înscriindu-ne într-un cerc vicios perfect.

Suntem în criză sau nu?

Să convenim că suntem în criză, pentru că toată lumea din jurul nostru – de la momentul în care directorul general al OMS, Tedros Adhanom Ghebreyesus, a făcut anunțul că „SARS CoV 2” este o pandemie – vorbește numai despre acest lucru, înșiruind diversele elemente care descriu dezastrul: tot mai multe victime umane, afaceri oprite, libertățile cetățenești puse în paranteze, pierderi economice fără precedent etc.

Ce este o criză, de fapt? Dicționarul explicativ al limbii române dă următoarele definiții ale crizei: (i) manifestare a unor dificultăți (economice, politice, sociale etc.); perioadă de tensiune, de tulburare, de încercări (adesea decisive) care se manifestă în societate; (ii) moment critic, culminant, în evoluția care precedă vindecarea sau agravarea unei boli; declanșare bruscă a unei boli sau apariția unui acces brusc în cursul unei boli cronice; (iii) tensiune, moment de mare depresiune sufletească, zbucium.

Ce poate fi explicat?

Nu puțini sunt aceia care leagă manifestarea unei crize de un semn al destinului, individual sau colectiv, ba chiar al destinului unei națiuni sau al întregii planete. Viziuni catastrofice sau apocaliptice irump în perioadele de criză, găsind că toate semnele pe care le cred prefiguratoare se actualizează și se manifestă cu putere.

Atunci când, brusc, viața ți se schimbă fără să fi avut anterior sub nicio formă reprezentarea acestei iminențe, nu de puține ori cauți explicații în zona iraționalului, traversând fără să zăbovești etapa reflecției raționale. Acest recurs la irațional oferă o ancoră îndepărtată, cu cât mai îndepărtată cu atât mai sigură (pare), pentru că toate explicațiile pe care le cauți îți imaginezi că pot fi găsite numai acolo, pe tărâmul destinului implacabil.

Pedagogia destinului

Dacă există destin, atunci el este în primul rând o forță asupra căreia nu ai niciun control. Dacă este destin tu nu poți fi responsabil de manifestările sale, ești sub vremuri. Dacă este destin se cheamă că este implacabil și, cel mult, poți obține o îndurare, o dispensă, rugându-te celui ce-ți ține destinul în mână să aibă milă de tine.

Destinul poate fi și unul colectiv, național, planetar, caz în care, dacă soarta ne este hotărâtă după o lege a numerelor mari, chiar nu mai avem nicio putere de a schimba ceva. Ne mai rămân doar două căi: (i) acceptăm și ne supunem, solidari cu toți ceilalți care suferă împreună cu noi sau (ii) ne revoltăm, ne luăm soarta în mâini și, înlăturând orice piedică ne stă în cale, chiar cu prețul și mai multor suferințe, căutăm calea imposibilă (dar printr-o minune totuși tangibilă) de salvare.

Dacă nu ne grăbim să survolăm raționalul predându-ne prea din vreme în brațele iraționalului, poate că ar mai fi totuși câte ceva de gândit, dezbătut și reflectat: (i) există destin, fie el individual, colectiv sau național ori, chiar mai mult, planetar? (ii) dacă există, este el imuabil, sau avem la dispoziție căi prin care să-l influențăm? și, în fine, (iii) criza este un semn al destinului și, dacă da, este ea o pedagogie, sau pur și simplu o piatră de hotar a căii spre implacabilul nemilos?

Eliade, Shakespeare, Siddhartha și Apostolul Pavel

Ce este destinul? „Destinul este acea parte din timp în care istoria își imprimă voința ei asupra noastră” ne spune Mircea Eliade. William Shakespeare crede, mai mult, că: „Voința noastră și destinul merg atât de opus încât planurile mereu ne sunt răsturnate.” Siddhartha Gautama, cel cunoscut ca Buddha, postulează: „Nu cred într-un destin care cade asupra oamenilor oricum ar acționa. Dar cred într-un destin care cade asupra lor dacă nu acționează.” În schimb Iosif Vissarionovici Stalin, sângerosul dictator sovietic, este ferm în convingerile sale: „Destin? Această noțiune este mistică, este nonsens!”

„Învățătura Ortodoxă respinge cu hotărâre predestinația„, ne explică arhimandritul Mihail Daniliuc, „existența unui drum individual, personal gata jalonat. Suntem liberi să trăim după cum ne dictează propria conștiință. (…) Domnul ne arată binele, ne îndeamnă să-l săvârșim, promițându-ne și răsplata conlucrării cu harul, cu sfatul Său preaînțelept, dar nu ne obligă nicidecum să urmăm calea indicată. Alegerea ne revine nouă.”

Cum anume lucrează Dumnezeu pentru a ne sprijini pe calea mântuirii, care este de fapt destinul nostru, al oamenilor, ne-o spune și Apostolul Pavel în Epistola către Romani (cap. VIII): „Și știm că Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, al celor care sunt chemați după voia Lui. Căci cei pe care i-a cunoscut mai înainte, mai înainte i-a și hotărât să fie asemenea chipului Fiului Său, ca El să fie Întâi născut între mulți frați. Iar pe care i-a hotărât mai înainte, pe aceștia i-a chemat, pe aceștia i-a și îndreptat; iar pe care i-a îndreptat, pe aceștia i-a și mărit.”

Libertate și destin în creștinism, islam, budism

Cu alte cuvinte, potrivit doctrinei creștine, lucrurile care ni se întâmplă sunt consecințele alegerilor noastre (rele sau bune) dar și manifestarea dragostei lui Dumnezeu față de noi. Regăsim aici nuanța de destin, dar nu noțiunea de destin implacabil.

Coranul afirmă într-un mod clar și explicit că Allah este Atotputernic (Qadir). Allah i-a cerut omului să-și folosească voința și a încorporat alegerea liberă a omului în voința sa absolută. Astfel, a stabilit o relație între acțiunile omului și acțiunile sale, înălțând statutul omului. Din această perspectivă, omul din obiect al timpului a devenit subiectul acestuia. În consecință, omul a fost onorat cu contribuția la facerea istoriei, împreună cu Allah.

Atunci când omul își folosește voința, înseamnă că acționează conform predestinării lui Allah. Din această perspectivă omul își alege destinul în ceea ce privește fiecare aspect care se încadrează în aria voinței lui. Ar fi inutil și fără sens să gândim că Allah l-a înzestrat pe om cu liberul arbitru, care semnifică capacitatea de a alege, pentru ca, mai apoi, considerând voința omului nefuncțională, să credem că Allah a ales. Islamul vede, iată, destinul credinciosului în termeni apropiați de cei ai creștinismului.

Școlile budiste acreditează credința conform căreia fiecare persoană renaște de câteva ori și trece prin diferite tipuri de existență. Calitatea vieții sale curente este o reflectare a Karmei prezente și trecute. În consecință, o viață confortabilă este rezultatul unor fapte bune făcute în viețile anterioare, sau din contră, o viață mizeră este datorată unor fapte rele comise în viețile anterioare. Omul este răspunzător pentru calitatea vieții pe care o duce și nu alte zeități, demoni sau vreun destin imuabil.

Destinul unui popor

Cât privește destinul colectiv sau al unei națiuni, aceste reprezentări sunt extensii mitice ale ideii de destin individual, o însumare nu tocmai aritmetică de consecințe și predestinări care ar forma destinul comun al unor oameni nevoiți sau dornici să evolueze împreună. Mitul destinului comun a fost foarte bine exploatat de doctrina naționalistă, care vedea o predeterminare istorică ca un popor să-și ia propriul destin în mâini și să se afirme în raport cu alte popoare.

Observăm aici unul dintre motivele pentru care religiile transcend ideea de națiune, deși doctrinele creștine nu neagă ideea mântuirii „națiunii” creștine, așa cum nici islamul (termen tradus prin supunere față de voința lui Allah) nu neagă mântuirea „națiunii” supușilor ce se conduc după învățătura Coranului. Asemeni și credința poporului evreu că destinul său a fost legat, prin legămintele făcute de Noe, Avraam și Moise, de Dumnezeu.

Criza este arbitrară?

Întorcându-ne la vremurile de criză, ca indivizi căutăm să înțelegem care este locul nostru în raport cu evenimentele ce se derulează cu repeziciune și ne plasează în afara zonei de confort și a reperelor cu care am fost obișnuiți, atunci când luam deciziile importante pentru noi și pentru cei apropiați nouă. Mai mult de atât, privind în jurul nostru, constatăm că întreaga colectivitate din care facem parte se află în aceeași situație.

Convingerile noastre intime, universul credințelor noastre, ne spun că ne aflăm, individual sau împreună, într-o situație de criză ca urmare a alegerilor noastre și că depinde tot de noi ca, trăgând din evenimentele pe care le trăim învățămintele potrivite și acționând solidar să restaurăm binele comun, evident pe o nouă treaptă, cea dezirabilă.

Libertatea înseamnă soluții personale

Dar, de la John Nash (Teoria jocurilor) și Vilfredo Pareto (Optimalitatea Pareto) încoace, se știe că oamenii își fac alegerile promovând interesele proprii, care pot fi formate în mod rațional ori irațional, și că pun la bătaie diverse strategii (iarăși bazate pe rațional ori irațional) pentru a impune aceste interese celorlalți. Recursul la predestinare poate fi, astfel, o strategie de optimizare pe care individul o pune în joc în raport cu ceilalți, pentru a-și atinge interesul așa cum și-l reprezintă la un moment dat.

