Pe ulicioarele prăfuite ale Capitalei umblă nestingheriți dorobanții, instituție militară însărcinată cu menținerea ordinii interne. Cei mai mulți patrulează călare, dar sunt și trupe care merg pe jos. Trecătorii îi recunoșteau imediat după uniformele în culori vii și după vigilența cu care priveau tot ce mișcă în jur. De-a lungul timpului, dorobanții au cunoscut mai multe reforme, de la cele vestimentare din perioada  domnitorului Alexandru Ghica, până la desființarea temporară din timpul revoluției de la 1848.

 

Organizarea și atribuțiile dorobanților

Dorobănția, veche instituție militară românească, își are obârșia prin secolul al XVI-lea.  La început, dorobanții erau o formațiune teritorială implicată activ în organizarea pazei și ordinii interne, în Țara Românească. Pe teritoriul Capitalei erau distribuiți pe lângă prefectura poliției, numită și Agie, cât și la fiecare din cele cinci sectoare ale urbei. La origine, trupele erau pedestre, dar cu trecerea timpului și-au făcut apariția și trupe de călăreți. Se lucra în trei schimburi, durata serviciului era de trei ani, iar cei mai buni erau păstrați în branșă prin reangajare.  Postul de dorobanț venea la pachet cu o serie de privilegii precum: scutirea de a face serviciul în armata permanentă; scutirea familiei de impozite către vistieria statului, etc.

 

1

 

Dorobanți puteau deveni doar cei din rândul familiilor destinate a da soldați, satele de la frontieră asigurau numai efectivele de grăniceri. Candidatul trebuia să fie de parte bărbătească și să aibă între 20-50 de ani. Deasupra dorobanților erau “căprarii”, care aveau la rândul lor drept șef pe lângă Agia Capitalei câte un “tist” pus în funcție de către ocârmuirea de județ. Un dorobanț avea obligativitatea de a-și cumpăra, sau confecționa după posibilități, uniforma de serviciu. Nivelul salarial arătă în felul următor: un tist încasa lunar suma de 700 de lei, un căprar încasa 105 lei, un dorobanț călăreț avea 70 de lei, iar cel pedestrul lua 45 de lei. Remunerația era asigurată din “cutia statului”, iar armele proveneau de la marele logofăt și constau din pistol, sabie, iar după 1834 dorobanții călare aveau în dotare și lănci.

 

Cum arătau uniformele dorobanților?

Regulamentul Organic stipula faptul că uniforma trebuie să fie “tot de o formă și cătănească”, cu alte cuvinte să aibă “un semn al stăpânirii, Marca județului.” În anul 1832, sfatul orășenesc al capitalei principatului, aflat sub directa coordonare a generalului Pavel Kiseleff, a întocmit “Regulamentul pentru starea sănătății și paza bunei orânduiri în poliția Bucureștilor”. Era prima încercare de a moderniza administrația orașului. În documentul respectiv se preciza negru pe alb că urbea se afla sub protecția Agiei, împărțită în cinci “plăși” sau “văpsele”, care la rândul lor se ramificau în “popoară.” Inițial, Agia își avea sediul în casele din dosul Hanului lui Manuc, iar atribuțiile de care trebuia să se achite erau: paza barierelor orașului; supravegherea modului în care se realiza curățenia ulițelor; respectarea măsurilor profilactice de pază împotriva epidemiilor; asigurarea ordinii în piețele și locurile publice; evidența străinilor; depărtarea oamenilor fără căpătâi și meserie, etc.

 

2

 

Pe lângă cele pomenite mai sus, ei aveau obligația de a garanta paza nocturnă, așa au luat naștere ”strejii”, care își începeau serviciul imediat după miezul nopții. Dar Regulamentul Organic din 1831, nu era prea lămuritor cu privire la ținuta pe care trebuia să o aibă un dorobanț, astfel, generalul Kiseleff a sugerat ca uniformele să fie alcătuite dintr-un mondit-frac, de culoare bleumarin, cu guler roșu sau albastru deschis, cu paspoale multicolore în funcție de serviciile administrative. Ca semne distinctive, comandanții aveau să poate o broderie și dragonul de fir, iar căprarii galoane la guler.

 

Metamorfoza portului

Serviciile administrative s-au întrecut în schițe de uniforme care mai de care. După o analiză minuțioasă, niciuna dintre propuneri nu a fost pe placul președintelui plenipotențiar al divanului, care era adeptul stilului sobru și eficient. Pe 18 decembrie 1832, Sfatul administrativ adoptă în cele din urmă proiectul propus de generalul Pavel Kiseleff. Se statorniceau două tipuri de uniforme, una pentru “Poliția administrativă”, iar alta pentru “Poliția judiciară”. Uniforma celor dintâi era compusă dintr-un ceacou din blană de oaie și avea inscripționat vulturul principatului. De cealaltă parte, “Poliția judiciară” purta aceleași uniforme, dar ca elemente distinctive avea gulerele și manșetele de culoarea albastru deschis și nasturi de alamă. Referitor la armament, ei bine dorobanții pedeștri erau dotați cu o sabie dreaptă de cavalerie, iar cei călare primeau și un pistol pe care îl purtau înfipt la centură.

 

3

 

La 11 septembrie 1834, domnitorul Alexandru Ghica decide prin Înalta poruncă de zi nr. 60, diversificarea uniformelor funcționarilor Agiei. Conform noii hotărâri, Aga trebuia să poarte pălărie de bicorn din fetru negru, mondir lung din postav, guler și manșete cu broderii dreptunghiulare din fir argintiu, epoleți de polcovnic cu franjuri de fir argintiu, port sabie din fier argintiu și sabie ofițerească. Ajutorul Agiei avea aceeași uniformă însă bicornul era fără penaj, iar mondirul fără “mărgioară” la guler, manșete și “șpangă civilă” în loc de sabie. Tistul era îmbrăcat cu ceacou de postav negru cu flamă din postav roșu, accesorii metalice argintii, mondir-frac din postav bleumarin și bandă de culoare distinctivă, iar în față un vultur din metal alb. Dorobanții călăreți erau înveșmântați în ceacou din fedru negru, cu flamă și șnur roșu, mondir-frac bleumarin cu guler și manșete, paspoalate cu roșu, epoleți cu franjuri din lână roșie, nasturi din metal, pantaloni gri paspoalați cu roșu. Dorobanții pedeștri se distingeau prin epoleții din postav roșu, și erau înarmați doar cu o sabie.

