L-am întrebat pe medicul endocrinolog Virgil Stroescu ce sfaturi de nutriție scurte și eficiente le poate da oamenilor ocupați, celor care stau mult la birou sau în mașină. Medicul a răspuns scurt și a acoperit câteva dintre temele care ne preocupă.

Dacă te simți obosit și vrei energie instant, în niciun caz să nu mănânci carne. Zahărul este un adevărat izvor de energie, dar ce te faci când izvorul se transformă în gheizer, iar energia în otravă? Dacă vrei să slăbești eficient și fără riscuri, trebuie să ai grijă la proporția dintre mișcare și mâncare: cantitatea de energie consumată trebuie să fie matematic mai mare decât cantitatea ingestată. Fibrele sunt esențiale, ele mențin echilibrul organismului. Vrei energie și deci ai nevoie de dulce? Mănâncă fructe, pentru că eliberarea zahărului din fruct se face treptat, primești energie în ritmul în care organismul o poate și consuma.

Savuroasele precizări și comentarii ale doctorului Stroescu, în clipul video de mai jos.

Montaj video de Gabriel Păun

Voievodul Ioan al III-lea, reținut de istoriografia noastră mai degrabă cu apelativul „cel Cumplit”, iar de cea internațională sub numele de „cel Viteaz”, este unul dintre cele mai neobișnuite personaje care au ocupat tronul Moldovei. Majoritatea cercetătorilor au concluzionat că era fiul lui Ștefan al IV-lea, cunoscut mai bine sub numele de Ștefăniță Vodă, cu o armeancă – fiind astfel strănepotul lui Ștefan al III-lea cel Mare.

Privită la începuturile sale, viața sa nu s-ar deosebi neapărat de cea a altor aventurieri ai tumultuosului secol al XVI-lea, deși ea prezintă în mod cert o coloratură interesantă. Având o prezență impunătoare, înzestrat cu o forță fizică ieșită din comun, inteligent și cultivat, Ioan „Armeanul” a reușit că capteze atenția curților imperiale și princiare pe care le-a vizitat. Nu au fost puține: Moscova, Varșovia, Constantinopol-Istanbul, Viena, – aparent – Bahcisaraiul, curtea hanilor Crimeii, alături de ale căror hoarde a participat la unele campanii militare. Acest periplu, încheiat cândva în preajma vârstei de 40 de ani, nu a reprezentat doar o aventură, viitorul domnitor fiind recunoscut ca poliglot, vorbind fluent polonă, turcă și rusă, alături de armeană, limba sa maternă, și dobândind experiența afacerilor militare și diplomatice ale epocii, fapt recunoscut și de către adversarii săi, precum cronicarul Azarie: „era un om foarte primejdios, rău și cu minte adâncă, elocvent și învățat în cărți”.

Cum și-a făcut averea: comerț cu pietre prețioase

De ce a dorit să fie domn al Moldovei? O parte din răspuns ni-l oferă Grigore Ureche: „era de minte ascuțit, de cuvântu gata și se vădea că-i harnic, nu numai de domnie, ci și altor țări să fie cap mai mare”. Așadar, pentru că lui i se cuvenea mai mult decât altora. Dreptul îl avea prin descendența sa, fiind „os domnesc”. Șansa și-a obținut-o în maniera tradițională a perioadei: făcând negoț cu pietre prețioase, a dobândit o avere însemnată și a cumpărat domnia de la turci. Nu există niciun dubiu că era un om adaptabil la nevoie.

A ajuns în Moldova la începutul anului 1572 și s-a impus ușor în fața fostului domn, Bogdan al IV-lea Lăpușneanu. Fiind conștient de situația țării al cărei domnitor devenise, a făcut uz de toată energia sa pentru a o îmbunătăți. Între măsurile sale cele mai inspirate se numără baterea unei monede de aramă proprii, care îi scutea pe negustorii moldoveni de unele schimburi monetare dezavantajoase; sprijinirea micilor proprietari de pământuri, cărora cancelaria sa le dedică 41% din activitate; întărirea oastei țării, pe care o înzestrează cu una dintre cele mai puternice artilerii ale epocii, numărând 110 piese.

Cum cel Viteaz devine cel Cumplit

Între măsurile sale mai controversate  – și pentru că au vizat categoriile mai vocale – se numără combaterea influenței marilor boieri, în vederea consolidării autorității domnești, cât și exproprierea mai multor domenii aristocratice și mănăstirești, pentru sporirea veniturilor vistieriei, fapte ce i-au atras supranumele de „cel Cumplit” din partea cronicarilor afiliați adversarilor săi. Din acestea reiese însă conștiința sa că fără o bună coeziune internă și o oaste puternică, ridicată din rândurile răzeșilor și a micilor boieri, țara sa nu putea spera la un statut mai bun, mai ales în fața colosului otoman ce ajunsese la apogeu.

Voievodul Ioan s-a arătat la fel de activ și în politica externă, dar aici inițiativele sale nu au cunoscut prea mult succes: atât Austria, cât și Regatul polono-lituanian erau interesate să mențină, cel puțin pentru moment, bunele relații cu Imperiul Otoman, iar Rusia era prea departe. Numai cazacii zaporojeni s-au arătat doritori să se alieze cu domnul Moldovei, iar ajutorul lor a fost necesar curând. Puterea turcilor, stârnită și de plângerile mai multor boieri, cât și de intrigile domnitorului muntean Alexandru al II-lea Mircea, care dorea să îl înscăuneze în Moldova pe fratele său, Petru Șchiopul, s-a răsfrânt curând asupra Moldovei, cerându-i lui Ioan o dublare a haraciului – tributul anual datorat Porții.

Aici se arată cu adevărat personalitatea intransigentă a acestuia: în loc să se supună, deoarece porunca nu îl afecta personal, el a adunat sfatul țării și a ridicat întrebarea: să plătească sau să se lupte? Părerea marilor dregători, prin glasul logofătului Ioan Golăi, a fost categorică: „Din amândouă alege-ți pe cea mai bună: sau pleacă-ți capul în fața împăratului sau pleacă și du-te în țări străine, dar cu turcii nu te apuca de luptă”. Niciuna însă nu era o alegere potrivită pentru un asemenea om.

Refuză să fugă și intră în luptă contra turcilor

Chiar dacă nu se bucura de un context favorabil – dar ar fi avut oare altul? -, domnitorul a ales să pornească lupta, căutând să schimbe, pe calea armelor, cadrul tratativelor cu turcii. Iar victoriile pe care le-a obținut la Jiliștea, Brăila și Tighina, alături de ocuparea, pentru puțin timp, a Țării Românești, au părut să-i confirme viziunea. Însă trădarea unor mari boieri din armata sa i-a atras, în cele din urmă, înfrângerea în bătălia de lângă Cahul. În mod oarecum surprinzător pentru un om atât de dârz, a acceptat să se predea, cerând însă libertatea pentru oamenii săi. A fost însă înjunghiat în tabăra turcească, iar răzeșii care îl urmaseră cu credință au ales să piară, aproape până la unul, în luptă. Aceasta este o dovadă că, atunci când e condus de un om în care crede, românul știe să se apere.

Domnitorul Ioan al III-lea cel Cumplit sau cel Viteaz poate fi considerat un continuator al politicii lui Vlad Țepeș și un precursor al celei a lui Mihai Viteazul. Domnia scurtă și contextul nefavorabil îl pot face să pară mai puțin însemnat decât aceștia, dar personalitățile nu se judecă întotdeauna în cadre fixe.

Cum s-a comportat Brâncuși în situații de criză și care a fost prima lui dezamăgire profesională? Știați că drumul sculptorului spre Paris a fost străbătut în cea mai mare parte pe jos? Iată câteva detalii biografice, alături de câteva dintre cele mai interesante cugetări ale marelui român despre artă, muncă, bogăție.

A mers pe jos din Austria până în Franța

Constantin Brâncuși (n. 1876) și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei în atelierele de boiangerie, prăvălii și birturi. Ca ucenic  s-a  remarcat rapid prin îndemânare. Așa se face că prima lucrare a fost o vioară construită din resturile materialelor găsite în prăvălie. După această perioadă, Brâncuși decide în 1894 să urmeze cursurile Școlii de Arte și Meserii din Craiova, iar după absolvire, Școala de Belle Arte din București.

În timpul studenției, Brâncuși a primit prima comandă. Era vorba de un bust al generalului medic Carol Davila, care a fost amplasat în curtea Spitalului Militar din Capitală. Lucrarea care poate fi vizitată și în zilele noastre este singurul monument public din București ce îi aparține marelui sculptor. Cu banii obținuți, Brâncuși dorea să plece la Paris pentru a-și completa studiile. Plata urma să vină în două tranșe, prima jumătate înainte de începerea lucrării, iar restul după finalizare. Când opera ajunse în fața consiliului, acesta s-a arătat nemulțumit de proporțiile ei. Înfuriat de neiscusința consilierilor, Brâncuși  a părăsit furtunos din sala de ședință, fără a mai primi cea de-a doua jumătate a banilor necesari plecării în Franța. Fără să stea pe gânduri, a decis să parcurgă acest drum pe jos.

Drumul spre glorie

În 1904 era la Viena. De aici, Brâncuși s-a îndreptat întâi spre München. Timp de șase luni trece prin Bavaria, Elveția și ajunge în nord-estul Franței, aproape de orașul Lunéville. Ultima partea a drumului a fost cea mai grea. Prins de o ploaie torențială, se îmbolnăvește de pneumonie și este internat în stare critică la un spital de maici. Pe parcursul perioadei de recuperare se gândește că nu mai are puterile și nici timpul necesar pentru a mai ajunge pe jos la Paris, astfel că ultima bucată a drumului o parcurge cu trenul. Efortul lui a fost însă răsplătit: în 1905 este admis la École Nationale Supérieure des Beaux-Arts, și începe să lucreze în atelierul sculptorului Antonin Mercié până în 1906, când din pricina limitei de vârstă a trebuit să părăsească școala. Până în 1914 participă la expoziții colective la Paris și București, realizând operele: Păsări Măiestre, Muza adormită, Domnișoara Pogany. Tot în cursul acestui an deschide prima expoziție în Statele Unite ale Americii la Photo Secession Gallery din New York City. A urmat o ascensiune fulminantă a marelui sculptor care începuse să participe la cele mai importante expoziții din Elveția, Olanda, Anglia, Franța.

Cugetările lui Brâncuși, adunate într-o carte

Prin străduința doamnei Sorana Georgescu-Gorjan, cugetările brâncușiene au fost adunate în cartea “Așa grăit-a Brâncuși”, apărută în anul 2010 la editura Criterion Publishing. O selecție de texte  apăruse deja la Paris în catalogul “La Dation Brancusi, dessins et archives”, coordonat de Marielle Tabart şi Doina Lemny. În anul 2004 însemnările și corespondența lui Brâncuși au apărut la editura Humanitas din București, în volumul ”Brâncuşi inedit. Însemnări şi corespondenţă românească.” Cartea doamnei Sorana Georgescu-Gorjan, aduce modificări în ceea ce privește ortografia textelor, pentru a fi mai ușor de înțeles. Se regăsesc și bânduri brâncușiene relatate de persoane apropiate marelui sculptor ca: Alexandru Istrati, Natalia Dumitrescu, Carola Giedion-Welcker, David Lewis. Textele sunt în limba engleză, franceză și română, iar de traducere s-a ocupat însăși autoarea.

10 principii de viață, de la creatorul Coloanei Infinite

1. “Nu există artişti, ci numai oameni care simt nevoia să lucreze în bucurie, să cânte asemeni păsărilor. De îndată ce apare artistul, arta dispare.”
2. ”Când lucrez, se pare ca un Absolut se exprimă prin mine, eu ca persoană nu mai contez, individul nu are importanță. Aceasta este relația artistului cu lumea.”
3. ”Plăcerea cu care lucrează artistul e inima artei lui… Fără inimă, nu-i artă. Cea dintâi condiţie e să-ţi placă ţie, să îndrăgeşti, să iubeşti fierbinte ceea ce faci. Să fie bucuria ta.”
4. ”Ce defineşte epoca noastră? Viteza. Oamenii accelerează mereu mijloacele de a străbate spaţiul şi timpul. Dar viteza nu e decât măsura timpului pe care-l pui pentru a străbate o distanţă. Şi uneori e vorba de distanţa care ne mai rămâne până la moarte.”
5. ”[Bogaţii] Se retrag ori de câte ori încerci să te apropii, deşi n-ai de gând să le ceri nimic. Trebuie să nu-ţi pese de ei şi să rămâi tu însuţi.”
6. ”Eu nu vreau sa fiu la modă. […] Ce e la modă, ca moda trece. […] Piatra și bronzul, mai mult chiar decât pânza, se cer spre veacuri, departe….Dacă azi ești contestat, nu-i nimic. Când vei fi înțeles vei rămâne.”
7. ”Există un țel în orice lucru. Pentru a-l atinge, trebuie să te desprinzi de tine însuţi.”
8. ”La Paris am dus-o greu la început. Uneori, mă ţineam de ziduri ca să nu cad de foame. De boală. Îmi atârnasem deasupra patului pancarte pe care îmi scrisesem sfaturile ce mi le dădeam singur în clipele de îndoială.”
9. ”Lucrurile nu sunt greu de făcut; greu este să ne punem în starea de a le face.”
10. ”[În copilărie] Mi-am făcut o rezervă de fericire pentru toată viaţa şi aşa am putut rezista.”