Cine poate să scape acestei forme, absolut umană, de manifestare, este greu de spus. Privim în jurul nostru și ne mirăm de opțiunile și comportamentul unor semeni ai noștri în vremuri de criză, pentru ca, la rândul nostru, să fim obiectul mirărilor altora. Ne închipuim că nu o putem scoate la capăt decât dacă toți vor urma strategia de rezolvare a crizei pe care noi o admirăm și o susținem și ne impacientăm să constatăm că alții gândesc diferit și recurg la alte alegeri.

Egocentrismul: durere, frică și frustrare

Am să închei scurtul meu excurs printre ideile legate de destin și crize, cu câteva gânduri ale monahiei Vassa Larin, doctor în teologie și autoarea „Cafelei de dimineață”[1], care spune așa: „Autosuficiența și egocentrismul duc la diverse forme de durere, frică și frustrare – cu privire la mine însumi, la ceilalți și la viață în general. (…) Smerenia, pe de altă parte, mă scoate cu blândețe din mine însumi și mă deschide spre o relație adevărată cu Dumnezeu, cu mine însumi și ceilalți.”

Adevărata criză este cea din interiorul nostru; iar când suntem în criză interioară, încercările care ne vin din exterior ne găsesc deja în dezechilibru. Și atunci ne agățăm de orice pai, ne punem ochelari de cal, traversăm deșertul iraționalului, devenim subiecți ce se înscriu deliberat într-un cerc vicios perfect.

[1] Editura Doxologia, 2018

A absolvit două facultăți, două masterate, iar acum este doctorand în filosofie. Dă meditații în regim de voluntariat, iar când timpul îi permite susține prelegeri în cadrul Centrului de Cercetare în Etica Aplicată. Povestea Laurei Stifter impresionează și inspiră, pentru că este un om ambițios și generos, dar mai ales pentru că este nevăzătoare. Matricea Românească a stat de vorbă cu profesoara Stifter despre metode pedagogice, menirea profesorului și elevii români.

Articolul pe scurt:

• Recomandări de lectură pe timp de carantină: “La gimnaziu recomand romanele lui Jules Verne, Singur pe lume de Hector Malot sau romanele lui Charles Dickens. Pentru adolescenți recomand romanele lui Dostoievski, marile capodopere din literatura universală și în special acele romane care exprimă căutările existențiale ale fiecăruia“
• Școală normală vs Școală online: “Este în regulă pentru o perioadă scurtă, când ne confruntăm cu o perioadă de criză. Copii, adolescenții au nevoie să interacționeze față către față cu profesorii”
• Profesorul în raport cu elevii săi: “Trebuie să-i ajute pe elevi să se descopere pe ei înșiși, să-i ajute să gândească în mod critic și constructiv, să empatizeze cu cei din jur. Misiunea unui pedagog este mai mult decât cea de a transmite informații”
• Ce ar trebui să fie ora de religie: “Ar trebui să fie o oră în care copiii să fie încurajați să pornească pe drumul căutărilor existențiale, trebuie să fie un alpinism spiritual. Creștinismul încurajează cercetarea și căutarea adevărului“

Religia și filozofia: cum se rezolvă antiteza

Dragostea pentru meseria de profesor a luat naștere din povestirile mamei și din modul cum colabora cu elevii.”Mi-am dat seama că am aceeași vocație pentru că îmi plăcea foarte mult să explic oamenilor, să le împărtășesc gânduri, informații, să mă consult cu ei și să îi încurajez să pună întrebări“, spune Laura Stifter pentru Matricea Românească.

Îmi doresc să fiu un filozof creștin și un teolog cu atitudine filozofică

A urmat o pregătire temeinică în teologie și filozofie. Am întrebat-o pe Laura cum vede relația dintre aceste două domenii. “Există prejudecata că cele două sunt în antiteză, în sensul că filosofia ține de rațiune, iar teologia de domeniul mitologic. Ca o persoană ce a studiat ambele domenii vă pot spune că există între ele compatibilitate și complementaritate. Teologia mă ajută să înțeleg adevărurile revelate, iar filosofia mă învață cum să caut adevărurile, îmi oferă un set de instrumente“, spune Laura Stifter.

Adevărul religiei și libertatea de conștiință

După absolvire a predat religie la Colegiul Național Mihai Viteazul din București. Am vrut să aflu care este modul în care profesoara Stifter le prezintă elevilor adevărurile de credință. “Pun foarte mult accent pe libertatea de conștiință și de exprimare a elevilor. Nu le-am impus nimic ce ține de cult, i-am încurajat să pună întrebări, să își exprime îndoielile, criticile, și de asemenea am avut grijă să prezint perspectiva creștină în comparație cu alte religii “, spune ea.

Misiunea unui pedagog este mai mult decât cea de a transmite informații

Cu toții am avut un profesor preferat care ne-a schimbat modul de a vedea lucrurile. Plecând de la acest gând, am provocat-o pe Laura să-mi spună care ar trebui să fie menirea pedagogului astăzi, și ce rol joacă el în formarea unui elev. “Pedagogul trebuie să-i ajute pe elevi să se descopere pe ei înșiși, să-i ajute să gândească în mod critic și constructiv, să empatizeze cu cei din jur. Misiunea unui pedagog este mai mult decât cea de a transmite informații. În mintea unui copil, după părinți, profesorul reprezintă o a doua autoritate morală, iar dacă el te încurajează să cauți și să cunoști, asta vei face“, răspunde cu convingere Laura Stifter.

Cum predau profesorii pe timp de pandemie

Pentru mulți dascăli a fost o adevărată provocare să se adapteze la predarea online. Am întrebat-o pe Laura cum i-a fost afectată activitatea didactică și ce crede despre orele pe internet. “Acum lucrăm online, există câteva platforme puse la dispoziție de Ministerul Educației, dar putem lucra și pe altele, fiecare profesor își alege modul în care lucrează. Pentru mine este ușor pentru că la școlile la care lucrez anul acesta elevii în marea lor majoritate au acces la internet și e ușor să lucrăm online. Cred că acest mod de predare este în regulă, dar pentru o perioadă scurtă. Pe termen lung interacțiunea fizică între elev și profesor rămâne esențială“, spune Laura Stifter.

Lectura este un mod de a-ți îmbogăți sufletul și mintea cu opiniile și trăirile altora

Suntem nevoiți să stăm în casă, iar asta se poate transforma într-un timp al creșterii și cultivării. Am rugat-o pe profesoara Stifter să le recomande elevilor câteva cărți pe timp de carantină. “La gimnaziu aș recomanda romanele lui Jules Verne, Singur pe lume de Hector Malot sau romanele lui Charles Dickens. Pentru vârsta adolescenței recomand romanele lui Dostoievski, marile capodopere din literatura universală și în special acele romane care exprimă căutările existențiale ale fiecăruia“.

Avem timp. Lumea aceasta îngrozitor de grăbită, mereu înfometată de timp, acum are răgaz. În răgazul dintre două pauze, în timpul în care nu știți cum să evitați să vă plictisiți în casă, priviți, vă rog, lucrurile pentru care n-aveam timp altădată și nici mai târziu nu vom avea.

Astăzi, o fotografie și o scurtă poveste.

În anii ‘30, un sfert dintre americani erau șomeri

Fotografia a fost făcută în 1936. O înfățișează pe Florence Owens Thomson, care avea 32 de ani și șase copii. Pe unul îl ține în brațe, iar alți doi îi stau cu capul pe umeri, ferindu-și fețele. Îi ghicim obosiți și înfometați. Femeia era recăsătorită, după ce primul soț îi murise.

Florence plecase în ziua aceea, împreună cu copiii săi, din Imperial Valley, California, unde muncise sezonier la cules de sfeclă. America își revenea încet după Marea Depresiune economică ce începuse în 1929, un sfert dintre americani nu aveau de muncă. Oamenii își câștigau greu cele necesare supraviețuirii. Mulți muriseră.

Câmpul cu oameni înfometați

Automobilul cu care călătorea femeia și copiii săi are pană de motor în dreptul unui câmp, iar în fața lor se deschide o imagine dramatică: peste trei mii de oameni stăteau acolo, în câmpul deschis, în corturi improvizate. Iată ce se întâmplase: fermierii locali dăduseră anunțuri pentru muncitori sezonieri, iar oamenii veniseră acolo de la depărtare. Numai că o neașteptată ploaie înghețată a distrus recoltele din întreaga zonă. Nu mai rămăsese nimic de recoltat. Iar muncitorii veniți de peste tot erau în situația de a nu avea nici mâncare, nici bani pentru a se întoarce acasă.

Florence, cu cei șase copii ai săi, privește încremenită scena care i se întinde în fața ochilor. În acest timp, o femeie fotograf se apropie de ea și o surprinde într-un instantaneu care avea să devină iconic. Fotografa se numește Dorothea Lange și era angajata Agenției pentru Relocare, o instituție creată de guvernul federal american pentru a ajuta la relocarea familiilor cele mai afectate de criza economică. Dorothea și Florence nu-și vorbesc, nu e nevoie de cuvinte.

Imaginea simbol a unei mari crize

Fotografia a făcut mare carieră în epocă. Este imaginea simbol al unei crize care a numărat mulți morți, o criză care a arătat că angrenajul economiei mondiale este cât se poate de fragil. În privința aceasta, lucrurile, se pare, nu s-au schimbat nici până azi.

Înainte de a trimite fotografia la Washington, Dorothea Lange a trimis-o la ziarul San Francisco News. Ziarul a publicat-o imediat, cu anunțul că 3000 de oameni mor de foame pe un câmp lângă Watsonville, California. În zilele următoare, nouă tone de mâncare au ajuns la săracii din câmp, salvându-i din situația lor disperată. Dar identitatea personajului din imagine a fost necunoscută publicului pentru 40 de ani de atunci înainte.

Florence Thomson a avut în total zece copii. A murit în 1983, la 83 de ani. În 1998, fotografia făcută în 1936 a fost vândută de Sotheby’s cu 250 de mii de dolari.