 

Declinul și renașterea dorobanților

Revoluția de la 1848  din Muntenia, a produs o schimbare majoră în cadrul vechilor instituții însărcinate cu paza și ordinea publică. Considerate instrumente de oprimare, antidemocratice și generatoare de abuzuri, revoluționarii au creat o gardă națională care să asigure siguranța cetățenilor. Guvernul provizoriu admite în data de 14 iunie 1848, un decret prin care ia naștere “gvardia națională”, cu scopul de a păstra liniștea și buna orânduială. Patru zile mai târziu, Gheorghe Magheru este uns “Căpitan general al tuturor trupelor neregulate de dorobanți și panduri din România” și inspector general al tuturor gvardiilor naționale. Pe 21 iunie este emis “Proiectul de atribuții și întocmirea gvardiei naționale” care stipula că gvardia este un fel de asociație împotriva făcătorilor de rele și care preia din sarcinile de pază și de ordine ale localităților principatului.

Însă eșecul revoluției muntene a dus la desființarea gvardiștilor, astfel, la scurtă vreme, pe străzile Bucureștiului au reapărut dorobanții. În 1850, Barbu Știrbei purcede la reorganizarea instituției în acord cu principiile ostășești, prilej cu care are loc o nouă modificare a uniformelor. Până la Unirea Principatelor, structura organismelor de pază românești nu au mai suferit modificări semnificative, iar după 1859, dorobanții se vor preta modelului de dezvoltare european.

 

 

Surse: Horia Vladimir Șerbănescu, Dorobanții de poliție- primele formațiuni de pază și ordine ale orașului București, în București, materiale de istorie și muzeografie XI.

 

Descendent al familiei Rațiu de Nagylak, atestată documentar în Transilvania la începutul secolului al XIV-lea, Augustin Rațiu a văzut lumina zilei în satul Petridul de Sus, județul Cluj. Are parte de o educație aleasă ce culminează cu obținerea titlului de doctor în drept în anul 1909. Trei ani mai târziu, își deschide propriul birou de avocatură și se dedică activităților menite să întărească conștiința națională în rândul românilor din comitatul Turda-Arieș. De numele său se leagă și organizarea învățământului profesional din Turda. Din lipsă de bani, Rațiu organizează o colectă publică în urma căreia va ridica o sală de festivități și un cămin pentru ucenicii români din localitate. În colaborare cu dr. Valer Moldovan înființează Baroul avocaților din Turda, al cărui decan va fi vreme de zece ani. În 1923, este decorat cu ordinul Coroana României în grad de cavaler, pentru promovarea drepturilor românilor din Transilvania.

 

Când trecutul te obligă la fapte memorabile

Augustin își dă întâlnire cu viața în data de 7 iulie 1884, la Petridul de Sus. Nicolae, tatăl său, era protopop greco-catolic de Turda, căsătorit cu Ludovica. Pe umerii junelui atârna blazonul familiei nobiliare Rațiu de Nagylak, spiță din care s-au ridicat nume grele ale Transilvaniei. Cu alte cuvinte, istoria îl provoca la fapte mărețe. Pentru început urmează clasele primare și gimnaziale pe teritoriul mai multor localități. Odată ce a isprăvit cu bacalaureatul, se înscrie la Facultatea de Drept din cadrul Universității din Cluj. Notele bune și comportamentul ireproșabil, îi aduc în 1902, o bursă acordată de Fundația “Alexandru Șterca-Șuluțiu”. S-a dovedit un lider încă din studenție. Alături de colegul Coriolan Podoabă, este trimis să reprezinte studențimea română din Cluj la serbările de la Putna, dedicate memoriei lui Ștefan cel Mare. Absolvă fără probleme ciclul licențial, apoi, în 1909, tot în cadrul aceleași universități, Augustin primește titlul de doctor în drept. Trei ani mai târziu, se înscrie la examenul pentru obținerea dreptului de liberă practică, pe care îl promovează cu brio.

 

1

 

În slujba marilor idealuri

Devenit avocat cu acte în regulă, Rațiu își deschide propriul birou la Turda. Cu timp și fără timp, se dedică activităților ce aveau drept scop trezirea conștiinței naționale, contribuind la ridicarea culturală și economică din comitatul Truda-Arieș. Pentru zelul său, este ales președinte al Reuniunii Meseriașilor, pe care o reorganizează din temelii, apoi ține nenumărate conferințe și ajută la desfășurarea mai multor concerte și spectacole de teatru. În anul 1915, planurile i-au fost zădărnicite odată cu ordinul de înrolare în cadrul regimentului din St. Polten (Austria). Luptă cât îl țin puterile și participă la confruntarea de la Horodenka. Condițiile precare în care trebuia să-și ducă viața îl vor pune pe butuci, astfel, este trimis urgent la refacere. Spirit combativ, Augustin nu poate sta deoparte și se implică în evenimentele revoluționare din toamna lui 1918, care au dus la alcătuirea Sfatului Poporului Român, sub președinția avocatului Amos Frâncu. Odată cu numirea în funcția de comisar al orașului Turda, se pune total în slujba cetății și organizează consiliile de conducere și gărzile naționale. Pe 24 noiembrie 1918, cercul electoral din Turda îl desemnează ca reprezentant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, alături de avocatul Valer Moldovan.

