-Mamă dragă, spune Bianca, lângă tine vine mereu atâta lume! Mereu știi să asculți! Cum? Cum știi să o faci?

-Ei bine, lucrurile stau așa: ne place să ne simțim ascultați. Când suntem ascultați cu adevărat, pare că ni se naște sufletul! Este foarte greu să găsim un partener de ascultare cu putere și cu dorință de a o face plenar. A asculta nu e un lucru simplu.

 

Ce înseamnă a asculta:

A asculta înseamnă a-ți privi cu mare atenție interlocutorul: te conectezi la acesta, te întorci cu tot corpul spre el, îl privești în ochi, îi dai de înțeles că asculți tot ce spune, aprobându-l prin elemente ale non-verbalului sau prin interjecții rostite, în răstimpuri. Privirea ta, ațintită asupra lui, transmite dorință de comunicare, interes, respect, transmite o atenție umplută-ochi cu bunăvoință. ,,Sunt aici pentru tine” -este un gând transmis prin postura corpului: ușor aplecat în față, cu o gestică reținută, cu o mimică în concordanță cu trăirile celui ce povestește. Aprobă ocazional spusele celui ce își pune sufletul pe tavă și lasă-l să simtă prin asta că ești deschis dialogului, că te interesează șirul poveștii și că sentimentele și frământările lui nu te lasă rece.

 

Dăruiește empatie atunci când asculți

Caută să îi arăți interlocutorului că te identifici cu sentimentele lui, că încerci să vezi motivația, durerea, punctul lui de vedere, bucuria și tot ceea ce aduce lumea asta mare prin bucata lui de sticlă colorată. Caută să dăruiești o atitudine înțelegătoare: nu judeca, nu interpreta, nu critica, nu bagateliza, nu devaloriza, nu acuza și nici nu da sfaturi dacă ele nu au fost cerute; nu folosi contra-argumente, nu aduce în prim plan propriile trăiri și experiențe chiar dacă în povestiri tocmai recunoști similitudini cu situații în care te-ai aflat. Fii blând în răspunsuri, sincer, respectuos.

 

 

A asculta? O dovadă de dragoste pentru semeni!

Încearcă doar să înțelegi. Încearcă să simți semnificația profundă a cuvintelor, gesturilor, privirilor. Calitatea de bun ascultător este un atribut special al unui om. Este o însușire pe care poți să ți-o cizelezi în timp, fiind o dovadă de dragoste pentru semeni. Relaționarea cu ceilalți își primește valoarea din valul ce o cuprinde și care își ia izvorul din puterea noastră de a ne dovedi buni ascultători.

Ascultarea activă are valențe de adevărată minune atunci când este dăruită așa cum trebuie. Fii prezent în discuțiile cu ceilalți; lasă-ți interlocutorii să își ducă ideile până la capăt, nu interveni cu propriile tale păreri, abține-te să pui pe masă sfaturi nesolicitate. Ascultarea plină de superficialitate este ceea ce vedem, din păcate, tot mai des, în jurul nostru: vorbim unii peste alții, ne pierdem rapid răbdarea în actul de ascultare, înțelegem lucrurile prin prisma felului nostru de a fi și de a trăi și evităm să simțim totul prin ceea ce simte cel ce îi suntem tovarăș.

Bianca a înțeles așa: Ascultarea activă (cu A mare), prin atitudinea pe care o cere de la orice bun și dedicat ascultător, permite dezamorsări în posibile conflicte, depășirea unor bariere ce păreau de netrecut, stabilirea unor relații pozitive, puternice cu ceilalți.

Merită să ne străduim să devenim buni ascultători, nu-i așa?

 

 

25 – 27 iunie 2021, între orele 10.00 şi 18.00

 

Muzeul Național al Țăranului Român vă aşteaptă la prima ediţie a târgului ARTIȘTI și ARTIZANI la MNȚR, organizat de vineri, 25 până duminică, 27 iunie 2021, între orele 10 dimineaţa şi 6 seara.

La târg vor fi prezenţi artişti şi artizani care prin arta lor contribuie la recuperarea și revitalizarea meștesugurilor tradiționale incluzând revalorificari contemporane ale acestora.

Veţi putea admira şi târgui lucruri frumoase, realizate după vechi tehnici şi meşteşuguri aproape uitate: vase din ceramică, mobilier pictat, obiecte din lemn, podoabe din sticlă sau din ceramică, bijuterii din argint, fel de fel de jucării, icoane pe sticlă sau pe glajă, gravuri, picturi, ţesături, dar şi decoraţiuni din lavandă.

De asemenea, nu va lipsi oferta gastronomică care va fi asigurată de producători tradiționali. Aceștia vor aduce spre vânzare: miere, prăjituri de casă, ceaiuri, cozonaci şi turtă dulce.

 

Prețul biletului de intrare la târg: adulți – 8 lei; pensionari – 4 lei; elevi și studenți, posesori ai cardului Euro 26, în vârstă de până la 30 de ani, persoanele adulte cu handicap mediu sau ușor – 2 lei

 

Curatori: Simona Hobincu şi Oana Constantin

Originar din Valea Vișeului, județul Maramureș, Nicolae a copilărit în ambianța frumosului. Bunicul, cantor la strana bisericii, îi spunea tot felul de povești, iar într-o bună zi, i-a mărturisit că s-ar bucura foarte mult dacă nepotul ar lua calea preoției. Cu timpul, junele a crescut, și-a făcut bagajul și a luat calea Bucureștiului, unde a studiat Seminarul și Facultatea de Teologie. A fost pentru scurtă vreme preot de spital, însă pronia avea alte planuri cu el. În anul 2001, soția, medic de profesie, a primit o invitație de a lucra în SUA, iar misiunea își schimba datele. Pe tărâm american a ridicat o biserică, a închegat o comunitate, le este permanent alături și se îngrijește ca tinerii să-și cunoască credința și rădăcinile. Astăzi, ne întâlnim cu părintele Nicolae Clempuș, slujitor la Biserica Ortodoxă Sfânta Maria din Atlanta și vedem cum a luat naștere această comunitate, cu ce provocări se confruntă românii de peste ocean și ce proiecte pregătesc pentru viitor.

 

Interviul pe scurt:

  • Nebănuite sunt cărările Domnului: “Acești oameni s-au gândit să facă o altă misiune românească în zona lor și căutau un preot. Au luat legătura cu cei de la arhiepiscopie, nu au găsit pe nimeni și atunci m-am nimerit eu. Prima slujbă am făcut-o în decembrie 2001 cu câteva zile înainte de Crăciun, la care au participat maxim zece oameni.”
  • Tinerii și biserica în America: “Am încercat să-i ținem pe tineri lângă biserică prin educație religioasă, prin tabere, seri de film, festivaluri românești. Din 2003 avem câte două ediții pe an în care tinerii cunosc muzica tradițională, dansurile. Mereu am avut un grup de dans pentru cei mici și pentru cei mari. Prin aceste manifestări care țin de cultura și identitatea noastră încercăm să-i câștigăm pe tineri.”
  • Biserica văzută ca un sat românesc: “Noi nu am separat partea de slujire liturgică de latura practică a bisericii, de cotidian. După slujbă oamenii stau la o cafea, stau la picnic, socializează, dar toate acestea se întâmplă în curtea bisericii și astfel biserica devine o punte de legătură. Putem spune că suntem un sat românesc, unde ne cunoaștem unii pe alții. Este metoda noastră de viețuire, dar și de supraviețuire.”

 

Biserica Ortodoxă Sfânta Maria din Atlanta

 

Din Valea Vișeului și până-n SUA, nu-i decât un pas

Mai sunt doar cinci minute până când acele ceasului vor indica ora 20:00, ora României. Pe cealaltă parte a globului, la mii de kilometri distanță, se află părintele Nicolae Clempuș, pregătit să facem cunoștință. Țârâie telefonul! Odată, de două ori, iar când mă pregăteam să contabilizez al treilea semnal sonor, vocea părintelui se face imediat auzită. Primele minute, le dedicăm formulelor clasice de prezentare. După care, jovialitatea maramureșeanului își face simțită prezența. Iscoditor din fire, vreau să aflu ce l-a determinat s-o apuce pe calea celor sfinte. “Bunicul meu a fost un om al bisericii. Cânta la strană, avea foarte multe cărți bisericești. Printre poveștile pe care mi le spunea, a zis că ar fi foarte bucuros dacă eu aș ajunge preot, iar fratele meu profesor. Cumva ideea de preoție mi-a inspirat-o chiar el. Ulterior, am simțit și chemarea, după care au urmat pași în această direcție. Când s-a pus problema unde să merg la liceu, tata a zis că am la dispoziție două variante: fie urmez un liceu la Sighet, și fac naveta, fie merg la Seminarul Teologic din București”, povestește părintele Nicolae pentru Matricea Românească.

 

,,Sincer să fiu, nu m-am gândit niciodată că o să ajung în America!”

 

Cu un bagaj de vise și multă ambiție, tânărul a luat drumul Capitalei.  Aici, destinul i-a scos în cale oameni care l-au construit, o soție devotată, iar pe când era în anul patru la Facultatea de Teologie a primit harul preoției. Ce a urmat după? “Vreme de un an și jumătate am fost preot de spital. Soția mea a terminat medicina și făcea stagiul la câteva spitale din București. Sincer să fiu, nu m-am gândit niciodată că o să ajung în America! Era prin 2001 când fratele soției a spus că ar fi bine să venim în SUA. Cum era firesc, mi-am urmat soția, și am zis că o să fac misiune acolo”, spune părintele.

 

 

Cum se naște o comunitate peste ocean

Adaptarea în societatea americană nu a reprezentat cea mai mare provocare. Altele erau neajunsurile. Pentru început, părintele s-a dus la cea mai apropiată biserică românească. A urmat o serie de întâlniri cu patru familii care locuiau destul de departe de această biserică. Atunci le-a venit ideea. “Acești oameni s-au gândit să facă o altă misiune românească în zona lor și căutau un preot. Au luat legătura cu cei de la arhiepiscopie, nu au găsit pe nimeni și atunci m-am nimerit eu. Prima slujbă am făcut-o în decembrie 2001 cu câteva zile înainte de Crăciun, la care au participat maxim zece oameni. Ulterior, m-am dus la mitropolitul grec de aici și i-am spus că am venit din România, că vrem să facem o biserică românească și ne-a dat o capelă, unde fusese prima lor biserică. Nu aveam nici curent, făceam slujba la lumânări, exact ca în primele secole creștine. Am slujit acolo timp de trei ani de zile. Veniseră atât de mulți oameni, încât a trebuit să ne mutăm într-un loc mai mare. Cu eforturi, am închiriat o încăpere de la o biserică catolică, am stat acolo încă trei ani, locul devenise neîncăpător, și am început să ne facem planuri pentru a ne construi propria noastră biserică”, își amintește părintele Nicolae Clempuș.

 

,,Abia în 2011 am terminat cu totul, iar cu două săptămâni înainte de sfințire am avut un mare necaz”

 

Ridicarea unei biserici pe pământ străin, nu este deloc un lucru ușor. Prețurile terenurilor sunt foarte ridicate, ca să nu mai zic de materialele de construcție, și alte lucruri de genul. Dar Dumnezeu a lucrat tainic și așa s-au strâns oamenii care au ridicat o nouă biserică. “La un moment dat, un român care era stabilit de ceva vreme aici, a zis că vrea să ne întâlnim. Când am ajuns la adresa indicată am dat de o pădure și a zis că în acel loc vom construi biserica. Ne-a donat o bucată de pământ, iar noi ne-am pus pe făcut planul. Biserica a fost ridicată în anul 2008, dar nu era complet finisată. Abia în 2011 am terminat cu totul, iar cu două săptămâni înainte de sfințire am avut un mare necaz. Un scurt circuit la o priză a dus la declanșarea unui incendiu care a distrus aproape totul. Ne-am apucat să refacem biserica, și după câteva luni am făcut și sfințirea”, rememorează părintele.

 

Tradiție și voie bună la Festivalul Românesc al parohiei

 

We Are Young in  America

În cei douăzeci de ani de existență, comunitatea a evoluat de la 5-6 familii, până la 200. Creșterea a fost în tandem cu evoluția comunităților de români din SUA. “Dacă e să mă gândesc la evoluția comunității, de la primele Sfinte Liturghii și până acum, pot spune că un singur lucru m-a cutremurat, dar în sens bun. M-am întâlnit cu primul băiat pe care l-am botezat la începutul misiunii noastre, acum are 19 ani, și mi-am dat seama cât de repede a trecut timpul. Deci avem o generație pe care am crescut-o în biserică. Copiii care au fost botezați de-a lungul timpului sunt gata să se integreze în comunitate și să preia funcții pentru că avem nevoie de lideri în comunitate.”

 

,,Avem o generație pe care am crescut-o în biserică”

 

Pe lângă misiunea de la biserică, părintele activează și în cadrul Organizației de Tineret ROYA. “Copiii când sunt mici vin la biserică aduși de părinții lor, dar când ajung la vârsta adolescenței se produce o ruptură. Atunci încep să se raporteze la biserică ca la un loc al părinților. Prin taberele și discuțiile pe care le am cu tinerii încerc să fac această legătură, și să nu mai existe o ruptură între biserica părinților și biserica lor. Apoi, copiii și tinerii care merg la școlă vorbesc limba engleză, se obișnuiesc cu ea, și când ajung adolescenți nu mai pot lega o frază în română. Când vine vorba de Sfânta Liturghie nu înțeleg nimic și am încercat prin întâlnirile cu ei să le explic și să le arăt că biserica este a lor. Că avem o deschidere către limba engleză, ca ei să se integreze în comunitate. Am încercat să-i ținem pe tineri lângă biserică prin educație religioasă, prin tabere, seri de film, festivaluri românești. Din 2003 avem câte două ediții pe an în care tinerii cunosc muzica tradițională, dansurile. Mereu am avut un grup de dans pentru cei mici și pentru cei mari. Prin aceste manifestări care țin de cultura și identitatea noastră încercăm să-i câștigăm pe tineri”, spune părintele.

 

Stadiul actual al sălii sociale

 

Biserica în SUA, o familie extinsă

Misiunea părintelui Nicolae Clempuș se desfășoară într-un mozaic religios, în care denominațiunile protestante și neoprotestante sunt la tot pasul. De când slujește în Atlanta, părintele a botezat americani get beget, care au fost furați de frumusețea și profunzimea Ortodoxiei. După câte mi-a povestit, observ că biserica în America, este mai mult decât un spațiu în care te rogi, bați mătănii și aprinzi lumânări. “Pentru majoritatea oamenilor de aici, biserica este o prezență activă în viața lor. Când zic biserică, mă includ și pe mine ca reprezentant al ei. Eu sunt chemat la foarte multe activități în timpul săptămânii. Dacă cineva are o zi de naștere, este o mare bucurie ca în mijlocul lor să fie și preotul. Am amintit un moment vesel, dar foarte mulți oameni au nevoie de biserică atunci când trec prin momente de suferință. Fie că sunt în vacanță sau în alt loc, telefonul meu este deschis și răspund cu bucurie oamenilor. Prietenii mei americani spun că după o anumită oră trebuie să lași telefonul de o parte, nu mai răspunzi ca să ai timp de familie. Pentru mine preoția nu este un job, nu e o meserie, ci o misiune. De curând, am avut o doamnă care este văduvă și care a fost internată în spital cu covid. Când a fost externată și a trebuit să stea cu oxigen, am făcut un plan prin care să-i aducem hrană caldă de trei ori pe zi. M-a impresionat implicarea oamenilor, așa că am făcut un orar în care timp de 3-4 săptămâni doamna aceasta a primit hrană cladă. Pentru oamenii de aici asta este biserica. Ei nu sunt detașați de viața comunității, ci se simt implicați în acest corp unitar. Noi nu am separat partea de slujire liturgică de latura practică a bisericii, de cotidian. După slujbă oamenii stau la o cafea, stau la picnic, socializează, dar toate acestea se întâmplă în curtea bisericii și astfel biserica devine o punte de legătură. Putem spune că suntem un sat românesc, unde ne cunoaștem unii pe alții. Este metoda noastră de supraviețuire, dar și de viețuire.”

 

,,Pentru mine preoția nu este un job, nu e o meserie, ci o misiune”

 

Când credeam că le-am auzit pe toate, că nimic nu mă mai poate surprinde, părintele Nicolae deschide un alt subiect și îmi povestește de un proiect în plină desfășurare. “Având numai biserica, o sală micuță și o bucătărie, am pus la cale construcția unei săli sociale, unde oamenii vor avea posibilitatea ca după o nuntă sau botez, să facă o petrecere. Separat, vom avea câteva clase de religie pe diferite categorii de vârstă. Anul trecut în august, am început construcția, iar după un an de zile sala este în picioare, am acoperit-o și lucrăm la partea de interioare. Tot acest proiect este făcut din donațiile credincioșilor, iar ajutoarele vin prin diferite mijloace precum Paypal, on-line pe website-ul bisericii, etc. Centralizăm toate donațiile, se face o listă și nimeni nu este uitat. Deja avem o carte întreagă cu oamenii care au donat și vrem ca ei să rămână pomeniți în parohia noastră. Toate acestea nu le facem spre lauda noastră, ci ca mărturie pentru cei care vor veni după noi. Să-și aducă aminte de sacrificiul nostru. Noi vom pleca din lumea aceasta, dar lăsăm în urmă faptele noastre”, conchide părintele Nicolae Clempuș.

 

 

Proaspăt absolvent al Facultății de Drept și Științe politice, Emil debutează ca stagiar în cancelariile avocațiale, unde prinde tainele acestei meserii. În ianuarie 1912 devine doctor în științe juridice al Universității din Cluj, urmând ca peste un an de zile să obțină dreptul de liberă practică. Se implică în cadrul despărțământului ASTREI din Târnăveni, susține Reuniunea femeilor Greco-catolice și Ortodoxe, iar pe lângă acestea tipărește prima gazetă în limba română din comitat. Alături de alți fruntași români, pune la cale componența Comitetului Național Român, ca în cele din urmă să fie delegat ca reprezentant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Pentru întreaga activitate este decorat cu Ordinul Coroana României în grad de Comandor, Ordinul Coroana României în grad de Ofițer, Medalia Bărbăție și Credință clasa I, Medalia Meritul Comercial și Industrial clasa I.

 

Debutul unei cariere de succes

Se pomenește în această lume pe 30 ianuarie 1887, în satul Șilea din județul Alba. Vasile și Carolina Folea abia își încăpeau în piele de bucurie. Când se mai înzdrăvenește, junele urmează școala primară în localitatea natală, apoi merge la Gimnaziul superior Greco-catolic din Blaj. Ajuns printre fruntașii din clasă, este recompensat cu două burse, una din partea Fundației “Vanceana”, iar cealaltă de la Societatea “Trasilvania“. Tot acum este ales președinte al “Societății de lectură a tinerimii studioase” constituită în cadrul Gimnaziului. După absolvire, își îndreaptă pașii către Facultatea de Drept și Științe politice din cadrul Universității “Ferencz József” din Budapesta, unde pe toată durata studiilor a fost bursier al Fundației “Alexandru Șterca Șuluțiu”.

Odată ajuns absolvent, Emil își începe stagiatura, depunându-și censura de avocat la Tabla Regească din Târgu Mureș. În ianuarie 1912 devine doctor în științe juridice al Universității din Cluj. Un an mai târziu este uns avocat cu acte în regulă stabilindu-se definitiv la Trânăveni, unde își deschide propriul birou.

 

Lupta pe mai multe fronturi

Urmând exemplul avocaților emblematici ai României, se avântă în tumultul vieții politice, economice și culturale din acele timpuri. Devine membru activ al despărțământului ASTREI din Târnăveni, susține Reuniunea femeilor Greco-catolice și Ortodoxe din comitat, iar din 1910 alături de avocatul Romul Boilă, pune bazele primei gazete în limba română din comitat  intitulată “Românul târnăvean”, interzisă odată cu declanșarea primei conflagrații mondiale.