Știți unde au studiat Bălcescu, Brătianu, Take Ionescu? Sau că liceul Sf. Sava l-a avut director tocmai pe Gheorghe Lazăr, cel care dă numele nu mai puțin vestitului liceu ”Lazăr”, rivalul principal al fostei Academii Domnești? Iată o scurtă istorie a celor mai vechi patru licee din Capitală, de numele cărora se leagă nenumărate personalități care au făurit România modernă.

Liceul Sfântul Sava

Dacă pășești vreodată pe coridoarele liceului Sfântul Sava din Capitală oprește-te și privește în jur. Pereții și podeaua între care te afli au găzduit de-a lungul anilor figuri emblematice ale societății românești începând cu Nicolae Bălcescu, I.C. Brătianu, C.A. Rosetti, Take Ionescu și chiar Regele Mihai I. Elevii se aflau pe mâinile unui corp profesoral de excepție: Tudor Arghezi, Henri Coandă, Spiru Haret, Eugen Ionescu, Nicolae Iorga, Camil Petrescu.

Liceul Sf. Sava nu a existat de la început în această formă. Istoria sa începe în 1694, când Constantin Brâncoveanu a înființat Academia Domnească, prima instituție de învățământ superior din Țara Românească. Chiliile de la Mănăstirea Sfântul Sava au găzduit vreme de un secol și jumătate cursurile Academiei. Mănăstirea a dispărut, iar pe locul ei se găsesc azi Universitatea din București și Piața Universității.  Între  1776-1779 Vodă Caragea a dispus scoaterea Academiei de sub tutela mănăstirească  și a reorganizat-o sub numele de Școala Națională Sfântul Sava, numindu-l în fruntea instituției pe cărturarul Gheorghe Lazar. El va rândui predarea în limba română a științelor filosofice și a matematicii, ceea ce va fi perceput ca o revoluție educațională în țara în care știința și învățământul se făceau în limba greacă. În 1864 domnitorul Alexandru Ioan Cuza a împărțit școala în două ramuri: dintr-una se va naște mai târziu Universitatea din București, și din cea de-a doua va evolua actualul Colegiul Național Sfântul Sava.

 Liceul Gheorghe Lazăr

Tot de numele lui Cuza se leagă și următorul liceu de pe lista noastră. Cel de-al doilea gimnaziu cu predare în limba română din București a fost înființat de Alexandru Ioan Cuza în 1860 și a primit numele ilustrului educator Gheorghe Lazăr. Sediul actual al liceului a fost inaugurat însă trei decenii mai târziu, iar decretul înființării poartă semnătura regelui Carol I. Proiectată de arhitectul F.G. Muntureanu, clădirea este o bijuterie arhitectonică, ce îmbină stilul brâncovenesc cu cel neoclasic englez. Nu e de mirare că instituția a fost comparată cu liceele pariziene din preajma Grădinii Luxembourg.

În epoca stalinistă, liceul a traversat o perioadă dificilă. Vechea denumire a fost schimbată în ”Școala medie Nr. 22”, iar instituția a fost nevoită să împartă clădirea cu o școală medie de fete. În 1949 a fost mutat, cu arhivă cu tot, la fostul liceu ”Spiru Haret”, pentru a face loc unui centru școlar de fete. Șase ani mai târziu Ministerul Educației a decis reîntoarcerea la vechea denumire și reluarea în posesie a  clădirii de lângă grădina Cișmigiului.

Dincolo de performanța școlară, liceul este faimos prin multele activități extrașcolare. De exemplu, orchestra liceului este prestigioasă:  între 1932-1943 susține numeroase concerte la Ateneul Român sau pe scenele teatrelor din București, iar în acest climat muzical se formează violonistul Mihai Constantinescu, prim maestru al Filarmonicii Române.

În 1919 Camil Petrescu a înființat prima revistă a liceului, ”Zboruri”. Scopul acesteia era încurajarea eseului filosofic, a poeziei moderne cultivate la cenaclul ”Sburătorul” și a literaturii de idei. Iar un renume binemeritat și-a câștigat cercul de matematică al profesorului I. Banciu, care a primit numeroase distincții de la nu mai puțin cunoscuta ”Gazetă matematică”.

Liceul Matei Basarab

Prin decretul Domnesc nr. 158 din 1859 emis de Alexandru Ioan Cuza ia ființă Gimnaziul Matei Basarab. În 1885 ministrul Spiru Haret cumpăra de la moștenitorii lui August Treboniu Laurian actuala clădire, pe a cărei fundație va ridica construcția din zilele noastre. După Războiul de Independență, din Școala Matei Basarab se vor desprinde alte trei școli (1878 – ”Cantemir Vodă”, 1892 – ”Gheorghe Șincai” și după 1900 ”Spiru Haret”).

Încă din 1884 directorul A.F. Robescu scotea în evidență absolvenți ai liceului care deveniseră mari personalități: Ion Mincu – întemeietorul Școlii Superioare de Arhitectură din București, Constantin Levaditi – membru al Academiei din Paris, Nicolae Atanasescu – profesor la Facultatea de Medicină din București, actorul George Vraca, poetul George Topârceanu. Din corpul profesoral au făcu parte nume mari ca Ioan Slavici, George Călinescu, Eugen Lovinescu sau Dimitrie Golescu.

În 1900 dotarea de care se bucura laboratorul de fizico-chimie al liceului a născut o concurență acerbă cu Facultatea de Științe. Rivalitatea dintre ceele două instituții a fost una productivă și s-a concretizat în lansarea pe piață a unui număr semnificativ de cercetători. Din 1998 liceul a fost ridicat la rang de Colegiu Național și a devenit una din instituțiile de referință pentru învățământul românesc.

Liceul Mihai Viteazul

Înființat în anul 1865, liceul a fost mai întâi o subdiviziune a liceului Sfântul Sava. După doi ani își dobândește autonomia și până la sfârșitul Primului Război Mondial instituția va funcționa în diverse locații. În 1868 școala primește statutul de gimnaziu și a purtat numele de ”Mihai cel Mare”. Sediul din acel an avea să fie compus din casele lui Iosif Kovejdi, aflate pe strada Academiei. În perioada ocupației germane, școala a funcționat în sediul liceului ”Cantemir Vodă”, dar ulterior s-a reîntors în sediul din Știrbei Vodă. Construcția actualului sediu a început în anul 1921 și a fost finalizată după patru ani.

Sala de festivități a liceului este impresionantă: numără nu mai puțin de 1000 de locuri. Aici  au loc reuniunile școlare obișnuite, dar și diverse concerte și recitaluri. Un lucru și mai puțin știut este că în interiorul liceului Mihai Viteazu se găsește o capelă. Aceasta a fost sfințită în anul 1936 de către patriarhul Miron Cristea. Pe lângă toate acestea liceul adăpostește săli de curs moderne, laboratoare pentru diferite discipline, un amfiteatru și o sală de sport bine utilată.

Sunt în nordul Germaniei de două săptămâni și încă nu m-am dezmeticit total în legătură cu ce mi s-a întâmplat. La Jacobs University, Bremen, totul este foarte nou, însă noul acesta îmi e – ciudată senzație – familiar. Sunt înconjurat de tineri din întreaga lume. Reușim cumva să ne înțelegem cu toții. Sunt mirat și curios în orice secundă. O parte din mine cere acces permanent la tot bagajul meu de cunoștințe acumulat de acasă. Și în miez de noapte sau în zorii senini, gândurile mele se învălmășesc și capătă forma aceasta: care este cu adevărat scopul pentru care sunt aici și ce înseamnă acest lucru pentru toți oamenii importanți pentru mine de acasă? Cum mă simte lumea și cum mă percep cei pe care îi întâlnesc? Ce va trezi povestea mea în oamenii pe care vreau să îi servesc în viitor? Ce este pentru mine datoria și care îi este adevăratul rost astăzi?

Sunt Luca Onică și am 19 ani. Tocmai am terminat 14 ani în sistemul de învățământ alternativ Waldorf în București și mi-am dedicat ultimele 16 luni (sau poate toți anii mei) pregătirii academice și emoționale pentru a mi se permite accesul la o facultate de prestigiu. Se vede că munca mi-a fost răsplătită: sunt azi acolo unde mi-am dorit să fiu, cu bucurie lângă sacrificiu, cu nopți tremurânde lângă dimineți încrezătoare, cu eseuri scrise cât pentru o carte despre crezuri, cu îndoieli ce te îngenunchează lângă cuvinte de îmbărbătare ce te fac să zbori.

Întotdeauna am căutat să privesc dincolo de mine, asigurându-mă că și celorlalți le merge bine

Am fost destul de norocos să fiu educat să am în vedere nu doar binele meu ci și pe cel al celorlalți și am aflat destul de devreme că a duce o luptă înverșunată doar pentru a demonstra că ai dreptate este inutil într-o lume care se bazează în primul rând pe relațiile de calitate dintre oameni. Mi s-a spus că am o putere aparte de a ridica lumea. Nu știu dacă am neapărat un talent anume în acest sens, însă întotdeauna am fost concentrat pe oameni. Privind înapoi, încă din copilările i-am ajutat pe competitorii rivali să își dea mâna, am sugerat mereu reguli care ar fi îmbunătățit orice joc la care luam parte și i-am îndrumat mereu pe cei pierduți. Trăind astfel, am învățat cum să folosesc fereastra atunci când ușile sunt închise. Acest principiu pare să fi prins rădăcini puternice în mine și să mă fi ghidat în toate alegerile mele de până acum. Întotdeauna am căutat să privesc dincolo de mine, asigurându-mă că și celorlalți le merge bine.

În Jacobs University Bremen conviețuiesc 111 naționalități în campusul universității. Este locul ideal pentru mine, pentru că sunt interesat de istorie, evoluția relațiilor internaționale, cultură și comunicare.

Mă simt ca și cum m-aș uita la toate canalele de știri din toate colțurile lumii în același timp

Când visam ”la facultate” mi-am dorit să găsesc un loc în care să pot crește în toate planurile mele, să descopăr noi orizonturi în care să investesc și mai ales un loc în care să fiu provocat în fiecare zi. Jacobs este toate acestea și mai mult decât atât. Mă simt ca și cum m-aș uita la toate canalele de știri din toate colțurile lumii în același timp. Este normal să vorbesc zilnic despre discrepanța condițiilor de viață din Statele Unite ale Americii sau Mexic, despre mobilitatea în politica recentă din țările din America de Sud, despre Brexit și despre ce se va întâmpla în Germania în următoriul deceniu, despre starea din fiecare țară balcanică, migrația educațională din întregul continent african, conflictele din Orientul Mijlociu și Îndepărtat și chiar divizarea pregnantă dintre generațiile din Japonia. Uneori uit câte lucruri am discutat și trebuie să reiau în mintea mea toată ziua pentru a înmagazina surplusul de informație. Este extraordinar că toți cei care sunt aici sunt deschiși, prietenoși și răbdători cu mine și mă simt binecuvântat că am întotdeauna în jurul meu acești ”profesori” de o seamă cu mine. Ne creștem unii pe ceilalți, ne susținem unii pe ceilalți.

Deși este foarte solicitant și îmi este tot mai dor de familie și casă, știu că este cel mai bun loc în care aș fi putut fi acum.

Încep să simt că în nicio sală de curs din lume nu poți să obții cu adevărat o perspectivă globală a relațiilor și a culturilor lumii, așa cum o faci în sala de mese sau pe iarba verde a campusului atunci când suntem cu toții laolaltă.

Ne creștem unii pe ceilalți, ne susținem unii pe ceilalți

Pentru mine, ultimele luni au fost de-a dreptul revelatoare arătându-mi lumea din jurul meu într-un nou mod, remodelându-mi puternic gândirea. Am devenit mai conștient de dezavantajele naturii mele de extrovert pronunțat, așa că am tăcut, am privit, am ascultat și am ajuns să înțeleg una dintre cele mai importante idei pentru stadiul meu, în acest deceniu: ce viziune dețin despre mine și cum aș putea eu exista cel mai bine în lume dăruindu-i acesteia puterea mea.

Un lucru greu pentru mine a fost eliminarea filtrelor personale pentru a înțelege ce se întâmplă în jurul meu și am ajuns să realizez că este momentul să mă opresc din a fi un expert ce trăiește doar în bula sa și că doar ieșind din aceasta îmi pot atinge adevăratul potențial. Acum vreau să citesc mai mult ca niciodată, să întreb ca niciodată și să învăț ca niciodată. Știu că este timpul să descopăr ce zace adânc înăuntrul meu.

Să schimb lumea nu este ceva ce știu sau pot să-mi imaginez acum clar cum să fac. Sunt determinat însă să aflu drumuri spre această direcție. Voi lăsa comunitatea academică de la Jacobs să pună lumini în calea mea.

Crezul meu este că trebuie neapărat să fiu pregătit pentru ceea ce va fi și să înțeleg de ce și cum momentul transformator al viitorului va veni pentru mine și generațiie contemporane mie în cele mai multe planuri ale vieții. Întrebarea mea de căpătâi este acum: cum vom lăsa lumea celor ce ne urmează? Care este moștenirea pe care o lăsăm în urmă?

Ceea ce mi s-a confirmat până acum este că atunci când credința, componentele fizice, logice, spirituale din noi lucrează împreună, putem fi pregătiți să înfruntăm viitorul.

Sunt curios despre mine cel de mâine sau din noiembrie sau din iunie 2029 și aștept să mă povestesc vouă în continuare.