Opera Națională Română, Opera Comică și teatrele sunt deja de două săptămâni închise, iar activitatea lor continuă, cu adaptările de rigoare, online. Le-ați găsit, de bună seamă, în peregrinările dumneavoastră pe internet din aceste zile de izolare la domiciliu. În căutare de diversitate, vă sugerăm să vă îndreptați către muzee. Iată selecția noastră de cinci muzee pe care le puteți vizita virtual.

1. Muzeul Municipiului Bucureşti – Colecția de Artă Plastică „Frederic Storck şi Cecilia Cuțescu Storck”

Casa memorială Storck a fost consturită între anii 1911-1913 în stil anglo-normand după planurile arhitectului Alexandru Clavel. Înainte de a se căsători cu Cecilia Cuțescu, mezinul familiei Storck își face studiile la Școala de Arte Frumoase din București, apoi plecă la Munchen. În timpul mariajului, imobilul a servit o bună bucată de vreme drept atelier de lucru, iar în 1951 primește statutul de muzeu.

Interiorul este de-a dreptul uimitor, se distinge prin picturile murale realizate cu măiestrie de Cecilia Cuțescu Storck. Ea însăși o figură a vremii: a fost prima femeie profesor la o universitate de artă de stat din Europa, iar în 1916 pune bazele Asociației Femeilor pictore și sculptore.

Colecția muzeală este alcătuită din opere artistice, de grafică, pictură și sculptură care au aparținut familiei de artiști Storck – Karl, Carol, Frederic Storck și Cecilia Cuțescu-Storck.

Vizitați muzeul prin click aici.

2. Muzeul Național al Literaturii Române din București

Înființat de academicianul Dumitru Panaitescu-Perpessicius în anul 1957, muzeul adăpostește peste 300.000 de manuscrise, obiecte de patrimoniu și cărți inedite, unele dintre ele având o vechime de 500 de ani.

Din vistieria muzeală mai fac parte o serie de manuscrise care au aparținut unor personalități precum:  Marcel Proust, Thomas Mann, Paul Valéry, Giovanni Papini, Giuseppe Ungaretti și Mihai Eminescu. Colecțiile sunt completate de documente istorico-literare, lucrări de artă plastică (grafică, pictură, sculptură), periodice, obiecte și mobilier memorial, fotografii, înregistrări audio-video.

Vizitați muzeul prin click aici.

3. Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Cluj-Napoca

Înființat la 16 iunie 1922, Muzeul Etnografic al Transilvaniei este printre primele realizări culturale din perioada ce a urmat Marii Uniri. Patrimoniul muzeului este unul impresionant: peste 50.000 de piese de port popular și mărturii ale diferitelor obiceiuri străvechi ce reflectă ocupațiile populației transilvănene.

Ansamblul muzeal este structurat în opt secții: Ceramică, Textile, Ocupații, Port, Locuință-alimentație, Obiceiuri, Secția în aer liber și Secția internațională. Muzeul adăpostește și Parcul Etnografic Romulus Vuia, o secție în aer liber înființată în 1929 unde se găsesc exponate ce datează din anul 1678.

Vizitați muzeul accesând https://www.muzeul-etnografic.ro/ro (tur virtual avem doar pentru Parcul Etnografic ”Romulus Vuia” și pentru secția pavilionară a muzeului – Palatul Reduta)

4. Muzeul Național Brukenthal din Sibiu

Fondat de guvernator habsburgic al Transilvaniei, Samuel von Brukenthal, muzeul este prima instituție de acest profil din Europa. Brukenthal era un pasionat de artă și a început să-și achiziționeze primele opere pentru colecția sa prin anul 1754, de la Viena. Prin testament acesta a decis transformarea palatului în muzeu public, gest care îl plasează în istorie drept un veritabil ctitor de artă.

Atracția muzeului este dată de Galeriile de Artă Brukenthal. Acolo vizitatorii găsesc circa 1.200 de picturi ale principalelor școli de artă europene din secolul al XV-lea până în secolul al XVIII-lea. Lucrările provin din perioadele: renascentistă flamandă, germană, austriacă, italiană, spaniolă, franceză, barocă și rococo.

Vizitați muzeul accesând http://brukenthalmuseum.ro.

5. Muzeul Memorial “George Enescu” din Dorohoi

Clădirea care adăpostește Muzeul Memorial “George Enescu“ a fost ridicată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Costache Enescu, tatăl marelui compozitor a cumpărat imobilul și s-a stabilit împreună cu familia. Aici, George Enescu a locuit nouă ani și a fost pentru el o oază de tihnă. Cu gândul la acest răstimp, muzicianul spunea în anii maturității: “O lună de zile pe an trebuie să vin să calc pe pământul ţării mele”.

Pornind de la un număr de 116 obiecte, colecţia muzeului s-a îmbogăţit treptat, iar astăzi însumează 1.200. Cele mai importante lucruri care au aparținut marelui compozitor sunt: piese de mobilier ce recompun atmosfera de epocă, pianul la care Enescu a compus, viori, partituri, manuscrise, testamentul muzicianului, scrisori originale, cărți și picturi.

Vizitați muzeul prin click aici.

„Cum crezi că se simte fiica mea? Tu zici că e bine?”, „Să știi că băieții râd și se aleargă prin casă, dar nu știu ce să zic, sunt bine într-adevăr?”, „Le-am văzut pe fete cam gânditoare ieri și nu știu dacă erau speriate de vreun gând sau doar visau cu ochii la cer…”

Frica și calmitatea sunt contagioase

Ne tot gândim cum îi afectează pe copiii noștri starea actuală? Ei bine, sfatul este așa: Să ne autoanalizăm, noi, ca părinți, propriile noastre emoții!

Frica este contagioasă. Îndemn părinții ca în fața copiilor să fie extrem de atenți cu ceea ce exprimă, cu ceea ce transmit.

Vestea bună este că și starea de Calm este tot contagioasă. Cu cât vom reuși să ne calmăm noi mai repede, să realizăm că a fi responsabili ne ajută, însă a fi panicați nu, cu atât vom reuși să dăruim în jur o stare benefică.

Copiii nu înțeleg unele exprimări ale adulților

Nu vom folosi în discuțiile cu copiii noștri sintagme fără înțeles pentru ei: „viața este grea”, „trebuie să faci ceea ce trebuie să faci”, „gândește-te la ceilalți, te rog!”, „facem asta pentru binele suprem”. Sunt termeni greu de interiorizat și fără o însemnătate anume. Copiii au nevoie să perceapă lucrurile prin intermediul lumii lor, cu prieteni, vecini, bunici, unchi, mătuși și prieteni, cu jucăriile și emisiunile preferate, cu povestea plină de învățăminte.

Copiii se liniștesc atunci când știu că nu trec singuri printr-o întâmplare și că și alții sunt „acolo” și rezistă. Recomand părinților să spună copiilor lor că toți copiii lumii simt cu siguranță la fel: frustrare, dezamăgire, durere provocată de depărtare și limitare, stare de încorsetare, singurătate, nesiguranță.

Copiii se liniștesc atunci când știu că nu trec singuri printr-o întâmplare

La sfârșitul zilei, lucrul corect pe care îl putem face, ca părinți este să transmite că e în regulă pentru cei mici să simtă ceea ce simt. „Te văd pe tine, îți văd emoțiile și ți le înțeleg” – iată mesajul intrinsec ce vă va ajuta copiii să treacă prin perioade cu suișuri și coborâșuri.

O stare de bine într-o situație limită

Numiți emoțiile copiilor: „Oh, văd că ești atât de dezamăgit!”. Astfel îi vom ajuta să înțeleagă ceea ce simt și să învețe să numească ceea ce experimentează. Uitându-ne, pe termen lung, copilul va ști cum este capabil să răspundă părintele în fața trăirilor lui, va învăța cum se răspunde emoțiilor celorlalți și, într-o bună zi, va aprecia cu adevărat efortul pe care l-ați făcut atunci când ați dăruit o stare de bine într-o situație limită.

Acum este timpul lui Împreună. Copiii au nevoie de adulți care să le poarte de grijă, cărora să le pese, care să îi vadă, care să îi susțină. Timpul acesta este exact timpul ce trebuie văzut cu încărcătura pozitivă a lui Împreună!

Copilăria lui Rareș a fost sub cheia instrumentelor muzicale. Pe lângă cursurile unei școli obișnuite a urmat și școala de muzică unde a învățat să cânte la vioară, apoi la chitară. Peste ani a lăsat arcușul viorii și a intrat în antreprenoriat. Așa a luat naștere TeenTank, o comunitate de tineri sclipitori care găsesc soluții ingenioase pentru companiile din România. Matricea Românească l-a provocat pe Rareș Manolache la un dialog despre educație, business și leadership în rândul tinerilor.

Articolul pe scurt:

• Educația prin ochii unui tânăr: “Problema școlii românești nu este că sunt prea multe materii, ci modul cum sunt predate acestea este unul deficitar. La noi, școala nu îți explică la ce te-ar putea ajuta cele studiate pentru viață“
• Rareș despre succes: “Nu cred în rețete! Calea către succes este munca în echipă și abilitatea de a gândi critic, creativ, totul dublat de bune abilități de comunicare“
• A creat o rezervă strategică de idei și energii: “M-am gândit că ar fi frumos să fac o comunitate de tineri care să își expună viziunea despre lume și ideile către corporații. Am pornit de la câțiva tineri și am ajuns la o comunitate de 40“

Ideile bune  vin de pe băncile școlii

Rareș a început să se simtă atras de antreprenoriat în clasa a XII-a. Pe atunci era implicat în business-ul unei prietene, iar de acolo au început să îi vină ideile. “Stăteam la școală și vorbeam cu colegii spunând că atunci când unul dintre noi are o idee bună nu prea ne ia nimeni în serios. Atunci m-am gândit că ar fi frumos să fac o comunitate de tineri care să își expună viziunea despre lume și ideile către corporații“, spune Rareș Manolache pentru Matricea Românească.