Evenimentele din toamna lui 1918, îl găsesc lucrând cot la cot alături de ceilalți fruntași ai românilor. La 1 noiembrie participă la ședința care avea drept scop alcătuirea Comitetului Național Român, iar peste câteva zile figurează printre organizatorii adunării populare de la Târnăveni la care au luat parte reprezentanți ai comunelor învecinate. Prin acțiunile sale, a câștigat pe loc încrederea adunării electorale din circumscripția Bălăușeni, care a decis într-un final să-l delege la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.

 

În plină ascensiune politică

Ulterior momentului Marii Uniri, va fi ales în funcția de subprefect al județului Târnava Mare, demnitate pe care o deține până în noiembrie 1920, când face pasul, pentru scurtă vreme ce-i drept, către fotoliul de prefect. Iese din Partidul Național Român alături de alți paisprezece membri și devine artizanul organizației județene PNL, fiind pe rând președinte, apoi secretar general. Portofoliul politic al avocatului Folea se întregește cu două mandate de deputat, primul la alegerile din 1927, iar cel de-al doilea în legislatura 1934-1937. Dar asta nu e tot. După finalul ultimului mandat, țintește un post de senator, de care nu se poate bucura din pricina dizolvării Parlamentului.

Din anul 1923 va luat inițiativa constituirii Societății “Invalizii de război” în județul Târnava Mică și Alba Inferioară, asigurând preşedinţia ambelor structuri. Pasionat al condeiului, va pune pe picioare ziarul liberal “Târnava. Foaie, politică, socială și națională” (1937-1938) ocupând postul de redactor. În paralel, continuă să pledeze fără cusur în orașul Târnăveni. Pentru întreaga activitate este decorat cu Ordinul Coroana României în grad de Comandor, Ordinul Coroana României în grad de Ofițer, Medalia Bărbăție și Credință clasa I, Medalia Meritul Comercial și Industrial clasa I. După o viață închinată libertății și demnității poporului român, avocatul Emil Folea pleacă din această lume pe 21 mai 1943.

 

Surse: Biblioteca Digitală BCU Cluj;

 

Între principalii săvârșitori de minuni dintre ucenicii Mântuitorului Iisus Hristos se numără Sfinții Apostoli Petru și Pavel, prăznuiți împreună de către Biserica creștină în data de 29 iunie. Cu toate cǎ amândoi sunt evrei ca origine, Petru provine dintr-un mediu pur, tradiționalist iudaic, din micul oraș al Betsaidei Galileii, pe când Pavel se naște în mediul cosmopolit, elenizat al Tarsului cilician. Unul dintre aspectele care va determina cele mai puternice diferende intre cei doi va fi educația : pe când Pavel, care era dupǎ lege fariseu, se bucura de toate privilegiile unui tânǎr cu stare, ajungând pânǎ la școala faimosului rabin Gamaliel, Petru, un simplu pescar, nevoit sǎ-și câștige existența prin truda mâinilor sale, posedă numai niște cunoștințe sumare, cǎutând doar sǎ pǎzeascǎ Legea lui Moise și sǎ îndeplineascǎ ritualurile iudaice[1].

In fond, aceastǎ deosebire între originile și educația celor doi Apostoli vor determina orientările lor inițial diferite, Petru, apostolul iudeilor, așa cum îl numește Pavel în Epistola cǎtre Galateni, neacceptându-i dintru început pe pǎgâni în comunitatea creștinǎ, fǎrǎ îndeplinirea ceremonialului iudaic, în timp ce viziunea Apostolului neamurilor era mult mai largǎ, fiind acceptatǎ ulterior și de cǎtre mai vârstnicul sǎu coleg de slujire[2].

In schimb, spre deosebire de Pavel, care nu L-a cunoscut în trup pe Mântuitorul Hristos, Sfântul Petru este al doilea dintre ucenicii chemați de Iisus la propovǎduire, dupǎ fratele sǎu Andrei, supranumit cel întâi chemat. Pescarul de pe Marea Galileii ori lacul Ghenizaret, cum i se mai spunea, care muncea din greu pentru a-și întreține familia și pe bǎtrânul sǎu tatǎ, Iona, primește cu brațele deschise învǎțǎtura Mântuitorului Hristos, dupǎ ce Acesta îi este dezvǎluit de cǎtre Andrei, care îi spune: „Am gǎsit pe Mesia, Care se tâlcuiește Hristos”. De cum l-a vazut, Iisus i-a schimbat numele din Simon în arameanul Chefa, în latinǎ Petru, ce se tâlcuiește piatrǎ. Investitura simbolicǎ și-o va primi el în urma minunii sǎvârșite de cǎtre Fiul lui Dumnezeu Cel Întrupat pe Marea Galileii, când pescarii neprinzând nimic o noapte întreagǎ, Hristos le-a cerut sǎ mai arunce odatǎ nǎvoadele, pe care apoi nu le-au mai putut ridica de mulțimea peștilor. Atunci când Petru, convingându-se cǎ are alaturi pe Dumnezeu fǎcut Om, I-a spus, înspǎimântat: „Pleacǎ de la mine, Doamne, cǎci sunt om pǎcǎtos, Iisus i-a zis: „Vino dupǎ Mine și te voi face pescar de oameni[3].

De asemenea, tot Petru este cel care, în numele tuturor celor 12 Apostoli adunați în jurul Mântuitorului, face mǎrturisirea de credințǎ, când la întrebarea: „Cine cred ei că sunt Eu?” a rǎspuns: „Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu”. La acest rǎspuns Domnul a spus urmǎtoarele cuvinte: „Fericit ești, Simone, fiul lui Iona, cǎci nu trup și sânge ți-a descoperit tie aceasta, ci Tatǎl Meu Cel din ceruri. Si Eu îți zic ție cǎ tu ești Petru și pe aceasta piatrǎ voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui”. Aceste cuvinte ale Mântuitorului nu reprezintǎ un primat al lui Petru în rândul celorlalți Apostoli, piatra la care face referire Hristos fiind de fapt mǎrturisirea de credințǎ comunǎ a celor 12 ucenici ai Sǎi[4].

In fine, Petru face parte dintre puținii însoțitori ai Mântuitorului care asistǎ la minunea Schimbǎrii la Fațǎ a Domnului pe muntele Tabor și care, deși s-a lepǎdat de trei ori de Hristos în timpul Patimilor, a fost primul dintre ucenici cǎruia i s-a vestit minunata Inviere, fiind apoi reinstituit în taina apostolatului de cǎtre Iisus Cel Inviat[5].

Sfântul Apostol Pavel nu a avut putința de a cunoaște personal toate aceste evenimente și minuni. Nǎscut în jurul anilor 12-13 d. Hr., el se ocupa probabil încǎ de studiul Scripturii în momentul Morții și Învierii Mântuitorului. Cu toate acestea, lipsa acestor experiențe personale și înclinația inițialǎ de a-i prigoni pe creștini nu au constituit o piedicǎ în deplinǎ convertire a Apostolului neamurilor, sǎvârșitǎ în chip minunat pe drumul cǎtre Damasc, așa cum vom vedea în episodul urmǎtor[6].

Sfântul Apostol Pavel nu a avut așadar ocazia sǎ-L cunoascǎ în trup pe Mântuitorul Hristos. Aceastǎ afirmație este întǎritǎ de caracterul sǎu impresionabil, care nu i-ar fi îngǎduit sǎ rǎmână impasibil la Patimile Domnului, dacǎ ar fi fost martor, nici nu i-ar fi permis sǎ-i mai prigoneascǎ dupa aceea pe creștini. O dovadǎ în plus cǎ Saul din Tars nu L-a cunoscut pe omul Iisus Hristos este aceea cǎ, atunci când Mantuitorul i se aratǎ pe drumul Damascului, el întreaba: Cine ești, Doamne?

Cu toate cǎ Pavel însuși afirmǎ cǎ ar fi crescut la Ierusalim, în școala rabinului Gamaliel, acest lucru trebuie sǎ se fi petrecut mai înainte de venirea lui Hristos în Orașul Sfânt, moment la care Pavel se va fi întors deja în Tarsul natal. Aici el își va exercita autoritatea rabinicǎ dobânditǎ, participând la discuții și cuvântând în sinagogǎ, ori chiar intreținând dezbateri cu filosofii pǎgâni din oraș. De asemenea, deoarece îndeletnicirea de rabin nu era remuneratǎ, înțelepciunea acestora fiind oferitǎ gratis, Saul a lucrat și ca alcǎtuitor de corturi, pentru a-și câștiga existența și a nu constitui o povarǎ pentru cineva. Industria confecționǎrii de corturi era dezvoltatǎ în orașul sǎu natal, specializat în producția pânzelor din pǎr de caprǎ, iar rolul efectiv al viitorului Apostol trebuie sǎ se fi asemǎnat celui al unui croitor din zilele noastre[7].

Chiar dacǎ maestrul său spiritual, Gamaliel, cel numit de cǎtre evrei cu titlul de suprem respect Rabban, adicǎ învǎțǎtorul nostru, se arǎtase întotdeauna tolerant atât fațǎ de pǎgânii greco-romani, cât și fațǎ de adepții noi religii creștine, Pavel nu a împǎrtǎșit inițial liberalismul profesorului sǎu. Aceasta este, în opinia Pǎrintelui Grigorie Marcu, dovada unui om de geniu, care nu urmeazǎ exact niciun model, ci le preia din trǎsǎturi trecându-le prin propriu-i filtru critic.

Așadar, inițial Saul s-a dovedit a fi un prigonitor feroce al tinerei Biserici creștine. Unul dintre ucenicii lui Hristos care s-au confruntat cu el a fost Sfântul Arhidiacon Ștefan, la a cǎrui lapidare tânǎrul fariseu a luat parte aprobând fapta iudeilor și pǎzindu-le hainele celor ce duceau aceastǎ crimǎ la îndeplinire. Ulterior, dupǎ martiriul Sfântului Ștefan, persecuția împotriva creștinilor s-a generalizat în întreg Ierusalimul, dobândind un caracter organizat odatǎ ce Sinedriul s-a implicat în coordonarea ei. Acest lucru a determinat un exod în masǎ al creștinilor spre regiunile învecinate, cum erau Iudeea și Samaria, ori chiar mai departe, pânǎ la Damasc, la 225 de kilometri de Ierusalim. Autoritǎțile romane și în spețǎ procuratorul Pontius Pilatus, aflat încǎ în funcție la acea datǎ, s-au arǎtat impasibile în fața acestor agitații, care nu amenințau în niciun fel autoritatea imperialǎ în provincie, luând pur si simplu partea celui mai puternic, adicǎ a evreilor[8].

Aflat în fruntea unei cete de persecutori înarmați, Saul obține permisiunea Sinedriului de a merge asupra creștinilor din Damasc, care formaserǎ aici o comunitate puternicǎ. Pe parcursul acestui drum care dura la acea vreme în jur de 6-7 zile, a avut loc minunea soldatǎ cu convertirea celui care va deveni vas ales al Domnului și principalul propagator al învǎțǎturilor Sale în rândul pǎgânilor. Mântuitorul Hristos Insuși i S-a înfǎțisat lui Saul într-o lumină puternicǎ, ce i-a orbit pe însotițorii sǎi, iar pe el l-a facut sǎ cadǎ la pǎmânt. La întrebarea lui Saul: Cine ești, Doamne?, Hristos i-a răspuns: Eu sunt Iisus, pe Care tu Îl prigonești. Greu îți este sǎ izbești cu piciorul în țepușǎ? și i-a poruncit sǎ intre în cetate, unde i se va arǎta ce trebuie sǎ facǎ. Orbit în continuare, Saul a fost ridicat de însoțitorii sǎi și dus la Damasc, în casa unui evreu pe nume Iuda. Aici a venit la el dupǎ trei zile episcopul metropolei siriene, Sfântul Mucenic Anania, vestit la rându-i de Mântuitorul despre prezența fostului prigonitor în orașul sǎu, prin cuvintele: Mergi și îl boteazǎ, fiindcǎ acesta Îmi este vas ales ca sǎ poarte numele Meu înaintea neamurilor și a regilor și a fiilor lui Israel; cǎci Eu îi voi arata câte trebuie sǎ pǎtimeascǎ pentru numele Meu[9].

Astfel, în urma minunii de pe drumul Damascului și a Sfântului Botez primit din mâinile Sfântului Anania, fariseul Saul din Tars devenea Apostolul Pavel, gura Domnului, cel care va vesti bucuria mântuirii în întreg cuprinsul Imperiului Roman.

În urma convertirii de pe drumul Damascului, fariseul Saul din primește botezul din mâinile Sfântului Mucenic Anania, fiind de atunci numit Pavel. Traducerea acestui nume din limba greacǎ este cel mic, și face cel mai probabil referire la discrepanța ce exista între înfǎțișarea umilǎ a Sfântului Pavel și uriașa sa personalitate. In textul scripturistic nu existǎ multe mențiuni referitoare la aspectul exterior al Apostolului neamurilor, Pavel însusi nespunând despre sine decât cǎ alcǎtuirea trupului sǎu este slabǎ. Mai multe detalii dǎ o scriere apocrifǎ din secolul II, intitulatǎ Faptele Sfântului Pavel și ale Teclei, însǎ nu putem pune baza pe relatǎrile de aici, al cǎror autor nu a fost contemporan al marelui apostol. Cert este, așa cum spune însuși Pavel, cǎ puterea sa în slǎbiciune se desǎvârșește – un om care a putut sǎ îndure bǎtǎi, cǎlǎtorii lungi, detenții și privațiuni în numele Mântuitorului Hristos, are fǎrǎ îndoialǎ o voințǎ de fier[10].

Încǎ o încercare pentru firavul propovǎduitor al credinței creștine a constituit-o boala de care suferea, despre care face o mențiune în Epistola a II-a cǎtre Corinteni, la capitolul VII, spunând cǎ: spre a nu mǎ mândri cu mulțimea descoperirilor, mi s-a dat un ghimpe în trup, un înger al satanei. Cercetǎtorii au dezbǎtut îndelung acest subiect, majoritatea cǎzând de acord cǎ Sfântul Pavel suferea de febrǎ palustrǎ, boalǎ nevindecabilǎ pe deplin, ce se manifesta prin puternice dureri de cap, erupții cutanate și deliruri nocturne. Această afecțiune, ce nu l-a împiedicat sǎ-și ducǎ pânǎ la capǎt apostolia, este încǎ o dovadă a credinței nestrǎmutate și a robustimii tarsiotului[11].

Pavel nu si-a început imediat dupǎ Botez misiunea de propovǎduire. Aflând evreii din Damasc cǎ trecuse la creștinism , au dorit sǎ-l ucidǎ, noul convertit fiind scǎpat de cǎtre ucenicii Sfântului Anania, care l-au scos afarǎ din oraș coborându-l într-un coș, de la o fereastrǎ de pe ziduri. Conștient cǎ ura iudeilor îl va urmǎri și înafara Damascului, Pavel a ales sǎ se retragǎ timp de trei ani în Arabia, pânǎ ce atenția prigonitorilor se va fi îndreptat în altǎ parte.

Întors din pustiul sudic, el va merge la Ierusalim, spre a cunoaște comunitatea creștinǎ de acolo, condusǎ de cǎtre Sfântul Apostol Iacob, ruda Domnului, și pe Apostoli, în fruntea cǎrora se afla Petru. Chiar dacǎ memoria faptelor sale din trecut a fǎcut ca Pavel sǎ fie primit inițial cu reticiențǎ, mǎrturiile despre schimbarea produsǎ în sufletul sǎu, date de unii apropiați precum levitul cipriot Barnaba, care îi fusese coleg la școala lui Gamaliel, au fǎcut sǎ fie în cele din urmǎ bine primit în rândurile ucenicilor[12].

In timpul șederii la Ierusalim, lui Pavel i se reveleazǎ adevarata sa misiune, tot prin vocea Domnului, care i se adreseazǎ pe când se afla în Templu, spunându-i sǎ iasǎ din cetate și sǎ meargǎ departe, pentru a vesti noua credințǎ neamurilor, adicǎ pǎgânilor din cadrul Imperiului Roman. Inițial, el se va întoarce în orașul sǎu natal, unde-și va începe propovǎduirea, dupǎ care va fi luat de Barnaba și adus în Antiohia Siriei, care va deveni de atunci încolo centrul acțiunilor sale misionare. Activitatea misionarǎ pe care cei doi apostoli o desfǎșoarǎ în principala metropolǎ a Siriei duce la formarea unei puternice comunitǎți creștine, ceea ce provoacǎ bucuria Bisericii din Ierusalim. Pronia divină îi va face însǎ sǎ pǎrǎseascǎ și acest oraș, Duhul Sfânt grǎindu-le bǎtrânilor comunitǎții și spunându-le: Osebiți-Mi pe Barnaba și Saul, pentru lucrul la care i-am chemat. Astfel, cei doi pornesc în ceea ce avea sǎ fie prima cǎlǎtorie misionarǎ din cele trei ale Apostolului neamurilor, în urma cǎrora religia creștinǎ avea sǎ se rǎspândeascǎ pe întreg cuprinsul lumii cunoscute la vremea aceea[13].

Punctul central al activitǎții Sfântului Apostol Pavel îl reprezintǎ fǎrǎ îndoialǎ cele trei cǎlǎtorii misionare ale sale, întreprinse într-un interval de 13 ani, în urma cǎrora religia creștinǎ a fost propagatǎ în cadrul comunitǎților pǎgâne greco-romane și microasiatice.

Prima cǎlǎtorie misionarǎ, care s-a desfǎșurat între anii 45 și 49, a avut ca punct de plecare orașul Antiohiei din Siria, centrul activitǎții de propovǎduire a Apostolului. Ca însoțitor Pavel l-a avut pe prietenul sǎu Barnaba, iar traseul urmat a fost urmǎtorul: mergând mai întâi în portul Seleuciei, cei doi se îmbarcǎ spre insula Cipru, ajungând în orașul Salamina. Ulterior, ei merg în capitala insulei, Pafos, unde poartǎ o discuție cu guvernatorul roman, Sergius Paulus, un om cult care a ascultat binevoitor învǎțǎturile pe care aceștia le propovǎduiau. Pǎrǎsind apoi insula, ei au intrat pe teritoriul Asiei Mici, trecând prin provincia Pamfiliei, cu reședința la Perga, și prin Antiohia Pisidiei. În acest oraș a avut loc un prim conflict cu comunitatea evreiascǎ, care i-a silit pe cei doi sǎ pǎrǎseascǎ cetatea și sǎ meargǎ spre Iconium, în centrul platoului anatolian. Nici aici însǎ nu vor avea parte de o primire mai bunǎ, deși reușesc sǎ converteascǎ mai mulți locuitori, cum era fecioara Tecla, motiv pentru care pornesc spre provincia Licaoniei, unde cerceteazǎ cetǎțile Listra și Derbe. Fiind ulterior chemați la Ierusalim, cei doi revin în Antiohia, dupǎ care iau drumul Orașului Sfânt[14].


[1] Pr. Ioan Mircea, Dicționar al Noului Testament, p. 378.

[2] Viețile Sfinților Apostoli, Ed. Sofia, București, 2002, p. 34.

[3] Alain Decaux, Viața Sfântului Pavel, Ed. Humanitas, București, 2007, p. 54.

[4] Pr. Ioan Mircea, Dicționar al Noului Testament, p. 378.

[5] Viețile Sfinților Apostoli, p. 38.

[6] Viețile Sfinților Apostoli, p. 39.

[7] Pr. Ioan Mircea, Dicționar al Noului Testament, p. 379.

[8] Pr. Ioan Mircea, Dicționar al Noului Testament, p. 379.

[9] Alain Decaux, Viața Sfântului Pavel, p. 66.

[10] Alain Decaux, Viața Sfântului Pavel, p. 67.

[11] Viețile Sfinților Apostoli, p. 51.