 

2

 

Ctitorul Baroului din Turda

După înfăptuirea Marii Uniri, Augustin Rațiu revine în mijlocul urbei și ocupă postul de prim-consult pe lângă prefectura Turda, apoi vreme de un an îndeplinește funcția de primar al orașului. De numele său se leagă și organizarea învățământului profesional din Turda. Problemele financiare îi dădeau mari bătăi de cap, astfel ridicarea nivelului educațional era o piatră de poticnire. Cu toate acestea, nu se dă bătut și purcede la organizarea unei colecte publice în speranța că o să poată realiza măcar o parte din proiecte. Locuitorii l-au sprijinit cu tot ce au putut, așa s-a construit sala festivă și căminul pentru ucenicii români.

 

3

 

Pe lângă acestea, în vara lui 1921, se pun bazele Clubului civil și Cercului intelectualilor români. Dar probabil una din cele mai însemnate lucrări ale lui Augustin Rațiu a fost înființarea Baroului avocaților din Turda, al cărui decan a fost vreme de zece ani. Când nu pleda la bară, se îndeletnicea cu mânuirea condeiului. A debutat în presă înainte de 1918, fiind un colaborator fidel al ziarelor Patria, Curentul, Arieșul, și Tribuna noastră. Era înzestrat cu un bagaj cultural de invidiat. Vorbea fluent latina și maghiara, motiv pentru care a cochetat cu meseria de istoric, publicând o serie de articole. În 1923, este decorat cu ordinul Coroana României în grad de cavaler, pentru promovarea drepturilor românilor din Transilvania. Pleacă din această lume în anul 1970, împăcat că a lăsat în urmă o țară, o limbă, un ideal.

 

 

Sursa: Biblioteca Digitală BCU Cluj;

 

Familia a fost considerată întotdeauna ca expresia primară şi fundamentală a naturii sociale a omului. Este o comunitate de persoane pentru care adevăratul mod de a exista şi de a trăi împreună este comuniunea.

Familia, comunitate de persoane, este prima societate umană. Ea se naşte în clipa în care se realizează legământul căsătoriei care îi deschide pe soţi spre o împărăţie durabilă de iubire şi de viaţă şi se completează din plin şi într-un mod specific prin venirea pe lume a copiilor: comuniunea soţilor face să existe comunitatea familială.

Potrivit doctrinei Sale şi a mărturiilor scripturistice şi patristice relevante în acest sens, Biserica proclamă faptul că familia este o realitate instituită de Însuşi Dumnezeu. Mai mult, Ea mărturiseşte originea dumnezeiască a aşezământului căsătoriei recunoscând de fapt demnitatea acordată de Dumnezeu acestei stări, pe temelia căreia se zideşte orice familie omenească[1].

Prin venirea în lume şi lucrarea mântuitoare şi înnoitoare a Mântuitorului Iisus Hristos, această rânduială a fost, însă, ridicată pe o treaptă de sfinţenie. De atunci, familia ce rodeşte din ea, poate fi văzută ca şi imagine miniaturală a Bisericii întocmai cum ilustrează, de câteva ori Sfânta Scriptură a Noului Testament care oferă ca sinonim pentru familia creştină însuşi cuvântul biserică: „Îmbrăţişaţi pe Priscila şi Acvila, împreună-lucrători cu mine în Hristos Iisus, care şi-au pus grumazul lor pentru viaţa mea şi cărora nu numai eu le mulţumesc, ci şi toate Bisericile dintre neamuri, şi Biserica din casa lor” (Romani 16, 3-5); „Vă îmbrăţişează Bisericile Asiei. Vă îmbrăţişează mult, în Domnul, Acvila şi Priscila, împreună cu Biserica din casa lor” (I Corinteni 16, 19). În acest context Sfânta Scriptură descoperă demnitatea şi menirea familiei din zilele noastre oferind chiar premisele morale ale mariajului autentic creştin.

Familia este reflectarea chipului lui Dumnezeu în om, manifestat prin comuniunea specifică ei, asemenea comuniunii intratrinitare[2]. Căsătoria şi familia sunt obiect al purtării de grijă a lui Dumnezeu pentru omul cel căzut, dar cu menirea de a asigura – prin naşterea şi creşterea pruncilor după voia dumnezeiască – cetăţeni ai cerului. Căsătoria şi familia reprezintă „un adânc ocean purtat de valurile timpului trecut de la prima pereche de oameni până astăzi, o sinergie între opera lui Dumnezeu şi implicarea umană, o măsură a iubirii în ambele sensuri: între Creator şi coroana creaţiei, pe verticală, şi între cei încununaţi, pe orizontală; este viaţa însăşi a umanităţii acoperită de Pronia divină şi icoană a îmbrăţişării tainice dintre Mirele Mântuitor şi Biserica Mireasă în Cămările Împărăţiei celei veşnice”[3].

Iată de ce acest subiect a reprezentat şi a fost obiect al preocupărilor profeţilor şi drepţilor Vechiului Testament, ca şi al Sfinţilor Părinţi ai Bisericii de-a lungul veacurilor, după cum trebuie să fie şi astăzi şi întotdeauna, obiect de serioasă preocupare din partea tuturor celor rânduiţi de Dumnezeu să vegheze asupra bunului mers al ei, adică a factorilor responsabili ai Bisericii şi ai comunităţilor umane, în general. Căsătoria ca legătură naturală pe viaţă între un bărbat şi o femeie se întemeiază pe faptul că bărbatul şi femeia numai împreună alcătuiesc umanitatea completă[4]. În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur aminteşte: „când bărbatul şi femeia se unesc în căsătorie, ei nu mai sunt ceva pământesc ci Chipul lui Dumnezeu Însuşi[5].

Familia este cel dintâi aşezământ divin, întemeiat de Dumnezeu pentru om în rai, cu sfatul Preasfintei Treimi: „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor asemenea lui” (Facere 2, 18). Familia este celula şi baza societăţii, prima biserică întemeiată de Dumnezeu din iubire pentru om, după modelul Bisericii cereşti[6]. Cea dintâi familie, a fost întemeiată în rai, nu pe pământ, având ca Arhiereu şi martor pe Însuşi Dumnezeu pentru a sublinia ce mare rol are familia, ce demnitate i-a dat Creatorul şi ce misiune deosebită i-a încredinţat.

