În 1919 Emil Racoviță trebuia să facă armata, după ce fusese peste 12 ani plecat în Franța. Dar chiar  înainte de a se înrola, a primit o scrisoare din Belgia. Era invitat să facă parte dintr-o aventură unică: o expediție de doi ani în Antarctica, pe o corabie din lemn cu doar 19 oameni în echipaj. Deși aventura era extraordinar de riscantă, Racoviță nu era omul care să dea înapoi. Iar doi ani mai târziu se întorcea în Paris cu mii de probe marine și observații științifice. Dar cine era, de fapt, Emil Racoviță? Iată o schiță de portret.

Date personale

S-a născut la Iași în 1868. Familia sa era una dintre cele mai prestigioase din Moldova, având o descendență atestată până în secolul 16. A moștenit de la tatăl său moșia de la Șorănești, Vaslui, pe care mai târziu a folosit-o ca să-și finanțeze activitatea științifică.

Studii la Iași

L-a avut învățător pe Ion Creangă, în Iași. A continuat cu profesori ca Alexandru D. Xenopol (istoric) și Petru Poni (chimist), alături de colegi cum a fost Grigore Antipa.

Studii la Paris

La 18 ani a plecat în Franța, ca să studieze dreptul. După prima licență, urmează la Sorbona studii de științe, cu aprofundare în zoologie. Iar această a doua licență o continuă cu doctoratul, în Laboratorul oceanologic ”Arago” pe care avea să-l facă celebru.

Primul român în Antarctica

În 1897, Racoviță a fost invitat să fie biologul navei Belgica în timpul expediției de doi ani în Antarctica. Cei 19 membri ai echipajului, dintre care doi aveau să moară în timpul călătoriei,  îl aveau ca prim ofițer pe Roald Amundsen, cel care avea să cucerească Polul Sud. Belgica, un vas din lemn de doar 6 metri lățime, a ajuns între ghețurile Antarcticii și a rămas acolo o întreagă iarnă polară. Cercetătorii de la bord au avut timp să preleveze probe, iar Racoviță a făcut chiar scufundări în apa aproape înghețată. S-a întors la Paris cu peste 1500 de probe recoltate și cu sute de pagini de observații științifice. Pe baza lor a scris o carte care a fost de referință pentru studiul balenelor în următorii zeci de ani.

Prime recunoașteri la Paris

Racoviță a dus probele la Laboratorul ”Arago”, iar ca formă de recunoaștere a pasiunii și muncii sale temerare a fost numit codirector la cea mai prestigioasă revistă de biologie  europeană, Archives de Zoologie. Românul avea atunci puțin peste 30 de ani.

Prima peșteră pe care o explorează

În 1904, exploratorul român se găsea în insula Mallorca, pentru cercetări de specialitate. Atunci a intrat într-o peșteră care până atunci nu mai fusese vizitată de oameni de știință. Rezultatul a fost că Racoviță a găsit în această peșteră o creatură care i-a produs o masivă turnură în cariera de cercetător: o vietate fără ochi, cu corp translucid, perfect adaptată la mediul lipsit de orice sursă de lumină al peșterii. Racoviță decide să se dedice studiului vieții din peșteri, având intuiția că în apele din adâncul pământului, mai mult decât în oceanele Terrei, va găsi surse pentru documentarea evoluției biologice.

Începuturile biospeologiei, știința înființată de Racoviță

Pentru cercetarea vieții din peșteri, Racoviță nu avea surse documentare. Astfel că a trebuit să exploreze personal, alături de un colaborator, nenumărate caverne din Pirinei. A publicat în 1907 primele rezultate într-o carte devenită până astăzi fundamentală pentru știința vieții din peșteri: Eseu asupra problemelor biospeologice.

800 de peșteri cercetate

Cercetătorul român a înființat o societate științifică de studiere a peșterilor, la care s-au asociat zeci de cercetători. În următorii 15 ani, ei pătrunseseră în nu mai puțin de 800 de peșteri din întreaga Europă și din nordul Africii, de unde prelevaseră 20 de mii de vietăți pe care ulterior le-au studiat în laborator.

Primul institut de speologie din lume

În 1919, Racoviță este solicitat să se întoarcă în România, la Cluj, în cadrul primei universități cu predare în limba română din Transilvania. El acceptă, dar pune condiția să fie înființat un institut de cercetări științifice. În acest fel, pentru următorii zeci de ani, Emil Racoviță activează în Cluj, ca director al Institutului de Speologie – primul din lume cu această specializare.

Președinte al Academiei Române

Pentru Racoviță începe un lung șir de forme de recunoaștere a meritelor sale științifice. Este membru a nenumărate organisme de cercetare și ocupă funcții administrative și onorifice în România, Franța, Anglia, Belgia, Spania. Este ales în trei ani consecutivi ca președinte al Academiei Române (1926-1929).

Originalitate

În lumea științifică este cunoscut pentru că a formulat definiția speciei, ca o ”colonie izolată de consângeni”. Este unanim recunoscut ca fondator al biospeologiei. A fost primul biolog român care a formulat o teză originală asupra evoluției vieții, teză bazată pe principiul izolării ca premisă a apariției de specii noi. Este unul dintre cei mai vehemenți critici ai indiferenței omului față de mediul în care trăiește și pe care îl afectează prin comportamentul său.

Sfârșitul vieții

A murit în 1947, în condițiile dificile de după Război, când Facultatea de Științe din Cluj se reorganiza după anii în care funcționase la Timișoara. Este înmormântat la Cluj. Are renumele de a fi fost un biolog excepțional, unul dintre marii savanți ai României și ai Europei.

În fața taberei de luptă a egiptenilor musulmani, Francisc din Assisi nu are nicio reținere. Asta în ciuda faptului că nu vorbește arabă, nu are religia musulmană, nu are pielea închisă la culoare. Dar are un curaj vecin cu nebunia. Când sulița soldaților egipteni se întinde spre pieptul lui, el strigă, indicând cu cine vrea să vorbească: Sultan! Câteva zile mai târziu, Francisc pleacă din tabăra dușmană încărcat de onoruri și cu un dar de preț. Cum a fost posibil? Iată un fragment din biografia acestui om care ne surprinde azi mai mult decât oricând.

Spre pace, prin război

În anul 1215 papa Inocențiu al III-lea a chemat creștinătatea la a cincea cruciadă, iar în anul 1217 armatele creștine din toată Europa apuseană s-au strâns și au plecat pe Mediterana spre Egipt. Cele două armate, cea cruciată și cea musulmană, s-au aflat în scurt timp față în față în Valea Nilului. Timp de doi ani, luptele s-au desfășurat cu înverșunare și au făcut mii de victime.

Francisc, însă, predica în Italia împotriva războaielor și pentru pace. Binecuvântarea pe care o adoptase pentru frații săi, dar și pentru creștinii pe care-i întâlnea transmitea mesajul: ”Fie ca Dumnezeu să îți aducă pacea!” Războiul cruciat cerut de papă, aducător de suferințe și de sărăcie pentru oamenii simpli, nu putea fi aprobat Francisc, dar crease anumite oportunități.

Conducătorul Egiptului (și al Siriei) la acel moment era sultanul Malik al-Kamil, nepotul sultanului An-Nasir ad-Din Yussuf ib Ayyub, cunoscut creștinilor sub numele de Salah ad-Din sau, mai pe scurt, Saladin, cuceritorul cetății Ierusalimului. Saladin, întemeietorul dinastiei Ayyub-iților, de origine kurdă, era un musulman sunit.

Arabii oferă Ierusalimul. Papalitatea îl refuză

În primii doi ani de război cruciat, pe de-o parte, Malik al-Kamil a încercat în multe rânduri să negocieze soluții de pace cu creștinii, oferindu-le inclusiv cetatea Ierusalimului în schimbul păcii. Ofertele sale au fost însă mereu respinse de papă. Pe de altă parte, Francisc a considerat că, până la urmă, cruciada din Egipt îi oferă prilejul perfect pentru a predica musulmanilor.

În anul 1219, cu binecuvântarea papală, Francisc a adunat mai mulți frați (iluminați) ai Ordinului fraților minori și a pornit pe mare spre Egipt. Ajuns pe malurile Nilului, Francisc a fost consternat de ororile războiului. A început să predice pentru pace în tabăra cruciaților până când mulți dintre soldați au început să-l privească ca pe un ciudat sau, și mai rău, ca pe un eretic.

În cele din urmă, Francisc și câțiva dintre frații cu care ajunsese în Egipt au luat decizia curajoasă – unii credeau chiar sinucigașă – de a intra în tabăra musulmanilor, cu intenția de a le predica în numele lui Iisus. Desigur, Francisc era conștient că poate plăti cu viața sa și a fraților săi această încercare, dar nu a dat înapoi.

Odată ajuns în tabăra musulmană și fiind nevorbitor de limbă arabă, Francisc a început să strige: ”Sultan! Sultan!” Luați prin surprindere, soldații egipteni nu au știut inițial cum să reacționeze. În cele din urmă, i-au luat pe sus pe franciscani și i-au dus la cortul sultanului Malik al-Kamil. Trebuie menționat că Francisc și Malik erau cam de aceeași vârstă: 39 de ani Francisc, 38 de ani Malik.

Călugărul creștin Francisc și sultanul musulman Al-Kamil

Inițial, Malik al-Kamil i-a privit cu o mare curiozitate pe călugării franciscani, așa cum erau ei îmbrăcați cu robele lor sărăcăcioase, având în primă instanță impresia că ar putea fi o delegație de mesageri trimisă să negocieze ultima sa ofertă de pace, privind ridicarea asediului cruciat asupra cetății Damietta.

