Iunie, 1882, început de vară pe tărâm ialomițean. În casa boierului Bentoiu din comuna Făcăeni, se naște Aurelian. Liceul îl face la Gheorghe Lazăr” în București, apoi urmează în paralel cursurile Facultății de Drept și pe cele ale Facultății de Filosofie. Devenit avocat cu acte în regulă, Aurelian se întoarce în Ialomița și își deschide primul cabinet privat de avocatură. Îi merge bine, atât de bine, încât decide să intre în politică și ajunge ministru al justiției. Golgota avea să înceapă în 1948. Comuniștii îl arestează și îl condamnă la opt ani de muncă silnică. Trece pe la Pitești, Sighet, Văcărești, Galați, Uranus, suferă de frig și îndură bătăi. Este eliberat pentru un timp, dar în 1956, bolșevicii îl aruncă, iar în temniță. Moare în celula de la Văcărești, pe 27 iunie 1962.

 

De pe băncile facultății direct în tranșee

Debutul verii lui 1882 aduce în familia boierului Bentoiu, mare bucurie. Apare Aurelian, un copil mult dorit, care, promitea. Are pare de o educație aleasă, demnă de marii aristocrați. Face școala primară în localitate, pe urmă vine la București, unde urmează cursurile Liceului “Gheorghe Lazăr“. Își ia bacalaureatul fără mari probleme, apoi se înscrie la două facultăți, cea de drept și cea de filosofie. Odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, tânărul întrerupe studiile și pleacă în armată, pe frontul de la Turtucaia. Doarme în noroi, suferă de frig, de foame, dar asta nu-l împiedică să lupte vitejește. Bombele zburau din toate părțile, iar soldații stăteau pitiți în tranșee. Un pas greșit, boom! Obuzul explodează, iar Aurelian este rănit mortal. Zace vreme bună. Noroc cu Ioan Bănulescu, vărul său, care a făcut tot posibilul pentru al salva.

 

Aurelian Bentoiu (dreapta) în timpul războiului

Aurelian Bentoiu (dreapta) în timpul războiului

După terminarea conflagrației mondiale, studentul Bentoiu revine pe băncile facultății. Își finalizează cu brio studiile, apoi începe stagiul de avocat. Se descurcă exemplar, așa că este înscris în Baroul Ilfov. Cu toate oportunitățile pe care i le oferea Capitala, ialomițeanul decide să revină în ținuturile natale. Acolo deschide primul cabinet privat de avocatură. Atinge apogeul în perioada interbelică, clienții curg șiroaie, iar procesele sunt câștigate pe bandă rulantă.

 

Destinul frânt al unui avocat și politician de clasă

Numele lui Aurelian Bentoiu devenise sinonim cu succesul. A simțit că poate mai mult, așa că se dă cu liberalii și intră în politică. Între 1933-1937 ajunge deputat în Parlamentul României. Este într-o continuă ascensiune politică, prin urmare, în timpul guvernării Tătărăscu, ialomițeanul ajunge ministru al justiției. Printre actele de la minister, Aurelian își face timp și pentru scris. Iubitor al literaturii, publică versuri în revista Ramuri din Craiova și traduce în limba română scriitori ca Pușkin sau Maxim Gorki.

 

În timpul detenției la Jilava

În timpul detenției la Jilava

Pătimirile avocatului Bentoiu încep în 1948, odată cu venirea comuniștilor la putere. Din pricina simpatiilor politice, bolșevicii îl arestează și-l închid la Jilava. Vreme de opt ani, este purtat prin temnițele comuniste de la Pitești, Sighet, Văcărești, Uranus, Galați, Craiova și Malmasion. Îndură foamete, frig, bătăi și un regim crunt de izolare. În ciuda acestor tratamente, Aurelian rezistă vitejește, iar autoritățile decid să-l elibereze în 1956, însă pentru scurt timp. Este judecat și condamnat la 25 de ani de detenție în cadrul penitenciarului Jilava. Dragostea pentru filologie trecea dincolo de gratii. Astfel, în colaborare cu fiica sa, Marta, reușește să publice un volum de versuri intitulat Poezii din închisoare.

 

Conacul din Făcăeni unde a locuit Aurelian Bentoiu, azi în stare avansată de degradare

Conacul din Făcăeni unde a locuit Aurelian Bentoiu, azi în stare avansată de degradare

 

Coleg de celulă cu Nicolae Steinhardt

La Jilava, împarte celula cu mari personalități ale vremii. De la politicieni, cadre militare, intelectuali, clerici, toți sufereau pentru faptul că își iubeau țara. Se chinuiește teribil, este operat și suferă de cancer de prostată. În plin calvar, se împrietenește cu Nicolae Steinhardt, care se va dovedi un real sprijin, atât trupesc cât și sufletesc. Iată cum descrie monahul de la Rohia în paginile Jurnalului Fericii clipele petrecute în compania lui Aurelian Bentoiu.

”În patul din dreapta, tras de lângă perete spre centrul camerei, stă fostul advocat Aurelian Bentoiu, atât de slab și de ofilit (și surprinzător de înalt) încât nu-l recunosc. A fost operat de prostată, urinează artificial, are dureri mari și nu poate face decât foarte puține mișcări; se duce totuși la tinetă, se spală și din când în când face câțiva pași prin celulă. Aflu de la ceilalți că are cancer la prostată și că e pierdut (…) Bietul Bentoiu suferă enorm. E lăsat vreme de zece ori douăsprezece ori și mai bine fără a i se schimba pansamentul. Gardienii nu vor să-l ducă la cabinetul medical, iar doctorițele nu dau cu săptămânile pe la camerele de infirmerie. Uneori ni se aduce câte un sul de tifon, și căpitanul Gyorffy și cu mine – el îndemânatec ca o femeie și ca un felcer, eu numai binevoitor- izbutim, după mai multe încercări și pozne, să ușurăm nițel starea bolnavului. Bentoiu îmi dovedește recunoștință și afecțiune. Stau lângă el, îl ajut la spălat, îi recit versuri de Radu Gyr și Nichifor Crainic. Nu e credincios. Totuși, după câtva timp, mă roagă să rostesc rugăciuni în prezența lui și le ascultă cu mare atenție.“

Nu mai poate îndura, iar pe 27 iunie 1962, trupul fragil cedează în fața morții. În acea zi, celula de la Jilava mai dăduse un martir.

 

 

Surse: Nicolae Steinhardt, “Jurnalul Fericirii

 

Martie 2003, orașul Sfântul Gheorghe, zi de muncă. Ciprian era pe acoperișul unei hale. Un pas greșit, iar viața nu a mai fost ca înainte. Au urmat clipe de luptă, recuperare fizică, psihică, ani în care a tras de el pentru a reveni la normal. În ciuda efortului, destinul l-a invitat să ia loc într-un scaun rulant. Prin 2007, era la Fundația Motivation unde coordona o tabără de tenis. Terenul era liber, Ciprian se așează într-un scaun rulant, schimbă câteva mingi și se îndrăgostește pe loc. Cu timpul devine campion național la tenis de câmp. În 2017 ocupă locul 119 din 700 de sportivi din toată lumea, iar în prezent este vicepreședinte și ambasador al Comitetului Paralimpic Român.

 

Articolul pe scurt:
  • Destinul ridică mingea la fileu: ”Eram cu tata și lucram pe acoperișul unei hale. Mergeam pe niște scânduri, iar la un moment dat am călcat pe lângă și am căzut de la șapte metri”
  • Primul antrenor de tenis din țară în scaun rulant: “Mi-a plăcut să fiu util, așa m-am apucat de antrenorat (…) Cumva, menirea mea este să fiu un exemplu și să-i ajut pe cei cu handicap să se autodepășească“
  • Misiunea în cadrul Comitetului Paralimpic Român: “Rolul meu principal este de a recruta persoane cu handicap și de a mări efectivul echipelor pe care le avem. Pe lângă acest lucru, mă ocup și de alte chestiuni care țin de administrație “

 

1

 

Când viața te provoacă la o partidă

Sportul a fost o prezență constantă în viața lui Ciprian. A practicat handbal vreo trei ani, judo vreo șase, era instructor și lucra cu copii. La 20 de ani termină serviciul militar, continuă să facă sport și decide să lucreze în construcții alături de tatăl său. “Cochetam cu ideea de a fi cât mai independent. Doream să-mi iau o motocicletă, să locuiesc singur, iar aceste dorințe nu se puteau împlini fără bani“, povestește Ciprian Anton pentru Matricea Românească.

 

Mergeam pe niște scânduri, iar la un moment dat am călcat pe lângă și am căzut de la șapte metri

 

A lucrat în multe locuri, dar în iarna lui 2002, lucrurile au început să scârțâie. “Abia prin martie 2003 am reușit să găsim ceva. Eram cu tata și lucram pe acoperișul unei hale. Mergeam pe niște scânduri, iar la un moment dat am călcat pe lângă și am căzut de la șapte metri. A venit Salvarea, m-au dus repede la Spitalul din Sfântu Gheorghe, apoi m-au trimis la Brașov, iar în cele din urmă am ajuns la Spitalul Bagdasar din București“, își amintește Ciprian.

 

2

 

Tenisul, dragoste la primul schimb de mingi

A urmat o perioadă extrem de complicată. Recuperare fizică, psihică, ușor au început să-și facă loc anumite complexe, iar doi ani de zile, nu a ieșit din casă. “Mi-am propus să muncesc în fiecare zi acasă, pe saltea. În urma efortului depus mi-am recuperat în totalitate brațul drept. În decembrie 2006, cineva de la Fundația Motivation București, mi-a dat un telefon și m-a invitat la un stagiu de recuperare. Pentru că aveam ceva cunoștințe în ceea ce privește organismul, am început să conduc programul de dimineață și eram alături de cei care făceau recuperare“, spune Ciprian Anton.

 

Când au plecat de pe teren, m-am așezat într-un scaun de tenis, am schimbat câteva mingi și mi-a plăcut

 

Cei de la fundație l-au îndrăgit pe Ciprian și i-au propus să devină instructor. Misiunea nu era deloc ușoară. Trebuia să locuiască într-o casă de tip familial cu alte opt persoane în scaun rulant și să le ajute să-și recapete independența. “În anul 2007, eram într-o tabără organizată de cei de la Motivation, unde instruiam alte cincisprezece persoane. La un moment dat când au plecat de pe teren, m-am așezat într-un scaun de tenis, am schimbat câteva mingi și mi-a plăcut“, a spus Ciprian Anton.

 

3

 

Participă la competiții și devine primul antrenor în scaun rulant

Nici nu trece bine un an, că Ciprian participă la primele competiții peste hotare. Pe plan intern devine multiplu campion, apoi triumfă la Praga. În 2017 ocupă locul 119 din 700 de sportivi din întreaga lume. Am fost curios să aflu mentalitatea cu care abordează concursurile și cum a ajuns primul antrenor de tenis din țară în scaun rulant. “Eram atât de motivat încât doream să arăt oamenilor că merit susținerea lor. Asta punea o presiune enormă pe umerii mei și nu mai jucam relaxat. Mi-a plăcut să fiu util, așa m-am apucat de antrenorat. Am reușit să inițiez câțiva copii și mă bucur că unul dintre ei joacă tenis la un nivel foarte bun. Cumva, menirea mea este să fiu un exemplu și să-i ajut pe cei cu handicap să se autodepășească“, a zis Ciprian.

 

Menirea mea este să fiu un exemplu și să-i ajut pe cei cu handicap să se autodepășească

 

Dar, Ciprian Anton nu este numai un sportiv de mare finețe, ci și scriitor. Împreună cu psihoterapeutul Mariana State, a scris Ghidul persoanelor cu traumatism vertebro-medular. “Făceam recuperare la Techirghiol, iar între timp acumulasem ceva informații din punct de vedere medical. Doamna State m-a îndemnat să le pun pe hârtie. Am lucrat vreo doi ani și am pus totul cap la cap. Rezultatul a fost acest ghid, care se vrea a fi o carte pe înțelesul tuturor. Inițial primele 500 de exemplare le-am oferit gratuit mai multor spitale și fundații“, menționează Ciprian.