Ella stă în fața rafturilor imense cu rechizite.

Sunt și caiete cu unicorni pe copertă și carioci cu sclipici. Și îi place și penarul cu supereroi. Și copertele cu sportivi.

Poate umple un coș întreg. O și face.

Fiul ei va fi încântat, cu siguranță. Își alege și pentru ea o radieră cu un nor pufos. Apoi oftează.

Visează să se deschidă într-un supermarket un raft cu emoții-puteri.

Speranța va fi pe raftul albastru și încrederea pe raftul verde. Și hotărârea pe raftul roșu.

Ar îndesa în ghiozdanul lui Matei în fiecare zi niște curaj și niște hotărâre.

Și uneori l-a auzit că ar vrea o pelerină gri care să îl facă invizibil.

Lui Matei nu îi place la școală. Îi place, de fapt, ce învață, ce lucrează la biologie și la chimie, în laborator. În fiecare zi are însă parte de conflicte, de ciocniri. Discuții cu colegii din cealaltă clasă. Doar discuții?

Dar ghionturile? Și vânătăile? Și cămășile mâzgălite sau descusute?

Cu ele cum rămâne?

Lui Matei nu îi place ce simte la școală: nesiguranță. Exact așa a spus: că nu se simte în siguranță.

Lasă-l să se descurce, a spus tatăl lui. Însă ea simte că ceva nu e în regulă. Că nu ”se descurcă” cu desele sâcâieli fără limite de la școală. Îl vede trist și iritat.

”Va fi grozav, anul acesta, vei vedea! Va fi oau! Te vei distra și veți merge în excursii și veți învăța lucruri noi!”

”Și ei mă vor lăsa în pace?” Lui Matei i-au țâșnit lacrimile din ochi și inima mamei pur și simplu s-a spart în mii de bucăți.

Conflictele și persecuția

Odată ce copiii calcă pragul școlii sau pragul oricărui loc ce aduce copii laolaltă, ei sar într-un lac al posibilelor conflicte. Conflicte mai mici sau mai mari cărora le pot face față. Conflictele apar, ard cu foc mocnit sau vâlvătaie și se sting. Și uneori nici nu se mai vede cenușa pe sol după cinci minute.

Conflictele acestea seamănă izbitor de tare cu guturaiul. Nu îți place, e iritant însă îi faci față: cu niște ulei de eucalipt, un ceai de tei, miere și o mângâiere a bunicii.

Când focul conflictului crește, arde, pârjolește, distruge, seacă, este bine să îl numim incendiu al perscuției. Copilul nu poate ieși singur din foc și, cu cât nivelul actului de bullying crește, cu atât copilul va fi mai speriat, mai închis în sine și îi va fi complicat să vadă scăparea. Va cere sau nu sprijin, va fi crezut sau nu, vor fi cântărite corect faptele enumerate către adult?

Persecuția este gripa: are nevoie de intervenție, de analize, de medicație, de un posibil antibiotic, de repaos, de atenție sporită, de reanalizare și relocare. Este gravă. Și nu trebuie să crezi că va trece oricum. Lasă urme fizice și urme încrustate în inimă și în suflet.

Vom fi atenți la toate mesajele verbale și nonverbale primite din partea copiilor noștri; vom interpreta echilibrat, fără a minimiza și fără a exacerba. Însă vom fi atenți la semne, frământări și izbucniri. Și vom ține triunghiul părinte-copil-școală într-o suprafață a triunghiului echilateral, mereu.

Ce promitem copiilor la început de drum?

Promisiunile noastre în prag de început de an școlar au ca scop aripi-cadou și o stare bună și încredere. În locul binelui și relaxării își face locul tensiunea și stresul: ”ceva nu e în regulă”, se ițește un gând în copiii noștri, ”simt lucruri de care părinții nu pomeneau deloc… și nu îmi e bine”. Copiii găsesc o cale să se adapteze atunci când sunt susținuți de colegii lor, de profesorii lor, de părinții lor. A le da așteptări enorme care nu se împlinesc mereu nu este cea mai bună alegere a părinților.

Să le vorbim mai bine despre încrederea pe care o avem în ei, la început de an școlar; să ne focusăm pe binele din trecut, să amintim de câte ori a făcut fiul nostru față cu brio și cum nu s-a dat bătută fiica noastră în momente cheie. Să le reamintim că școala e doar o bucățică din viața lor și nu viața lor, că sunt zeci de momente foarte importante ce nu țin de școală ci de viața lor socială, că sunt oameni buni înainte de a fi elevi de testat, că sunt prieteni înainte de a fi olimpici, că sunt frați și surori înainte de a fi susținători de proiecte într-un timp limită.

Ella va fi atentă în acest an școlar. Și va spune tuturor prietenilor ei să fie atenți și va prelungi ideile ei spre școală, spre diriginți și dascăli: vom fi atenți cu sufletele copiilor noștri, cu durerile și frământările lor, cu felul în care construim colective și școli morale. Asta va fi pe primul loc. Și cunoștințele cognitive se vor așeza apoi, ușor, temeinic,  în mintea și acțiunile copiilor noștri dragi.

”Orice călătorie, afară de cea pe jos, e după mine o călătorie pe picioare străine; a avea la îndemână cupeaua unui tren, roatele unei trăsuri sau picioarele unui cal înseamnă a merge șezând și a vedea numai ceea ce ți se dă, nu însă și tot ce ai voi.” (Calistrat Hogaș, ”Amintiri dintr-o călătorie”, din volumul ”Pe drumuri de munte”).

Reflectez de câteva zile asupra unui titlu: Avatarurile conștiinței de sine. Ar fi vorba de un titlu pentru o serie de articole, care mi-a venit în minte după ce am rememorat, împreună cu și pentru cititorii Matricea, istoria ajunsă minoră a grevelor minerești din Valea Jiului. Avataruri ar avea aici sensul de transformări succesive prin evenimente care au marcat România și pe români începând cu fondarea Regatului și care, într-un fel sau altul, au contribuit la ceea ce suntem noi astăzi și, cel mai probabil, vor continua să ne modeleze construind implicit România de mâine.

Mă gândeam la aceste lucruri în timp ce peroanele Gării de Nord fremătau de mulțimea călătorilor în care grupul nostru se integrase organic, revendicându-și dreptul la propria-i călătorie și începând să scrie o istorie împreună, pe care mai apoi am decis (eu, fără să mă sfătuiesc cu ceilalți membri ai grupului) să o pun sub un semn inițiatic: călătoria ultimei zile către cea dintâi. Cum adică, de ce așa și nu altminteri, am să dezvălui la sfârșit.

Nu am fost un grup alcătuit la întâmplare, ci emanația unei comunități care ne include și de la care ne revendicăm de fiecare dată când avem ocazia, așa că formăm un tot de multe ori fără să ne dăm seama, acționăm sinergic și pentru mine acesta este un excelent motiv să consemnez în însemnările pe care le fac că tocmai privesc spre unul din avatarurile conștiinței noastre de sine, atât individuală, cât și colectivă.

Trenul ne-a purtat repede de la câmpie la munte, dintre armăturile de metal și pereții de beton și sticlă ai marelui oraș către crestele munților și ne-a depus bucuroși și plini de energie pe peronul gării din Bușteni. N-am avut timp să luăm aminte la fața tristă a clădirilor gării, abandonate de mâna de gospodar ce ar trebui să le mențină cu mândrie strălucirea conferită odinioară de îndrăznețul proiect al modernizării României sub patronajul coroanei regale.

”Totdeauna lucrul tău/ Să-l începi cu Dumnezeu./ Unde-i El cu darul Său,/ Nici un lucru nu e greu”; așa cum am învățat de mici, așa se cheamă că trebuie să ne comportăm în tot ce ne propunem. Prin urmare primul popas al grupului nostru a fost Mânăstirea Caraiman. Edificiu ale cărui baze au fost puse în anul 1998 prin efortul inspirațional al părintelui Gherontie Puiu, cel iluminat de Maica Domnului, pentru a crea la poalele Bucegilor o poartă către Cer pentru cei care cred.

Adulți și copii ne-am recules în apropierea mânăstirii, ne-am bucurat și pregătit să accesăm verticala cu un efort terestru prin care ascensiunea pantelor muntelui în Parcul Natural Bucegi să aducă aminte că orice ascensiune înseamnă efort, dar îți deschide ochii, sufletul și inima către minuni pe care altminteri nu ai cum să le vezi, simți, acomodezi cu conștiința de sine și integrezi în suflet.

Unde, unde mergem? întrebau nerăbdători cei mici și așteptau răspunsuri la fel de curioși și mulți dintre cei acum maturi. La cascada de pe Valea Spumoasă, vine răspunsul și se răspândește prin tot grupul. Cei care au mai vizitat locul dau din cap a aprobare, ceilalți se avântă curioși la drum. Și ascensiunea începe, sub cetină care cerne lumină solară și pe cărare bătută, în aer cu mireasmă vegetală și însoțiți de sunetele blânde al pădurii, susurând în șoapte de pâraie.

Cărarea ne poartă pe lângă vechea captare de apă Caraiman a fabricii de hârtie ”1 Septembrie” din Bucegi, construită în 1885 și extinsă, apoi modernizată în 1912 și 1935. Pentru cei mai puțin tineri, așa cum sunt și eu, emblema fabricii de hârtie de la Bușteni, cu ursul ce împinge o rolă mare de hârtie, mai stăruie încă în amintire; face parte din istoria noastră, a elevilor care am fost și care purtam în ghiozdan caiete fabricate la Bușteni.

Apoi cărarea se desparte de cea care o pornește pieptiș către Babele și se așază molcom la drum către refugiul de la Valea Spumoasă, o cărare ce numai în ultima sa parte îți propune o ascensiune pe-o pantă ceva mai abruptă; dar urcușul se sfârșește repede și te recompensează aproape imediat cu imaginea poienilor de vis și a perdelei de apă a cascadei.

În Valea Spumoasă timpul nu curge, pentru că nu are loc de curgerea de apă. Așa că stă încremenit. Acolo timpul, dacă poți crede cu adevărat, chiar se oprește pentru oricine și nu trebuie decât să asculți șoaptele apei, să vorbești cu muntele și să ții în palmă razele de soare. Cât timp petreci acolo, nimeni nu știe, când te hotărăști să pleci este ca și cum abia ai fi venit și o stare de pace și mulțumire te învăluie cu totul.

Dacă îți culci urechea la pământ, pe stâncă, auzi fără cel mai mic efort istorii vechi și povești despre ceea ce va fi să vină și toate acestea fără să îți dai seama cine anume ți le povestește – un spiriduș poznaș sau un sfânt al locurilor -, când au fost toate posibile și cum tu, dintr-o dată, te-ai transformat deși ai rămas același, ai dormit un somn bun fără să închizi ochii, ți-ai odihnit inima și nu te mai doare pentru că greutățile ce-o apăsau au dispărut.

Om sau viețuitoare a pădurii, la Valea Spumoasă deopotrivă își pot găsi alinare și putere. Side by side, cum ar spune englezul, mereu alături au parte de dulce mângâiere bunici și nepoți, oameni singuri și însingurați, soți și soții, copii și animalele lor de companie, străini care trec unii pe lângă ceilalți salutându-se simplu cu bună ziua!

Am făcut și refăcut ziua din buclele sale, am spart moleculele timpului în fracțiuni de secunde, dar pentru oricine ne-ar fi privit, n-am făcut de fapt altceva decât să ne așezăm cu bucurie la un picnic, să desfacem din șervete și cutii mese îmbelșugate, să împărțim unii cu alții și să ne bucurăm împreună.

Ca la un semn, ne-am ridicat cu toții și am pornit-o apoi pe sub poala muntelui de cremene, cu telecabina urcând tăcută peste capetele noastre pe cărările sale îmbinate din fir de oțel, către cel de-al treilea popas al zilei, cascada de la Urlătoarea Mare.

Din nou calea noastră era bătută înainte și pretutindeni am întâlnit oameni ca și noi, mânați la fel ca noi de o necesitate a reînfrățirii de care nici nu am fi conștienți dacă nu am putea înțelege, chiar și mai târziu, după întoarcerea în lumea noastră mărginită cu pereți, oglinzi și ferestre de realitate virtuală că avem un loc din care am plecat și către care încercăm mereu să ne întoarcem, doar că nu  mai găsim portalul, ne e greu să redibuim intrarea și să ne (re)aflăm calea spre casă.

Om și natură, un alt avatar al conștiinței de sine, o altă transformare (re)modelatoare, un nou mod de a ne regăsi matricea din care coborâm și mai apoi, poate o viață întreagă încercăm fără să mai reușim să urcăm din nou.

În Cântarea Cântărilor, despre care Mircea Eliade credea că încifrează miriade de căi din cele ale mitului eternei reîntoarceri, omul e parte a naturii și natura se exprimă prin om și trăirile sale, prin sentimentele sale care irump și apoi (re)umplu lumea întorcându-i tot bogăție:

”Venit-am în grădina mea, sora mea, mireasa mea! Strâns-am miruri aromate, miere am mâncat din faguri, vin și lapte am băut. Mâncați și beți, prieteni, fiți beți de dragoste, iubiții mei!”