Francisc l-a salutat pe sultan cu formula sa obișnuită: ”Fie ca Dumnezeu să îți aducă pacea!”, ceea ce l-a surprins și mai mult pe Malik al-Kamil, pentru că formula de salut era extrem de apropiată de formula musulmană ”Assalam o alaikum” – pacea fie asupra ta. Cum Coranul cere credinciosului să fie plin de solicitudine față de cei ce vin în numele păcii, sultanul nu a văzut niciun motiv să procedeze altfel.

Malik al-Kamil l-a întrebat apoi direct pe Francisc dacă este un ambasador al cruciaților, iar acesta i-a răspuns despre el și frații săi: ”Noi suntem ambasadorii Domnului nostru Iisus Hristos, nu ai papei. Și dacă alegi să ai încredere în noi, noi te binecuvântăm înaintea lui Dumnezeu.” Malik al-Kamil era un sufit, căruia subtilitățile de interpretare ale Coranului nu-i erau străine.

”Fie ca Dumnezeu să îți aducă pacea!”

În sura a V-a, ”Masa”, la versetul 82 se spune: ”…după cum vei găsi că cei mai prietenoși față de cei care cred sunt aceia care spun ′Noi suntem creștini′. Și asta pentru că printre ei se află preoți și călugări și pentru că ei nu se fălesc.” Altfel spus, Malik al-Kamil a avut argumente să-și contrazică sfetnicii care-i cereau să nu-l asculte pe călugărul creștin predicând, pentru că încalcă legea islamică, arătând că, dimpotrivă, Coranul îndeamnă credinciosul să aibă încredere în călugării creștini.

Așa se face că Francisc, care era un orator plin de înflăcărare, a rămas în tabăra musulmană mai multe zile, timp în care a predicat în fața sultanului, a sfetnicilor și a curții sale și a fost cinstit împreună cu frații săi de ordin ca oaspeți de onoare.

La finalul șederii, Malik al-Kamil a vrut să-i facă daruri bogate lui Francisc, dar acesta le-a refuzat. A păstrat doar un mic corn de fildeș pe care egiptenii îl foloseau pentru chemarea la rugăciune (obiectul se află și acum în posesia bazilicii Sfântul Francisc din Assisi). Apoi sultanul i-a oferit o escortă care l-a condus înapoi în tabăra cruciaților.

Din păcate, luptele au continuat între cruciați și musulmanii conduși de sultanul al-Kamil. Alți doi ani mai târziu, armata cruciată era învinsă definitiv și, cu pierderi imense, se retrăgea din Egipt fără glorie. Francisc a continuat să predice împotriva războiului, pledând pentru pace și după ce s-a întors în Italia. Mai apoi, în anul 1224, papa a făcut o nouă chemare pentru cruciadă, care l-a aruncat pe Francisc într-o adâncă durere.

A decis să postească patruzeci de zile și să se roage încontinuu. Și a fost dăruit cu o viziune, dobândind și stigmatul pe care l-a purtat tot restul vieții. Când și-a revenit din viziune, Francisc a scris pe un pergament o rugăciune inspirată din meditațiile sufite asupra frumuseții celor nouăzeci și nouă de nume sfinte ale lui Dumnezeu. În josul pergamentului a desenat apoi chipul sultanului al-Kamil.

Curând după această viziune, slăbit fizic, izolat, bolnav, a trecut la cele sfinte în 3 octombrie 1226, iar în anul 1228 a fost sanctificat. Malik al-Kamil i-a supraviețuit lui Francisc încă doisprezece ani, a continuat să domnească în glorie și s-a stins după patruzeci de ani în fruntea Egiptului și a Siriei.

Peste câteva săptămâni primul papă care și-a luat numele Francisc va fi printre noi. Va predica probabil pentru pace, pentru cumpătare, pentru înțelegere și pentru credința creștină, într-o lume care devine tot mai turbulentă și mai dornică de competiție, alimentând invariabil iraționalul confruntării.

La Spitalul de Recuperare din Cluj, regizorul Cristian Pascariu s-a dus în 2012 împreună cu câțiva prieteni artiști ca să facă ceva ce tuturor li s-a părut neobișnuit: spectacol în spital. Care era scopul? ”Ca să facem bine. Ca să-i înveselim pe pacienți. Ca să-i facem să uite cu totul de boală.” Din 2018 sunt implicați în proiectul Terapie prin Artă 30 de artiști și 70 de voluntari. Iar Cristian crede că anul acesta numărul lor va crește și mai mult. Totul se desfășoară prin Create.Act.Enjoy, companie independentă de teatru, film și eveniment. (Credit foto deschidere: Andra Salaoru.)

Ce înseamnă proiectul Terapie prin Artă? Înseamnă momente artistice, ateliere creative, concerte live, instalații artistice, chiar reamenajarea unor spații ale instituției, expoziții foto, proiecții video. În cazul atelierelor creative, pacienții vin într-o anumită sală și lucrează cu trainerii diferite exerciții din teatru, din film, chiar exersează scrierea creativă, compun muzică. ”În ziua de muzică le oferim pacienților instrumente muzicale și cântăm împreună. Uneori iese muzică, alteori ceva mai bizar, dar ce e important este că oamenii se deschid și se relaxează. În momentul ăla uită cu totul de problemele lor. Mai avem o zi de handcraft, în altă zi pictăm împreună cu ei sau construim marionete.”

Regizorul Cristian Pascariu este cofondatorul proiectului Terapie prin Artă

Rudă pentru o zi este numele pe care l-au dat unei forme aparte de împrietenire: artiștii merg la spital sâmbăta și duminica, la pacienții care nu au vizitatori. De ce? Pentru a vorbi cu ei, pentru a le umple golul inevitabil din suflet. Uneori stau 10 minute cu pacienții, iar alteori stau trei ore. Iar alteori legătura devine atât de puternică, încât voluntarii proiectului mai vin și a doua sau a treia zi în vizită la acele persoane.

Clovni, mimi, personaje de basm, supereroi – merg cu toții prin spital

Echipa de terapeuți prin artă le-a oferit pacienților din diferite spitale ocazia de a testa realitatea virtuală. Succesul a fost uluitor, după cum povestește Cristian Pascariu: ”Unii pacienți preferă să aibă o experiență de scufundare sub apă. Virtuală, desigur. Alții vor să viziteze virtual San Francisco sau Israel. Sau să zboare pe deasupra munților. Este fascinant să-i vezi pe oameni transpuși într-o altă lume. Uită de tot.”

Sunt însă în spital și mulți oameni care nu se pot deplasa la atelierele creative. Pentru ei, echipa de voluntari realizează momente artistice în saloane sau pe holuri. Și nu doar pentru pacienți, ci și pentru medicii și asistentele care nu pot părăsi clinicile medicale. ”Clovni, mimi, personaje de basm, supereroi – merg cu toții prin spital.”

Clovni din echipa proiectului, la Spitalul Militar din Cluj Napoca. Credit foto: Andra Salaoru

Reacțiile pe care le stârnește trupa de artiști și voluntari le-a depășit mereu așteptările. Când apar pe holuri și în saloane, personajele costumate sunt însoțite de muzică, iar starea de bună dispoziție se instalează rapid. ”Am primit mesaje de la oameni: ați fost la noi acum o săptămână și încă se vorbește în spital despre cum am dansat cu clovnii. O altă doamnă ne-a spus că i-am oferit prima floare pe care a primit-o în ultimii 30 de ani. Oamenii cer să dăm muzica mai tare, uneori se creează chiar o mică petrecere, doamnele dansează cu mimii, o dată chiar am făcut în holul de la Oftalmologie o horă mare, ieșiseră toți din saloane, un domn în vârstă cu baston s-a băgat și el în dans și uitase că merge greu!”

Terapie prin Artă a început în Cluj, dar s-a extins în Râmnicu Vâlcea și în Alba Iulia, adică în total opt spitale. Inițiatorul proiectului spune că în fiecare an se adaugă alte spitale, iar intenția sa este ca proiectul să se extindă în instituțiile de tratament din toată țara.

Fetița mea a intrat cu zâmbetul pe buze în operație!

De ce este aceasta o formă de terapie? Păi, răspunde Cristian, nu e o terapie în sens medical, dar e ceva care crează o stare de spirit favorabilă vindecării. Nu sunt date concrete, nu s-au făcut studii în urma proiectului, dar se vede cu ochiul liber că, prin prezența artiștilor și a voluntarilor din proiect, spitalul nu mai seamănă a spital. ”Am avut acum doi ani o fetiță care era foarte tristă că venise în spital să se opereze. Luni a venit la Atelierele creative. Abia vorbea. Abia scoteam două cuvinte de la ea. Am lăsat-o, nu forțăm niciodată pacienții, dar am integrat-o. Miercuri deja era cea mai activă din grupul respectiv, desena, umbla peste tot, era foarte veselă. Iar sâmbătă când m-am întâlnit din nou cu mama ei mi-a spus: nu știu ce ați făcut, dar fetița mea a intrat cu zâmbetul pe buze în operație!”

Cristian Pascariu are totuși o explicație: ”În mintea omului se întâmplă niște lucruri magice. Printr-un moment foarte scurt, dar profund, se poate face un declic. Câteodată se întâmplă, câteodată nu se întâmplă. Dar acel declic îi schimbă cu totul perspectiva pacientului. Iar dacă îți schimbi ca pacient acea perspectivă, nu te mai gândești la momentul de spitalizare, ci la ce vei face după ce ieși din spital, iar astfel înțelegi că boala este doar o etapă.”