Şi cum planul lui Dumnezeu este ca El să fie prezent în toate şi toate să participe la Dumnezeu, cum planul lui Dumnezeu este ca omul să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (I Timotei 2, 4), familia are un rol foarte important în planul de mântuire a lumii, chiar dacă nu găsim o atare expresie în nici una din cărţile vechi sau nou-testamentare. Cercetând Scripturile, constatăm că familia este o realitate omenească statornică, permanentă şi fundamentală încă de la constituirea neamului omenesc[7].

În Hristos, familia devine realmente Biserică, mare taină, după modelul tainei dintre Hristos şi Biserică. Familia devine un sacrament al sfinţeniei, în interiorul tainei fundamentale care este Biserica, ea însăşi Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ şi-n cer.

Aceste aspecte ale familiei creştine au fost cultivate de-a lungul veacurilor până astăzi. Valorile familiale creştine au constituit mereu imboldul pe care fiecare soţ l-a primit din partea Bisericii şi a slujitorilor ei. Cei credincioşi au înţeles întotdeauna rosturile adânci ale acestei identificări, căci, pentru orice creştin, menirea vieţii familiale este aceea de a apropia tot mai mult persoanele umane printr-o comuniune plină de iubire jertfelnică, după chipul celei prin care Hristos a întemeiat şi susţine Biserica Sa.

Omul începe din copilărie să descopere taina iubirii şi a unităţii. Virtuţile cu care el va fi deprins de părinţi: credinţa, ascultarea, buna-cuviinţă, cumpătarea, hărnicia, cinstea şi mila, nu sunt decât semne îmbucurătoare ale încolţirii virtuţii supreme care este iubirea. Pentru dobândirea unor asemenea roade în creşterea spirituală a copiilor este nevoie, mai ales, de exemplul viu al părinţilor care de multe ori, poate înrâuri în mod hotărâtor nişte conştiinţe plăpânde, sensibile dar aflate în plină înfiripare. Totdeauna, din pilda primită de la părinţi s-a învăţat respectul faţă de aproapele, faţă de valorile perene ale neamului, cinstirea faţă de cele sfinte.

Din păcate realitatea zilelor noastre a afectat prin fenomenul secularizării şi familia creştină de astăzi care se confruntă cu numeroase probleme. Celulă de bază a societăţii şi element edificator pentru fiecare individ, familia creştină trece prin momente de cumpănă, fiind omise de multe ori adevăratele coordonate morale ale cuplului conjugal.

Pentru a înţelege rolul şi poziţia pe care o ocupă familia în societatea contemporană, lucrurile trebuie urmărite din perspectiva a două direcţii: 1. starea familiei astăzi şi consecinţele acesteia, respectiv: 2. raporturile dintre familie şi societate/instituţii.

În ceea ce priveşte prima direcţie amintită, o atenţie deosebită trebuie acordată fenomenului destrămării familiilor şi consecinţelor imediate ale acestui proces: carenţele educaţionale şi abandonarea copiilor.

Cealaltă consecinţă a dizolvării universului familial este procesul abandonării copiilor. Rezultând din relaţii întâmplătoare şi din cadrul unor cupluri cu venituri sub limita acceptabilă, copiii ajung inevitabil pe străzi, constituind treptat o societate paralelă. Mai evident desocializaţi decât copiii needucaţi rămaşi în familiile constituite, copiii abandonaţi devin una dintre cele mai serioase provocări la adresa conştiinţei şi a societăţii contemporane. Ei rămân, de fapt, cea mai clară dovadă a crizei familiei în societatea noastră[8].

În porunca Decalogului „cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeu ti-l va da” (Ieşire 20, 12) se poate sesiza o relaţie imediată între înţelepciunea practică (care îi asigură omului supravieţuirea şi sporul) şi respectul faţă de părinţi. Părinţii nu trebuie cinstiţi doar pentru că sunt originea biologică a copiilor lor, ci şi în măsura în care au devenit părinţi în ordine spirituală, iniţiindu-şi copiii în iubirea şi ascultarea de Dumnezeu (Deuteronom 6, 5-7; 20-25). Altfel spus, în măsura în care, prin vieţuirea lor înţeleaptă, au devenit pentru fiii lor jaloane sigure pe drumul vieţii plăcute lui Dumnezeu, dovedind capacitatea discernerii valorilor consistente şi a bunei raportări faţă de lucruri, în spiritul de care vorbeşte Ecclesiastul (2, 24-26).

În acest context, a-ţi cinsti parinţii, care te-au adus deopotrivă la lumina zilei şi la înţelepciunea vieţii, implică imitarea faptei lor, a modului lor de a fi, aşa cum recomandă sfântul Pavel (Evrei 13, 7). Este un mod foarte propriu Scripturii de a vorbi despre educaţia – ca mystagogie şi pedagogie – din aproape in aproape, nu prin propunerea unor teorii despre bună-purtare, ci prin întruparea unui model de viaţă, prin constituirea unei maniere teologice (după criterii divine) de a fi şi prin participarea membrilor familiei la acest model.

Vatră a tradiţiei, familia trebuie să cultive o spiritualitate a comuniunii între membrii săi, perspectivă şi vieţuire în care chiar bunurile materiale să fie trans­figurate, printr-un anumit mod, teologic, al utilizării acestora. În Vechiul Testament, familia nu este definită numai de unitatea sanguină, genetică, ci şi de o manieră specifică de viaţă, de asumare a valorilor. Această manieră specifică a fost desemnată mereu prin expresia calea dreptilor (Psalm 1, 6)[9].

