Fiecare dintre noi a fost nevoit la un moment dat să iasă în față și să vorbească. Fie că a fost vorba de o poezie spusă la o serbare școlară, o expunere la facultate sau la job, cu toții am simțit acei ochi ațintiți spre noi, palmele care transpiră, vocea tremurândă și gura uscată. Vorbitul în public ne sperie. Ne e teamă că vom fi luați în râs, că vom fi judecați, că ne vom încurca, deci indiferent ce am face, ceva rău trebuie să se întâmple. Ei bine, nu e așa! În podcastul de azi, Gabriel și Cristina sparg toate miturile despre public speaking și îți arată ce înseamnă să fii speaker, cum să livrezi corect mesajul, care trebuie să fie structura unui discurs și multe altele. Te-am făcut curios?

 

Iată o sinteză a subiectelor discutate în acest episod:

  • De ce le e frică oamenilor să vorbească în public?
  • Calitățile necesare pentru a deveni speaker
  • Scopul discursului. Să mă dau mare sau să schimb ceva în mintea oamenilor?
  • Cum întrebuințăm umorul într-un speech
  • Vocea și postura într-o apariție publică
  • Gestionarea situațiilor neprevăzute
  • Ce speakeri sunt de urmărit?

 

Podcastul complet este la un clic distanță în fereastra Soundcloud de mai jos. Ce mai stai?

 

 

Consiliul Județean Ialomița prin Centrul Cultural UNESCO „Ionel Perlea” în parteneriat cu Asociația SUONARTE organizează la Slobozia, Joi, 29 iulie 2021, în Sala Europa, Gala Finală a Concursului Internațional de Dirijat “Ionel Perlea” – Ediția a V-a.

Concursul, realizat într-un format nou, Internațional, fără limită de vârstă, s-a bucurat de un real succes, în cadrul competiției înscriindu-se 31 de participanți din 17 țări. Repertoriul abordat de concurenți, în primele două etape eliminatorii a fost atât simfonic, cât și de opera, aceștia având posibilitatea să dirijeze Orchestra “Ionel Perlea” a Centrului Cultural ce îi poartă numele și o serie de soliști vocali invitați, într-o competiție cu Premii în valoare de peste 5000 de euro.

În urma desfășurării primelor două etape eliminatorii, juriul a ales finaliștii competiției:

Bui David –Germania

Choi Andrew Joon – S.U.A

Pădurăriu Mircea – România

Shizuo Z Kuwahara – Japonia

Perlman Mark – S.U.A

Stefaniak Monika – Polonia

 

 

Juriul competiției, a fost format din personalități marcante ale vieții culturale din România și Europa:

Andriy Yurkevych – Președintele Juriului – Dirijor și Director muzical al Teatrului Național de Operă și Balet Maria Bieșu – Republica Moldova.

Sabin Păutza – Președinte onorific al Juriului – Dirijor, compozitor, muzicolog – România

Claudio Maria Micheli – Dirijor – Italia

Irina Hasnaș – Compozitor și muzicolog – România

Cătălin Toropoc – Președintele Asociației Suonarte, Bariton – România

 

Așadar, astăzi, 29 iulie, de la Ora 19:00, în deschiderea Galei Finale a Concursului Internațional de Dirijat “Ionel Perlea” va răsuna “Deșteaptă-te române!”, marcând astfel Ziua Națională a Imnului de Stat a României, în interpretarea Orchestrei “Ionel Perlea”, sub bagheta maestrului Sabin Păutza, concertmaestru fiind Cristian Balaș. În continuarea programului, publicul se va bucura de compoziții nemuritoare de Mozart, Beethoven, Schubert, Verdi și Ceaikovski în interpretarea aceleiași orchestre conduse de dirijorii din competiție, alături de soliștii: Vasile Chișiu, Ana Cebotari, Bianca Poenaru, Andrei Petre, Paul Celmare, Andrei Cocîrlea.  Conceptul regizoral al Galei este realizat de Laura Maria Vlădoiu.

Evenimentul va fi organizat cu respectarea tuturor normelor de protecție pentru public.

Biletele se găsesc la Centrul Cultural Ionel Perlea Ialomița la prețul de 40 lei.
Elevii, studenții și pensionarii beneficiază de o reducere de 50%!
Numărul locurilor este limitat.

Concursul Internațional de Dirijat “Ionel Perlea” – Ediția a V-a face parte din Festivalul Ionel Perlea care are o tradiție de 30 de Ediții și este realizat în scopul promovării personalității marelui dirijor născut în Ialomița și în vederea realizării  unei investiții în valorile artei și culturii naționale și universale.

 

www.suonarte.ro

Facebook: https://www.facebook.com/ASOCIATIASUONARTE

Instagram: https://www.instagram.com/suonarte/

Twitter: https://twitter.com/suonarte

 

 

Iconoclasmul sau iconomahia, adică lupta împotriva sfintelor icoane reprezintă cea din urmă dispută apărută în sânul Bisericii ca o consecință a ereziei monofizite. Acest curent s-a manifestat timp de un secol, între veacurile al VIII-lea și al IX-lea, fiind produsul mai multor cauze.

În primul rând, la originea iconoclasmului stă erezia monofizită, care susținea existența unei singure firi, cea divină, în persoana Mântuitorului Hristos. Urmând acestei concepții, unii teologi respingeau cultul icoanelor, motivând că Dumnezeu nu poate fi reprezentat prin cele materiale și ignorând astfel realitatea Întrupării Fiului, Care luase chip de om „pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire”.  Acest curent era deosebit de puternic în rândurile populației din răsăritul Imperiului Bizantin, fiind întărit și de influența islamului, care respingea ferm orice reprezentare a divinității[1].

Coexistența deplină în persoana Mântuitorului Hristos a firii umane cu cea dumnezeiască a constituit un permanent subiect de controversă între teologi și nu numai, în cadrul perioadei patristice mai ales școala antiohiană făcând o deosebire adesea prea abruptă între omul Hristos și Fiul lui Dumnezeu. Concepția aceasta nu era însă una originală, ea fiind întâlnită și la autorii mai vechi, precum Eusebiu de Cezareea care, în scrisoarea sa către Constantina, sora Sfântului Împărat Constantin cel Mare, arăta următoarele: „Ce imagine a lui Hristos cauți tu? Să fie oare cea adevărată și imuabilă, cea care posedă de la natură caracterele sale proprii, sau cea pe care Hristos Și-a asumat-o pentru noi, când a îmbrăcat chipul formei de sclav? … Fiindcă El posedă cele două forme, dar nu mă pot gândi că tu ceri o imagine a formei divine; într-adevăr, Hristos Însuși ne-a învățat că nimeni nu-l cunoaște pe Tată, în afara Fiului, și că nimeni nu a fost demn să-l cunoască pe Fiu, în afara Tatălui Care L-a zămislit; trebuie deci să consider că ceri imaginea formei de sclav și a cărnii pe care a îmbrăcat-o pentru noi. Ori, am aflat despre aceasta că a fost amestecată cu gloria divinității și că ceea ce e muritor a fost înghițit de viață”[2]. Această mărturie patristică, impregnată de arianism, a constituit un argument des invocat ulterior de către iconoclaști[3].

De asemenea, și la nivel eclesiastic, unele tendințe iconoclaste s-au făcut resimțite de timpuriu, așa cum este cazul Sinodului de la Elvira, Spania, din secolul al IV-lea, care hotăra, printre altele, în canonul 36[4], că: „nu trebuie să fie picturi în biserică, zidurile nu trebuie să poarte icoane a ceea ce este venerat și adorat (ne quod colitur et adoratur in parietibus depingatur)”[5].

Această distincție radicală dintre trupul asumat de către Mântuitorul Hristos și firea Sa dumnezeiască a fost ulterior accentuată de către  școala antiohiană, în special de către unul dintre cei mai cunoscuți ereziarhi care au ieșit din rândurile acesteia, Nestorie. Acesta refuză, împreună cu toți teologii antiohieni, ideea că în Hristos, „însușirile trupului urcă la esența dumnezeirii … pentru că cel care pătimește supunându-se suferințelor trupești, nu face cele omenești nici prin voința sufletului, nici prin rațiune, ci prin știința și puterea lui Dumnezeu”[6]. Așadar, este tratată cu maximă seriozitate umanitatea Cuvântului întrupat, consubstanțială nouă și deplină, care atrage după sine, în viziunea lui Nestorie, ca și a altor antiohieni, supunerea de care dă dovadă cel de-al doilea Adam, biruința acestuia asupra diavolului spălând nesupunerea celui dintâi. Firea umană a Mântuitorului este astfel văzută ca fiind activă, și însușită în persoana divină a Cuvântului.

Conform tradiției antiohiene, Nestorie interpretează Întruparea lui Dumnezeu Cuvântul ca locuirea Sa în templul trupului Său (cf. Ioan 2, 19: „Dărâmați templul acesta și în trei zile îl voi ridica.”) sau în maniera asumării chipului de rob (cf Filipeni 2, 7: „Ci S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-Se ca un om.”) – așadar un om asemenea nouă. Însă, folosirea termenului de devenire, legat de ființa Cuvântului, atrăgea după sine inconstanța și caracterul creat al Fiului, două erezii condamnate încă de la Sinodul I ecumenic de la Niceea. De asemenea, Nestorie folosește și imaginea teologică antiohiană a veșmântului, potrivit unei tradiții siriace venerabile, folosite de către Sfântul Efrem Sirul, și care se regăsește și în vechea variantă a Crezului niceean, sub termenul de sarkwqenta, însemnând a îmbrăca trup[7].

Condamnând vocabularul acesta și metaforele lui Nestorie, pe care însă le folosise și el, preluându-le de la înaintașul său, Sfântul Atanasie cel Mare, până la anul 428, Sfântul Chiril, potrivit teologului francez Andre de Halleux, „a sărăcit patrimoniul hristologic al Bisericii universale”[8]. Astfel, în ciuda măreției sale, hristologia alexandrină nu reprezintă decât o abordare parțială a tainei Întrupării. Trebuie evitată confuzia între aceasta și tradiția apostolică, de la care unele aspecte sunt conservate mai bine de către teologia antiohiană, în ciuda unor insuficiențe evidente.

Întemeindu-se pe Revelație, Biserica a învățat dintotdeauna despre realitatea celor două firi ale Mântuitorului. Faptul e evident în Simbolul Credinței, definițiile dogmatice ale Sinoadelor ecumenice și scrierile Sfinților Părinți. Din scrierile Părinților pot fi extrase argumente raționale bazate pe Scriptură pentru necesitatea existenței celor două firi, dumnezeiască și omenească, în persoana Mântuitorului: ca mijlocitor între Dumnezeu si oameni, Mântuitorul trebuia să fie și Dumnezeu adevărat și om adevărat. Altfel, El nu ar putea sta în legătura reală, intimă și firească atât cu Dumnezeu cât și cu oamenii, iar împăcarea și restabilirea legăturii harice între Dumnezeu și oameni n-ar fi reale.  Ca învățător desăvârșit, binevestitor (Luca 4, 18) și lumină a luminii (Ioan 8, 12), Mântuitorul trebuia să fie Dumnezeu-Om. Numai prin Dumnezeu-Cuvântul întrupat, oamenii Îl pot cunoaște pe Dumnezeu pe cât este omenește posibil. Judecățile nepătrunse ale Tatălui (Romani 11, 33) ne pot fi revelate doar de Cuvântul ipostatic. Pe de altă parte, numai de la un semen de-al său poate omul învăța. De aceea, slujirea învățătorească a Mântuitorului reclamă umanitatea Sa[9].

În societatea bizantină, cultul icoanelor a avut atât susținători, cât și opozanți, cu multă vreme înainte ca iconoclasmul să devină o problemă teologică majoră. Astfel, un canon al Sinodului Quinisext, ținut între anii 691 și 692, stipula ca Mântuitorul să fie reprezentat ca om, accentuându-se prin aceasta importanța Întrupării Sale pentru mântuirea neamului omenesc. În plus, icoanele aveau și un rol pedagogic în cadrul cultului, ele înfățișând istoria mântuirii acelora care nu știau să citească Sfânta Scriptură, așa cum arată Sfântul Grigorie Dialogul: „Ceea ce este Scriptura pentru cei ce știu să citească, aceasta este pictura pentru cei neînvățați, pentru că și cei orbi și cei neștiutori văd ce trebuie să-i unească, în ea, citesc cei ce nu cunosc literele. De aceea, mai ales pentru păgâni, pictura ține loc citirii”. (Epistolarum liber, epistola 13, Migne, P.G., tom LXVII, col. 1128C)[10].

Cu toate acestea, au existat și anumite exagerări în ceea ce privește venerarea icoanelor, ceea ce i-a determinat pe mulți să considere adorarea acestora ca o revenire a păgânismului, a idolatriei. Pentru iconoclaști, care își întemeiau afirmațiile pe cea de-a doua poruncă a Decalogului, singurele icoane vrednice de cinstire sunt acelea identice cu prototipul, atât ca aspect, cât și ca substanță, fiind așadar imposibil ca Mântuitorul ori sfinții să fie reprezentați prin picturi[11].

Din punct de vedere istoric, erezia iconoclastă cunoaște două perioade de afirmare, mai întâi în timpul împăraților isaurieni, de-a lungul secolului al VIII-lea, și apoi sub cei din dinastia de Amorion, în prima jumătate a secolului IX (centrale fiind figurile împăraților Leon al V-lea Armeanul și Teofil). Inițiatorul iconoclasmului ca politică a statului bizantin este împăratul Leon al III-lea Isaurul, care vine pe tronul Constantinopolului la anul 717. Impresionat de o explozie vulcanică ce a avut loc la anul 726, eveniment în care el vedea un semn ale mâniei lui Dumnezeu, acesta hotărăște înlăturarea icoanelor din cultul creștin. Acțiunile sale nu au rămas fără consecințe, reacția populară manifestându-se aproape imediat, printr-o revoltă a Greciei continentale și a flotei din Marea Egee, la anul 727. Răsculații au proclamat un iconodul ca împărat și au pornit asupra Constantinopolului pentru a-l înscăuna, fiind însă învinși de către flota imperială odată ce intraseră în Marea de Marmara[12].

Politica religioasă inaugurată de Leon și manifestată mai întâi prin înlocuirea chipului Mântuitorului de la intrarea în Palatul imperial cu Sfânta Cruce este oficializată prin adunarea convocată la 17 ianuarie anul 730 de către împărat, într-o sală a palatului Daphne, fără participarea membrilor Bisericii. Hotărârile acestei adunări au fost condamnate atât de către patriarhul Gherman I al Constantinopolului, care la scurt timp s-a și retras din funcție, cât și de papa Grigorie al II-lea, care i-a arătat împăratului într-o scrisoare că problemele teologice nu erau de competența sa. Opoziția Romei față de iconoclasm a fost menținută și în timpul următorului pontif, Grigorie al III-lea, drept pentru care Leon al III-lea a scos de sub jurisdicția papală provinciile din sudul Italiei și Illyricul Oriental, subordonându-le patriarhului de Constantinopol. De asemenea, el a trimis o expediție navală pentru a-l aduce pe ierarh la ascultare, care însă a naufragiat pe coastele Calabriei[13].

Leon nu și-a schimbat hotărârile până la sfârșitul domniei, iar campania împotriva icoanelor a continuat și sub fiul său, împăratul Constantin al V-lea Copronimul, în timpul căruia persecuția atinge apogeul. Tot acesta este și cel care a sistematizat erezia iconoclastă, oferindu-i caracterul de religie oficială a statului bizantin prin sinodul reunit la anul 754, în palatul Hieria, situat pe țărmul asiatic al Bosforului, la care au participat 338 de episcopi. Dogma sintetizată de către episcopii ce au luat parte la sinodul de la Hieria a fost făcută publică la 27 august, anul 754, interzicându-se astfel în întreg Imperiul confecționarea, deținerea și bineînțeles, venerarea icoanelor. Chintesența hotărârilor sinodului iconoclast de la Hieria (754), așa cum a fost ea consemnată în procesele verbale ale celui de-al VII-lea Sinod ecumenic de la Niceea (787) este următoarea: „…Urmând Sfintei Scripturi și Părinților, declarăm în mod unanim, în numele Sfintei Treimi, că noi condamnăm, respingem și îndepărtăm, din toate puterile, din Biserica creștină, toate imaginile, de orice fel, săvârșite prin meșteșugul necurat al picturii. Pe viitor, oricine va îndrăzni să facă o astfel de imagine, sau să o cinstească, sau să o pună într-o biserică sau într-o casă particulară, sau să dețină într-un relicvariu una dintre aceste imagini, va trebui, dacă este episcop, preot sau diacon, să fie caterisit, iar dacă este călugăr sau laic, să fie dat anatemei; el va cădea, de asemenea, sub incidența legilor civile, ca dușman al lui Dumnezeu și al dogmelor ce ne-au fost învățate de către Părinți…”[14].

Împotriva deciziilor luate la acest sinod, unde nu participaseră niciunul dintre conducătorii Bisericii, s-au ridicat mai mulți teologi, ale căror argumente se sprijineau mai ales pe scrierile polemice ale Sfântului Ioan Damaschinul, unul dintre cei mai de seamă Părinți ai Bisericii, care a redefinit cu claritate maniera de cinstire adusă icoanelor, arătând că: „Eu mă închin icoanei lui Hristos și nu firii lemnului sau culorilor […] După cum Iacov, primind de la frații lui Iosif haina cea amestecată cu sânge a copilului iubit, negreșit că a sărutat cu lacrimi haina dar nu a jelit haina, ci, socotind că prin ea sărută pe Iosif, tot așa și noi creștinii, când sărutăm trupește icoana lui Hristos, socotim că sărutăm cu sufletul pe Însuși Hristos”[15].

Situația s-a schimbat odată cu venirea pe tron a împărătesei Irina Ateniana, iconodulă convinsă. Sprijinită și de către patriarhul Tarasie al Constantinopolului, împărăteasa a convocat la 24 septembrie anul 787 cel de-al VII-lea Sinod ecumenic în orașul Niceea. Părinții ce au luat parte la acesta au anulat hotărârile sinodului iconoclast de la Hieria, arătând că prin venerarea icoanelor nu se cinstește materia din care acestea sunt făcute, ci prototipul reprezentat în ele, fie al Mântuitorului Hristos, fie al sfinților[16].