Tinerii sunt foarte creativi și mă bazez pe asta

Așa că nu a stat prea mult pe gânduri și s-a pus pe treabă. A câștigat o finanțare de 1.500 de euro la Social Impact Awards, iar cu acești bani a început să clădească TeenTank. “Am pornit de la câțiva tineri și am ajuns la o comunitate de 40, inițial am făcut proiecte pro bono. La început căutam noi companiile. Țin minte că am trimis un email unei agenții mari de publicitate și nu s-a întâmplat nimic. După un an, cineva de la compania respectivă a citit un interviu cu mine, iar atunci și-au adus aminte că au emailul meu. Atunci pentru o anumită perioadă am pus bazele unei colaborări în care aduceam tineri la ei în corporație și creau idei cot la cot cu angajații“, povestește Rareș.

Tinerii și modul cum văd ei educația

Rareș este strict când vine vorba de membrii TeenTank. Nu îi plac formalismele și evită oamenii care nu dau dovadă de seriozitate și interes. “Strâng în jurul meu tineri care chiar vor să facă ceva, adică nu prea acceptăm tineri care doar vor să bifeze o prezență. Avem o selecție, de obicei vezi cam din primele zece secunde dacă sunt interesați sau nu. Oricum, tinerii de azi sunt foarte creativi și mă bazez pe asta“, se arată încrezător Rareș Manolache.

Problema școlii românești nu este că sunt prea multe materii, ci modul cum sunt predate acestea este unul deficitar

Print tot ceea ce face, Rareș încearcă să aducă un suflu nou sistemului educațional. L-am rugat să-mi spună cum percepe problemele și capcanele acestuia. “Problema școlii românești nu este că sunt prea multe materii, ci modul cum sunt predate acestea este unul deficitar. La noi, școala nu îți explică la ce te-ar putea ajuta pentru viață cele studiate. Nici profesorii nu pot face mai mult. Țin minte că la ora de limba română profesoara încerca să ne pună filme artistice, sau la matematică profesorul ne punea la începutul orei muzică clasică, dar nu putea face mereu asta deoarece erau presați de îndeplinirea programei“, își amintește Rareș Manolache.

Echipa, modul de a face antreprenoriatul durabil

Pe lângă TeenTank și sfera educațională, Rareș conduce și un business ce se ocupă de 3D printing. Greu de crezut cum le poate gestiona pe toate, îmi povestește că au fost zile în care a fost nevoit să doarmă, la propriu, la birou. Așa că am fost curios să aflu dacă are o rețetă după care se ghidează. “Nu cred în rețete. Calea către succes este munca în echipă și abilitatea de a gândi critic, creativ, totul dublat de bune abilități de comunicare. Un antreprenor trebuie să fie un manager bun, și să impună respect în fața angajaților. Să fie prieten cu ei, dar atunci când primesc o sarcină să știe că trebuie să se țină de treabă“, precizează Rareș.

Un antreprenor trebuie să fie un manager bun, și să impună respect în fața angajaților

Rareș crede în puterea echipei. Nu se consideră un one man show, iar din propria experiență spune că atunci când vrei să pornești un business, să îți cauți o echipă care să te completeze în munca pe care o faci.

Sfaturile lui Rareș Manolache către cei care vor să devină antreprenori

“E foarte important să ofere o experiență prin business-ul lor. Să îi facă pe cei din jur să muncească pentru îndeplinirea unui scop, unui vis. Să dea dovadă de vizune și să-i convingă pe cei din jur că lucrurile pe care le propun merită urmate”

Articolul în sinteză:

• Regretatul profesor Vintilă Mihăilescu, care ne-a părăsit de curând, vorbea în 2014 despre economia morală, ca despre o „o etică a subzistenței” și „un tip de relații sociale care să împiedice maximizarea profitului individual” (vezi teoriile lui Edward P. Thompson și James C. Scott).
• Problema (lipsei de) morală a actualului model economic global este de ani buni subiect de discuție și în aprigă dispută de la precedenta criză încoace.
• Noi, românii, resimțim acut inechitatea și imoralitatea modelului economic actual și avem cel puțin două motive: prima curbă de sacrificiu (tranziția din anii ’90) și a doua curbă de sacrificiu, criza din 2010-2011.
• Va rezista economia mondială la două crize mondiale în mai puțin de 10 ani? Și dacă trebuie schimbat ceva fundamental, ce anume ar trebui să schimbăm?
• Ecologismul a identificat un mecanism economic diferit de cel actual, și anume cel al sustenabilității ecologice și dezvoltării durabile, care implică și „creșterea zero”. Este această doctrină politico-economică calea salvatoare pentru omenire?

Ce înseamnă economia morală?

În articolul anterior postat pe platforma Matricea Românească spuneam că actuala criză – și îi reamintesc triggerii: reaprinderea competiției economice și militare a marilor puteri după încheierea Războiului Rece, efectele încă prezente ale crizei financiare din 2007-2009 și criza pandemică SARS CoV 2 – va schimba fața lumii, chiar dacă nu putem prezice în ce mod, cu ce amploare, ce suferințe va implica și câte victime umane, la fel cum nu putem ști când și cum se va încheia.

Între timp ne-a sosit și vestea tristă, dureroasă, că profesorul Vintilă Mihăilescu, magistrul care a luminat mințile atâtor generații de studenți ce au absolvit SNSPA, s-a stins. Dar, mă grăbesc să spun, dacă omul s-a stins, candela cu care făcea lumină în mințile din jurul său arde în continuare! Iar eu vă îndemn să o urmăm, pentru că ne poate scoate la liman în vremurile grele ce vor veni.

Vintilă Mihăilescu

Ca să se înțeleagă la ce mă refer, iată mai întâi un scurt citat din articolul publicat de profesorul Vintilă Mihailescu în Dilema Veche, numărul 563 de la finele anului 2014, sub titlul „Revolta morală”:

„În științele sociale există un concept care se cheamă <economie morală>. Prefigurată de Chayanov în Rusia anilor 1920, studiată de Thomson la masele britanice din secolul al XVIII-lea și consacrată de James Scott, analizând revoltele din sud-estul Asiei, <economia morală> se referă, inițial, la o așa-numită etică a subzistenței, proprie țărănimii de pretutindeni. Redusă la esențial, aceasta instituie ca normă și valoare împărtășită un tip de relații sociale care să împiedice maximizarea profitului individual. Motivul este simplu: doar așa se poate păstra echilibrul precar al acestor economii de subzistență. (…) Oricine face valuri – un parvenit intern, statul, piața – va provoca deci revolta. Nu sărăcia propriu-zisă, nu o nedreptate sau alta îi mână pe țărani în luptă, ci încălcarea acestui prag moral pe care și l-au construit pentru a se adapta și pe care este ‘imoral’ să-l depășești.”

Revolta este inevitabilă?

Cheia, în citatul de mai sus, este recursul la morală ca (la un) standard economic și de comportament social.

Edward P. Thompson, istoric britanic (1924-1993)

Pasajul din care am citat a fost introdus de regretatul Vintilă Mihailescu pentru a obține o paralelă între fenomenologia observată și teoretizată de istoricul Edward P. Thompson și antropologul James C. Scott în economiile de subzistență ale ruralului britanic din a doua jumătate a secolului XIX, respectiv din ruralul sud-estului Asiei în secolul XX și mecanismul care a provocat revolta românilor după episodul tragediei de la „Colectiv”; „mânie socială” pe care am mai văzut-o manifestându-se și în anii 2017, 2018 sau 2019, nu intru în detalii ce sunt bine cunoscute.

E.P. Thomson și J.C. Scott explică, în teoria economiei morale, că au studiat un model bazat pe bunătate, corectitudine și dreptate. Un astfel de model economic este unul stabil în format redus, propriu comunităților strâns unite, unde funcționează (poate funcționa) principiul mutualității și este menit să înlăture tendința de dezvoltare a parazitismului.

Dar acolo unde modelul economic depășește schimburile de mărfuri și servicii dintre indivizii care se cunosc foarte bine pentru că aparțin unei comunități unite, sunt de părere autorii, și se desfășoară între persoane care-și sunt străine unul altuia, problema corectitudinii, a echității devine din ce în ce mai greu de rezolvat, deci trebuie să intervină alte mecanisme de control.

James C. Scott, politolog și antropolog american (n. 1936)

Vulcanul social stă să erupă

Și ce are a face? o să întrebați, anticipând că o să teoretizez recursul la morală ca soluție a viitorului. Departe de mine gândul, este simplist și nefolositor. Totuși, cred că suntem cu toții avizați asupra problemelor de etică ce au răsunat pe întreg mapamondul, în presa de toate limbile și orientările atunci când s-a discutat despre salvarea cu bani publici a băncilor și a unor mari corporații de către guverne, în recenta criza financiară. Problema (lipsei de) morală a modelului economic global este pe masă de ani buni și se dispută aprig de zece ani.

Cu simțul său acut de observație, propriu antropologului pur sânge, Vintilă Mihăilescu ne-a arătat în 2014 că și noi românii resimțim acut inechitatea și imoralitatea modelului economic și a comportamentului social și ne revoltăm, identificând în primul rând în mediul politic principalii responsabili. Acest mecanism al nemulțumirii sociale își are rădăcinile la români în special în:

(i) nedreptatea tranziției din anii ’90 ai secolului trecut, care a desenat o uriașă curbă de sacrificiu pentru ca unii dintre semenii noștri să se îmbogățească peste noapte;

(ii) a doua curbă de sacrificiu, care între anii 2010-2011 a pus greul depășirii crizei economice și financiare din România pe umerii bugetarilor, pensionarilor, a micilor antreprenori și a angajaților cu venituri sub media pe economie.