[12] Pr. Ioan Mircea, Dicționar al Noului Testament, p. 379.

[13] Pr. Sabin Verzan, Sfântul Apostol Pavel, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1996, p. 15.

[14] Viețile Sfinților Apostoli, p. 54.

 

Bibliografie:

Surse documentare:

  1. Biblia sau Sfânta Scriptură, editura IBMO, București, 2013.
  2. Epistola către Diognet”, în: Scrierile Părinților Apostolici, col. PSB, vol. I, editura IBMBOR, București, 1979.
  3. Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, colecția PSB, vol. 13, editura IBMBOR, București, 1987.
  4. Sfântul Grigorie de Nyssa, Viața lui Moise, în: Sfântul Grigorie de Nyssa, Partea întâia, traducere Pr. Dumitru Stăniloae și Pr. Ioan Buga, col. PSB, vol. 29, ed. IBMBOR, București, 1982.
  5. Sfântul Ieronim,  Despre bărbații iluștri și alte scrieri, trad. Dana Negrescu, ed. Paideia, București,
  6. Grigorie Palama, Scrieri II: Fecioara Maria și Petru Athonitul – prototipuri ale vieții isihaste și alte scrieri duhovnicești, trad. Diac. Ioan Ică jr., ed. Deisis, Sibiu, 2005.
  7. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua. Partea întâia, traducere Pr. Dumitru Stăniloae, col. PSB, vol. 80, ed. IBMBOR, București, 1983.
  8. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în: Filocalia, vol. III, traducere Pr. Dumitru Stăniloae, ed. IBMO, București, 2009.
  9. Sfântul Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Luca, editura Sofia, București, 2007.
  10. Sfântul Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Marcu, editura Sofia, București, 2007.

 

Lucrări secundare:

  1. Viețile Sfinților Apostoli, Ed. Sofia, București, 2002.
  2. Traian Aldea, Povestea smochinului, Editura Academiei Române, București, 2006.
  3. Joachim Bouflet, O istorie a miracolelor, Ed. Codex, București, 2009.
  4. Ion Bria, Iisus Hristos, Ed. Enciclopedică, București, 1992.
  5. Ioan Constantinescu, Studiul Noului Testament, editura IBMBOR, București, 2002.
  6. Jean Daniélou, Biserica primară, editura Herald, București, 2008.
  7. Alain Decaux, Viața Sfântului Pavel, Ed. Humanitas, București, 2007.
  8. Adrian Gabor, Biserica și Statul în primele patru secole, editura Sofia, București, 2003.
  9. Grigorie T. Marcu, Saul din Tars, Sibiu, 1939.
  10. John Meyendorff, Sfântul Grigorie Palamas și mistica ortodoxă, trad. Angela Pagu, ed. Humanitas, București, 2007.
  11. Ioan Mircea, Dicționar al Noului Testament, Ed. IBMBOR, București, 1995.
  12. Vasile V. Muntean, „Sfântul bizantin”, în: Biserica Ortodoxă Română, nr. 3-4/1986.
  13. Charles Perrot, Jésus, ed. PUF, Paris, 1998.
  14. Ioan Rămureanu, Istoria Bisericească Universală, editur IBMBOR, București, 2003.
  15. Daniel Reid (editor), Dicționarul Noului Testament, editura Casa Cărții, Oradea, 2008.
  16. Rizzo, Francesco Paolo, Biserica în primele secole – linieri istorice, editura Serafica, Roman, 1999.
  17. Merrill C. Tenney, Studiu al Noului Testament (trad. Percy Livius Pup), editura Cartea Creștină, Oradea, 2008.
  18. Sabin Verzan, Sfântul Apostol Pavel, Ed. IBMBOR, București, 1996.

 

Euharistia –  realitate ce transfigurează integral făptura umană

 

Jertfa liturgică este o expresie culminantă a unirii noastre cu Hristos. Participarea afectivă a credincioșilor la Sfânta Liturghie, fără a se împărtăși, presupune o unitate în spirit, în cuget și simțire prin intenționalitatea comună cu cei care se împărtășesc efectiv. Este o sfințire oarecum mijlocită a celor care participă liturgic la jertfa euharistică, dar fără să se împărtășească efectiv. În acest fel, credinciosul nu se face realmente subiect al lucrării tainice a lui Hristos în Duhul Sfânt.

Dar omul, prin constituția sa, este trup și suflet, iar sfințirea prin Euharistie se cere a fi integrată, vizând atât trupul cât și sufletul. De aceea, este nevoie de împărtășirea efectivă cu Trupul și Sângele Mântuitorului: „Participarea credincioșilor la Sfintele taine nu este deplină decât atunci când ei le primesc sub forma de mâncare și de băutură sfântă, făcându-se astfel părtaș la sfințire și cu trupul. Ca atare, în raport cu structura ființei umane în existența ei terestră, participarea la Sfânta Euharistie, prin intelect și prin voință, este unilaterală și nedeplină. Alcătuit din suflet și din trup, omul însuși nu se simte îndestulat numai prin participarea în spirit, ci, dintr-o cerință adâncă, el tinde la unirea întregii sale ființe, trup și suflet, cu Dumnezeu, sub forma sensibilă a Trupului și a Sângelui euharistic ale Fiului lui Său”[1].

Euharistia e centrul și izvorul vieții spirituale în Hristos. Aici, unirea cu Hristos e întreagă și deplină. Este „transfigurat și hristificat întreg omul, în toate dimensiunile lui, cu toate simțirile și funcțiile lui psihosomatice, unite cu Hristos printr-o unire profundă. Fiindcă aceasta este nunta cea mai cântată în imne, în care Mirele Preasfânt ia ca mireasă fecioară Biserica. Prin ea suntem carne din carnea Lui și oase din oasele Lui. Dumnezeiasca Euharistie face din Hristos binele nostru înaintea chiar a darurilor naturale”[2].

În canonul care se citește înaintea Sfintei Împărtășanii, credinciosul se roagă: „Cu sufletul și cu trupul să mă sfințesc, Stăpâne, să mă luminez, să mă mântuiesc, să-Ți fiu Ție locaș prin împărtășirea Sfintelor Taine, avându-Te pe Tine locuitor întru Mine, împreună cu Tatăl și cu Duhul, Făcătorule de bine, mult-milostive”[3].

Rugăciunea întâi a Sfântului Vasile cel Mare spune: „Învață-mă să săvârșesc sfințenie întru frica Ta, ca, întru curată mărturisirea cugetului meu, primind părticica Sfintelor Tale Taine, să mă  unesc cu Sfântul Tău Trup și Sânge și să Te am pe Tine locuind și petrecând întru mine, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt”[4]. Iar rugăciunea a doua a Sfântului Ioan Gură de Aur spune: „Sfințește-mi sufletul și trupul, mintea și inima, rărunchii și măruntaiele; înnoiește-mă tot și înrădăcinează frica Ta întru mădularele mele și sfințenia Ta fă-o neștearsă de la mine”[5].

În ce privește covârșitorul rod al înfrumusețării sufletului, pe care îl săvârșește unirea euharistică, apoi aceasta o mărturisește oricare suflet unit, după vrednicie, cu Hristos, prin împărtășirea cu cinstitul Trup și Sânge. Acest oaspete ocupă toată casa sufletului nostru. Revărsându-se în suflet, El străbate cu Duhul Său toate facultățile sufletului nostru. El umple cu prezența Sa sufletul nostru cu toate virtuțile, alcătuind cea mai frumoasă podoabă de flori duhovnicești, ce pot împodobi sufletul nostru. Nu există o facultate sufletească care prin contactul direct cu Hristos să nu-și însușească în Duhul Sfânt din slava Acestuia la care a ajuns prin smerenia Sa. De aceea, mare este taina acestei desăvârșite uniri în suflet, încât Nicolae Cabasila, pe bună dreptate, exclamă: „O, adânc neajuns al tainelor! Cugetul lui Hristos se face una cu cugetul nostru, voia Lui cu voia noastră, Trupul și Sângele Lui una cu trupul și sângele nostru! Și atunci, cât de puternic trebuie să fie cugetul nostru când e stăpânit de cugetul lui Dumnezeu, cât de dârză voința noastră, dacă Însuși Domnul o mână și cât de înflăcărat curajul nostru, când focul însuși se revarsă peste el”[6].

Dar nu numai sufletul se umple de slavă, ci și trupul, acțiunea lucrării lui Hristos, sălășluită în noi, se umple de aceeași slavă dumnezeiască, devenind de acum un trup înduhovnicit. Pentru că și trupul este menit transfigurării și îndumnezeirii. Pentru aceea Hristos a luat trup omenesc, ca și pe trup să-l ridice din căderea lui Adam, să-l așeze din nou la locul de cinste, ce i se cuvenea, ca templu al lui Dumnezeu și lăcaș al Împăratului Împăraților. Drept aceea, și acum, ori de câte ori mâncăm Trupul lui Hristos și bem Sângele Său, cu vrednicia necesară, El face din trupul nostru templu al lui Dumnezeu.

Prin Sfânta Taină a Euharistiei, ne innoim trupul și sufletul, suntem încorporați Trupului mistic al lui Hristos, făcându-ne astfel mădulare ale Lui, ba, mai mult, ajungem fii ai Săi ca „pruncii care s-au făcut părtași Trupului și Sângelui” (Evrei II, 14). În acest corp mistic al lui Hristos, în care noi intrăm ca fii și mădulare, prin Sfânta Euharistie, noi primim prin Fiul unirea duhovnicească cu Tatăl ceresc care trimite pe Fiul să ne înfieze unindu-ne întreolaltă.

Dar, dacă filiațiunea de obicei este o comunitate de sânge și carne, această filiație spirituală prin care ne face părtași Hristos în Taina Sfintei Euharistii, este neasemuit superioară filiațiunii naturale. „Într-atât e de măreață înfierea noastră de către Dumnezeu și, anume, nu numai ca o punere de nume, cum e în înfierea trupească și, mai ales, nu numai într-un grad așa mic, căci în înfierile omenești, tata abia împărtășește pe copii cu numele său. Dar el nici nu i-a zămislit, nici n-a suferit dureri născându-i. Pe când la înfierea dumnezeiască există și zămislire cu adevărat și împărtășire cu Cel ce ne-a născut, o părtășie nu numai cu numele, ca dincolo, ci una adevărată, prin Sânge, prin Trup, prin viață”[7].

Prin această sfințire desăvârșită a trupului, Dumnezeu nu mai lasă în noi nimic omenesc. Prezența reală și substanțială a lui Hristos în noi, ajută la împlinirea tuturor dorințelor noastre, care toate sunt cuprinse într-una: Împărăția lui Dumnezeu, pe care omul, cu puterile sale mărginite nu o poate câștiga. Odată ce omul se unește cu Dumnezeu și se împărtășește din Trupul și Sângele Său, ținta dorită e ajunsă, păcatele-i sunt iertate și devine drept moștenitor al Împărăției lui Dumnezeu. Fără hrana euharistică, ce transfigurează și îndumnezeiește, această împărăție nu se poate moșteni. Împărăția lui Dumnezeu sau viața de veci nu se dau decât prin această Sfântă Taină a Împărtășaniei; de aceea Sfinții Părinți au numit-o „hrana nemuririi”.

Hristos Însuși a învățat despre această covârșitoare hrană duhovnicească, dându-i diferite numiri: „pâine a vieții”, „pâinea cea adevărată”, „pâinea care s-a coborât din cer” (Ioan VI, 51). De aceea, Hristos ne sfătuiește a ne împărtăși mai des cu această hrană care, pogorându-se din cer, dă viață lumii, iar pe oamenii care se împărtășesc cu ea îi face cetățeni ai împărăției celei veșnice. „Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. De va mânca cineva din pâinea aceasta, va fi viu în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da, este Trupul Meu, pe care Îl voi da pentru viața lumii” (Ioan VI, 51).

Cina cea de Taină s-a aflat totdeauna în centrul vieții comunității creștine. Euharistia a fost și este „nervul vital al vieții Bisericii (…) venirea și prezența Domnului preamărit, reprezentarea realității divine în contextul ființei pământești, preamărirea omului prin harul divin și a întregii creații (deja, acum) și, în cele din urmă, așteptarea plină de speranță a revelației desăvârșite a împărăției slavei ce va veni – acestea sunt experiențele care s-au concentrat în Taina Euharistiei”[8].

Cât privește curăția vieții celei noi, această roadă este tot lucrarea Tainei Sfintei Euharistii. Dacă prin Botez, primind iertarea păcatelor, ajungem la curăția vieții celei noi, spirituale, a omului născut în Hristos, prin Sfânta Euharistie ne menținem această curăție și o reînnoim mereu, ori de câte ori se întâmplă a cădea din ea, postulându-se, desigur, pentru această reînnoire, ispășirea și frângerea inimii. Puterea de curăție a acestei Taine este de neimaginat, lacrimile noastre din Taina Mărturisirii, absorbind mila și dragostea lui Hristos care, din cer pogorându-se în Sfântul Potir, vine și Se dă nouă ca hrană, garantându-ne curăția sufletului și rămânând mereu viu cu noi, în viața noastră cea trăită în El. De aceea, pe drept cuvânt se afirmă că „această Sfântă Taină este lumină pentru cei care odată s-au curățit, curățire pentru cei care acum au de gând să se spele de păcate, putere care întărește pe cei care vor să lupte contra duhului rău și pătimitor”[9].

În afară de aceste binefaceri, această Sfântă și mare Taină a unirii euharistice cu Hristos, are puterea de a vindeca și trupul de toate bolile și neputințele, întărindu-l în viață. Pentru că „de-ar zice cineva că-i bolnav și cere vindecare, Domnul nu numai că vine lângă cel suferind și vrea cu ochii să-i vadă boala, să pună mâna și să facă El Însuși totul pentru însănătoșire, ci se face și doctorie și hrană potrivită și tot ce poate ajuta la înzdrăvenirea lui. Iar când e lipsă de înnoirea ființei noastre, Domnul se împrumută din însuși Ființa Sa, din Trupul Său și ceea ce s-a stricat în noi El pune la loc, luând din al Său Însăși. Și la această primă creare, căci atunci a folosit taina pământului, pe când acum și-a dat chiar trupul Său propriu și, prin această înnoire a vieții nu numai că repară firea sufletului nostru, făcând-o mai bună, ci Însuși Sângele Său îl varsă în inimile celor ce se împărtășesc, făcând de acum să răsară înăuntrul lor însăși viața Mântuitorului”[10].

Fiind roadele Sfintei Euharistii, ce creștin ar putea să rămână deoparte de această taină sau atât de pasiv? Nu trebuie să rămână și nu poate rămâne în această stare, fără riscul morții spirituale, deoarece Hristos spune: „Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu, are viață veșnică și eu îl voi învia pe el în ziua de apoi. Căci Trupul Meu este cu adevărat mâncare și Sângele Meu este cu adevărat băutură. Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu, întru Mine petrece și Eu întru el” (Ioan VI, 54-56). Iar, celor care nu se apropie de masa Lui, iată ce le spune: „De nu veți mânca Trupul Fiului Omului și nu veți bea Sângele Lui, nu veți avea viață întru voi” (Ioan VI, 33).

Alcătuirea noastră este din lut și stricăcioasă, având ca efect și stricăciunea sufletului. De aceea, noi avem nevoie de Trupul Lui, cu care împărtășindu-ne,  primim un sprijin pentru legea duhului, pentru a o face rodnică în noi. Pentru această fericită izbândire nu trebuie să dăm înapoi de la Sfânta Masă a lui Hristos. În fața nici unei suferințe sau greutăți, suntem datori să alergăm la acest leac nu numai o dată, ci de mai multe ori, căci e lipsă ca Făcătorul lumii să rămână tot timpul în lutul nostru, ca să îndrepteze chipul Său în noi, ori de câte ori dă semne că vrea să se strice, să ne întărească iarăși conștiința, atunci când e îndoielnică și când o amenință frica morții„Căci morți prin păcat, noi am fost făcuți vii prin Hristos, iar sângele lui Hristos ne curățește conștiința spre a putea sluji Dumnezeului Celui viu”[11].

Ne este, deci, de trebuință nouă, tuturor oamenilor, care așa de des cădem și păcătuim, ne lenevim și slăbim, ca prin „alimentul” euharistic să ne curățim și să ne îmbărbătăm.

O condiție, pentru rodirea acestei Sfinte Taine, este vrednicia. Și este natural să se pună această condiție, căci Sfântul Apostol Pavel spune lămurit în legătură cu aceasta: „Drept aceea, oricine cu nevrednicie va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului, vinovat va fi față de Trupul și Sângele Domnului” (I Corinteni XI, 27).

Se cuvine, așadar, ca oricare creștin ce dorește să se ospăteze la Sfânta Masă a lui Hristos, înainte de gustarea Cinei Domnului, să se curățească în întregime, să-și cerceteze cu silință conștiința sa și, pe cât se poate, să și-o curățească prin frângerea adevărată, prin mărturisire umilită, ca, dezlegat de păcate și scăpat de mustrarea conștiinței, să se poată apropia de Masa Lui.

Pentru aceea, să nu pregetăm a căuta și lua acest leac. Dar, în căutarea și luarea lui, să nu cutezăm a pătrunde cu rațiunea Taina Sfintei Euharistii, acolo unde mintea nu mai poate străbate, ci să punem înaintea minții noastre credința neispititoare. Deci, „du-te cu credință simplă și neîndoită și primește taina cu cinste plină de dragoste, lăsându-te pe atotputernicia lui Dumnezeu în ceea ce nu poți cuprinde cu mintea. Dumnezeu nu înșeală, ci, cel ce își crede sieși, prea mult este înșelat adeseori”[12]. În această privință, e minunat îndemnul Sfântului Chiril al Ierusalimului când spune: „Nu te uita la pâine și la vin ca la pâine și vin obișnuit. Ele, potrivit hotărârii Stăpânului, sunt Trup și Sânge ale lui Hristos. Chiar dacă simțirea îți bagă vreun gând de acest fel, totuși credința să-ți dea certitudine faptului. Să nu judeci taina după gustare, ci neîndoielnic încredințează-te prin credință că ai fost învrednicit de Trupul și Sângele lui Hristos”[13].

Așadar, după cele expuse, putem concluziona că: „Ori de câte ori ne apropiem de Sfânta Masă, primim în noi înțelepciunea, lumina necreată, cuvântul lui Dumnezeu, cuvântul cel viu; primim pe întemeietorul harului, pe săvârșitorul credinței, amanetul nemuritor al nădejdii noastre; Trupul răstignit pentru noi se întrupează cu trupul nostru, sângele care a mântuit lumea, se amestecă cu Sângele nostru; o sfântă sărutare cu sufletul răscumpărătorului”[14]. De aceea tot restul zilei și toată viața noastră să o petrecem, „în cuviință, cu gânduri și cuvinte curate, făcând numai fapte creștinești și ocupându-ne cu citirea cărților folositoare de suflet (…) mai apropiați de Dumnezeu, mai întăriți în credință, în nădejde și în iubirea față de Dumnezeu și de semeni”[15].


[1] Pr. Prof. Dr. Petre VINTILESCU, Liturghierul explicat, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1972, p. 333.

[2] Panayotis NELLAS, Omul – animal îndumnezeit, Editura Deisis, Sibiu, 1994, ediţia a II-a, 1999, p. 151.

[3] Ceaslov, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, p. 283.

[4] Ibidem, p. 288.

[5] Ibidem, p. 289.

[6] Nicolae CABASILA, op. cit., p. 84.

[7] Ibidem, p. 97.

[8] Nicolae ARSENIEV, Descoperirea vieţii veşnice, traducere de Lidia şi Remus RUS, Editura Credinţa noastră, Bucureşti, 1991, p. 147.

[9] Nicolae CABASILA, op. cit., p. 93.

[10] Ibidem, p. 94.

[11] Ibidem, p. 95.

[12] Urmarea lui Hristos, Tipografia Mănăstirii Neamţ, 1923, cartea IV, vol V, p. 35.