În căldura ultimei zile de gustar, pașii ne-au purtat cu repeziciune pe cărările muntelui cu inimile sus și voie bună până la Urlătoarea Mare, noul loc de popas, nou prilej de desfătare al simțurilor și de redescoperire a armoniilor lumii. Ziua a început să se aplece spre seară, răcoarea apelor ce cădeau cu tumult să atingă cu o strângere și un fior întreaga asistență, fără ca toate acestea să ne oprească din marșul nostru triumfal de întoarcere către noi înșine și către matricea din care provenim.

Nu am dat niciun pas înapoi, niciun semn nu a arătat șovăire, niciun mușchi nu a tresărit, nimeni nu a vrut să meargă decât înainte, să întâmpine seara ultimei zile care pe-un început de drum către noua zi de mâine. Și ce zi glorioasă stătea să vină! O simțeam înfiorați, o așteptam, deși nimeni nu ar fi putut, nici măcar cu un potop de cuvinte să o descrie!

Peronul gării, a altei gări, gara de munte de unde trenul urma să ne ducă spre București, ne aștepta larg și poleit în lumina asfințitului și, mai apoi, a lămpilor electrice care s-au aprins ca la un semn, îngânând lumina astrală cu cea artificială. După o zi plină, pretutindeni în jurul meu întâlneam doar fețe fericite, pline de bucurie și lumină interioară și, aninat undeva într-un colț al privirilor, un mic semn de întrebare, aproape de nebăgat în seamă: și mâine, mâine ce va fi?

De unde să știu eu ce va fi? îmi venea să strig răspunsul, nici eu nu sunt decât un om. Și eu aș vrea să știu ce va fi mâine, dacă voi mai putea să țin calea, dacă fericirea și mulțumirea de astăzi nu trebuie să le plătim, cumva. Țignalul locomotivei care își făcea intrarea în gară mi-a alungat gândurile și a amânat frământările. Pentru că o zi glorioasă nu se cade să se încheie altfel decât într-un marș impetuos, fie el și marșul roților de tren.

Pe geamuri lumini alergau cu repeziciune și ne apropiam de București, de Gara de Nord. Mâine e prima zi a noului an bisericesc, e întâi septembrie, îmi spune Victoria și spatele meu se îndreaptă, privirea mea se adună, mintea lucrează, certitudinile se îngrămădesc: așa este! Mâine este întâia zi a unui an nou! Ziua în care un om născut în Betleem, din Nazaretul Galileii, pe numele său Iisus, a început să predice Evangheliile și a schimbat pentru totdeauna istoria lumii! Trenul a intrat în gară și părintele diacon, ghidul nostru, ne-a spus tuturor: am ajuns mai repede cu câteva minute, sper că nimeni nu se supără!

Adevărata bucurie, a celui care găsește brusc o semnificație, un sens, m-a cotropit și mi-a ostoit neliniștile. Iată, deci, am dibuit povestea noastră, a grupului de drumeți prin munții Bucegilor, pe pietrele Caraimanului: a fost drumul inițiatic al ultimei zile către cea dintâi! La mulți ani tuturor!

Cum devine iubirea un imperativ? Are iubirea limitele ei? Care e raportul dintre iubire și teamă? Cine ne predă marile lecții de iubire? Și cât de adevărat putem iubi, până la urmă? La aceste întrebări și la încă altele răspunde cartea ”7 cuvinte ale iubirii”, scrisă de părintele Visarion Alexa (Editura Doxologia, 2019) și lansată la Matricea Românească în urmă cu două zile. Este o carte vorbită, adică transcrisă după cuvintele rostite de autor în biserica în care slujește ca preot. Cuvintele acestea au fost recuperate și ordonate tematic, iar rezultatul este o carte care încape într-un buzunar și care poate schimba inimi.

Pescar în copilărie pe malul Siretului, pescar de oameni în Militari

”Eu cred că așa era Mântuitorul: vesel cu inima!”, spune părintele Visarion Alexa, lăsându-și cititorul să zâmbească și el măcar un pic. Părintele Visarion s-a născut în 1976, iar primele lecții de răbdare le-a învățat pe malul lacului de acumulare de la Răcăciuni, Bacău, și pe malul Siretului, acolo unde pescuia cât e ziua de lungă în timpul zilelor de vară, ”spre disperarea mamei, care nu știa nimic de mine”, așa cum spune chiar el în autobiografia cu care deschide volumul. Visarion este beneficiarul privilegiat al uceniciei pe lângă câțiva mari înțelepți. Mai întâi bunicul său, un pedagog înnăscut, fost prefect retras la țară, iar mai târziu marele părinte Sofian, duhovnicul mănăstirii Antim și luminătorul multor conștiințe. Marele Sofian avea să-l ducă încet, încet, pe Visarion către preoție, pregătindu-l pentru o slujire în care adesea limitele răbdării sunt peste ceea ce poate duce un om obișnuit. Schița biografică pe care și-o face autorul remarcă peste tot blândul ghidaj pe care-l simte fără întrerupere ca venind de deasupra sa, dar și răbdarea nemărginită a lui Dumnezeu față de căutările și ezitările lui. Acum, părintele Visarion slujește de peste șapte ani în cartierul Militari, unde a construit o vibrantă comunitate și unde este căutat mai ales de tinerii aflați pe drumul către mari răspunsuri greu de formulat.

Tot ce găsim în această carte sunt răspunsuri la dureri, atât ale mele, cât și a multor oameni care au venit să găsească un echilibru în Biserică

Temele majore ale cărții sunt iertarea, jertfa, civilizația Cerului care se construiește prin dezghețarea inimii, libertatea, iubirea îngăduitoare a lui Dumnezeu. Sunt teme la care omul surd și mut asemeni celui din Evanghelie refuză să mai mediteze. Pe parcursul celor 174 de pagini, părintele ne pune în față o oglindă. Cartea nu se adresează celor care caută adevăruri formulate teoretic și precis, ci vine în întâmpinarea celor care doresc să trăiască un creștinism cu zâmbetul pe buze. ”Este o carte de la om la om, cu transcrierea unor dialoguri care au fost răspunsuri la dureri, neputințe și în care vedem un fir: iubirea este cea care recuperează  istoria  și vindecă trecutul nostru. Dacă te-ai îmbolnăvit în trecut, nu te-ai îmbolnăvit din iubire, ci din orgoliu. Iubirea vindecă trecutul, prezentul și viitorul nostru”, explica autorul la momentul lansării cărții.

Cartea a fost vorbită de autor și transcrisă de tinerii din biserică

”Cartea aceasta nu are un singur autor, ci e vorba aici despre viața de zi cu zi a unei comunități. Ea nu a fost scrisă, a fost vorbită în dialogurile pe care le purtăm la biserică. A fost vorbită duminică după Liturghie, când în totdeauna suntem cu toții și purtăm în noi tensiunea unui înțeles”, a mai spus Visarion Alexa. El l-a evocat și la momentul lansării pe Părintele Sofian Boghiu, cel care i-a predat multe și nerostite lecții de iubire. ”La rândul meu am stat la umbra  unui stejar falnic și frumos, părintele Sofian Boghiu. Niciodată nu m-a judecat, certat sau rostit vreun cuvânt de îndreptare. Nu a făcut lucrul acesta pentru că părintele Sofian sub umbrirea Duhului Sfânt știa că iubirea vindecă, nimic altceva nu poate vindeca. Iar dacă iubirea nu reușește să vindece, atunci trebuie să mărești doza, altă soluție nu există”.

Din cuvintele cărții:

• Dacă iubești, vei înțelege că jertfa nu înseamnă umilință.
• Ce înseamnă a ierta? Spune Domnul: Scoateți vicleșugul din inimile voastre! A ierta înseamnă ca inima ta să fie liberă, să poți spune omului ”Bună ziua” sau ”Noapte bună” fără să simți înverșunare împortiva lui.
• Acolo unde începe topirea ego-ului, coboară Dumnezeu.
• Aici, pe pământ, suntem în exil, și în exil nu ne va fi niciodată bine, dar va veni o vreme când ne vom întoarce Acasă.
• Se pare că lui Dumnezeu nu i-au plăcut niciodată oamenii călduți, care stau în creștinism ca într-un fotoliu.

Când Ana intră în micul parc de lângă casă cu fiica ei, toată lumea oftează. Se știe că mămica Ana va negocia jocurile, va stabili rândul copiilor la leagăn, va avea ochi de vultur când fetele șoșotesc între ele. Umăr la umăr cu fiica ei. Cu neputința de a o lăsa să ia o decizie sau să aleagă pentru ea.

În celălalt colț al orașului, Horațiu face planul pentru o nouă ieșire cu fiul lui. Se gândește din vreme pe unde să o ia în drumul spre Muzeu. Cu siguranță va ocoli curtea în care e un cățeluș ce latră. Va lua și cizmele de ploaie că niciodată nu se știe; și pelerina; și umbrela. Vrea să stea de vorbă cu fiul lui și să îi spună ce ar fi bine să răspundă dacă vor întâlni un cunoscut. Și mai are în plan multe lucruri ce trebuie făcute înainte de ieșirea aceasta.

Ce părinți! Părinți buni și iubitori, foarte iubitori. Așa este.

Elicea mătură tot ceea ce părintele crede că este rău pentru copil

Te uiți la ei și le vizualizezi o imensă elice, pornită din centrul capului. Elicea mătură tot ceea ce părintele crede că este rău pentru copil.

Ana este tipologia părintelui-elicopter: un fenomen al naturii din lumea modernă.

Imaginați-vă că nimeni nu se apropie de spațiul protejat de elice și nimeni nu rezistă prea mult sub furtuna iureșului provocat de aceasta.

Acești părinți sunt lângă copiii lor la orice vârstă a acestora: îi supraprotejează în pruncie, în mica lor copilărie, în pubertate, adolescență; sunt părinți ultraprotectori, părinți ce nu lasă copiilor lor timp în a fi cu ei înșiși.

Preiau responsabilitățile copiilor, trăiesc în locul acestora eșecul și succesul.

Controlează în permanență.

Le este în permanență frică de consecințe: ”ce se va întâmpla dacă…?”; au sentimente de anxietate, sunt mereu îngrijorați.

Intențiile lor sunt bune! Copilul propriu însă își pierde încrederea în sine, își pierde stima de sine, nu își dezvoltă aptitudini vitale. Anxietatea crește în progenitura lor. Copiii nu sunt lăsați să își dezvolte puterea în viață.

Plugul de zăpadă șterge orice urmă de impuritate din drumul copilului

Horațiu este un părinte plug-de-zăpadă pur sânge. El este ultrasuperprotector și curăță orice urmă de zăpadă (a se citi obstacol) din calea propriilor copii. Copilul nu trebuie să aibă greutăți, gândește părintele. Eu la ce aș mai fi bun, atunci? Trebuie să îi aștern lumea la picioare. Și lumea trebuie să fie curată, fără praf, fără motive de iritare. Cu soluții la tot pasul.

Părintele plug-de-zăpadă are schița drumului pregătită: fie că este drumul până la grădiniță fie că este drumul spre facultate. Vede cu 4-5 pași înainte, are soluții pentru orice direcție a vântului, din oricare unghi ar decide să bată. Este neobosit. Și mândru că toate răspunsurile, toate soluțiile sunt la el

Anxietatea copilului crește prin protejare excesivă

Umăr la umăr cu acești părinți stă anxietatea. Și-a făcut loc acolo de ceva timp. Și crește. Ba chiar se pare că a fost moștenită, spun oamenii de știință. Și a crescut și mai tare, din generație în generație. Și va fi transmisă, social, în familie.

Anxietatea copilului crește prin protejare excesivă. Părinții anxioși, superprotectori, transmit un mesaj clar copilului: nu am încredere în tine. ”Poți puțin. Nu poți. Noroc că sunt eu aici.” Copilul devine vulnerabil întrucât nu va mai ști să recunoască amenințarea din lumea reală și nu va avea putere de eschivare în fața amenințării. Se renunță la auto-determinare și se instalează în copil delăsarea în explorarea propriilor zone de interes.

Acești părinți sunt periculoși pentru ceilalți deoarece îi pot determina să le copieze modelul. Pozează în părinți perfecți, părinți ce au cu adevărat grijă de copiii lor.

Fiind înconjurați de acești părinți putem să ne schimbăm comportamentul, să ne pierdem încrederea în propriul nostru instinct, să devenim la rândul nostru, complet greșit, ultraprotectori și constrictori.

Există o tentație mare în rândul părinților anilor pe care îi trăim: aceea de a dirija chiar și amănuntele din viața copiilor. Aceștia din urmă eșuează în a-și urma propriile pasiuni, propriul drum în viață și ratează marele avantaj de a învăța din propriile greșeli.

Dacă îi vezi pe Ana și pe Horațiu în drumul tău, te rog să ai răbdare cu ei. Și te rog pe tine, dragă părinte, să nu crezi că ești ”mai puțin” dacă nu ești pregătit pentru o furtună galactică, așa cum probabil sunt ei.

Fii încrezător că este bine că îți lași fiica să decidă dacă vrea hanorac sau nu și bucură-te că fiul tău a ales sportul de performanță și nu arhitectura (așa cum și-ar fi dorit bunicii).

Nu există un ghid excepțional sau reguli de aur bătute în cuie pentru a fi un părinte bun. Ascultă-ți vocea interioară, aceea ce vorbește despre echilibru, cu dragoste, fără teamă. Și copiii tăi vor crește sănătos și armonios.

*Părintele-elicopter: psihologul Foster Cline și consultantul în educație Jim Fay sunt cei ce au introdus sintagma în cartea lor din 1990, ”Educația cu dragoste și logică”. Ei descriu părinții-elicopter ca fiind confuzi în privința diferenței dintre dragoste și salvarea copiilor de ei înșiși. Un alt nume pentru părinții-elicopter este ”părinții super-grijă”.