Va rezista economia planetară la două crize consecutive?

Iată, însă, că nici zece ani mai târziu, suntem încercați din nou. Noi și întreaga lume. Ce semnale avem? Să luăm unul singur dintre ele: Goldman Sachs avertizează că economia SUA va avea o cădere de 24% în trimestrul II al anului 2020; spre comparație, în 2007, criza subprime a avut primul semnal de scădere în economia SUA de 8-8,5%.

Goldman Sachs încearcă să ne liniștească, apreciind că trimestrul III va marca revenirea pe creștere, cu un +12%; în 2007 scăderea a continuat până la intrarea în recesiune. Problema este ce ne facem dacă marea economie a SUA se va menține alte două trimestre în scădere? La fel economia Chinei, la fel cea a Europei? Va rezista economia mondială la două crize mondiale în mai puțin de 10 ani? Dar economia României, care este oricum total nepregătită acum pentru o criză economică, pentru că am risipit anii de creștere 2016 – 2019 în cheltuieli publice fără folos?

Și ar mai fi ceva de remarcat: liderii de astăzi ai marilor puteri au devenit mai nerăbdători și sunt foarte puțin dispuși la negociere. Iar Uniunea Europeană a rămas între timp fără Marea Britanie, putere militară și economică cheie și al treilea mare pilon al economiei europene, după Germania și alături de Franța.

Activista suedeză adolescentă Greta Thunberg

O posibilă soluție: ”creșterea economică zero”

Deci timpurile sunt în schimbare; avem toate semnalele să înțelegem cât se poate de clar acest lucru. Dar ce ne facem cu morala, unde-și are locul revolta? Un timp optimiștii lumii și-au pus speranța în doctrina ecologistă, care presupune o schimbare a fundamentelor economiei globale ce are, în teorie, o mare legătură cu morala, corectitudinea și dreptatea.

Potrivit doctrinei ecologiste, modelul economic actual (că-l numim „capitalism” sau „socialism”, e același lucru) pleacă de la ideea că resursele naturale ale planetei sunt nelimitate și că mecanismul fundamental al dezvoltării este reprezentat de creșterea economică. Ecologismul a identificat un alt mecanism, și anume cel al sustenabilității ecologice și dezvoltării durabile, care implică și „creștere economică zero”.

Mulți dintre noi au auzit de Greta Thunberg, tânăra suedeză de 17 ani care a devenit vocea unui nou val de viitori politicieni care prefigurează o altă abordare a modelului economic și social global; pentru că, trebuie spus, dacă nu va fi global, nu va fi deloc.

Ne va fi mai bine sau mult mai rău?

Tânăra Thunberg reprezintă viitorul dezirabil. Ea poate fi reprezentantul acelei generații de politicieni care să gândească în paradigma ecologică, capabili de a dezvolta modelul unei societăți sustenabile și a economiei de creștere zero. Tehnologia de astăzi ne poate ajuta, dacă liderii de mâine îi înțeleg potențialul și îi încurajează aportul în scopuri înalte.

Nu este aceasta o prefigurare a unui viitor luminos, a unui rai pe pământ? Nu-i așa că poate contribui criza actuală la schimbarea opticii omenirii în materie de economie morală? Răspunsul profesorului Vintilă Mihăilescu, de acolo de unde magistrul ne privește acum, cred că este: „Poate, sigur că poate, dar noi ne opunem din toate puterile să fie așa! Ceea ce vrem noi, egoismul nostru neîntrecut, ne va duce cu siguranță la confruntare și suferințe. Nu ne va fi bine (de ne va mai fi bine vreodată) înainte să ne fie foarte, foarte rău.”

Trebuie să spun, domnule profesor, că și eu sunt de aceeași părere.

Notă: intertitlurile aparțin redacției

A absolvit Facultatea de Teologie, secția Artă Sacră, iar în 2015 a obținut prima centură mondială la kickboxing din istoria României. Cristiana “Mongol” Stancu îmbină armonios arta cu sportul, frumosul cu inteligența, spiritul cu forța, și aduce emoție prin tot ceea ce face. Matricea Românească a provocat-o pe Cristiana la câteva reprize de dialog despre iconografie și arte marțiale, credința religioasă, karate, iubirea de semeni și lupta în ring.

Articolul pe scurt:

• Credința unui iconar cu mănuși în mână: “În ambele domenii investesc emoție. Am momente în care pictez și efectiv nu mai respir. La început a fost un conflict: o fi de acord Dumnezeu cu faptul că lupt?“
• Atât de aproape și totuși atât de departe: “La 13 ani am început să concurez și am ajuns în finală. Mai era un meci pentru a deveni campioană națională. Eram atât de entuziasmată că voi câștiga încât am uitat de regulament și i-am dat adversarei două lovituri drept în nas și am pierdut meciul“
• Kickboxing cu mesaj: “Mesajul meciurilor mele este adresat femeilor. De cele mai multe ori o femeie luptătoare este privită cu reticență. E ciudat cum femeile ajung să se lupte între ele ca să arate lumii că sunt mai puternice decât bărbații. Încerc să arăt că nu e bine să punem etichete femeilor“

Primul knockout l-a dat când a intrat la teologie

Pasiunea pentru pictură a început de timpuriu, la doar trei ani. Mama Cristianei a văzut talentul fiicei sale care desena toată ziua, așa că a propus ca acest dar să fie lucrat. “Atunci mi-a cumpărat un bloc de desen mare la care aveam acces doar sub ghidajul mamei. Ea era foarte sigură că eu o să devin medic pentru că mergeam la toate olimpiadele de biologie. Eram singurul copil de profil uman care mergea la asemenea olimpiade“, povestește Cristiana Stancu pentru Matricea Românească.

Sunt un om destul de tăcut, introvertit în ciuda aparențelor, dar mă exteriorizez prin sport și artă

Cu toate că datele o predestinau pentru cariera de medic, Cristiana a produs surpriza. A dat admitere la Facultatea de Teologie, secția Artă Sacră, și a intrat. “A fost un adevărat șoc, mai ales pentru mama, care a fost implicată direct în traseul meu educațional. Decizia de a urma această facultate a fost dată și de faptul că am vrut să aprofundez teologia“, mărturisește Cristiana.

De la șevalet, direct în sala de judo

Mereu a fost o justițiară: a simțit adesea nevoia să ia apărarea celor mai slabi, atunci când îi vedea nedreptățiți sau insultați. Așa se face că pe lângă desen au apărut și sportul. “Tata a practicat arte marțiale. Când a văzut că îmi plăcea să iau apărarea altora, a zis că ar fi bine să am și tehnică. Atelierul de pictură era în aceeași clădire cu sala de arte marțiale, așa că sâmbăta când nu aveam pictură coboram la sală“, spune Cristiana.

În acest sport, forța te împiedică să ajungi la performanță. Trebuie să ai inteligență și spirit

La 13 ani a avut primul concurs la care a ajuns până în finală. Entuziasmul, dorința de victorie și lipsa experienței au distras-o: în finală, când a simțit că domină meciul, Cristiana a fost luată de val și i-a aplicat adversarei două directe în plină figură. Aceasta a leșinat, arbitrii au semnalat încălcarea regulamentului, iar Cristiana a fost descalificată și a pierdut titlul național. Au urmat alți ani de muncă și de antrenament.

În sfârșit, a venit și ziua în care perseverența i-a fost răsplătită. “Când aveam 16 ani, am reușit să înving o sportivă care mă domina. A fost un meci de nouă minute, în loc de trei cât este unul obișnuit. Am învins și am fost calificată la lotul național, după care am plecat în Japonia“, a zis Cristiana Stancu.

Icoane și kickboxing

Fie că este în fața șevaletului sau în ring, emoțiile nu lipsesc. Sunt stări la care ajunge și pe care le exteriorizează dozat și inteligent, cu scopul de a transmite un mesaj. “În ambele domenii investesc emoție. Am momente în care pictez și efectiv nu mai respir.

Mesajul meciurilor mele este adresat femeilor. De cele mai multe ori o femeie luptătoare este privită cu reticență. E ciudat cum femeile ajung să se lupte între ele ca să arate lumii că sunt mai puternice decât bărbații. Încerc să arăt că nu e bine să punem etichete femeilor“, spune Cristiana.

Dacă motivația ta este dată de câți bani faci, e o mare greșeală. Pentru că banii nu aduc emoție

Credința în Dumnezeu și lupta în ring intrigă pe mulți. Cum poți spune că ești credincios când tu îți faci adversarul knockout?  În runda finală a discuției noastre am vrut să aflu cum își vede Cristiana adversarul și ce sentimente are față de el. “Eu nu îmi percep oponentul ca adversar. În ring, în fața mea este doar o fată care a muncit, iar eu o ajut să arate ce a pregătit și ea mă ajută pe mine să arăt ce am pregătit. La sfârșit ne luăm în brațe și devenim prietene. La început, în conștiința mea a existat un conflict, o dilemă: o fi de acord Dumnezeu cu faptul că lupt? Și am înțeles că, indiferent ce facem, va exista în noi un conflict cu Dumnezeu, ne vom întreba mereu dacă acel lucru îi place sau nu. Dar lupta în ring este total nepersonală, eu nu lovesc o adversară ca să o umilesc. În ring nu există un agresor și o victimă, ci doar doi oameni care propun o idee“.