Cineva era recomandat comunităţii şi partenerilor de afaceri prin numele familiei din care provenea, care garanta o educaţie solidă; Însuşi Dumnezeu se recomandă poporului Său prin invocarea patriarhilor Avraam, Isaac şi lacob, prin invocarea spiţei celor credincioşi (Ieşire 3, 6). Din această perspectivă, o familie cu nume rău era la fel de blamată ca şi aceea fără copii, fiind fără rod în ordinea socială. Fie şi numai pentru aceste exemple, importanţa familiei pentru o societate tradiţională reiese cu evidenţă.

În Noul Testament, prin minunea din Cana Galileii, familia devine, în Hristos şi în Biserică, nu doar un cadru legiuit al naşterii în ordine biologică, în stare să asi­gure educaţia pe care am numit-o mai sus înţelepciune practică, ci şi cadru al naşterii în ordine spirituală, al înnobilării omului. Indicatorul acestui salt este întâlnirea Domnului cu tânărul bogat, cunoscător şi împlinitor al Legii, dar nesigur în ce priveşte ritmurile vieţii veşnice (Matei 19, 16-22)[10].

Familia este reinstituită – în Hristos şi în Biserica – ca loc al educaţiei dar şi transformată în laboratorul duhovnicesc al deprinderii luptei cu patimile, patimi care sunt distructive pentru persoana umană şi pentru comunitatea omenească. Sfântul Pavel atrage atenţia creştinilor că trebuie să fie copii, dar nu la minte, care trebuie să fie desăvârşită, ci la inimă, la nerăutate (1 Corinteni 14, 20), depăşind imaturitatea şi înţelesurile slabe ale lumii (Galateni 4, 3) prin dobândirea gândului care era în Hristos (Filipeni 2, 5).

Familia apare ca loc în care se desfăşoară primul examen al capacităţii sociale a fiecăruia din membrii săi. Părinţii şi copiii primesc în egală măsură sfaturi apostolice, diferenţiate potrivit vârstei fiecăruia (1 Ioan 2, 12-14): copiii trebuie să înveţe ascultarea de părinţi pentru a dobândi cele făgăduite, iar părinţii trebuie să-şi privească fiii ca persoane chemate la desăvârşire şi nu ca obiecte, educându-i în învăţătura şi certarea Domnului (Efeseni 6, 1-4; 1 Corinteni 3, 20-21). Bătrânii, păstrându-şi mintea, credinţa şi cuviinţa, trebuie să înveţe de bine, pentru a-i conduce pe tineri la înţelepciune şi cumpătare (Tit 2, 2-6). Educaţia creştină, în continuarea tradiţiei vechiului popor al lui Dumnezeu, pre­supune iniţierea şi adâncirea în înţelepciunea descoperită omului.

Mai mult, adresându-se episcopului Timotei, sfântul Pavel îl îndeamnă să rămână statornic în învăţătura pe care a primit-o în familie, de mic copil, prin cercetarea Scripturii, care, insuflată de Duhul Sfânt fiind, îl poate mereu conduce la înţelep­ciune şi bună-purtare (2 Timotei 3, 14-16). Clericii, prezentaţi ca modele pentru vieţuirea creştină, trebuie să aibă familii bine întemeiate, cu fii ascultători, cu fii credincioşi (1 Timotei 3, 4 şi 12; Tit 1, 6), aceştia din urmă fiind garanţia capacităţii pastorale a părinţilor lor căci: „dacă nu ştie cineva să-şi rânduiască propria casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu” (1 Timotei 3, 5)?

În aceste condiţii, importanţa socială a familiei este covârşitoare. Deterio­rarea relaţiilor sociale este o consecinţă imediată a dizolvării familiei, proces care se petrece atunci când familia nu mai este unificată de aceeaşi credinţă şi nici însufleţită de iubire (Matei 24, 7, 12; Marcu 13, 8, 12). Că aceasta e vocaţia societăţii omeneşti ne încredinţează Mântuitorul, îndemnându-ne să ne rugăm aceluiaşi Dumnezeu ca Tată al tuturor, pentru a recunoaşte, prin aceasta, că toţi suntem fraţi, fii ai aceluiaşi Părinte şi membri ai aceleiaşi familii (Matei 6, 9).

 

Familia şi şcoala – câteva considerații teologice și practice partea II-a

 

Bibliografie

[1] P.F.P. Teoctist, „Cuvânt pastoral cu ocazia zilei familiei”, în Teologie şi Viaţă, anul IV (LXX), nr. 5-7, mai-iulie, 1994, p. 5.

[2] Pr. Dr. Constantin Mihoc, Taina Căsătoriei şi familia creştină în învăţăturile marilor Părinţi ai Bisericii din secolul IV, Editura Teofania, Sibiu, 2002, p. 11.

[3] Ibidem, p. 11.

[4] Pr. Dr. Vasile Gavrilă, „Fecioria şi căsătoria în vocaţia sfinţeniei”, în Ortodoxia, nr. 3, anul LVIII, iulie-august, 2007, p. 149.

[5] Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre feciorie. Apologia vieţii monahale. Despre creşterea copiilor, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2001, p. 22.

[6] Irina Leonte, „Familia creştină: părinţi şi copii”, în Teologie şi Viaţă, anul IV (LXX), nr. 5-7, mai-iulie, 1994, p. 155.

[7] Pr. Conf. Dr. Vasile Răducă, „Familia şi împărăţia lui Dumnezeu după Sfânta Scriptură”, în Teologie şi viaţă, anul XI (LXXVII), nr. 1-7, ianuarie-iulie, 2001, p. 81.

[8] Pr. Lect. Dr. Nicolae Achimescu, „Familia creştină între tradiţie şi modernitate. Consideraţii teologico-sociologice”, p. 114.

[9] Familia creştină azi, Ed. Trinitas, Iaşi, 1995, p. 17

[10] Ibidem, p. 30.