*Părintele plug-de-zăpadă: se pare că termenul a fost inventat de fostul profesor de liceu, David McCullough. El a publicat o carte, ”Tu nu ești special”, în care a implorat părinții să se retragă și să-și lase copiii să și eșueze. Cartea a fost bazată pe un discurs de început de an școlar, susținut în fața elevilor de liceu, în 2012.

Profesorul universitar Vasile Vasile este unul dintre marii bizantinologi și muzicologi români. În ultimii ani s-a aplecat în mod special asupra lui Anton Pann, studiind aportul lui la cultura română. Rezultatul studiului s-a concretizat în volumul ”Anton Pann, personalitate complexă a muzicii și a culturii românești”. Este o carte care clarifică multe inexactități și care fixează relevanța lui Anton Pann pentru cultura națională. În interviul pe care ni l-a acordat, prof. dr. Vasile Vasile sintetizează biografia lui Pann și frânturi din contextul unui veac XIX neliniștit și aflat în plină schimbare.

Este Anton Pann recunoscut ca o mare personalitate culturală în timpul vieții lui?

Îmi vine să spun că da, numai că la timpul respectiv ierarhizări nu se făceau. Să ne gândim: el moare în 1854, Alecsandri era copil, Eminescu nu se născuse. Și atunci el trebuie raportat la cine? La Bolintineanu, la Grigore Alexandrescu, la cei din generația lui, care l-au cunoscut.

”S-a dus Pann, fiul Pepelei, cel isteț ca un proverb”, va sa zică Eminescu are cunoștință despre  Anton Pann, Alecsandri scrie despre el, Caragiale scrie despre el, și toți marii cărturari. Numai că scrisul despre Anton Pann a fost disipat, nu s-a scris masiv și concentrat.

Ce ar trebui să se știe despre Anton Pann, care sunt lucrurile cele mai interesante și poate inedite pe care ni le spuneți despre el?

Anton Pann a avut public mai interesat de viața lui aventuroasă decât de creațiile lui. Trebuie înțeles că este realizatorul a aproximativ 100 de cărți, care sunt trecute prin mâna lui. Pentru aceste cărți el era traducător, uneori alcătuitor, îngrijitor, editor, tehnoredactor și tipograf. Chiar și tipografie și-a cumpărat. Și de asta spun că e placă turnantă în cultura română, pentru că în tipografia lui Anton Pann se tipăresc 15 cărți de muzică bisericească, iar trei sunt cărți de teorie, esențiale la timpul respectiv, pentru că se trecuse de reforma hrisantică și oamenii avea nevoie de elemente de referință. El tipărește tot ce avea nevoie un cântăreț la strană.

O Doxologie din cultul bisericii, inspirată dintr-un cântec oltenesc

Ceea ce puțină lume știe este faptul că foarte multe din creațiile lui sunt legate de ceea ce înseamnă înțelegerea și  receptarea românească. La Anton Pann găsim scări muzicale care nu există decât în folclorul românesc. Acum, sigur, sunt și lucruri hai să zicem mai deșuchiate: Anton Pann este cunoscut de foarte multă lume pentru melodia ”Bordeiaș, bordei, bordei” sau pentru ”Până nu mi te iubeam, dor, dorule…”, melodie asiatizată, turcizată. Uneori par lucruri șocante și mi-am făcut mulți inamici pe treaba asta,  uneori le zic colegilor mei: aduceți-vă aminte, cei care știți Doxologia hisar, că această linie melodică nu există la greci. De ce? Pentru că scara în care este scrisă este o scară oltenească, o găsim la ”M-a făcut maica oltean”!

Vreți să spuneți că linia melodică din aceste melodii oltenești este asemănătoare cu cea de la Doxologia hisar?

Scara în sine este la ambele piese! E ușor de explicat cum s-a întâmplat asta:  el a stat mult pe la Tismana, chiar starețul de la Tismana i-a dat bani să-și cumpere casa din București. Și acolo el și-a instalat tipografia. Or, din păcate, lumea înclinată mai mult spre spre lucrurile deșuchiate l-a descalificat în mod nedrept pe Anton Pann. Eu am scris negru pe alb și am îngroșat: este cea mai importantă personalitate a culturii românești din prima jumătate a secolului XIX. Eminescu nu se născuse, Alecsandri abia crește, Caragiale abia crește. Din păcate, creațiile sale nu sunt cunoscute. Eu am găsit pe toate valea asta, în toată zona subcarpatică, locuri unde Anton Pann lăsa cărțile și-și spunea că-i vor fi plătite mai târziu, chiar dacă adesea nu-și mai primea banii.

Dar biografia lui este încă sub semnul întrebării, sunt unele ambiguități.

În primul rând nu se știe precis data nașterii, nu se știe originea lui. După părerea mea, anul este  1798, iar locul este Sliven, în Bulgaria de azi. La deces avea 56 de ani. Tatăl său avea meseria de căldărar, și astfel mai acționează o prejudecată: lumea trăiește cu impresia că era țigan. Dar căldărari  nu erau numai țiganii, erau și căldărari români, adică fabricanți de cazane de țuică.

O familie pierdută între Bulgaria, Basarabia și București

Mama lui Anton Pann, după ce-i moare soțul, îi ia pe cei trei copii și pleacă din Sliven. Nu era o chestie de joacă, era o situație de viață și de moarte, ea a rămas singură cu trei băieți. Doi au murit la asaltul Brăilei și a rămas Antonică. Cu Anton deci se mută la Chișinău și trăiesc acolo câțiva ani. Dar ce femeie isteață era: femeia asta a intuit pericolul lui Napoleon, și în 1812 de frică a trecut Prutul cu picioarele goale și a venit la București. Anton vine cu ea în București, aici a cântat apoi la foarte multe biserici.

Așa s-a întreținut, din cântat la strană?

Da da, din cântat și din profesorat. El peste tot semnează ”profesorul de muzichie”. Nicăieri nu spune ca că este poet, că este literat că este altceva. Profesorul Școalei Naționale de Cântări bisericești, acesta este Anton Pann.

Școala Naționala de Cântări bisericești? Asta era pe lângă Mitropolie?

Da, era pe lângă Mitropolie, sigur. Mitropolitul l-a ajutat în activitatea de îngrijire și tipărire de cărți, pentru că totuși cărțile alea sunt costisitoare, unele din ele au 500-600 de pagini. Păi la anii 1838-1840 cum se tipăreau asemenea cărți, hârtie, cerneală, toate celelalte… După asta vine perioada stagiului de la Vâlcea: Surpatele, Dintr-un Lemn. La 1821 fuge la Brașov cu mitropolit cu tot, mitropolitul l-a luat cu el pentru că-l aprecia.

Anton Pann forțează desprinderea de cântarea grecească din biserici

Puțină lume înțelege un lucru foarte important: odată cu Anton Pann se face această desprindere de cultura grecească, iar în cazul nostru desprinderea de cântarea grecească de la strana bisericească.

Pe vremea respectivă erau mulți cântăreți greci în București?

Da, da, scrie la un moment dat chiar Anton Pann despre această luptă a cântăreților români care vor să cânte românește. Grecii nu acceptau să cânte în limba română sub nici o formă, disprețuiau cântarea în limba română.

Iar scrieri originale?

La timpul respectiv nu cred că se pune problema scrierilor originale. Nici ”Spitalul amorului” nu este o scriere originală, nu putea fi originală. Dar trebuie să știm că avea această percepție a valorii indiferent de limba în care vorbea.

Manuscrisul de la Tismana, slujba inedită a hramului mănăstirii

Avea avantajul mare că știa grecește, știa turcește și știa slavonă,  nu era o problemă pentru el comunicarea în limbi diferite. El este primul om care tipărește cântece de stea, el e primul care tipărește psalmii lui Dosoftei însoțiți de muzică.

Ce se mai păstrează azi din cărțile lui?

Trebuie să vă spun că e foarte greu de ajuns la rădăcinile lui Anton Pann. Singurul manuscris clar a lui Anton Pann este la mănăstirea Tismana, eu l-am avut în mână o singură dată, dar nu mi-am făcut o copie la timpul respectiv. Stareța mănăstirii mi-a primis că-mi face o copie și mi-o trimite, dar deși am insistat, asta nu s-a întâmplat încă.

Manuscrisul despre ce este?

Starețul de la Tismana, cel care i-a făcut casa din București, i-a cerut să-i facă o slujbă a Adormirii  Maicii Domului, care era hramul mănăstirii. Avem trei manuscrise, iar unul dintre ele ne interesează cel mai mult pentru că este scris clar de Anton Pann. Pe foarte multe manuscrise scrie ”de mine Anton Pann”, dar sunt transcrise de școleri, care, când copiau, copiau tot ce era pe hârtie. Manuscrisul acesta autentic de la Tismana e important și pentru că, fiind o slujbă scrisă special pentru sărbătoarea de Adormirea Maicii Domnului, ar fi util pentru atâtea biserici și mănăstiri să cânte această slujbă pe muzica lui Anton Pann.

”În mină Dumnezeu cu noi!/ Afară – grijă şi nevoi…/ Deasupra noastră n-avem cer,/ C-așa e viața de miner.” (Imnul minerilor)

Pe birou o ceașcă de cafea, un espresso ușor condimentat și molatec totodată, câțiva biscuiți cu unt împrăștiați pe-o farfurioară, o chisea pe jumătate plină cu dulceață blondă de smochine în care odihnește o linguriță, două – trei cărți, ieri despachetate dintr-o legătură pe care am purtat-o vreo două săptămâni în portbagaj, firește laptopul, câteva foi cu însemnări în rest nimic important.

O lumină vie, dar cernută printre perdele inundă spațiul și se joacă vesel pe tastatură, printre foile și cărțile împrăștiate pe birou, formează cosițe de aur pe bucățile cărnoase de smochine ce se odihnesc în siropul lor de zahăr și se oglindește în ceașca de cafea ca un îndemn. Un îndemn la ce? La degustare și bucuria gusturilor, sau pentru a ridica zăgazurile poveștii ca să înceapă să se reverse în complicate dantelării pe ecran?

Am hotărât că ambele îndemnuri pot fi egal valabile. O gură de cafea, o mușcătură pofticioasă de biscuit aromat cu smochină și – ce nu era în plan – o privire fugară aruncată spre cărțile de pe birou. Apoi către piciorul biroului, unde din pachetul golit pe jumătate alte câteva cărți așteptau să fie scoase și examinate. O altă poveste?

Să vedem: mai întâi Giovanni Papini, Un om sfârșit. Face opinie separată față de restul pachetului de cărți, pentru că e micuță și subțirică; începută cândva și abandonată, așa cum mărturisea semnul de carte de la pagina 101. Așa, carevasăzică, abandonată și încă de mine cândva, mai de mult. Citesc la întâmplare de la pagina 170: ”Dar ce-ați vrea să ofere un om care trăiește între somn și cafea, între masă și pat, leneș și somnoros, bun doar să sune alarma, dar luând-o la goană în ziua adevăratei bătălii?”

Aha, Giovanni, de-alde ăsta-mi ești! Nu-i nimic, n-ai făcut decât să-mi arunci mănușa și de astăzi promit că voi citi din scoarță în scoarță capodopera care te-a făcut celebru: strigătul unei generații născută pentru a răsturna lumea și care nu a ezitat să o și facă. Pun Un om sfârșit de-o parte, chiar dacă hotărât să mă țin de cuvânt, și trec în revistă celelalte titluri:

6 August 1929. Ziua de sânge de la Lupeni. O incursiune în anii 1928 – 1929, în patru volume, este o lucrare de întindere și un serios demers istoriografic care-i aparține unui publicist din Valea Jiului, Marian Boboc. După ea vine Lupeni ′77. Sfânta Varvara versus Tanti Varvara, un arc peste timp, o evocare a unei revolte a aceleiași categorii sociale pe care o face același laborios Marian Boboc, de această dată alături de un alt coleg publicist, și anume Mihai Barbu.

Lupeni ′77. Laboratorul puterii tratează același subiect al grevei minerilor care a speriat statul comunist, dar dintr-o altă perspectivă de această dată. Lucrarea le aparține istoricilor și scriitorilor (deopotrivă) Ioan și Dragoș Ștefan Velica (și ei din Valea Jiului). În fine, mai găsesc un volum inedit ce conține, din ce văd la o sumară răsfoire, o trecere în revistă a sute de rapoarte ale unor ofițeri de securitate, redactat de aceiași Marian Boboc și Mihai Barbu: Lupeni 1977. Filajul continuă.

Acest din urmă impresionant volum mai are și un supliment, pe care autorii au considerat util să-l adauge, sub titlul: Nume de cod ”Sîrbulescu”. Ion D. Sîrbu, scriitorul minerilor, în anul marii greve a ortacilor săi. Suplimentul, la fel ca întregul volum din care face parte, selectează și comentează pasaje din rapoartele de filaj ale ofițerilor de securitate, ori ale unor ofițeri de miliție care aveau ca misiune supravegherea scriitorului Ion Dezideriu Sârbu, căruia i se fixase în Craiova un domiciliu obligatoriu pe care nu-l putea părăsi fără acordul autorităților comuniste.