[13] SFÂNTUL CHIRIL AL IERUSALIMULUI, Catehezele partea a II-a, traducere de Pr. Dumitru FECIORU, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1945, pag. 563-565.

[14] Urmarea lui Hristos…, p. 28.

[15] Pr. Prof. Dr. Ene BRANIŞTE, Scurte lămuriri asupra Sfintei Liturghii, în „Mitropolia Banatului”, anul XIV (1964), nr. 4-6, p. 269.

 

BIBLIOGRAFIE

  

  • Ceaslov, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992.
  • Urmarea lui Hristos, Tipografia Mănăstirii Neamț, 1923.
  • ARSENIEV, Nicolae, Descoperirea vieții veșnice, traducere de Lidia și Remus RUS, Editura Credința noastră, București, 1991.
  • BRANIȘTE, Pr. Prof. Dr. Ene, Scurte lămuriri asupra Sfintei Liturghii, în „Mitropolia Banatului”, anul XIV (1964), nr. 4-6.
  • BRIA, Pr. Prof. Dr. Ion, Liturghia după Liturghie. Misiune apostolică și mărturie creștină – azi, Editura Athena, București, 1996.
  • CABASILA, Nicolae, Despre viața în Hristos, traducere de Dr. Teodor BODOGAE, Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1943 și Editura institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1989 și 2001.
  • CHIRIL AL IERUSALIMULUI, Catehezele partea a II-a, traducere de Pr. Dumitru FECIORU, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1945.
  • CUZMAN, Prot. D., Sfânta Cuminecătură, în „Mitropolia Banatului”, an XIV (1964), nr. 4-6.
  • NELLAS, Panayotis, Omul – animal îndumnezeit, Editura Deisis, Sibiu, 1994, ediția a II-a, 1999.
  • VINTILESCU, Pr. Prof. Dr. Petre, Liturghierul explicat, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1972.

 

Roadele Sfintei Euharistii în viaţa duhovnicească – partea I

 

Alina vine dintr-o lume în care sunetul vaselor de porțelan înnobila discuțiile comesenilor. După terminarea studiilor, s-a avântat în iureșul multinaționalelor și a făcut de la comerț exterior până la logistică. Într-o zi, o banală vizită la coafor avea să-i schimbe viața. Așteptând să-i vină rândul, Alina răsfoia o revistă franțuzească, iar un editorial despre farfuriile pictate manual a dus la nașterea unui business în care rafinamentul și arta se împletesc de minune. Din acel moment, a început o muncă asiduă care s-a concretizat în cursuri de pictură pe porțelan și antreprenoriat. Din anul 2011 și până în prezent, eleganța vaselor Porphyras a bucurat oameni din Franța, Germania, Dubai, New York, etc. Astăzi aflăm povestea unei femei de succes care nu a încetat să creadă în frumosul din spatele lucrurilor.  

 

Interviul pe scurt:

  • Când ideile te iau prin surprindere: “Eram la un coafor și răsfoiam o revistă așteptând să-mi vină rândul. Numărul respectiv era dedicat farfuriilor. Când am văzut un editorial despre farfuriile pictate manual am avut o revelație, pur și simplu am simțit că asta mă atrage.”
  • Pledoarie pentru eleganță: “Îmi place să beau din ceva frumos, iar faptul că este un obiect mic și elegant, ei bine, m-am gândit că pot face o afacere de profil (…) Printre primele idei a fost să pictez dantelă pe porțelan, mi s-a părut ceva sublim.”
  • Sfaturi pentru tinerii antreprenori: “Secretul reușitei este să nu abandonezi indiferent pe ce treaptă te afli. Să nu te lași doborât de primul hop. Dacă faci asta înseamnă că nu ești bun de antreprenor. Trebuie să fii o persoană puternică.”

 

 

Debutul unei povești de porțelan

Alina a avut o legătură specială cu porțelanul de când se știe.  Iubea nespus de mult să meargă în vizită la diferite persoane și să povestească în fața unei cești de ceai din porțelan. Odată cu trecerea timpului, vizitele s-au mai rărit datorită sarcinilor pe care le avea la job. “Lucram într-o lume a bărbaților. În primă fază am făcut comerț exterior, eram inelul de legătură dintre firmele mari din afară și firmele românești. Ideea unei afaceri mi-a venit cu ceva timp înainte de anul 2011. Eram la un coafor și răsfoiam o revistă așteptând să-mi vină rândul. Numărul respectiv era dedicat farfuriilor. Când am văzut un editorial despre farfuriile pictate manual am avut o revelație, pur și simplu am simțit că asta mă atrage. Eu sunt o persoană care este înconjurată de caiete de desen încă din fragedă copilărie. După acel moment am început să caut cursuri de pictură pe porțelan, asta pentru că simțeam că pot pune ideile mele pe acest material”, povestește Alina Ana Alecu pentru Matricea Românească.

 

,,Eu sunt o persoană care este înconjurată de caiete de desen încă din fragedă copilărie”

 

Așa a debutat o serie de trei cursuri de pictură pe porțelan în care bucuria era la cote maxime. Alina nu se gândea că o să facă business din această pasiune, dar destinul avea alte planuri. “Din nefericire am avut un moment mai delicat la job, iar soțul meu a spus că așa nu se mai poate și că trebuie să demisionez. Zis și făcut! Atunci mi-am depus actele pentru a deschide o societate comercială și mi s-a oferit un curs de antreprenoriat. Desigur, știam ce este o factură, cum este organizată o firmă și alte lucruri de genul, dar când vine momentul să te ocupi singur, parcă uiți tot ce ai învățat, iar cursul acesta venea ca un sprijin. Ulterior, am urmat alt curs de antreprenoriat dedicat femeilor, dar cel mai mult m-a ajutat înscrierea în cadrul Asociației Femei în Afaceri”, își amintește Alina.

 

Alina Ana Alecu, fondatoarea Porphyras

 

Porphyras, obiecte făurite din inimă

După finalizarea uceniciei, Alina a luat frâiele în mână și a pus pe picioare Porphyras. De la bun început a preferat să lucreze cu freelanceri. A legat mai multe parteneriate cu diferite firme, iar de acolo lucrurile au prins contur. Cunoscut drept “aurul alb”, porțelanul aduce un strop de eleganță în viața celor care se înconjoară de el. O întreb pe Alina ce a determinat-o să aleagă acest material și cum au fost primii ani după deschidere. “Îmi place să beau din ceva frumos, iar faptul că este un obiect mic și elegant, ei bine, m-am gândit că pot face o afacere de profil. Am debutat cu primele colecții apelând la o fabrică care se cerea falimentară, era producătoare de porțelan englezesc și am luat stocurile care erau pentru lichidare. Printre primele idei a fost să pictez dantelă pe porțelan, mi s-a părut ceva sublim. Am făcut câteva poze și le-am postat pe magazinul on-line. O altă etapă importantă în creșterea businessului a fost participarea la primul târg internațional în februarie 2012, la pavilionul României de la Frankfurt”, spune Alina Ana Alecu.

 

,,Printre primele idei a fost să pictez dantelă pe porțelan”

 

Au urmat ieșiri la Maison D’Objet din Paris, Table Top la New York, Dubai, locuri care i-au deschis calea către noi furnizori de porțelan, iar de acolo, creațiile ei au ajuns până la Principesa Margareta a României. Secretul succesului? “Trebuie să faci lucrurile din inimă, nu neapărat pentru rezultate. Eu nu am făcut o afacere ca să mă îmbogățesc, am făcut-o pentru că îmi place. Că ulterior am avut și câștiguri, că am clădit un nume, astea au venit la pachet. La început a fost foarte dificil, primii clienți au fost din familie, iar gândul de a abandona era prezent mai tot timpul. Asta până când a venit un opt martie și am primit o comandă foarte mare și cred că acela a fost momentul în care am făcut pasul cel mare.”

 

 

Metamorfoza unei femei de afaceri

Sufocați de comenzi și de clienți care se întreceau în cuvinte de laudă, așa arăta povestea Alinei și a vaselor de porțelan. Însă anul 2020 a fost unul de cumpănă. Pandemia a produs schimbări majore în comportamentul clienților, ierarhiile s-au inversat, iar obiectele elegante nu-și mai găseau locul în viața de zi cu zi. A fost un an de luptă în care Alina și-a regândit pașii, a conturat noi strategii și mai presus de toate, nu s-a dat bătută. “Toată această experiență m-a schimbat ca persoană. Pornisem la drum cu ideea că nu sunt capabilă. Aveam un job bun, eram plătită la timp și nu țineam să ajung șefă. Eram fericită cu ce aveam. În momentul în care am început să mă cunosc pe mine, viața mi s-a schimbat complet. Secretul reușitei este să nu abandonezi indiferent pe ce treaptă te afli. Să nu te lași doborât de primul hop. Dacă faci asta înseamnă că nu ești bun de antreprenor. Trebuie să fii o persoană puternică”, afirmă cu tărie Alina.

 

,,Toată această experiență m-a schimbat ca persoană”

 

Finalul dialogului bate la ușă. Înainte de a pune punct, o provoc pe Alina la un exercițiu de imaginație și o întreb unde vede creațiile Porphyras în viitor. “O să fie prin cele mai bune cafenele, restaurante și prin mai multe magazine de lux. Momentan suntem prezenți în câteva locații de profil, însă îmi doresc să fie mai multe. Totodată ne pregătim să relansăm activitatea în on-line pe niște baze mult mai solide”, conchide Alina Ana Alecu.

 

Pornește spre Budapesta cu un bagaj de vise și multă determinare. Aici, studiază la două facultăți și devine doctor în drept. La 5 august 1905 ajunge avocat cu acte în regulă, se avântă în politică și luptă pentru emancipare națională a românilor. Participă la Marea Unire ca delegat al cercului electoral Becicherecul Mic, după care pune umărul la instaurarea administrației românești în Banat. După 1919 a fost ales deputat în mai multe legislaturi, s-a îngrijit de înființarea Camerei de Comerț româno-maghiare, a condus mai multe organizații social-edilitare și a publicat articole în ziarele vremii. Odată cu instaurarea regimului comunist i-a fost sistată pensia, bunurile confiscate și evacuat din locuință.

 

Un munte de muncă și determinare

Se pomenește pe această lume la 15 iunie 1878 în satul Roșia Montană, din județul Alba. Părinții s-au îngrijit să nu-i lipsească nimic și au făcut tot posibilul ca feciorul lor să aibă parte de cea mai bună educație. Când se mai dezmeticește, Pompiliu urmează cursurile școlii primare din sat, iar mai apoi clasele gimnaziale și Liceul din Sibiu. Obține bacalaureatul fără mari bătăi de cap, după care se îmbarcă în primul tren cu destinația Budapesta. Aici, devine student la Academia Comercială și Industrială, iar mai apoi la Facultatea de Drept, unde peste câțiva ani își va obține doctoratul.

Ieșit de pe băncile facultății, tânărul se refugiază în cabinetele de avocatură arădene, unde face practica obligatorie între 18 iunie 1903 și 1 aprilie 1904. Prin decizia nr. 503 din 25 aprilie 1904, figurează printre avocații stagiari din Baroul Timiș, urmând ca din 5 august 1905, să fie numit avocat definitiv. Doi ani mai târziu, mai dă o lovitură, dar de această dată în plan personal. Se căsătorește și-i vine pe lume primul fecior, Silviu, care se molipsește microbul științelor juridice profesând la maturitate ca avocat în cadrul Baroului Timiș. Chemat la arme în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Silviu se avântă în lupta pentru cucerirea Odesei, însă nu s-a mai întors acasă.

 

În vâltoarea vieții politice

De numele avocatului Pompiliu Ciobanu se leagă o bogată activitate culturală și politică. A pus umărul la mișcarea de emancipare națională a românilor din Banat, a fost membru activ în cadrul ASTREI bănățene, sprijinind activitatea instituțiilor școlare și bisericești. În ceea ce privește orientarea politică, ei bine, aici se dă de partea Partidului Național Român. Între 1909-1910 participă la mai multe adunări electorale în satele bănățene, militând pentru introducerea votului universal și respectarea libertăților naționale. Implicarea constantă, zelul de care dădea dovadă și tactul cu care opera, i-au făcut pe membrii Cercului electoral Becicherecul Mic, să-l delege la Marea Adunare Națională de la 1 decembrie 1918. Tot acum, pune umărul la instaurarea administrației românești în Banat, iar din vara lui 1919 va fi ales  președintele Comisiei pentru Codificarea reformei agrare.

 

Activitatea în perioada interbelică și prigoana comunistă

La ceva timp după înfăptuirea Marii Uniri, este ales deputat în mai multe legislaturi, iar din 1921 figurează ca președinte al Comisiei pentru codificarea Reformei agrare din același an. Din postura de atașat comercial la ambasada română de la Budapesta, avocatul Ciobanu s-a îngrijit de înființarea Camerei de Comerț româno-maghiare. Pe parcursul perioadei interbelice, s-a aflat în fruntea mai multor organizații social-edilitare, a fost președinte al Asociației proprietarilor de case din  Timișoara, iar mai târziu vicepreședinte al Uniunii proprietarilor de case din România, participând la diferite congrese internaționale.

În paralel cu activitățile social-politice, a fost un pasionat al scrisului, motiv pentru care a publicat numeroase articole în ziare și reviste editate în Timișoara, Lugoj, etc. Pe lângă activitatea gazetărească, numele său figurează și pe o serie de lucrări mai ample: Probleme economice (1922); Producția aurului și reforma monetară (1928); Unirea Banatului și încorporarea Timișoarei la România Mare. Dare istorice (1934).

Golgota avocatului Pompiliu începe din momentul instaurării regimului comunist în România. Privit ca un element ce atenta la buna orânduire socială, autoritățile îl trag pe line moartă. Mai întâi i-au sistat pensia, i-au confiscat bunurile și l-au evacuat din casă. În sprijinul lui a sărit Mitropolitul Banatului Vasile Lăzărescu, care l-a găzduit împreună cu soția la Mănăstirea Bodrog între 1952-1956. Ulterior, s-a stabilit la Secusigiu, în casa cumnatului său. Neliniștea și alergătura au început să-i sape la temelia sănătății. Pleacă la cer la vârsta de 84 de ani fiind înmormântat în cimitirul Eroilor din Timișoara.

 

 

Surse: Biblioteca Digitală BCU Cluj;

 

DESPRE PROIECT

De Ziua Mondială a Art Nouveau-ului, Centrul de Excelenţă în Arhitectură, Arte şi Audiovizual (C.E.A.A.A.) împreună cu Muzeul Naţional al Ţăranului Român din Bucureşti şi partenerii săi prezintă proiectul expoziţional, educaţional şi creativ intitulat „ART NOUVEAU ÎN LINII DE ARHITECTURĂ”.

Evenimentul va fi vernisat pe 10 iunie 2021 la Muzeul Naţional al Ţăranului Român din Bucureşti, în Sala Media, ora 18:00, intrare din Strada Monetăriei nr.3.

România se numără printre ţările cu un important patrimoniu Art Nouveau construit şi mobil, a cărui poveste, adoptare şi adaptare – în contextul mişcării Arta 1900 – merită puse în valoare, cu atât mai mult pe 10 iunie, când acest curent este sărbătorit, cu toate particularităţile sale regionale şi locale, în întreaga lume.

Prin evenimentul „ART NOUVEAU ÎN LINII DE ARHITECTURĂ”, prezentam publicului larg şi comunităţii culturale internaţionale explorarea patrimoniul Art Nouveau-ului prin fotografie şi prin tehnicile desenului realizate de tinere talente creative.

Ne alăturăm şi promovăm aşadar, iniţiativele internationale de #ZiuaMondialăArtNouveau atât către publicul larg cât şi în reţeaua europeană a proiectului Art Nouveau 2 ,ce este partener alături de Muzeul de Arte Aplicate din Budapesta, MAK Muzeul Austriac de Arte Aplicate din Viena, MUO – Muzeul de Arte şi Meşteşuguri din Zagreb, Universitatea Slovacă de Tehnologie din Bratislava, Institutul Republican pentru Protejarea Monumentelor Culturale din Belgrad (Serbia), Universitatea Kodolânyi Janos, Budapesta, Muzeul Oraşului Oradea şi Municipalitatea Oradea (lider de proiect).

 

DESPRE ZIUA MONDIALĂ ART NOUVEAU

10 iunie, Ziua Mondială Art Nouveau, a fost stabilită în 2013 pentru a celebra memoria a doi mari reprezentanţi ai stilului – Antonio Gaudi şi Odon Lechner. Începând de atunci, la nivel mondial se organizează evenimente variate care readuc în atenţia publicului oamenii şi operele ce au marcat acest curent artistic, precum şi poveştile şi valorile patrimoniului Art Nouveau din Europa.

Curentul Art Nouveau a avut, pe teritoriul României, expresii diferite, motivate de realităţile politice şi culturale de la începutul secolului al XX-lea. De la Secessionul de factură Austro- Ungară din vestul ţării, la cel de inspiraţie maghiară din centrul Transilvaniei, de la începutul modernismului rusesc în estul ţării şi până la Art Nouveau-ul exuberant al Cazinoului din Constanţa, variaţiile stilistice regionale ale acestui curent artistic oferă ocazia descoperirii unui patrimoniu deosebit de bogat, încă puţin cunoscut şi apreciat de publicul larg.

Anul acesta tema recomandată de Reseau Art Nouveau Network – reţeaua europeană a oraşelor cu un bogat patrimoniu Art Nouveau – o reprezintă Animalele. Şi asta pentru că, în tandem cu motivele vegetale atât de amplu explorate în arhitectura şi design-ul specific curentului, motivele zoomorfe sunt prezente atât pe decoraţia faţadelor Art Nouveau, cât şi pe elemente de patrimoniu mobil – mobilier, decoraţiuni interioare, bijuterii sau obiecte de uz cotidian. Sărbătoarea mondială a patrimoniului Art Nouveau poate fi marcată prin explorarea şi promovarea oricăror teme din universul bogat de expresie a curentului cunoscut şi drept Stille Liberty (Italia), Jugendstil (Germania), Secession (Ungaria) sau Modern Style (UK) / Modernismo Catalan (Catalunia, Spania) etc.

 

CALENDAR PROIECT

Lansarea 1 iunie 2021
Confirmare participare 5 iunie 2021
Data limită de trimitere a lucrărilor 5 iunie 2021
Data limită de primire a lucrărilor 6 iunie2021
Vernisarea Expozitiei, Conferinta 10 iunie 2021
Expoziţie şi acordarea diplomelor 10 iunie 2021
Expoziţie şi activitati diverse 10-13 iunie 2021

 

Participanţii vor completa în format electronic şi în original Fişa de participare. Aceasta va fi expediată pe adresa de e-mail: art.nouveau.romania@gmail.com până la data de 5 iunie 2021 inclusiv. Expedierea Fişelor de participare reprezintă confirmarea participării. La primirea e-mailului cu Fişa de participare de către organizatori, aceştia vor trimite un e-mail de confirmare către participanţi.

 

Lucrările vor avea înscrise pe verso, cu majuscule, următoarele date de identificare:

CLASA

SECŢIUNEA DE CONCURS

NUME

PRENUME

LICEUL / ORAŞUL / JUDEŢUL PROFESOR COORDONATOR

Lucrările în original vor fi predate fizic la Sala Media MNTR până la data de 6 iunie 2021 ora 16.00 împreună cu Fişa de participare semnată în original şi piesele cerute prin prezentul regulament sau expediate prin curierat rapid împreună cu Fişa de participare semnată în original şi piesele cerute prin prezentul regulament, până la data de 5 iunie 2021- data poştei, pe adresa: Strada Monetariei nr.3. M.N.T.R. Sala Media.

 

Pentru informaţii suplimentare puteţi să ne contactaţi pe adresele de e-mail: art.nouveau.romania@amail.com

Persoane de contact:

prof.dr.arh. Luca Matei Stoian

  1. telefon: 0740 10 85 43

Coordonator Proiect  „ART NOUVEAU ÎN LINII DE ARHITECTURĂ”.