Pentru toți cei care se bat cu pumnul în piept că știu ei mai bine, pentru toți cei care confundă credința cu tupeul;

Pentru toți cei care cred că nu se atinge de tine virusul dacă știi Crezul pe de rost, pentru toți cei care cred că vaccinul (orice vaccin) e serul diavolului, iar medicii care-l recomandă sunt niște apostați vicleni;

Pentru toți cei care cred, în genere, că a fi bun creștin înseamnă să ai duhul aspru al lui Ilie și spiritul neîndurător al lui Ioan Botezătorul;

Pentru toți aceștia, un scurt text din Nicolae Steinhardt, ”Dăruind vei dobândi”.

”Nu aștept ca Dumnezeu să ne rezolve treburile noastre lumești, a căror înțeleaptă chivernisire ne revine nouă, ca ființe înzestrate de El cu minte rațională și o inimă fierbinte. Nu dau treburilor acestora lumești mai multă însemnătate decât se cuvine, dar nici nu le disprețuiesc, deoarece țin de creația divină. Iar viața, defăimându-i deșertăciunile, o iau în serios, pentru că într-însa și printr-însa ni se joacă soarta de veci.”

Credința și instrumentele științei

Înțeleapta chivernisire a treburilor lumești ne revine, deci, nouă, pentru că ne-a dat Creatorul minte ca să ne facem instrumente de cunoaștere și de intervenție. Da, e adevărat că uneori sacerdoții științei uită că au un Creator, dar asta nu face mai puțin legitimă folosirea instrumentarului lor.

A pune sub semnul îndoielii recomandările științei medicale nu e semn de credință, ci de neghiobie. A spune că nu te atinge virusul pentru că ești credincios este o dovadă de lipsă de înțelegere a adevăratului spirit al credinței.

Se face la (lângă) biserică Liturghie, iar cei care vor, au voie să meargă, în limita numărului de 100 de oameni într-o curte.

Sunt însă mulți care nu se mulțumesc cu atât, care fac mobilizări pe facebook și îndeamnă la răscoală împotriva ”dușmanilor credinței”, a celor care ”ne-au alungat din biserici” și ”le-au zăvorât” în urma noastră.

Să-l pui sau să nu-l pui pe Dumnezeu la teste

Tuturor acestora le spun, în duhul Rohiei: nu e semn de evlavie să crezi că Dumnezeu n-are încotro și va face cu tine o minune, protejându-te atunci când tu nu te protejezi. Ba aș zice că e chiar nerespectuos față de Dumnezeu: el îți dă instrumente să te protejezi, dar tu te îmbățoșezi să zici că ”va porunci îngerilor săi pentru tine ca să te păzească”. Pe tine personal! – pentru că, nu-i așa, n-a mai rămas nimeni altcineva pe pământ dreptcredincios decât tine!

Nu, nu-i așa. Și lui Ilie cel drept îi cere Dumnezeu, la un moment dat, să ia repaus. Și lui Iona îi spune Dumnezeu, la un moment dat, că s-a răzgândit și că își abandonează planul apocaliptic. Dumnezeu n-are obiceiul să confirme aroganța, ci o combate prin inteligență și bunătate.

E semn de înțelepciune, în aceste vremi, să faci așa cum ne-au spus deja câțiva ierarhi și duhovnici buni: dacă ești credincios, fă din casa ta Biserică și din întreaga lume Altar! Ambiția nu e în nicio listă a virtuților creștine.

Mergi deci la biserică dacă vrei. La Liturghia care se săvârșește, smerit, în curtea bisericii. Dar nu protesta împotriva celor care ne-au cerut să nu facem slujba înăuntru, pentru că aceeași slujbă este și înăuntru, și afară. Nu e complotul cuiva împotriva celor credincioși, ci este lupta tuturor împotriva unui dușman biologic care e nemilos mai ales cu cei slabi.

Și mai e ceva: dacă ești credincios, nu înseamnă că le știi tu pe toate. Nu înseamnă că ai numai și numai certitudini – nici măcar în credință. ”Cred, Doamne!”. Dar: ”Ajută necredinței mele!”

Sau, așa cum zice Steinhardt despre clipa marii despărțiri de lumea aceasta: ”Aștept, mort de spaimă și plin de nădejde.”

După ce traversase una din cele mai violente pandemii cunoscută în istorie sub numele de Moartea Neagră, populația Europei răsufla ușurată. Virusul care decimase aproape jumătate din populația de pe continent era o plagă care se cicatriza odată cu trecerea timpului. Cu toate acestea, pericolul nu dispăru complet, ci se metamorfoză: după un timp, virusul reapăru convulsiv și începuse să lovească Imperiul Otoman.

Caragea, domnitorul pe care doar ciuma l-a făcut celebru

În 1812, Ioan Gheorghe Caragea a fost numit domnitor al Țării Românești. De la acel moment,  necazurile au început să vină unul peste altul asemeni unor piese de domino. Mai întâi, noul domnitor a făcut o călătorie la Istanbul, iar unul din oamenii din suită a fost infectat. În prima noapte petrecută la București, palatul domnesc din Dealul Spirii arde din temelii. Iar peste numai două zile, oamenii de la Curtea domnească încep să fie cuprinși de ciumă.

Îngrijorat, Caragea începe să se pregătească pentru ce e mai rău: construiește două spitale de carantină și se retrage la Mănăstirea Cotroceni, aflată atunci în afara orașului.

Vodă Ioan Gheorghe Caragea, domnitorul Țării Românești în vremea ciumei

Bucureștiul în stare de urgență

Ciuma mușca fără milă în rândul oamenilor, așa că domnitorul a adus medici din Germania și Rusia pentru a lupta cu epidemia. Totuși, medicii n-au avut mari rezultate.

Spitalele de ciumați deveniseră suprapopulate, iar Capitala a intrat oficial în carantină. S-au luat în grabă următoarele măsuri:

• Porțile orașului să fie ferecate, iar toate drumurile de la Văcărești până pe Dealul Spirii să fie puse sub protecție pentru ca persoanele fără autorizație să nu poată intra
• Străinii și oamenii care nu avea rezidență în București să fie expulzați, iar cerșetorii trimiși la mănăstirile din afara orașului
• Preoții să meargă din poartă în poartă și să verifice dacă există persoane infectate, iar dacă se sunt cazuri să fie anunțat imediat doctorul
• Pe marginea Dunării să fie create lazarete (spații speciale pentru tratarea și adăpostirea bolnavilor)
• Pieţele și şcolile să fie închise, iar cârciumarii să vândă doar ziua prin niște ferestruici. Banii și marfa care provin din zonele afectate de ciumă să fie spălate bine cu oțet
• Pentru a elibera orașul se dispune ca femeile și copii să fie lăsați să părăsească Capitala, iar călătorii care trebuie să asigure transportul de marfă înainte de intrarea în oraș să treacă pe la locurile de dezinfecție

În plină pandemie: vraci, alcool și ciocli

“Contagiunea era aşa de primejdioasă, încât cel mai mic contact cu o casă molipsită ducea moartea într-o familie întreagă (…) Spaima intrase în toate inimile şi făcuse să dispară orice simţemânt de iubire şi devotament. Muma îşi părăsea copiii şi bărbatul!”, spunea diplomatul Ion Ghica într-o scrisoare adresată lui Vasile Alecsandri, cu privire la ciuma care pusese stăpânire pe rațiunea oamenilor.

În lipsa unui tratament, oamenii încercau să scape de ciumă prin consumul de alcool, dar fără rezultate. Pe fondul crizei au apărut vracii, persoane viclene care profitau de teama oamenilor și promiteau că îi pot salva dacă bolnavii intră în contact cu o broască țestoasă.

În tot acest iureș un loc special îl aveau cioclii. Aceștia erau considerați imuni la ciumă pentru că în trecut avuseseră boala și se vindecaseră. Ei aveau responsabilitatea de a prelua morții din fiecare casă pentru a-i îngropa. Ion Ghica îi descria astfel: “toţi beţivii, toţi destrămaţii atârnau un şervet roşu de gât, se urcau într-un car cu boi şi porneau pe hoţie din casă în casă, din curte în curte. Ei se introduceau ziua şi noaptea în locuinţele oamenilor şi puneau mâna pe ce găseau, luau bani, argintării, ceasornice, scule, şaluri, fără ca nimeni să îndrăznească a li se împotrivi“.

Caragea aflase de abuzurile acestea și a angajat oameni care să-i supravegheze pe gropari. Așa spera că va pune capăt abuzurilor însă nu se știe în ce măsură această decizie a stopat jafurile cioclilor.

Viața revine la normal

Încetul cu încetul, epidemia a început să piardă din putere. În februarie 1814, cei care părăsiseră orașul începuseră să se reîntoarcă. După epidemie, Bucureștiul arăta ca un oraș fantomatic. Mulți și-au găsit locuințele devastate, iar reîntâlnirea cu rudele și a prietenii care supraviețuiseră era tot ce se mai putea spera în acest peisaj sumbru. Orașul și-a reluat viața, casele erau refăcute, străzile curățate, iar oamenii redescopereau bucuriile de fiecare zi.

Caragea Vodă n-a găsit nici un prilej de a rămâne în istorie altfel decât în corespondență cu epidemia din vremea sa. Finalul vieții l-a găsit departe de țară. Cuprins de spaima inamicilor politici, el a fugit în Peninsula Italică, unde a trăit din averea pe care o acumulase în Țara Românească.

Ce să facem ca să trecem cât mai ușor peste perioada aceasta dificilă? Aceasta este întrebarea momentului, pentru că, în afară de situația dură din punct de vedere medical și economic, avem de-a face zilele acestea cu ceva ce omenirea n-a mai experimentat: statul obligatoriu la domiciliu, pe o perioadă pe care n-o putem preciza acum. 

Psihologii avertizează că rămânerea în case pe o perioadă de timp îndelungată poate avea urmări deloc lipsite de importanță asupra sănătății fizice și psihice.