 

4

 

România în drum spre jocurile Paralimpice de la Tokyo

Acum este vicepreședinte și ambasador al Comitetului Paralimpic Român. L-am întrebat pe Ciprian care este rolul său în cadrul acestei structuri. “Rolul meu principal este de a recruta persoane cu handicap și de a mări efectivul echipelor pe care le avem. Pe lângă acest lucru, mă ocup și de alte chestiuni care țin de administrație. Din pricina pandemiei, Jocurile Paralimpice au fost amânate pentru 23 iulie 2021, însă pregătirea continuă. Vom concura la judo, unde îl avem pe Alex Bologa, număr unu mondial, apoi avem sportivi la tenis de masă, ciclism și înot“, precizează Ciprian.

 

Rolul meu principal este de a recruta persoane cu handicap și de a mări efectivul echipelor

 

Ciprian nu va renunța la competiții. Speră ca în viitorul apropiat să ne reprezinte în Ungaria și Praga. Cu toții știm că tenisul e un sport scump, cu atât mai mult cu cât ești nevoit să-ți procuri echipamente adaptate. La acest capitol, sportivii de talia lui Ciprian au nevoie de sprijinul nostru. Pasionați de tenis, am pomenit pe final de discuție tripleta Nadal, Djokovici, Federer, pe care am analizat-o puțin.“Nadal mă impresionează cu energia de care dă dovadă, cu rotația pe care o imprimă mingii. Djokovici, mă uimește cu modul lui de gândire, are o putere fantastică de a reveni în meci, iar Federer, pe departe cel mai elegant și calculat sportiv dinte toți.“

 

 

Copil de strungar, Lazăr a cunoscut de mic ce înseamnă munca. Înzestrat cu minte iscusită, puștiul îndrăgește de mic cartea, dar lipsa banilor îi pune mari probleme. Face Liceul Sfântul Sava” din București, unde trăiește de pe o zi pe alta din meditații. Absolvă, însă rămâne pe tușă un an pentru că nu are bani pentru facultate. Cu toate acestea, nu se descurajează. Muncește pe brânci, pune bani deoparte, iar peste un an plecă la Berlin, unde studiază chimia. De numele său se leagă 212 brevete de invenții, dar apogeul activității sale a fost descoperirea ”procedeului Edeleanu”.

 

Dormea într-un subsol și trăia de pe o zi pe alta

Viața a fost ca un mountain rousse pentru micul Lazăr. Vine pe lume la București, în data de 1 septembrie 1862, într-o familie numeroasă. Tatăl, Șaie Edeleanu, simplu strungar. Traiul în Capitală nu-i ieftin deloc, așa că familia decid să se mute la Focșani. Puștiul crește frumos, minte-i brici și asimilează ca un burete toate cunoștințele științifice. Ar fi păcat să se risipească, astfel, părinții depun mari eforturi, iar la 12 ani îl retrimit la Capitală pentru a-și continua studiile. Liceul îl face la “Sfântul Sava”, însă condițiile în care se scaldă nu sunt deloc bune. Își câștigă pâinea din meditații și doarme într-un subsol insalubru. În ciuda acestor greutăți, absolvă, dar rămâne pe tușă un an pentru că nu are bani pentru facultate. Cu toate acestea, tânărul nu este descurajat. Se organizează, face calcule, muncește din greu și agonisește suma necesară.

 

1

 

Decide să studieze chimia la Universitatea Humboldt din Berlin. Acolo, Lazăr parcurge toate etapele necesare obținând în 1887, titlul de doctor cu teza  “Asupra unor derivaţi ai acizilor fenilmetacrilici şi fenilizobutirici.” În cadrul cercetării întreprinse a sintetizat substanţa cu efect stimulator-excitant fenilizopropilamina devenită ulterior cunoscută drept amfetamină. Următorii ani îl găsesc la Londra unde este șef de lucrări la Royal Artilery College. În paralel face cercetări alături de Ch.F. Cross și E.J. Bevan în vederea obținerii unui tip de mătase artificială neinflamabilă.

 

Cu pași mărunți către culmile științei

Londra îi putea oferi o perspectivă mult mai bogată în cercetare, dar Lazăr Edeleanu hotărăște să se întoarcă în țară. Câștigă pe loc aprecierea chimistului Constantin I. Istrati, care îl face asistent, apoi șef de lucrări la catedra de chimie organică a Facultății de Științe din București. Nu abandonează cercetarea. Începe să studieze amănunțit industria petrolieră și să activeze în acest domeniu. În 1897 este numit director al Laboratorului de Chimie din Serviciul Minelor, iar în 1906, șeful Laboratorului de Chimie al Institutului Geologic. Între timp îi încape pe mână și rafinăria Vega, aflată în proprietatea companiei germane Diskont. Activitatea de cercetare merge cum nu se poate mai bine. Alături de Ion Tănăsescu, realizează o monografie a petrolului românesc intitulată “Studiul petrolului român – proprietăţi fizice şi tehnice.”

 

”Procedeul Edeleanu recunoscut la nivel mondial

Apogeul avea să fie atins în 1908, odată cu inventarea procedeului Edeleanu. Acesta consta în rafinarea produselor petrolifere cu dioxid de sulf lichid ca dizolvant selectiv, care asigura extragerea selectivă a hidrocarburilor aromatice. Pentru început a fost testat în România, la rafinăria Vega, apoi în Franța la Rouen. Procedeul s-a dovedit un real succes și a atras atenția întregii lumi. Iată ce spunea chimistul Costin D. Nenițescu despre noua descoperire: “Procedeul Edeleanu, a devenit și este astăzi încă, sub forma multiplelor sale variante, procedeul de bază al fabricării uleiurilor de calitate superioară.

 

2

 

În 1910 pleacă în Germania, unde se dedică industrializării procesului de rafinare a petrolului cu bioxid de sulf lichid. Nemții rămân cu gura căscată și îl pun director la Allgemeine Gesellschaft für Chemiche Industrie, care, în onoarea lui își schimbă numele în Edeleanu Gesellschaft.

Muncește fără să cunoască tihna. În dreptul numelui său ajung să figureze nu mai puțin de 212 brevete de invenții, recunoscute în România, SUA, Germania, Franța, Austria, Olanda, etc. Pentru întreaga activitate este distins cu ordinal Regele Leopold al Belgiei, în grad de ofițer.  A fost membru al Societății de Științe Naturale din Moscova și membru onorific la Institute of Petroleum Technologists din Londra.

Renumitul chimist părăsește această viață în data de 7 aprilie 1941, la București. În anul 1960, erau 80 de instalații în întrega lume realizate prin metoda sa. Acest fapt dovedește că moștenirea Edeleanu a schimbat din temelii industria petrolieră din zilele noastre.

 

 

Anul 1909, într-o mică așezare din Teleorman, mintea Irinei zboară la tot felul de lucruri. Crește și vine în București, unde absolvă Facultate de Drept. Se remarcă rapid, iar peste puțin timp intră în Baroul de Ilfov. La 2 august 1933, este silită să se deplaseze, urgent, în interes de serviciu la Constanța. Se îmbarcă la bordul avionului pilotat de Petre Ivanovici, iar la aterizare se lasă de avocatură și decide să devină pilot de cursă lungă. Un an mai târziu, Irina devine prima femeie din România care a survolat Munții Carpați.

 

Un zbor către Constanța îi schimbă destinul

Irina aterizează în această lume la 1909, într-un sătuc din Teleorman. Când crește decide să-și schimbe numele în Burnaia, după râul care traversa locurile natale. Crește și vine la București, unde absolvă Facultatea de Drept. Dă dovadă de profesionalism, iar acest lucru o propulsează către Baroul Ilfov. Pledează pentru o bună bucată de vreme și nu o face rău deloc. La 2 august 1933 este nevoită să plece, urgent, la Constanța în interes de serviciu. Timpul e scurt, așa că pune pentru prima dată piciorul în avion. La cârmă, Petre Ivanovici. Călătoria decurge fără turbulențe, iar la aterizare Irina are o revelație. Aruncă servieta diplomat și decide să devină pilot.

 

Design fără titlu (6)

 

Peste o lună, Irina îl caută pe Ivanovici la școala de pilotaj civil și cere să-i împărtășească tainele aviației. Lecțiile debutează pe 5 septembrie. Prinde repede, iar la 27 octombrie 1933, primește brevetul de pilot gradul I. Tot în același an își cumpără avion, un I.A.R. 22, pe care îl boteză YR-INA. Nu era cine știe ce, dar pentru început era tot ce trebuia. Avionul fusese achiziționat cu ajutorul unei subvenții din partea statului, în valoare de 50% din prețul total. Ajutorul bănesc era destinat exclusiv persoanelor particulare care aveau brevet de pilot. Prinde avânt tot mai mare, iar în 1934, inaugurează aeronava și survolează Munții Carpați.

 

Turbulențe în drumul spre Africa de Sud

Între 1933 și 1955, numeroși aviatori români făceau incursiuni aviatice în Africa. Ideea îi surâde Irinei, așa că stabilește traseul București-Cape Town (Africa de Sud). Dorea să-l aibă copilot pe Ivanovici, dar acesta se opune. Max Manolescu și Petre Ivanovici, testează avionul YR-INA. Concluziile nu sunt deloc îmbucurătoare. Amândoi spun că aeronava este slab motorizată și greoaie, nu are nicio șansă.

 

Petre Ivanovici și Irina Burnaia înainte de zborul către Africa de Sud

Petre Ivanovici și Irina Burnaia înainte de zborul către Africa de Sud

 

Refuză să creadă și continuă să-l preseze pe Ivanovici, care, în cele din urmă cedează. La 3 ianuarie 1935, are loc decolarea de pe aeroportul Băneasa. Lucrurile par să meargă în direcția bună, avionul se comportă bine, deci s-au lamentat degeaba. După prima zi, hop, contrariul. Manometrul de pe bord indică scăderea presiunii uleiului. Aterizează forțat la Eskișehir. Au loc reparații, iar pe 27 ianuarie reiau zborul. Ajung până în Damasc, unde o scurgere de ulei îi obligă să aterizeze. Acolo, fac o revizie completă a motorului. Treaba nu arată deloc bine. Radiatorul de ulei este fisurat, trebuie reparat urgent. Sorții le sunt potrivnici, iar pe lângă defecțiunea tehnică, Petre cade la pat și zace câteva zile.

 

Avionul YR-INA era roșu, cu bot albastru și avea desenat un soare

Avionul YR-INA era roșu, cu bot albastru și avea desenat un soare

 

Reiau raidul pe 9 februarie cu forțe proaspete. La Gaza, constată că reparația fusese făcută de mântuială, pierd, iar ulei. Alte reparații, alți bani, iar la 12 februarie sunt la Cairo. Aici, fac o revizie generală. Erau la jumătatea drumului, aparatul de zbor dădea semne că nu mai vrea să se avânte în văzduh. Entebbe a fost ultima destinație, YR-INA, nu mai poate. Fac cale întoarsă.

 

Prima femeie acrobat se ia la întrecere cu viața  

Peste un an, Petre Ivanovici moare într-un accident aviatic. În amintirea omului care o contaminase cu microbul aviației, Irina scrie cartea Aripile mele. Raidul eșuat nu îi taie aripile. În 1937, își ia brevetul de pilot acrobat și devine prima femeie din România care a obținut acest certificat. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial nu stă cu mâinile în sân. Comandă o escadrilă, avioane poștale și ajută la instructajul noilor piloți.

 

Design fără titlu (3)

 

În 1946, se căsătorește cu comandorul Traian Udriski, instructorul aviatic al regelui Mihai. Un an mai târziu, vine pe lume unicul lor copil, Radu-Șerban. Când regele abdică, familia proaspăt întemeiată, ia calea străinătății. Pentru început stau doi ani la Teheran, apoi se mută la Beirut. Aici, Irina și Traian lucrează ca pilot de linie secund, în cadrul unei societăți particulare. În 1958, se stabilesc definitiv în Geneva. Radu se stinge la 36 de ani datorită unei hemoragii cerebrale. Irina e sfâșiată, renunță definitiv la zbor. În 1997, se înalță la cer, cu destinația paradis.

 

 

 

A fost anul în care percepția despre mine s-a schimbat probabil cel mai mult și am reușit să dobândesc o înțelegere a sinelui pe care nu mi-o imaginam posibilă. Experiențele intelectuale și emoționale intense și dese, oamenii diverși și interesanți în care m-am oglindit, timpul ales de autoanaliză, toate aceste lucruri mi-au șlefuit abilitatea de a-mi prezice mișcarea, gândirea și simțirea. Esențe ale mele care erau adormite sau înnodate una de alta sunt acum distincte și bine înțelese de sinele meu.