 

 

 

De când se știe, Vlad a iubit nespus călătoriile. Într-o zi a aflat că un văr de-al său vinde un aparat de fotografiat, exact ce îi lipsea. Colinda satele României cu aparatul pe umăr și poza tot ce îi ieșea în cale. Ceea ce părea o simplă pasiune avea să devină un mod de a fi. Iubește să fotografieze oameni, să-i cunoască îndeaproape, să le asculte poveștile și să arate lumii că România este o țară specială. Am stat de vorbă cu Vlad Dumitrescu despre pasiunea pentru fotografie, despre o lume pe cale de dispariție și proiectele sale.

 

Interviul pe scurt:
  • Secretul unei fotografii reușite: “Dacă nu ai un sentiment față de ceea ce fotografiezi, atunci nu va avea nimeni, trebuie să îți placă ceea ce vrei să imortalizezi, să existe o conexiune cu subiectul respectiv.”
  • Fotograful din spatele aparatului: “Îmi place să fotografiez oameni. În general când merg prin sate îmi place să cunosc oameni, să le descopăr poveștile și dacă pe drum apare vreun peisaj unde lumina pică foarte bune atunci categoric îl pozez, dar în principiu merg în căutare de oameni.”
  • O Românie pe cale de dispariție: “Eu zic că România este o țară cu multe povești, unele dinte ele foarte triste, dar altele vesele. O țară în care găsești de toate, nu rare au fost momentele în care am vizitat niște zone, și m-am întors cu povești triste. Generația celor de 80 de ani, are ceva absolut special, un mod fantastic de a privi viața, au o bunătate și un fel de a-și face timp pentru toate. Au timp pentru povestit, pentru glumit, este un mod de viață pe care nu-l mai întâlnești.”

 

1

 

Călătoriile văzute printr-un obiectiv

S-a născut și a copilărit la oraș, mai precis în Brașov. Obișnuia să călătorească prin țară încă din perioada liceului, apoi a continuat în studenție. Dar, într-o zi un anunț avea să-i schimbe destinul. “La un moment dat, un verișor de-al meu vindea un aparat foto. Soția mea, pe atunci prietena, a insistat să-l cumpăr, dacă tot călătorim atât de mult, ar fi frumos să avem și un aparat cu noi. Odată achiziționat, am început să iau aparatul în excursii și să pozez absolut orice, după aceea a început să îmi placă din ce în ce mai mult fotografia”, povestește Vlad Dumitrescu pentru Matricea Românescă.

 

“Dacă nu ai un sentiment față de ceea ce fotografiezi, atunci nu va avea nimeni”

 

A învățat din propriile greșeli, iar pe alocuri a citit și câteva materiale de specialitate. Să faci fotografii nu este atât de complicat pe cât ar părea spune Vlad, trebuie să înveți din greșeli și să fotografiezi ceea ce îți place. “Dacă nu ai un sentiment față de ceea ce fotografiezi, atunci nu va avea nimeni, trebuie să îți placă ceea ce vrei să imortalizezi, să existe o conexiune cu subiectul respectiv”, destăinuie Vlad.

 

2

 

Ghidat de dragostea pentru fotografie

Cu aparatul pe umăr, Vlad a colindat prin diferite zone, de la Maramureș, Ținutul Pădurenilor, până în Bucovina, Delta Dunării, Harghita, iar lista poate continua. Pe unde poposea, tânărul trecea pragul bătrânilor uitați de lume, dar știuți numai de Dumnezeu, și stătea ore în șir la povești. “Am cunoscut niște oameni extraordinari, unii dintre ei au murit din păcate. Eu nu am avut bunici la țară, am crescut la oraș și am descoperit satul românesc destul de târziu. Poate asta a fost un avantaj pentru că m-a atras foarte mult. Tot mergând prin sate, am început să fotografiez acești oameni și să public pozele, însă fără vreun scop anume, doar pentru a arăta România pe care o văd eu. Au început să mă contacteze străini și să mă întrebe dacă nu doresc să-i duc prin locurile unde fac poze, deci să fiu un fel de ghid al fotografilor. Inițial am făcut asta în paralel cu munca, dar în 2017, la începutul anului, terminasem concediul și mai aveam câteva promisiuni de onorat. Atunci, mi-am luat inima în dinți și am demisionat de la job pentru a mă dedica fotografiei”, a spus Vlad Dumitrescu.

 

“Tot mergând prin sate, am început să fotografiez acești oameni”

 

Decizia nu a fost deloc ușoară, dar cu timpul s-a dovedit a fi o alegere înțeleaptă. Prin cătune ajunge îndrumat de alți bătrâni, iar toți îl primesc cu brațele deschise și cu o vorbă bună. “Când ajung la ei îi întreb ce fac, apoi încerc să aflu câteva detalii despre ei, și după aceea le povestesc câte ceva despre mine și ceea ce fac. Sunt foarte mulți bătrâni abandonați, care trăiesc la limita subzistenței, unii din păcate au abandonat lupta. Dar, când vezi și oameni veseli la fân, sau copii care se joacă cu bătrâni, îți dai seama că pe lângă clipele triste sunt și moment faine”, menționează Vlad.

 

3

 

Povești culese de prin sate

Dialogul curge frumos, cu un accent duios, tipic ardelenilor, Vlad îmi împărtășește povești și chipuri ale oamenilor pe care i-a întâlnit. “Îmi aduc aminte de doamna Victoria, care stătea undeva singură în vârful unui deal. Am petrecut timp cu ea fără să am aparatul cu mine, o ajutam la treburi. Îmi amintesc odată când am fost la ea, mi-a povestit un episod petrecut iarna. Dânsa era o femeie extrem de mărunțică, și avea casa în formă de pătrat, iar ușa se deschidea într-o curte interioară din care ajungea la grajd. Odată a nins atât de mult încât i-a căzut zăpada de pe casă și i-a blocat ușa. În casă nu avea decât un geam mic care dădea pe partea exterioară și țin minte că mi-a zis: «Noroc că sunt foarte mică și am putut să ies pe geam». A săpat o cărare de jur împrejur ca să ajungă la grajd și să dea de mâncare la animale”, deapănă emoționat Vlad Dumitrescu.