Este o dimineață frumoasă de august în București, dar am rămas dus pe gânduri. Ziua de 6 august tocmai ce-a trecut și realizez că foarte rar cineva mai evocă însemnătatea ei. I se spune Ziua minerului, dar majoritatea discuțiilor din spațiul public sau din mass media privind această zi se leagă eventual de nemulțumirile minerilor de astăzi față de viitorul tot mai incert al locurilor lor de muncă.

Citesc câteva fraze din cele consemnate de Marian Boboc pentru ziua de 6 august în cartea sa, în care reia texte din rapoartele autorităților vremii:

”Cu ocazia somărilor legale făcute de domnul primprocuror în prezența domnului prefect, muncitorii au opus rezistență, fiind agresivi și încercând atacarea armatei cu un foc de revolver, la care s-a produs o încăierare corp la corp trăgându-se în vânt și alungând muncitorii cu patu’ puștii și baioneta. Muncitorii s-au opus prin pietre, cărămizi și drugi de fier. Se afirmă că din partea muncitorilor au rămas 16 morți, din partea armatei a fost rănit un grănicer și un jandarm.”

De fapt pentru marea majoritate a românilor 6 august ne duce cu gândul la sărbătoarea creștină a Schimbării la Față, mult mai prezentă în viața noastră a tuturor. Probabil pe bună dreptate, pentru că vremurile se schimbă, se înnoiesc. Ne mai folosește atunci să ne aducem aminte de trecut, când însăși acel trecut evocă fapte pentru care noile generații aproape că nu mai au niciun reper? Iată o întrebare la care răspunsul devine tot mai dificil de dat.

LUPENI ’29

Ce ne spune Wikipedia despre greva minerilor de la Lupeni, din 5 – 9 august 1929: ”Greva minerilor din Lupeni a avut loc în august 1929 ca rezultat al eșecului unor îndelungate negocieri legate de salarizare și condiții de muncă. Aproximativ 6000 de muncitori au fost implicați în protestul provocat de salariile de mizerie și sărăcia extremă în care trăiau minerii transilvăneni, deznodământul confruntării fiind că 68 de mineri au căzut sub gloanțele trupelor armatei române trimise de către guvernul țărănist să reprime protestul, dintre care 28 au decedat pe loc, mulți dintre ei împușcați fiind în spate.”

Ce voiau, de fapt cei șase mii de mineri, ce disperare îi mâna spre confruntarea sângeroasă cu administrația companiei miniere și cu forțele de ordine și armata aduse de stat în sprijinul companiei miniere? Ei bine, poziția de negociere a sindicatelor, anterior declanșării grevei, era următoarea:

”Muncitorii cer ca noul contract de muncă să prevadă: (i) ziua de lucru de 8 ore pentru toți salariații, lându-se în calcul și intrările și ieșirile din șut (ii) mărirea salariilor cu 40% pentru muncitorii de la focuri și puțuri; (iii) distribuirea retroactivă, începând cu 01.01.1928 a unui procent de 15% din veniturile societății; (iv) revizuirea salariilor pe categorii; (v) desființarea amenzilor; (vi) aprovizionarea cu alimente și bocanci la preț redus; (vii) interzicerea utilizării minorilor în subteran; (viii) cei întorși din armată să fie primiți automat la lucru; (ix) să se ofere locuințe sau alocații de chirie tuturor lucrătorilor în condiții avantajoase și (x) să se furnizeze curent electric și rații de combustibil în mod gratuit.”

Eșecul celor opt luni de negocieri a așezat minerii pe o poziție de conflict ireconciabil cu administrația, care a preferat să ceară guvernului sprijin armat pentru a descuraja mișcarea grevistă. Principala confruntare dintre minerii greviști și forțele de ordine a avut loc la uzina electrică, pe care cei dintâi au încercat să o ia cu asalt, pentru a întrerupe alimentarea cu energie electrică a minelor, forțând astfel administrația să ia în calcul o reluare a negocierilor.

În urma confruntărilor de la uzina electrică au căzut 22 de mineri. Primul miner împușcat a fost Gavrilă Vitoș, despre care, în urma anchetei, s-a consemnat că a fost împușcat din greșeală. Ceilalți 21 de mineri decedați în urma confruntărilor au fost: Martin Gaboși, Vasile Golcea, Gavril Gurcso, Petru Ghvelek, Ioan Groza, Mihai Fulop, Alexandru Negreanu, Francisc Pataki, Ștefan Tătar, Ștefan Hegheduș, Petru Fruja, Irimie Gaal, Ștefan Kolcsar, Loghin Groza, Dominic Szigeti, Antoniu Sandor, Vasile Donciu, Ioan Vulpe, Maxim Toma, Aron Moise și Sigismund Duca. Minerii proveneau de la toate cele trei mine ale Lupeniului de la acea vreme: Ileana, Carolina și Ștefan.

LUPENI ’77

Cafeaua s-a răcit, biscuiții și-au pierdut gustul, iar soarele de august a fugit din fereastra mea, făcând loc unor melancolice și tremurătoare umbre. Am pus de-o parte volumul lui Marian Boboc ca să răsfoiesc puțin cartea celor doi Velica, privind evenimentele de la Lupeni din 1 – 3 august 1977.

Nu poți să nu te întrebi de ce autoritățile comuniste au ales să tensioneze colectivele de mineri din Valea Jiului întocmai ca și guvernul țărănist și bancherii liberali care controlau administrația minelor în 1929, deși denunțaseră ideologic astfel de abordări. Și de la ce pornise totul: de la o lege restrictivă, o obișnuită măsură de austeritate bugetară adoptată în iunie 1977, privind pensiile.

Pe de altă parte, așa cum încearcă să explice cei doi Velica în eseul Lupeni ′77. Laboratorul puterii, minerii de la Lupeni, locul în care s-a declanșat mișcarea grevistă și în august 1977, nu uitaseră că au o tradiție a protestului:

”De ce Lupeni? Lupeniul, în conștiința muncitorilor din Valea Jiului, era simbolul speranței, al solidarității de breaslă, al liniștii și păcii sociale. Aici, în Lupeni, minerii aveau certitudinea că vor rezolva toate problemele lor. Tot ce-i înconjura, uzina, podul, apa, centrul orașului, blocurile sumbre, pavajul străzilor, aerul mohorât de colonie muncitorească, le dădea curaj, curaj că se aflau în mediul lor, că tot ce-i înconjoară nu le era ostil. Hainele de lucru îi apropiau atât de mult încât nu se punea problema infiltrării altora în mijlocul lor.”

Și o amintire fulgurantă, de copil: parcă văd cum ne oprisem jocul și priveam elicopterele survolându-ne cerul, deasupra capetelor noastre bălaie și a ochilor uimiți. Elicopter, elicopter! strigam, alergând fericiți și apoi ne-am oprit nedumeriți privind la fețe îngrijorate ale celor maturi: femeile în vârstă acoperindu-și gura cu colțul basmalei, bătrânii oprindu-și jocul de cărți, ridicându-se și plecând către casele lor (ceea ce era inimaginabil la acea oră a zilei).

Am prins cuvântul grevă din zbor și mi s-a părut că merită ținut minte. Seara ai mei șușoteau preocupați și mă bag și eu în vorbă: când mai e grevă să vină iarăși elicoptere pe la noi? Se opresc și mă privesc înghețați. Ce vorbești acolo? Ce grevă? mă întrebă ei. Mă fâstâcesc: așa am auzit. Taică-meu sparge clipele de tăcere: cât e vacanța de lungă nu ai făcut nicio lecție. Mâine nu ieși din casă și faci lecțiile de vacanță, că te controlez. Înciudat, am decis că e preferabil să uit cuvântul grevă, pentru că mi-aduce instantaneu necazuri.

Comuniștii nu au reprimat în forță greva, de altminteri nici nu au recunoscut că ar fi fost o grevă, ci niște tulburări sociale. S-au întocmit 150 de dosare penale, au fost condamnați penal 15 mineri greviști și 50 de mineri au fost internați la psihiatrie. Constantin Dobre, minerul care a negociat față în față cu Ilie Verdeț și fostul dictator comunist Nicolae Ceaușescu a fost condamnat penal și ulterior i s-a stabilit domiciliu obligatoriu în…Craiova, asemeni lui Ion Dezideriu Sârbu. Între 2000 și 4000 de mineri au fost dați afară, sub diverse motive.

Lupeniul de astăzi a devenit o umbră a istoriei sale de ieri, tot așa cum, în curând, meseria de miner va deveni o amintire. Probabil că, în timp, orașul va rămâne un simplu reper pe hartă, util turiștilor care încearcă să ajungă la pârtiile de schi din stațiunea montană Straja.

Așez în bibliotecă cărțile despre gloria apusă a Lupeniului și ale mineritului huilei totodată. Probabil până la anul în august, cine știe? Ah, uite-l și pe Papini! Știu, am promis să citesc din scoarță în scoarță Un om sfârșit. Și o voi face, am starea de spirit necesară pentru asta. Răsfoiesc și răsfoiesc, tot ce-mi cade sub ochi e incitant și bine întocmit pentru sufletul meu.

Și cu cuvintele lui Giovanni Papini am să și închei, somându-vă în același timp să nu uitați că 6 august a modelat o bucățică din patria aceasta a noastră, chiar dacă nu ne dăm seama: ”Într-o lume în care fiecare se gândește la hrană și la bani, la distracții și la putere, e nevoie ca, din când în când, cineva să ne împrospăteze viziunea lucrurilor, să scoată la iveală extraordinarul ce se ascunde în lucrurile ordinare, misterul din banalitate, frumusețea din gunoi.”

Mara este o femeie minunată, introvertită, organizată și atentă la detalii. Se înțelege perfect cu fiul ei de 10 ani care îi seamănă leit. Mereu pune jucăriile la loc, vorbește puțin și la obiect. Mara are și o fiică de 6 ani. Pe care nu o înțelege deloc. În parc aproape dispare din raza vizuală a mamei în încercarea de a întâlni mulți-mulți copii. Niciodată nu își pune pantofiorii la locul lor și nici nu petrece mai mult de 10 minute într-o activitate. Zi de zi Mara spune că nu o poate înțelege pe fetița adorabilă din fața sa…

A cunoaște temperamentul copilului tău este una dintre cheile spre o relație fericită cu acesta.

Temperamente și trăsături de bază

Temperamentele clasice sunt patru la număr: temperamentul coleric, temperamentul sangvin, temperamentul flegmatic și cel melancolic. Când vorbesc despre copii, aleg să numesc colericul-,,activ”, sangvinul-,,sociabil”, melancolicul-,,sensibil” și flegmaticul-,,receptiv”.

Trăsăturile de bază ale acestor temperamente se creionează așa:

Sociabilii sunt sclipitori, veseli, vioi, în permanentă nevoie de stimulare, cu putere de a trece cu ușurință de la o stare la alta.

Vom remarca în copiii activi o voință nezdruncinată, putere de a își asuma riscuri, nevoie constantă de a fi în centrul atenției.

Copiii sensibili sunt foarte serioși, trăiesc emoțiile profund și le și manifestă profund. Sunt atenți și empatici.

Receptivii vor fi mereu cooperanți, își vor etala bunele maniere, vor ține cont mereu de instrucțiuni și se vor opune în fața modificărilor de program sau de protocol.

Vom descoperi câte ceva din cele descrise mai sus în copiii noștri; un filon puternic îi anima însă permanent și îi dăruiește unei tipologii.

Părinți și copii cu temperamente diferite

Dacă părinții nu sunt conștienți de existența celor patru temperamente, atunci cu greu vor reuși să formeze un copil cu un temperament diferit de al lor.

Experiența mi-a arătat că multe frământări, frustrări, suferințe ar putea fi evitate dacă părinții s-ar informa și educa cu privire la diferențele clasice, de bază, dintre temperamente.

De cele mai multe ori, părinții nu sunt de acord cu nevoile unui copil cu un temperament diferit de al lor. Nu interiorizează nevoia, nu le este familiară, nu au mai întâlnit-o și tratat-o.

Puterea de a înțelege nevoi diferite

Cum poate înțelege un părinte activ intoleranța la schimbare a copilului său receptiv?

Cum poate tolera părintele receptiv, organizat, imposibilitatea copilului său sociabil de a sta prins într-o activitate?

Și cum poți tu, părinte sensibil, să tolerezi nevoia de a fi în prim plan a copilului tău activ?

Părinții cu temperamente diferite de cele ale copiilor nu știu ce au de făcut cu aceștia. Se simt neputincioși, frustrați, se blamează sau blamează copilul.

Când părinții decid să învețe să accepte diferențele dintre temperamente, aceștia se vor transforma și se vor îmbogăți emoțional și comportamental.

Putem educa în blândețe temperamentele, le putem șlefui colțurile, putem ridica o trăsătură anume, putem domoli alta și putem potența tot ce merită potențat în copiii noștri.

Educare, înțelegere, acceptare, interiorizare, potențare

Le spun părinților așa:

Aveți un copil activ? Da, el își va asuma riscuri și va dori să fie lider și în centrul atenției. Treptat, veți vedea, va deveni cooperant și înțelegător față de ceilalți. Va fi mai sensibil, atent la nevoile celorlalți, conștient de aceste nevoi exterioare lui, va dori să fie de ajutor. Copiii activi au nevoie însă de mai multă coordonare.

Copilul vostru este sensibil? Cu siguranță este profund și serios însă va ajunge să râdă, să se lase copleșit de veselie, va fi original și admirat. Dacă va fi ascultat, dacă se va simți valorizat, va fi energizat și sociabil. Copiii sensibili au nevoie mereu de mai multă înțelegere.