”O carte de împrietenire cu arhitectura și cu patrimoniul”, așa descriu autorii volumul acesta care promite să ne arate cum să privești ca să vezi mai mult decât ce se observă la primul contact vizual. Cartea a apărut la Editura ACS (Art Conservation Support) și este alcătuită, la intersecția mai multor arte, din text și desen.

Autorii își propun să apuce de ”capetele de ață” ale tematicii arhitecturii și să meargă pe firul lor până ajung la înțelegerea structurii lumii materiale, ”care poate fi plină de mesaje dacă știi să le asculți”.

Cartea se dorește a fi plăcută de parcurs de către copii și de părinții lor, împreună. Ea ascunde și jocuri, așa cum sunt provocările sau exercițiile tipărite cu un font foarte mic și care, pentru a fi descifrate, trebuie citite cu lupa.

Alexandra Mihailciuc

Textul cărții a fost scris de Alexandra Mihailciuc, ilustrațiile sunt realizate de Alexandra Culescu, iar Andrei Tache a pus totul în pagină. Dar întreaga echipă a lucrat simbiotic la realizarea cărții.

De ce este important să ne educăm în ceea ce privește arhitectura, urbanismul și locuirea? Alexandra Mihailciuc răspunde în câteva cuvinte:

• Eram odată într-o clădire istorică, în pod și mă uitam la șarpantă, structura de lemn. Eu mă uitam mai degrabă la spațiu, nu vedeam prea multe în acel loc. Și atunci a venit la mine un dulgher care a început să-mi explice ce forțe există între toate elementele acelea, uneltele cu care au fost cioplite unele dintre lemne, în funcție de urma de tăietură care era pe ele, din ce esențe era lemnul. Tot ce se desfășura în fața mea era decriptat. Brusc mi-am dat seama cât de mult te poate îmbogăți un lucru dacă știi să te uiți la el. Mie mi se pare că foarte mult din ce este în jurul nostru este limbaj înghețat, care trebuie din nou lăsat să vorbească: de multe ori când mă uit la un obiect am o emoție, simt că omul care a creat obiectul a reușit, peste timp, să-mi transmită ceva.

• Orașul depinde de modul în care ne raportăm la el, de felul în care ne înțelegem libertățile și obligațiile noastre în spațiul public și semi-public. Și clădirile istorice depind de asta. Dar nouă în general ne lipsește educația prin care știm ce este valoros și de ce. Tocmai de asta patrimoniul este văzut drept un lucru perimat, demodat, deși el are un mare potențial.
• Nu e o carte metodică și nici nu încearcă să rezolve ceva din problemele domeniului arhitecturii. Aș spune că e o carte plină de gândurile nostre despre formă, textură, materialitate, proporție, sunet, despre felul acesta divers în care percepem spațiul. E despre casă și oraș, deci și despre raportul de vecinătate, despre ce înseamnă atmosferă, despre cum să ne apropiem și să privim obiectele. Mai vorbim și despre ce înseamnă restaurare.
• Eu simt că meseria de arhitect trece printr-o perioadă de criză. Iar cauza este în modul în care comunică, e prea specializat, prea conceptualizat și prea critic. Și are de-a face cu o generație care nu e școlită în cultura vizuală sau ce înseamnă mediul construit. Acestei generații trebuie să-i arătăm că patrimoniul nu e un termen sterp, abstract.
• Avea un prieten o vorbă: se pierde numai ceea ce nu-i iubit. Dacă nu există relația asta afectivă n-ai cum să privești spre patrimoniu ca spre ceva valoros.

• Problema locuirii pentru mine devine un subiect important atunci când intru într-o scară de bloc, de exemplu. În spațiul acesta semi-public se vede bine calitatea societății. Locuirea, pentru cei mai mulți oameni, începe de la ușa lor. Își concentrează atenția asupra capsulei lor, apartament sau casă, dar ceea ce este comun nu mai pare să intre în sfera preocupărilor lor. Calitatea locuirii este importantă, pentru că ne influențează fie că vrem, fie că nu, și clădește un tip de om, un tip de caracter.
• Arhitectura este foarte mult despre felul în care materia îl ajută pe om să se clădească mai bine. În centrul preocupării arhitectului este omul, dar arhitectul folosește limbajul materiei ca să ajungă la om.

Petre Guran este istoric specializat în civilizație bizantină. Și-a făcut doctoratul la Paris, la École des Hautes Études en Sciences Sociales. I-am cerut un punct de vedere în urma incendiului de la Catedrala Nôtre Dame, întrucât este unul dintre cei mai buni cunoscători ai locului marilor edificii în cultura europeană.

De ce credeți că emoția a fost atât de puternică atunci când televiziunile au difuzat imagini cu incendiul?

Nôtre Dame are semnificații în multe planuri. Trebuie amintit că ea este amplasată pe locul unde probabil din Neolitic s-au ridicat succesive temple religioase. Această insulă dintre cele două brațe ale Senei are deci o semnificație sacră încă de la începuturile umanității. Dar Nôtre Dame este însăși Catedrala Franței, catedrala care a dat tonul artei și dezvoltării cultural-artistice în Europa. Este din prima generație de monumente gotice, are dimensiuni impresionante. Nôtre Dame se leagă și de istoria regală a Franței. Nu este singura, pentru că de exemplu încoronările regale se făceau la Reims, dar Nôtre Dame este catedrala-pandant a palatului regal medieval. Așa cum Sfânta Sofia era pandantul palatului regal de la Constantinopol. Iar prin statuile de pe frontispiciu, din istoria Vechiului Testament, semnifică o continuitate a poporului creștin, noul Israel, cu poporul ales. Deci este din toate punctele de vedere un monument al conștiinței culturale și al spiritualității europene. Și atunci, sigur, ne punem problema cum a fost posibil, cum s-a ajuns la un astfel de accident, cu efecte atât de grave, care să nu poată fi stăpânit chiar prin acțiunea atât de energică a pompierilor.

Petre Guran. Credit foto: Doxologia.ro

Ne putem aștepta la o solidarizare a francezilor, poate a europenilor, cu ocazia acestui eveniment nefericit? Deja sunt anunțate donații impresionant de mari.

Toată gama interpretărilor este posibilă. De la semn apocaliptic până la semnul unei renașteri. Vom vedea cum va evolua sentimentul în anii care urmează. Să nu uităm, la catedrală s-a lucrat aproape două sute de ani! Deci restaurarea nu va putea fi făcută foarte repede. Dar eu îmi pun o altă întrebare: ce simbol va fi, al cărei renașteri europene? Pentru că există și varianta în care zidurile  Nôtre Dame se vor desprinde de identitatea lor creștină și vor deveni pur și simplu un monument, așa cum este Parthenonul la Atena. Se vor da multe lupte asupra acestui simbol.

E prea mult să ne așteptăm cu acest prilej la o redefinire a identității europene?

Nôtre Dame este o biserică a Maicii Domnului, înainte de a fi un monument istoric, este un loc de întâlnire a credincioșilor catolici. Așa că va fi de urmărit cum va evolua lupta pentru acest simbol. În moștenirea franceză, lăcașurile de cult sunt proprietatea statului și sunt concesionate spre cult Bisericii Catolice, cel puțin monumentele istorice. Deci sigur, mi-aș dori să existe un sentiment de solidaritate și mi-aș dori să nu se speculeze prea mult pe acest accident. Și este posibil ca donatorii să aibă și ei un cuvânt de spus în privința valorificării monumentului pe viitor.

Cum sunt interpretate astfel de evenimente tragice în istoria credințelor religioase?

De-a lungul timpului, oamenii au citit astfel de evenimente ca profetice. Acum poate suntem noi atât de secularizați încât nu mai citim nimic în accidentele de tipul acesta? Nu-mi dau seama. Spre exemplu, multe legende au circulat în Bizanț despre cum ”îndepărtarea îngerului” marei basilici a Sfintei Sofii a premers cuceririi Constantinopolului în 1453. Ba chiar se vorbea despre ”îndepărtarea harului” de biserica Înțelepciunii lui Dumnezeu. Acesta este un mecanism al mentalității noastre, de a citi semne și de a căuta prorociri. Dar mie mi-e greu să fac o astfel de apreciere, sunt încă sub impresia imaginilor care au fost foarte dureroase. Îmi rezerv un răgaz să înțeleg și eu ce s-a întâmplat.

Președintele Academiei Române a vorbit pentru Matricea.ro despre incendiul care a afectat grav Catedrala Nôtre Dame din Paris. ”Am fost copleșit de ceea ce s-a petrecut. Am rămas cu o rană în suflet”, aceasta a fost prima reacție a istoricului Ioan-Aurel Pop, care apoi a punctat de ce ne privește și pe noi tragedia din capitala Franței.

S-a rupt ceva esențial din trupul culturii europene

• Tragedia de la Paris ne privește pe toți: pe toți europenii și pe toți intelectualii acestei planete care sunt conștienți de importanța unei moșteniri pe care ar trebui s-o păstrăm și s-o transmitem mai departe.
• Privind imaginile de la Paris, m-am simțit secătuit, ca și cum s-ar fi frânt în mine ceva vital, pentru că această catastrofă înseamnă că din trupul culturii franceze și din trupul culturii europene s-a rupt un element esențial, s-a dus în neant o mare împlinire a spiritului omenesc.
• Această mare biserică creștină închinată Fecioarei Maria a fost edificată între secolele al XII-lea și al XIV-lea. Secole la rând au trecut peste ea calamități omenești și calamități naturale, de la cutremure până la războaie mondiale – și ea a rezistat. A mai suferit daune de-a lungul timpului, însă o parte din ce a înghițit focul, din partea superioară, provenea chiar din secolul XIII.
• Chiar dacă se vor strânge banii necesari, chiar dacă se va reface într-un timp record, în incendiu a pierit ceva din sufletul nostru. Pentru că sufletul Catedralei consta în sfințenia obiectelor care se aflau în ea.