 

“Tinerii pleacă în lume pentru că există o grămadă de tentații pe care nu le întâlnesc la sat”

 

După această mărturie, și după drumurile pe care le-a făcut, l-am întrebat pe Vlad cum arată România și bătrânii ei, prin obiectivul aparatului de fotografiat. ”Eu zic că România este o țară cu multe povești, unele dinte ele foarte triste, dar altele vesele. O țară în care găsești de toate, nu rare au fost momentele în care am vizitat niște zone, și m-am întors cu povești triste. Generația celor de 80 de ani, are ceva absolut special, un mod fantastic de a privi viața, au o bunătate și un fel de a-și face timp pentru toate. Au timp pentru povestit, pentru glumit, este un mod de viață pe care nu-l mai întâlnești. Odată cu dispariția acestor oameni, se va întoarce o pagină a istoriei”, conchide cu amar Vlad Dumitrescu.

 

 

-Ah, ai terminat de rânduit lucrurile în camera ta! Foarte bine, bravo!

-Doamne, ce băiat cuminte, mănâncă tot! Felicitări!

-Ai pus cartea la locul ei! Fantastic! Cea mai harnică fetiță!

-Ai ajutat-o pe vecina noastră! Asta numesc eu copil responsabil!

 

Eu, când mă uit la rândurile de mai sus, văd laude. Și mie îmi plac laudele. Laudele sunt pârghii ce cresc stima de sine. Și eu votez cu două mâini pentru a crește stima de sine în sufletul și în mintea copiilor.

Și totuși unele încurajări îmi sună ciudat. Pot fi oferite ,,Felicitări” pentru actul de ,,a mânca”? Putem numi pe cineva ,,cel mai harnic” pentru că a așezat un obiect la locul lui?

 

Să ne lăudăm copiii. Cu atenție și echilibru. Gândit.

Să îi lăudăm când obțin un rezultat deosebit, după implicare și efort constant, susținut. Le vom transmite astfel că le-am văzut munca, străduința, că ceea ce au obținut li se datorează. Să îi lăudăm atunci când se străduiesc să își însușească o abilitate nouă. Le vom observa drumul, progresul. Le vom reaminti de unde au plecat și cât au înaintat, cât de sus au ajuns.

Este important să numim exact ce s-a petrecut (,,iată, azi ți-ai ținut echilibrul pe role mult mai bine!”) fără a exagera dacă progresul notabil nu și-a făcut încă apariția.

Lăudați copiii dacă ei o cer. Poate au nevoie să fie văzuți puțin mai mult pentru ceea ce sunt. Poate că sunt descurajați sau nesiguri.

 

Cum ar fi oare potrivit să formulăm lauda?

În primul rând, este potrivit să lăudăm specific: ,,ai îndrăznit și ți-ai făcut temele singur, bravo!”, ,,fii mândru de tine, ai dovedit cât de harnic ești!”. Mândria este bine să fie a copilului. El trebuie să fie mulțumit de ceea ce a realizat. Și părinții sunt mândri. Și familia. Însă cel mulțumit de propriul drum și propriile reușite este bine să fie copilul.

În al doilea rând, vom lăuda acțiunea și nu persoana. Ceea ce a întreprins este cu adevărat important. ,,Ce frumos ai salutat!”

În al treilea rând, lauda trebuie să oglindească trăirea ta, adultul-reper: o laudă se ridică la un cu totul alt nivel atunci când dezvăluie copilului emoțiile pe care faptele, deciziile sale le nasc în ceilalți; se ivește acum empatia și se conturează compasiunea: ,,am fost fericită când am văzut cum ți-ai susținut colegii!”.

 

Autoapreciere și apreciere corectă

Copilul, prin laudă, este bine să ajungă să se aprecieze singur, încă de la vârste fragede. În timp, înainte de a-i oferi lauda, este bine să îl întrebăm ce părere are el despre ceea ce a realizat și despre cum a realizat. Cu cât copilul creionează pentru sine o imagine apropiată de adevăr, cu atât va putea deveni obiectiv față de sine și se va putea coordona atunci când primește laude nerealiste sau critici voit destabilizatoare în viitor.

Ajută-ți copilul să învețe să nu lipească etichete. Nu există copii răi. Uneori, există fapte rele. Nu există oameni care sunt ,,doar așa”. Există fapte ce pot fi reparate și există șanse de a îmbunătăți totul.

 

Din când în când

Lăudați copilul ca și cum nu știți că vă aude. Sunați o persoană apropiată și vorbiți ușor complice sau povestiți cu voce joasă mătușii, dezvăluind ,,șoptit” ceea ce i-ați spus fiicei voastre sau fiului vostru mai devreme. Fiți convinși că sunteți auzit de ,,cel bun de lăudat” însă dați o notă aparte momentului. Îl veți bucura enorm, îl veți face să vibreze și să simtă sentimentul de mulțumire în toți.

 

Și va ști sigur atunci că este cel ce a generat starea de bine!