 

Locul și timpul pentru “pandemia care răstoarnă lumea”

Mi-am dat seama că probabil am prins momentul și locul în care să pot învăța cel mai mult din pandemia care răstoarnă lumea și ne arată toate problemele pe care de prea mult timp le ascundeam- noi, oamenii lumii- sub covor. M-am aflat într-un loc pentru care cei responsabili au luptat să rămână sigur. M-am implicat în susținerea unui climat clar și sănătos. Campusul nostru, care încă găzduia peste 700 de studenți, a rămas o enclavă a grijii și a unei relaționări pline de siguranță.  Ne-am bazat cu toții pe respectul reciproc: sănătatea mea depinde de sănătatea ta și sănătatea tuturor depinde de sănătatea noastră. Trăiam zilnic cu mici discomforturi și momente iritante. Și trăiam zilnic cu spiritul de comunitate și de solidaritate viu.

 

Design fără titlu (1)

 

Doar atunci când realizezi că nu poți să-ți îmbrățișezi prietenii sau nu poți să discuți cu colegii tăi de curs afară, pe iarbă sau la o masă, în foișor și când știi că cei dragi de acasă vor putea fi văzuți mult timp de acum încolo doar pe ecranul telefonului, realizezi cât înseamnă ceilalți pentru tine și tu pentru ei. Prietenii mei au trait provocări mari: trei colegi dintr-o țară a Caucazilor au fost trimiși înapoi de la aeroport – țara lor nu-i mai dorea acum; “…poate peste trei luni”, mi-au spus cu vocea pierdută. O altă prietenă s-a întors înapoi în Germania din America Latină pentru că țara ei devenise prea periculoasă pentru a trăi în ea, chiar și în izolare. Printr-un mod nemaiîntâlnit, simțeam empatie unii pentru ceilalți fără multe explicații sau povestiri. Iar limitata interacțiune directă permisă între noi a fost mereu folosită pentru susținere și ajutor reciproc, chiar și atunci când ne cunoșteam puțin. Cu toții știam că trebuie să contribuim la binele și siguranța celorlalți, atât cât ne duceau puterile.

 

Întoarcerea la punctul de plecare, orașul meu, îmi descoperă noile perspective deschise în mine după zece luni departe de viața mea de cuib.

 

Caut unghiurile ancorate în realitatea obiectivă

Orice informație, problemă sau opinie pe care o întâlnesc astăzi este analizată dintr-o perspectivă globală și de cele mai multe ori îmi pun la îndoială primele puncte de vedere, căutând un unghi cât mai ancorat în realitatea obiectivă. Sunt conștient că tot ceea ce știu nu este tot ceea ce văd și tot ceea ce văd nu este ceea ce există. Deși durează acum mai mult până să-mi fac o părere fermă, sunt împăcat cu faptul că măcar o mică parte din realitatea mea este dincolo de o perspectivă subiectivă.

 

Așa e de când lumea?

Nimeni nu este bun, rău, harnic sau leneș pentru că așa îi stă în fire unei rase sau nații. Zicalele precum „așa e de când lumea!” sunt tot mai greu de justificat.

 

Harta geografică și harta interioară

Există mari diferențe între harta geografică și harta din mine; în harta mea interioară, România este acum învecinată cu Grecia, Albania, Germania, Africa de Sud, Columbia și Nepal. Tineri din toate aceste locuri îmi împărtășesc idealurile. Mi-au înțeles problemele și mi-au venit în ajutor în cele mai grele momente. Formăm un grup aparte în care membrii nu-și pierd niciodată individualitatea, iar caracterul fiecăruia strălucește. Deși prejudecățile ar putea deveni cele mai mari obstacole în calea prieteniei, puterea acesteia din urmă poate vindeca chiar și cea mai gravă formă de ignoranță.

 

Nici marile victorii nici cele mai grave accidente nu au loc doar în timpul marilor competiții

Așa cum am învățat în timpul carierei mele sportive, nici marile victorii nici cele mai grave accidente nu au loc doar în timpul marilor competiții. O lovitură puternică ne poate dărâma în cea mai liniștită zi. O lecția sau un gest care ne-ar schimba perspectiva poate să se petreacă într-un ungher. În haosul lumii, învățăm să trăim împăcați cu incertitudinea, cu gândul că viața noastră sau a celor apropiați nouă se poate schimba când nimeni nu se așteptă.

 

Puterea exemplului

Puterea exemplului este probabil tehnica cea mai eficientă când vrem să provocăm schimbare în jurul nostru. Niciun film, nicio carte, reclamă, sau povestire nu se va putea compara cu puterea de influențare și de determinare a unui profesor care lucrează și își pune munca sa pe primul loc atunci când predă. Un termen banal al statisticii poate fi văzut ca un posibil element definitor al vieții mele atunci când profesorul vrea și este pregătit să-mi transmită asta. Cinci minute de prezentare strălucitoare pot avea în spate șase ore de muncă. Acum știu asta din proprie experiență.

Am terminat acest prim an de facultate; probabil cea mai frumoasă, intensă și creatoare perioadă pe care am trăit-o. Pe lângă Teorie economică, Relații internaționale, Metode de cercetare sociologică și Istorie modernă, am învățat să exist fericit și responsabil în lumea largă ce este azi curtea din spatele casei generației mele.

Sunt mereu cu gândul la “iarba verde de acasă”. Știu că de aici, de acasă îmi voi contura locul în lume și voi crea viitor. Rădăcinile îmi sunt puternice, iar crengile îmi cresc cât mai înalte.

Mulțumesc Matricei Românești pentru că mi-a oferit un spațiu ales în care să-mi analizez evoluția la rece și să o împărtășesc tuturor. Acest loc a fost ca o punte deschisă către casa mea, pe care am pășit de fiecare dată când am simțit o creștere. Și sper că v-a bucurat.

 

 

 

Curaj, pasiune, dăruire, o frântură din bagajul său sufletesc. Este medic rezident pe partea de medicină generală și voluntar în zone ca Ruanda, Irak sau Nepal. Experiența irakiană a fost o adevărată lecție de viață. A înfruntat arșița deșertului, a operat când ecoul bombelor capcană răsuna de zor, iar mirosul de pucioasă îți paraliza nările.  Am stat de vorbă cu medicul Andrei Abrudan despre începuturi, cultura voluntariatului și cum a fost perioada petrecută în taberele de ajutor din Irak.

 

Articolul pe scurt:
  • În compania tatălui, te molipsești de medicină: “Vedeam cum opera tot felul de animale. De atunci am început să îndrăgesc partea de chirurgie. Inițial mă gândeam la stomatologie, dar după m-am orientat către medicină generală“
  • Primele emoții pe tărâm irakian: “Avea tot felul de pistoale, mitraliere, iar la un moment dat văd că ne îndepărtăm de oraș. Ajunsesem pe un fel de centură (…) Atunci mi-am zis: Doamne nu se vede nimic, numai pustiu. Gata, o să mă împuște și o să-mi ia banii“
  • Când copilul unui membru ISIS strigă după ajutor: “Copilul fusese rănit de o bombă capcană (…) L-am trimis la spitale mari pentru că nu puteam gestiona situația. De acolo ni l-au trimis înapoi, au spus că nu au ce să-i facă, mai bine să-i taie piciorul. Am zis că nu las să se întâmple asta”

 

1

 

Își dorea să fie pilot, dar a devenit medic

Clujean din fire, Andrei a cunoscut de mic ce înseamnă medicina. Frații Abrudan mergeau aproape zilnic pe teren alături de capul familiei care practica medicina veterinară. ”Pentru că nu avea cu cine să ne lase acasă, tata ne lua cu el peste tot. Vedeam cum opera tot felul de animale. De atunci am început să îndrăgesc partea de chirurgie. Inițial mă gândeam la stomatologie, dar după m-am orientat către medicină generală“ povestește medicul Andrei Abrudan pentru Matricea Românescă.

 

Inițial mă gândeam la stomatologie, dar după m-am orientat către medicină generală

 

În studenție mergea frecvent în SUA pentru a face practică. Procedurile pe care le-a învățat acolo și lumea pe care a întâlnit-o, l-au ajutat să devină profesionistul de azi. Absolvă cu brio, iar acum vrea să se specializeze pe partea de chirurgie oncologică. Când l-am sunat pe Andrei am avut surpriza să aflu că este în Franța pentru un stagiu de un an și jumătate.

 

2

 

Ce alegi când viața te provoacă?

Voluntariatul are un rol important în formarea sa. A trecut prin zone cu risc ridicat, a îndurat temperaturi arzătoare și a îngrijit femei, copii și soldați. Cu un accent domol, ardelenesc, Andrei îmi povestește cum a ajuns în Irak și cum a fost primit.“O colegă de-a mea, medic stomatolog, mersese ca voluntar în taberele de refugiați din Lesbos, Grecia. Într-o zi mi-a dat niște contacte, iar eu am scris medicului respectiv. Acesta mi-a spus că trebuie să intru pe un site unde sunt anumite informații. Mă uit pe site și văd că erau disponibile locuri în Irak și Grecia“, spune Andrei Abrudan.

 

M-am uitat pe hartă să văd unde vine Mosul. Ok, cât de greu poate fi? Ai mei nu știau nimic, inițial le-am zis că vreau să plec în Israel

 

Nu îndrăznesc să rup firul poveștii, așa că ascult mai departe. “Pentru cea de-a doua era o listă foarte mare. Eu aveam programat concediul și se suprapunea cu perioada de voluntariat din Grecia. Am zis să mă duc în Irak. M-am uitat pe hartă să văd unde vine Mosul. Ok, cât de greu poate fi? Ai mei nu știau nimic, inițial le-am zis că vreau să plec în Israel. Nu doream să-i îngrijorez, dar în cele din urmă le-am spus unde mă duc“, spune Andrei.

 

3

 

Primele emoții pe pământ irakian

Cu un rucsac în spate, tânărul se îndrepta către un loc cunoscut doar din poze. “Când am coborât, mi-am pus mâinile în cap. Diferența era enormă! Doamne ce a fost în mintea mea când am ales țara asta? Nimic din ce văzusem pe hartă nu corespundea cu realitatea. Am început să întreb, dar nimeni nu vorbea engleză ca să te poți înțelege. Am întrebat un soldat. Unul dintre ei îmi spune să stau liniștit că mă duce el cu mașina“, deapănă entuziast Andrei.

 

Doamne nu se vede nimic, numai pustiu. Gata, o să mă împuște

 

Inspiră adânc, parcă ar retrăi momentele de odinioară. “Ne urcăm în mașină. Avea tot felul de pistoale, mitraliere, iar la un moment dat văd că ne îndepărtăm de oraș. Ajunsesem pe un fel de centură. Aproape că nu mai zăream orașul. Atunci mi-am zis: Doamne nu se vede nimic, numai pustiu. Gata, o să mă împuște și o să-mi ia banii. În cele din urmă ajungem la locul unde eram cazat, o fortăreață. Bat la poartă, nimic. Bat mai tare, apare o tipă din partea organizației. Persoana care m-a adus a cerut o sumă enormă, nu aveam atâția bani. În cele din urmă tipa respectivă a sunat la biroul principal, de acolo au trimis un irakian care a gestionat situația“, spune Andrei Abrudan.

 

4

 

A salvat copilul unor membri ISIS

Tabăra era alcătuită din containere, fiecare reprezenta un anumit departament. Andrei a lucrat pe partea de primiri urgențe. Zilnic veneau oameni cu tot felul de probleme, femei cu arsuri, copii cu traumatisme, etc. “Am tratat un copil care avea tatăl și un frate membri ISIS. Fusese rănit de o bombă capcană, apoi operat de medicii de război, i s-au montat niște proteze externe, iar ulterior s-a infectat. L-am trimis la spitale mari pentru că nu puteam gestiona situația. De acolo ni l-au trimis înapoi, au spus că nu au ce să-i facă, mai bine să-i taie piciorul. Am zis că nu las să se întâmple asta, trebuie să fie o cale prin care să-l salvăm“, povestește Andrei.

 

Am zis că nu las să se întâmple asta, trebuie să fie o cale prin care să-l salvăm

 

Echipa a luptat până în pânzele albe pentru acel copil. “O organizație din SUA și a zis că ne ajută să-l trimitem în afara țării pentru o intervenție. Ne-am bucurat cu toții, dar mai era o problemă. Copilul nu avea acte, nici nu știa când era născut. Irakul nu voia să-i facă pașaport, deci transferul a picat. În cele din urmă am reușit cu greu să-l transferăm la o clinică din Kurdistan, unde a fost reoperat. Azi, copilul e bine și umblă“, destăinuie Andrei.