Răsăritul și Apusul: sinteză culturală și respirație sincronă

• Biserica Apuseană a vegheat secole la rând la apărarea valorilor creștinătății în același fel în care a făcut-o Biserica Răsăriteană în partea noastră de continent. Să nu uităm că papa Ioan Paul al II-lea a vorbit despre cei doi plămâni ai Europei: cel bizantin și ortodox, și cel latin și catolic. Fără acești doi plămâni, Europa nu poate funcționa. Iar dacă unul are de suferit, suferă și celălalt. Eu aici vin cu un gând în spirit ecumenic creștin.
• Suntem în Postul Paștilor și trebuie să ne gândim și la păcatele noastre și la felul în care apărăm aceste moșteniri. Eu nu știu din ce pricină s-a dezlănțuit incendiul acesta devastator, dar mă gândesc câteodată și la nerecunoștința noastră, la felul că tratăm uneori cu prea multă ușurință aceste valori, că ne zgârcim câteodată ”să dăm un leu pentru Ateneu”, cum se spunea odată – și iată, cu un leu pentru Ateneu s-a ridicat Ateneul Român!
• E adevărat că Biserica este mai îndurerată. Dar pentru mine, ca laic, Catedrala Nôtre Dame din Paris face parte din patrimoniul cultural al umanității. Stilul gotic pe care-l reprezintă cu atâta forță este o mare cucerire a spiritului omenesc.
• Să nu uităm că noi, România, suntem ultima țară din Răsărit în care a înflorit goticul într-o formă extraordinară, alături de romanic și, bineînțeles, de stilul bizantin, cu cupolele sale, alături de baroc sau de brâncovenesc, care e o variantă a barocului românesc. Să nu uităm că goticul a pătruns până în Moldova lui Ștefan cel Mare și s-a împletit foarte bine cu tradiția noastră.
• S-a frânt ceva din umanitate. Momentul acesta trebuie să ne dea de gândit: trebuie să ne protejăm mai bine aceste monumente. Catedrala se afla în restaurare, iar restaurările trebuie să conducă spre înfrumusețarea și stabilizarea monumentelor, nu să dea prilejul unor asemenea acte teribile care impietează asupra sufletelor popoarelor.

Ce urmează? Necesara solidarizare

• Catedrala era un simbol al Parisului, dar era un simbol al Europei și mai ales al unei perioade în care toată Europa se numea Republică creștină, în care valorile clasicismului greco-latin dar și ale creștinismului în general dădeau tonul vieții culturale și erau foarte prețuite. Astăzi cred că ne-am pierdut echilibrul din acest punct de vedere. Nu mai avem orientarea necesară ca să putem prețui.
• Dispariția unor valori de acest fel sau periclitarea lor trebuie să ne dea de gândit și să ne facă să fim mai uniți în apărarea lor. Aș vrea să văd pe continent o mișcare de solidarizare în numele valorilor culturale din patrimoniul cultural al umanității pe care trebuie să le protejăm.
• Sunt absolut convins că va apărea această mișcare de solidarizare și sunt convins și că se vor strânge banii necesari pentru restaurare, chiar dacă durerea în suflet va persista.

L-am rugat pe profesorul Adrian Majuru, directorul general al Muzeului Municipiului București, să decupeze trei exemple de mari oameni cvasinecunoscuți din trecutul României. I-am cerut să ne vorbească și despre părțile frumoase ale Capitalei, și despre vremurile de dezvoltare energică ale țării noastre, către care am avea toate motivele să privim cu mândrie. Ne-a răspuns într-un interviu pe care vi-l oferim integral, în format audio.

Info practic pentru accesarea fișierului audio pe dispozitivele mobile: dacă nu aveți cont de Soundcloud, dați click pe butonul Listen in browser.

Era sprijinit de zid, în fața complexului comercial Unirea. Am trecut pe lângă el sporovăind și privind încântați pastelul unui apus de primăvară bucureșteană și rugămințile lui au trecut mai întâi pe lângă noi și abia când a ridicat vocea insistând ne-am oprit: ”Vă rog, vă rog, mă ajutați și pe mine? Vă rog să mă ajutați, merg foarte greu, am și ceva dureri acum și vreau și eu să urc până sus.”

V-o spun cinstit: am avut o reținere să-i răspund. Cel mai ușor și chiar foarte obișnuit pentru un oraș mare, este să te întorci pe călcâie și să pleci, ba chiar, după fire, să arunci și câteva cuvinte: grele, disprețuitoare ori scuze ininteligibile însoțite de gestul mă grăbesc, ori a lehamite. Dar după primul impuls ceva m-a îndemnat să mă opresc, apoi ușor, ca în reluare, să pornesc spre el și, când privirile ni s-au întâlnit cu adevărat să nu mai am nicio reținere.

După cum vedeți nu doar că am o neputință și merg greu, dar de azi dimineață mai am și-un junghi în spate care aproape că-mi ia aerul când merg. Am mare nevoie să mă sprijin pe cineva ca să pot să urc și nu e chiar simplu să și găsesc; chiar vă mulțumesc mult că v-ați oprit! Așa, vă iau de braț și o luați înainte și eu vin pe urmă, dar ușor vă rog, nu vă grăbiți că mi se taie respirația.

Am 12 lei și mai am și o singură plăcere: pastele. Și o porție costă 12 lei fix

Am înțeles cum trebuie să-l ajut și dintr-o dată m-am simțit foarte bine că pot să fac acest lucru. Am parcurs încet, încet drumul până la lifturi și am urcat la etajul patru, unde sunt restaurantele din Unirea. Am 12 lei și mai am și o singură plăcere: pastele. Și o porție costă 12 lei fix, așa că atât vreau, să-mi fac și eu această plăcere de cei 12 lei pe care-i mai am în buzunar pe ziua de astăzi.

Cu toții avem câte-o plăcere. Și mie-mi plac pastele, chiar foarte mult. Sau o prăjiturică la cafea. Dintr-o dată l-am înțeles perfect. Cu toate durerile și neputințele corpului, plăcerea nevinovată care-ți dă conștiința demnității de om este un puternic motor pentru înfrângerea condiției și surmontarea oricărei inerții. Să-mi spuneți cum vă numiți, să mă rog pentru voi! Că acum de la biserică vin!

Nu, nu, te poți ruga pentru noi pur și simplu și gata! Nu e nevoie neapărat să ne știi numele, i-am spus. Ba eu cred că da, a replicat el simplu. Când am ajuns la restaurantul unde urma să-și savureze pastele, l-am rugat să accepte să-i oferim noi masa de seară. Nu! Dar am să accept numai dacă îmi spuneți numele, ca să mă pot ruga pentru voi așa cum trebuie. Și ne-am spus numele. Vedeți ce ușor a fost? Dar a trebuit să vă șantajez puțin!

Am râs. Da, așa a fost, noi am vrut să facem pomana întreagă, cum se spune, iar el voia să știe cui să mulțumească pentru gestul de bunătate. Ne simțeam atât de bine, de parcă navigam într-o altă dimensiune a zilei și după alte legi ale existenței. Dar acest mic episod, pe care-l închei aici, are un prolog desfășurat în alte ore ale aceleiași zile, la spovedanie.

Iar Iisus i-a zis: De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede

Postul Paștelui este o perioadă astrală în anul creștinului, nu este nevoie să insist eu asupra acestui lucru, atât de bine știut. Modul în care trăim acest interval ce prefațează Învierea și celebrează debutul Împărăției este absolut personal și de asemenea intraductibil în cuvintele noastre profane.

Taina Spovedaniei implică în legătura creștinului cu duhovnicul său, creată și sudată în timp, o sublimare care adaugă cuvintelor profane sărace un principiu inefabil prin care comunicarea este ridicată la un alt nivel: atunci experiența personală poate fi dezvăluită, dacă este sinceră și totodată percepută de duhovnic mai aproape de trăirile reale și implicit subiective.

Nedumerirea mea, exprimată în fața duhovnicului meu în spovedania acelei zile, a fost că poate am ajuns prea dependent de traiul bun, de anumite tabieturi despre care cred că-mi înfrumusețează viața și fără de care, în mod necuvenit, aș putea ajunge să consider că trăiesc sărac și nedrept. Și poate tot din acest motiv, roadele vieții mele ce încă stă să urmeze vor fi puține sau nu vor mai fi deloc.

Diavolul se comportă ca un contabil: stă cu tăblița și cu condeiul după tine și te notează: toate păcatele, mai mari sau mai mici, tot, tot. Iar apoi vine Dumnezeu, care se poartă ca un boier, ia mâneca și șterge tăblița

Altă sămânță a căzut în spini, a crescut, dar spinii au înăbușit-o și rod n-a dat. (…) Nu pricepeți pilda aceasta? Dar cum veți înțelege toate pildele? (…) Cele semănate între spini sunt cei ce ascultă cuvântul, dar grijile veacului și înșelăciunea bogăției și poftele după celelalte, pătrunzând în ei, înăbușă cuvântul și îl fac neroditor.