Sinodul VII ecumenic a hotărât împotriva iconoclaștilor următoarele: „Urmând dumnezeieștile învățături ale Sfinților Părinților noștri și ale Tradiției bisericești universale, rânduim ca chipul cinstitei și de viață făcătoarei cruci să se pună în sfintele biserici ale lui Dumnezeu, pe vasele și veșmintele cele sfințite, pe pereți și pe scânduri, în case și la drum; așa și cinstitele și sfintele icoane, zugrăvite în culori și din pietre scumpe și din altă materie potrivit făcute, precum icoana Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos și a Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu, precum și ale sfinților îngeri și ale tuturor sfinților și preacuvioșilor bărbați. Căci de câte ori ei ni se fac văzuți prin închipuirea în icoane, de atâtea ori se vor îndemna cei ce privesc la ele să pomenească și să-i iubească pe cei închipuiți pe dânsele și să-i cinstească cu sărutare și cu închinăciune respectuoasă, nu cu adevărată închinăciune dumnezeiască (latría), care se cuvine numai Unicei Ființe dumnezeiești, ci cu cinstire după acel mod, după care se dă ea cinstitei cruci și prin tămâiere și prin aprindere de lumânări, precum era pioasa datină veche. Căci cinstirea care se dă chipului trece la prototip, și cel ce se închină icoanei, se închină ființei celei închipuite pe ea. Astfel se întărește învățătura Sfinților Părinților noștri; aceasta este Tradiția Bisericii universale care a primit Evanghelia de la o margine la alta a pământului”[17].

Cea de-a doua perioadă iconoclastă a început la anul 814, odată cu venirea pe tron a împăratului Leon al V-lea Armeanul. Acesta a fost la rându-i impresionat de o serie de dezastre petrecute în imperiu, pe care le-a interpretat ca semne ale mâniei divine, relansând prigoana împotriva icoanelor. Aceasta a fost oficializată printr-un sinod ținut la anul 815 în catedrala Sfânta Sofia, unde au fost reinstituite hotărârile din timpul lui Constantin al V-lea. De asemenea, persecuția iconodulilor a continuat și sub primii doi împărați din dinastia de Amorion, Mihail al II-lea Bâlbâitul și Teofil.

Și de data aceasta icoanele și-au aflat apărători printre teologi, cel mai important susținător al lor fiind Sfântul Teodor Studitul, care a accentuat la rându-i diferența dintre închinarea adusă icoanelor și cea acordată odinioară idolilor, arătând că: „Icoana este marginea adevărului, pe când idolul este asemănarea minciunii și a erorii”. (Viața Sfântului Teodor Studitul, Migne, P.G., tom. XCIX, col. 1808)[18].

Erezia iconoclastă va fi în cele din urmă înlăturată definitiv prin sinodul convocat de către împărăteasa Teodora la Constantinopol, în anul 843, această victorie a dreptei credințe fiind sărbătorită anual, în cea dintâi duminică a Postului Mare, numită a Ortodoxiei

Însă manifestările iconoclasmului nu au luat sfârșit o dată cu condamnarea definitivă a acestei erezii, tendințele aniconice rămânând latente și răbufnind, de-a lungul istoriei, în forme dintre cele mai variate.

Una dintre manifestările cele mai recente ale efectelor iconoclasmului, sau cel puțin o cauză indirectă a acestora, este reprezentată de atacurile produse în data de 7 ianuarie 2015 la Paris, unde mai mulți membri ai redacției hebdomadarului Charlie Hebdo, polițiști și angajați au fost uciși de către doi tineri musulmani de origine algeriană, care doreau să răzbune astfel ceea ce ei considerau a fi ofense aduse religiei islamice prin caricaturile publicate de respectiva revistă, au provocat o vie reacție din partea lumii occidentale.

Acest fapt reprobabil reprezintă, pe de o parte, o manifestare a caracterului profund aniconic al Islamului, ce respinge în mod absolut reprezentarea oricărei imagini cu context religios, dar și o consecință a secularizării Occidentului – cu iconoclasmul drept corolar al acesteia – manifestată constant în decursul ultimelor două secole.

Astfel, Revoluția franceză din anul 1789 reprezintă una dintre etapele decisive în procesul de secularizare a Occidentului, ea fiind moștenitoarea Renașterii, care a reactualizat moștenirea păgână a Europei, și a Reformei protestante, ce a contestat autoritatea Bisericii Romano-Catolice și a ierarhiei ecleziastice, la nivel continental, cât și a umanismului, jansenismului și altor curente protestante manifestate pe teritoriul regatului Franței[19].

Multă vreme după momentul 1789, fenomenul revoluționar secularizant a continuat să se manifeste, cu reculurile de rigoare: astfel s-a ajuns ca, în anul 1901, o lege franceză ce instaura un regim cât se poate de liberal pentru asociații cuprindea dispoziții absolut draconice cu privire la congregațiile religioase, iar o lege din anul 1904 interzicea călugărilor dreptul de a preda, pe motivul apartenenței la sus-numitele congregații religioase[20].

Însă dispariția autorității religioase ecleziastice, instituționale, prin separarea Bisericii de Stat, nu înseamnă automat dispariția reperelor religioase din viața oricărui om. Dacă mâine, de exemplu, un comunicat oficial din partea Organizației Mondiale a Sănătății ar stipula dispariția cancerului, acest fapt nu ar însemna că din acel moment oamenii nu s-ar mai îmbolnăvi, ci doar că nu ar mai exista tratament ori măcar îngrijiri paleative pentru această boală. Dat fiind faptul că fenomenul religios implică în mod necesar o dimensiune colectivă și expresii sociale, având indirect consecințe asupra vieții în societate și relațiilor cu semenii, rezultă că ignorarea credinței cetățenilor de către o guvernare este o măsură complet inoportună[21].

Această abatere a Occidentului de la fundamentele sale structurale, date de creștinism, a fost sancționată ca atare de către suveranul pontif Pius al XII-lea, care a arătat că spiritul occidental a căutat „natura fără har, rațiunea fără credință, libertatea fără autoritate și, din când în când, autoritatea fără libertate”, ceea ce a dus la „încercarea de a zidi edificiul lumii pe fundații pe care nu ezităm a le indica drept principalele cauze responsabile pentru amenințarea care apasă asupra omenirii: economie fără Dumnezeu, lege fără Dumnezeu, politică fără Dumnezeu”[22].

Această imagine poate fi foarte bine transpusă Franței, începând de la Revoluția din anul 1789 și continuând, cu intermitențe, până în zilele noastre: dezinteresarea față de orientarea religioasă a cetățenilor săi – și în principiu față de tot ceea ce îi diferențiază pe aceștia[23] – și lezarea convingerilor religioase ale unora dintre aceștia, în mod gratuit[24] – confundându-se comportamentul unor oameni ce susțin apartenența la o religie cu religia însăși – poate duce, așa cum s-a întâmplat deja, la evenimente deosebit de grave. Acest fapt îndreptățește pe deplin afirmația lui Huntington, potrivit căruia „din ce în ce mai mult, musulmanii atacă Occidentul nu pentru că aderă la o religie imperfectă, eronată, care nu este o «religie a cărții», ci pentru că nu aderă la nicio religie”[25].


[1] André Grabar, Iconoclasmul bizantin, trad. Daniel Barbu, ed. Meridiane, București, 1991, p. 78.

[2] Eusebiu de Cezareea, apud Christoph von Schönborn, L’Icône du Christ, Ed. Universitaires, Fribourg, 1976, p. 56.

[3] Alain Besançon, Imaginea interzisă. Istoria intelectuală a iconoclasmului de la Platon la Kandinsky, trad. Mona Antohi, ed. Humanitas, București, 1996, p. 129.

[4] Charles Joseph Hefele, Histoire des Conciles, trad. fr. Dom H. Leclerq, tom III, partea a II-a, Letouzey et Ané, Paris, 1910, p. 608.

[5] J.D. Mansi, Sacrorum conciliorum nova et amplissima collectio, II, 11 (Consilium Liberitanum, XXXVI), apud  A. A. Vasiliev, Istoria Imperiului Bizantin, trad. Ionuț-Alexandru Tudorie, Vasile-Adrian Carabă, Sebastian-Laurențiu Nazâru, ed. Polirom, Iași, 2010, p. 266, n. 70.

[6]Friedrich Loofs, Nestoriana: Die Fragmente des Nestorius, Max Niemeyer, Halle, 1905, p. 183 (sursa: https://archive.org/details/nestorianadiefra00nest, accesat 27. 04. 2017).

[7] Friedrich Loofs, Nestoriana… , p. 187.

[8]André de Halleux, „Nestorius-Histoire et Doctrine”, în: Irenikon I-II, tom LXVI (1993), nr. 1, p. 167.

[9] Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010, p. 164.

[10] Cf. Leonid Uspensky, Teologia icoanei, trad. Teodor Baconsky, ed. Anastasia, București, 2009, p. 67.

[11] Andre Grabar, Iconoclasmul bizantin, p. 81.

[12] Stelian Brezeanu, O istorie a Imperiului Bizantin, ed. Meronia, București, 2007, p. 118.

[13] A. A. Vasiliev, Istoria Imperiului Bizantin, p. 185.

[14] Charles Joseph Hefele, Histoire des Conciles, p. 701; A.A. Vasiliev, Istoria Imperiului Bizantin, p. 272.

[15] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. Pr. Dumitru Fecioru, ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005, p. 56.

[16] Leonid Uspensky, Teologia icoanei, p. 91.

[17] Arhid. Ioan Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Sibiu, 2005, p. 281.

[18] Cf. Sebastian Nazâru, Sfântul Teodor Studitul sau despre datoria de a mărturisi, editura Omonia, București, 2008, p. 83.

[19] Plinio Corrêa de Oliveira, Revoluție și Contrarevoluție, trad. Eugenia Adams-Mureșanu, ed. Tradiție, București, 1995, p. 31.

[20] René Rémond, Religie și societate în Europa. Secularizarea în secolele al XIX-lea și XX. 1780-2000, trad. Giuliano Sfichi, ed. Polirom, Iași, 2003, p. 208.

[21] René Rémond, Religie și societate în Europa, p. 209.

[22] Plinio Corrêa de Oliveira, Revoluție și Contrarevoluție, p. 28.

[23] René Rémond, Religie și societate în Europa, p. 214.

[24]France, Islam, terrorism and the challenges of integration: Research roundup (http://journalistsresource.org/studies/international/conflicts/france-muslims-terrorism-and-challenges-of-integration-research-roundup#, accesat 29. 04. 2017).

[25] Samuel P. Huntington, Ciocnirea civilizațiilor, trad. Radu Carp, ed. Antet, București, 1998, p. 314.

 

Bibliografie:

  1. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Pr. Dumitru Fecioru, ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005.
  2. Besançon, Alain, Imaginea interzisă. Istoria intelectuală a iconoclasmului de la Platon la Kandinsky, Mona Antohi, ed. Humanitas, București, 1996.
  3. Brezeanu, Stelian, O istorie a Imperiului Bizantin, ed. Meronia, București, 2007.
  4. Floca, Ioan, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Sibiu, 2005.
  5. Grabar, André, Iconoclasmul bizantin, trad. Daniel Barbu, ed. Meridiane, București, 1991.
  6. Halleux, André de, „Nestorius-Histoire et Doctrine”, în: Irenikon I-II, tom LXVI (1993), nr. 1.
  7. Hefele, Charles Joseph, Histoire des Conciles, fr. Dom H. Leclerq, tom III, partea a II-a, Letouzey et Ané, Paris, 1910.
  8. Huntington, Samuel P., Ciocnirea civilizațiilor, trad. Radu Carp, ed. Antet, București, 1998.
  9. Loofs, Friedrich, Nestoriana: Die Fragmente des Nestorius, Max Niemeyer, Halle, 1905, p. 183 (sursa: https://archive.org/details/nestorianadiefra00nest, accesat 27. 04. 2017).
  10. Nazâru, Sebastian, Sfântul Teodor Studitul sau despre datoria de a mărturisi, editura Omonia, București, 2008.
  11. Oliveira, Plinio Corrêa de, Revoluție și Contrarevoluție, trad. Eugenia Adams-Mureșanu, ed. Tradiție, București, 1995.
  12. Rémond, René, Religie și societate în Europa. Secularizarea în secolele al XIX-lea și XX. 1780-2000, trad. Giuliano Sfichi, ed. Polirom, Iași, 2003.
  13. Schönborn, Christoph von, L’Icône du Christ, Ed. Universitaires, Fribourg, 1976.
  14. Stăniloae, Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2010.
  15. Uspensky, Leonid, Teologia icoanei, trad. Teodor Baconsky, ed. Anastasia, București, 2009.

 

 

Traian stă tolănit pe canapea, cu tableta în mână. Curățenia din cameră, pe care și-a asumat-o, nici măcar nu a fost începută. Se amuză copios ,,pe grup”. Tocmai se povestesc întâmplări din excursia pe care a ratat-o.

-Traian, cum ești? -întreabă mama deschizând ușa. Îți aduc aspiratorul?

Traian pare că nici nu o aude, râde înfundat.

Deja mama este iritată. Au discutat. Traian a promis.

-Crezi că te poți apuca în 10 minute?

-Cred…cred că aș vrea să nu mă mai ,,toci”!

-Nici eu nu vreau ,,să te toc”. Și nu aș spune nimic, nu-i așa, dacă ai face ce ți-ai asumat!

-Nu înțelegi nimic! spune Traian furios.

-Nici tu nu înțelegi…

Trosc! Ușa se trântește cu putere. ,,Iar nu am găsit calea de comunicare”, suspină mama. ,,Iar nu înțelege nimic”, icnește Traian.

 

Unde găsesc adolescenții repere?

Traian nu mai este deloc maleabil. Are 13 ani, curând, și pare că găsește mai mult confort în afara casei decât în sânul familiei.

Părinții îl iubesc, desigur și îl apreciază pentru tot ce are bun. Undeva legătura se pierde, undeva lucrurile nu se mai leagă. Traian este mai mereu stresat și agitat, pare că se liniștește atunci când socializează cu grupul de prieteni. Acasă sau cu adulții se simte sub lupă, disecat, analizat, etichetat.

 

 

Ce se întâmplă în societate?

În momentul de față, cadrul social alterează cumva atașamentul pe care copilul îl dezvoltă față de familie.

Un copil puternic atașat va fi deschis să primească îndrumare, exemplu, povești, povețe, învățături, model, ghidaj, va reveni spre stâlpul de lumină ce îl reprezintă familia.

Ce se întâmplă însă când atașamentul este slab?

Preadolescenții și adolescenții apelează la segmentul lor de vârstă, se raportează pe orizontală și ajung să primească un ghidaj nematurizat, fără experiență.

Este ca și cum ar avea o busolă în mână, însă nu ar ști să o citească, nu i-ar înțelege foloasele și nici nu ar pricepe rolul instrumentului în sine.

Copiii au avut, au și vor avea nevoie de o sursă de autoritate. De o autoritate iubită. Fermă. Deschizătoare clară de drumuri. Călăuze ce au fost pe acele drumuri de multe ori, cu experiență; au nevoie de cei ce știu să citească semnele din văzduh și din glod, simt de unde bate vântul și sunt gată să împărtășească. Au nevoie de putere în hotărâri, au nevoie de repere, de DA cu toată inima și de NU atotștiutor.

Bineînțeles, este minunat ca toți copiii să aibă prieteni buni! Se vor juca (și vor învăța prin joacă), vor relaționa, se vor bucura, își vor oferi susținere. Valorile, ideile călăuzitoare este bine să rămână însă cele ale generației adulte și mature. Cu ancore sigure, cu un atașament validat, copiii se transformă și se formează fără a pierde principiile solide.

Părinții lui Traian nu renunță. Sunt lângă el pas cu pas. Îi fixează, în discuții lungi și pline de răbdare, adevărate repere de urmat și susțin cu fermitate țeluri după care ei înșiși s-au ghidat. Traian știe că are în părinții lui tovarăși experimentați de drum și știe că se poate baza pe ei chiar și atunci când felinarele de pe drum pâlpâie vag, aducând umbre și nesiguranță. Pășește pe urmele lor: ei sigur au mai fost acolo, știu calea și stau înrădăcinați în direcția cea bună.

 

 

Inteligența, râvna și devotamentul de care dădea dovadă, i-au atras simpatia episcopului Melchisedec Ștefănescu, care îl ia sub aripa lui protectoare. După cinci ani petrecuți pe băncile Academiei din Kiev, tânărul revine în țară și este numit secretar și pedagog șef la Seminarul din Roman. Odată intrat în cler se va muta la București, unde i s-au deschis noi oportunități. Prin încredințarea Sfântului Sinod, preotul Constantin Nazarie este numit organizator și conducător al preoților militari din România în timpul Primului Război Mondial. Din anul 1915 și până în 1922, s-a ocupat de buna funcționare a Serviciului Religios al Armatei și a redactat lucrări dedicate preoților din lina întâi. Pentru întreaga activitate a fost decorat cu ordinului Răsplata Muncii clasa I pentru învăţământ, cu Ordinul “Coroana României” în gradul de Cavaler şi Ordinul ”Steaua României” în gradul de Cavaler.

 

Sub aripa unui mare ierarh

Vine pe lume la 16 martie 1865, în satul Grădiștea, județul Tecuci, într-o familie de țărani răzeși. Tatăl, Gheorghe Nazarie, era un apropiat al bisericii din sat îndeplinind funcția de cantor. Junele a fost crescut în duhul dragostei de cele sfinte, iar la vremea cuvenită a studiat la școala primară din Bacău, urmând ca din anul 1881, capul familiei să-l dea la Seminarul ,,Sfântul Gheorghe” din Roman. Absolvă prin 1885, după care se îndreptă către o altă instituție cu profil teologic, Seminarul ,,Veniamin Costachi” din Iași. Aici, se face ușor remarcat prin ambiție, rezultate excepționale și purtare exemplară. După cei patru ani petrecuți la Roman și alți trei la Iași, tânărul Constantin, care ajunsese la vârsta de 23 de ani, își face bagajele și o apucă spre Academia Teologică din Kiev. Având în vedere posibilitățile reduse ale familie, tânărul intră sub aripa protectoare a Episcopului Melchisedec Ștefănescu, cel care îi trimite bani pentru haine și acoperă alte costuri necesare studenției. Grija marelui ierarh pentru Constantin începuse încă din timpul petrecut la Iași, când a beneficiat de salariu în urma funcției de copist pe care o îndeplinea în cadrul Episcopiei Romanului.