Regulamentul şi alte menţiuni se afla începand cu data de 1 iunie 2021 pe website-ul M.N.T.R. şi pe pagina de Facebook a evenimentului.

 

MISIUNEA C.E.A.A.A.

Iniţiem şi organizăm evenimente culturale, construind o comunitate ce reuneşte profesionişti dar şi publicul creativ şi cultural din România.

Prin tot ceea ce facem ne-am propus să contribuim la construirea unei infrastructuri puternice pentru dezvoltarea antreprenoriatului creativ în ţară, creşterea şi diversificarea audienţei atelierelor, designerilor, micilor afaceri, promovarea întreprinzătorilor şi profesioniştilor creativi pe plan naţional şi internaţional.

C.E.A.A.A. este o organizaţie neguvernamentală, cu caracter autonom, care susţine interesele comunităţii creative din România în dialogul cu instituţiile statului şi cu organizaţiile internaţionale. Acţionăm pentru crearea unui mediu propice dezvoltării comunităţii creative din România.

Una dintre priorităţile noastre din utimii ani a fost iniţierea unor proiectele de dezvoltare artistică şi arhitecturală prin coagularea comunităţilor creative în jurul unor spaţii şi proiecte ce pot aduce în lumină Bucureştiul şi România pe harta culturală europeană.

Portofoliul nostru include organizarea de activităţi cu scopul interacţiunii pe plan naţional şi internaţional, programe de perfecţionare profesională, expoziţii, lansari de carte, workshop-uri artistice, seminarii şi dezbateri.

 

 

Întemeierea monarhiei israelite, semn al centralizării celor 12 triburi evreieşti după sosirea lor în pământul Canaan, pe care îl cuceresc în timpul lui Iosua Navi, reprezintă un fenomen social, politic, cultural şi religios de o deosebită importanţă, atât pentru istoria Israelului cât şi pentru cea a Orientului Mijlociu.

După ce deprind formele de civilizaţie ale unei culturi sedentare, începând să locuiască în case şi să practice agricultura, israeliţii sunt nevoiţi să treacă în defensivă, fiind ameninţaţi de neamuri străine agresive, precum filistenii, principalii inamici, amoniţii, amaleciţii, sirienii ori moabiţii. Pentru a putea combate eficient aceasta ameninţare permanentă din exterior şi pentru a putea gestiona eficient situaţiile de criză, cum erau calamităţile naturale ori invaziile, era nevoie de existenţa unei autoritaţi centrale eficiente, dorită din ce în ce mai mult de către popor.

O unificare a triburilor a fost realizată de către profetul Samuel, ultimul reprezentant al instituţiei Judecătorilor, ce cârmuiseră Israelul timp de două secole, însă ea se baza pe un model de conducere teocratic, în care autoritatea era emanată direct de la Divinitate, prin preoţi. Acest sistem nu  a satisfăcut triburile israelite, care s-au adresat lui Samuel.

Epoca domniei lui Saul, ce a durat aproximativ 20 de ani, în ciuda victoriilor iniţiale împotriva amoniţilor  şi a filistenilor, este totuşi una şovăielnică, a începutului, în care numeroase obiceiuri ale societăţii tribale – cum ar fi oprirea pârgăi din prada obţinută – se manifestă încă puternic, iar populaţia nu dovedeşte încă suficientă coeziune pentru a face faţă ameninţărilor externe majore. Acest lucru, alături de nerespectarea de către Saul a poruncilor divine, vor conduce la îndepărtarea bunăvoinţei lui Dumnezeu de la poporul ales şi de la conducătorul acestuia, căruia i se vesteşte, prin gura profetului Samuel, că Domnul Îşi va găsi un bărbat după inima Sa şi-i va porunci Domnul să fie conducătorul poporului Său, deoarece tu nu ai împlinit ceea ce ţi s-a poruncit de la Domnul

Samuel, care după ce îi duce această veste pleacă pentru totdeauna de lângă Saul, va fi aşadar trimis din nou de către Dumnezeu, în Betleemul Iudeii, pentru a unge un nou rege, în locul aceluia care voise să-şi asume şi autoritatea religioasă asupra Israelului. El se opreşte în casa lui Iesei, unde îl alege pe cel de-al şaptelea şi cel mai mic dintre fiii acestuia, David, descoperindu-i-se de către Domnul că acesta va fi noul stăpân al Israelului. În acest răstimp, cuvintele rostite de Dumnezeu prin gura profetului: Astăzi a rupt Domnul regatul lui Israel de la tine şi l-a dat altuia, care e mai bun decât tine, lucrau în mintea lui Saul, care era chinuit tot mai des de un duh rău, după cum spune Scriptura. Curtenii săi au socotit că regelui îi va face bine să se delecteze ascultând muzică, drept pentru care au căutat un tânăr priceput în a cânta la harpă. Astfel îşi va face intrarea David la curtea regelui Saul – nu peste mult timp, tânărul betleemit va face dovada alegerii lui de către Dumnezeu pentru a domni peste Israel, pe parcursul a ceea ce urma să fie cea mai glorioasă perioadă a statului evreu.

Dupǎ venirea sa la curtea regelui Saul, tânǎrul David se va bucura de simpatia monarhului, care îl numeşte purtǎtorul sǎu de arme. Foarte curând însǎ, fiul lui Iesei, care nu era soldat, a avut prilejul sǎ-şi dovedeascǎ vitejia.

Iscându-se un nou război între evrei şi filisteni, aceştia din urmă au invadat Israelul, aşezându-şi tabăra la Efes-Damim, în timp ce israelitenii pe o colina lângǎ Valea Stejarului. Pentru a evita o nouǎ vǎrsare de sânge, un uriaş din armata filisteanǎ, pe nume Goliat din Gat, a lansat o provocare evreilor, spunându-le să trimită un om să se lupte cu el, ca printr-o luptă solitară să decidă soarta întregii bătălii. Faptul cǎ timp de 40 de zile nimeni din tabǎra israelitǎ nu a dat curs acestei provocǎri se explicǎ prin dimensiunile luptǎtorului filistean, care, potrivit Sfintei Scripturi, era înalt de şase coţi şi o palmă, adicǎ 3 metri şi 12 centimetri, purta o platoşă ce cântărea cinci mii de sicli de aramă, echivalentul a aproximativ 57.5 kilograme şi o suliţă al cărei fier era greu de şase sute de sicli.

Fiind trimis în tabǎra evreilor pentru a le aduce provizii celor trei fraţi ai sǎi care se aflau sub arme, David a auzit la rându-i provocarea lui Goliat şi s-a oferit să lupte cu acesta, cerându-i voie lui Saul să-l lase, în ciuda opoziţiei fratelui său Eliab, spunându-i regelui că Dumnezeu, Care îl scǎpase din ghearele leilor şi urşilor pe când era pǎstor, îl va izbǎvi şi din mâinile potrivnicului sǎu.

Ingǎduindu-i-se să lupte cu uriaşul, David nu a luat armura, deoarece nefiind soldat de profesie aceasta îl stânjenea în mişcări, ci s-a înarmat cu toiagul, praştia şi cinci pietricele de râu. Mergând asupra lui Goliat, el a reuşit sǎ îl loveascǎ pe acesta cu o piatra în frunte, provocându-i, se pare, paralizia, şi putând astfel sǎ îi taie capul. Biruinţa lui David a însemnat victoria armatei israelite.

În urma acestei victorii, Saul l-a făcut pe David căpetenie de oşti. De asemenea, David a legat o prietenie strânsă cu fiul regelui, Ionatan, însă încă de la început tatăl acestuia a căpătat ură împotriva lui, deoarece la întoarcerea armatei israelite, femeile îi primeau cântând Saul a biruit mii, iar David zeci de mii. Aceasta punere în inferioritate l-a mâniat pe cel dintâi rege evreu, care l-a bănuit pe David că ar dori sǎ îi uzurpe tronul. Nici căsătoria lui David cu Micol, fiica sa, nu a avut darul să uşureze ura lui Saul faţă de acesta, din contră, el a devenit vrăjmaşul noului ales al lui Dumnezeu, pe care a cǎutat sa-l ucidă de două ori.

Duşmǎnia nejustificatǎ a regelui faţǎ de el îl va sili pe David sǎ fugǎ de la curte, fiind urmǎrit de oamenii lui Saul şi uneori de acesta însuşi prin ţinuturile de sud ale Israelului. În rǎstimpul desfǎşurǎrii acestei urmǎriri, David a avut de douǎ ori ocazia sǎ il ucidǎ pe rege, reuşind sǎ se strecoare pe furiş în tabǎra acestuia, însǎ a refuzat de fiecare datǎ sǎ ridice mâna asupra unsului lui Dumnezeu. Aceasta dovadǎ de credinţǎ şi nobleţe din partea celui pe care îl prigonea i-a pricinuit lui Saul urmǎtoarea exclamaţie:  Tu eşti mai bun decât mine, căci mi-ai răsplătit cu bine, iar eu ţi-am răsplătit cu rău. (…) De acum ştiu că fără îndoială vei domni şi regatul lui Israel va fi tare în mâna ta.

Deznodǎmântul cuvintelor celui dintâi rege evreu era mai apropiat decât îşi imagina regele, deoarece chiar şi urmǎrit, David îşi consolida poziţia, devenind cǎpetenia unui grup de nemulţumiţi şi cǎsǎtorindu-se cu fetele mai multor familii iudaice proeminente din zonǎ, precum Abigail, fosta soţie a lui Nabal, stǎpânul Maonului, ori Ahinoam din Izreel.

In cele din urmǎ însǎ, convins fiind că Saul niciodată nu va înceta să-l prigonească, David a fugit la regele filistean al Gatului, Achiş, acolo unde regele israelit nu îl putea ajunge. Sosit la curtea monarhului străin, David i-a cerut acestuia o cetate în care să îşi stabilească locaşul, iar acesta i-a dat Ţiclagul, unde tânǎra căpetenie își va constitui un mic stat semiindependent. Ulterior, aceasta cetate va rǎmâne definitiv în stăpânirea evreilor. Perioada în care David şi ai săi au locuit în Ţiclag a fost de un an şi patru luni, iar în răstimpul acestei şederi ei i-au atacat pe gheşureni, ghirzeni  şi amaleciţi, populatii migratoare care provocaseră mari stricăciuni evreilor. Aceste atacuri împotriva aliaţilor regelui filistean Achiş erau urmate de masacrarea întregii populaţii, pentru ca nimeni să nu îi vestească stăpânului din Gat acestea.

Perioada exilului lui David se va sfârşi odată cu înfrângerea regelui Saul şi a oastei israelite de către filisteni în bătălia de pe muntele Ghelboa, soldatǎ cu moartea monarhului evreu şi a trei dintre fiii sǎi. Sosise astfel momentul ca David sǎ îşi asume în fapt autoritatea ce îi fusese datǎ prin ungerea de către Samuel.

După moartea lui Saul şi a trei dintre moştenitorii săi în bătălia de pe muntele Ghelboa, David va părăsi feuda sa de la Ţiclag, îndreptându-se, la porunca Domnului, spre cetatea Hebron. Aici, căpeteniile lui Iuda, care vedeau de mult timp în el pe adevăratul lor protector, independent de autoritatea centrală, l-au ales ca rege peste acest trib. Autoritatea davidică nu a fost însă recunoscută îndată în întreg Israelul. Generalul Abner, comandantul armatei regale, l-a luat pe Işboşet, ultimul dintre fiii lui Saul, care nu luase parte la bătălia de pe muntele Ghelboa şi l-a înscăunat rege peste seminţiile lui Israel, peste care a domnit doi ani. Această dispută internă dintre David şi moştenitorul lui Saul, care îşi stabilise capitala la Mahanaim, peste râul Iordan, prefigura scindarea statului israelit în două regate independente după moartea regelui Solomon.

Începutul domniei regelui David, care a stăpânit în Hebron, potrivit Scripturii, timp de şapte ani şi şase luni, a fost marcat de un război civil, generalul Abner  încercând să-l înlăture de pe tron. Împotriva acestuia s-au ridicat cei trei fii ai Ţeruiei, sora lui David, numiţi Ioab, Asael şi Abişai, vechi partizani ai fiului lui Iesei, care îl însoţiseră în tot timpul prigonirii sale de către Saul. Cele două oşti s-au întâlnit la iazul Ghibeonului, unde generalii din Hebron au obţinut victoria împotriva armatei veniaminene.

Scriptura înfăţisează ulterior creşterea în timp a popularităţii lui David, în timp ce la curtea lui Işboşet domnea anarhia. Acesta din urmă îşi va pierde încă mai mult din influenţă după asasinarea generalului Abner, principalulsău protector, de către Ioab, comandantul oştilor lui David. În cele din urmă, alţi doi comandanţi din armata sa, numiţi Baana [ba-A-na] şi Rechab, au profitat de slăbiciunea monarhului pentru a-l asasina, ducându-i capul la David în Hebron  şi sperând să obţină o plată bună pentru fapta lor. David însă va face tot posibilul pentru a se disocia de moartea lui Işboşet, ucigându-i pe cei doi asasini. La fel procedase conducătorul din Hebron şi la moartea lui Abner, arătând întregului popor faptul că nu el poruncise generalului Ioab să-l ucidă. Chiar dacă neimplicarea lui David în aceste două asasinate rămâne discutabilă, cert este că atitudinea lui îndurerată la moartea celor doi principali oponenţi a plăcut poporului.

Astfel, după ce s-a aflat de moartea lui Işboşet, întreg Israelul s-a adunat la David în Hebron, adresându-i următoarele cuvinte: Iată, noi suntem oasele tale şi carnea ta. Încă de pe când Saul domnea peste noi, tu ai povăţuit pe Israel şi Domnul a zis către tine: Tu vei paşte pe poporul Meu Israel şi tu vei fi rege peste Israel. Astfel a devenit fostul păstor betleemit  conducătorul tuturor triburilor israelite, pe când nu avea decât 30 de ani, domnind asupra lor timp de 33 de ani.

La puţină vreme după ce fusese uns rege, David a adunat armata şi a pornit împotriva iebuseilor, care stăpâneau cetatea Ierusalimului. Aceştia i-au batjocorit iniţial pe asediatori, urcând oameni cu handicapuri pe ziduri şi spunând că aceştia vor fi suficienţi pentru a apăra fortăreaţa. Însă trupele lui David au reuşit să cuprindă mai întâi oraşul de jos, cucerind ulterior şi fortificaţia de pe muntele Sion. După ce a cucerit Ierusalimul, David a întărit această cetate şi s-a folosit de meşterii tâmplari, pietrari şi zidari trimişi de către Hiram, regele oraşului fenician Tir, pentru a-şi construi aici un palat, în care va locui până la moarte. Se înfăptuiau astfel paşii decisivi spre centralizarea statală a Israelului, David consolidându-şi domnia şi prin două victorii împotriva filistenilor, care îl atacaseră îngrijoraţi fiind de creşterea puterii sale în regiune.

Pentru a desăvârşi autoritatea sa şi prestigiul Ierusalimului, mai era însă nevoie ca aici să fie adus şi simbolul autorităţii religioase, Sfântul Chivot, care îi însoţise pe israeliteni în tot timpul peregrinărilor şi războaielor pe care le purtaseră. Potrivit unui cercetător, această acţiune a regelui David, de aducere a Sfântului Chivot la Ierusalim, semnifica pe de-o parte continuitatea regatului unit cu trecutul, şi, pe de altă parte, un început complet nou, o epocă nouă, care se va sfârşi abia odată cu distrugerea Primului Templu, în anul 586 î.Hr.

Fiind acum stăpân peste întreg Israelul şi reuşind să-şi consolideze autoritatea, David a avut mână liberă pentru a extinde graniţele statului iudeu, transformându-l într-una dintre cele mai însemnate puteri din regiune. O perioadă de neaşteptată prosperitatea se deschidea astfel în istoria poporului ales.

După consolidarea pe plan intern a domniei sale, regele David a iniţiat o politică externă fără precedent în istoria Israelului, trecând de la războiul defensiv la cel ofensiv. Acţiunea monarhului israelit se bucura şi de un context internaţional favorabil, dată fiind slăbiciunea momentană a Imperiului Egiptean şi a statelor din Mesopotamia, vechii hegemoni ai regiunii. Astfel, după ce ocupă mare parte din statele filistene situate în regiunea de coastă a Palestinei, el respinge atacul regelui aramean Hadad-Ezer, a cărui stăpânire se afla în zona sudică a Siriei de astăzi, purtând ulterior o campanie soldată cu subjugarea Damascului şi cu extinderea teritoriului statului evreu până la Eufrat.

De asemenea, David îşi va întinde stăpânirea şi asupra regatelor situate la răsărit de râul Iordan, în regiunea Idumeii, profitând de un casus beli pe care i l-a oferit noul rege amonit, Hanun, insultându-i pe solii evrei veniţi la înmormântarea tatălui său. După ce iniţial statul amonit fost învins de armata israelită comandată de generalul Ioab, anul următor Hanun va relua ofensiva, bizuindu-se pe sprijinul sirienilor de la răsărit de Eufrat. În replică, David va lua personal comanda oştilor sale şi, trecând Iordanul, îi va învinge decisiv pe aliaţi în bătălia de la Valea Sărată. Ulterior, şi regatele moabiţilor şi edomiţilor din această regiune se vor supune dinastului din Ierusalim.

Succesele militare ale lui David s-au datorat în mare parte organizării unei armate bine pregătite şi echipate şi a unei administraţii centralizate eficiente. Aceste instrumente ale statului evreu vor fi cheia prosperităţii sale din această perioadă, asigurând depăşirea cu bine a unor calamităţi precum foametea ori ciuma, menţionate în Cartea a II-a a Regilor. La acestea a contribuit însă şi stabilitatea internă manifestată până spre sfârşitul domniei lui David, datorată în mare parte drepturilor aproape egale ce erau oferite popoarelor supuse în raport cu israeliţii. Astfel, un militar hitit, pe nume Urie, reuşise să atingă un grad înalt în oastea regală.

Familia regală, având numeroşi membri, a fost marcată de o întreagă serie de conflicte, cauzate de o aparentă incapacitate a regelui de a-şi struni copiii. Astfel, după ce întâiul născut al lui David, Amnon, o necinsteşte pe sora sa vitregă, Tamara, fratele acesteia, Abesalom, o răzbună ucigându-l pe moştenitorul regelui, şi devenind astfel următorul la tron. Chiar dacă a fost în cele din urmă iertat pentru acestă faptă, Abesalom a continuat să comploteze, de data aceasta împotriva propriului său tată, pe care dorea să-l înlăture de la domnie. Conspiraţia sa îşi va găsi adepţi atât în rândul populaţiei, cât şi al marilor dregători, precum Ahitofel, fiul reuşind să-i izgonească pe David şi pe credincioşi acestuia din Ierusalim peste Iordan. Bătrânul monarh va reuşi totuşi să reia iniţiativa mulţumită unei rețele de spioni, care îi dezvăluie planurile lui Abesalom. Generalii davidici vor reuşi în cele din urmă să învingă oastea uzurpatorului în pădurea Efraim, Ioab ucigându-l pe cel de-al doilea moştenitor al tronului, în ciuda ordinului lui David de a-l prinde nevătămat.

Un ultim conflict în cadrul familiei regale va avea loc în ultimul an de domnie al lui David, al 40-lea, între Solomon, următorul la tron după porunca lui David, şi, un alt fiu al regelui, dornic să domnească. Tentativa acestuia din urmă de a se autoîncorona va fi însă zădărnicită de monarh, care, prevenit din timp, porunceşte ca Solomon să fie încoronat oficial, arătându-l astfel în ochii întregului popor ca moştenitor legitim. Bătrân, bolnav şi epuizat de o viaţă agitată, David îşi va da obştescul sfârşit înainte de a împlini 70 de ani, lăsându-i fiului său o moştenire măreaţă si dându-i următorul sfat: să păzeşti legământul Domnului Dumnezeului tău, umblând în căile lui şi păzind legile lui, poruncile lui, hotărârile Lui şi aşezămintele Lui, precum sunt scrise în legea lui Moise, pentru ca să îţi fie bine cunoscut tot ce vei face, oriunde şi oriîncotro te vei întoarce.