 

5

 

Voluntariatul și crezul lui Andrei

Trăirile pe care le-a experimentat sunt indescriptibile. Irakul a fost o adevărată lecție de viață. L-aș fi ascultat ore în șir, dar finalul discuției bate la ușă. O ultimă curiozitate: De ce ai ales voluntariatul? “Consider că voluntariatul este un act necesar, un act de maturizare. Încurajez lumea să facă voluntariat. Nu trebuie să plece în lumea largă, dar măcar să se implice în comunitatea lor. Eu am o vorbă, când voi muri și voi avea o conversație cu Dumnezeu, mi-ar plăcea ca El să-mi zică: Andrei, nu mi-a părut rău că te-am lăsat pe pământul acesta.“

 

 

 

Vatra satului românesc cunoaște multe tradiții legate de praznicul Sfinților Petru și Pavel. În miez de noapte, norii se deschid, iar Sânpetru poate fi zărit la masa împărătească de-a dreapta lui Dumnezeu. Țăranii îl percep ca pe unul de-al lor. Este îmbrăcat în straie țărănești, se îndeletnicește cu munca pământului și creșterea animalelor. Pentru aceasta, Dumnezeu îl răpește la cer și îi încredințează cheile raiului.

 

Petru, pescar de oameni și stâlpul apostoliei

Simon, fiul lui Iona și frate cu Apostolul Andrei, provenea din Betsaida, o localitate în apropierea Lacului Tiberiadei. Era căsătorit, iar pâinea de toate zilele și-o câștiga din meseria de pescar. Numele de Petru (în greacă Pétros) l-a primit de la Iisus Hristos când i-a spus: ”Şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea“ (Matei 16,18). A fost alături de Iisus în cele mai importante momente ale activității de propovăduire și a fost martorul multor vindecări miraculoase. Din grupul celor doisprezece apostoli, Petru era cel mai în vârstă, de aceea în multe situații când ucenicii nu înțeleg cuvintele Învățătorului, el pune întrebări și cere lămuriri.

 

Statuia Sfântului Petru din Vatican

Statuia Sfântului Petru din Vatican

 

În Joia Mare, Petru făgăduiește că nu-L va abandona pe Iisus în momentul răstignirii. Cu toate acestea, slăbiciunea firii umane îl face să se lepede nu odată, ci de trei ori. Evenimentul este urmat de pocăința amarnică a discipolului, iar după înviere, este printre primii ucenici care aleargă la mormânt. Mântuitorul vede căința sinceră de care a dat dovadă și îl repune în demnitatea de apostol, prin cuvintele:  ”Paște oile Mele” (Ioan 21,17). Momentul în care Petru începe să-și exercite apostolia este la Cincizecime. Teama ce-l stăpânea altădată dispare pentru totdeauna. Plin de Duhul Sfânt, acesta ține o cuvântare magistrală în fața israeliților, în urma căreia se botează aproape trei mii de suflete.

 

2

 

Activitatea misionară  începe în Ierusalim, ca mai apoi să ajungă până în Iudeea, Samaria, Asia Mică, Babilon, iar în ultima partea a vieții la Roma. Împăratul Nero declanșează o persecuție în masă împotriva creștinilor, aceștia erau acuzați pe nedrept de incendierea Romei în anul 64 d.Hr. Apostolul Domnului a fost condamnat la moarte și executat în anul 67 d.Hr, prin răstignirea cu capul în jos.

 

Pavel, din prigonitor înrăit devine Apostolul Neamurilor”

Saul s-a născut în Tarsul Ciliciei într-o familie de evrei descendentă a tribului lui Beniamin. De la tatăl său ar fi deprins meșteșugul făuririi corturilor. A primit o educație aleasă, desăvârșindu-și studiile la Ierusalim sub directa îndrumarea a rabinului Gamaliel. Era un aprig contestatar al creștinilor și a dobândit rapid un loc de frunte în prigoana celor care urmau învățătura lui Iisus Hristos. După ce asistă la asasinarea arhidiaconului Ștefan, Saul primește scrisori de împuternicire de la marele preot. Pornește spre Damasc însoțit de o gardă dată de Sinedriu. Pe drum se întâmplă un lucru care îl va schimba pentru totdeauna. Ziua, în amiaza mare, într-o lumină strălucitoare, i s-a arătat Iisus și i-a spus: “Saule, Saule, de ce mă prigonești?” (Fapte 9,4). Rămâne fără vedere timp de trei zile, apoi este botezat de Anania și primește numele Pavel.

 

3

 

Asemeni lui Petru, Pavel își asumă sarcina propovăduirii. La început nu-l credea nimeni. Iudeii sunt iritați și doresc să-l omoare, însă este salvat de ucenici într-un coș. Când lucrurile se mai liniștesc, pleacă în prima călătorie misionară alături de Barnaba și evanghelistul Marcu. Totalizează trei mari incursiuni misionare, întemeiază comunități creștine și scrie 14 epistole.

Este arestat la Nicopole și apoi dus la Roma. Datorită cetățeniei romane pe care o dobândise din partea tatălui său, Pavel este purtat prin tribunale și audiat. În cel din urmă este trimis în detenție, iar din porunca aceluiași Nero, primește cununa martiriului prin decapitare în anul 67 d.Hr.

 

Obiceiuri populare de Sânpetru

Praznicul care amintește de viața și jertfa celor doi corifei ai creștinătății este cunoscut în popor sub numele de Sânpetru. În concepția țăranului român, Sânpetru, poate fi zărit la masa împărătească de-a dreapta lui Dumnezeu. Țăranii îl percep ca pe unul de-al lor. Este îmbrăcat în straie țărănești, se îndeletnicește cu munca pământului și creșterea animalelor. Pentru aceasta, Dumnezeu îl răpește la cer și îi încredințează cheile raiului. Acolo, este mai mare peste cămările cerești și împarte hrană animalelor sălbatice. Tot în popor se  spune că sfântul este responsabil cu fierberea grindinei, ca atunci când pică din cer să nu mai fie atât de periculoasă.

 

4

 

La marile sărbători, în miez de noapte, cerurile se deschid, iar Sânpetru poate fi zărit la masa împărătească, de-a dreapta lui Dumnezeu. Tot acum, sfântul pocneşte din bici, iar scânteile care apar se transformă în licurici meniți să-i călăuzească pe călătorii rătăciţi pe drumuri de munte.

În ziua praznicului, sătenii aduc la biserică mere, colivă, colaci și miere în faguri, pentru a fi sfințite. La finalul slujbei sunt date săracilor spre pomenirea celor care au plecat din această lume. Din acest motiv, sărbătoarea Sfinților Apostoli Petru și Pavel mai poartă și numele de Moșii de Sânpetru. Dacă tună și fulgeră în ziua praznicului, nucile și alunele vor fi viermănoase. Oamenii cu pistrui trebuie să se spele pe față la miezul nopții odată cu cântatul cocoșului. Tradiția spune că astfel, pistruii vor înceta să se înmulțească.

 

 

Ioana și Răzvan își doresc foarte mult ca fiul lor să crească pătruns de încredere în sine.

,,Cum să fac oare asta?”- se întreabă mama. Tot timpul am fost sensibilă și ușor de rănit și mi-a fost așa greu, ca adult, să mă pun pe picioare!

,,Cum să fac oare asta?- se întreabă tatăl. În toată copilăria mea am fost comparat și puțin lăudat, certat pentru greșeli și neluat în seamă pentru reușite. Mi-a fost tare greu, ca adult, să mă echilibrez!

 

Lucrurile ce vin de hăt-departe, din copilărie, nu ne dau pace nouă, părinților ce cu atenție le conștientizăm.

Ce e de făcut?

Puținele lucruri mici care sunt cărămizile din temelia unei puteri enorme se aștern așa:

 

Este bine să ne uităm mereu la dăruire, la efort și mai puțin la câștigul dintr-o cursă sau dintr-o acțiune. ,,Ai alergat bine, cu viteză și cu multă coordonare. Tu ești trist că nu ai câștigat cursa însă ai fost muuult mai bun decât ai fost ieri și mă bucur că nu ai renunțat!” Actul consecvent este cel ce te ridică și te formează și nu o cupă aurită dintr-un moment. Și DA! Ideal este să îi oferim recunoaștere pentru efort și nu pentru titlul de cel mai bun și atunci când medalia îi lucește la gât!

Este important să îl facem pe copil să înțeleagă că nu va fi iubit și plăcut de toată lumea. (Și nu, nici el nu poate iubi sau simpatiza pe toată lumea). Gândul ce trebuie clădit sună așa: ,,dacă această prietenie a mea nu a mers bine, vor merge altele. Este în regulă să nu fiu compatibil cu toți, este în regulă să nu mă placă toți chiar dacă eu știu că ceea ce fac fac bine”. Important este verbul ,,a te înțelege”: ne înțelegem cu cei mai mulți oameni și asta înseamnă consens, acceptare, toleranță, respect. Un copil puternic va interioriza importanța acestor cuvinte.

 

Este musai să nu criticăm felul în care un copil a performat și și-a expus efortul. Copilul vede dezamăgirea părintelui și începe să simtă frica de eșec sau de performanță care nu e la cote înalte. Astfel, copilul va evita să încerce lucruri noi care îl pot coborî de pe piedestal în ochii lui și în ochii celorlalți. Mai puțină critică și mai mult feedback plin de onestitate, clădit pe lucruri realizate și subliniind neapărat ce i se va întâmpla bun dacă se străduiește să performeze mai bine și mai bine. În plus este benefic să formulăm frazele astfel încât să reiasă clar că rezultatele mai slabe sunt urmarea unei mai slabe pregătiri și nu rezultatul lipsei de talent.

Oferă-i tu, părintele, noi experiențe mereu, expune-l la lucruri inedite, treptat, gradual în dificultate, însă în ritm constant. ,,Neîncercatul” este o parte clară a devenirii lui iar un copil ce s-a lovit constant de nou nu se va bloca în fața noului din viață. Își va aminti experiența, sentimentul în fața ineditului și va gusta din plin din noua felie pe care viața i-o pune în față. Fii lângă copil când îi oferi noul și bucură-te alături de el de desțeleniri.

Învață-l ce știi tu să faci, lasă-l să îți vadă bucuria atunci când te ocupi de lucruri care îți fac plăcere, la care te pricepi, în care excelezi. Vorbește-i despre efuziunea din tine în momentul respectiv. Nu este obligatoriu să îi placă și lui același lucru însă cu siguranță se va simți sigur pe el atunci când exteriorizează fascinația despre ceea ce îl face fericit, oricare ar fi acest lucru.

Chiar și atunci când ești chinuit de îndoieli (,,…off, e prima lui tabără, oare se va descurca? Se va hrăni/îmbrăca/socializa/juca….”) nu îi împărtăși copilului temerile tale. El, firește, le are pe ale lui. Cuvintele tale îi vor secera bruma de încredere și puterea de a se desprinde. ,,Deși am emoții pentru această despărțire, simt din tot sufletul că te vei descurca cu brio!”- iată o formulare ce dă aripi, putere și încredere în propriile resurse.

 

Vorbește cu copilul tău despre emoțiile sale, învață-l să le numească, să le accepte și să le rotunjească pe la colțuri. Bucurie, tristețe, furie, supărare- orice emoție va fi trăită și simțită până la capăt, învățată și ghidată. Copilul, stăpân al emoțiilor, va reuși să se înalțe peste inimă frântă sau va ști cum să îi umple pe cei din jur cu starea sa de bine.

 

Setează așteptările sale pentru vârsta sa. Îndrumă-l să se raporteze la sine și nu la fratele mai mare sau la adult. Reacțiile și reușitele sale sunt direct proporționale cu experiența sa de viață, cu puterile sale cu ceea ce a acumulat. Da, modelul și așteptarea poate fi cea observată la părinte, de exemplu. însă această reușită vine la pachet cu efort lung și susținut în ani și nu poate fi obținut într-o frântură de secundă. Expuneți copilul la această informație și el va căpăta liniște și răbdare la gândul că într-o bună zi va performa așa cum își dorește.

 

Ioana și Răzvan așează cu răbdare pietre serioase la temelia pe care e scris ,,încredere în sine”. Fiecare reușită este o victorie ce merită sărbătorită și fiecare poticnire este doar o lecție pentru părinți și fiu.