A petrecut cinci ani pe băncile Academiei din Kiev. Nimic nu anunța moartea protectorului său la 16/29 mai 1892. Prin testament, episcopul cere înființarea unei fundații menite să acorde burse de studiu la Academia din Kiev, iar biblioteca impresionată pe care o deținea a fost lăsată în grija Academiei Române. Între timp, Constantin devine un bun cunoscător al limbii ruse. Îl citește pe Dostoievski, unul dintre cei mai grei autori ruși după părerea sa, și începe să-l studieze pe Tolstoi. Tot acum face mai multe traduceri de texte bisericești, urmând ca la întoarcerea în țară să intensifice activitatea.

 

Strămutarea la București

Timpul trecuse fără băgare de seamă. Constantin adunase 28 de ani și s-a reîntors în țară. Își tipărește lucrarea de licență, pe care o închină părintelui său spiritual. Tot acum face stagiul militar amânat până la terminarea studiilor. Pe 1 septembrie 1894 este numit secretar și pedagog șef la Seminarul din Roman. În paralel avea în atribuție și funcția de director la Cancelaria Episcopiei Romanului. Se cunoaște cu Maria Stupcanu, fiica preotului Vasile Stupcanu, se plac, iar la scurtă vreme se căsătoresc. Destinul avea să-i lase împreună doar zece ani, asta pentru că soția a decedat în anul 1904.

La nici 31 de ani, teologul Constantin Nazarie a fost uns preot în Catedrala din Roman de către Episcopul Ieronim, urmând ca la finalul lui 1896 să fie numit profesor și director al Seminarului Teologic din Roman. Ulterior, a fost transferat la Seminarul Central din București, îndeplinind aceleași atribuții ca la Roman. Odată cu mutarea la București i s-au deschis noi oportunități didactice, cea mai importantă fiind promovarea în funcția de profesor la Facultatea de Teologie, la Catedra de Morală. Ascensiunea academică a continuat cu numirea în funcția de profesor titular la 20 decembrie 1904, iar din 1 februarie 1906, director al Internatului Teologic.

 

 

 

Când ești chemat în linia întâi

De-a lungul timpului, nu a refuzat nicio provocare. A organizat și prezidat primul Congres al profesorilor de religie ținut la București în 2-5 octombrie 1912. Evenimentul a fost  un real succes, motiv pentru care i-a fost încredințat și primul Congres al clerului ortodox din România Mare. Dar cea mai dificilă misiune la care Dumnezeu l-a chemat a fost aceea de organizator și conducător al preoților militari din România în timpul Primului Război Mondial. Și-a început misiunea în anul 1915, prin încredințarea Sfântului Sinod al Bisericii Autocefale Ortodoxe Române. Pentru a deveni preot militar, candidații aveau de îndeplinit următoarele cerințe: să fie titrați în teologie, cu aptitudini pentru păstorirea militară și să nu aibă vârsta mai mare de 45 de ani, și nici mai mică de 30.  Numirea se făcea de către Ministerul de Război la recomandarea episcopului și mitropolitului dintr-o anumită dieceză. Preoții care erau selectați intrau sub regimul legilor militare, iar misiunea lor era: să însoțească trupele unde vor merge în timpul mobilizării; să dea povețe ce se impun de împrejurări; să facă servicii religioase fără ezitare.

 

 

Părintele Nazarie nu s-a lăsat intimidat de misiunea care îi atârna pe umeri. Chiar în anul numirii, a redactat două lucrări capitale pentru preoții ce urmau să se alăture trupelor: Instrucțiuni asupra atribuțiilor preoților de armată și Cuvântări pentru ostași și rugăciuni pentru Rege, Oaste și Popor în vreme de război. După campania din 1916, a redactat în colaborare cu Iconom Vasile Pocitan, subprotoiereul preoților de armată, broșura Înarmarea sufletească a ostașului român. Însă greul era abia la început. Serviciul Religios al Armatei necesita multă migală și dialog, asta pentru că biserica și armata trebuiau să ajungă la un limbaj comun. De la numire și până la mobilizarea din august 1916, protopopul Constantin Nazarie a pus pe picioare Serviciul Religios al Armatei.

 

Jertfa nu rămâne niciodată nerăsplătită

Misiunea abia începuse. La 8 iulie 1916, a prezentat șefului Marelui Stat Major un document în zece puncte intitulat Dispozițiuni relative la îmbrăcămintea preoților în vreme de mobilizare și de război. Însă lucrurile nu mergeau în direcția potrivită. “Am constatat că foarte puţini dintre domnii comandanţi s-au conformat Instrucţiunilor preoţilor de armată, care cer ca ei (preoţii) să fie poftiţi la diferite solemnităţi ale unităţilor de trupă; ba unii dintre domnii comandanţi consideră numitele Instrucţiuni ca necesare de ştiut numai de către preot.  Am rămas cu impresia că preotul nu e încă încetăţenit, nu e încă bine fixat în rândurile armatei (…)  Răul acesta se poate măcar în parte remedia şi de aceea vă rog a da ordin celor în drept să poftească pe preoţi la solemnităţi şi să dea cuvenita atenţie Instrucţiunilor pentru preoţii de armată, ca astfel să se facă legătura necesară între preot, comandant, ofiţeri şi trupă ”, sublinia părintele Nazarie.

Cu toate acestea, în campania din 1916-1918, au fost mobilizați 252 de preoți. În urma eforturilor sale, generalul Alevra spune despre protopopul Nazarie următoarele: “Înainte încă de a intra în campanie dezinteresat şi fără nici o plată, s-a ocupat de reglementarea activităţii preoţeşti, pe timp de război, făcând Marelui Stat Major, în acest scop, diferite propuneri. În timpul campaniei P.C. Sa, verbal şi prin diferite circulări, a dat Preoţilor toate îndrumările trebuincioase pentru îndeplinirea înaltei şi delicatei lor misiuni.

Devotamentul și munca părintelui au fost răsplătite prin acordarea ordinului Răsplata Muncii clasa I pentru învăţământ, cu Ordinul “Coroana României” în gradul de Cavaler şi Ordinul ”Steaua României” în gradul de Cavaler.

 

 

Surse: Comandor (r) prof. dr. Aurel Pentelescu, Ionuţ-Constantin Petcu,  Preotul Iconom Stavrofor Constantin Nazarie (1865-1926), șeful Serviciului Religios al Armatei Române în Războiul pentru Întregirea Neamului, în revista Misiunea, 2015.

Ce rol are greșeala în procesul de învățare? Care ar trebuie să fie rolul părinților în educația celor mici și cum să coopereze cu școala? Ce este bullying-ul și cum luptăm cu el? Iată doar câteva din subiectele pe care le-am discutat împreună cu Ileana Zărnescu, psihoterapeut specialist în domeniul psihoterapie cognitiv–comportamentală și consiliere psihologică cognitiv – comportamentală din cadrul Liceului Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu” din București.

 

 

Articolul pe scurt:

  • Despre frica de greșeală și remediul ei: ,,Multor copii le este teamă să nu greșească, să nu supere, să nu dezamăgească, doresc să fie pe placul părinților sau al profesorilor, din frică, din timiditate. Au învățat frica de respingere, mai ales pentru că unii părinți sunt critici și pun o mare presiune pe rezultatele excepționale (…) Care este alternativa sănătoasă? Desigur, aceea de a te conecta emoțional cu copilul, de a fi atent la nevoile lui, nu la rezultate, la cum se simte și cum poți să-l sprijini. Copilul are nevoie să îi validezi și disconfortul, dar și confortul”.
  • Rolul părinților în educația celor mici: ,,Să fii părinte înseamnă să iubești necondiționat, să fii îngrijorat, să fii ferm, să fii bun, să fii din toate la un loc! Ca părinte, trebuie să le faci pe toate! Să muncești, pentru a asigura bunăstarea familiei, să ai grijă de copil/copii, să petreci timp de calitate cu cei mici și să ai timp și pentru tine!”
  • Bullying-ul, o problemă de actualitate: ,,Termenul de bullying, în limba română, s-ar traduce ca fiind un tip de agresiune, intimidare, hărțuire, ce se manifestă la școală, sau în grupul de cunoștințe, între copii, sau între adulți, în cadrul unei relații sau la locul de muncă.“

 

 

           Când și cum ați ajuns în echipa Liceului Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu”?

            În echipa Liceului Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu” am ajuns in vara anului 1999. Veneam din cu totul altă zonă de activitate (Institutul de cercetare pentru Electrotehnică), o altfel de abordare, o altfel de interacțiune, o lume a adulților. La Grădinițele „Arc-en-Ciel” și Școala „Anastasia Popescu” – formula din acei ani a Liceului nostru de azi,  am intrat  într-o altă lume, a copiilor, acolo unde aveam doar experiența unui părinte. A fost o provocare pe care mi-am dorit-o. O cunoscusem pe doamna Monica Șerbănescu în toamna anului 1993, când, printr-o recomandare, am ajuns, împreună cu soțul meu la Grădinița Arc-en-Ciel, cu dorința de a ne înscrie băiețelul la  această grădiniță.

Încă de la început, ne-a impresionat, pe noi, ca familie, modul în care, d-na Șerbănescu aborda copiii, părinții, situațiile. Era ca și cum intrai într-o familie. O familie armonioasă, o familie caldă, o familie deschisă, empatică, iar dinamismul doamnei Șerbănescu era contagios. În vara anului 1999 gândul de a mă alătura echipei a primit un răspuns entuziast și așa am reușit să parcurgem împreună 22 de ani și să creștem atâtea generații de copii.

 

            Cu ce credeți că vine în plus Liceului Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu” comparativ cu alte unități de învățământ?

            Liceului Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu se recomandă, în primul rând, din perspectiva mea, cu deschidere către nou, fundamentată pe o solidă așezare în tradiție,  aduce  acea căldură, care te face să te simți ca în familie și pe care o primești de cum pășești pe poarta școlii, vine cu o viziune și o misiune îndreptate spre copil, ca personalitate și ca persoană.

În acest loc nu am perceput îngrădire, ci atmosfera care mi-a permis să mă dezvolt, să interacționez cu copiii, cu părinții, cu colegii, așa cum am considerat că este în beneficiul copilului. Liceului Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu” a fost și este, din multe puncte de vedere, deschizător de drumuri, având o viziune de avangardă, când vorbim nu numai despre modul în care se lucrează cu copiii. Exemple sunt multe, dar aș aminti Proiectul de Inteligență Emoțională – „Pașaport pentru succes” – demarat în 2007, când nici nu se pomenea de Dezvoltare Personală, în sistemul nostru de învățământ.

 

         Din experiența dvs, care sunt principalele probleme (provocări) cu care se confruntă elevul din România secolului al XXI-lea?

            Dacă ar fi să pornesc de undeva, aș spune că principala provocare, pentru aceste generații de copii, este gândirea lor accelerată. Acest mod de a gândi îi face pe copii să nu se poată opri  pentru a așeza, a rutiniza, ceea ce au de organizat, în fiecare etapă a dezvoltării lor, în timp ce emoționalul lor este, cel mult, la nivelul vârstei cronologice. Pe de altă parte, acea grabă, din ce în ce mai accentuată, îi face să construiască cu goluri și, astfel, să devină superficiali. Când vorbim de copiii de vârstă mică, știm că ei se confruntă cu o serie de provocări, pe parcursul dezvoltării lor și este esențial să fie ajutați să-si înțeleagă emoțiile. Pe de altă parte,  adolescența este perioada în care tinerilor le este teamă de respingere, dar au, în continuare, nevoie de sprijin emoțional. Susținerea părinților, și într-o etapă, și în cealaltă, este extrem de prețioasă. Provocarea principală la cei mici este – ceea ce numesc psihologii – recunoașterea emoțiilor. Copiii spun doar că se simt rău sau bine, uneori, nici atât. În general, ei nu pot verbaliza despre modul în care se simt și de aceea este esențial ca adultul să-l ajute pe copil „să se împrietenească ușor cu emoțiile” (pozitive sau negative), răspunzând  cu sensibilitate, cu empatie și seriozitate  la nevoile copilului.

O altă provocare pentru copiii de vârstă mică sunt limitele și regulile. Aici, lupta este greu de dus și  pentru că noi, adulții, suntem adesea inconsecvenți și, uneori, chiar incorecți atunci când punem limite sau reguli: copilul iese învingător, iar noi, cei mari, ne simțim  epuizați, rămânem  fără resurse și cedăm. Michele Borba expert în educație, autoare a multor cărți de parenting, spune că aceste vârste – preșcolaritatea și adolescența –  sunt printre cele mai active și mai frustrante pentru părinți. Aș sublinia faptul că, în relația cu un copil sau cu un adolescent, consecvența este regula de aur de care ar trebui să țină cont adulții. Nu-i putem cere nici copilului mic, nici adolescentului, să respecte reguli și să se încadreze în limite, atât timp cât noi, adulții, le încălcăm.

 

            Din nefericire, multor copii le este teamă să greșească, din varii motive. Aș dori să vorbim despre rolul greșelii în educație. Cum să ne raportăm la greșeală și cum să scăpăm de ea?

            Multor copii le este teamă să nu greșească, să nu supere, să nu dezamăgească, doresc să fie pe placul părinților sau al profesorilor, din frică, din timiditate. Au învățat frica de respingere, mai ales pentru că unii părinți sunt critici și pun o mare presiune pe rezultatele excepționale, cele pe care trebuie să le aibă copilul. Note mari, rezultate deosebite, standarde impuse. Toate acestea pot duce la anxietate, la auto-învinovățire, duc la auto-devalorizare. Copilul învață că el este valoros doar dacă excelează, altfel este nemulțumit. Se simte bine el cu el doar când are rezultate deosebite, cu o permanentă tensiune și neliniște, atent și el la greșelile lui, dar și la ale celorlalți. Învață să fie și el critic. Sau, alteori, datorită presiunii de a nu greși, copilul evită confruntarea cu școala, cu o anumită materie, cu un proiect – și renunță, preferă  să nu se implice. Pare că nu îi pasă, însă, în realitate, îi este frică să nu eșueze, să nu greșească.

Care este alternativa sănătoasă? Desigur, aceea de a te conecta emoțional cu copilul, de a fi atent la nevoile lui, nu la rezultate, la cum se simte și cum poți să-l sprijini. Copilul are nevoie să îi validezi și disconfortul, dar și confortul. În primul rând, ar trebui să înțeleagă că important este să persevereze. Nu pe noi trebuie să ne mulțumească, ci el are nevoie să se descopere, să-și găsească propria lui identitate, preferințele, fricile, dorințele, dar, în același timp,  să se simtă în siguranță alături de noi, să aibă încredere în sprijinul pe care i-l oferim, fiindcă așa va avea încredere în el. Nu înseamnă că suntem permisivi și că îi sprijinim evitarea sau renunțarea, lipsa de responsabilitate. Dimpotrivă, îi dăm un spațiu să crească fără presiunea noastră. Îl învățăm să crească, iubindu-l.

 

            De cele mai multe ori, părinții își lasă copiii la școală și spun că de educația lor trebuie să se ocupe școala. Care ar trebui să fie rolul părinților în educația celor mici și cum să coopereze școala, părintele și copilul, pentru o educație armonioasă?

            Cea mai importantă, cea mai provocatoare, cea mai frumoasă meserie din lume este aceea de părinte! Să fii părinte înseamnă să iubești necondiționat, să fii îngrijorat, să fii ferm, să fii bun, să fii din toate la un loc! Ca părinte, trebuie să le faci pe toate! Să muncești, pentru a asigura bunăstarea familiei, să ai grijă de copil/copii, să petreci timp de calitate cu cei mici și să ai timp și pentru tine!

Da, este adevărat, părinții își lasă copiii la școală, pentru o perioadă lungă din zi, pentru că timpurile s-au schimbat. Cei mari sunt adesea ocupați, muncesc toată ziua, iar, de multe ori, părinții nu au un sprijin din partea  bunicilor. Uneori, apelează la o persoană din afara familiei. Totuși, variantele cele mai bune pentru copil sunt grădinița și  școala, pentru că acolo părintele găsește suportul de care are nevoie. Dar sunt și situații când, la un moment dat, părintele se supără pe școală, pentru că cel mic a avut un derapaj, fie comportamental, fie ca rezultat școlar, iar școala nu a corespuns așteptărilor părintelui.

 

            Ce ar trebui să facem în astfel de situații? Care este rolul familiei în educația copilului?

            Știm foarte bine că familia, părinții, în primul rând, joacă cel mai important rol în formarea, creșterea și dezvoltarea copilului ca personalitate. În familie, copilul învață dintru început normele morale, spirituale, etice, valorile care vor fi puse în „sacul” ce-l va umple, în drumul său în viață. Educația copilului trebuie să se manifeste, în permanență, ca o acțiune unitară, coerentă și consecventă, și să fie un continuum între familie și școală. Dacă echipa, Familie – Școală, nu este o echipă sudată, puternică, cel care va avea de pierdut este el, copilul!

 

 

 

            În contextul școlii on-line lipsurile din sistemul românesc de educație au fost și mai evidente, iar cei mai afectați ai fost copiii. Pornind de la acest aspect, ce ați observat că s-a schimbat în comportamentul elevilor în timpul școlii online?

            Dacă este să mă refer la Liceului Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu”, urmările pandemiei nu au fost atât de dramatice. Aici chiar s-a văzut cât de bine a funcționat echipa Școală – Familie. Totul s-a produs din mers, găsind cele mai bune soluții, înlocuindu-le pe cele ce nu funcționau. A fost o perioadă fără odihnă, fără oprire. Practic, în acest demers a fost un singur TOT.  Nu a fost ușor, nici pentru părinți, nici pentru Școală, dar pierderile s-au dovedit relativ mici.