 

Bibliografie:

  1. Biblia sau Sfânta Scriptură (Cărțile I, II Regi), editura IBMBOR, București, 1993;
  2. Flavius Josephus, Antichități iudaice, vol. I, editura Hasefer, București, 2004;
  3. Hârlăoanu, Dr. Alfred, Istoria universală a poporului evreu, editura Zarkony, București, 1992;
  4. Kung, Hans, Iudaismul, editura Hasefer, București, 2005;
  5. Dimont, Max I., Evreii, Dumnezeu si istoria, editura Hasefer, București, 2007;
  6. Moscati, Sabatino, Vechile civilizații semite, editura Meridiane, București, 1975;
  7. Oliphant, Margaret, Atlasul lumii antice, editura M.A.S.T., Slovacia, 1999;
  8. Eisenberg, Josy, O istorie a evreilor, editura Humanitas, București, 2006.

 

 

Mihai a auzit o discuție ciudată dintre părinții lui. Parcă li se citea îngrijorarea în voce. Și parcă nu se mai opreau din calcule. Și parcă mama a oftat. Banii sunt o problemă în familia noastră? Nu mai sunt bani pentru…? Ce a spus tata acum? Nu înțeleg bine.

Mihai e îngrijorat, de-acum. A văzut un film în care o familie și-a pierdut casa. Oare vom dormi în mașină? Inima lui Mihai de strânge, pipernicită.

Atunci când nu înțeleg bine anumite lucruri, fetele și băieții noștri sunt înclinați să își facă nenumărate griji. Trag des cu urechea pentru a afla de la cei mari cam cum mai merg lucrurile, ce surpriză li se pregătește, ce gânduri au adulții, cum se înfăptuiesc lucrurile de oameni mari. Din păcate, unele aspecte nu sunt înțelese prea bine sau complet și atunci îngrijorarea le dă târcoale.

 

Îngrijorarea le dă târcoale

Tendința lor este să nu împărtășească ceea ce au aflat; fie se simt rău că au aflat ceva furișându-se și nu ,,pe calea cea dreaptă”, fie se tem de adevărul complet și de ce ar mai putea auzi. Și atunci evită să ceară clarificări, consolare, îmbărbătare.

 

De ce au nevoie copiii?

Copiii au nevoie de adulți care să le poată oferi o senzația de încredere puternică. Pot întreba lucruri de care se tem și pot dezvălui fără frică modul în care au aflat ceea ce au aflat. Doar așa se vor desțeleni închistări lăuntrice, blocaje, doar așa se vor preîntâmpina nopți nedormite, tresăriri la cuvinte ce amintesc de posibile situații de limită ce aparțin doar scenariilor create de copii.

Când un copil nu găsește calea de a se conecta emoțional cu un adult, atunci el capătă poveri pe umeri.

Când copiii descoperă neliniștea, sfârșesc prin a-și asuma roluri de adult. Ei își pierd abilitatea de a fi lipsiți de griji, inocenți. Se înconjoară de o pelerină încărcată cu o povară a emoțiilor care îi copleșește. Devin tulburații, anxios, derutați, fără un echilibru ce îl poate înălța și dezvolta propice.

 

Ce este de făcut?

Să discutăm deschis cu copiii noștri situațiile de viață. Să căutăm să prezentăm situațiile clar, cu consecințe și direcții de rezolvare. Să arătăm micuților că suntem pregătiți pentru ceea ce știm și ceea ce știm mai puțin, să îi îndemnăm să aibă încredere în noi, să le transmitem că le admirăm spiritul empatic și totodată îi rugăm să lase lucrurile de adulți în lumea adulților.

Mihai și-a făcut curaj și a aflat despre ce era vorba: părinții discutau despre bugete de vacanță și despre economisirea responsabilă. A fost tare ușurat când a aflat și și-a promis că niciodată nu va mai aștepta câteva zile până să afle un răspuns clar!

Este timpul să ne asigurăm că și copiii noștri au toate lucrurile lămurite. Să fim acolo pentru ei!

 

 

Euharistia – realitate înnoitoare a vieții duhovnicești

 

Roadele pe care le dă Sfânta Taină a Împărtășaniei celor ce o primesc cu vrednicie, sunt atât de multiple, încât deși pot fi sesizate cu sufletul și cu mintea ele nu pot fi cuprinse în întregime de mintea, după cum necuprinsă rămâne însăși continua întrupare  a Mântuitorului pe Sfânta Masă din altar.

La toate Tainele, Hristos este de față, revărsându-și harul Său în mod diferit, prin fiecare din ele. Astfel, prin Botez, noi ne încorporăm în viața cea nouă a lui Hristos, ne însușim chipul Lui și El ne curățește de întinăciunea păcatului. În această Taină a Botezului, Hristos ne creează mădulare și puteri spre viețuire în El; în Taina Mirungerii, El ne sporește în viața duhovnicească, ne întărește, ne fortifică în Duh, revărsând darurile acestuia peste noi pentru ca în  Taina Sfintei Euharistii, Hristos să se dea în întregime nouă cu Însuși Preacuratul Trup și Sânge al Său. De aceea, Taina Sfintei Euharistii este și cea mai mare dintre Taine, căci „dincolo de ea nu se mai poate merge, nici nu se mai poate adăuga ceva”[1].

Această Taină rodește unirea cu Hristos,  izvorul tuturor darurilor și rodirilor. Prin împărtășirea cu pâinea și vinul prefăcut pe Sfântul Prestol în Trupul și Sângele lui Hristos, noi ne unim cu Acesta în mod real, prin comuniune directă. Unirea aceasta mistică, sacramentală, desăvârșește viața noastră, căci, dacă Hristos se sălășluiește în întregime în noi, El nu se mărginește a se găzdui în noi, ci ne unește și pe noi cu El, ne desăvârșește, făcându-ne să fim trup și suflet cu El. Domnul nostru Iisus Hristos, Cel sălășluit în Euharistie, în noi, nu pleacă, ci rămâne întru noi, după cum Însuși o spune, prin gura Evanghelistului Ioan: „Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu, întru Mine petrece și eu întru El” (Ioan VI, 56).

Roadele acestei „petreceri” sunt chiar scopul și lucrarea Euharistiei, fiindcă scopul principal al lui Hristos, prin unirea euharistică, este de a nu lipsi pe nici unul din cei ce-L gustă de roadele acestei sfinte hrăniri. La ospățul Sfintei Mese euharistice, Hristos se îmbie spre mâncare Însuși pe Sine și, prin aceasta, schimbă întru totul pe cei care-L gustă. El împrumută celui care-L gustă cu vrednicie însuși personalitatea Sa, face ca dreptatea noastră, prin împărtășire, să fie asemenea dreptății Lui, dându-ne garanție că, prin El, vom câștiga lupta în viață. Într-atâta schimbă Hristos pe acela care, după vrednicie, se unește cu El, încât, din punct de vedere sufletesc, îl face întocmai asemenea Lui, revărsându-i toate darurile Sale dumnezeiești în suflet, iar, din punct de vedere trupesc, „noroiul primește vrednicie de împărat, nu mai este noroi, ci se preface în însăși vrednicia Împăratului”[2], căci, prin împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos, Dumnezeu, „sufletul, înțelegerea și voința Lui, nu sunt mai puțin și ale firii noastre omenești”[3].

Și nu există a mai fericită și mai rodnică schimbare decât aceea pe care Hristos, prin sălășluirea Lui în noi, o exercită asupra noastră. Pentru aceea, „dacă Hristos rămâne întru noi, ce ne mai lipsește sau de ce bunătăți nu ne-am împărtăși? Dacă rămânem în Hristos, ce altceva am mai putea dori? Hristos ne este oaspete și sălaș. Cât de fericiți trebuie să fim că-L putem primi și că ne-am făcut sălașul Lui! Și de câte bunătăți nu ne învrednicim dacă-L avem în noi?”[4].

Când cu vrednicie și cu deplină curăție sufletească cei credincioși ne apropiem de Sfânta Masă, atunci Hristos se revarsă în sufletele noastre și se face una cu ele, le umple „străbătându-ne toate adâncurile și toate ieșirile, învăluindu-ne din toate părțile, atunci ce ar mai putea veni bun peste noi sau ce ni s-ar putea adăuga? El oprește săgețile viclene care se azvârlă din afară asupra noastră, adăpostindu-ne de orice atac ar veni și din orice parte, pentru că El este scăparea noastră. Iar dacă înăuntrul nostru se află vreo necurăție, El o șterge cu totul, pentru că, locuind întru noi, El umple toată casa sufletului nostru. Și apoi noi nu ne cuminecăm cu vreo bunătate de-a Lui și nici nu ne împărtășim cu vreo rază sau cu vreo strălucire din discul Soarelui Dumnezeiesc, ci din însuși discul acesta, așa încât Îl facem să locuiască în noi, să ne pătrundă până în măduva și mădularele noastre, ba chiar să nu mai facem decât unul și același trup împreună. Fiindcă îndată după împărtășanie, trupul, sufletul și toate puterile noastre se înduhovnicesc, căci Trup se unește cu trup, Sânge cu sânge și Suflet cu suflet. Urmarea este că binele biruiește răul tot mai cu tărie, iar cele dumnezeiești stăpânesc peste cele omenești sau, cum spune Sfântul Pavel când vorbește de Înviere, „moartea este înghițită de viață”, iar, mai departe, „de acum, dacă trăiesc, nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește întru mine” (Galateni II, 20) [5].

Cât de frumos se conturează din aceste cuvinte superioritatea și „primatul” Euharistiei între celelalte Taine. Toate celelalte dau roade incontestabile în viața duhovnicească, dar Sfânta Euharistie e desăvârșirea tuturor celorlalte. Ea constituie piscul cel mai înalt pe crestele vieții duhovnicești. Legătura între această Taină și celelalte, rămâne însă mereu strânsă. Ele nu pot rodi una fără alta.

Deveniți prunci duhovnicești prin nașterea cea efectuată prin Botez, ajutați a parcurge cu spor vârsta adolescenței în Duh, prin Taina Mirungerii, ajungem prin Euharistie bărbați maturi în Duh, suntem în măsura bărbatului desăvârșit.

Prin unirea Euharistică, întreaga noastră făptură se schimbă. Hristos ne lucrează și pe noi după chipul Său, ne face asemenea Lui, devenind făpturi noi, oameni noi. Desigur, asemănarea noastră cu Hristos nu se face în sensul că El devine, prin aceasta, asemenea nouă, trupesc și supus concupiscenței, ci prin această unire El ne face pe noi asemenea Lui. Condiția vredniciei noastre rămâne, desigur, un deziderat al rodirii acestei uniri.

Satisfăcând acestei vrednicii și dăruiți cu darul lui Dumnezeu, natura se transformă într-una cu totul nouă, omul devenit nou prin Botez, a urcat acum pe scara desăvârșirii vieții duhovnicești. Natura noastră umană devine, în felul acesta, transfigurată și îndumnezeită, acesta fiind și scopul unirii mistico-euharistice cu Hristos. Solidaritatea frățească în Trupul lui Hristos – Biserica – se afirmă prin comuniunea euharistică și prin răspunderea reciprocă și cu responsabilitate a credincioșilor în vederea realizării intercomuniunii: pacea între semeni, iertarea reciprocă, rugăciuni pentru toți, vizitarea celor bolnavi pentru a „se împărtăși” cu roadele euharistice spre sănătatea lor și dobândirea vieții veșnice, agapele, toate aceste roade ale Euharistiei fiind „indicii de dragoste frățească”[6].

Mintea omenească, este prea neputincioasă ca să poată cuprinde întreg complexul de bunătăți pe care ni le oferă plinătatea acestei comori euharistice. Dacă le desprindem numai pe cele mai mari dintre roadele acestei Taine, ne sunt de ajuns spre a ne edifica asupra întregului ansamblu de rodiri. Și, mai ales, dintre acestea, enumerăm: iertarea păcatelor, reînnoirea frumuseții noastre sufletești, legarea de Hristos sau încadrarea în Trupul mistic al Său cu legături mai strânse față de El decât față de părinții noștri trupești, dobândirea Împărăției lui Dumnezeu, curăția vieții, sfințirea trupului și a sufletului și multe altele ca acestea.

Dar să ne oprim puțin asupra acestor covârșitoare roade ale Sfintei Euharistii.

Prin căderea lui Adam, tot neamul omenesc e căzut și moștenește înclinarea spre păcat (concupiscentia carnalis). Întreaga viață a urmașilor lui e întunecată de umbra păcatului. Noi toți, după Adam, murim prin  păcate în fața lui Dumnezeu, întrucât, păcătuind, Îl necinstim pe Dumnezeu (Romani II, 23). Pentru a șterge și a îndrepta această greșeală, puterea noastră omenească nu este suficientă, este nevoie de o putere supraomenească, care să depășească slăbiciunile omenești, spre a deveni eficace și mai puternică. Puterea aceasta și ajutorul hotărâtor în această privință a fost și este Însuși Dumnezeu, Iisus Hristos. El S-a făcut îndreptarea noastră. S-a făcut din dragoste și milă răscumpărarea noastră, stricând zidul vrajbei prin Însuși Sângele Său, El ne-a împăcat cu Dumnezeu, atunci prin răstignirea de bună voie, iar acum ne iartă păcatele, ne împacă de nenumărate ori cu Tatăl ceresc, șterge rușinea fărădelegilor noastre, ori de câte ori ne apropiem cu vădită pocăință și înnoiți sufletește de Sfânta Sa Masă. De Sfânta Împărtășanie, ne apropiem „cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste”, după îndemnul Sfântului Chiril al Ierusalimului: „Dacă te umflă otrava mândriei, ia această taină, fiindcă această pâine umilită, te face umilit. Dacă te stăpânește zgârcenia, hrănește-te cu pâinea cerească și această pâine te face mărinimos. Dacă bate spre tine vântul stricăcios al invidiei, ia pâinea îngerilor care îți va împărtăși adevărata iubire. Dacă te-ai dedat la necumpătarea în mâncare și băutură, mănâncă trupul și sângele lui Hristos și acest trup care a îndurat atâtea renunțări, cu siguranță te va ține în cumpătare. Dacă te paște lenea și te face rece ca gheața, încât nu mai ai nevoie nici de rugăciune, întărește-te cu trupul lui Hristos și te vei umple de pietate și zel. Dacă, în sfârșit, te ispitește necurăția mai cu seamă atunci, trupul preacurat al lui Hristos te va face fără prihană și curat”[7].

Sfântul Ioan Evanghelistul precizează că „Sângele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ne curățește de tot păcatul” (I Ioan I, 17). De aceea, oricine caută curățire de păcat, o găsește prin Trupul lui Hristos, în această cunună de biruință împotriva păcatului care poate veni în ajutorul celor ce luptă tocmai prin acest Trup, în care El a suferit și prin care a biruit toate încercările spre a-l încununa și a-l readuce la starea cea dintâi.

Și cum nu ar rodi Hristos în noi, când ni se dă Același în întregime, la fiecare în parte, precum odinioară S-a dat pe cruce pentru toți? Căci Trupul pe care-L mâncăm „Acesta este e Trupul sfârtecat pe cruce, Trup care, în preajma chinurilor din urmă, a tremurat, S-a zbătut, S-a scăldat în sudori, a fost vândut, prins, Trup care S-a dat judecătorilor celor fără de lege și care, după Sfântul Apostol Pavel, a adus bună mărturisire în fața lui Ponțiu Pilat, mărturie pe care a plătit-o cu moartea și încă moarte pe cruce, Trup care a suferit biciuiri pe spatele Său, iar prin palmele mâinilor și ale picioarelor S-a lăsat străpuns de cuie și prin coastă de suliță, Trup care S-a crispat de dureri și a scâncit când a fost țintuit pe lemn. Același este și Sângele care, țâșnind din vine, a întunecat soarele, a cutremurat pământul, a sfințit văzduhul și întreaga lume a spălat-o de necurăția păcatului”[8]. Zadarnice sunt toate străduințele și lacrimile celor ce voiesc a-și redobândi starea de împăcare pierdută prin păcatele săvârșite după Botez, gratuite sunt strădaniile și morala confesiunilor și a tuturor celor care se intitulează creștini, „dacă nu caută Sângele legăturii  celei noi și Trupul jertfit pe cruce, căci singura vindecare contra păcatului este acest Trup al lui Hristos, iar singura spălare a fărădelegilor este sângele Lui”[9].


[1] Nicolae CABASILA, Despre viaţa în Hristos, traducere de Dr. Teodor BODOGAE, Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1943 şi Editura institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1989 şi 2001, p. 81.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem, p. 92.

[4] Ibidem, p. 83.

[5] Ibidem, p. 83-84.

[6] Pr. Prof. Dr. Ion BRIA, Liturghia după Liturghie. Misiune apostolică şi mărturie creştină – azi, Editura Athena, Bucureşti, 1996, p. 24.

[7] Apud Prot. D. CUZMAN, Sfânta Cuminecătură, în „Mitropolia Banatului”, an XIV (1964), nr. 4-6, p. 254.

[8] Nicolae CABASILA, op.cit. p. 89.

[9] Ibidem.

 

BIBLIOGRAFIE

  • Ceaslov, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992.
  • Urmarea lui Hristos, Tipografia Mănăstirii Neamț, 1923.
  • ARSENIEV, Nicolae, Descoperirea vieții veșnice, traducere de Lidia și Remus RUS, Editura Credința noastră, București, 1991.
  • BRANIȘTE, Pr. Prof. Dr. Ene, Scurte lămuriri asupra Sfintei Liturghii, în „Mitropolia Banatului”, anul XIV (1964), nr. 4-6.
  • BRIA, Pr. Prof. Dr. Ion, Liturghia după Liturghie. Misiune apostolică și mărturie creștină – azi, Editura Athena, București, 1996.
  • CABASILA, Nicolae, Despre viața în Hristos, traducere de Dr. Teodor BODOGAE, Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1943 și Editura institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1989 și 2001.
  • CHIRIL AL IERUSALIMULUI, Catehezele partea a II-a, traducere de Pr. Dumitru FECIORU, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1945.
  • CUZMAN, Prot. D., Sfânta Cuminecătură, în „Mitropolia Banatului”, an XIV (1964), nr. 4-6.
  • NELLAS, Panayotis, Omul – animal îndumnezeit, Editura Deisis, Sibiu, 1994, ediția a II-a, 1999.
  • VINTILESCU, Pr. Prof. Dr. Petre, Liturghierul explicat, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1972.

 

Roadele Sfintei Euharistii în viaţa duhovnicească – partea II-a

 

La 10 ani se pregătea pentru o carieră în lumea basket-ului, însă destinul i-a dat slam dunk. Pe la 14 ani zdrăngănea de zor chitara, dar mirajul marilor scene s-a risipit ca un abur. Între aceste experiențe, Vlad își cultiva  pasiunea pentru vânzări. Prima tranzacție a venit la 12 ani, când a vândut o bicicletă folosită cu mult peste valoare ei. Junele a crescut și odată cu el s-a dezvoltat un spirit vizionar. A terminat Colegiul Național Gheorghe Lazăr”, iar de acolo a luat calea Americii, unde a absolvit două facultăți la University of Rochester din New York și un master la University of Texas at Austin. În studenție a trecut prin mai multe firme, a condus echipe, a fost manager pe tura de noapte la Starbucks, a fondat o firmă de consultanță și o platformă Ed-Tech. De parcă nu era de ajuns, în 2019 și-a lansat cartea When They Win, You Win: A More Human Approach to Supporting Entrepreneurship” un studiu al sistemelor de suport antreprenorial care are la bază dialoguri cu manageri din America de Nord, Europa și Asia. Astăzi, ne întâlnim cu Vlad Cazacu și povestim despre studiul în SUA, strategii de business și planuri de viitor. Dacă vrei să afli mai multe informații despre cum poți aplica la o facultate în SUA, vizitează site-ul VSSIA.org și dă start visului american.