Să căutăm și noi pietrele de temelie importante și să le așezăm cu răbdare și hotărâre la fundația pe care se urcă fiii și fiicele noastre în fiecare zi.

 

 

 

 

Oltean get-beget, Toma pleacă din Bănie și aterizează în Capitală cu mari năzuințe. Face Facultatea de Drept, iar în 1885,devine doctor în drept la Universitatea din Paris. Pe atunci, statul francez era măcinat de chestiunea falimentului și căuta cu disperare o rezolvare. În cele din urmă, se decide organizarea unui concurs ce avea drept subiect reforma legislației insolvenței. Printre marii juriști europeni care s-au avântat în competiție, figurează și proaspătul absolvent. Nimeni nu-i dădea nicio șansă, bucuria participării părea cel mai mare câștig. Apar rezultatele finale, mai să nu-ți vină să crezi. Prima poziție a fost adjudecată fără drept de apel de către un novice, Toma Stelian.

 

 Olteanul cu doctorat la Universitatea din Paris  

Craiova, 3 aprilie 1860, în mijlocul unei familii sărace aterizează Toma Stelian. Lipsurile nu-l descurajează, ba din contră, îi stimulează ambiția și dragul de carte. Liceul îl face în Bănie, iar în 1878 aterizează în București. Intră prin concurs la Facultatea de Drept pe care o absolvă în 1881, cu lucrarea Falimentul, studiu de legislație comparată și de drept internațional. Patru ani mai târziu este la Paris, unde obține doctoratul în drept, la Universitatea din Paris. Tot atunci devine diplomat al Școlii de Științe Politice din Paris.

 

1

 

Pledoariile sale erau atent pregătite, nu obișnuia să întrerupă pe alții, iar când era provocat nu răspundea. Ion Periețeanu, avocat de mare clasă, îl descrie pe Toma Stelian astfel: “Liniștea care-i inundă fața cizelată…umple atmosfera de lumină. Și cum se așează confortabil, în bancă, nimeni n-ar crede că peste câteva momente dl. Stelian va începe lupta… Cu un timbru care dizolvă în el nuanțe de autoritate și blândețe el își începe pledoaria… Pledoariile sale n-au culoare, au însă relief… Spre deosebire de alții, el nu pledează nici pentru client, nici pentru sală, el vorbește pentru magistrați. Pe aceștia nu-și propune să-i distreze, ci să-i lumineze. Nu întrerupe. Nici nu răspunde la întreruperi. E prea generos ca să-și tulbure adversarul și prea mîndru ca să se lase tulburat de el.

 

Junele care a reușit să reformeze legislația insolvenței în Europa

La început de secol XVIII, poporul francez cunoștea prima codificare completă a dreptului falimentar. Procedura se făcuse sub atenta supraveghere a împăratului Napoleon I. Suveranul intervenea frecvent în discuțiile pe marginea legii și decide ca odată cu proclamarea sentinței de faliment, familia falitului să fie încarcerată. În 1826, guvernul hotărăște remanierea Codului Napoleon, asta în contextul în care Franța era zguduită de un val falimentar fără margini. Societăți savante, dar și Camere de Comerț căutau de zor o soluție izbăvitoare. În 1885, se decide organizarea unui concurs în urma căruia va avea loc reformarea legislației franceze în materie de insolvență.

 

2

 

Crema juridică de pe continent ia startul în competiție cu gândul de a rezolva problema și de rămâne în istorie. Sfios, la concurs se înscrie și un proaspăt absolvent. Nu năzuia la podium, simpla participare alături de mari nume din domeniu era cel mai mare premiu. După terminarea înscrierilor, juriul purcede la analizarea dosarelor. Se dau pronosticuri în privința câștigătorilor, favoriții pregătesc cupele de șampanie, iar în final, iată clasamentul. Stupefacție, nu are cum, trebuie să fie o greșeală. Pe prima poziție figura un puști, fără experiență, al cărui nume nici nu putea fi pronunțat, Toma Stelian. Contestațiile erau de prisos, juriul a decis ca la baza reformei legislative să stea lucrarea, Falimentul – studiu de legislație comparată și de drept internațional, scrisă de românul nostru.

 

Contribuie la unitatea și independența națională

După câștigarea concursului revine în țară și devine judecător la Tribunalul din Iași, apoi avocat în Baroul de Ilfov. Între 1885 și 1896, este titularul catedrei de drept la Iași, apoi titularul catedrei de drept comercial al Facultății de Drept din București. Timp de 28 de ani, cât a activat ca dascăl, Toma Stelian nu a lipsit niciodată din sala de curs care mai tot timpul arhiplină. Nu a fost străin de viața politică. Este deputat în Parlamentul României, apoi   Ministru de Justiție în Guvernul Ion I.C. Brătianu.

 

4

 

Între 1917-1919, îl regăsim, iar la Paris însoțit de Nicolae Titulescu, Octavian Goga, Take Ionescu, Traian Vuia, etc. Panoplia elitei naționale, era coagulată sub stindardul Consiliului Național, care susținerea dreptul poporului român la unitatea națională. Comisia era alcătuită din trei misiuni: o misiune parlamentară – condusă de Toma Stelian, o misiune universitară- condusă de Nicolae Titulescu și o misiune a românilor din Transilvania, prezidată de preotul Vasile Lucaci. Strădaniile acestora au pregătit Marea Adunare Națională de la Alba Iulia ce avea să proclame unirea Ardealului cu Țara Românească.

 

Placă comemorativă pe Bulevardul Operei din Paris, ce amintește de misiunea Comitetului Național

Placă comemorativă pe Bulevardul Operei din Paris, ce amintește de misiunea Consiliului Național

 

Însă avântul european nu se oprește aici. În 1919, Toma participă la Conferința Internațională de la Paris, care avea să hotărască regimul navigabil al Dunării după Primul Război mondial. Când a văzut că marile puteri încălcau suveranitatea de stat a riveranilor, românul se ridică împotriva acestei acțiuni care “constituie o servitute exercitată pe teritoriul şi în apele teritoriale ale României.” Îl cam ia valul și trece la amenințări. Dacă lucrurile nu se vor îndrepta, România este gata să ceară desfiinţarea Comisiei Europene a Dunării. Astăzi, dreptul României de a naviga liber pe Dunăre, i se datorează și lui Toma Stelian.

 

 

Casa Toma Stelian de pe șoseaua Kiseleff

Casa Toma Stelian de pe șoseaua Kiseleff

 

Moștenirea lăsată de Toma Stelian

În viața particulară, Toma era un mare iubitor de artă. Colecția sa însuma 500 de picturi și câteva zeci de sculpturi ce aparțineau unor artiști români de renume. Când axul vieții devine șovăielnic, decide să-și facă testamentul. Donează întreaga avere Facultăților de Drept din Iași și București, în scopul ajutorării studenților săraci și merituoși, dar și Ministerului Justiției pentru sprijinirea judecătorilor rurali. Superba casă din șoseaua Kiseleff este lăsată statului român. Conturile din bancă erau destinate pentru crearea unei biblioteci dedicate studenților și premierea, o dată la doi ani, a celor mai bune lucrări în materie juridică sau economică.

 

Surse: 1) Ion Periețeanu, ”Amintiri din viața judiciară”; 2) Simona Maria Miloș, “In Memoriam: Toma Stelian

 

Povestea programului Mind Lab în România a început prin 2007-2008. Doamna Monica Șerbănescu, directoarea Liceului Pedagogic „Anastasia Popescu, pe atunci, aflat la clasele primare, a primit cu brațele deschise ideea înființării unei echipe. Mai trebuia doar un antrenor iscusit care să-și pună amprenta pe activitatea copiilor … și  a apărut profesoara Ana-Maria Lazăr! Munca stăruitoare, pasiunea și dragostea cu care lucrează au dus echipa pe podiumurile naționale și internaționale. Matricea Românescă a stat de vorbă cu doamna Lazăr despre mentalități competiționale, despre valorile și performanțele echipei de Mind Lab pe care o pregătește de peste zece ani.  

 

Articolul pe scurt:
  • Beneficiile Mind Lab în viața elevilor: „În primul rând, acest program le dezvoltă copiilor spiritul de echipă, iar, când suntem astfel interconectați, putem reuși pe toate planurile. De-a lungul timpului am avut elevi care au reușit să-și depășească propria condiție, să scape de temeri și să aibă mai multă încredere în ei.“
  • Performanța în vremea pandemiei: „În acest an, am câștigat primele concursuri, dar competiția regională și cea națională au fost suspendate. Din păcate, nici cea internațională nu va mai avea loc, dar în locul acesteia avem competiția  Accelium unde copiii au șansa să participe într-un număr mai mare de patru elevi.“
  • Munca susținută aduce performanțe pe măsură: „Astfel, am putut beneficia de acest program și am intrat într-o nouă competiție internațională unde, la jumătatea lunii iunie a acestui an, am reușit să ne clasăm pe locul 4 din 110 școli.“

 

1

 

Când un pedagog dă dovadă de pasiune și nu se teme de muncă

Încă din clasele primare, Ana-Maria și-a dorit să lucreze cu copiii.  A studiat engleza la Facultatea de Limbi Străine, iar, încă din perioada studenției, a început să lucreze ca educatoare. O întâlnire avea să-i aducă înflorire parcursului profesional: „Într-o zi am descoperit programul Mind Lab care m-a adus la Liceul Pedagogic „Anastasia Popescu”, pe atunci, aflat încă la nivelul de clase primare. Doamna Monica Șerbănescu a primit cu brațele deschise acest program și a crezut în el. Așa am devenit coordonatorul nivelului preșcolar și predau Mind Lab de la grădiniță (Grădinițele Arc-en-Ciel, care reprezintă  nivelul preșcolar al unității de învățământ), până la clasele care pot intra în competiție, de la primar și gimnaziu.“, povestește Ana-Maria Lazăr.

 

2

 

La puțin timp după ce am implementat programul aveam campioni naționali

Mind Lab contribuie la dezvoltarea cognitivă a elevilor, îi ajută să-şi îmbunătățească și capacitatea de gândire, și inteligența emoțională, și abilitățile sociale. „La puțin timp după ce am implementat programul, aveam deja campioni naționali. La început, erau puține echipe la nivel național și putem spune că și pasiunea copiilor școlii noastre a contribuit la răspândirea programului în România; astfel,  pe parcursul anilor,  au început să apară tot mai multe echipe, cu o pregătire din ce în ce mai bună. Practic, ne-am cam crescut propriii competitori. Spre exemplu, la campionatele regionale vin școli din Iași, Cluj, Constanța, Timișoara, Făgăraș etc. Dar, pentru bucuria copiilor de a desfășura aceste jocuri, provocarea  a fost excelentă. Nu doar copiii, ci întreaga școală, părinți, profesori și elevi, partcipau emoținal, dar și fizic, de fiecare dată, la competiții și așteptau cu sufletul la gură întoarcerea echipei de la Olimpiada Internațională, la finalul fiecărui an școlar“, precizează Ana-Maria Lazăr.

 

3

 

Elevii care aduc medalii de peste hotare

Într-o echipă de Mind Lab figurează patru elevi, dar cei care nu sunt selecționați nu rămân deoparte. Ei îi susțin pe cei care concurează și îi sprijină la antrenamente. Componența echipei se schimbă anual, deoarece campionatele sunt dedicate copiilor cu vârste cuprinse între 8 și 12 ani. Cu toate acestea, pregătirea începe  de timpuriu. „Lucrez cu copiii încă de la grădiniță și încerc să le fac cunoștință cu jocurile de olimpiadă. Campionatele le desfășor încă din clasa întâi, chiar dacă nu au vârsta necesară pentru a concura, dar o fac pentru a-i obișnui cu emoțiile prin care vor trece mai târziu, la competiții. Am observat că elevii sunt foarte implicați, la fel și părinții, iar, pe această cale, le mulțumesc pentru încrederea pe care ne-o oferă și pentru spijin!“, spune Ana-Maria.