Și acum să revin la întrebare. Ce s-a schimbat la copii? S-au schimbat multe! S-au schimbat rutinele pe care le aveau la grădiniță și la școală;  s-a schimbat modul de relaționare – între ei, dar și cu profesorii. Mulți copii au simțit școala online (mai ales în prima etapă), ca pe o constrângere, pentru că au fost nevoiți să comunice cu colegii, cu profesorii prin intermediul ecranului, nemaiavând acel contact de „față în față”. Toate normele, toate restricțiile impuse i-au dus pe copiii mai sensibili într-un disconfort emoțional, depășit cu greu, uneori. Au fost copii ce au avut momente de tristețe accentuată, anxietate crescută. Toate aceste situații au putut fi depășite, pentru că adulții au rămas alături de copii. Și aici mă refer, din nou, la echipa Școală – Familie.

Sigur că avem și situații mai dificile, dar acestea sunt urmărite și copilul/copiii urmează un program de consiliere/terapie. Încet – încet, revenim la o normalitate, chiar dacă este una diferită de ceea ce cunoșteam înainte de martie 2020. Din fericire, copilul se adaptează mai ușor la împrejurări noi. Întoarcerea la școală ne-a readus, sperăm, aproape de punctul unde rămăsesem. Pierderile au fost recuperate în mare parte. Ceea ce a reieșit din evaluări că trebuie reluat va fi repartizat Școlii de Vară. În această analiză, mă refer la Liceului Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu”. Alte unități de învățământ au strategii specifice. Dar, pentru toată lumea, apare nevoia ca noi, adulții să fim lângă copiii noștri, fără să obosim! Este evident că trebuie să învățăm să fim pregătiți să facem față unor schimbări, să ne descoperim resursele de a ne adapta la noi situații.

 

             O altă problemă majoră din zilele noastre este bullying-ul. Cum recunoaștem un copil care suferă de pe urma bullying-ului și care sunt pașii spre vindecare?

            Bullying-ul este cu adevărat o mare problemă. Este un fenomen răspândit atât în școlile din România, cât și la nivel mondial. Termenul de bullying, în limba română, s-ar traduce ca fiind un tip de agresiune, intimidare, hărțuire, ce se manifestă la școală, sau în grupul de cunoștințe, între copii sau între adulți, în cadrul unei relații sau la locul de muncă.

Conform Asociației Americane de Psihologie, bullying-ul este o formă de comportament agresiv, în care o persoană provoacă, în mod intenționat și repetat, un disconfort unei alte persoane. Aceasta poate fi sub formă de cuvinte adresate persoanei vizate, sub forma de contact fizic, sau acțiuni subtile. Pentru a fi considerat bullying, comportamentul respectiv are loc în mod repetat, pe de o parte, iar pe de altă parte, se bazează pe un dezechilibru al puterii (fizică sau emoțională).

Există mai multe tipuri de bullying: verbal – șicanare, injurii, comentarii neadecvate, sarcasm, amenințări, critici etc; fizic – intimidare fizică, amenințare, lovire, distrugerea lucrurilor celuilalt, gesturi obscene, încălcarea spațiului personal etc; cyberbullying – mesaje amenințătoare, intimidante, hărțuire, prin intermediul mediului online.

Acest tip de bullying a luat amploare, pentru că este mai facil ca o persoană să se ascundă în spatele unui ecran și să aibă anumite comportamente care deranjează, sub acoperirea anonimatului, ori a unui nume fals.

 

            Cum recunoaștem  un copil ce trece printr-o astfel de experiență traumatizantă (bullying)? Care sunt semnele?

 Izolarea socială și pierderea dorinței de a se vedea cu prietenii; scăderea performanțelor școlare și pierderea interesului pentru ceea ce îi plăcea; lovituri inexplicabile; lucruri personale distruse sau pierdute; stări de rău, dureri de cap, de stomac, ori minciuni cu privire la starea de sănătate; modificări ale obiceiurilor alimentare; tulburări de somn (coșmaruri); comportamente autodistructive; scăderea stimei de sine, auto-devalorizare etc.

Un copil ce trece printr-o astfel de experiență traumatizantă, va fi afectat atât în plan emoțional, cât și social. El va experimenta emoții de furie, frustrare, mâhnire, tristețe, însingurare, pe termen scurt sau lung. Copilul care trece printr-o astfel de experiență, mai ales dacă aceasta este de durată, poate să aibă, ca adult, dificultăți în dezvoltarea și menținerea relațiilor sociale, lipsa de încredere în ceilalți, dar, mai ales lipsa de încredere în sine, poate să devină, la rândul său, agresiv în raport cu ceilalți (familie, colegi etc.)

Ce ar fi de făcut? Este foarte important, ca toți factorii de decizie (părinți, profesori, autorități) să coopereze, pentru a înțelege acest fenomen, precum și consecințele sale. Este nevoie de găsirea soluțiilor, pentru a-l stopa: trebuie ca bullyng-ul să fie luat în serios, pentru că, atât pe termen scurt, cât și pe termen lung, efectele pot fi devastatoare.

Părinții și profesorii, trebuie să fie foarte atenți la comportamentul copilului, să observe dacă ceva este în neregulă cu copilul, să îi vorbească, să empatizeze, să-l înțeleagă, să-l sprijine. Totodată, educația în familie, trebuie să fie consecventă, coerentă, o comunicare adecvată între părinți și copii. Fără îndoială, este necesară și obligatorie o strânsă legătură, între familie și școală. De asemenea, este foarte important ca alături de copil, să fie psihologul sau consilierul școlar, pentru a-l ajuta să își gestioneze emoțiile, să depășească trauma provocată, iar, pe termen lung, să nu existe consecințe negative.

Bullying-ul este un fenomen real, care afectează în mod negativ atât victima, cât si agresorul. Din acest motiv este nevoie de soluții și nu trebuie tolerat sub niciun motiv, dar rezolvarea este mai ales la adulți, se regăsește în educația timpurie, în modul de a îndruma evoluția fiecărui copil ca personalitate.

 

             Frica de notele mici, alt subiect prezent în multe familii. Mulți părinți impun un anumit standard în ceea ce privește notele, iar, când acesta nu este atins, copilul, din nefericire, ajunge la gesturi extreme din cauza fricii. Cum tratăm aceste cazuri?

            După cum bine știm, în sistemul de învățământ românesc,  rezultatele școlare (notele) sunt privite ca fiind foarte importante. Pentru părinte, rezultatele școlare ale copilului, înseamnă accederea spre un liceu sau o facultate de elită. De foarte multe ori, rezultatele copilului sunt așezate înaintea a ceea ce este copilul, ca persoană. Practic, copilul este privit doar prin prisma notelor și punctajelor.

Hipervigilența părintelui și a profesorilor, pentru note, poate să se răsfrângă în mod negativ asupra copilului, din punct de vedere emoțional. Ce se poate întâmpla în astfel de situații? Copilul este din ce în ce mai demotivat, își pierde încrederea în el, poate să devină agitat, agresiv, cu probleme de comportament. Reacția emoțională negativă a adultului, nu îl ajută deloc pe copil, ba, dimpotrivă. Copilul va găsi mecanisme de copying, pentru a ieși mai ușor din situațiile neplăcute.

Copilul are nevoie de acceptare, de valorizare, de o comunicare corectă, trebuie să simtă că se poate sprijini pe adultul de lângă el (părinte sau profesor). Când copilul simte încredere în adult, își regăsește siguranța de sine. Dacă vede că este și el ascultat, înțeles și sprijinit, el va reacționa fără frică pentru ceea ce îi va spune adultul, va înfrunta mai ușor situația, va înțelege că este nevoie de un efort mai mare din partea lui, pentru ca rezultatele lui să se îmbunătățească. Important însă este ca adulții din preajmă – părinți și profesori – să pună accent pe proces (cum muncește copilul, ce pași face în progresul său), iar nu pe rezultat (ce punctaj sau notă a obținut, indiferent de modul în care a ajuns la acestea!).

 

             Cum reușim, ca părinți, să ne motivăm copiii să se autodepășească?

            Familia este grupul cel mai important din societate, care influențează și modelează persoana umană. Familia este adevăratul laborator de formare a persoanei (copilului).

O familie în care predomină armonia, unde se  comunică deschis,  domnesc  afecțiunea, toleranța, generozitatea, onestitatea, spiritualitatea va fi o familie care are forță și reprezintă un mediu sănătos, optimist, stimulativ, creativ,  în care copilul se dezvoltă sănătos, este motivat și învață să se auto-motiveze. Transmițându-i copilului sentimentul de acceptare, de iubire, de identificare cu familia, îl învățăm ce înseamnă asumarea, ce înseamnă responsabilitatea, ce înseamnă că învață pentru el, pentru dezvoltarea lui ca persoană.

Cum să ne motivăm copiii să se auto-depășească? Depinde de noi, părinții, ce le transmitem prin comportamentul nostru, de valorile pe care le aducem, în mod firesc, în viața noastră, în familie. Cum facem aceasta? Prin exemplul personal – să fiu un bun model pentru copilul meu, prin împărtășirea propriilor experiențe, vorbindu-i despre barierele întâmpinate, despre cum am depășit aceste bariere, despre perseverență. Prin încrederea acordată copilului – printr-o comunicare deschisă, prin concentrarea pe ce poate face mai bine, prin elaborarea de planuri împreună, pe termen scurt, amintindu-i de fiecare dată de reușite și în ce mod le-a obținut, care sunt calitățile pe care se poate baza. Prin stabilirea unei relații apropiate, esențială pentru buna dezvoltare emoțională a copilului, acesta va simți că există „un umăr”, atunci când are nevoie de sprijin emoțional, pentru progres. Este nevoie de o constantă încurajare, atât pentru rezultatul obținut, cât și pentru pașii spre  treapta următoare. Folosind discuțiile despre scopuri –  pe termen scurt, iar, mai apoi, pe termen lung – pentru a-l ajuta pe copil să-și valorifice potențialul, oricare ar fi acesta. Astfel, el își va putea stabili obiective care îl vor ajuta să se auto-motiveze, să se cunoască mai bine și, în acest fel, să se dezvolte în plan personal și emoțional.

 

Pomenirea Sfântului Voievod Ştefan cel Mare în raionul Ştefan Voda din Republica Moldova, care îl are ca ocrotitor spiritual, pe cel care a scris o pagină de istorie importantă pentru ortodoxia noastră, pentru romanismul nostru, dar şi pentru păstrarea şi promovarea valorilor strămoşeşti. Dacă ne uităm în viaţa sfântului, vedem că acesta s-a născut probabil în anii 1438 sau 1439, la Borzesti (astăzi judeţul Bacău), fiind fiul lui Bogdan al II-lea. A fost educat într-o familie creştină, care l-a pregătit pentru ceea ce avea să devină mai târziu. În anul 1457 avea să devină domnitor al Moldovei, fiind înscăunat la Suceava pe Câmpia Dreptăţii pe data de 12 Aprilie. A fost un moment de cotitură în istoria Moldovei pentru că Sfântul Voievod s-a arătat un mare apărător al credinţei şi al neamului. A fost un responsabil domnitor aşa cum zice şi cronicarul ,,era grabnic la mânia şi iute la necaz”,  fapt care l-a făcut să reuşească să consolideze unitatea tânărului stat care s-a înfiinţat în urma descălecatului lui Dragoş. Perioada de început a domniei a fost una foarte critică pentru că suntem la câţiva ani după căderea Constatinopolului, iar turcii se extindeau foarte mult spre răsărit, acest lucru făcea că ţările ortodoxe din răsărit să fie ameninţate de ocuparea otomană, iar conducătorii de aici se străduiau să apere spaţiile acestea ai Europei creştine. Au fost foarte multe încercări, lupte cu turcii şi tătarii, care veneau din răsărit, însă şi-a consolidat poziţia ocupând cotaţiile până la Marea Neagră, în aşa fel a consolidat graniţa de răsărit. Mai avea de înfruntat şi pe regale Poloniei, al Austro-Ungariei, mai avea de înfruntat şi domnul Ţării Româneşti. Din viaţa lui vedem că a participat la 36 de lupte, 34 le-a câştigat, iar două le-a pierdut. A avut un rol importat pentru apărarea credinţei, în vremea respectivă ocuparea ţării înseamnă şi islamizarea ţării şi în ciuda tuturor dificultăţilor, a reuşit să scutească Moldova de a plăti acel tribut pe care îl plăteau toate ţările care erau ocupate de către turci, şi chiar să păstreze independenţa, având câteva victorii zdrobitoare în faţa acestora. Ştim foarte bine diferenţa numerică a armatei moldave fata ce de cea otomana, însă prin credinţa sa dreaptă a reuşit să biruiască.

 

 

Sfântul voievod purta întotdeauna cu el o icoană a unui sfânt martir din sec IV-lea, icoana Sfântului Gheorghe. Sfântul Ştefan cel Mare înainte de luptă se ruga lui Dumnezeu ca să îl ajute şi mergea la duhovnicului lui să se spovedească, la Daniil Sihastrul. Sfântul Ştefan în urma luptelor purtate a ctitorit o biserică sau o mănăstire. Astfel, Mănăstirea Putna a fost ridicată între anii 1466-1469, ca loc de înmormântare, deşi era tânăr. A făcut această mănăstire şi pentru că era conştient că într-o zi, aşa cum este legea firii, cu toţii ne vom duce la Dumnezeu, fie că vom fi pe scut sau sub scut, în funcţie de vrednicia noastră. Sfântul Ştefan are un loc deosebit în şi în inimile celor născuţi peste Prut, în Republica Moldova, pentru că el zicea că ,,Moldova nu este a mea, nici a noastră, ci este a urmaşilor urmaşilor noştri”, arătând cu câtă responsabilitate trebuie să ne comportăm în viaţa noastră şi cu câtă demnitate trebuie să păstrăm şi să promovăm valorile spirituale. Sfârşitul vieţii a fost oarecum trist, deoarece în urma unei lupte a fost rănit, rana care nu s-a mai închis şi în cele din urmă şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Sfântul Ştefan a trecut la Domnul în dată de 2 Iulie 1504. A rămas şi va rămâne în conştiinţa contemporanilor ca un mare apărător al Ortodoxiei şi ca un om cu viaţă sfântă, pentru că el nu făcea nimic fără ajutorul lui Dumnezeu şi totdeauna se străduia să păstreze dreptatea şi  să o administreze cu multă dragoste. Voievodul moldovean a făcut ca acest ţinut să nu devină niciodată paşalâc, a făcut să ne păstrăm indentitatea nostră etnică, lingvistică, culturală şi religioasă.

 

Interviu realizat de Andrei Ispas

 

Zidit după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, omul, încă din prima clipă a creării sale, „fiind făcut rațional și liber a primit puterea de a se uni pentru totdeauna cu Dumnezeu prin proprie alegere, dacă va rămâne în bine, adică dacă va asculta de Creator”[1]. Îndepărtat de Părintele său ceresc prin căderea în păcat, omul a păstrat însă năzuința sa către înălțimi, chemarea către modelul ce ar fi trebuit să fie, spre slava lui Dumnezeu și fericirea sa veșnică, deoarece, așa cum frumos spune Fericitul Augustin la începutul Confesiunilor sale: „…ne-ai făcut pe noi pentru Tine, (Doamne), și neliniștit este sufletul nostru până ce se va odihni în Tine”[2]. Iar pentru realizarea acestei apropieri, Dumnezeu a lăsat spre folosul tuturor Sfintele Taine, prin lucrarea și primirea cărora credincioși își impropriază harul Sfântului Duh.

Numită și exomologheză[3], Taina Sfintei Spovedanii sau Mărturisiri este definită drept Taina în care Dumnezeu iartă prin duhovnic păcatele creștinilor care se căiesc sincer și le mărturisesc înaintea acestora[4]. Elementele constitutive ale acestei taine sunt, atât în teologia ortodoxă cât și în cea romano-catolică, pe de-o parte pocăința propriu zisă, înțeleasă ca și căință a inimii pentru păcate și simțirea depărtării de Dumnezeu prin păcat, iar pe de altă parte mărturisirea sau spovedirea păcatelor înaintea duhovnicului, primind, pe baza adevăratei pocăințe și credințe, iertarea păcatelor de la Domnul[5].

Un prim îndemn adresat de către Dumnezeu omului pentru a se mărturisi se găsește chiar în cartea Facerea, unde Creatorul, după ce Adam și Eva mușcaseră fiecare din fructul pomului cunoștinței binelui și răului, îi întreabă: „Pentru ce ai făcut aceasta?” (Facerea 3, 13), întrebare ce nu trebuie să ne conducă gândul la a presupune o necunoaștere a motivelor din partea lui Dumnezeu, ci, precum explică Părintele Dumitru Stăniloae, „Dumnezeu vrea s-o spună aceasta omul cu gura lui, pentru a medita asupra motivelor condamnabile ale greșelii sale și asupra slăbiciunilor speciale ale persoanei sale, ca altădată să nu se mai lase condus de aceste motive și să fie cu o grijă mai deosebită la părțile mai slabe ale firii sale”[6]. Totodată, potrivit lui Tertulian, prin mărturisire manifestăm dragoste și încredere; prin mărturisire se arată căința și prin căință îmbunăm pe Dumnezeu”[7]. Așadar, potrivit exegezei patristice a acestui verset, pedeapsa protopărinților nu a fost urmare a păcatului lor, ci a nemărturisirii acestuia[8].

Totodată, această mențiune veterotestamentară a îndemnului adresat de către Dumnezeu oamenilor pentru a se spovedi face dovada, asemenea altora, precum este primirea darurilor de către patriarhul Avraam din partea lui Melchisedec pentru Taina Sfintei Euharistii, a instituirea Sfintelor Taine a făcut parte din planul veșnic al lui Dumnezeu de mântuire a lumii, acestea fiind, potrivit expresiei Sfântului Ambrozie al Milanului, „mai vechi decât ale sinagogii…și mai de valoare”[9].