 

Interviul pe scurt:

  • Studenția în SUA, mai cu bune mai cu rele: “Pentru mine a fost ușor să-mi găsesc un loc în această comunitate, însă nu la fel de ușoară a fost adaptarea la programul de zi cu zi. Primul semestru a fost destul de complicat dacă judec din punctul de vedere al sănătății mentale. Foarte multă presiune, trebuia să obțin anumite note pentru a-mi menține bursa cu care am intrat.”
  • When They Win, You Win, povestea din spatele cărții: “La momentul respectiv lucram pe platforma Ed-Tech și făceam o cercetarea la universitate despre ecosistemele de suport antreprenorial universitar. Atunci a venit oferta! Eric a spus să-mi continui cercetarea, să intervievez oameni noi, să adun informații și să le pun într-o carte pe care se angajează să o publice.”
  • Radiografia antreprenorului de succes: “Ca antreprenor vei avea multe nopți de muncă, foarte multe refuzuri, responsabilități, mai ales dacă iei bani de la investitori și n-ai control deplin asupra businessului tău. Antreprenorul este un pompier într-un oraș de fân. Arunci o scânteie și pompierul trebuie să fie toată ziua la post pentru a evita o catastrofă. Și atenție, toată lumea aruncă scântei.”

 

Vlad Cazacu la Universitatea din Rochester

 

Căutările de la începutul drumului

Născut și crescut în inima Bucureștiului, Vlad a țintit de timpuriu către culmi nebănuite. Mai întâi prin basket, apoi prin muzică, iar în cele din urmă a strâns aplauze la scenă deschisă pe când evolua într-o trupă de teatru. Printre două pase, un acord și o replică, tânărul își cultiva cu atenție pasiunea pentru business. “Când mă uit la episodul cu bicicleta, ei bine, aș spune că am fost un mic negociator. O poveste similară a fost și la treisprezece ani când citisem pe site-uri americane despre marketingul prin afiliere. Atunci mi-am făcut o pagină de Facebook în care aveam diverse produse, camere video, televizoare, frigidere, și făceam cam 4-5 dolari pe săptămână. Sigur, nu era cine știe ce, dar la acea vârstă era un lucru entuziasmant”, povestește Vlad Cazacu pentru Matricea Românească.

 

,,Când mă uit la episodul cu bicicleta, ei bine, aș spune că am fost un mic negociator”

 

În familia Cazacu se discuta de mult timp despre posibilitatea ca Vlad să studieze peste hotare. Se vehiculau țări, universități, dar America părea ceva intangibil. “Inițial eram focusat pe studiul în Marea Britanie. Avem cele mai multe informații despre țară, aveam foarte mulți prieteni care au mers acolo, deci partea cu America a venit mult mai târziu, cam prin clasa a XI-a. La un moment dat Maria Müller, o elevă de excepție, a intrat la Universitatea din New York, unde a studiat actoria, iar când am văzut-o atingând acest nivel am zis că pot și eu să fac pasul.”

 

Vlad Cazacu reprezentând Romania și Universitatea din Rochester la Națiunile Unite

 

Despre facultate și surprize la fața locului

Din acel moment a debutat o pregătire temeinică. Un rol de seamă l-au avut oamenii de care s-a înconjurat și doamna Daniela Bordei, un înger pe pământ cum o numește Vlad. “În primă fază am dat SAT-ul, apoi examenele de limbă IELTS și CAE, iar de aici a venit procesul de aplicație online. Eu am aplicat la 27 de universități, motiv pentru care a trebuit să mă pun pe redactat eseuri. Poate cea mai grea parte din procesul de aplicare este să găsești suficiente idei pentru fiecare eseu. Ideea este să dai dovadă de unicitate. Lumea vrea să citească povești oneste, povești care reflectă traseul tău în viață și cum ai ajuns în acest punct în care vrei să studiezi în America. Este un proces de gândire în care stai în fața oglinzii și spui cine ești. Un lucru destul de greu la vârsta de 17-18 ani.”

 

,,Am avut un job încă din a doua săptămână de facultate”

 

Vlad a terminat cu brio Facultatea de Afaceri cu dublă specializare în contabilitate și antreprenoriat și Facultatea de Psihologie cu specializare în psihologie socială, ambele la University of Rochester din New York. Recent, a absolvit cursurile de master în contabilitate la McCombs Scool of Business în cadrul University of Texas at Austin cu bursă integrală, cel mai bun program de acest fel din lume. În cele ce urmează vreau să aflu cum arată viața unui student în SUA. “Viața studentului este concentrată în jurul campusului universitar. Este un lucru diferit față de universitățile europene, pentru că trebuie să locuiești, să mănânci, să înveți și să petreci între zidurile de acolo. Pentru mine a fost ușor să-mi găsesc un loc în această comunitate, însă nu la fel de ușoară a fost adaptarea la programul de zi cu zi. Primul semestru a fost destul de complicat dacă judec din punctul de vedere al sănătății mentale. Foarte multă presiune, trebuia să obțin anumite note pentru a-mi menține bursa cu care am intrat, apoi partea ce ținea de activitățile extracuriculare, pentru că dacă nu faci ceva în afara orelor de curs, nu te poți diferenția în mulțime. Apoi munca, am avut un job încă din a doua săptămână de facultate. Am lucrat în toți anii, iar în anul trei ajunsesem la patru job-uri part time”, își amintește Vlad.

 

Vlad Cazacu și echipa lui de la Starbucks

 

Pe tărâmul afacerilor și o întâlnire rodnică

Job-urile prin care a trecut l-au construit, i-au dat încredere și l-au transformat într-un lider veritabil. Pe lângă acestea, Vlad a pus pe picioare două businessuri: o firmă de consultanță și o platformă Ed-Tech intitulată BarterOut. “Partea de consultanță a venit în momentul în care am observat foarte mulți studenți care veneau la mine întrebându-mă cum de am reușit să fac atâtea lucruri în primii ani de facultate. Am început să vorbesc cu ei, să-i ajut, dar la un moment dat nu mai aveam timp. Într-o zi, o persoană vine și-mi spune: «Dacă te-aș plăti, poți să-ți faci timp pentru mine?» Și atunci am zis că da! Tot atunci Pavel Stan, prietenul meu student la Drexel University, trecuse prin aceeași experiență, așa că am pus pe picioare o platformă. După dor un an a trebuit să închidem pentru că Pavel a plecat în Japonia, iar eu începusem lucrul la BarterOut. Cărțile sunt foarte scumpe în America, poți da sute de dolari pe un manual, iar la finalul semestrului nu-l mai folosești. Platformele dedicate re-vânzării manualelor nu erau ceea ce trebuie, prin urmare am venit către studenții care nu mai foloseau acele manuale și i-am conectat cu cei ce le vor folosi semestrul următor. Astfel, studenții vindeau și cumpărau automat manuale pentru aproximativ 80% din prețul inițial. Am fost operativi timp de doi ani, am făcut profit și după am primit o ofertă de a fi cumpărați pe o sumă considerabilă. Atunci am decis că nu vindem, că putem face ceva mai mare, iar la șase luni am decis să facem un open source ca orice universitate din SUA să poată crea o copie a acestui sistem și să-l integreze.”

 

,,Am fost operativi timp de doi ani, am făcut profit și după am primit o ofertă de a fi cumpărați”

 

Și asta nu-i singura “ispravă”. În 2019, fără să fi programat ceva în prealabil, Vlad Cazacu debutează ca autor și vine în fața cititorilor cu lucrarea “When They Win, You Win: A More Human Approach to Supporting Entrepreneurship”. “Inițial nu mă gândeam la o carte. Contextul a fost următorul. Eram la o conferință în New York și acolo l-am cunoscut pe Eric Koester, antreprenor și profesor la Georgetown University. După ce și-a terminat speechul m-am dus la el și i-am zis: «Hey, am fost fascinat de speechul tău și aș vrea să te scot la cină!» În acea seară am luat cina cu el și alți oameni din audiență, iar la masă am povestit despre cum poți să aduci credibilitate în secolul XXI. Tot vorbind noi acolo, ne întreabă ce lucrăm. La momentul respectiv lucram pe platforma Ed-Tech și făceam o cercetarea la universitate despre ecosistemele de suport antreprenorial universitar. Atunci a venit oferta! Eric a spus să-mi continui cercetarea, să intervievez oameni noi, să adun informații și să le pun într-o carte pe care se angajează să o publice. Rezultatul a fost mai mult decât un studiu al sistemelor de suport antreprenorial universitar, ci un studiu general care are la bază interviuri cu manageri implicați în incubatoare, acceleratoare și studiouri de antreprenoriat din America de Nord, Europa și Asia.”

 

Vlad Cazacu și preitenii lui la lansarea oficială a cărții în New York

 

Antreprenorul, pompierul din orașul cu fân

Și pentru că tot suntem în zona de business vreau să-l provoc pe Vlad la o discuție despre nereușita Start-up-urilor care arată bine pe foaie, primesc finanțare și mor în câteva luni. Unde e greșeala? “Aș spune că undeva pe la 60% dintre Start-up-uri dau greș pentru că ideea din spate nu rezolvă o problemă monetizabilă în societate. Sunt două părți: problema și monetizarea. Acum, partea care ține de problemă te face să vii cu o soluție și nu invers. Ori, foarte mulți antreprenori au o idee, însă chiar dacă e bine documentată și pusă într-un business plan, ea nu aduce această componentă a rezolvării unei necesități reale. Trebuie să te gândești dacă acea problemă este destul de importantă astfel încât oamenii să ofere bani pentru rezolvarea ei. Companiile mari care au răzbit în timp au fost cele care au soluționat o problemă pentru care lumea era dispusă să plătească”, precizează Vlad Cazacu.

 

,,Trebuie să te gândești dacă acea problemă este destul de importantă astfel încât oamenii să ofere bani pentru rezolvarea ei”

 

Fără doar și poate, să fii antreprenor în SUA este un privilegiu. Avantajele pornesc de la nivelul ridicat al tehnologiei, inovația în cercetare, dar cel mai important aspect ține de societate și sistemul birocratic. “Din păcate România nu a dezvoltat acest sistem de Venture Capital. Abia acum apare timid prin București și Cluj, iar la nivel legislativ și birocratic este foarte departe de ceea ce ar trebui să fie. Protejarea investitorului în România nu există. În Europa de Est cea mai dezvoltată țară în domeniul acesta este Polonia și de aceea vedem o inflație de capital străin pe piața de acolo. Spre exemplu, când mi-am înregistrat ultima firmă în Statele Unite a durat doar trei zile și totul a fost online.”

 

Vlad Cazacu și Giovanni Ilacqua, cofondatorii Flowlie Technologies

 

În România antreprenorul este asociat cu șeful care stă în scaun, dă comenzi, taie capete și la bucurie bea whisky cu gheață. Așa să fie Vlad? “Nu! Ca antreprenor vei avea multe nopți de muncă, foarte multe refuzuri, responsabilități, mai ales dacă iei bani de la investitori și n-ai control deplin asupra business-ului tău. Antreprenorul este un pompier într-un oraș de fân. Arunci o scânteie și pompierul trebuie să fie toată ziua la post pentru a evita o catastrofă. Și atenție, toată lumea aruncă scântei. Investitorul, economia, clienții, uneori chiar echipa ta aruncă scântei și tu trebui să fii acolo la lucru.”

Nu îmi propun să fiu printre cei care amenință pacea urbei din fân, dar va trebui să anunț finalul incendiar al interviului, mai exact planurile de viitor. “Voi începe o nouă aventură într-o firmă de investiții, Assure Syndicates, în Miami, Florida. Voi investi în Start-up-uri și voi facilita relații cu alți investitori. Continui să lucrez la noul meu start-up, un software pentru investitori. Pe termen scurt voi rămâne în SUA pentru a profita de orice oportunitate de a cunoaște oameni și a face bani, iar la un moment dat aș vrea să fac investiții în Start-up-uri românești și să contribui la o societate care primește capital străin și în care tinerii pot să clădească businessuri”, conchide Vlad Cazacu.

 

 

Absolvent al Facultății de Drept din Budapesta, Emanuil Ungurianu a slujit avocatura vreme de 35 de ani. Cu timp și fără timp preia cârma despărțământului ASTRA din Banat și se angajează în misiunea de a ridica mai multe biblioteci în zonele rurale. Donează cărți, bani, adună lângă el oameni de bine și se ocupă de organizarea învățământului românesc bănățean. A luptat împotriva legilor care prevedeau introducerea limbii maghiare în școli și s-a îngrijit de soarta elevilor, studenților și profesorilor români. Aprig la vorbă, dar mai tăios prin cuvânt, avocatul Ungurianu pune pe picioare două ziare: Luminătorulși “Dreptatea”. A lucrat și-n ogorul bisericii fiind cel care s-a alăturat Mitropolitului Andrei Șaguna în proiectul de reînființare a Episcopiei Timișoarei.

 

Primii pași în viață și-n carieră

Vede lumina zilei pe 21 decembrie 1845, în localitatea Satchinez, din județul Timiș. Este botezat la două zile de către preotul George Popovici și primește numele Emanuel. Junele se dezvoltă frumos. Debutul școlar, și-l face în localitatea natală, după care pornește spre Timișoara pentru restul etapelor școlare. Proaspăt absolvent de bacalaureat, se decide rapid și pornește spre Facultatea de Drept din Budapesta. S-a dovedit un student eminent, care pe lângă cursuri muncea ca funcționar la poștă pentru a strânge un ban în plus. După finalizarea facultății, va face practica necesară, urmând ca în anul 1874 să promoveze examenul de avocatură la Tabla regească din Budapesta.

De aici, se îndreptă către capitala Banatului, unde și-a deschis un birou. A profesat avocatura vreme de 35 de ani, perioadă în care s-a remarcat prin diplomație, patriotism, cultură și apărarea drepturilor conaționalilor. Iartă cum îl vedea Valeriu Braniște, lider de seamă al românilor din Banat: “Holtei era în Timișoara avocatul Emaniul Ungurianu, pe atunci director al Timișanei (…) Era unic în felul său, bun la inimă, dar aspru la vorbă. Ne dicta să fim zilnic după masă în cafeneaua Kranprinz, la masa lui, unde își lua cafeaua neagră.”

 

Un avocat în slujba culturii 

Înființată la Sibiu prin eforturile unei generații care dorea emanciparea politică a națiunii române, Asociația ASTRA începea să prindă rădăcini. La insistențele elitei bănățene, în orașul de pe Bega va lua naștere un despărțământ. Un loc de seamă în activitatea asociației îl va avea avocatul Ungurianu, care a deținut funcția de director între 1898-1906. Scopul era unul bine definit: dezvoltare culturală și economică a poporului român din Banat.

Emanuil Ungurianu s-a dedicat trup și suflet noii misiuni. În anul 1901, despărțământul avea în administrare zece biblioteci dintre care patru fuseseră înființate în cursul acelui an. De înzestrarea lor s-a ocupat chiar avocatul bănățean, care a donat 64 de tomuri. Pentru susținerea activităților culturale, Emanuil a contribuit cu 400 de coroane din propriul buzunar și a demarat lucrările pentru alte patru biblioteci în localitățile Dragșina, Sinersig, Vucova și Cerna. În adunarea generală a despărțământului ținută la 14 iunie 1903, liderul bănățean afirma că slăbiciunile unui popor trebuiesc descoperite și vindecate, altfel neamul respectiv va fi supus pieirii.

 

 

În slujba învățământului românesc 

Pe lângă înființarea și înfrumusețarea bibliotecilor, o altă problemă de care s-a îngrijit a fost dezvoltarea învățământului românesc din Banat. Situația nu era deloc una roz. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea și prima parte a secolului al XX-lea, școala traversează o perioadă nefastă. În viziunea străinilor, ea trebuia să contribuie la edificare statului național maghiar. Cum era de așteptat, limba maghiară a fost introdusă ca obiect de studiu în gimnaziile și liceele românești, iar în 1907 avea drep scop ”dezvoltarea și întărirea atașamentului față de patria ungară.”

În anul 1866  fruntașul Meletie Drăghici și profesorul George Crăciunescu au pus bazele unui “institut de creștere și ajutorare pentru tinerimea română greco-catolică de la școala din Timișoara.” În horă se prinde și Alexandru Mocioni, politician cu ștate vechi, iar la adunarea din 16 aprilie răsare “Alumneul român-național din Timișoara.” Avocatul Ungurianu a fost uns pe rând, vicepreședinte, apoi președinte. Când a preluat conducerea “Alumneului” acesta deținea un fond de 200 de florini, urmând ca la finalul mandatului să lase în vistieria acestuia nu mai puțin de 22.000 de florini. Eforturile sale au vizat și organizarea “Reuniunii învățătorilor români” din Banat. În acest sens, avocatul bănățean a luptat pentru asigurarea existenței materiale a învățătorilor români prin înființarea unui fond de ajutorare reciprocă.

Cu toate acestea apele nu se liniștesc de loc. Bănățenii se strâng în număr mare și protestează împotriva măsurilor impuse de maghiari. De la adunare nu puteau lipsi Emanuil Ungurianu, Traina Putici, George Adam, Pavel Rotariu, etc. Evenimentul s-a încheiat cu o rezoluție ce prevedea abrogarea tuturor legilor și ordonanțelor care introduceau limba maghiară în școlile confesionale românești. Pe lângă toate acestea, avocatul a făcut donații substanțiale în contul școlilor românești din Banat. A fost atent și la nevoile studențimii române. Vorbind despre situația tinerilor care studiau în Budapesta, a scos în evidență faptul că aceștia se scaldă în mizerie și că este necesară înființarea unui internat care să le ofere cele mai bune condiții.

 

Emanuil Ungurianu alături de membri ai elitei din Transilvania în august 1908, la Șimleu Silvaniei

 

Aduce la lumină noi publicații și sprijină reînființarea Episcopiei Timișoarei

Om de caracter, patriot fără cusur, vizionar, dar mai presus de toate un pasionat al condeiului. Conștient de rolul pe care-l avea presa în cadrul mișcării de emancipare națională, fruntașul bănățean a pus bazele unor ziare românești pe care le-a sprijinit financiar. Așa iese de sub tipar “Luminătorul”, ziar menit să evidențieze situația politică a românilor din Banat. În 1893, alături de Alexandru Mocioni și Vincețiu Babeș, se pune la cale înființarea unei alte publicații, “Dreptatea”. Cu acest prilej, Ungurianu a reafirmat scopurile presei românești: “apărarea intereselor politice și culturale; informarea intelighenției române și luminarea țăranului român.” La finalul anului 1897 cele două ziare au încetat să mai iasă de sub tipar, atât din cauza lipsei de bani, cât și din cauza persecuției politice venite din partea guvernului maghiar.

Emanuil Ungurianu a lucrat și-n ogorul bisericii. În 1863, Mitropolitul Andrei Șaguna a propus reînființarea Episcopiei Timișoarei, iar printre liderii care s-au alătura acestui demers a fost și avocatul român. Proiectul reînființării episcopiei a avut de înfruntat multe dificultăți. Pe lângă opoziția autorităților politice, lipsa banilor făcea imposibilă realizarea acestui vis. Rezolvarea vine tot de la fruntașul bănățean, care nu stă cu mâinile încrucișate și demarează o campanie de strângere de fonduri, deschizând colecta cu o donație de 10.000 de coroane. În 1906, l-a convins pe episcopul Ioan I. Pop să lanseze o circulată în vederea strângerii de fonduri. Cu timpul, deputați timișoreni, oameni din înalta societate, oameni simpli, toți au contribuit la colectă. Reunit în ședință specială, sinodul din Arad, și-a dar în principiu acordul pentru reînființarea Episcopiei Timișoarei și cedarea a patru protopopiate. Prin eforturile sale, Ungurianu a câștigat de partea sa și Primăria Orașului Timișoara, care a donat  în anul 1925 o suprafață de peste cinci pogoane de pământ în centrul orașului destinată ridicării unei catedrale episcopale. Pe lângă acestea, de numele său se leagă construirea de noi biserici, înființarea unor parohii și subvenționarea mai multor proiecte. În calitate de membru al Consistoriului Episcopiei Aradului, fruntașul bănățean a susținut necesitatea consolidării învățământului confesional românesc și ajutorarea materială a corpului didactic.