În Confesiunile sale cu Dumnezeu, Sfântul Augustin, către amurgul vieții, sesiza pericolul pe care viitorul locuitor al Împărăției îl întâmpină prin viața bună, care-l leagă prea strâns de lume. Preocuparea sa vine pe urma atenționărilor Sfântului Pavel, dar mai ales a cuvintelor lui Iisus, care ne cere să ne lepădăm de sinele nostru, să ne luăm crucea și să-I urmăm.

Și îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!

”Părintele Nicolae Steinhardt are o imagine care mi-a plăcut, într-o predică de-a lui, făcând o paralelă între cum se comportă diavolul și cum se comportă Dumnezeu. Diavolul se comportă ca un contabil: stă cu tăblița și cu condeiul după tine și te notează: toate păcatele, mai mari sau mai mici, tot, tot, ca să umple tăblița. Și-o umple cu multă trudă, dar, până la urmă, vine Dumnezeu, care se poartă ca un boier, ia mâneca și șterge tăblița. Dumnezeu se comportă ca un rege, care e foarte bogat, dar și foarte generos. De aceea, în ′Cred, Doamne, ajută necredinței mele′, pe de o parte este vorba de expresia credinței, iar, pe de altă parte, de expresia corectă a conștiinței, căci credința ta de om nu este niciodată suficientă ca să umple măsura de sus și numai Dumnezeu este Acela care ți-o umple. Când ajunge un om să Se minuneze Dumnezeu de el, atunci se poate numi a fi un om adevărat.” – Bartolomeu Anania.

Ce imagine tonică a construit regretatul Bartolomeu Anania, folosindu-se și de imaginile inspirate desenate prin cuvintele unui alt mare și de asemenea regretat intelectual al neamului, Nicolae Steinhardt, pentru viața omului care-și vine în fire și se întoarce acasă, în patria lui Dumnezeu, de prin locurile rătăcirilor sale!

Duhovnicul meu nu a fost întrutotul de acord cu dubiile mele. Micile plăceri nu ne leagă de lume așa cum se leagă adevăratul păcătos prin patimile grele și niciodată conștientizate, ce trebuiesc denunțate prin smerenie și penitență. Probabil că micile plăceri vor fi fiind ele consemnate acolo contabilicește de îngerii căzuți care ne îmboldesc mereu, dar, așa cum ne îmbărbătează părintele Steinhardt, Dumnezeu le șterge într-o clipă văzând licărul inimii noastre care tinde spre mai mult decât este lumea.

Nu este oare acesta rolul exercițiului de lepădare de sine pe care-l face creștinul în postul Paștelui? Ba întocmai așa stau lucrurile. Grija că am putea fi defecți doar pentru că suntem în lume așa cum este orice om cumpătat și cu frică de Dumnezeu este doar o grijă de multe. O simplă rătăcire. Și care nu trebuie să ne îndepărteze de năzuințele și exercițiul nostru curent de a fi oameni buni.

Iar după ce a intrat în casă, ucenicii Lui L-au întrebat, deoparte: Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim?

Marcu, în Evanghelia sa, explică: Și cu multe pilde ca acestea le grăia cuvântul, după cum puteau să înțeleagă. Două mii de ani după acele întrebări, oamenii încă au nevoie de pilde în viața lor ca să înțeleagă Cuvântul, ca să aibă perspectiva Împărăției. Nu există printre noi, probabil, niciun creștin care să fie desăvârșit în înțelegerea și practicarea verticalei către Dumnezeu. Îndoielile sunt multe și calea ușor de rătăcit.

Și cine poate să fugă din lume ca să-i fie mai ușor? Și cum adică i-ar fi mai ușor ieșind din lume, dacă rădăcinile sale sunt în lume și aici rămân? Nu este tot acțiune creștină smerită să practici zilnic o atitudine civică, morala, cinstea, dărnicia sau adevărul? Nu astfel salvăm lumea? Am 12 lei și mai am și o singură plăcere: pastele. Și o porție costă 12 lei fix, așa că atât vreau, să-mi fac și eu această plăcere de cei 12 lei pe care-i mai am în buzunar pe ziua de astăzi…

Acest om și exemplul său mi-au tradus foarte clar cuvintele duhovnicului meu. Sunt onorat și fericit să știu că se va ruga pentru sufletul meu. Căci pe cale să rătăcesc am fost, dar cu ajutorul său mi-am revenit în sine. Și mi s-a întărit bucuria faptelor din postul Paștelui. Bucurie pe care v-o doresc tuturor, din toată inima!

În urmă cu doar câteva săptămâni publicam fragmente transcrise dintr-un interviu pe care ni-l acordase doamna Monica Șerbănescu, binecunoscuta fondatoare și director general al Liceului Pedagogic Ortodox ”Anastasia Popescu”. Publicăm acum integral acest interviu, în format audio. Monica Șerbănescu răspunde la câteva întrebări esențiale: cum trebuie să fie profesorul pentru a răspunde așteptărilor copilului; ce fel de relație trebuie să aibă el cu elevul: autoritate competentă sau afecțiune îngăduitoare; unde se fac temele, acasă sau la after school; ce facem cu ecranele din casă; cum să-i creăm copilului o stare de confort și cât de importantă este această stare.

Info practic pentru accesarea fișierului audio pe dispozitivele mobile: dacă nu aveți cont de Soundcloud, dați click pe butonul Listen in browser.

Tinerii chitariști români vor primi și anul acesta un prețios sprijin prin Bursa Kitharalogos. Costin Soare (foto), muzicianul care a înființat Asociația Kitharalogos, crede în forța de coagulare a acestui instrument și în viitorul celor care-l studiază. Întrebat de ce este chitara un instrument special printre toate celelalte, Costin Soare amintește replica unui mare muzician francez din secolul 19: chitara este o adevărată orchestră în miniatură.

Cum s-a născut bursa dedicată pasionaților de chitară

În urmă cu doi ani, marele chitarist argentinian Pablo Marquez a venit în România ca să cânte la Festivalul ”Serile de Chitară” de la Palatul Suțu. După concert, argentinianul a făcut un gest neașteptat cu care și-a surprins gazdele: a donat întregul său onorariu de la respectivul concert Asociației Kitharalogos, propunându-le să folosească banii pentru proiecte de promovare a muzicii de chitară. Așa s-a născut Bursa Kitharalogos, care încurajează tineri interpreți de chitară și promovează în mod special partiturile compozitorilor români.

Costin Soare, fondator Kitharalogos: Anul acesta promovăm compozitorii români și compoziția românească. Este nevoie de asta, pentru că de-a lungul anilor chitara a fost un instrument destul de neglijat, foarte puțini compozitori au scris pentru chitară, iar cei care au scris au fost compozitorii chitariști, cei care erau și instrumentiști. Pe acest fond s-a născut și proiectul ”Musica…”, pe care eu îl desfășor la Muzeul Național ”George Enescu” din București.

15 prime audiții absolute

Proiectul ”Musica…” este o serie de recitaluri în care muzica și poezia se împletesc. Până acum au fost organizate recitaluri ”Musica nocturna”, ”Musica poetica”, ”Musica della Memoria”, iar în acestea au fost interpretate lucrări originale create de compozitori contemporani la invitația organizatorilor. În ultimii ani, la serie de recitaluri au fost nu mai puțin de 15 prime audiții absolute ale unor compozitori precum Dan Dediu, Carmen Cârneci, Gabriel Mălăncioiu, Violeta Dinescu.

Costin Soare, despre preferința tinerilor muzicieni pentru chitară: Eu zic că rămâne unul dintre instrumentele preferate. Vorbim aici de chitară într-o accepțiune mai largă. După cum se știe chitara pentru un copil înseamnă nu numai chitara clasică, cea pe care o aducem în fața publicului în aceste concerte, ci înseamnă și chitara folk, chitara acustică, chitara electrică. Copiii iubesc acest instrument și firește eu, ca interpret și ca profesor de chitară clasică, mi-aș dori ca ei să descopere cât mai devreme muzica clasică și să vină către acest instrument. Este interes pentru chitara clasică și cred că undeva se află în topul preferințelor copiilor care vin către muzică.

L-am rugat pe Costin Soare să ne recomande o lucrare de chitară pe care o preferă. Ne-a trimis către ”Capriciul arab” de Francisco Tarrega, într-o interpretare specială: polonezul Marcin Dylla, unul dintre cei mai talentați chitariști din lume, într-un clip în care cântă pe rând pe 6 chitare diferite. Iată mai jos acest clip.

Modelul de economie socialist și modelul capitalist: două viziuni care sunt puse față în față de un martor ocular al ambelor. Adrian Vasilescu, consilier de strategie al guvernatorului BNR, a vorbit în seara zilei de 4 aprilie 2019 la Matricea Românească, iar acum vă oferim conținutul audio al conferinței. Lectorul Matricei a punctat pe subiecte fierbinți ale zilei, dar a și povestit cu farmec și naturalețe despre începuturile sale profesionale. 

În plin sezon de turism, la cel mai vizitat muzeu din lume va fi prezentată o expoziție de artă medievală românească, centrată pe o piesă reprezentativă: steagul de luptă al lui Ștefan cel Mare. Expoziția de la Luvru se va deschide pe 17 aprilie și este un eveniment uriaș pentru arta românească, fiind primul de o asemenea amploare. Vor putea fi admirate văluri liturgice, țesături decorative, elemente vestimentare, portrete brodate, acoperăminte de mormânt moldovenești. Expoziția face parte din Sezonul România-Franța. Iată o sinteză de informații și declarații pe acest subiect.