Și alte cărți ale Scripturii Vechi oferă îndemnuri spre pocăință și mărturisire a păcatelor: „Deci, de se va face cineva vinovat de ceva din aceasta și își va mărturisi păcatul…” (Leviticul 5, 5); „Păcatul meu l-am cunoscut și fărădelegea mea n-am ascuns-o, împotriva mea. Zis-am: «Mărturisi-voi fărădelegea mea Domnului»; și Tu ai iertat nelegiuirea păcatului meu” (Psalmul 31, 5-6), ori oferă exemple de dobândire a iertării divine prin intermediul ei, cum sunt cele ale regilor evrei David (II Regi 12, 1-13) ori Ahab (III Regi 21, 27). Aceste mențiuni veterotestamentare izolate sunt preluate și generalizate de către Sfântul Proroc și Înaintemergător Ioan Botezătorul, care, potrivit Evangheliștilor Matei (3, 6) și Marcu (1, 5), îndemna pe toți cei ce veneau la el pentru  fi botezați să se pocăiască.

Slăbirea năzuinței spre curățirea de păcat are efecte teribile asupra sufletului uman, așa cum subliniază Părintele Dumitru Stăniloae: „Frământarea aceasta, lupta aceasta, e de aceea esențială creștinismului. Atât de esențială, încât unde ea încetează sau e tratată cu o prea mare ușurință, viața religioasă însuși se răcește și e cuprinsă de somnul indiferenței. Unde păcatul nu mai chinuie conștiința, unde se socotește că este lichidat fără un efort mai serios din partea celui care l-a săvârșit, a dispărut sensibilitatea pentru realitatea lui înfricoșată, aducătoare de moarte veșnică. Acolo se va păcătui ușor și în viitor, și grija de mântuire își va pierde intensitatea”[10].

Asupra acestui risc pe care îl comportă abandonarea Tainei Sfintei Spovedanii atrag atenția mai mulți Sfinți Părinți, începând cu Sfântul Clement Romanul, care, în Epistola sa către Corinteni, spune: „E mai bine să-ți mărturisești păcatele decât să-ți împietrești inima”[11], continuând cu Tertulian: „Dar unde nu e nicio teamă nu este nici chip de îndreptare. Și unde nu e îndreptare, căința este neapărat deșartă, fiindcă îi lipsește roada pentru care a semănat-o Dumnezeu, adică mântuirea omului…căci (pocăința), îngenunchindu-l pe om îl înalță și mai mult, întinându-l îl face mai curat, acuzându-l și osândindu-l îl achită”[12] și ajungând până la Sfântul Chiril al Alexandriei: „cei ce, fiind îndrumați de multe ori prin îndemnuri și învățături spre folosul lor, au socotit să se lipsească în mod încăpățânat de cele bune, vor plăti printr-o pedeapsă foarte amară…”[13].


[1] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. Pr. Dumitru Fecioru, ed. IBMBOR, București, 2005, p. 197.

[2] Fericitul Augustin, Confessiones – Mărturisiri, trad. Nicolae Barbu, col. PSB, vol. 64: „Fericitul Augustin. Scrieri alese, partea întâia”, ed. IBMBOR, București, 1985, p. 63.

[3] Tertulian, Despre pocăință, trad. N. Chițescu și David Popescu, în: col. PSB, vol. 3: „Apologeți de limbă latină”, ed. IBMBOR, București, 1981, p. 218.

[4] Pr. Dumitru Radu, „Taina Mărturisirii”, în: Pr. Dumitru Radu (coord.), Îndrumări misionare, ed. IBMBOR, București, 1986, p. 547.

[5] Hristu Andrutsos, Simbolica, trad. Iustin Moisescu, Editura Centrului Mitropolitan al Olteniei, Craiova, 1955, p. 299.

[6] Pr. Dumitru Stăniloae, „Mărturisirea păcatelor și pocăința în trecutul Bisericii”, p. 220, în: Biserica Ortodoxă Română, nr. 3-4/1955, pp. 218-250.

[7] Tertulian, Despre pocăință, p. 218.

[8] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere I, trad. Pr. Dumitru Fecioru, col. PSB, vol. 21: „Sfântul Ioan Gură de Aur. Scrieri, partea întâia”, ed. IBMBOR, București, 1987, p. 196.

[9] Sfântul Ambrozie al Milanului, Despre Sfintele Taine, trad. Pr. Ene Braniște, în: col. PSB, vol. 53: „Sfântul Ambrozie. Scrieri, partea a doua”, ed. IBMBOR, București, 1994, pp. 20-21.

[10] Pr. Dumitru Stăniloae, „Mărturisirea păcatelor și pocăința în trecutul Bisericii”, p. 218.

[11] Sfântul Clement Romanul, Epistola I către Corinteni, trad. Pr. Dumitru Fecioru, în: col. PSB, vol. 1: „Scrierile Părinților Apostolici”, ed. IBMBOR, București, 1979, p. 54.

[12] Tertulian, Despre pocăință, pp. 208, 218.

[13] Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, col. PSB, vol. 41: „Sfântul Chiril al Alexandriei. Scrieri, partea a patra”, ed. IBMBOR, București, 2000, p. 398.

 

Bibliografie:

 

Izvoare:

 

Biblia sau Sfânta Scriptură, ed. IBMBOR, București, 1993.

Tâlcuirea Evangheliilor și cazanii la toate duminicile, ed. IBMBOR, București, 2005.

Sfântul Ambrozie al Milanului, Despre Sfintele Taine, trad. Pr. Ene Braniște, în: col. PSB, vol. 53: „Sfântul Ambrozie. Scrieri, partea a doua”, ed. IBMBOR, București, 1994.

Fericitul Augustin, Confessiones – Mărturisiri, trad. Nicolae Barbu, col. PSB, vol. 64: „Fericitul Augustin. Scrieri alese, partea întâia”, ed. IBMBOR, București, 1985.

Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, col. PSB, vol. 41: „Sfântul Chiril al Alexandriei. Scrieri, partea a patra”, ed. IBMBOR, București, 2000.

Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, trad. Pr. Dumitru Fecioru, ed. IBMBOR, București, 2003.

Sfântul Clement Romanul, Epistola I către Corinteni, trad. Pr. Dumitru Fecioru, în: col. PSB, vol. 1: „Scrierile Părinților Apostolici”, ed. IBMBOR, București, 1979.

Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. Pr. Dumitru Fecioru, ed. IBMBOR, București, 2005.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere I, trad. Pr. Dumitru Fecioru, col. PSB, vol. 21: „Sfântul Ioan Gură de Aur. Scrieri, partea întâia”, ed. IBMBOR, București, 1987.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, trad. Pr. Dumitru Fecioru, col. PSB, vol. 23: „Sfântul Ioan Gură de Aur. Scrieri, partea a treia”, ed. IBMBOR, București, 1994.

Tertulian, Despre pocăință, trad. N. Chițescu și David Popescu, în: col. PSB, vol. 3: „Apologeți de limbă latină”, ed. IBMBOR, București, 1981.

 

Lucrări generale:

 

Andrutsos, Hristu, Simbolica, trad. Iustin Moisescu, Editura Centrului Mitropolitan al Olteniei, Craiova, 1955.

Ilie, Arhim. Cleopa, Despre credința ortodoxă, ed. IBMBOR, București, 1985.

Radu, Pr. Dumitru (coord.), Îndrumări misionare, ed. IBMBOR, București, 1986.

Stăniloae, Pr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, ed. IBMO, București, 2010.

 

Articole:

 

Bulgakov, Serghei, Dogma euharistică, trad. Pr. Paraschiv Anghelescu, ed. Paideia, București, 2000.

Stăniloae, Pr. Dumitru, „Mărturisirea păcatelor și pocăința în trecutul Bisericii”, în: Biserica Ortodoxă Română, nr. 3-4/1955, pp. 218-250.

 

 

Paula este mereu neodihnită și pare că gândurile îi dau coate la ore mici din noapte. Se frânge cu multe cugetări povară, încearcă să le pună pe toate în ordine.

Dimineața promite că nu va mai lăsa gândurile să alerge de colo-colo. Seara uită ce a promis dimineața…

 

Șlefuim în somn colțurile grijilor

Calitatea vieții noastre este- desigur- direct proporțională cu somnul nostru și calitatea acestuia. Da, ne încărcăm bateriile în somn, și da, îi dăm posibilitatea corpului să se refacă.

Mamele vor ști, cu siguranță, că în somn procesăm emoțiile zilei ce a trecut, le lăsăm să se atenueze, să se stingă. Noi toți șlefuim în somn colțurile pline de asperități ale tuturor grijilor zilelor.

Mame dragi, cu minute bune înainte de somn este tare bine lăsăm conflictele departe de noi; la fel putem face cu discuțiile în contradictoriu, cu veștile ciudate. Lăsați deoparte lumina vibrantă a ecranelor dar și imaginile ce se derulează într-un ritm susținut și sacadat.

Le spun mamelor să reducă la tăcere vocile micuțe ce le scutură când pleoapele dau să li se închidă, grele, după ore de muncă și de conectare. Sunt vocile emoționalului: mamele se trezesc des (sau nici nu mai adorm!) întorcând probleme pe toate părțile, țesând scenarii de atac sau apărare, ieșiri din situații bizare. În zorii zilei, când rațiunea se trezește, realizează cât de rău și-au investit timpul și cât de mult au pierdut!

 

 

Lista lucrurilor ce ne îngrijorează

Ce ar fi, dragă mamă, să îți faci o listă a tuturor lucrurilor ce te îngrijorează? Să scrii într-un carnet anume ales tot ce te frământă, ce nu îți dă pace?

Poate ar fi bine să scoți tot ce îți impulsionează negativ simțirea și să imobilizezi în pagini albe, angoasele. Dacă te îngrijorezi, rezolvi ceva? Este în puterea ta de a diminua un anumit lucru sau consecințele lui? Dacă răspunsul mamei este DA, atunci este bine să scrie clar o soluție socotită bună în acel moment, o soluție ce pur și simplu are puterea de a descătușa; trebuie să fie conștientă că a dat tot ce ai putut. E timpul pentru odihnă, e timpul de liniștire pentru o nouă zi.

 

Lucruri prea simple pentru a le prețui?

Un alt lucru liniștitor pentru mame este să își noteze, mare și clar, lucruri pentru care poate fi cu adevărat recunoscătoare. Sunt multe lucruri mici pe care mamele au talentul să le socotească prea simple pentru a le prețui îndeajuns. Și totuși aceste mici diamante sunt extrem de importante pentru moralul matern atunci când sunt scoase la lumină și primesc locul cuvenit.

Recunoștința pentru lucrurile care ne fac să ne simțim speciale aduce o stare pozitivă, iar somnul este odihnitor și tămăduitor atunci când ne simțim în siguranță.

Stările de anxietate vor fi mereu ,,hoțomanul” ce își însușește bucăți importante din viața mamelor, din clipele lor de odihnă.

Este timpul ca mamele să prețuiască somnul, să îi aducă lauda cuvenită, ca izvor de refacere și oblăduire ce se află!

Paula a devenit atentă la orele ei de somn. Se gândește că doar dacă este odihnită va putea fi ea în formă, așa cum își dorește.

Doar dacă mama e bine, toată lumea e bine!

 

 

Dragostea pentru științele juridice a venit pe filieră paternă. Junele parcurge cu brio toate etapele școlare, iar la vremea studenției se orientează către Facultatea de Drept din Cluj.  După obținerea doctoratului, se stabilește la Blaj, unde ajunge avocat al Mitropoliei Române Unite. Camaraderia cu Ion Rațiu îl apropie de tabăra PNR. În 1906, Maniu dă prima lovitură și prinde un loc de deputat în Parlamentul de la Budapesta. Odată cu izbucnirea Primului Război Mondial va fi  încorporat  în armata austro-ungară la Aiud și trimis pe frontul italian. În vara lui 1918 se satură de război și dezertează. Ajuns la Arad, a contribuit la adoptarea hotărârii care prevedea separarea deplină de Ungaria fiind delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. După Unire, partidul condus de Maniu a obținut o majoritate zdrobitoare, ajungând în cele din urmă la conducerea statului, dar Carol al II-lea se reîntoarce în țară și-l dă jos. A fost printre cei mai aprigi luptători împotriva preluării puterii de către comuniști. În dorința de a scăpa de liderii țărăniști, sovieticii pun la cale înscenarea de la Tămădău, în urma căreia Maniu va fi judecat și condamnat al închisoare pe viață.

 

Spița familiei Maniu

Vine pe lume la 8 ianuarie 1873, în satul Bădăcin din județul Sălaj. Tatăl, Ion Maniu, a fost nepotul lui Simion Bărnuțiu, cel care l-a călăuzit pe cărarea științelor juridice la Universitatea din Pesta și Viena. În 1865, se va căsători cu Clara Coroianu, fiica vicarului Demetriu Coroianu. Din acest mariaj vin pe lume cinci copii: Cassiu, Iuliu, Sabina, Cornelia și Elena. Iuliu Maniu a copilărit în localitatea natală, urmând școala primară la Blaj și liceul calvin din Zalău. Obține diploma de bacalaureat în anul 1890, iar un an mai târziu se înscrie la Facultatea de Drept din Cluj, desăvârșindu-și pregătirea juridică la Budapesta și Viena. În studenție, este membru și președinte al Societății Academice ,,Petru Maior”. După obținerea doctoratului în anul 1896, se stabilește la Blaj unde ajunge avocat al Mitropoliei Române Unite, demnitate pe care o va îndeplini până în anul 1915.

 

Luptele politice și zgomotul armelor

Asemeni marilor avocați, Iuliu nu a putut sta departe de febra vieții politice. A fost un apropiat al lui Ion Rațiu, președintele Partidului Național Român, implicându-se în promovarea cauzei românilor din monarhie. Debutul anului 1902 îl găsește pe Maniu alături de alți tineri vizionari precum Aurel Vlad, Ioan Mihu, Victor Bontescu, punând bazele ziarului Libertatea de la Orăștie. Vocea tinerimii din partid s-a făcut auzită și în cadrul conferinței PNR de la Sibiu, afirmând importanța politicii activiste în detrimentul celei pasiviste folosite până atunci. În anul 1906, alături de alți intelectuali români, Maniu a reușit să intre în Parlamentul de la Budapesta ca deputat al cercurilor electorale transilvănene. Pe lângă toate acestea, a făcut parte din comisia de tratative româno-maghiare desfășurată după anul 1910, implicându-se cu timp și fără timp în lupta de emanciparea a românilor din Transilvania.

 

 

În momentul declanșării primei conflagrații mondiale, a fost încorporat  în armata austro-ungară la Aiud și trimis pe frontul italian. A luptat vitejește, sfidând moartea în fiecare clipă. Este promovat ofițer de artilerie în regimentul 26, fiind detașat pe frontul sudic în munții Tirolului. Clipele dificile prin care trecea armata austro-ungară în vara lui 1918, l-au făcut pe Maniu, care ajunsese între timp comandat de baterie, să dezerteze și să meargă la Arad, unde se reunise consiliul de conducere al PNR. Pleacă pentru o scurtă perioadă de timp la Viena, ca reprezentant al poporului român și formează un comandament românesc și un senat militar menite să apere capitala Austriei și să asigure ordinea publică.

 

Războiul cu Carol al II-lea și prigoana comunistă

La 14 noiembrie 1918, Iuliu Maniu revine la Arad unde contribuie la adoptarea hotărârii care prevedea separarea deplină de Ungaria. Va fi delegat din partea cercului electoral Vințul de Jos la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. După înfăptuirea Marii Uniri, este ales președinte al Consiliului Dirigent. În momentul dizolvării acestei structuri, se va implica și mai mult în viața politică a României Mari. În anul 1926, PNR va fuziona cu Partidul Țărănesc al lui Ion Mihalache, constituindu-se Partidul Național Țărănesc. După alegerile din 1928, partidul condus de Maniu, a obținut o majoritate zdrobitoare, ajungând în cele din urmă la conducerea statului. Văzând cele întâmplate, Carol al II-lea se reîntoarce în țară și-l dă jos pe Maniu de la conducerea Guvernului. Între cei doi era o tensiune permanentă alimentată de opoziția acerbă pe care Maniu o manifesta față de guvernarea autocratică a lui Carol și înființarea Frontului Renașterii Naționale.

 

Iuliu Maniu la proces

 

După 23 august 1944, Iuliu a fost printre cei mai aprigi luptători împotriva preluării puterii de către comuniști. S-a opus instalării guvernului Groza și a protestat față de încălcarea democrației trimițând mai multe memorii către puterile occidentale. Nici victoria zdrobitoare obținută în alegerile din 19 noiembrie 1946 nu a putut face nimic, deoarece rezultatele au fost falsificate de comuniști. Maniu devenise un ,,element” periculos de care trebuia scăpat cât mai repede. Momiți cu promisiunea că vor putea pleca din țară, fruntașii PNȚ pășesc pe aeroportul din Tămădău la 14 iulie 1947. Acolo ce să vezi? Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Nicolae Carandino și mulți alții, au fost săltați de autoritățile comuniste fiind puși sub acuzare pentru „încercare de fugă într-o țară străină”. De acum PNȚ intrase în ilegalitate, iar Maniu a fost judecat pentru înaltă trădare și condamnat la închisoare pe viață. La cei 74 de ani a fost trimis la penitenciarul din Galați, urmând ca în 1951 să fie transferat la Sighet alături de alți țărăniști. Frigul, foametea și bătăile, i-au grăbit sfârșitul. După câteva zile de grea suferință se va stinge la vârsta de 80 de ani. Gardienii n-au avut milă de el nici după moarte, aruncându-i trupul într-o groapă comună din Cimitirul Săracilor.

 

Surse: Biblioteca Digitală BCU Cluj;

 

Cu un bagaj de vise și multă determinare, Julia a făcut primii pași în sala de gimnastică. Avea doar cinci ani și era hotărâtă să cucerească podiumul asemeni marilor campioane. A urmat o perioadă cu multe antrenamente, sacrificii, efort peste măsură, dar destinul avea alte planuri pentru ea. Repetase de mai mult ori un exercițiu, iar la un moment dat, genunchiul drept a început să-i joace feste. Durerea creștea pe zi ce trece. Au urmat vizite la medic, analize, toate cu speranța că va putea reveni în sală. Verdictul medicilor a fost unul necruțător: final de carieră!  Julia își vedea visul spulberat, însă talentul ei nu avea cum să piară. Un om de seamă din lumea circului, Gabriel Rădoi, a invitat-o în trupă deschizându-i calea către lumea circului. A debutat cu un număr de jonglerie, iar prin muncă și devotament a urcat de la an la an, sfidând legile fizicii cu numere de aerian. Vă invităm să ascultați un dialog la înălțime cu Julia Petreanu, mezina circului Metropolitan Globus din București.