Lângă voi este un copil receptiv? O bucurie de copil manierat, cooperant ce se ghidează după reguli clare. Ajutați-l să se auto-motiveze, sa își educe flexibilitatea și puterea de a se adapta. Copiii receptivi au nevoie de rutina zilnică, să nu uităm asta!

Sunteți părinții unui copil sociabil? El are nevoie permanent de stimulare, pare că nimic nu îi ajunge, trece ușor de la o activitate la alta, nu termină treaba pe care inițial și-a dorit-o mult și e mereu în căutare de copii noi în jurul ei. Se va concentra treptat, susținut, se va angaja serios în relații și se va uni cu echipele din care face parte. Va deveni receptiv, atent la scopul comun. Fiți pregătiți: copiii sociabili au nevoie de activități diversificate.

Când Mara a înțeles că pur și simplu fiica ei nu este ca ea și că acest lucru este bun, a răsuflat ușurată. A acceptat-o, a prețuit-o și a înălțat-o în funcție de nevoile ei. Acum știe ce să potențeze în fiecare dintre copiii ei. Și are sentimentul liniștitor că ceea ce face, face bine!

Ion Gheorghe Duca era fiul inginerului Gheorghe Duca, fost director al CFR și al Școlii de poduri și șosele, și al Luciei Ghica. Născut în București, în decembrie 1879. A fost ucenic al lui Ionel Brătianu și a devenit treptat cel mai apropiat colaborator al acestuia. Duca a avut o ascensiune politică fulminantă, devenind deputat, ministru, președinte al PNL și președinte al Consiliului de Miniștri. A fost asasinat în decembrie 1933 la Sinaia, la vârsta de 54 de ani.

Studii

În 1897 a absolvit Liceul „Sfântul Sava”. Apoi pleacă la Paris unde își obține doctoratul în drept, cu lucrarea Les societés coopératives en Roumanie (1902). Face parte dintre intelectualii care au înființat cercetășia în România, în 1913.

Deputat, Ministru, Premier

Cariera lui IG Duca se conturează foarte rapid după întoarcerea de la studii, pe următoarele coordonate:

• Ajutor de judecător la Tribunalul Râmnicu Vâlcea.
• Director al Casei Centrale a Băncilor Populare.
• Devine membru al Partidului Național Liberal, iar în 1907 este ales deputat de Vâlcea. Avea vârsta de 28 de ani.
• A fost numit director al oficiosului liberal „Viitorul”.
• La numai 35 de ani, este numit la conducerea Ministerului Cultelor și Instrucțiunii publice (4 ianuarie 1914).
• Devine Ministru de Externe în 1922. A fost vicepreședinte al Adunării Generale a Societății Națiunilor.

Duca a fost un puternic susținător al Micii Antante, formată din România, Iugoslavia și Cehoslovacia, care avea drept scop să se opună politicii iredentiste a Ungariei de după Primul Război Mondial.

Conflictul cu Carol al II-lea

La întoarcerea în țară a principelui Carol al II-lea, în 1930, liberalii conduși de IG Duca au fost singurul partid care s-a opus restaurației. Liberalii au adoptat rapid o rezoluţie prin care condamnau energic atitudinea ezitantă și lipsită de principii morale a principelui. În schimb, Carol a reușit să atragă de partea sa pe toți ceilalți lideri politici, profitând de divergențele existente pe scena politică. Deși reușește să devină rege, Carol II are în IG Duca un oponent permanent, care va critica pe față derapajele autoritariste ale monarhului.

Conflictul cu mișcarea legionară

În noiembrie 1933, regele Carol II i-a cerut lui Duca să devină prim-ministru. Urmează o perioadă grea, în care se apropiau alegerile. Duca ia decizii menite să tempereze excesele legionare, dar acestea îi creează mulți dușmani. Pe 9 noiembrie, în plină campanie electorală și cu puțin timp înainte de a participa la alegeri ca partid legal constituit, Legiunea Arhanghelului Mihail este scoasă în afara legii. Numeroși legionari sunt uciși în timpul ciocnirilor care au urmat între aceștia și forțele polițienești. De asemenea, au fost făcute multe arestări și au fost făcute descinderi la sediile și la domiciliile membrilor Gărzii de Fier. În cele din urmă, alegerile au avut loc, iar partidul câștigător a fost Partidul Național Liberal.

Asasinarea

La două zile după alegeri, IG Duca este chemat de Carol II la Sinaia, pentru o ședință în care subiectul principal era destituirea Guvernatorului Băncii Naționale. Ședința a avut loc pe 29 decembrie după-amiaza, după cum are programat. Seara, primul-ministru s-a îndreptat spre gară, dar fără să fie însoțit de cei 8 polițiști din garda personală, așa cum obișnuia în Capitală. Automobilul oprește destul de departe de peron. Duca se îndreaptă către locul în care trebuia să urce în vagonul guvernamental. În fața lui explodează, fără niciun motiv aparent, o petardă care produce zgomot și fum. Premierul se sperie, are un moment de panică, iar în acea clipă un tânăr îl prinde de umăr și trage asupra lui o rafală de cinci gloanțe. IG Duca nu  avut nicio șansă să scape cu viață, a murit pe loc. Ucigașul este prins imediat, alături de complicii săi, și este deconspirat ulterior drept legionar. Avea să declare că atentatul era pregătit de mai multă vreme.

IG Duca este unul dintre cei trei prim-miniștri ai României care au fost uciși în timpul mandatului, alături de Barbu Catargiu (1862) și Armand Călinescu (1939). După asasinat, România a intrat într-o epocă în care totalitarismul a dominat scena publică prin teroare. Era deci sfârșitul epocii de democrație și înflorire a țării noastre care începuse odată cu venirea la București a lui Carol I.

Documentare realizată de Andrei Ispas și Nicolae Dima

Dacă vrei să simți Grecia cu adevărat, trebuie să-i vizitezi insulele. Nu știu cine a spus-o, poate este doar un slogan inventat pentru campania publicitară a vreunei agenții de turism, oricum nu contează, pentru că este absolut adevărat. Dar Grecia insulară nu este doar turism, este istorie, civilizație, religie și peste toate sentimentul copleșitor de apartenență la un spațiu și la un destin comun.

ZAKYNTHOS

Pentru mine povestea insulei Zakynthos începe în secolul XIX, odată cu Philiki Hetairia, sau cum o cunoaștem noi, Eteria, organizația secretă a patrioților greci care a aprins făclia luptei pentru eliberarea Greciei de sub dominația Imperiului Otoman.

Marea idee a inițiatorilor Eteria încă de la înființarea sa, în anul 1814, a fost eliberarea creștinilor ortodocși din sud-estul Europei de sub dominația otomanilor și crearea unui stat creștin cu capitala la Constantinopol; o idee care le-a surâs și țarilor ruși, care se vedeau salvatorii creștinătății, iar Moscova devenind o a treia Romă (de altfel Eteria a fost înființată, cum se știe, la Odessa).

La acel moment Zakynthos avea deja o istorie revoluționară, impulsionată de Revoluția Franceză, înăbușită în forță de britanici și otomani.  În 1809 britanicii au preluat administrarea insulelor grecești din Marea Ionică și au constituit Statele Unite ale Insulelor Ionice, administrate din Zante, capitala insulei Zakynthos. În acest peisaj tulbure Eteria, prigonită, își găsea refugiul la Zante, în anul 1818. Trei ani mai târziu, frăția greacă punea umărul și la revoluția lui Tudor Vladimirescu, dar nu pentru mult timp; ambițiile liderului din Oltenia de a răsturna și domniile fanariote nu erau în planurile revoluției pornite de Eteria.

Pe de altă parte, Zakynthos respiră istorie, civilizație și tradiție venețiană; ceea ce vedem în Zante chiar și după devastatorul cutremur din 1953 poartă tiparul venețian pe care nici otomanii, nici englezii nu l-au putut șterge. Știind toate acestea, poate că anumite nuanțe pe care insulele ionice le oferă, iar aerul grecesc omniprezent nu le poate ascunde, pot fi mai bine înțelese.

Cazați în Argassi, singurul nostru gând a fost să străbatem insula aceasta pe jumătate stâncoasă, pe jumătate locuită și fertilă, în lung și în lat. Din punct de vedere turistic, vedeta insulei este stațiunea Laganas, în sud, situată la egală distanță față de aeroportul Dionysios Solomos ca și capitala port, aflată în estul insulei.

Dar am vizitat, într-un circuit pe mare în jurul insulei și un altul pe uscat, cu autocarul, multe alte locuri de o frumusețe rară. În primul rând capitala, care este o bijuterie venețiană cu un aer unic și oameni primitori. Acolo l-am cunoscut pe Dimitris, care ne-a arătat plin de mândrie că Taverna Dimitris este cuprinsă într-un ghid de călătorie francez cu referințe excelente (”…Dimitris și fiul său Spiros sunt foarte simpatici și cultivă discuțiile cu clienții…”) și apoi ne-a dovedit și de ce are referințe bune de la francezi.

Impresionantă este și Mânăstirea Strofadelor din centrul orașului, care adăpostește moaștele Sfântului Dionisie, canonizat în anul 1703; sfântul călător, cel căruia măcar o dată pe an i se schimbă încălțările pentru că le tocește în multele sale peregrinări în folosul credincioșilor, iar ciorapii și mai des, pentru că se rup, sunt plini de nisip și uneori chiar și de alge.

În Lithakia am vizitat muzeul producătorilor de ulei de măsline din Zante, dar și fabrica Aristeon, destul de cunoscută și în București, pentru că uleiurile și produsele lor cosmetice sunt bine vândute aici.  Românii sunt o prezență destul de obișnuită în insulă, dovadă că în Mânăstirea Strofadelor se găsesc tot felul de indicații în limba română, pentru uzul credincioșilor care se roagă sfântului călător sau vor să cumpere icoane ale Sfintei Mavra.

Nu a lipsit din drumurile noastre nici mica mânăstire din satul Anafonitria, din nord-vestul insulei, acolo unde Sfântul Dionisie și-a petrecut ultimii ani ai vieții sale pământești, într-o zonă stâncoasă și foarte apropiată de promotoriul cu panorama plajei Naufragiu, cea mai vestită dintre plajele Zakynthos-ului.

Zakynthos face parte din cvartetul celebru de insule grecești din marea Ionică, alături de Kefalonia, cea mai întinsă dintre cele patru mai importante, Corfu, ceva mai la nord, aproape de Albania și istorica Itaca, regatul pietros al lui Odiseu rătăcitorul. Preferate de turiștii din Marea Britanie, Corfu, Zakynthos și Kefalonia au rămas în memoria englezilor datorită lordului Byron, cel care a sprijinit lupta pentru independența Greciei și și-a pierdut viața pe pământ grecesc, la Mesolongi (sau Missolonghi).

Moartea sa l-a inspirat pe Dionysios Solomos, poetul născut în Zakynthos, creatorul faimosului Imn pentru Libertate din 1823 (versuri preluate în parte astăzi de imnul național al Greciei), să scrie poemul La moartea Lordului Byron, în 1824. Se spune că Solomos și Byron ar fi fost prieteni. De altfel doi oameni de un asemenea calibru nu puteau să treacă nepăsători unul pe lângă celălalt pe străzile înguste din Zante, ori să refuze să închine un pahar de vin parfumat la una din tavernele din port.

THASOS

Situată în nordul Mării Egee, adică exact în partea opusă față de Zakynthos, insula Thasos este foarte cunoscută românilor, care o preferă pentru că este apropiată și are plaje splendide. Thasos este patria mierii de pin, celebră pentru carierele sale de marmură, exploatate încă din antichitate, și pentru mielul la proțap, servit cu sos tzatziki (sau, dacă vreți, țațichi) și reconfortantul vin Retsina, păstrat în butoaie de pin și servit foarte rece.

Istoricește, Thasos a fost printre cele din urmă teritorii grecești eliberate de otomani. Revoluția de eliberare începută în 1821, condusă de Hatzigiorgis Metaxas (eroul a cărui locuință se găsește în Theologos, fosta capitală a insulei), a eșuat, iar turcii au încredințat insula spre guvernare unui pașă egiptean, Muhammad Ali. Egipteanul s-a dovedit un conducător milos, așa că insula a prosperat.

Thasos oferă și contrastul localităților (și stațiunilor) de coastă în comparație cu localitățile de munte, așa cum este cazul celebrului sat Theologos, vechea capitală (actuala capitală se numește Limenas Thasou sau Thasos), a satelor Sotiros sau Prinos. Din sudul insulei (Potos, Limenaria, Alyki), în zilele senine și cu nebulozitate scăzută, se vede foarte frumos muntele Athos.

Thasos este extrem de ofertantă și ca suprafață este asemănătoare cu Zakynthos. Cum o comparație între cele două insule este inutilă, am preferat mai degrabă să-mi consult însemnările și să fac un mic rezumat al peregrinărilor noastre prin insula egeeană.

În ziua de ”safari”, așa cum l-au prezentat localnicii, am vizitat în mașini de teren și pe drumuri de munte, trei plaje celebre ale insulei – Giola, ochiul de apă în care se scălda zeița Afrodita în vremurile de demult, plaja Paradis și plaja de marmură – și o carieră de marmură.