Pe scurt despre expoziție

• Stindardul liturgic al lui Ştefan cel Mare a fost transportat acum câteva zile cu un avion militar spre Paris
• Expoziția va fi inaugurată pe 17 aprilie și va rămâne deschisă până la sfârșitul lunii iulie 2019
• Tema evenimentului: Broderii de tradiţie bizantină din România. În jurul stindardului lui Ştefan cel Mare

Pe scurt despre steagul ștefanian

• Una dintre cele mai valoroase piese de patrimoniu aflate în colecţiile Muzeului de Istorie (MNIR), o capodoperă a artei medievale de inspiraţie bizantină, stindardul a fost realizat, la porunca lui Ştefan cel Mare, în anul 7008 de la facerea lumii, anul al 43-lea al domniei sale, adică în anul 1500. Piesa a ajuns la o dată necunoscută la Mânăstirea Zografu de la muntele Athos
• Steagul a fost recuperat de către generalul francez Maurice-Paul-Emanuel Sarrail și transportat în Franța. Inestimabila piesă a fost înmânată ministrului român Alexandru Lahovary, la Paris, de către autorităţile franceze într-o ceremonie solemnă, în august 1917, când în România aveau loc dramaticele bătălii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz
• Steagul a intrat în posesia Muzeului de Istorie în 1970
• Restaurarea steagului a durat nu mai puțin de șapte ani, fiind o lucrare de o complexitate cu totul neobișnuită
• În prezent obiectul prețios este păstrat într-o casetă de plexiglas, în atmosferă de heliu controlată
• Steagul nu este expus permanent pentru public, întrucât are nevoie de condiții speciale de păstrare

Interviu cu Emanuela Cernat, Șef Birou Artă românească medievală, Muzeul Național de Artă al Românei

De ce este această expoziție un moment important pentru România?

Este pentru prima dată când România reușește să facă o expoziție la Muzeul Luvru. În Franța au mai fost expoziții de artă românească, primele ieșiri în lume ale patrimoniului românesc au fost la Paris în 1867, la primele expoziții internaționale. Și atunci, ca și acum, se dorea ca România să fie asociată cu tradiția bizantină. Atunci era din motive politice, pentru că statul român dorea să se detașeze de politica imperiului otoman și încerca prin toate instrumentele culturale pe care le avea la îndemână să demonstreze că tradiția culturală a românilor e diferită de cea otomană.

Ce ar trebui să știm despre stindardul lui Ștefan cel Mare, piesa principală a expoziției?

Așa-zisul stindard de luptă a lui Ștefan cel Mare, o broderie foarte spectaculoasă, este probabil o poală de icoană (un suport textil brodat, n.red.) pe care Ștefan cel Mare a comandat-o pentru icoana Sfântului Gheorghe de la Mănăstirea Zografu de la Muntele Athos.

Este prima dată când România reușește să organizeze o expoziție la Luvru

Acest obiect extrem de prețios a fost capturat de armata franceză în timpul primului război mondial și a fost restituit României în 1917, în cadrul unor solemnități absolut impresionante la Universitatea Sorbona.

Iar această expoziție este parte a relațiilor de tradiție cu Franța?

Și prin acest eveniment marcăm relația atât de specială pe care românii și francezii au avut-o de-a lungul timpului, în special în epoca modernă. Acestei relații îi datorăm de fapt promovarea culturii noastre medievale. Franța, prin savanții ei și prin universitățile ei de prestigiu, în prima parte a secolului XX a promovat intens patrimoniul medieval românesc. Foarte multe personalități culturale din România au fost atunci invitate să țină cursuri la universități din Paris. Atunci au fost editate și cele mai prestigioase repertorii de colecție românești. De asemenea, savanții francezi s-au dedicat într-un mare număr cercetării colecțiilor românești, e suficient să-l amintim pe Gabriel Millet și opera sa.

El chiar va ocupa un loc special în expoziție.

Da, pentru faptul că a fost poate primul dintre savanții străini care s-au dedicat arhivării colecțiilor de broderii românești din afara țării. Arhiva documentară Gabriel Millet a fost dată circuitului public anul trecut și o mare parte a ei va fi expusă acum la Luvru: clișee pe sticlă, relevee realizate de el pe parcursul călătoriilor de documentare în Balcani, la Muntele Athos. Practic, prin intermediul lui am recuperat o serie importantă de informații despre bunuri culturale dăruite de aristocrația medievală românească, de voievozii noștri, sfintelor locuri ale ortodoxiei.

Declarație Ernest Oberlander-Târnoveanu, managerul Muzeului Naţional de Istorie a României, despre steagul de luptă ștefanian:

Cum a ajuns steagul la Zografu?

Nu știm foarte precis cum a ajus la Zografu, cu siguranță nu a fost donat de Ștefan, domnitorul ar fi spus în textul inscripției că este vorba despre un dar princiar pentru Zografu. Mai degrabă a fost luat în secolul al 17 lea din Moldova, o dată cu închinarea uneia dintre mănăstirile moldovenești întemeiate de Ștefan cel Mare. La Zografu, stindardul lui Ștefan cel Mare a fost descoperit târziu, în 1882.

Theodor Burada a avut o premoniție întemeiată: a cerut călugărilor de la Zografu să nu altereze broderia

Atunci, trei intelectuali români, Alexandru Pencovici, Theodor Burada și Radu Pătârlăgeanu, au făcut o călătorie de studii în imperiul otoman, pentru a cerceta limba, cultura, organizarea românilor din Balcani. Cu acest prilej au ajuns și la mănăstirea Zografu și între lucrurile pe care le-au văzut cu uimire a fost și acest stindard pe care Theodor Burada l-a descris și l-a descifrat.

Călugării de la Zografu au vrut în schimb Mănăstirea Dobrovăț

A avut o premoniție extrem de întemeiată: a cerut călugărilor să nu altereze, să nu modifice stindardul. Din păcate nu s-a ținut seama de sfatul învățatului român. Călugării au tăiat ceea ce mai rămăsese din broderie și au lipit-o cu clei de tâmplărie pe o bucată de catifea și au mai adăugat tot felul de ornamente ieftine și de prost gust. Începând cu 1903, un diplomat de excepție, Gheorghe Constantin Ionescu, la vremea respectivă viceconsul și apoi consul general al României la Salonic, a întreprins mai multe vizite la Muntele Athos și în 1915 a încercat să obțină o negociere cu obștea călugărilor pentru ca statul român să recupereze steagul. Pretențiile călugărilor erau imposibil de îndeplinit, una dintre ele prevedea restituirea Mănăstirii Dobrovăț. Statul român nu putea să accepte nici din punct de vedere legal, nici din punct de vedere practic o asemenea soluție. Gheorghe Ionescu a recurs la o soluție diplomatică cerând comandamentului trupelor franceze din Orient să ia măsuri pentru restituirea steagului către România. Autoritățile franceze au acționat în sensul dorinței românilor și în ziua de Bunavestire, 25 martie 1917, Gheorghe Constantin Ionescu intra în posesia steagului și apoi îl expedia mai departe cu o navă militară franceză spre Marsilia de unde a ajuns la Paris. Pentru că era război, el a trebuit să rămână în Franța și s-a întors în țară tocmai în decembrie 1919, fiind depus la Ministerul de Război și apoi la Muzeul Militar.

Adrian Vasilescu a venit la Matricea Românească decis să spulbere prejudecăți și tipare de gândire. A făcut câteva incursiuni în istoria trăită de domnia-sa, dar a făcut apel și spiritul gândirii economice, pentru a scoate la suprafață adevăruri strict necesare oricărei conștiințe vii a secolului 21. Iată sinteza primei părți a conferinței de pe 4 aprilie.

Cum a contribuit decisiv șeful FED la căderea comunismului

• Evenimentele din Europa anului 1989 au niște ”părinți” recunoscuți – Ronald Reagan, Mihail Gorbaciov. Nimeni nu-l pomenește pe Alan Greenspan, președintele FED la acel moment, în legătură cu anul 1989. De ce este el important în legătură cu prăbușirea regimurilor comuniste din Europa de Est?  Iată de ce: Greenspan a preluat funcția de la FED în anul 1987 și a fost întâmpinat cu o criză economică puternică, pe care însă a reușit să o stingă rapid, prin eforturi conjugate. Acum este evident că dacă o criză puternică ar fi cuprins Occidentul, propaganda din blocul comunist ar fi profitat din plin, pentru a sublinia ”superioritatea sistemului comunist”. Mihail Gorbaciov nu ar fi avut, de asemenea, niciun argument valid în fața celorlalți lideri comuniști de la Moscova pentru a pleda în favoarea negocierilor cu americanii.

Adrian Vasilescu în Agora casei Bulboacă și Asociații

• Dar, până la urmă, de ce au fost posibile schimbările din 1989 din lumea comunistă? Răspunsul este că din cauza banilor. KGB a înțeles că valuta occidentală are o putere reală, în timp ce banii din blocul comunist, nu. Gorbaciov a pus pe masa Biroului Politic al PCUS raportul/analiza KGB și a cerut să se ia o decizie.
• Leul, pe de altă parte, în perioada comunistă nu avea nicio șansă în ”jungla” banilor. Pentru omul simplu nici măcar mita nu mai putea spera să o poată plăti în lei. S-au inventat banii alternativi, adică alte valori de circulație: cartușul de țigări Kent, cafeaua, whisky, icrele negre etc. Aceasta era ”valuta mitei”.
• La Congresul al XIV-lea, Nicolae Ceaușescu a rostit fraza celebră: ”…nici când plopul va face pere și răchita micșunele…” în România nu va exista o economie de piață:

”Mai mult de 4 miliarde de oameni trăiesc în sărăcie. (…) Așa reprezintă lumea spre care unii domni ne îndeamnă să revenim! A inechității, a jafului, a asupririi! Am cunoscut-o sute de ani, și o sută de ani sub capitalism, aceasta. De aceea am declarat că pentru noi a apus întotdeauna… o asemenea cale! Poporul nostru spune câteodată, că aceasta se va întâmpla când o face plopul mere sau răchita micșunele (aplauze). Dar nu vă grăbiți să aplaudați. Genetica modernă a făcut progrese uriașe (aplauze). Și e posibil să ne întâlnim cu plopi și cu răchită care să facă micșunele, dar nici atunci, chiar în asemenea situații, nu vom admite întoarcerea înapoi. Capitalismul în România a apus pentru totdeauna! Poporul este adevăratul stăpân și va rămâne veșnic stăpân al destinelor sale, a bogățiilor țării!”