 

  Iată câteva din subiectele pe care le-am discutat:   

  • Gimnastica, o poveste care s-a terminat prea devreme
  • Când nu mai poți urca pe bârnă intri în arenă
  • Cum este să fii cea mai mică din trupa circului?
  • Familia din circ și cum se lucrează acolo
  • Circul, sport sau artă?
  • Minutul de sinceritate cu Julia Petreanu
  • Între circ, modeling și educație

 

Podcastul complet este la un clic distanță în fereastra Soundcloud de mai jos. Ce mai stai?

 

Matricea Românească a luat drumul Basarabiei și a avut plăcerea de a-l cunoaște pe Părintele Efrem Docan de la Mănăstirea Țiganca, din localitatea Țiganca. Acesta ne-a relatat povestea cimitirului din proximitatea mănăstirii:

,,În vara anului 1941, în contextul politic în care România se găsea, mareșalul Antonescu a ordonat trupelor române să treacă Prutul, în seara zilei de 21 iunie, când începe bătălia de la Țiganca, cunoscută în arhivele militare ca una dintre bătăliile cu cel mai mare număr de pierderi de vieți omenești. Așa cum vedem în aceste arhive, se relatează faptul că în primele zile a avut loc un real masacru, având în vedere că ostașii romani erau nevoiți să treacă Prutul fie cu bărci de mici dimensiuni, fie pe un pod care se afla la conacul Valienatos, mai jos cu trei kilometri de localitatea Țiganca; în acel conac trupele sovietice își aveau sediul, de acolo coordonau bătălia. Așadar, decizia de a trece chiar în dreptul conacului Valienatos, a fost una greșită și de aceea în primele 3 zile ale războiului, pierderile de vieți omenești au fost foarte mari, erau aproximate în acele zile ca până la 5000 de suflete ce s-au pierdut în decurs de 3 zile. Acest fapt a însemnat un real eșec pentru armata romană. În acest context intervine și generalul Nicolae Dăscălescu; se distruge conacul Valienatos și încep a intra prin satul Țiganca ostașii români ajungând în dreptul localității Stoenești, unde se confruntă din nou cu armatele rusești cu care au o luptă și iarăși se pierd foarte multe vieți omenești. În organizarea de după eliberarea Basarabiei au fost implicați mai mulți ofițeri care au hotărât că în periferia statului Stoenești să se organizeze un cimitir militar, unde fusese înhumați în timpul luptelor 500-600 de suflete după care s-au mai adăugat până la 1200. Inițial cimitirul fusese prevăzut pentru 200 de gropi, dar în afară de acestea s-au mai făcut și gropi comune pentru că nu se apreciaseră corect numărul celor căzuți pe front, de aceea au fost aduși toți cei care au căzut pe câmpul de luptă din toate satele din zona și au fost înhumați aici în cimitirul de la Țiganca.”

 

 

Părintele ne-a relatat în continuare și alte aspecte privitoare la acest cimitir al eroilor români:

,,Primele date despre organizarea unui cimitir le avem în anul 1942 când un preot care fusese ofițer militar vine aici și identifică mai mulți ostași care erau înhumați, dar totodată în raportul care îl face către ministerul Apărării, preotul deplânge starea în care se afla cimitirul deoarece nu avea gard și zice el, ,,animalele pășteau printre cruci”. Atunci s-a făcut o organizare a cimitirului, dar din nefericire, odată cu ocuparea Basarabiei din nou de către sovietici, cimitirul a fost totalmente distrus, pe locul acestuia s-a construit fermă de porci vrând astfel să se șteargă din memoria sătenilor sau a celor care locuiau prin împrejurimi, faptul că aici sunt înmormântați ostașii care s-au luptat pentru eliberarea Basarabiei. Începând cu anul 1990 s-au făcut demersuri pentru reactivarea amplasamentului acestui cimitir si mai mult de atât, în anul 1998 s-a atribuit suprafața de teren necesară construii cimitirului, dar abia în anul 2006 au început lucrările de edificare. Acestea au fost finalizate și tot atunci a fost prezent și regele Mihai al României. Prin acel eveniment s-a făcut o restaurare pentru cei care și-au dat viața pe aceste câmpuri de luptă. Începând cu anul 2003 s-au făcut demersurile pentru a se înființa o mănăstire, vrând ca prin aceasta să se ofere o cinstire permanentă a eroilor, si nu una ocazională.”

 

 

,,S-a înființat mănăstirea în anul 2003, primii monahi au venit în anul 2004, de atunci lucrările au fost destul de anevoioase deoarece autoritățile erau ostile chiar și când se construia gardul ce împrejmuiește mănăstirea și cimitirul; de multe ori veneau persoane care vandalizau aceste locuri, iar preotul Dracania cu mai mulți săteni stăteau noaptea și păzeau materialele și acest amplasament ca să nu fie vandalizat deoarece se dorea de către autoritățile de atunci că lucrul acesta să nu se întâmple, să nu se mai trezească în conștiința celor de aici faptul că au fost eliberați de sub puterea sovietică. Analizând contextual politic care a dus la aceste lucruri, vedem că el niciodată nu a fost favorabil cinstirii eroilor romani și mai mult de atât vedem cum aceștia care la vârstă destul de fragedă s-au luptat pentru un ideal, acela de avea o țară întreagă, acela de avea o patrie și o acțiune puternică. Cu toate acestea vedem că nu a fost și pe placul vecinilor, însă prin lucrarea ce se face astăzi la cimitirul de onoare al eroilor romani se urmărește întărirea și dezvoltarea cultului eroilor și totodată să le păstrăm vie memoria pentru ca jertfa pe care au făcut-o ei în acele vremuri, în urmă cu 80 de ani, să nu fie zadarnică. Eforturile lor au fost incomensurabile, dacă ne gândim că erau tineri, erau oameni care aveau viitorul în față și totuși au preferat să fie în luptă pentru un ideal, idealul acesta se răsfrânge în mintea celor au prins acele vremuri și de multe ori bătrânii când ajung pe aici ne spun că ei au prins acele vremuri și mult doresc să le retrăiască deoarece până și educația care au prins-o în timpul perioadei românești, cele 4 clase românești, făceau mai mult decât cele 12 clase rusești. Vedem că acest sentiment al nostalgiei s-a mai păstrat la unii, dar din păcate cei mai mulți care au trăit acele perioade au fost deportați și din păcate nu mai sunt astăzi să ne mărturisească. În acest context, cimitirul de onoare este o mărturisire vie și o redeșteptare a conștiinței naționale pentru a prezenta adevărul istoric și arată faptul că fără jertfă nimic nu se poate înfăptui.”

 

 

Interviu realizat de Andrei Ispas

 

Cuvântul, parte și fundament al cultului, este împărțit în vorbire, care exprimă ideea în sine, și cântare, expresie a ideii pătrunse de trăire[1]. Potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur, cuvântul este o sabie ascuţită, pe care omul o poartă potrivit liberului său arbitru. Cu această sabie fie curăţeşte cangrena păcatului prin învăţături folositoare, fie săvârşeşte răutăţi fratelui său, prin clevetiri, defăimări şi alte lucruri diavoleşti[2].

În privinţa istoriei imnografiei bisericeşti, aceasta s-a dezvoltat în Biserică din cele mai vechi timpuri. Biserica regăsită în paginile Noului Testament este o comunitate adulatoare alcătuita din credincioşi, bărbaţi şi femei. Acest lucru reiese clar din descrierile făcute în cartea Faptele Apostolilor (I, 24; II, 42, 46; IV, 31; V, 12, 42; XIII, 13; XX, 7-12 ) si din afirmațiile făcute de către Sfântul Apostol Pavel în Epistolele sale ( mai cu seamă I Corinteni IV, 14). Din aceste surse ne parvin informații cu privire la trăsăturile distinctive ale cultului creştin. Pe scurt, de aici reies trei trăsături principale. Mai întâi, prezenţa Dumnezeului Celui Viu în mijlocul poporului Său, în conformitate cu făgăduinţa Sa (Matei XXVIII, 20: …şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.), ceea ce subliniază un element al cultului creştin nemaiîntâlnit în niciuna din religiile lumii. În al doilea rând, faptul că slujirea lui Dumnezeu se face prin lucrarea Sfântului Duh este în acelaşi timp o trăsătură şi un fapt demn de remarcat. Sfântul Apostol Pavel priveşte slujirea Duhului ca trăsătura distinctivă a cultului creştin. Cea dea treia trăsătura a cultului Bisericilor pauline este preocuparea pentru creştere, pentru sporire, trăsătură ce necesită atenţia noastră în detaliu.

Încă din timpul Noului Testament, în Biserică se foloseau imnuri la serviciul religios. Imnurile (înţelese ca şi compoziţii poetice cântate în adunările creştine) sunt întâlnite încă de la primele adunări creştine şi în Sfânta Scriptura: cel al Sfintei Fecioare Maria (Luca I, 46-55: Măreşte sufletul meu pe Domnul), al Dreptului Simeon (Luca II, 29-32: Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne) si al lui Zaharia (Luca I, 68-79: Binecuvântat este Domnul Dumnezeul lui Israel), care au fost cu siguranţă incluse în primele manifestări cultice. După mărturia Sfântului Apostol Pavel, în adunările de cult se întrebuinţau cântări duhovniceşti, pe lângă psalmi şi cântările biblice sus-menţionate. Un alt imn nou-testamentar este regăsit la Apocalipsa V, 9: Şi cântau o cântare nouă, zicând: Vrednic eşti să iei cartea şi să deschizi peceţile ei, fiindcă ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat lui Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din toată seminţia şi limba şi poporul şi neamul.

Începând din secolul II, creştinii cântau alternativ un imn lui Hristos, ca unui Dumnezeu[3]– aşa cum raporta proconsulul Bitiniei, Caius Plinius Secundus, împăratului roman Traian, cât şi apologetul Aristide, care nota că în fiecare dimineaţă şi în tot ceasul cântă lui Dumnezeu şi-L lauda pentru bunătatea Lui faţă de ei[4]. O mărturie asemănătoare o oferă Tertulian, în lucrarea sa, Apologeticum: după spălarea mâinilor cu apă şi după aprinderea luminilor, fiecare este îndemnat să înalţe cântari lui Dumnezeu, după cum poate, din cărţile sfinte ori din propria sa minte[5]. În ceea ce priveşte folosirea imnurilor ca mărturii  împotriva ereticilor, o mărturie importantă se găseşte la istoricul Eusebiu de Cezareea, care arată, în Istoria bisericească, cum presbiterul Gaius invoca împotriva lui Artimon, care nega divinitatea Mântuitorului, autoritatea imnurilor compuse de primii creştini[6]. Întrebuinţarea în cult a acestor imnuri este neîndoielnică, deoarece Pavel de Samosata ia în secolul al III-lea măsuri pentru înlăturarea lor, pe motiv că sunt nebiblice[7]; Sfântul Vasile cel Mare afirma cu privire la imnul Lumină lină: cine este părintele acelor cuvinte ale mulţumirii de seară nu putem spune. Cu toate acestea poporul rosteşte în acest imn vechea formulă şi nimeni nu a crezut vreodată că greşesc cei care zic: Lăudăm pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Dumnezeu [8].

Ulterior, regimul de libertate religioasă inaugurat în secolul IV de către împăratul Constantin cel Mare  reprezintă perioada unei noi dezvoltări în formele de exprimare a cultului. Putinţa de a recruta liber neofiţi dintre păgâni a adus Bisericii un vast capital de pietate proaspătă, manifestat variat în cadrul cultului liturgic deschis acum pentru marele public. Acest nou impuls a atins între primele domenii pe cel al poeziei bisericeşti.

Un al doilea factor ce a contribuit la îmbogăţirea patrimoniului cultic al Bisericii este reprezentat de erezii, ce au impus organizarea de acţiuni demonstrative; de aici au rezultat imnurile incluse îndeosebi în cadrul celor şapte Laude ale serviciului divin[9]

Poezia imnografică apăruta în secolul al IV-lea se deosebeşte de cea dinainte în primul rând prin inspiraţia mai liberă şi mai independentă, ce se vădea mai ales din tehnica sa. Pe când cea dintâi avea o bază scripturistică riguroasă, ne depărtându-se de tradiţia creştinilor dintre iudei, cea dea doua cuprindea simţirea şi entuziasmul religios al neamurilor (aşa cum se exprima Pr. Prof. Petre Vintilescu: lumea elină a îngroşat rândurile celor botezaţi, încercând astfel fiorul unei înalte spiritualităţi, în care se topea vechea sa civilizaţie.[10]). Acest lucru nu înseamnă că noua imnografie creştină şi-a însuşit regulile poeziei clasice, ci a preluat formele naturale ale poeziei populare-fiind condusă de ritmul / accentul tonic.

În ceea ce priveşte muzica religioasă, începând cu a doua jumătate al secolului al IV-lea, psalmodia din cadrul bisericii cunoaște o noua etapă de dezvoltare sub forma psalmodiei antifonice: credincioșii sunt împărţiţi în două grupe – de o parte bărbaţii, vocile groase, iar de cealaltă parte femeile si copiii, vocile înalte, cântând alternativ părţile succesive ale psalmilor şi unindu-și vocile la finalul lor pentru a cânta în comun un refren. Cântarea în cor din aceea vreme nu era identică cu cea de astăzi: ea presupunea strict cântarea la octavă de către vocile joase a anumitor melodii.

Este bine ştiut că acest tip de intonare a psalmilor nu a fost acceptat în cultul Bisericii până în secolul al IV-lea; inițiatorul său în cadrul serviciului divin este unanim recunoscut ca fiind Sfântul Erem Sirul. Acesta a apelat la psalmodierea antifonică spre a combate pe ereticii Bardesan si Armoniu, luptând împotriva acestora cu propria lor armă. Ulterior, maniera antifonică de interpretare a psalmilor este atestată la Ierusalim de către pelerina Egeria, la începutul secolului V[11].

În privinţa formelor compoziţiilor imnografice, cea mai veche dintre acestea este troparul, al cărui sens în momentul apariţiei era diferit faţă de cel actual: tropar însemna o strofă imnografică închegată unitar prin dezvoltarea unei invocaţii, aclamaţii ori exclamaţii religioase, sau chiar a unei formule religioase deja introduse în cult, putând fi echivalat cu termenul actual de stihiră. Printre principalii imnografi ai perioadei troparelor se numără patriarhul Constantinopolelui, Anatolie, Timocles ori Antim, cât și Auxentius sau Sfântul Chiril al Alexandriei[12].

Odată cu perfecționarea imnului bisericesc, spiritualitatea creștină a simțit nevoia extinderii acestuia, astfel luând naștere condacele (chiar dacă această denumire pare a se fi generalizat abia în secolul al IX-lea, etimologia sa fiind extrem de discutată) ce erau cântări de 18-24 strofe (putând să ajungă însă şi până la 30; strofele erau numite fie tropare, fie icosuri), încadrate de regulă în acrostih alfabetic sau nominal şi finalizate invariabil printr-un refren, având înaintea irmosului şi înafara ramei acrostihului o strofă liberă, numită cuculion sau prooimion, ce avea comun cu restul imnului numai glasul şi anunţa în linii mari subiectul imnului. Metoda de alcătuire a condacelor, potrivit unui tratat de prozodie aparţinând gramaticului Theodosios din Alexandria, consta în potrivirea numărului de silabe ale fiecărei strofe cu cele ale irmosului care stabilea melodia acestuia. De asemenea, şi accentele trebuiau să ocupe în cadrul strofelor acelaşi loc pe care îl ocupau şi în cadrul irmosului. Cel mai prolific autor al acestui gen imnografic este fără îndoială Sfântul Roman Melodul[13].

În fine, secolul al VII-lea vine cu o nouă dezvoltare a cântării imnografice, care ia forma cunoscută sub numele de canon, introdus în serviciul slujbei de dimineaţă, al Utreniei. În sensul folosit aici, acest termen polisemantic reprezintă o înlănțuire de cântări, compuse după un set de reguli, cum ar fi un număr și o măsură determinată, ce alcătuiesc un întreg de sine stătător – se supun aşadar aceloraşi reguli în ceea ce priveşte forma cât şi legătura dintre ele, având de asemenea aceeaşi temă. În forma sa clasică, canonul cuprinde un număr de nouă cântări sau ode – acest număr a rezultat în urma preluării de către imnografi a celor nouă cântări biblice întrebuințate de către Biserică în cultul ei primar, alături de psalmi. Cea mai cunoscută compoziție din genul canonului și de altfel singura care s-a păstrat în cult în forma sa originală până în ziua de astăzi este bineînțeles Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, acesta fiind însă secondat de alți imnografi de valoare, precum Sfântul Sofronie al Ierusalimului[14].

Secolul al VIII-lea este martorul cristalizări canonului, ilustrată prin operele unor melozi precum Gherman, patriarhul Constantinopolului, căruia îi sunt atribuite mai multe stihiri cât şi patru canoane aflate în uzul liturgic astăzi. Însă principalele compoziţii ale acestei perioade aparţin celor doi sfinţi din Damasc, Ioan Damaschin şi Cosma de Maiuma, fraţi adoptivi, închinoviaţi amândoi la mănăstirea Sfântului Sava din Ierusalim, ceea ce le atrage cognomenul de savaiţi ori aghiopoliţi. Cel mai probabil în operele lor sfinţii au fost influenţaţi de imnurile armenilor şi sirienilor, al căror metru se regăseşte în cântările lor. Cele mai reprezentative canoane ale celor doi melozi savaiţi sunt cel al Utreniei din ziua de Paşti pentru Sfântul Ioan Damaschin şi cel al Naşterii Domnului pentru Sfântul Cosma, episcopul Maiumei, în care se resimte inspiraţia poeziilor religioase ale Sfântului Grigorie de Nazianz. Opera celor doi sfinţi aghiopoliţi nu se rezumă însă doar la canoane, Sfântul Ioan Damaschin fiind autorul, spre exemplu, al Troparelor de umilinţă, ceea ce dovedeşte coexistenţa troparului şi a canonului ca forme de compoziţie melodică până în veacul al VIII-lea[15].