Iată ce ne putem aștepta să experimentăm săptămânile acestea:

• Îngrijorare sau chiar frică referitor la posibilitatea îmbolnăvirii;
• Tulburări ale somnului, generate de starea psihică și de lipsa mișcării fizice;
• Schimbări în ritmul activitate-odihnă-alimentație;
• Supraalimentare;
• Dificultatea de a ne concentra la activitățile de serviciu, în cazul în care lucrăm de acasă;
• Creșterea consumului de alcool și tutun.

Toate acestea pot avea o influență serioasă asupra stării noastre de sănătate. De altfel, suntem avertizați că tendința va fi de agravare a bolilor cronice de care suferim.

Așadar, ce e de făcut?

Închideți (pentru un timp) televizorul și telefonul!

Primul lucru pe care îl aveți de făcut este să vă distanțați din când în când de vârtejul fără sfârșit al informațiilor alarmiste. E profund artificială și eronată senzația că, dacă nu deschidem telefonul sau televizorul pentru două-trei ore, vom înceta să fim conectați la realitate și vom pierde ceva esențial.

Consumul de știri negative alimentează stresul, care are drept efect consumul compulsiv de știri, ceea ce agravează stresul. Intrăm astfel într-o spirală distructivă. Starea psihică proastă va fi însoțită inevitabil de o proiecție negativistă asupra viitorului, ceea ce este contraproductiv pe termen mediu și nociv pe termen scurt.

Aveți grijă de mintea și corpul dumneavoastră

Alimentați-vă sănătos. Evitați să mâncați exagerat de mult și evitați alcoolul. Făceți-vă un program de masă și respectați-l.

Faceți exerciții fizice, dansați, mișcați-vă. Dacă ieșiți pe balcon, veți observa că aerul e mai curat decât de obicei, așa că bucurați-vă de el. Expuneți-vă la soare, vă va aduce un plus de energie și optimism.

Consumul exagerat de video este perturbator și derutant pentru o persoană activă. Dacă nu aveți de lucru pentru serviciu, încercați să lucrați proiecte personale. Scrieți și citiți. Cărților de mult uitate pe rafturi li se poate da acum o nouă șansă!

Rugați-vă și meditați

Grija pentru spirit este vitală. Iar apelul la divinitate ne eliberează de îngrijorări și ne dă mereu speranță.

Nu sunteți o persoană religioasă? E ok, faptul de a medita 10-15 minute pe zi, deși nu este o activitate religioasă, este absolul reconfortant.

La ce să meditați? La interioritatea și profunzimea spiritului, la destinul dumneavoastră ca persoană, la locul dumneavoastră în viețile celorlalți. Veți descoperi lucruri uimitoare!

Conectați-vă cu alții

Telefon, mail, sms. Cuvintele transmise cu empatie, cu prietenie, cu dezinteres, pot fi miraculoase. Gândiți-vă mai ales la cei care nu au mulți prieteni sau rude și care prin izolare la domiciliu pierd orice șansă de a comunica.

În plus, asta vă va ajuta pe dumneavoastră înșivă: dăruind vei dobândi. Încurajând pe alții, vei descoperi în tine însuți resurse despre care nu știai că se află acolo.

”No news today”

Fotografia din deschidere este legată de ceva care s-a întâmplat o singură dată în istorie. Pe 18 aprilie 1930, la BBC Radio s-a auzit genericul buletinului de știri. A intrat apoi speakerul, care a spus: “Good evening. Today is Good Friday. There is no news”. Apoi, pentru câteva minute, s-au auzit acordurile unei piese cântate la pian, iar după aceea programul a revenit la normal.

Omenirea, așa cum o cunoaștem astăzi, cum se legitimează ea prin trecutul istoric, este în fapt o lungă succesiune de crize, unele provocate de diverse calamități naturale, altele având la origine în întregime factorul antropic.

Cea mai veche criză cunoscută s-a sfârșit cu un cataclism

În Vechiul Testament, în Cartea Genezei/Facerea, în capitolele 6 la 9, ne este descrisă o primă criză la nivel global, civilizațional, adică Potopul; așa cum bine știm, această criză a afectat în întregime umanitatea cunoscută biblic și nu numai, pentru că „…a zis Domnul: <Pierde-voi de pe fața pământului pe omul pe care l-am făcut! De la om până la dobitoc și de la târâtoare până la păsările cerului, tot voi pierde, căci Îmi pare rău că le-am făcut>„.

Nu mi-am propus o analiză a acestui eveniment biblic de ordin cataclismic, vreau doar să remarc împrejurările în care Dumnezeu a început să se îndoiască de proiectul populării pământului cu ființe vii. Mai întâi, „Fiii lui Dumnezeu” și-au ales soții dintre fiicele pământenilor, apoi din această unire au apărut pe pământ uriași și, în fine, răutățile au început a se înmulți foarte mult pe pământ, iar „pământul s-a stricat înaintea feței lui Dumnezeu„.

Potopul nu a fost o soluție: nu a eradicat răul

Cert este însă că, la acel moment, Dumnezeu nu a mai întrevăzut nicio altă soluție decât un reset aproape total, printr-un cataclism global, din care a ales să păstreze dintre oameni doar neamul biblicului Noe, pe atunci de 500 de ani și tată al lui Sem, Ham și Iafet, iar dintre celelalte ființe câte o singură pereche prin care să se perpetueze speciile și subspeciile existente.

Din păcate, nici Noe nu s-a dovedit infailibil. După ce a încheiat legământul cu Dumnezeu, la sfârșitul potopului, s-a reîntors la cultivarea pământului, doar că, pentru prima dată, a cultivat viță de vie și a făcut vin. Și a băut vin, dar licoarea l-a îmbătat și și-a pierdut controlul asupra simțurilor sale. Apoi, văzând consecințele, a ales irațional să-și verse furia pe fiul său Ham și l-a blestemat împreună succesorii săi, neamul canaaniților.

Apocalipsa după Mel Gibson

Vreme trece, vreme vine, multe alte cataclisme și nenorociri, molime, războaie, felurite alte crize regionale și globale au încercat de-a lungul timpului omenirea, în fel și chip.

În pelicula Apocalypto, Mel Gibson descrie o societate relativ primitivă din zona amerindiană, extrem de violentă, unde triburile se măcelăreau între ele pentru controlul resurselor de vânătoare, dar mai presus de toate se aflau la bunul plac al seniorilor locali, care-i puteau sacrifica oricând, în numele zeilor.

Imagine din filmul lui Mel Gibson, ”Apocalypto” (2006)

Și, în timp ce seniorul local făcea sacrificii pentru a îmbuna zeul soarelui, măcelărind sute de prizonieri aduși de războinicii săi din triburile junglei ce înconjurau piramidele și orașul regal, în încercarea de a îndepărta amenințarea profeției privind sfârșitul lumii, apele oceanului tocmai aduceau cu ele corăbiile unei civilizații necunoscute, dar la fel de violentă, care cu puterea armelor și răspândind molime cumplite, prefigura extincția.

Apocalipsa financiară a secolului 21

Mult mai aproape de noi, în anul 2007, lumea globalizată cunoaște începutul unei crize financiare care a remodelat tensiunile la nivel mondial, oricum tot mai încordate după un final al Războiului Rece din care marile puteri economice și militare au înțeles (previzibil, nu-i așa) că cel mai bine ar fi să reintre în competiție: întrebarea era când.

Totul a început cu piața creditelor ipotecare subprime din SUA, industria care a acordat împrumuturi debitorilor cu istorii de credit slabe, adesea cu mijloace mici pentru a-și achita datoriile. Aceste ipoteci subprime au fost apoi ambalate și reambalate împreună cu creditele ipotecare tradiționale și vândute investitorilor. Convinși cu toții că riscul a fost diversificat, aproape nimeni nu s-a mai gândit la risc decât în plaja de „acceptabil„.

Pe termen scurt a funcționat, contribuind la menținerea unui boom al prețurilor la locuințe. Pe termen lung, a început să crească, lent la început, numărul de debitori care au intrat în incapacitate de plată. Piața imobiliară a început să scadă, iar investițiile ipotecare care au fost reambalate au devenit toxice. Doar că nimeni nu mai știa cine păstra datoriile rele în portofoliu.

Urmările crizei au fost drastice: unele instituții bancare au devenit victime definitive

Băncile au făcut ce știu mai bine și au devenit brusc reticente la împrumuturi reciproce. Și a fost și o zi pe care, convențional, o putem nota cu t0: 9 august 2007, când banca franceză BNP Paribas a suspendat trei fonduri expuse pieței ipotecare din SUA și a apărut pericolul riscului sistemic. Nimeni nu are amintiri plăcute despre ce a urmat, nicăieri în lume.

Criza nu a iertat pe nimeni

Pentru o clipă, lumea și-a ținut respirația: una câte una, ca un joc de domino, băncile de investiții, apoi comerciale, apoi chiar și finanțele unor state, cu băncile naționale în frunte, au început să simtă fiorii reci ai falimentului. Criza nu a iertat pe nimeni; cine poate pretinde astăzi că a profitat sustenabil de pe urma crizei, atât timp cât prăpastia dintre bogați și săraci s-a adâncit și mai mult?

Criza a potențat Primăvara Arabă, a pus în mișcare fluxuri nesfârșite de migranți din Africa, Orientul Mijlociu și Asia în căutare de un loc mai sigur în care să poată trăi în Europa, SUA sau Australia. Un raport recent al Institute of International Finance estimează că, la finele lunii martie 2020, datoria globală se va ridica la 257.000 de miliarde de dolari SUA, depășind cu 322% valoarea produsului global brut (adică suma PIB-urilor cumulate la nivel global) – un nivel fără precedent.