• De fapt, la acel moment, economia de piață exista în România și funcționa în paralel cu economia de stat planificată, fără ca măcar dictatorul comunist să fie conștient de acest lucru. Toate schimburile din economie și nu numai se făceau având la bază circulația acelei ”valute a mitei”.

Eșecul economiei comuniste românești a fost în mare măsură eșecul diplomației

• Academicianul Mircea Malița, într-o carte publicată în America, a afirmat că economia României (comuniste) a crescut sau a scăzut în funcție de randamentul diplomației românești.
• Când diplomația românească a decăzut, România a înregistrat mari probleme economice și a intrat chiar și în încetare de plăți. Atunci Nicolae Ceaușescu a plusat, nediplomatic, și a decis să achite rapid datoria externă; a făcut-o în special pe seama producție agricole și a rezervei de aur din străinătate.
• România a avut mereu o rezervă de aur depozitată în străinătate. În timpul celui de-al doilea război mondial, datorită exporturilor pe care le făcea către Germania hitleristă, și care erau plătite cu aur depozitat în Elveția, la cererea expresă a BNR, s-a ajuns la deținerea unei cantități de 240 de tone la sfârșitul războiului.

Când și-a procurat România aur și unde l-a păstrat

• În perioada industrializării forțate a României, conform doctrinei lui Nicolae Ceaușescu, acesta a fost consiliat să depoziteze aur în străinătate; dar între 1986 și 1987, pentru a grăbi achitarea datoriei externe, așa cum și-a propus, a vândut întreaga cantitate de metal prețios deținută în străinătate. În 1988 a reînceput să cumpere accelerat aur, pe care l-a depozitat tot în străinătate.
• Aurul din contabilitatea BNR nu este ”aurul statului” ci este aurul poporului român, administrat de BNR în numele poporului român (entitate istorico-socială reală, dar care nu are personalitate juridică).
• Criza face parte din natură.

De curând, ghidul Michelin a confirmat categoria de trei stele la care încadrează Muzeul ASTRA Sibiu. În așteptarea aprecierii în acest ghid a rafinamentului restaurantelor, România este reprezentată de un muzeu excepțional. În urma acestei recunoașteri, avem o reacție de la managerul muzeului, Ciprian Ștefan.

Ce reprezintă pentru muzeul ASTRA cele trei stele Michelin?

La Sibiu, muzeul ASTRA demonstrează că în România instituțiile de stat pot fi performante. Acum 100 de ani, membrii Asociațiunii ASTRA au contribuit enorm la Unirea de la 1918. Noi suntem continuatori ai ASTREI și am construit muzeul  în așa fel încât să ofere publicului interacțiune cu patrimoniul, cu ceea ce înseamnă trecut, prezent, identitate. Și nu ne rezumăm doar la români, ci la toți cei care locuiesc în această frumoasă țară.

Ciprian Ștefan, managerul Muzeului ASTRA

Care au fost criteriile după care ați fost evaluați de cei de la Michelin?

Sincer, nu știm. Ei fac vizite inopinate. Practic, pentru noi nu a fost neapărat o surpriză: suntem prezenți pentru a doua oară consecutiv cu trei stele. Cei de la Michelin vizitează locațiile respective și fac un punctaj. Noi nu am cunoscut pe nimeni din stafful Michelin, nu știm când au făcut vizita în muzeu. Probabil că au venit pur și simplu ca niște consumatori de cultură, consumatori de turism cultural.

În anul 2018, muzeul a fost vizitat de 625 de mii de oameni

Prin ce credeți că ați impresionat în mod special?

Prin calitate și autenticitate, pe care le garantăm. În același timp e important și noul discurs pe care Muzeul îl adoptă în legătură cu interacțiunea cu publicul vizitator, vizavi de comunicarea patrimoniului. Acest muzeu a fost transformat într-un loc viu în care patrimoniul se așterne în fața doritorilor de cunoaștere a ruralității și a tradițiilor din România.

Este un moment de recunoaștere a activității echipei muzeului. Ce alte forme de recunoaștere vă doriți să mai primiți?

Nu suntem în căutare de premii, nu alergăm după ele, le lăsăm pe ele să vină spre noi. În același timp nu stăm pasivi și în momentul de față încercăm să depunem candidatura la premiul Luigi Micheletti, care se acordă muzeelor inovative din întreaga lume. Premiul este acordat de European Museum Academy. 

Te muți într-o casă veche? Nu o distruge, pentru că poate fi adaptată să trăiești în ea confortabil

Din câte știu, Muzeul Țăranului Român din Capitală a primit acest premiu.

Muzeele în aer liber din România nu prea au fost prezente în ultimul deceniu în zona de premii la nivel european și atunci intenția noastră este să fim cunoscuți. Avem multe de arătat Europei, unele programe ale noastre sunt luate ca model în  instituții din afară, asta vă spun din perspectiva parteneriatelor pe care le avem cu instituții culturale din afara granițelor. Anul trecut, numai în muzeul nostru în aer liber au fost peste 500.000 de vizitatori. În tot complexul muzeal au fost circa 625.000 de oameni, beneficiari ai programelor culturale. Gândiți-vă ce impact financiar are totuși această cifră în viața unei comunități.

În privința acestei candidaturi, o să prezentați doar portofoliul sau va fi nevoie și de activități în afara țării?

Se evaluează programele pe care le dezvoltă instituția aplicantă, cât de inovative sunt, în ce fel creează noi audiențe. Noi chiar asta facem în muzeu, nu doar să creștem audiența, dar să o și diversificăm. Targetul nostru este publicul tânăr, publicul de la 18 până la 30 de ani. Trebuie să-l aducem mai des în muzeu, dar acest public este foarte ocupat și are o viață foarte tumultuoasă. Atunci încercăm să diversifică, să aducem și multimedia, zona de industrii creative să fie mai prezentă în muzeu, ca și alte tipuri de activități care au legătură cu patrimoniul.

Gândirea noastră este că salvăm mediul rural și că-i dăm un viitor

Ce programe veți dezvolta în următoare perioadă?

Ne pregătim în primul rând de summitul din luna mai. O să fie prezenți în Sibiu câteva mii de oameni și vrem să arătăm tuturor ce înseamnă România frumoasă, ce înseamnă România adevărată, cea în care noi credem. Generația anilor ’80 asta crede de fapt, că România are un viitor frumos. Programele vizează și zona gastronomică, pentru că anul acesta Sibiul este și regiune gastronomică europeană. Din acest motiv noi ca instituție încercăm să oferim un program gastronomic bazat pe tradițiile culinare, instrumentar și așa mai departe. De fapt, acea cultură gastronomică specifică ruralității care, din păcate, nu se mai întâlnește la pensiuni și restaurante din zonele rurale. Noi încercăm să o așternem în fața publicului, dar și în fața celor din zona horeca, să-i facem să înțeleagă că anumite rețete pot fi adaptate și pot fi chiar de succes dacă ei le introduc în meniu. Pe lângă asta o să fie activități legate de conservare-restaurare, pentru că, dacă v-ați uitat pe statistici în ultima perioadă,  peste 100.000 de oameni s-au mutat de la oraș la sat.

Ce vă spune această statistică, de ce este ea importantă?

Pentru că trendul este în creștere și noi atunci trebuie să oferim publicului și alternativa de a cunoaște ce înseamnă să te muți la țară. Găsești o casă veche? – nu o distruge, pentru că poate fi adaptată să trăiești în ea ca în secolul 21. În felul acesta, gândirea noastră este că salvăm mediul rural și că-i dăm un viitor. Nu mai vorbesc de celelalte activități: școala în satul tradițional, Anima ASTRA – programul de animații culturale.  Avem și programul Grădină și peisaj, prin care noi cultivăm soiurile locale și învățăm oamenii să facă și tipurile de sisteme de împrejmuire tradiționale specifice diverselor zone etnografice și în același timp să prezentăm meșterii din satele din România, care încă pot fi o alternativă la firmele de construcții din ziua de astăzi, când vorbim de lucrări de finisare la o casă. Iar în felul acesta dăm o continuitate respectivului meșteșug.

Bănuit de crimă de două ori, simpatizant al socialismului incipient, luptător împotriva boierimii – dincolo de aceste tușe apăsate, biografia lui C.A. Rosetti e o continuă pendulare între extreme. Iată ce putem reține despre vestitul revoluționar.

Date personale

S-a născut în București și a murit tot în București (1816-1885). Prenumele lui, aproape niciodată rostite astăzi, sunt Constantin Alexandru. A fost fiu de spătar (demnitar la curtea domnească), dintr-o veche familie boierească. A fost căsătorit cu Maria Rosetti, o ziaristă de origine scoțiană (pe numele premarital Mary Grant), sora consulului englez la București.