 

Important este să le transmitem copiilor puterea de a gestiona emoțiile în momentele mai grele

 

Cu o asemenea pregătire, rezultatele nu au întârziat să apară. Copiii au urcat pe podiumurile naționale și internaționale. Au străbătut țări ca Portugalia, Turcia, Italia, Grecia și s-au întors cu medalii. Ana-Maria pune accent pe bucuria de a participa la competiții și nu vânează premiile cu orice preț. „Încercăm să întărim anumite trăsături de caracter ale copiilor. Vreau să le transmit spiritul de echipă care este extrem de important, apoi încrederea în sine. Mergem la concursuri și dăm ce avem mai bun din noi“, menționează Ana-Maria Lazăr. Discuția curge frumos, iar, pe final am întrebat-o pe Ana-Maria ce competiții au în viitorul apropiat. „Acum ar fi urmat competiția regională și cea națională, dar au fost suspendate. Din păcate, nici cea internațională nu va mai avea loc, dar, în locul acesteia, avem competiția Accelium unde apare șansa să participe un număr mai mare de patru elevi.“

 

Nici pandemia nu le poate sta în cale. „Am intrat într-o nouă competiție internațională unde am reușit să ne clasăm pe locul 4 din 110 școli.”

 

Perioada complicată prin care trece școala în vremea pandemiei nu i-a descurajat pe iubitorii de Mind Lab. Pregătirea s-a mutat în sfera online, iar nivelul de performanță a rămas la cote maxime. „Echipa Mind Lab din Israel a implementat anul trecut un program care se numește Accelium. Acesta este un proiect digital unde se regăsesc toate jocurile. Am putut beneficia de acest program și am intrat într-o nouă competiție internațională unde am reușit, la jumătatea lunii iunie a acestui an, să ne clasăm pe locul 4 din 110 școli“, a povestit bucuroasă profesoara Ana-Maria Lazăr.

 

 

Vine pe lume într-o familie de negustori din Ploiești. Isteț din cale afară, pleacă peste hotare unde studiază la Facultatea de Drept din Paris. Revine grabnic în țară și începe să practice avocatura. Pledează exemplar, iar la puțină vreme decide să intre în politică de partea liberalilor. Este ales deputat, ține cuvântări în ședințele Camerei Deputaților și la diferite întruniri. Le zice bine, publicul îl ovaționează îndelung căpătându-și porecla, “Tăchiță Gură de Aur”. Astăzi se împlinesc 98 de ani fără Take Ionescu, însă discursurile lui străbat negura istoriei.

 

Avocat școlit la Paris și politician de primă mână

În 1858, urbea ploieșteană primește în mijlocul ei un nou locuitor. Părinții, Gheorghe și Eufrosina Ioan, îl trec în registrul de nașteri cu numele Dumitru. Puștiul e destoinic, îi merge mintea, iar când crește este admis prin concurs de bursier la Liceul Sfântul Sava din București. Absolvă fără mari probleme și este trimis să studieze dreptul la Paris. Acolo, locuiește vreme de șase ani. În 1879, își ia licența, ca doi ani mai târziu să obțină și doctoratul cu mențiunea, magna cum laude.

 

1

 

Cu o asemenea pregătire putea oricând să rămână la Paris și să ocupe un post de avocat. Este decis să profeseze în țară, astfel se înscrie în Baroul de Ilfov. Simte că poate mai mult, iar în 1883 intră în politică de partea liberalilor și își ia numele de Take Ionescu. Propulsat către deputăție, părăsește tabăra și devine membrul grupării “Dizidența” alături de Constantin C. Arion, Constantin Dissescu, Alexandru Djuvara și alții. Treburile nu merg cum trebuie și migrează pentru o scurtă vreme în tabăra Partidului Conservator. În 1908 ia frâiele în mână și fondează Partidul Conservator-Democrat, al cărui președinte a fost până la plecarea din această lume.

 

Moartea are gust de stridii

Totul începe în vara lui 1922. Concediu, soare, mare, pescăruși, toate prin Italia. Este împreună cu cea de-a doua soție, Adina Cordescu. Ajung la o terasă din Napoli, unde decid să servească ceva. Take înfulecă cu nesaț o porție de stridii. Mamma mia che buono! Pleacă sătui, iar pe drum i se face rău. Inițial se crede că făcuse o indigestie urâtă, dar brusc apare febra. Zace la pat vreme de o săptămână, iar Adina solicită  de urgență un medic din partea legației noastre. După un consult, se hotărăște transferul la un sanatoriu din Roma, nu-i a bună. Bolește câteva luni, iar în final febra tifoidă iese învingătoare în lupta cu viața.

 

2

 

Când urca la tribună auditoriul încremenea

Cariera politică a lui Take Ionescu a fost încununată cu diferite poziții ministeriale și a culminat cu funcția de prim-ministru al României între 1921 și 1922. Superioritatea pe care o avea în fața adversarilor politici era dată de o inteligență fină și o serie de calități oratorice nemaipomenite. Înainte de a urca la tribună era ca un leu în cușcă. Își pregătea atent discursurile, iar când ajungea în fața mulțimii smulgea ropote de aplauze. Cuvânta peste tot, la Camera Deputaților, la întrunirile Acțiunei Naționale, la reuniunile Clubului conservator-democrat, etc. Oamenii se îmbulzeau să-l asculte. E recunoscut drept un mare orator al vremii și primește porecla, “Tăchiță Gură de Aur”. În final, dăm spre citire, una din sublimele cuvântări ale marelui Take Ionescu.

 

 Cuvântare rostită la Craiova, la întrunirea “Acțiunei Naționale”, Miercuri, 25 martie 1915

 

Iubiți Cetățeni,

   Aveți înaintea dumneavoastră un factor răspunzător. Dar factori răspunzători sânteți toți cei din generația de azi cari aveți fericitul prilej de a trăi clipe supreme.

   Glasul națiunei vorbește din morminte; este glasul conștiinței naționale. Românii din regat nu au nevoie să se gândească; lucrurile aceastea nu se explică prin silogisme. În ceasul când ceri jertfe de la toți, trebuie să fii tu însu’ți conștient (…) Trăim niște timpuri cari n’au mai fost până acum. Trei mari puteri se luptă pentru apărarea celor mici. Pe steagul acestor armate mari stă scris: “Dreptate pentru cei mici, și libertate pentru cei oprimați“. Cine mai stă astăzi pe loc și așteaptă, e un ticălos. Fricoșii și nemernicii nu obțin nimic.

   Noi nu voim numai țară întinsă, ci și o națiune mare. Să amestecăm săbiile cu acelea care vor învinge, pentru a putea intra pe ușa mare și nu pe din dos. Niciodată nu mi-a părut rău ca acum, că n’am avut 12 copii și pe toți să-i pot trimite în luptă pentru patrie (…) Prin necinste nu se poate obține nimic. Ca factor răspunzător, îmi permit să zic: acum a sosit ceasul pentru intrarea în acțiune.

   La 1913, poporul a zis să trecem Dunărea ca să ajungem în Transilvania! Poporul a fost conștient, mai conștient decât oamenii politici, căci vorba d-lui Filipescu: guvernanții s’au cam încurcat. Întradevăr, poporul a avut dreptate, și noi a trebuit să onorăm mobilizarea. Mulți dintre dumneavoastră veți ajunge timpurile să vedeți și a cincea putere în stat: opinia publică (…)La 1913 n’am voit să intrăm în Sofia, ca să nu umilim un vecin cu care trebuie să trăim de aci înainte în prietenie. Am însă o ambiție, aceea de a intra și eu în Pesta, când va fi deasupra capitalei Ungariei tricolorul românesc și atunci să zic: liberează, Doamne, pe robul rău, căci ochii mei văzură mântuirea neamului!

 

 

Surse: Take Ionescu, “Pentru România-Mare

 

Intră ca ucenic la avocatul Vitkovics Mihâly, iar după trei ani își deschide propriul birou. Calitățile oratorice, setea după dreptate și inteligența nativă, îl fac cel mai căutat avocat din capitala Ungariei. Printre dosare și pledoarii, se întovărășește cu o bună parte din intelectualii români aflați în orașul Pesta. Sprijină apariția tipăriturilor românești, contribuie la înființarea Asociației Transilvane pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român, iar când firul vieții se subțiază, donează toată averea tinerilor care doreau să studieze, însă nu aveau posibilități materiale.

 

Emanoil Gojdu, om simpatic, orator mare, caracter ferm și ortodox pronunțat

Vine pe lume la Oradea, în data de 9 februarie 1802. Este al șaselea copil al familiei Atanasie şi Ana Popovici. La botez primește numele de Manuilă, iar copilăria și-o petrece pe meleagurile natale. În 1820, absolvă Liceul Romano-Catolic, și își continuă studiile la Academia de Drept din Oradea, apoi la Academia de Drept din Pojon. Obține diploma de avocat la Universitatea din Pesta în 1824.  Stagiul de trei ani, îl face la biroul avocatului Vitkovics Mihâly din Budapesta. Aici cunoaște o parte din crema intelectualității românești și leagă o prietenie trainică cu tânărul student la Drept, Andrei Șaguna, viitorul mitropolit al Ardealului.

 

1

 

Emanoil termină cu brio stagiul și decide să-și deschidă propriul birou de avocatură în Budapesta. Nu îi trebuie prea mult timp să se afirme. Pledoariile sale sunt publicate și propuse ca model studenților care urmau dreptul la Universitățile din Pesta și Pojon. Cu Emanoil Gojdu la bară, procesul era pe jumătate câștigat. Deputatul Partenie Cosma și-l amintește astfel: “Om simpatic și afabil, orator mare, caracter ferm, jurist renumit, deși totdeauna român și ortodox pronunțat, în scurt timp a devenit unul din cei mai căutați advocați în capitala Ungariei.

 

A gândit o fundație pentru următoarele două secole

În viața personală, Emanoil Gojdu nu a avut același succes ca în avocatură. Pe la 1832, se căsătorește cu fiica negustorului Constantin Pometa. Din mariajul cu Anastasia, vine pe lume Melania Cornelia, care moare la vârsta de un an. După ceva vreme, îi moare și soția și se recăsătorește cu Melania Dumcia.

La 4 noiembrie 1869, viața începe să-i joace feste, răsuflă tot mai greu. Își simte sfârșitul aproape. Complet lucid, se pune la masă și începe să-și redacteze testamentul. Întreaga avere ce consta în conturi bancare, bunuri mobile și obiecte de valoare, este donată națiunii române din Transilvania. Documentul prevedea înființare Fundației Gojdu, care avea drept scop întrajutorarea românilor ortodocși care doreau să studieze, însă nu aveau posibilități materiale. Semnează, iar pe 3 februarie 1870, se stinge.

 

2

 

Pentru ca prevederile testamentare să nu fie date uitării, Gojdu a cerut ca acesta să fie citit anual, pe 9 februarie, în toate parohiile ortodoxe române. Averea urma să fie administrată de o reprezentanță compusă din mitropolitul ortodox al Transilvaniei, episcopii ortodocși de la Arad și Caransebeș alături de “încă trei bărbați civili”. Iată câteva puncte din testament:

  • În răstimpul 1871-1921 (50 ani), din venitul Fundaţiei două treimi se capitalizează, iar o treime să se distribuie sub formă de burse ”acelor tineri români de religiunea răsăriteană ortodoxă, distinşi prin purtare bună şi prin talent ai căror părinți nu sunt în stare cu averea lor proprie să ducă la îndeplinire creșterea și cultivarea copiilor lor.”
  • În perioada următoare de 50 de ani (1921–1971) să se capitalizeze 3/5 din veniturile anuale, iar 2/3 să se ofere ca burse studenților de la universități, dar și “tinerilor care voiesc a se califica pentru cariera artistică, preoțească și învățătorească.
  • În a treia perioadă de 50 de ani (1971–2021) să se capitalizeze 50% din venituri, iar din cealaltă parte “să se ajute, după principiile de mai sus mai mulți tineri studenți, însă să se remunereze din venit și preoți și învățători săraci cu însușiri eminente, familie numeroasă, și îmbătrâniți.
  • În a patra perioadă (2021–2071) să înceteze capitalizarea și să se formeze un fond de rezervă din 1/10 a veniturilor anuale. Restul bunurilor ”să se întrebuințeze pe lângă sus expusele ajutorări, pentru orice alte scopuri religioase ale românilor de religiunea ortodoxă răsăriteană, după buna chibzuire a majorității reprezentanței, având în vedere prosperitatea și înflorirea patriei comune, a bisericii răsăritene ortodoxe, și a națiunei române.

 

 

3

 

Destinul tragic al Fundației Gojdu

Reprezentanța s-a îngrijit de hotărârile testamentare. Din 1871, până în 1917, s-au acordat 4.455 de burse, în valoare de 1.117.292 florini. Așa a luat naștere o elită intelectuală din care amintim: Victor Babeș, autorul primului tratat de bacteriologie din lume, Traian Vuia, pionierul aviației mondiale, scriitorul Octavian Goga, academicianul Valeriu Braniște, iar lista poate continua la nesfârșit.