Prin întreaga lor operă, melozii savaiţi au făcut din canon o formă sau un gen definitiv consacrat în veacul al VIII-lea. Tot Sfântului Ioan Damaschin i se datorează şi sistematizarea compoziţiilor din cadrul Octoihului pe cele opt glasuri, în funcţie de temele dogmatice ilustrate de acestea, veritabilă operă de reformă liturgică, ce îl fac să merite pe deplin apelativul dat de autor, acela de codificator şi regulator al imnografiei în servicul divin. Cei doi melozi savaiţi sunt aşadar exponenţi cei mai de seamă ai apogeului Lavrei Sfântului Sava, alături de ei putând fi menţionaţi însă şi alţi compozitori, precum Sfântul Teofan Graptul şi fratele său Teodor ori Mihail Sincelul[16]. Odată cu aceştia, evoluţia imnografiei creştine cunoaşte forma sa deplină, atenţia melozilor ulteriori căzând mai mult asupra aspectului muzical, în vreme ce imnografia bisericească a păstrat până astăzi formele compoziţionale, iar Biserica şi-a alcătuit viaţa cultică pe baza compoziţiilor melozilor antemenţionaţi.

Astăzi, în cultul ortodox, nu există nicio rânduială care nu fie însoțită de cântări. O caracteristică generală a cântării în Biserica Ortodoxă o reprezintă moderaţia, cântările trebuind să fie executate cu ondulaţiunile pietăţii, şi cu accentul limpede dar plin de umilinţă. Graiul trufaş, îndrăzneţ şi aspru, este înlăturat din cultul ortodox[17].

Termenul de cult provine din latinescul colere, cu sensul inițial de cultivare a pământului, pentru a da roade, a da cuiva ceea ce i se cuvine, spre păstrare. Între cult şi religie există o legătură organică indestructibilă, cultul fiind cuprins de religie, care trăieşte şi se manifestă prin formele sale – altfel spus, orice formă de cult nu este altceva decât o concretizare externă a unui fond sufletesc lăuntric, a unui adevăr dogmatic ori a unei idei religioase. Potrivit liturgistului Badea Cireșeanu: Cultul sau serviciul divin este manifestarea publică exterioară a credinței interioare, prin acte sfinte, ceremonii realizate de persoane alese și nu de către orice om. Aceste practici se săvârșesc așadar de către un om ales dintre oamenii din aceeași societate religioasă. Cultul este așadar partea externă a unei religii[18].

Cultul este necesar mai întâi din prisma necesității umane de a se grupa în comunități organizate, cât și pentru apropierea de divinitate și dobândirea unei vieți sfinte. La originea cultului creştin stă îndemnul lăuntric natural al oamenilor de a cinsti pe Dumnezeu, de a-I arăta respectul cuvenit, a intra în legătură cu El şi de a-I cere ajutorul la nevoie. În Ortodoxie legătura dintre cult și religie este cea mai strânsă – aici, dogma a găsit cele mai reuşite forme de manifestare prin intermediul imnografiei, compoziţiile liturgice ortodoxe reproducând într-atât de fidel adevărurile teologice formulate de gândirea patristică de-a lungul timpului.

Instauratorul cultului creștin ortodox este Însuși Mântuitorul Iisus Hristos, întâi simbolic, la Cina cea de taină, apoi în mod real, prin jertfa de pe Cruce. La rându-le, Sfinții Apostoli au contribuit la propagarea și dezvoltarea cultului ortodox. Astfel, principalele aspecte ale cultului în perioada apostolică erau: cântarea psalmilor și a imnurilor, citirile din Sfânta Scriptură (sau, mai corect, la vremea aceea, din cărțile sfinte), predicarea Evangheliei, rugăciunea în comun și săvârșirea Sfintei Euharistii sau a jertfei celei fără de sânge.

O trăsătură definitorie a cultului ortodox este teocentrismul său, principalul său scop fiind acela de a-l preamări pe Dumnezeu, atât în unicitatea fiinţei Sale, cât şi în cele trei ipostasuri ale Sfintei Treimi. Decurgând din aceasta, o altă trăsătură a cultului ortodox o reprezintă hristocentrismul acestuia. Totodată, elementul harismatic al cultului formează punctul culminant al serviciului divin, prin el căpătând și celelalte părți ale cultului însemnătatea lor adevărată.

Caracterul nocturn, de priveghere, al cultului, a înlesnit trecerea pe nesimţite de la sâmbăta iudaică la Duminica creştină, numită prima zi a săptămânii sau ziua Domnului, care înlocuieşte treptat sâmbăta ca zi de sărbătoare a creştinilor

În afara Sfintei Liturghii, cultul ortodox gravitează în jurul celor șapte Laude bisericești, anume Vecernia, Pavecerniţa, Miezonoptica, Utrenia cu Ceasul I[19] şi Ceasurile III, VI şi IX, săvârşite zilnic în mănăstiri şi în duminici şi sărbători în bisericile de enorie și care, așa cum o arată numele lor, reprezintă principalul mod prin care credincioşii Îl preamăresc pe Dumnezeu.

Potrivit rânduielii moştenite de Biserică din Vechiul Testament, potrivit căreia începutul zilei liturgice era socotit seara, iar nu la miezul nopţii, şirul Laudelor bisericeşti începe cu Vecernia şi se încheie cu Ceasul al IX-lea.


[1] Pr. Vasile Mitrofanovici, Pr. Teodor Tarnavschi, †Nectarie Cotlarciuc, Liturgica Bisericei Ortodoxe. Cursuri universitare, p. 21.

[2] Sfântul Ioan Gură de Aur, Tâlcuire la Epistola Sfântului Iacob 3, 5-10, cf. Badea Cireșeanu, Tezaurul liturgic, p. 22.

[3] Egon Wellesz, A History of Byzantine Music and Hymnography, Clarendon Press, Oxford, 1971, p. 45.

[4] Cf. Egon Wellesz, A History of Byzantine Music and Hymnography, p. 46.

[5] Tertulian, Apologeticul (Apologeticum), în: Apologeți de limbă latină, trad. Nicolae Chițescu, Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol, David Popescu, col. PSB, vol. III, editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981, p. 65.

[6] Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească (trad. Teodor Bodogae), col. PSB, vol. XIII, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987, p. 143.

[7] Egon Wellesz, A History of Byzantine Music and Hymnography, p. 57.

[8] Sfântul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh (trad. Pr. Constantin Cornițecu, Pr. Teodor Bodogae), col. PSB, vol. XII,  Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988, p. 186.

[9] Pr. Petre Vintilescu, Despre poezia imnografică din cărţile de ritual şi cântarea bisericească, Ed. Partener, Galaţi, 2006, p. 12.

[10] Pr. Petre Vintilescu, Despre poezia imnografică din cărţile de ritual şi cântarea bisericească, p. 19.

[11] Pr. Marin Braniște, Însemnările de călătorie ale peregrinei Egeria, sec. IV, p. 86.

[12] Pr. Petre Vintilescu, Despre poezia imnografică din cărţile de ritual şi cântarea bisericească, p. 47.

[13] Egon Wellesz, A History of Byzantine Music and Hymnography, p. 82.

[14] Pr. Ene Braniște, Liturgica generală, p. 243.

[15] Pr. Petre Vintilescu, Despre poezia imnografică din cărţile de ritual şi cântarea bisericească, p. 75.

[16] Egon Wellesz, A History of Byzantine Music and Hymnography, p. 104.

[17] Badea Cireșeanu, Tezaurul liturgic, p. 22.

[18] Badea Cireșeanu, Tezaurul liturgic, p. 16.

[19] Aceste două slujbe, ce se săvârşesc în strânsă legătură, sunt socotite ca fiind o singură Laudă.

 

BIBLIOGRAFIE

 

Surse:

 

  1. Scrierile Părinților Apostolici (trad. Pr. Dumitru Fecioru), col. PSB, vol. I, Ed. IBMBOR, București, 1979.
  2. Tipicul cel mare al Sfântului Sava cel Sfințit, http://www.romarch.org/arhiva/Tipic.html – accesat 1. 04. 2016.
  1. Tipic bisericesc, Tipografia bisericească – Sfânta Mănăstire Cernica, 1925.
  2. Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze (trad. Pr. Dumitru Fecioru), Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2003.
  3. Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească (trad. Teodor Bodogae), col. PSB, vol. XIII, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987.
  4. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica (trad. Pr. Dumitru Fecioru), Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2005.
  5. Tertulian, Apologeticul (Apologeticum), în: Apologeți de limbă latină (trad. Nicolae Chițescu, Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol, David Popescu), col. PSB, vol. III, editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981.
  6. Sfântul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh (trad. Pr. Constantin Cornițecu, Pr. Teodor Bodogae), col. PSB, vol. XII, Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988.
  7. Braniște, Pr. Dr. Marin, Însemnările de călătorie ale peregrinei Egeria, sec. IV – teză de doctorat, București, 1980;

 

Lucrări generale: 

  1. Adam, Adolf, Berger, Rupert, Pastoralliturgisches Handlexikon, Ed. Herder, Freiburg im Breisgau, 1980.
  2. Bielawski, Maciej, Monahismul bizantin, ed. Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuș, 2007.
  3. Braniște, Pr. Ene, Liturgica generală, vol. I, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 2002.
  4. Coman, †Vasile, Scrieri de teologie liturgică și pastorală, Ed. Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, Oradea, 1983.
  5. Cireşeanu, Badea, Tezaurul liturgic al Sfintei Biserici Creştine Ortodoxe de Răsărit, tom III – Studiul liturgic special, Tipografie Gutenberg, Bucureşti, 1912.
  6. Dron, Pr. Constantin, Originea şi dezvoltarea cultului creştin, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1937.
  7. Evdokimov, Paul, Ortodoxia (trad. †Irineu Popa), Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1996.
  8. Foundoulis, Ioannis, Dialoguri liturgice, vol. II (trad. Pr. Victor Manolache), Ed. Bizantină, București, 2009.
  9. Geomolean, Pr. Ştefan, Manual de Tipic bisericesc Ortodox, Cluj, 1940.
  10. Guțu, Gheorghe, Dicționar latin-român, Ed. Humanitas, București, 2003.
  11. Mitrofanovici, Pr. Prof. Vasile, Tarnavschi, Pr. Prof. Teodor, †Cotlarciuc, Nectarie, Liturgica Bisericii Ortodoxe. Cursuri universitare, Consiliului Eparhial Ortodox Român din Bucovina, Cernăuți, 1929.
  12. Nicolau, † Gherontie, Îndrumătorul liturgic, Bucureşti, 1939.
  13. Popovici, Constantin, Studii religios-morale şi liturgice, Chişinău, 1934.
  14. Procopovici, Pr. Petre, Ritualistica sau manual de ritual al Bisericii Ortodoxe Române, Oradea, 1936.
  15. Răducă, Pr. Vasile, Monahismul egiptean, Ed. Nemira, București, 2003;
  16. Regnault, Lucien, Viața cotidiană a Părinților deșertului în Egiptul secolului IV, Ed. Deisis, Sibiu, 2004.
  17. Špidlík, Tomáš, Spiritualitatea Răsăritului creștin, vol. III-Monahismul (trad. Diac. Ioan Ică Jr.), Ed. Deisis, Sibiu, 2000.
  18. Stăniloae, Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Ed. EIBMO, Bucureşti, 2010.
  19. Taft, Robert F., Ritul bizantin (trad. Dumitru Vanca și Alin Mehes), Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2008.
  20. Timuş, Pr. Nicolae, Naşterea Domnului în cultul Bisericii Ortodoxe, Chişinău, 1939.
  21. Wellesz, Egon, A History of Byzantine Music and Hymnography, Clarendon Press, Oxford, 1971.

 

Articole:

 

  1. Branişte, Pr. Ene, „Idei, principii şi preocupări sociale în cultul Bisericii Ortodoxe”, în: Studii Teologice 7-8, an 1952, pp. 432-458.
  2. Branişte, Pr. Ene, „Originea, instituirea şi dezvoltarea cultului creştin”, în: Studii Teologice 3-4, an 1963, pp. 131-140.
  3. Cândea, „Spiridon, Cultul creştin ortodox ca mijloc de păstorire a sufletelor”, în: Revista Teologică 1, an 1957, pp. 5-9.
  4. Cândea, Spiridon, „Cultul creştin şi unitatea Bisericii lui Iisus Hristos”, în: Ortodoxia 3-4, an 1963, pp. 473-488.
  5. Colibă, Diac. Mihai, „Aspecte etice ale cultului ortodox”, în: Glasul Bisericii 1-2, an 1981, pp. 372-383.
  6. Mihălţan, Pr. Ioan, „Comuniunea în cultul Bisericii Ortodoxe”, în: Ortodoxia 1, an 1985, pp. 187-201.
  7. Muntean, Pr. Vasile, „Frumuseţea cultului ortodox”, în: Îndrumător bisericesc, Mitropolia Banatului, nr. 6, an 1985, pp. 26-30.
  8. Munteanu, Pr. Armand, „Chestiuni de cult în sfintele canoane”, în: Biserica Ortodoxă Română 3-4, an. 1960, pp. 258-285.
  9. Necula, Pr. Nicolae, „Participarea credincioşilor laici la cult în Bisericile răsăritene”, în: Studii Teologice 3-4, an 1970, pp. 278-290.
  10. Necula, Pr. Nicolae, „Particularităţi ale ritului liturgic ortodox rus faţă de cel al celorlalte biserici ortodoxe autocefale”, în: Studii Teologice 1, an 1988, pp. 70-75.
  11. Popescu, Diac. Ion, „Cultul divin”, în: Biserica Ortodoxă Română 1-2, an. 1973, pp. 640-645.
  12. Pruteanu, Ierom. Petru, Istoria și slujba Privegherii monahale după Tipicul savait, comparat cu alte rânduieli tipiconale (modelul agripniei duminicale), (http://www.teologie.net).
  13. Pruteanu, Ierom. Petru, Despre slujba Litiei și a binecuvântării pâinilor, (http://www.teologie.net).
  14. Pruteanu, Ierom. Petru, Tipicul mănăstirilor și parohiilor din Biserica Rusă. Săvârșirea Utreniei seara, (http://www.teologie.net).
  15. Stăniloae, Pr. Dumitru, „Modurile prezenţei lui Hristos în cultul Bisericii”, în: Mitropolia Banatului 7-9, an. 32 (1982), pp. 429-436.
  16. Vintilescu, Pr. Petre, „Preotul în oficiul său de liturghisitor”, în: Biserica Ortodoxă Română 1, an 1929, pp. 514-524.
  17. Vintilescu, Pr. Petre, „Serviciile de seară şi de dimineaţă premergătoare Liturghiei”, în: Glasul Bisericii 1-2, an 1960, pp. 724-741.

 

 

16 – 18 iulie 2021, între orele 10.00 și 18.00

Muzeul Național al Țăranului Român

 

Muzeul Național al Țăranului Român vă așteaptă la Târgul de Sfântul Ilie, de vineri, 16, până duminică, 18 ale lunii lui Cuptor, de la orele 10 de dimineață, până la 6 seara.

Meșteșugari, anticari și artiști aduc la târg: obiecte din lemn, ceramică, țesături, împletituri, jucării, podoabe, icoane și multe, multe alte lucruri frumoase pe care le puteți tocmi, în miez de vară, la Muzeul de la Șosea.

Nu vor lipsi nici bunătățile precum prăjiturile de casă, cozonacii, turta dulce, mierea de albine ori ierburile de leac, dar nici tradiționala țuică.

Vizitatorii sunt invitați, de asemenea, să răsfoiască, să citească și să-și îmbogățească biblioteca cu publicațiile Muzeului: cărți cu teme etnologice, cărți-obiect, albume ori revista Martor.

Prețul biletului de intrare la târg: adulți – 8 lei; pensionari – 4 lei; elevi și studenți – 2 lei

Biletele pot fi achiziţionate şi online de pe www.booktes.com

Organizatorul târgului: Muzeul Național al Țăranului Român / coordonatori: Oana Constantin și Simona Hobincu (Secția Educație muzeală)

 

***

 

20 iulie: Sfântul Ilie (Sântilie)

Ilie a fost fiul lui Sovac, preot al Legii Vechi în Galaad. Pe vremea Regelui Ahab, căsătorit cu o prințesă feniciană, Isabela, începe o prigoană a credincioșilor din Vechea Lege și o apropiere de credința în Baal. Pentru această faptă Proorocul Ilie îl mustră pe rege cu vorbe aspre și prevestește trei ani și jumătate de foamete pentru poporul evreu.

Regele încearcă să-l omoare, dar nu reușește. După vremea de foamete, Ilie revine și dovedește poporului care este Dumnezeul cel adevărat. Slujitorii lui Baal sunt uciși și foametea încetează. În timpul vieții, Ilie face minuni. După moarte, este ridicat la cer într-un car de foc. Va reveni pe pământ la Sfârșitul Veacului.

Dacă plouă și tună de Sfântul Ilie, merele și alunele vor fi viermănoase. Alunul este copacul șarpelui, după cum nucul adăpostește Zânele.

De Sfântul Ilie femeile dau de pomană mere. Până atunci ele nu gustă nici un măr. Pentru apicultori este o zi importantă, încep să reteze stupii, să ia miere.

Ghidul sărbătorilor românești, de Irina Nicolau

 

 

În adolescență cocheta cu muzica folk, organiza brigăzi artistice și activități muzicale. Cu toate acestea, tânărul a studiat la Facultatea de Electrotehnică din Timișoara. În ianuarie 1992 a pus pe picioare trupa Profet. Au început să scoată piese proprii, cu un puternic mesaj social, să câștige admirația publicului, să cucerească topurile, să fie sufocați de concerte, schimbându-și în cele din urmă numele în Bethleem. Erau pe val. Însă Dumnezeu avea alte planuri. Un casting ce părea o oportunitate, a schimbat datele problemei. Radu trecuse cu brio probele muzicale câștigând admirația juraților și cu toate acestea, a picat primul sub linie. Ulterior, concertele s-au rărit, mirajul scenei s-a risipit, iar trupa s-a destrămat. A debutat o căutare, zeci de întrebări, încercări în familie, evenimente care l-au purtat către biserică. La zeci de ani distanță, părintele Trifon a înțeles că toată neșansa trecutului, așa cum o numea atunci, a fost de fapt pedagogia lui Dumnezeu. Astăzi este tatăl a cinci copii și consilier pe probleme de învăţământ şi tineret în cadrul  Episcopiei Devei şi Hunedoarei. Am stat de vorbă cu dânsul și am povestit despre viața pe scenă, cum se împacă rockul și Dumnezeu, de ce au nevoie tinerii de azi și multe altele.