Câte nivele de incertitudine putem suporta?

Peste toate acestea, trebuie să suprapunem alte câteva secvențe de incertitudine, și anume: (i) competiția globală dintre marile puteri care a luat un îngrijorător avânt și (ii) criza pandemică adusă de un nou coronavirus (de origine animală), ce a suferit o mutație care i-a permis să infecteze omul, generând așa-numitul sindrom SARS-nCoV 2; și care a debutat, să nu uităm, cu un episod epidemic în China, în noiembrie 2019.

Vine sfârșitul lumii? se întreabă oamenii pretutindeni. Nu este o întrebare nouă. În secolul XIX, de exemplu, evenimentul celui de-Al Doilea Advent, sau Parusia, avea adepți puternici atât în lumea protestantismului creștin (Imperiul Britanic, Prusia, SUA), cât și în Imperiul Țarist. Și unii și ceilalți declanșaseră competiția pentru Ierusalim, încercând să refacă condițiile celei de-a doua veniri a lui Iisus prin popularea orașului sfânt cu evrei (pe cât se poate convertiți la creștinism) și refacerea Templului.

Mai aproape de zilele noastre, Nassim Nicholas Thaleb, un libanez născut într-o familie de creștini ortodocși cu cetățenie franceză, beneficiar al unei educații de tip european atât în Beirut cât și ulterior, astăzi cetățean american, a depășit temerile milenariste  formulând o teorie rațională, a catastrofei neașteptate, denumită lebădă neagră, care poate fi, într-un fel, anticipată și preîntâmpinată.

Iraționalul și anxietatea

De fapt despre ce vorbim? Despre deschiderea perspectivei, desigur. Așa cum ne-a arătat Mel Gibson în Apocalypto, omenirea nu poate evolua decât din criză în criză, doar că nu știm să vedem exact de unde anume vine pericolul și atunci dezvoltăm anxietăți iraționale și ne consumăm în mod irațional și nefolositor energiile. Acesta este de fapt și avertismentul lui Nicholas Thaleb, pe lângă lecția pe care o oferă economiștilor iresponsabili (tocmai în anul de debut al crizei economice globale, 2007), dar tot mai puțini sunt cei care vor să gândească outside the box.

Iisus era, ca om, un evreu crescut și educat în spiritul Tradiției și adept al curentului apocaliptic, asemeni partidei fariseilor, pe care-i considera însă nevrednici, pentru că pierduseră învățătura de credință și prețuiau formalismul. Iisus vedea cum mesajul evanghelic întâlnește pământ pietros, sterp, pentru că se răcise credința și oamenii se transformaseră într-o mulțime angoasată, ce trăia cu speranțe false și cu temeri copleșitoare.

Și atunci ca și acum, oamenii așteptau un Mesia care să le facă viața ușoară și atât; nu aveau de gând să trudească sau să re-dobândească vreo învățătură, voiau pur și simplu o ușurare miraculoasă și imediată. Dar Dumnezeu nu vede lucrurile la fel, pedagogia sa înaltă ne vrea vrednici și nu simpli cerșetori cu mâna întinsă pentru a dobândi condițiile unei vieți ușoare și superficiale.

Cine are urechi de auzit…

În Evanghelia după Matei, Iisus încearcă să le explice discipolilor săi că lucrurile trebuie să se schimbe, dar că schimbarea trebuie înțeleasă și asumată: „Și veți auzi de războaie și de zvonuri de războaie; luați seama să nu vă speriați, căci trebuie să fie toate (…) Iar din pricina înmulțirii fărădelegii, iubirea multora se va răci. Dar cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui.”

Puțini au înțeles atunci, la fel de puțini înțeleg acum. Ne lipsește și acum răbdarea (smerenia) și înțelegerea (empatia), ne lipsește dragostea față de aproapele, de fapt; dragostea, așa cum o definește Apostolul Pavel, în prima sa epistolă către Corinteni: care îndelung rabdă, este binevoitoare, nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește, nu caută ale sale, nu gândește răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.

Suntem la debutul unei complicate crize mondiale, iar vârful aisbergului este reprezentat de pandemia generată de un coronavirus cu dimensiunea de aproximativ 0,3 microni care testează soliditatea construcțiilor politice, diplomatice și sociale globale, deja șubrezite de competiția dintre SUA, China și Federația Rusă și de lipsa de solidaritate dintre oameni.

Această criză va remodela lumea, cu siguranță, va desăvârși, probabil, ceea ce rămăsese încă suspendat în necunoscut la finele Războiului Rece și al crizei economice din perioada 2007 -2010. Nu știm cât va dura, nu știm unde ne va duce. Dar știm cu siguranță, întăriți prin mesajul evanghelic al lui Iisus, că cine va răbda până la sfârșit, acela se va mântui.

Notă: Intertitlurile aparțin redacției

– Tata, de ce ești așa îngrijorat? De ce îți freci mâinile, de ce ești cu gândul departe? De ce?

Matei se străduiește din răsputeri să pară relaxat, însă nu îi iese. Ionuț, fiul lui de 7 ani, îl urmărește în orice secundă. Ar vrea să se gândească, să facă un plan, să găsească soluții. Veștile sunt contradictorii și starea de afară e de frământare majoră. Starea din Matei e de neliniște ce pare că își întinde brațele și îi cuprinde pe toți.

– Nu am nimic, să știi. E totul în regulă…

– Tati, eu nu cred. Când te văd mi se face foarte frică.

– De ce să îți fie frică? Nu trebuie! Du-te la tine în cameră, spune Matei iritat.

Tatăl pune pe umerii fiului niște bolovani imenși ai îngrijorării. Alege să mimeze detașarea, însă membrii familiei nu pot fi ușor păcăliți.

Ce să le spunem copiilor acum?

Alegeți transparența: nu uitați că un copil poate înțelege orice la orice vârstă, dacă îi este dăruită informația pe înțelesul lui:

• Virusul e un Balaur cu șapte capete ce poate fi învins de Zâna Săpunului și de izolarea în Turnul cel Înalt.
• Decorați casa cu eșarfe și cearșafuri, creați o lume de poveste în care sunteți protejați.
• Medicii sunt cavaleri pe cai albi ce vor salva lumea.

Să ne prefacem că totul e bine sau să nu ne prefacem?

Vorbiți-le copiilor mari despre temeri; spuneți-le că nu sunteți neapărat fericiți. Totodată spuneți-le că omenirea a mai trecut prin multe situații și a supraviețuit. Nu bagatelizați lucrurile, dar nu le hiperbolizați. Vorbiți cu hotărâre despre prevenție.

Emoțiile rigide nu vor ajuta.

„Nu îți fie frică” va rămâne o sintagmă goală.

Discutați despre Curaj.

Curajul nu înseamnă că pur și simplu nu ne va mai fi frică. Înseamnă că putem acționa și gândi chiar recunoscând Frica și tot disconfortul cu care această Zmeoaică vine la pachet.

Copiii stau acasă. Ce facem cu ei?

E timpul de trebăluit. Lăsați copiii să lucreze în grădiniță sau pe balcon, să sădească semințe și să le observe, să ude pământul, să își arenjeze biroul, hainele.

E timpul să facă lucrări mari, pe foi multe. Creați o expoziție a desenelor lor, discutați-le. Pictați ascultând muzică clasică sau dansați pe muzica din tinerețea voastră.

Lăsați-i să vă descopere. Povestiți întâmplări arătând poze din liceu și școala generală. Puneți obiecte mici în pungi, turnați apă peste și înghețați-le, obținând bulgări de gheață de spart cu ciocănelul. Faceți ordine cu muzică antrenantă în fundal.

Fiți împreună-împreună în casă în zile cu soare afară. Acum este așa. Și trebuie să fim fexibili și ușor adaptabili. Să ieșim din „șabloane”. Să ieșim din roluri predefinite.

Noi stăpânim emoțiile sau emoțiile ne stăpânesc pe noi?

Perioadele ce abundă în vești contradictorii ne marchează felul în care răspundem, în care ne comportăm, ne marchează deciziile pe termen lung sau pe termen scurt.

Frica, îngrijorarea, vulnerabilitatea ne înconjoară.

Avem voie să le simțim pe toate acestea fără să mimăm o stare de bine, fără să ne blamăm pentru că suntem îndoiți, fără să ne ascundem după pereți falși de putere emoțională.
Ne confruntăm cu emoții dificile, chiar dacă nu ne este afectată sănătatea, nici bunăstarea, nici confortul.

Stres, dezamăgire, disconfort. Cum să ne descurcăm?

E o primăvară atipică. O primăvară cu potențial de „irosită” așa cum se tot pronunță în jur. E stres în jur și inimi schimonosite de îndoială și dezamăgire.
Să alegem să spunem că tot ce e puternic emoțional negativ face parte din viață.

Ca tot ceea ce este puternic emoțional pozitiv.
Disconfortul de acum este doar pentru a întări și pune în lumină binele ce curând va urma.
Să fim curioși, să privim cu larghețe ceea ce ne învăluie, să înțelegem și să acceptăm game largi de emoții.

Să răspundem cu suplețe emoțională avalanșelor de vești și întâmplări, să fim atenți la vocea instinctului nostru.

”- Ionuț, ai avut dreptate. Sunt puțin îndoit de tot ce aflăm zi de zi. Tatăl stă în pragul ușii și zâmbește. Nu știu încă exact cum, însă știu sigur că va fi bine și vom găsi soluții potrivite. Hai să povestim acum despre virusuri, bacterii și cum ne luptăm cu ele. Și apoi îți voi povesti de simpaticul meu profesor de biologie Drăghici care în clasa a VII-a ne-a spus tuturor că…”

Stiți ce? Până la urmă, să fim foarte atenți la binele pitit în spatele răului din fața noastră.