Apoi, în ziua  excursiei oferită de una din multele firme locale, am vizitat Mânăstirea Arhanghelul Mihail, situl arheologic impresionant de la Alyki, unde se văd foarte bine și urmele exploatării marmurei în antichitate și satul Panaghia, cu izvoarele Afroditei și (obligatoriu din punctul de vedere al organizatorilor) fabrica de ulei de măsline Sotiros.

Dar ceea ce ne-a mers la suflet câtă vreme am petrecut în Thasos, au fost excursiile noastre cu piciorul între Potos și Limenaria, pe o promenadă foarte frumos amenajată pe faleza stâncoasă și care se oprește în situl industrial Metallion, care a aparținut cândva germanilor de la Spindel și unde se procesau metale prețioase.

Fabrica Metallion, numită Palatul, a fost transformată cu bani europeni într-un sit turistic, dar și într-un sat al artiștilor; locul fiind frecventat și de amatorii de ezoterism (doar că fanii echipei de fotbal PAOK din Salonic, cărora li s-a părut că situl este ”profanat” cu sculpturi ce conțin simboluri păgâne, le-au ”corectat” cu vopsea neagră).

Într-o zi de duminică am ales să participăm la slujbă în biserica din Potos. Surprinzător, sau poate dimpotrivă, deși limba greacă ne este complet străină, nu am resimțit nicio împuținare din această pricină atât cât a durat liturghia, ba chiar dimpotrivă.

La liturghie au fost prezenți și credincioși de limbă slavă, ruși și sârbi, turiști ca și noi, iar la sfârșit, după ce preotul ne-a miruit, am primit la ieșirea din biserică prescură și colivă, dar o colivă uscată, un fel de pesmet aromat cu stafide, delicios.

Thasos mi-a adus aminte de Zorba Grecul și de imaginile acelea incredibile cu livezi de măslini, capre, dealuri stâncoase și păstori cu mustăți țepoase și șepci din lână. Am făcut și eu exercițiul de a fotografia în sepia o veche livadă de măslini, în drum spre Theologos, iar efectul obținut a fost exact cel pe care-l căutam: am recreat într-un frame lumea lui Zorba!

Pe drumul spre Limenaria, după Pefkari, lângă o benzinărie, am oprit întâmplător la o tavernă ce părea sărăcăcioasă, cu fețe de masă în carouri și foarte curate, în contrast cu austeritatea sărăcăcioasă a locului. Taverna se numește Halkia și, dacă se întâmplă să vă iasă în drum, nu o ocoliți!

Noi am ajuns la Halkia dimineața devreme, când proprietarul tocmai pusese mielul la proțap. I-am cerut cafea și apă, el ne-a dat două mâini de caise culese din pomii care umbreau mesele și apa cerută, după care și-a pus repede casca și a plecat cu scuterul să o aducă de undeva din apropiere pe cea care mai apoi ne-a preparat o cafea grecească absolut divină.

Dar caisele, ei bine nu am mâncat niciodată fructe ca acelea: parfumate, corpolente, pline de dulceață și aromă, incredibile! Și nu exagerez câtuși de puțin. Dar știam această lecție și am aplicat-o: în Grecia locurile care par puțin îmbietoare sunt exact cele ce nu trebuie să fie ocolite.

”Până să ne retragem la hotel, am mai făcut o oprire la o micuță galerie de artă din Potos; da știu, cine s-ar fi așteptat? Așa a zis și proprietarul (i-am uitat numele, of fi Nikos, sau Kostadinos? Trebuia să iau o carte de vizită…). Am văzut lucrări deosebite, și pânze și ceramică. Incredibile unele. Proprietarul ne-a sfătuit să urmărim pe Facebook ce expune și să comandăm, că ni le expediază fără probleme în România. Ce-ar fi…?”

Gata, închid caietul de însemnări. Grecia insulară ne fascinează. Dar n-am fost încă la Atena. Va trebui negreșit să mergem și acolo, dar când? Mai sunt atâtea insule de explorat! Atena, va trebui să mai aștepți.

Mihnea stă în picioare în fața tatălui său. În spatele lor tronează autocarul. Mihnea pleacă în prima tabără din viața lui. Și-a dorit tabăra, și-a ales tabăra, a așteptat tabăra.

Tatăl este așezat la nivelul lui Mihnea. Îi zâmbește încurajator.

Și Mihnea și tatăl lui au mari emoții.

,,Oare voi reuși să stau șase zile departe de casă? Oare ce crede tata?”

,,Oare va reuși? Să îi spun ca pot oricând să vin să îl iau? Oare cum este bine?”

Mihnea e fericit. Și când ajunge în tabără e fericit. Glasul are scântei de încântare. ,,Ce repede s-a acomodat!”- cântă cu uimire și bucurie gândul părinților. Seara îi învăluie însă în emoții grele: glasul fiului, la telefon, e înecat în lacrimi. Dorul lui, dorul lui de casă, atinge parcă pielea obrazului mamei ce ține telefonul cu putere.

Definiții ale dorului de casă

Ce este dorul de casă? Într-un dicționar de specialitate am putea găsi definiția următoare: ,,o manifestare a anxietății provocată de separare”. Însă un copil aflat departe de părinți ne poate spune că dorul de casă este ,,o durere de burtică”, ,,lacrimi pe care nu le pot opri”, ,,un cuțit pe care îl simt în inima mea”.

Ce cauzează dorul de casă? Pentru copil este amintirea unei vieți liniștite și confortabile de acasă, amintirea căldurii, stării de securitate pe care căminul i-o oferă, minutele de alint pe care le petrece în brațele bunicilor.

Un copil este un pocal în care se revarsă trăirile pozitive și negative ale părinților

Este bine de știut că fiecare copil este un pocal în care se revarsă trăirile, emoțiile pozitive și negative ale părinților. Atunci când în sufletul părinților trepidează o mare îndoială (,,Este oare potrivit să îmi las copilul în tabără?”,,Îi va fi dor de noi?”, ,,Ne va fi dor de el?”), ea se va revărsa peste copilul ce simte așteptările și neliniștea familiei.

Uneori copilul ajunge să se comporte exact așa cum familia așteaptă: ,,Vezi, ți-am spus că îl va răzbi dorul de casă!”. Și totuși, ceea ce a înconjurat copilul îi fusese acestuia pe plac.

Dorul de casă poate determina un comportament de regresie în fiii și fiicele noastre: vor plânge ușor, vor lega greu spre deloc relații, vor fi retrași, vor mânca foarte puțin sau vor uda patul.

Când un copil normal din punct de vedere social și activ devine brusc tăcut, singuratic, dezinteresat, laconic, cu siguranță este un copil copleșit de dorul de casă.

Este sigur că dorul de casă nu se tratează ușor

Stă în responsabilitatea organizatorilor taberelor să fie bine pregătiți pentru aceste situații emoționale, să nu le lase să escaladeze, să asculte copiii cu atenție, să elimine minimizările ori ironiile. Cu mult tact copiii vor fi atrași în activități plăcute și fiecare reușită va fi numită. Și fiecare zi petrecută departe de casă va fi o victorie. Copiii vor fi ridicați în ochii lor și li se va spune cât de puternici sunt!

Totuși părinții nu pot controla ceea ce se întâmplă departe de ei. Îi încurajez pe părinți să discute cu copiii lor chiar dacă aceștia pleacă în prima tabără, chiar dacă pleacă în a cincea tabără.

Părinții sunt cei care pot preveni dorul de casă

Părinții sunt cei care pot preveni dorul de casă și, așa cum știm, prevenția este cea mai importantă.

Părinții vor transmite semnale bune despre tabără, le vor vorbi copiilor despre activitățile grozave ce îi așteaptă, vor sublinia importanța sentimentului de apartenență la o echipă puternică.

Îndemn părinții să nu folosească repetitiv expresia: ,,dacă ceva nu merge bine poți oricând să mă suni să vin să te iau”. Părinții vor arata bucurie pentru că fiica sau fiul sunt în tabără, acolo unde vor avea o experiență unică împreună cu ceilalți copii.

Dacă un copil va dori să ia cu sine un obiect ce îi amintește de casă, va fi încurajat să o facă; o păturică, un pui de pernă, o eșarfă, o jucărie; sunt legături cu familia, cu spațiul casei, cu un mediu cald și protector.

Când copilul se întorce acasă, fiți siguri că îi amintiți că nu v-ați îndoit de el și de faptul că se va descurca onorabil și, mai ales, spuneți-i că e musai să fie foarte mândru de el sau de ea.

Când Mihnea s-a întors acasă, s-a aruncat în brațele părinților și i-a strâns tare. Apoi s-a întors pe călcâie și a avut puterea să meargă să își salute noii prieteni și pe organizatori.

În felul în care pășea era ceva nou. Își țină umerii mai drepți. Și parcă vorba îi era mai clară.

Și emana putere.

Concertul de la București al lui Charlie Siem de pe 30 septembrie se anunță excepțional. Sunt cel puțin trei motive: mai întâi, că Siem este unul dintre marii violoniști ai momentului, cu un prestigiu mondial. Apoi, pentru că vioara pe care cântă Charlie este un Guarneri de aproape 300 de ani vechime, un instrument care impresionează prin trecutul său. În fine, pentru că Charlie a fost puternic inspirat de Sir Yehudi Menuhin, artist care a deprins rafinamentul violonistic de la George Enescu.

Are 33 de ani și cântă la o vioară veche de trei secole

Ioana Adina Oancea, ambasador cultural al Elite Art Club UNESCO, organizatorul evenimentului, a vorbit cu Matricea Românească despre acest concert. ”Charlie Siem cunoaște renumele Ateneului Român, știe că este una dintre cele mai frumoase săli de concerte din Europa. Așa că este foarte bucuros că va cânta aici”. Ioana ne-a spus că vestea recitalului lui Charlie Siem a produs ecouri cu totul neașteptate: deja sunt rezervate bilete pentru 12 persoane care vin din Statele Unite, din Arabia Saudită sau din Germania ca să-l asculte pe Charlie pe scena Ateneului Român. Marele violonist va fi acompaniat la pian de experimentatul Itamar Golan.

Cunoscătorii sunt nerăbdători să întâlnească un tânăr atât de valoros, care cântă la o vioară cu totul specială. ”Este un instrument remarcabil. Este vioara D’Egville, numită așa după contele D’Egville, care a intrat în posesia ei în 1867. A fost creată de Bartolomeo Giuseppe Antonio Guarneri în 1735, undeva lângă Cremona. Vioara este evaluată la peste 10 milioane de euro și i-a fost încredințată lui Charlie Siem în 2010. Are un sunet puternic și bogat, în concordanta cu personalitatea solistului”, spune Ioana Adina Oancea.

Cum s-a schimbat viața lui Charlie când l-a ascultat pe Yehudi Menuhin

Unul dintre detaliile evenimentului este că, deși Charlie n-a mai fost până acum în România, totuși vioara sa a mai fost, și anume atunci când marele Yehudi Menuhin a concertat la București. De altfel, povestea intersecției dintre vioară și cei doi mari violoniști stă sub semnul providenței: Charlie povestește cum, la vârsta de trei ani, era în mașină cu mama sa, iar la radio era concertul de vioară de Beethoven, cu Yehudi Menuhin solist. Fascinat de muzica aceasta, micul Charlie a dorit să cânte la vioară, iar apoi i-a cerut mamei sale să-l ducă la un concert în care să-l asculte live pe Menuhin. Când Charlie avea vârsta de cinci ani, întâlnirea a avut loc. Mai mult, Menuhin l-a întâlnit pe Charlie în spatele scenei și a avut o scurtă conversație cu el.

Jumătate din încasări vor merge către copiii bolnavi de autism

Organizatorul recitalului de pe 30 septembrie – Elite Art ClLub UNESCO- a decis să dea concertului o dimensiune caritabilă: ”Charlie susține numeroase concerte caritabile, astfel și acest concert a primit o dimensiune caritabilă. Vom direcționa 50% din valoarea biletelor către Asociația Help Autism. Este cel mai mare ONG care luptă pentru recuperarea copiilor diagnosticați cu autism. Programul de recuperare pentru un copil care suferă de autism costă 1000 de euro lunar, și este firesc să ne întrebăm câți părinți își permit o astfel de sumă. Asociația Help Autism a creat programe specializate, cu oameni bine pregătiți, dar au nevoie de susținere. La Centrul Mălin din București al acestei asociații există acum 50 de copii care au nevoie de câte două ore de terapie zilnic. Suntem bucuroși să-i susținem în acest fel. Fiecare bilet cumpărat chiar schimbă ceva!”

Concursul Jeunesses Musicales București, la ediția a zecea

Recitalul lui Charlie Siem urmează în programul de concerte al Bucureștiului după concertul de gală al celei de-a X-a Ediții a Concursului Internațional de Dirijat Jeunesses Musicales organizat de Elite Art ClLub UNESCO. Pe 28 septembrie, tot la Ateneu, cei mai buni trei tineri dirijori din concursul din acest an vor sta pe rând la pupitrul Orchestrei simfonice a Filarmonicii ”George Enescu”. Siem este invitat special al acestui concert de gală, iar prezența sa va da un impuls de motivație pentru tinerii artiști care aspiră la afirmare pe scenele mari ale lumii.

Concertul de gală al Concursului Jeunesses Musicales București este un eveniment la care se intră pe bază de invitație. Ioana Adina Oancea spune că acesta este unul dintre evenimentele cele mai speciale ale toamnei: ”Întotdeauna sala a fost arhiplină. și în acest an concertul va fi transmis live online, iar de obicei este urmărit de peste 10 de mii de persoane”.