Reușitele profesionale nu s-a răsfrânt și în viața personală. A rămas necăsătorit până la finalul vieții, preferând mai degrabă să se angajeze într-un mariaj cu munca. Alergătura, responsabilitățile și nopțile nedormite, îi macină sănătatea. După o viață afierosită propășirii românilor, avocatul Ungurianu trece la cer în data de 25 martie 1929. Douăzeci și patru de preoți în frunte cu Episcopul Grigorie Comșa, au săvârșit slujba de prohodire în Piața Unirii din Timișoara. Necrologurile au fost asigurate de Ștefan Cicio Pop, Vasile Goldiș, Victor Vâlcovici, alături de alți membri ai elitei române.

 

 

Surse: Vasile Rămneanțu, Emanuil Ungurianu (1845-1929), Ed. MIRTON, Timișoara, 1996

 

Consiliul Județean Ialomița prin Centrul Cultural UNESCO „Ionel Perlea” în parteneriat cu Asociația SUONARTE a organizat prima Ediție a Concursului Internațional de Canto „IONEL PERLEA”, în cinstea marelui dirijor și compozitor născut în Ialomița, eveniment care s-a încheiat in 29 mai cu Gala Finaliștilor și Decernarea Premiilor.

Concursul Național de Interpretare a Liedului „Ionel Perlea” din Slobozia, Ialomița a aniversat în acest an ediția a XXX-a. Cu această ocazie, concursul a primit un format nou,de opera  cu participare internațională. Astfel, a luat naștere prima ediție a Concursului Internațional de Opera „Ionel Perlea”, adresat atât studenților, cât și cântăreților de operă din toată lumea, fiind prima ediție cu format de operă, păstrându-se componenta de lied doar în ceea ce privește compozițiile lui Ionel Perlea. Cea de a 30 -a ediție a evenimentului muzical a adus pe scena din Slobozia 23 de concurenți din 7 țări.

 

Nelly Miricioiu

Nelly Miricioiu

 

Din juriul primei ediții a Concursului Internațional de Canto „Ionel Perlea” au făcut parte:

 

  • Nelly Miricioiu: Președintele juriului – Marea Britanie – Star International de Operă
  • Alessandro Cedrone, dirijor – Italia
  • Florența Marinescu, soprană – Romania
  • Mihai Munteanu, tenor – Republica Moldova
  • Mirella Bunoaică, soprană – România

 

În marea finală s-au calificat 10 concurenți din 6 țări ale lumi, care au fost acompaniați de Orchestra “Ionel Perlea”, nou înființată special pentru acest eveniment aniversar și condusă de dirijorul Alessandro Cedrone., iar Premiile acordate de juriu și de Partenerii culturali ai evenimentului sunt:

 

Premiul I : Kyoungan Seo – Corea de Sud

Premiul II : Diana Turturică – Republica Moldova

Premiul III : Yurii Strakhov – Ucraina

Premiu Special – Aleksandra Kirsanova – Rusia

Premiul Special al Centrului Cultural UNESCO “Ionel Perlea” – Eusebiu Huțan – România

Premiile Speciale oferite de Opera Națională Română Timișoara:

Yurii Strakhov – Ucraina

Aleksandra Kirsanova – Rusia

Premiu Special – Cea mai bună interpretare a unui lied de Ionel Perlea – Yurii Strakhov – Ucraina

Premiu Special oferit de Opera Brașov – Diana Turturica – Republica Moldova

Premiu Special oferit de In Art Management Agency Milano – Aida Pascu – România

 

Kyoungan Seo

Kyoungan Seo

 

Premiile Special oferite de Arteastic Element Agency:

Kyoungan Seo – Coreea de Sud

Diana Turturica – Republica Moldova

Aida Pascu – Romania

Premiu Special al Publicului – Online – Alexandru Costea – Romania

Premiul Special al Publicului din Sală – Lara Rainho – Portugalia

 

Diploma și trofeul Concurului i-au fost înmânate câștigătorului de președintele Consiliului Județean Ialomița, Marian Pavel. Premiile în bani sunt în valoare totală de aproximativ 5.000 euro, la care se adaugă semnarea unor contracte de colaborare oferite de Centrul Cultural UNESCO „Ionel Perlea”, Opera Brașov, Opera Națională Română Timișoara și Arteastic Agency în stagiunea 2021-2022.

 

www.suonarte.ro

Facebook: https://www.facebook.com/ASOCIATIASUONARTE

Instagram: https://www.instagram.com/suonarte/

Twitter: https://twitter.com/suonarte

 

 

În centrul teologiei creştine se află simbolul mântuitor al Sfintei Cruci, prin care omenirea întreagă a fost curăţită de păcatul strămoşesc şi prin care Dumnezeu a redat urmaşilor lui Adam şi ai Evei posibilitatea de a moşteni viaţa de veci, pierdută de ei odată cu greşeala protopărinţilor. Ea este simbolul absolut al iubirii desăvârşite de oameni a lui Dumnezeu, Care   L-a oferit pe propriul Său Fiu ca jertfă pentru păcatele întregii omenirii, nevinovăţia Mântuitorului fiind mai mare decât greşelile tuturor oamenilor. Altarul pe care s-a adus această jertfă, petrecută în timpul istoric, a fost Sfânta Cruce – dovadă a căilor nepătrunse ale înţelepciunii, deoarece crucea era văzută în perioada patimilor lui Iisus Hristos ca un instrument de tortură şi, implicit, ca un simbol al batjocurii.

Manifestarea iubirii divine în istorie astfel a fost însă de neînţeles pentru cei care nu cunoşteau sau nu voiau să înţeleagă cele arătate în scriptura Vechiului Testament, ce prefigurase cele ce urmau să se întâmple la venirea Mântuitorului prin mai multe semne. Toate aceste semne premergătoare îşi vor găsi împlinirea în Răstignirea lui Hristos pe Golgota, drept pentru care Fericitul Augustin spune despre Noul Testament că „se ascunde în cel Vechi, iar acesta din urmă se descoperă deplin în cel Nou”.

Simbolul mântuitor al Sfintei Cruci a fost promis de Dumnezeu oamenilor mai înainte de începutul timpului istoric, în momentul căderii în păcat a protopărinţilor Adam şi Eva, ispitiţi de diavol să guste din roadele pomului cunoştinţei binelui şi răului. După cum spune Sfântul Chiril al Ierusalimului, „deoarece oamenii au fost înşelaţi prin lemn, tot prin lemn trebuiau să fie vindecaţi”. Aşa că Dumnezeu arată că din urmaşii femeii unul va zdrobi capul şarpelui, adică al diavolului – acesta este Mântuitorul Hristos, Care, făcându-se om şi pătimind pe cruce, a sfărâmat porţile iadului.

Ulterior, semnul izbăvitor al Sfintei Cruci a fost preînchipuit prin felurite gesturi, obiecte ori metafore ale patriarhilor şi profeţilor Vechiului Testament. Astfel, patriarhul Iacov îi va binecuvânta pe cei doi copii ai fiului său Iosif, Efraim şi Manase, punându-şi braţele încrucişate pe capetele lor, aşa cum este arătat în capitolul 48 al cărţii Genezei. Acest gest este astfel comentat de către Sfântul Ioan Damaschin: „Iacov cel dintâi a închipuit crucea când s-a închinat vârfului toiagului lui Iosif (Facerea 47, 31), iar când a binecuvântat pe fiii lui Iosif cu mâinile încrucișate (Facerea 48, 14), este foarte lămurit că a descris semnul crucii”.

În cartea Ieşirii, Crucea va fi preînchipuită mai întâi prin toiagul făcător de minuni al prorocului Moise, care îl va forţa astfel pe faraonul egiptean să-i elibereze pe evrei din captivitate, fapt ce a fost văzut de către Sfinţii Părinţi ca o înainte înfăţişare a eliberării oamenilor din robia păcatelor, şi tot cu ajutorul acestuia, lovind apele Mării Roşii în semnul crucii, le-a despărţit, permiţând poporului Israel să treacă spre pământul făgăduinţei. De asemenea, tot acest toiag al lui Moise va fi folosit de către proroc pentru a scoate apă din stâncă la Meriba, în timpul peregrinării de 40 de ani a israelitenilor prin pustiul Sinaiului.

O altă profeţie a Vechiului Testament, anume cea a prorocului Iezechiel, la capitolul al IX-lea, indică şi forma exactă a crucii, care este identică literei tau, ultima a alfabetului ebraic antic, a cărei grafie constă din două bare întretăiate: „Treci prin mijlocul cetății, prin Ierusalim, și însemnează cu semnul crucii (†) pe frunte, pe oamenii care gem și care plâng din cauza multelor ticăloșii care se săvârșesc în mijlocul lui; iar celorlalți le-a zis: „Ucideți și nimiciți pe bătrâni, tineri, fecioare, copii și femei, dar să nu vă atingeți de niciun om care are pe frunte semnul „†”! Și să începeți cu locul Meu cel sfânt” (Iezechiel 9, 4-6).

De reţinut este faptul că, deşi dispreţuită ca fiind un obiect de pedeapsă, crucea nu era considerată a fi blestemată, ci cei ce sfârşeau răstigniţi pe ea purtau acest stigmat. Astfel, aşa cum se spune în Înţelepciunea lui Solomon: „binecuvântat este lemnul care slujeşte o trebuinţă binecuvântată(14, 7), lemnul Crucii urma să capete o însemnătate absolut pozitivă, odată cu Patima cea mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, așa cum învață și Sfântul Ioan Damaschin: „Crucea ni s-a dat semn pe frunte în același chip în care s-a dat lui Israel tăierea împrejur. Prin ea ne despărțim cei credincioși de cei necredincioși și ne cunoaștem. Crucea este pavăza, arma și trofeul contra diavolului. Crucea este pecetea ca să nu ne atingă nimicitorul, după cum spune Scriptura (Ieșire 12, 12-13; Evrei 11, 28). Crucea este ridicarea celor căzuți, sprijinul celor care stau, reazemul celor slabi, toiagul celor păstoriți, călăuza celor convertiți, desăvârșirea celor înaintați, mântuirea trupului și a sufletului, izgonitoarea tuturor răutăților, pricinuitoarea tuturor bunătăților, distrugerea păcatului, răsadul învierii, pomul vieții veșnice”.

Dacă Sfânta Cruce şi rolul ei mântuitor au fost prefigurate în Vechiul Testament prin mai multe semne şi expresii, deplinul înţeles al acesteia şi semnificaţiile ei complete au fost revelate în Noul Testament, fiind indisolubil legate de persoana Mântuitorului Hristos, de Întruparea Sa în timp, de viaţa şi activitatea Sa. Odată cu venirea lui Fiului lui Dumnezeu pe pământ, aşadar odată cu circumscrierea Dumnezeirii în timpul istoric, simbolul Crucii îşi află deplina sa semnificaţie, desăvârşind însemnătatea dată de prefigurările vechitestamentare.

În textul Noului Testament se face referire la Cruce sub două semnificaţii – prima este cea materială, adică însăşi Crucea Patimilor lui Hristos, păstrată astăzi în mai multe fragmente în bisericile creştine din întreaga lume. Pe această cruce, potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul, s-a întâlnit cea mai josnică faptă a păcatului omenesc cu cea mai de seamă faptă a iubirii dumnezeiești. Iar cea de-a doua semnificație este cea spirituală, privitoare la suferinţele îndurate de Mântuitorul Hristos pentru tămăduirea păcatelor poporului. Aceasta din urmă, denumită şi crucea suferinţelor, este purtată de către fiecare creştin, după cum spune Însuşi Hristos: „Oricine vrea să vină după Mine, să se lepede pe sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 35). Acest cuvânt al Mântuitorului va constitui întărirea miilor de martiri care au suferit pe nedrept pentru mărturisirea credinţei creştine, şi continuă să fie un îndemn pentru credincioşii de astăzi.

Importanţa Sfintei Cruci în cadrul timpului istoric este vădită însă mai ales prin faptul că ea este semnul premergător al Judecăţii de Apoi, vestind prin apariţia Sa pe cer la cea de-a doua venire a Domnului şi sfârşitul timpului material. Aşadar, prin prezenţa Crucii atât la începutul mântuirii oamenilor, pe Golgota, şi la judecata finală, ea nu constituie numai hotarul dintre cele două Testamente, ci şi graniţa dintre lumea actuală, perisabilă, şi cea veşnică, care-i urmează, ea însoţind permanent pe Mântuitorul Hristos, în veşnicie.

Sfânta Cruce are însă și o importanță morală, ea simbolizând lupta necontenită cu păcatul a fiecărui om, ceea ce ne aduce la cuvintele Sfintei Evanghelii. Atunci când Mântuitorul Hristos ne spune: „Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede pe sine, să-și ia crucea sa și să-mi urmeze mie”, el numește prin cruce stăpânirea de sine, răbdarea, înțelepciunea și cumpătarea de care trebuie să dea dovadă fiecare  om, iar prin lepădarea de sine face referire la lepădarea omului celui vechi, a omului supus patimilor și neiubitor de Dumnezeu, așa cum învață și Sfântul Apostol Pavel, care ne îndeamnă să ne îmbrăcăm în „omul cel nou, cel zidit după Dumnezeu, în dreptatea și sfințenia adevărului” (Efeseni 4, 22-24).

Potrivit textului Cazaniei, tâlcuirea pe scurt a cuvintelor Mântuitorului este aceasta: „cel care voiește să se facă ucenic al lui Iisus Hristos, trebuie să se lepede și să urască orice păcat, să omoare toate patimile trupului și toate poftele lui cele rele și să urmeze învățăturile lui Iisus Hristos”. Asemenea ne învață și cel mai mare teolog român al secolului al XX-lea, Părintele Dumitru Stăniloae, când ne arată că „fiecare trebuie să-și ia crucea și cu ea să pornească pe urmele lui Hristos, pentru a se face tot mai asemenea Lui”.

Astfel, crucea aceasta a noastră trebuie să contribuie la desăvârșirea noastră morală, să se transforme din cruce a suferinței în cruce a bucuriei și într-un simbol al nădejdii. Iar această nădejde a noastră este dobândirea asemănării cu Dumnezeu, spre care am fost zidiți. La facerea omului, așa cum vedem în cartea Facerii, Dumnezeu l-a făcut pe acesta diferit de restul viețuitoarelor, deoarece, pe lângă trupul plămădit din pământ și stricăcios, a suflat asupra sa suflare de viață, prin care înțelegem sufletul. Prin această din urmă componentă a alcătuirii sale, care este necompusă și astfel nestricăcioasă, omul a fost menit să stăpânească asupra întregii creații și asupra propriului trup, puterile necesare pentru aceasta aflându-se în sufletul său.

Căci „sufletul, cu puterea pe care i-a dat-o Ziditorul, într-o clipă se suie în cer, se coboară în iad, înconjoară pământul, ajunge în tot locul și gândește orice voiește. Își aduce aminte  de cele din trecut, socotește pe cele care sunt de față și poartă grijă de cele viitoare; chibzuiește, judecă, împacă și osândește însăși gândurile sale. Sufletul prin puterile sale învață felurite limbi, felurite meșteșuguri și științe înalte. Câte limbi auzi, câte cărți citești, câte lucruri cu meșteșug vezi, țin de cele ale sufletului”.

 

Bibliografie:

 

  1. Cazania, ed. IBMO, București, 2014.
  2. Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, trad. Pr. Dumitru Fecioru, ed. IBMBOR, București, 2003.
  3. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. Pr. Dumitru Fecioru, ed. IBMBOR, București, 2005.
  4. Gordon, Vasile, Mergând, învățați… Predici pentru toate duminicile și sărbătorile de peste an, ed. IBMBOR, București, 2006.
  5. Ilie, Arhim. Cleopa, Despre credința ortodoxă, ed. IBMBOR, București, 1985.
  6. Păcurariu, Pr. Mircea, Predici, ed. IBMO, București, 2010.
  7. Radu, Dumitru (coord.), Îndrumări misionare, ed.IBMBOR, București, 1986.
  8. Stăniloae, Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, ed. IBMO, București, 2010.

 

Când suntem ascultați, ni se naște sufletul...

22 iunie 2021 |
-Mamă dragă, spune Bianca, lângă tine vine mereu atâta lume! Mereu știi să asculți! Cum? Cum știi să o faci? -Ei bine, lucrurile stau așa: ne place să ne simțim ascultați. Când suntem ascultați cu adevărat, pare că ni se naște sufletul! Este...

ARTIȘTI și ARTIZANI la MNȚR

22 iunie 2021 |
25 – 27 iunie 2021, între orele 10.00 şi 18.00   Muzeul Național al Țăranului Român vă aşteaptă la prima ediţie a târgului ARTIȘTI și ARTIZANI la MNȚR, organizat de vineri, 25 până duminică, 27 iunie 2021, între orele 10 dimineaţa şi 6...

Despre Sfinții Apostoli Petru și Pavel - partea I

17 iunie 2021 |
Între principalii săvârșitori de minuni dintre ucenicii Mântuitorului Iisus Hristos se numără Sfinții Apostoli Petru și Pavel, prăznuiți împreună de către Biserica creștină în data de 29 iunie. Cu toate cǎ amândoi sunt evrei ca origine, Petru provine...

Roadele Sfintei Euharistii în viaţa duhovnicească – partea II-a

15 iunie 2021 |
Euharistia -  realitate ce transfigurează integral făptura umană   Jertfa liturgică este o expresie culminantă a unirii noastre cu Hristos. Participarea afectivă a credincioșilor la Sfânta Liturghie, fără a se împărtăși, presupune o unitate în...

ART NOUVEAU ÎN LINII DE ARHITECTURĂ

10 iunie 2021 |
DESPRE PROIECT De Ziua Mondială a Art Nouveau-ului, Centrul de Excelenţă în Arhitectură, Arte şi Audiovizual (C.E.A.A.A.) împreună cu Muzeul Naţional al Ţăranului Român din Bucureşti şi partenerii săi prezintă proiectul expoziţional, educaţional şi...

Despre Prorocul DAVID

10 iunie 2021 |
Întemeierea monarhiei israelite, semn al centralizării celor 12 triburi evreieşti după sosirea lor în pământul Canaan, pe care îl cuceresc în timpul lui Iosua Navi, reprezintă un fenomen social, politic, cultural şi religios de o deosebită importanţă,...

Când îngrijorarea ne înconjoară copiii

9 iunie 2021 |
Mihai a auzit o discuție ciudată dintre părinții lui. Parcă li se citea îngrijorarea în voce. Și parcă nu se mai opreau din calcule. Și parcă mama a oftat. Banii sunt o problemă în familia noastră? Nu mai sunt bani pentru...? Ce a spus tata acum? Nu...

Roadele Sfintei Euharistii în viaţa duhovnicească - partea I

8 iunie 2021 |
Euharistia - realitate înnoitoare a vieții duhovnicești   Roadele pe care le dă Sfânta Taină a Împărtășaniei celor ce o primesc cu vrednicie, sunt atât de multiple, încât deși pot fi sesizate cu sufletul și cu mintea ele nu pot fi cuprinse în...

Despre Sfânta CRUCE

3 iunie 2021 |
În centrul teologiei creştine se află simbolul mântuitor al Sfintei Cruci, prin care omenirea întreagă a fost curăţită de păcatul strămoşesc şi prin care Dumnezeu a redat urmaşilor lui Adam şi ai Evei posibilitatea de a moşteni viaţa de veci, pierdută...