Lucrurile încep să se complice după Primul Război Mondial. Averea fundației rămâne pe teritoriul maghiar. În 1930, România și Ungaria semnează un acord în ceea ce privește soarta Fundației Gojdu. Au loc mai multe negocieri între guvernele celor două țări, dar începerea celui de-al Doilea Război Mondial, le sistează complet. La finalul conflagrației, românii din Ungaria au dorit să întrebuințeze imobilele Gojdu în scopuri culturale. Imposibil, pentru că în 1952, regimul comunist din Ungaria le naționalizează. Lucrurile rămân neschimbate mulți ani. Abia în 1996, la inițiativa ierarhilor ortodocși din Mitropolia Ardealului și Mitropolia Banatului, Fundația Gojdu își reia timid activitatea la Sibiu.

 

Acordul româno-maghiar privind afacerea Gojdu din 1937

Acordul româno-maghiar privind afacerea Gojdu din 1937

 

În octombrie 2005, autoritățile române au semnat un acord cu guvernul maghiar prin care se dorea înființarea Fundației Publice Româno-Ungare “Gojdu”. Scopul acesteia ar fi fost susținerea bursierilor români și maghiari, organizarea de programe științifice, conferințe, etc. În martie 2008, Senatul a respins Ordonanța de Urgență a Guvernului pentru ratificarea acordului dintre Guvernul României și cel al Ungariei.

Din nefericire, avuția lăsată moștenire de Emanoil Gojdu este pe deplin pierdută. Din fundația care odinioară contribuia la formarea elitei naționale, nu a mai rămas decât o amintire cu tente dulci amărui.

 

 

Surse: Maria Berényi, “Viața și activitatea lui Emanuil Gojdu (1802–1870)”

 

 

Prima întâlnire cu teatrul a fost în timpul liceului. Un rol ludic, o interpretare peste așteptări. După vine în Capitală și spre surprinderea celor care îi văzuseră talentul, nu urmează actoria, ci Facultatea de Istorie. Începe un master în același domeniu, când un prieten drag, care o văzuse pe scenă, îi sugerează să dea la teatru. Acum, Oana Predescu este actrița Teatrului Excelsior, trece cu măiestrie de la Comedia dell’Arte la musical, iar personajul Morticia Addams i-a adus o nominalizarea la Premiile UNITER, pentru cea mai bună actriță în rol principal.

 

Articolul pe scurt:
  • Când un drum devine istorie: “În clasa a XII-a, să dai la teatru mi se părea un vis îndepărtat. Când eram în anul I de master la Facultatea de Istorie, un prieten a văzut înregistrarea cu piesa din liceu și a zis că trebuie să dau la teatru“
  • Teatru de acasă vs teatru din sală: “Clar nu poate fi același efect ca în sala de teatru. Acolo actorii sunt la câțiva metri de tine, simți atmosfera, este o experiență unică. Nu cred că putem compara un spectacol înregistrat și transmis online, cu unul pe viu“
  • Despre genuri teatrale și întâlniri: “Comedia dell’Arte și musicalul sunt genuri care necesită abilități multiple, precum spontaneitate, o anumită pregătire vocală și corporală (…) Enrico ne-a învățat să căutăm adevărul scenic, actorul trebuie să înțeleagă situația (…) de cealaltă parte, Răzvan Mazilu m-a învățat să-mi găsesc vocea, amprenta mea față de personajul interpretat“

 

1

 

Ce-ar fi să faci istorie în teatru

Târgovișteanca Oana Predescu și-a dat întâlnire cu teatrul prin clasa a IX-a, la Colegiul Național Ienăchiță Văcărescu. Coordonatorul trupei era profesorul de muzică, Matei Bogdan, cel care îi încredințase primul rol. “Jucam un rol de compoziție, un bătrân mai exact. Am avut o reprezentație la Teatrul Tony Bulandra, apoi am fost și peste hotare la festivalul de la San Remo“, povestește Oana Predescu pentru Matricea Românească.

 

În clasa a XII-a, să dai la teatru mi se părea un vis îndepărtat

 

Reacțiile au fost peste așteptări. Cu un asemenea debut, nimeni nu mai avea dubii în privința viitoarei profesii. “În clasa a XII-a, să dai la teatru mi se părea un vis îndepărtat. Când eram în anul I de master la Facultatea de Istorie, un prieten a văzut înregistrarea cu piesa din liceu și a zis că trebuie să dau la teatru. Am zis că dacă nu voi intra din prima, nu mai încerc. Îmi petreceam ore în șir la Biblioteca Centrală Universitară ca să-mi aleg repertoriul de concurs“, spune Oana.

 

Design fără titlu (3)

 

Munca actorului cu sine însuși

Efortul nu a fost în zadar și a devenit studentă la UNATC. Au urmat ani de muncă și perfecționare, sub ghidajul atent al profesorului Adrian Titieni. Proaspăt ieșită de pe băncile facultății, Oana a început să-și caute un loc în teatru. “Era o perioadă când se eliberaseră locuri. Am dat o probă la un teatru, dar nu am fost admisă. Apoi, cu același repertoriu am mers la concursul de la Teatrul Excelsior. Eram încrezătoare, nu îmi mai pusesem o miză. Dacă e nevoie de mine voi lua concursul, dacă nu, mai încerc“, a zis Oana Predescu.

 

Am dat o probă la un teatru, dar nu am fost admisă. Apoi, cu același repertoriu am mers la concursul de la Teatrul Excelsior

 

Proba a fost excelentă, tipologia ei venea perfect în trupa tânără de la Excelsior. Cântul, dansul și celelalte aptitudini scenice, au făcut-o să fie dorită în diferite spectacole. De la Commedia dell’Arte, până la musical, Oana a lucrat cu regizori români, dar și străini. Un exemplu este italianul Enrico Bonavera, ucenic al celebrului actor Ferruccio Soleri, apoi coregraful Răzvan Mazilu. “Sunt două genuri care necesită abilități multiple, precum spontaneitate, o anumită pregătire vocală și corporală. Enrico ne-a învățat să căutăm adevărul scenic, actorul trebuie să înțeleagă situația și să aibă o relație autentică cu partenerul de scenă. De cealaltă parte, Răzvan Mazilu m-a învățat să-mi găsesc vocea, amprenta mea față de personajul interpretat“, menționează Oana Predescu.

 

În rolul Morticiei din Famila Addams

În rolul Morticiei din spectacolul Famila Addams

 

Exilul teatrului în vremea pandemiei

Fie că o aduce la viață pe Morticia în musicalul Familia Addams, sau pe Isabela din Arlecchino și pierdutele iubiri, Oana este o profesionistă desăvârșită. Discuția noastră s-a dus inevitabil către situația actorilor în pandemie. “A trebuit să ne adaptăm. Teatrul este o disciplină vie și se bazează foarte mult pe conexiunea dintre actor și public. E un salt destul de ciudat, dar e un compromis necesar în aceste vremuri“, spune Oana.

 

Teatrul este o disciplină vie și se bazează foarte mult pe conexiunea dintre actor și public

 

Vremurile tulburi pe care le trăim, nu au oprit teatrul, ci l-au exilat în online. Am întrebat-o pe Oana, ce pierde actul artistic în condițiile de față și cum își imaginează primul spectacol cu public. “Clar nu poate fi același efect ca în sala de teatru. Acolo actorii sunt la câțiva metri de tine, simți atmosfera, este o experiență unică. Nu cred că putem compara un spectacol înregistrat și transmis online, cu unul pe viu. Sigur, dacă sunt spectacole bine făcute, cred că pot transmite ceva și în mediul online. Cred că primul spectacol cu public va fi incredibil. Va fi așa ca o liniște după furtună, un moment înălțător pentru toți. Aștept cu nerăbdare acel moment“, conchide optimistă Oana Predescu.

 

 

Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc”, grăia George Călinescu la dispariția lui Mihai Eminescu. Astăzi, la 131 de ani de când “Luceafărul poeziei românești” a plecat dintre noi, descoperim o latură mai puțin cunoscută publicului larg.

 

Ultimele clipe într-o lume efemeră

În 1889, lungit pe un pat metalic în sanatoriul doctorului Șuțu, Mihai Eminescu își trăiește ultimele clipe. Cu un gest tacticos, ce trăda o stare acută de epuizare, poetul îi cere medicului de gardă un ultim favor, mai precis un pahar cu lapte și o vorbă bună. După un timp, vizeta se deschide, iar medicul strecoară sfios băutura albicioasă. Un oftat amarnic acompaniază ultimele cuvinte ale poetului: “Sunt năruit!“.

Pe 15 iunie 1889, ceasornicul din cameră bate ora patru dimineața. Întins pe spate, cu ochii fixați în tavan, Eminescu își dă ultima suflare. Medicii socotesc drept cauză oficială a morții stopul cardio-respirator provocat de o intoxicaţie cu mercur. Unii specialiști merg mai departe și spun că scriitorul a fost victima unui nebun ucigaș care l-ar fi lovit cu o scândură în moalele capului. Au trecut 131 de ani de atunci, iar în ciuda explicațiilor oferite de diverși eminescologi, decesul rămâne învăluit în mister.

 

Poza nr 1

 

Este prohodit la biserica Sfântul Gheorghe. Scriitorul Grigore Ventura ține un discurs, apoi carul funebru pornește pe traseu. Prima oprire este la Universitate, unde gazetarul Dimitrie Laurian rostește o nouă alocuțiune în cinstea Eminului. Cortegiul traversează Calea Victoriei, Calea Rahovei și ajunge la cimitirul Șerban Vodă, actualul Bellu. Sicriul este purtat de patru elevi ai Școlii Normala de Institutori din București, apoi coborât în groapă.

 

Fotbalist de clasă și înotător desăvârșit

Bogăția operei literare și profunzimea ideilor, au făcut din Mihai Eminescu o conștiință națională. Mai puțin cunoscut este zelul cu care se dedica sportului. Fie că vorbim de fotbal, înot, șah sau ridicatul greutăților, Eminescu își lăsa mască privitorii. Colegul și prietenul Teodor Stefanelli, scriitorul Ștefan Cacoveanu, dar și criticul George Călinescu, depun mărturie despre apetitul sportiv al poetului.

Între 1865 și 1869, Mihai este elev al Liceului German din Cernăuți, singura instituție de învățământ liceal din Ducatul Bucovinei. Apropiații îl vedeau adesea pe terenul de fotbal unde dovedea reale calități pentru jocul cu mingea. Se pare că Eminescu a deprins tainele sportului rege de la Aron Pumnul, profesorul său din perioada adolescenței. Meciurile aveau loc pe “toloaca“ Cernăuțiului. Acolo se înfruntau echipele de calfe ale meşteşugarilor cu cele ale “studenţilor” gimnazişti. Iată ce spune Theodor Stefanelli despre confruntările de odinioară: ”Eu am locuit mulţi ani în strada Cuciur Mare şi înaintea locuinţei mele se întindea aşa numita toloacă a oraşului, unde studenţii jucau adese în orele libere mingea. Şi Eminescu era adese printre noi şi juca cu noi mingea“.

 

Poza nr 2

 

Pe la 16-17 ani, balta de la Ipotești și Prutul de la Cernăuți, i-au slujit dept bazin de antrenament. Nimeni nu se putea ține după el, era ca peștele în apă. Dibăcia Eminului întrece orice limite și stârnea admirația pe loc. Ștefan Cacoveanu mărturisea: “Făcea tot felul de isteţii nautice, intrînd în apă într-un loc şi ieşind tîrziu unde nici nu te aşteptai, spre admiraţia chiar a celor mai buni înotători din Blaj. Erau mulţi înotători buni în Blaj, dar cu Eminescu nici unul nu se putea ţinea“.

 

Gimnastică la mănăstire, apoi șah în spital

Eminescu era foarte grijuliu cu aspectul său fizic. Îi plăcea să facă sport în natură și să se întreacă cu cei tineri. Mărturie stau escapadele sportive de la Mănăstirea Văratec. Maica Epraxia care l-a cunoscut în adolescență pe scriitor, depune următoare mărturie: “Era frumos. Dimineaţa făcea gimnastică şi ridica nişte greutăţi. Eminescu se lua la întrecere cu ceilalţi studenţi găzduiţi la masa monahei Ştefania Lungulesei şi ridicau, dintr-o dată, «bombele de piatră» (gantere, greutăţi)“.