Studii

A studiat la ”Sfântul Sava”, dar a părăsit școala înainte de finalizarea ciclului normal. S-a înrolat apoi în armată. În 1844 și 1845 face vizite la Paris, unde audiază cursuri universitare ținute de gânditori și profesori care au alimentat energia revoluționară aflată în vogă.

Antreprenor

Este unul dintre puținii proprietarii de tipografii. Iar înainte de a-și cumpăra tipografie, își deschisese o librărie în București (în 1846). Este o figură antreprenorială foarte cunoscută în Capitală. Totuși, nu toată lumea îl admiră. Dimpotrivă, aristocrații îl evită, iar scriitorii îi caută compania boemă.

Revoluționar

Rosetti este cunoscut ca revoluționar pașoptist, dar a fost un militant egalitarist și chiar apropiat de ideologiile socialiste. A luptat pentru confiscarea proprietăților de la boieri și redistribuirea lor către țărani. Publică articole de presă furibunde, prin care îndeamnă la revoltă. Alături de I.C. Brătianu, arde în public Regulamentul organic (constituția țării la acel moment) și condica rangurilor boierești. Face parte din Guvernul revoluționar. După înfrângerea Revoluției, este obligat să fugă în exil. Se oprește la Paris și stă acolo timp de 12 ani. Din exil militează pentru unirea Principatelor, prim mai multe publicații pe care le conduce.

Suspect în două atentate criminale

Este bănuit de implicare într-o tentativă de omucidere care-l viza chiar pe domnitorul țării, Gheorghe Bibescu, în 1848. Totuși, cei trei tineri care au tras mai multe focuri de armă asupra trăsurii domnești nu au putut fi identificați. Peste un deceniu și jumătate, în 1862, a fost de asemenea bănuit că ar fi în spatele uciderii prim-ministrului Barbu Catargiu. Autorii crimei n-au fost niciodată identificați, în ciuda numeroaselor speculații.

Cuzist și apoi anticuzist

Alegerea lui Cuza ca domnitor și la București i se datorează în mare măsură lui Rosetti, care îi intimidează prin diferite metode pe conservatorii care susțineau un alt candidat. În urma câștigării alegerilor, lui Rosetti i se dă un portofoliu ministerial și conducerea Teatrului Mare (ulterior, Teatrul Național). Ca ministru, pune în operă secularizarea averilor mănăstirești (1863). Editează un dicționar oficial al limbii române, despre care Iorga spunea că propunea o limbă artificială, excesiv latinizantă. Devine ulterior un opozant al lui Cuza.

Primar, deputat, ministru

Este de două ori primar al Bucureștiului. A fost și deputat, chiar ocupând funcția de președinte al Camerei Deputaților. A fost ministru al instrucțiunii publice și cultelor și în primul guvern al lui Carol I.

Memorie

În București îi poartă numele o piață importantă, în mijlocul căreia se găsește un grup statuar impunător. În centrul Capitalei există și o stradă cu acest nume și există și numeroase localități din România cu numele C.A. Rosetti.

Care este locul lui Eminescu? În manual, în muzeu, în bibliotecă? La această întrebare, cîțiva oameni au răspuns astfel: Eminescu e surprinzător de actual. El e mare nu pentru că toată lumea a auzit de el, ci este mare pentru că opera lui nu s-a devalorizat. Așa încât, pentru a-i avea opera mai aproape, s-a născut o aplicație de mobil care conține, surpriză!, opera integrală a marelui poet, prozator și publicist. Ne-a prezentat-o Ovidiana Bulumac, unul dintre membrii de bază ai echipei care a lucrat la proiect.

Utilitatea aplicației

Ovidiana Bulumac: Vrem ca proiectul nostru să nu fie încă o aplicație care să ocupe memoria telefonului, trebuie să fie ceva util care te scoate din cotidian. Zi de zi suntem tot mai apăsați, tot mai supărați, tot mai critici, tot mai dezămăgiți. Eminescu ne poate scoate din starea asta, chiar dacă el este la rândul lui critic cu starea de fapt pe care o analizează. Era un fin observator al realității românești.

Structură

Aplicația conține până acum 16 dintre cele 17 volume editate de Academia Română. Structura materialului este păstrată și în aplicație așa cum a fost gândită de editorii volumelor tipărite.

Instantaneu de la lansarea aplicației, de Ziua Culturii Naționale 2019, la Ateneul Român

Aplicația trimite și la ediția tipărită

Ovidiana Bulumac: Textele sunt însoțite de două surse: Am vrut ca această aplicație să fie disponibilă atât pentru cei care doresc să-l descopere pe Eminescu în timpul liber, dar și pentru cei care vor să-l cerceteze sistematic, mă refer aici la specialiști. Ne-am gândit atât la omul simplu care pur și simplu vrea să se bucure în metrou să citească ceva relativ scurt, cât și la un profesor care o poate folosi la clasă ca material didactic. Pe de altă parte cercetătorii interesați de teoria eminesciană, pentru ei am păstrat în text toate notițele editorilor, referiri la manuscrise, tot felul de cifre care identifică anumite texte sau părți de text.

Inedit

În volumul 15 al editurii Academiei, ce cuprinde numai manuscrise, sunt texte ale lui Eminescu care nu au fost publicate niciodată. Acel volum are peste 2000 de intrări și se găsește în aplicație.

De ce este Eminescu actual și surprinzător

Ovidiana Bulumac: Omul acesta, deși a trăit atât de puțin, a scris incredibil de mult, cu subiecte foarte bine documentate. Nu știu când avea timp să se documenteze, nu avea Facebook, nu avea Whatsapp, nu avea internet, nu avea poștă rapidă. Noi le avem pe toate acestea și avem atât de multă informație care ”bâzâie” în jurul nostru și nu știm ce să facem cu ea. Nu avem criterii de ordonare și de utilizare a acestor informații. La Eminescu nu era așa, el trecea prin totul cu o luciditate incredibilă. Analiza totul prin prisma a două valori, gândirea și simțirea românească.

Valori ale proiectului, din perspectiva autorilor:

• Patriotismul. De la Eminescu am învățat ce înseamnă să fii naționalist, nu ideologic așa cum se vehiculează astăzi, este un naționalism sufletesc, prin simțire. Este cu totul altceva. Nouă ne este foarte greu să înțelegem acest tip de simțire astăzi. Suntem bombardați cu totul felul de ”simțiri” străine care vin peste noi, ni le însușim, apropo de teoria Junimii cu formele fără fond, uităm de fond, de ceea ce ne face pe noi să fim noi. Și cumva, prin aplicația asta ajungem la ideea de ceva propriu, de ”autohtonism”. Trebuie să ne redescoperim și să luptăm pentru ceea ce suntem, să fim mândri de ceea ce am ajuns. Cred că asta este una dintre cele mai mari valori pe care Eminescu, prin acestă aplicație, ni le poate reda.

• Valoare practică. Tineretul are acces ”din palmă” la tot universul eminescian. Asta înseamnă istorie, geografie, lingvistică, filosofie, literatură, folclor. Este tot. Este incredibil cât este de complex. Este simțire românească, care nu este închisă între granițe. Întotdeauna explorează ceea ce este în afară, cu un sentiment de demnitate, fără a se lepăda de ceea ce este. Se ajunge la universalism altfel, prin național. Astăzi credem că a ajunge la universal înseamnă să lași tot ce e local, regional și național deoparte.

• O valoare sentimentală pentru echipă. Tot timpul și energia noastră le-am turnat în acest proiect, încât simțim că face parte din noi. De câte ori cineva atacă proiectul acesta resimțim ca un atac la propria persoană. Sau de câte ori îl laudă, parcă ne simțim prea bine, și ar trebui să ne retragem în zona smereniei imediat, că altfel…

Echipa proiectului, în ziua lansării aplicației

Nume în proiect: Prof. Radu Baltasiu, Ovidiana Bulumac, Alin Bulumac, Augustin Poenaru, Ovidiu Solomon, Samira Cârlig, Ioana Drăgoi, Leonard Bușoi, Arian Catrinoiu, Bogdan Catrinoiu, Ciprian Morega

Organizații implicate: Sunt trei organizații care au inițiat acest proiect. Centrul European de Studii în probleme etnice al Academiei Române, Asociația Română de geopolitică, geoeconomie și geocultură și Asociația ”Neam Unit”.

Inițiativa. Ovidiana Bulumac: A fost ideea domnului Radu Baltasiu, coordonatorul meu de doctorat. A zis că ar trebui să facem ceva pentru Centenar, ceva care să depășească zona vorbei, să rămână ceva în urma noastră. Și ne-am gândit că cel mai bun început ar trebui să fie Eminescu. 

Cine este Ovidiana Bulumac: cercetător în domeniul științelor sociale și expert în diplomația culturală. După ce a obținut licența în sociologie în 2008, a urmat un masterat de Studii de securitate (2010) și un MBA (2013). A primit titlul de doctor în sociologie în 2013 și a finalizat apoi un stagiu post-doctoral axat pe problematica românilor de pretutindeni (2015). Timp de peste 10 ani a predat seminarii de istorie socială, sociologie, relații internaționale în cadrul Universității București. A organizat și coordonat stagii anuale de practică, cercetări de teren și școli de vară gratuite dedicate tinerilor, atât în România cât și în alte țări, fiind convinsă că misiunea esențială a școlii este aceea de transmitere nu doar a informației ci, mai degrabă, a unui „chip de om de la o generație la alta” (Mircea Vulcănescu).