 

Interviul pe scurt:

  • O viață în compania rockului: “Am cântat în cluburi studențești și deja aveam altă viziune. Am zis că trebuie să înregistrăm câteva piese, să le promovăm pe radio, nu exista internet, și când lumea va recunoaște piesele noastre, atunci să ieșim într-un concert.”
  • Neșansa prezentului, o pedagogie divină: “Am mers și am întrebat ce am greșit, să văd măcar ce am de corectat. Răspunsul m-a dat pe spate. Nu aveam ce să corectez și au zis: «Ne-au plăcut versurile tale, au fost cele mai bune, linia melodică la fel, ai voce bună, dar nu ne place înfățișarea. Ești mic, slab, urât, nu ai o față de solist vocal de care să se îndrăgostească fetele». Ori chestia asta m-a rupt!”
  • Credința explicată altfel: Simțeam că lumea habar nu are de credință, că merge în tot felul de clișee, formalisme. Din toate piesele pe care le știam, am zis că pot construi o poveste catehetică. Așa a luat naștere primul concert de Crăciun, unde am avut 200 de oameni. Le cântam colinde românești, piese de la Holograf, Cargo, și între piese le explicam ce este Betleemul, ce este o profeție…”

 

 

 

Când muzica nu-ți dă pace

A început să fredoneze primele melodii pe la sfârșitul grădiniței. Tatăl a simțit că puștiul poate mai mult. S-a înscris la școala de muzică, iar în liceu a decis că trebuie să ia lucrurile mult mai în serios. Organiza tot felul de manifestări muzicale, brigăzi artistice și visa să meargă la Conservator. “Tata își dorea pentru mine un lucru mult mai facil. Pe atunci cine mergea la electrotehnică avea un viitor asigurat, așa că a insistat să fiu inginer. Cumva, am mers pe teoria lui, așa că am dat admitere la electrotehnică în Timișoara. Anul I de facultate a fost un pic mai greu pentru că era un alt mediu, dar din anul II am zis că vreau trupă, vreau să fiu artist, să compun etc.”, povestește părintele Radu Trifon pentru Matricea Românească.

 

,,Piesa a avut un mare succes. A fost șase săptămâni pe locul întâi în topurile radio”

 

Radu nu s-a dat în lături de a-și vedea visul cu ochii. În ianuarie 1992 a pus pe picioare trupa Profet. Parteneri de drum i-au fost un băiat de profesie lăcătuș mecanic, dar cu o bogată cultură a rockului, și actualul său fin. “Am zis să facem ceva la modul serios. Eu eram compozitorul și textierul trupei. Piesele au început să aibă un mesaj social puternic și țin minte că repetam într-o cameră destul de mică. Am cântat în cluburi studențești și deja aveam altă viziune. Am zis că trebuie să înregistrăm câteva piese, să le promovăm pe radio, nu exista internet, și când lumea va recunoaște piesele noastre, atunci să ieșim într-un concert. Am înregistrat două piese, una dintre ele se numea Lovește primul și era un strigăt în fața nemerniciilor care s-au întâmplat în anii ’90 cu mineriadele. Spre surprinderea noastră piesa a avut un mare succes. A fost șase săptămâni pe locul întâi în topurile radio”, spune părintele.

 

Pe scenă alături de colegii de trupă

 

Între Dumnezeu și rock

Între timp, a terminat facultatea, a poposit un an de zile ca asistent universitar, dar acordurile de rock nu-i dădeau pace. “La momentul respectiv, Timișoara colcăia de trupe și am zis că mai bine mă mut înapoi la Deva, unde nu se întâmpla mai nimic. Erau câteva formații care mai cântau prin baruri sau la serbările orașului și am zis că putem face ceva. Odată cu strămutarea la Deva, am schimbat titulatura trupei în Bethleem. Era o idee care mă bântuia din tinerețe, să am o formație care să se numească Bethleem și care să vorbească despre Dumnezeu. Nu pot spune că eram un creștin practicant, din contră. Mama era catolică, târziu s-a botezat la Ortodoxie, mă ducea cu ea la slujbă și țin minte că nu înțelegeam nimic, dar la sfârșit organistul mă lăsa să cânt la orgă cât voiam. Părinții din partea tatălui erau foarte ancorați într-o relație cu Biserica. Bunicul meu citea psaltirea odată la două zile, era prezent mereu la Sfânta Liturghie și la Vecernie. Eu mai mergeam la ei în studenție să învăț pentru că era foarte liniște. Chiar mă întrebam ce găsesc în acest stil de viață, foarte auster, fătă nicio bucurie și mă angajam destul de des în discuții cu bunicul. Ulterior, am început să citesc și eu, dar nu Sfânta Scriptură sau Viețile Sfinților, astea mi se păreau perimate. Citeam Istoria Religiilor de Mircea Eliade, cochetam cu religiile acestea gen Reiki, ezoterism, pentru că îmi vorbeau în termenii mei”, își amintește părintele Radu Trifon.

 

,,Ești mic, slab, urât, nu ai o față de solist vocal de care să se îndrăgostească fetele”

 

Dilemele spirituale mergeau mână în mână cu acordurile de chitară. După revoluție, mirajul Occidentului nu mai era un lucru intangibil. La București se anunțase cu surle și trâmbițe un mare concurs pentru ocuparea unui post de solist într-o trupă englezească. Acum era momentul. “Concursul s-a ținut la Teatrul Național și mi s-a cerut să compun o linie melodică și un text în limba engleză în primă audiție a unei orchestrații făcute de trupa respectivă. După mine au mai urmat vreo 20 de candidați, iar seara au venit rezultatele. Ieșisem pe locul doi! Am mers și am întrebat ce am greșit, să văd măcar ce am de corectat. Răspunsul m-a dat pe spate. Nu aveam ce să corectez și au zis:  «Ne-au plăcut versurile tale, au fost cele mai bune, linia melodică la fel, ai voce bună, dar nu ne place înfățișarea. Ești mic, slab, urât, nu ai o față de solist vocal de care să se îndrăgostească fetele». Ori chestia asta m-a rupt! Am avut tot felul de gânduri rele, dar într-un final aceste gânduri m-au dus în Săptămâna Mare la Mănăstirea Râmeț. Am stat acolo cu intenția de a găsi răspunsuri. De ce mă jucase Dumnezeu pe degete? Țin minte că m-am spovedit în Vinerea Mare, după Prohod, a durat cam vreo trei ore spovedania. La final, părintele mi-a dat de împlinit două canoane: ori mă însor cu prietena mea, ori mă despart, iar cel de-al doilea a fost să-mi tund părul. Imposibil! Părul era emblema mea. Mă opreau femei pe stradă și mă întrebau ce fac ca să-mi stea părul așa, altele îmi cereau părul pentru bani ca să-și facă perucă. Am început să argumentez că apostolii au avut plete, Iisus a avut plete, domnitorii au avut plete, argumentele nu stăteau în picioare. Timp de trei ani de zile nu am îndeplinit acest canon. Însă după ce prima mea fiică a împlinit un an era obiceiul să tunzi copilul și dintr-o dată mi-a trecut pin minte: «Ce ar fi să-mi tund părul? E greu de întreținut, hai să fac o schimbare». Am făcut asta fără să mă gândesc o clipă că atunci împlinesc canonul”, spune părintele.

 

 

Nebănuite sunt cărările Domnului

În trupă a fost o mare dezamăgire. Un Radu fără plete nu mai ieșea deloc în evidență. Era doar un individ anost. Cu toate că dezamăgirea plana în aer, au urmat câteva înregistrări la televiziune. “Am început să primesc tot felul de scrisori de la doamne și domnișoare care îmi puneau întrebări existențiale. Oamenii audiaseră melodiile mele, rezonau cu temele de acolo și au tras concluzia că aș avea răspunsul la întrebările legate de viața lor, dar nu le aveam. M-am pus să citesc, între timp mă angajasem la Romtelecom și mă plictiseam de moarte. Voiam să fac altceva. Conservator, filosofie, litere, și nașul fratelui meu care era preot, mi-a zis că mai bine fac teologia, pentru că acolo le voi găsi pe toate. M-am dus mai mult din curiozitate, iar după un an de zile m-am lăsat. În anul următor, cea de-a doua mea fiică a avut niște probleme de sănătate. Doctorii nu-i dădeau de cap. A fost o pedagogie de-a lui Dumnezeu ca să mă ducă la biserică. Mergeam pe la masluri, nu știam ce sunt alea, dar așa ni s-a spus să facem. La un moment dat am zis să mă duc iar la teologie însă la Arad. Eram chitit că vreau să învăț. Și de aici am vrut să plec. Eram dezamăgit de mediu, dar una peste alta părintele Ghelasie de la Frăsinei, în momentul în care i-am spus că vreau să mă las de facultate mi-a spus că îmi dă canon să nu o fac, și că în ultima zi să vin cu diploma la el. În momentul în care mi-am luat diploma și m-am dus la părinte, am aflat că trecuse la cele veșnice de două zile. El a știut că dacă nu mă constrânge, sigur aș fi abandonat.”

 

,,A fost o pedagogie de-a lui Dumnezeu ca să mă ducă la biserică”

 

În 2007, după finalizarea cursurilor de master, Radu a pus talantul muzicii în slujba credinței. Dar cum? ”Simțeam că lumea habar nu are de credință, că merge în tot felul de clișee, formalisme. Din toate piesele pe care le știam, am zis că pot construi o poveste catehetică. Așa a luat naștere primul concert de Crăciun, unde am avut 200 de oameni. Le cântam colinde românești, piese de la Holograf, Cargo, și între piese le explicam ce este Betleem-ul, ce este o profeție, ce înseamnă tradiția, colinda, etc.”

 

Continuă să slujească oamenilor și lui Dumnezeu atât prin muzică, dar și din postura de preot. În anul 2013, Preasfințitul Gurie, Episcopul Devei și al Hunedoarei, avea nevoie de un om care să se îngrijească de activitățile cu tinerii. Părintele Radu nu s-a ferit de această provocare. Și-a luat chitara în spate, apoi a pornit prin școli și licee, povestind, cântând și împrietenindu-se cu elevii. “Mi-am format o idee și am zis că acești copii trebuie ascultați. Toată lumea vrea să le predea lecții, dar de ascultat nu o face nimeni. Prin urmare tind să-și spună păsurile unii altora fie prin birturi, la festivaluri, simt nevoia să se asculte unii pe alții. După toate acestea ne-am gândit să facem un centru în care să se adune, să se cunoască, să-și creeze un mediu tip familial. Când am inaugurat Ortho Cafe am fost surprinși că tinerii se înghesuiau. Le-am pus la dispoziție jocuri, fotolii, canapele, cărți, ceai, bord games-uri, am avut seri de dans, concerte, etc. Ideea de bază a fost să-și formeze o conștiință creștină, după care urmează manifestarea ei în afară”, conchide părintele Radu Trifon.

 

 

Sergiu chiar nu înțelege ce spune fiul lui. Vorbește codat și râde la niște glumeeeee……hm! Cel puțin absurde! Nu înțelege muzica pe care adolescentul o ascultă însetat. De ce nu îi place jazz-ul? De ce? El, tatăl, rămâne blocat și tare plictisit când fiul îi vorbește despre tipurile de roți ale skate-ului, despre noile rampe și despre…oare despre ce?

Discuțiile sunt scurte. Și pline de iritare. Și peste tot se spune că e bine să vorbești cu fiul tău!

Și Sergiu chiar asta vrea. Dar cum?

 

Cum comunicăm cu adolescenții?

Cum să comunici cu ei dacă nu le știi limba?

Este foarte important să vorbești pe limba preadolescentului și adolescentului tău. Este foarte important să metamorfozezi vârsta ta culturală și emoțională.

Ca să ai sorți de izbândă în găsirea unui numitor comun cu fiul tău este timpul să asculți muzica lui, să o interiorizezi, să citești versurile, să le fredonezi, să vizionezi filmele care îi sunt pe plac, să vezi de ce cărți e interesat, să îi simți umorul, alegerile (oricare ar fi ele) vestimentare și stilul în comunicare. Momentul propice este de la 9-10 ani și până la tinerețe. Dacă tu chiar vrei să îi spui ceva, fă-o pe graiul lui!

Chiar dacă tu crezi că muzica lui (în cel mai bun caz) e superficială, filmele lui anoste, glumele fără cap și coadă, nu te da bătut!

Nu judeca. Nu eticheta.

Deși pare poate greu, obositor, leagă-te de ,,modul în care sună și simte” generația nouă. Hainele, jocurile, gadgeturile, limbajele, gesturile, vibe-ul, abordarea, prioritățile- TOATE- sunt ceea ce definesc omul mic-mare de lângă tine.

Poți influența, la rândul tău, doar dacă intri puțin în papucii celui pe care îl iubești atât și spre care vrei să țeși podul cel trainic și crescător întru bine.

Poate e timpul să schimbi postul. Să adormi puțin epocile poleite cu aur, cultura etalon, filmele de Oscar. Vino pe altă frecvență. Gustă noua energie.

 

 

Ce e cu emoțiile?

Emoțiile noastre reprezintă o veritabilă călăuză în drumul vieții noastre: călăuza aceasta, radarul activ, ne dă de veste când se schimbă drumul și care este direcția potrivită la un moment dat.

Ca adulți, dăm piept cu emoțiile când poate un adolescent indispus nu este de înțeles; ca tineri, ne întâlnim cu emoțiile noastre atunci când seniorii nu ne înțeleg bucuria, entuziasmul din fața unei întâmplări ce se anunță grozavă, aventuroasă, savuroasă.

Cel mai bun lucru ar fi un mod de adaptare, un mod în care se creează pârghii propice între generații.

Cel mai bun este un grai comun.

Sergiu a hotărât să afle mai multe despre jocurile fiului său, despre pasiunile prietenilor lui, despre noile tendințe, despre cântărețul preferat și actorul preferat. A observat că dacă pune întrebări țintite, sau spune degajat: ,,știi ce am aflat despre…”, punțile se deschid, capetele podului coboară și ochii fiului se umplu de luminițe vii. Oare e chiar atât de simplu?

Hai să încercăm.

 

 

Episodul 2- Public speaking. Frica numărul unu în lume

30 iulie 2021 |
Fiecare dintre noi a fost nevoit la un moment dat să iasă în față și să vorbească. Fie că a fost vorba de o poezie spusă la o serbare școlară, o expunere la facultate sau la job, cu toții am simțit acei ochi ațintiți spre noi, palmele care transpiră,...

Manifestări actuale ale Iconoclasmului

28 iulie 2021 |
Iconoclasmul sau iconomahia, adică lupta împotriva sfintelor icoane reprezintă cea din urmă dispută apărută în sânul Bisericii ca o consecință a ereziei monofizite. Acest curent s-a manifestat timp de un secol, între veacurile al VIII-lea și al IX-lea,...

Părinții: călăuze pe drumuri neumblate

27 iulie 2021 |
Traian stă tolănit pe canapea, cu tableta în mână. Curățenia din cameră, pe care și-a asumat-o, nici măcar nu a fost începută. Se amuză copios ,,pe grup”. Tocmai se povestesc întâmplări din excursia pe care a ratat-o. -Traian, cum ești?...

Părintele, copilul și școala. Cum ar trebui să colaboreze aceștia în procesul de învățare și ce provocări pot apărea pe parcurs. Dialog cu Ileana Zărnescu, psihoterapeut specialist în domeniul psihoterapie cognitiv comportamentală

23 iulie 2021 |
Ce rol are greșeala în procesul de învățare? Care ar trebuie să fie rolul părinților în educația celor mici și cum să coopereze cu școala? Ce este bullying-ul și cum luptăm cu el? Iată doar câteva din subiectele pe care le-am discutat împreună cu...

Sfântului Voievod Ştefan cel Mare

22 iulie 2021 |
Pomenirea Sfântului Voievod Ştefan cel Mare în raionul Ştefan Voda din Republica Moldova, care îl are ca ocrotitor spiritual, pe cel care a scris o pagină de istorie importantă pentru ortodoxia noastră, pentru romanismul nostru, dar şi pentru păstrarea şi...

Cum dorm mamele?

20 iulie 2021 |
Paula este mereu neodihnită și pare că gândurile îi dau coate la ore mici din noapte. Se frânge cu multe cugetări povară, încearcă să le pună pe toate în ordine. Dimineața promite că nu va mai lăsa gândurile să alerge de colo-colo. Seara uită ce a...

Interviu cu Părintele Efrem Docan de la Mănăstirea Țiganca

15 iulie 2021 |
Matricea Românească a luat drumul Basarabiei și a avut plăcerea de a-l cunoaște pe Părintele Efrem Docan de la Mănăstirea Țiganca, din localitatea Țiganca. Acesta ne-a relatat povestea cimitirului din proximitatea mănăstirii: ,,În vara anului 1941, în...

Despre cultul ortodox

14 iulie 2021 |
Cuvântul, parte și fundament al cultului, este împărțit în vorbire, care exprimă ideea în sine, și cântare, expresie a ideii pătrunse de trăire. Potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur, cuvântul este o sabie ascuţită, pe care omul o poartă potrivit...

Târg de Sfântul Ilie

14 iulie 2021 |
16 – 18 iulie 2021, între orele 10.00 și 18.00 Muzeul Național al Țăranului Român   Muzeul Național al Țăranului Român vă așteaptă la Târgul de Sfântul Ilie, de vineri, 16, până duminică, 18 ale lunii lui Cuptor, de la orele 10 de dimineață,...

Învață-le graiul!

13 iulie 2021 |
Sergiu chiar nu înțelege ce spune fiul lui. Vorbește codat și râde la niște glumeeeee......hm! Cel puțin absurde! Nu înțelege muzica pe care adolescentul o ascultă însetat. De ce nu îi place jazz-ul? De ce? El, tatăl, rămâne blocat și tare plictisit...