 

Mănăstirea Văratec, locul în care Eminescu făcea gimanstică și ridica greutăți

Mănăstirea Văratec, locul în care Eminescu făcea gimnastică și ridica greutăți

 

Un om de o asemenea dimensiune culturală nu putea să neglijeze sportul minții. În 1884, sănătatea îi joacă feste și este internat la Spitalul Sfântul Spiridon din Iași. “Era vizitat des de prieteni, de Pompiliu, Burlă, Humpel îndeosebi, jucînd şah”, spune George Călinescu în lucrarea “Viața lui Eminescu“.

 

 

Surse: 1) George Călinescu ,“Viața lui Eminescu“; 2) Theodor V. Stefanelli ,”Amintiri despre Eminescu”.

 

Alina este iritată. Fiica ei ,,a reacționat foarte rău la școală” azi.  A plâns pentru că ea crede că a făcut ,,prost” la lucrarea de la mate. De ce trebuie să se supere pentru atâta lucru? De ce trebuie să dea satisfacție colegilor care sigur ,,sunt cu ochii pe ea”? Și cine știe ce o să creadă doamna? Poate crede că fetița este foarte certată acasă, nu?

Gândurile acestea  aterizează non stop în mintea mamei și îi cresc starea de nervozitate.

Uf! Va trebui să aibă o discuție foarte serioasă cu Manuela pe seară!

 

 

Este bine sau nu să ne reprimăm emoțiile?

 

Ne aducem aminte cu toții de bebelușii noștri! Absolut niciunul nu are nici cel mai mic impuls de a-și reprima emoțiile! Din contră: plâng, țipă până nu mai pot, strigă, râd, zâmbesc, fac tot ceea ce simt imediat. Părintele permite inițial toate aceste emoții și apoi, în timp, începe să meșterească în zona în care emoțiile se manifestă: asta poți manifesta, asta nu. Asta se cade, asta nu se cade. Niciodată să nu mai faci asta, mereu să faci celălalt lucru. Chiar dacă e greu, chiar dacă nu simți. Acestea sunt rigorile, acestea sunt cutumele, așa dai bine, așa nu.

 

Cele mai grele sunt emoțiile reprimate. Le ducem cu noi în spate ani și ani, le facem depozit și stăm drepți în zilele ce vin cu pietre de moară legate înlăuntru: corect mascate, atent prinse.

 

Patru emoții provocatoare

 

Emoțiile noastre mari și provocatoare sunt patru: bucuria, tristețea, furia și teama.

Citește tu, părintele, manifestarea și încadreaz-o acolo unde trebuie; apoi spune-i copilului că îi știi emoția, că ai cunoscut-o și tu, că îl înțelegi, că îl auzi, că e firesc să simtă asta. E bine, poate, să îți amintești că cel ce se află în fața ta nu este un mic adult. Copilul reacționează direct proporțional cu experiența sa de viață, cu ceea ce a trăit efectiv până atunci. Așa că nu este momentul să te gândești la consecințe, la ceilalți, la tine sau la ceea ce se crede despre o anumită manifestare. Este timpul să te gândești cum și ce poți să îți înveți copilul despre ce simte și cum manifestă ceea ce simte.

 

Unde se duc emoțiile reprimate, când se duc?

 

De cele mai multe ori, dacă nu ajung să fie exprimate, rostite, emoțiile fie se duc în ,,scorburi” de unde veghează nedorit și izbucnesc când nimeni nu așteaptă, fie vor apărea, hiperbolizate și neadecvate în momente din viață ce nu oglindesc deloc situația de moment.

 

Sentimentele ascunse și ținute sub capac sfârșesc fie prin implozii fie prin explozii. Fie că sunt somatizate și fac rău înăuntrul corpului, fie că sunt aruncate exploziv și fac rău în jur, reprimatele trăiri ajung să capete încărcătură nocivă și distructivă.

 

Alina s-a gândit mai bine. Tare nu îi plăcea, mică fiind, să i se spună ce trebuie să simtă sau cum trebuie să se abțină. S-a hotărât azi să își primească acasă fiica în tihnă, să o ajute să își numească singură emoția și să asculte răbdătoare de ce au curs lacrimi și de ce s-a născut suferința.

 

Și azi și mâine și poimâine este ziua potrivită să încercăm și noi să ne primim la fel copiii.

 

 

 

În 1884, aterizează la Paris și se înscrie la Facultatea de Drept. Francezii sunt scandalizați de gestul româncei. Cum tu, femeie, să îndrăznești să participi la cursurile cu profil juridic și să aspiri la o profesie destinată exclusiv bărbaților. Încep să îi pună bețe în roate, portarul universității nu o primește în clădire, iar când trece de el, profesorii o scot din sala de curs. Muncește din greu, iar la sfârșitul primului an de studii câștigă admirația corpului profesoral. La 23 de ani, Sarmiza uimește o lume întreagă: devine prima femeie avocat din Europa și prima din lume cu un doctorat în Drept.

 

Surghiunită de profesori este ținută pe la uși închise

Se naște în familia boierului Dumitru Bilcescu, la 27 aprilie 1867. Familia o alintă “Miza”, iar feciorii lui Brătianu îi spun ”voinica”, pentru că se lua mereu la trântă cu flăcăii de prin preajmă. Până la șase ani, l-a avut drept dascăl pe Vasile Păun, ca mai apoi să frecventeze cursurile Colegiului Sfântul Sava din Capitală. Cu o doză mare de ambiț, Sarmiza își ia bacalaureatul fără mari probleme. Dorește să se înscrie la Facultatea de Litere din Paris, dar în ultimul moment schimbă macazul și merge la Facultatea de Drept.

 

Maria Bilcescu alături de micuța Sarmiza

Maria Bilcescu alături de micuța Sarmiza

 

Într-o vreme în care rolul femeilor în societate era pe deplin subestimat, gestul Sarmizei pune pe jar o lume întreagă. Avocatura era apanajul bărbaților, o femeie nu avea ce căuta într-o instanță judecătorească. Este admisă la Facultatea de Drept de la Sorbona, unde are parte de o primire groaznică. La primul curs, profesorul Paul Sonday face o criză de nervi și o scoate afară. Conducerea face presiuni în speranța că va abandona cursurile și îi interzic accesul în clădire. Românca nu se lasă intimidată și înaintează o plângere către corpul profesoral în care spune că o asemenea atitudine contravine motto-ului “Liberté, égalité, fraternité“.

 

Sarmiza, prima femeie din lume cu doctorat în Drept

Profesorii nu au încotro, o reprimesc la cursuri. La sfârșitul primului an universitar, hulitorii Sarmizei flutură steagul alb. În frunte cu profesorul de Drept Civil, Colmet De Santerre, toți o felicită și o caracterizează drept “neobosită, demnă de toată lauda şi cu un comportament ireproşabil“. În cei cinci ani de studii, Sarmiza Bilcescu a avut-o alături pe mama ei, Maria, care și-a urmat fiica peste tot, inclusiv la cursuri.

 

Foaia de titlu a tezei de doctorat

Foaia de titlu a tezei de doctorat

În 1887, tânăra își ia licența în Științe Juridice, iar trei ani mai târziu obține doctoratul în drept cu teza, De la condition légale de la mère. Episodul a stârnit un interes ieșit din comun. Susținerea tezei a fost o adevărată conferință de presă. Sala era plină cu reporteri și fotografi veniți să asiste la acest eveniment unic în lume. A doua zi, cotidianele ofereau amănunte în exclusivitate despre examen, iar fotografia candidatei era pe primele pagini.

 

Intră în Barou și devine prima femeie avocat din Europa

După ce uimește o lume întreagă, Sarmiza Bilcescu se întoarce pe meleagurile natale, unde șochează din nou. La 23 de ani, face o cerere către Baroul Ilfov și solicită să fie înscrisă ca avocat. Situația era tare delicată deoarece la vremea respectivă nu exista nicio țară în Europa care să aibă vreo femeie avocat. Baroul era prezidat de ilustrul avocat și om politic, Take Ionescu. Cererea a fost întoarsă pe toate părțile, iar în cele din urmă a fost aprobată.

 

Știre apărută în ziarul Epoca din 15 octombrie 1897

Știre apărută în ziarul Epoca din 15 octombrie 1897

 

Decizia a fost întâmpinată cu frenezie de către oficialii europeni, care s-au întrecut în cuvinte de laudă. Decanul Facultăţii de Drept din Bruxelles, Louis Frank, trimite o epistolă Consiliului Avocaţilor în care spune: “România are onoarea de a fi introdus pentru prima dată o mare inovaţie în existenţa baroului.“ În ciuda pregătirii strașnice, clienții o evitau, așa că nu a profesat deloc. În una din corespondențele sale, Sarmiza pare resemnată: “Mă mărginesc să dau consultațiuni și pot chiar – grație lui Dumnezeu și părinților mei – să am marea bucurie de a le da gratuit.

 

Mama necăjiţilor, sprijinul studenţimii și ambasador peste hotare

Timpul trece, iar în 1897 se căsătorește și devine doamna Alimănișteanu. Tot acum se retrage din Barou dedicându-se operelor filantropice. Pune umărul la înființarea Societății Domnișoarelor Române și devine președinte executiv în cadrul Asociației Femeilor Universitare. Neobosită, Sarmiza începe să lupte pentru dreptul la educație al femeilor. Se înscrie în comitetele de patronare ale mai multor baluri de caritate. A dorit să ducă frumusețea tradițiilor populare peste hotare. Astfel, a început să trimită unor doamne importante din străinătate costume naționale și tablouri ce ilustrau imagini de la țară.

 

Poza nr 3

 

Foaia populară din 31 mai 1898, o descrie astfel: “Cine nu a văzut-o în comitetul de patronare a atâtor baluri cu scopuri de binefacere? Cine nu a zărit-o ore întregi la societatea “Furnica”, unde, ca o adevărată furnică, aduna din toate părțile spre a ajuta atâtea fete sărace, care și azi o binecuvântează?

 

Sfârșitul o găsește înveșmântată în ie

După o vreme, Sarmiza se retrage la țară, unde cade la pat. În ultimele zile de viață o vizitează cea mai bună prietenă, Regina Maria. Le întovărășiră dragostea de țară și orele de limba română pe care suverana le lua de la avocată. În seara zilei de 26 august 1935, suferința se sfârșește. La aflarea veștii, Maria înmoaie pana în călimară și îi scrie lui Dumitru, fiul Sarmizei: “Te rog a primi cele mai sincere condoleanțe la moartea vrednicei tale mame, care a fost una din cele mai distinse și mai destoinice dintre femeile române.” Înmormântarea are loc la Bilcești, în straie populare, așa cum și-a dorit.

 

 

Surse: 1)Forbes; 2) Historia; 3)Wikipedia

 

Încrederea în forțele proprii

26 Iunie 2020 |
Ioana și Răzvan își doresc foarte mult ca fiul lor să crească pătruns de încredere în sine. ,,Cum să fac oare asta?”- se întreabă mama. Tot timpul am fost sensibilă și ușor de rănit și mi-a fost așa greu, ca adult, să mă pun pe...

Toma Stelian, avocatul care a revoluționat legislația insolvenței în Europa. Conduce misiunea parlamentară la Paris, luptă pentru unitatea națională și obține dreptul României de a naviga liber pe Dunăre

24 Iunie 2020 |
  Oltean get-beget, Toma pleacă din Bănie și aterizează în Capitală cu mari năzuințe. Face Facultatea de Drept, iar în 1885,devine doctor în drept la Universitatea din Paris. Pe atunci, statul francez era măcinat de chestiunea falimentului și căuta cu...

Ana-Maria Lazăr, profesoara care câștigă medalii pentru România cu echipa de Mind Lab. „Vreau să le transmit elevilor spiritul de echipă care este extrem de important, apoi încrederea în sine“

23 Iunie 2020 |
Povestea programului Mind Lab în România a început prin 2007-2008. Doamna Monica Șerbănescu, directoarea Liceului Pedagogic „Anastasia Popescu”, pe atunci, aflat la clasele primare, a primit cu brațele deschise ideea înființării unei echipe. Mai trebuia...

Emoții la puterea n

15 Iunie 2020 |
Alina este iritată. Fiica ei ,,a reacționat foarte rău la școală” azi.  A plâns pentru că ea crede că a făcut ,,prost” la lucrarea de la mate. De ce trebuie să se supere pentru atâta lucru? De ce trebuie să dea satisfacție colegilor care sigur ,,sunt...