 

 

 

Părintele Gheorghe Ispas, lector la Facultatea de Teologie Ortodoxă Justinian Patriarhul” și paroh al Bisericii Sfântul Mina din București, a vorbit la Întâlnirile Matricei despre problema accesului femeilor la preoția sacramentală și despre adevărata slujire a femeilor creștine în biserică prezentând o serie de argumente scripturistice și patristice. Iată câteva extrase din conferința de pe 10 septembrie:

 

  • Hirotonirea femeii este o realitate în viața unor biserici protestante la ora actuală fiind neadmisă în Biserica Ortodoxă, dar și în Biserica Romano-Catolică. Această temă și aplicarea ei în viața unor biserici protestante, a dus la întreruperea dialogului teologic dintre acestea și Biserica Ortodoxă. Una din piedicile mari ale dialogului, mai ales cu Biserica Anglicană la ora actuală, o constituie tocmai punerea în practică a hirotonirii femeilor.
  • Problema accesului femeii la preoție s-a pus în Biserica Ortodoxă în mod cu totul marginal, sporadic, însă sub presiunea acestor mișcări feministe și anglicane, teologii ortodocși au fost “siliți” să adopte o poziție explicită în fața acestor lucruri. Încă din primele veacuri sunt răspunsuri clare cu privire la hirotonirea femeii. Am putea aminti pentru început ceea ce spunea și Sfântul Epifanie al Ciprului în lucrarea Panarion: ”Biserica nu a rânduit niciodată femei ca preotese.
  • Cu privire la hirotonia femeilor, Constituțiile Apostolice, datate prin veacul al IV-lea, spun așa: “Despre săvârșirea botezului de către femei, vă facem cunoscut că nu mică este primejdia la care se expun cele ce își însușesc această lucrare. De aceea nu vă sfătuim la aceasta pentru că este ceva primejdios, este ceva neîngăduit și nelegiuit, deoarece capul femeii este bărbatul și e înălțat la treapta preoției, atunci se contrazice dreptatea Domnului dacă se răstoarnă ordinea Creatorului și se dă preoția hotărâtă pentru bărbat, femeii, căci ea este trupul bărbatului din coasta lui și supusă lui în Domnul, iar bărbatul are stăpânirea asupra femeii pentru că este și capul ei cât timp este lui Hristos cap.
  • Printre cele mai importante slujiri ale femeii creștine scoatem în evidență slujirea de stareță, poate cea mai înaltă, apoi lucrarea de apostolat și misionarism, mergând până la convertirea unui întreg popor. Ne amintim de Sfânta Nina sau de Sfânta Maria Magdalena, din care Mântuitorul a scos șapte diavoli, dar numită cea întocmai cu apostolii. Ne amintim de Sfânta Olga, împărăteasa Kievului, apoi Sfânta Elena, mama lui Constantin cel Mare. Unele au fost păzitoarele credinței ortodoxe, Sfânta Teodora în vremea iconoclasmului, alte femei au avut o mare putere de propovăduire, ne amintim de Sfânta Mare Muceniță Ecaterina, altele au fost maici duhovnicești deosebite ca Sfânta Sinclitichia. Deci aceste femei au avut slujiri deosebite, nu putem spune că femeile nu au acces la sfințire, harul divin lucrează prin ele nefiind hirotonite. Există și alte slujiri împlinite de femei în cadrul bisericii: îngrijirea trupească și sufletească, sfătuirea fiilor pe calea credinței purtându-le de grijă ca să dobândească Împărăția Cerurilor, îngrijirea bolnavilor, săracilor, străinilor sau a celor închiși, rugăciunea pentru ceilalți, învățătura catehetică, educația religioasă, misionarismul, toate aceste slujiri nu sunt neînsemnate. Multe femei contribuie de asemenea la viața liturgică prin citiri și cântări.

 

“Problema hirotonirii femeilor se pune mai ales astăzi, în contextul mișcărilor feministe”

 

  • Tradiția potrivit căreia preoția este rezervată bărbaților își are originea în Sfânta Scriptură. Nu găsim nicăieri în Noul Testament vreo indicație privind posibilitatea ca o femeie să exercite funcții sacerdotale. Toate mențiunile în această privință, se referă la bărbați. Sfântul Apostol Pavel stabilește în repetate rânduri, îndatorirea femeilor de “a tăcea în biserică”, deci interdicția de a lua cuvântul, epistola I către Corinteni capitolul paisprezece. Dar cu toate acestea, le vedem pe femei ajutându-l pe Sfântul Pavel în misiunea sa. Apostolul folosește doi termeni diferiți când vorbește despre ele numindu-le ”însoțitorii/ajutătoarele” la Romani capitolul șaisprezece, iar pe bărbați care aveau slujiri sacerdotale i-a numit “ai lui Dumnezeu împreună slujitori cu mine”, epistola către Tesaloniceni, capitolul trei și I Corinteni, capitolul trei.
  • Mântuitorul Hristos a acordat o mare prețuire femeilor, în primul rând maicii Sale, dar nu a inclus nicio femeie în ceata apostolilor și nu a încredințat niciunei femei slujirile sacramentale. Doar către apostoli după Înviere a suflat, “Luați Duh Sfânt, cărora veți ierta păcatele vor fi iertate și cărora le veți ține, ținute vor fi ”, Evanghelia după Ioan, capitolul douăzeci. Deci apostolilor li s-a dat Duhul Sfânt, lor li s-a spus “să nu vă depărtați de Ierusalim până nu vă veți îmbrăca cu putere de sus”.
  • În Constituțiile Apostolice se spune: “Hristos nu a rânduit ca femeile să boteze, este lucru neîngăduit și nelegiuit lucrul acesta, și dacă trebuia să se săvârșească botezul și de femei, negreșit și Domnul s-ar fi botezat de Maica Sa, iar nu de Ioan. Sau când ne-a trimis să botezăm, ar fi trimis împreună cu noi și femeile ca să facă aceasta, niciodată El nu a poruncit, nici a lăsat scris”. O afirmație asemănătoare regăsim și atunci când se vorbește despre propovăduire: “Nu dăm voie ca femeile să învețe în biserică, ci ele să se roage numai și să asculte pe cei ce învață, că însuși Domnul, când ne-a trimis pe noi cei doisprezece să învățăm poporul lui Israel și pe celelalte neamuri, nu a trimis nicidecum femei ca să predice, căci împreună cu noi erau și Maica Domnului, apoi Maria Magdalena, Maria lui Iacov, Marta și Maria, surorile lui Lazăr, Salomeea și alte câteva. Deci, dacă era neapărat trebuitor pentru femei ca să învețe, și acestora le-ar fi poruncit însuși Domnul mai întâi să învețe împreună cu noi poporul și să le binecuvânteze și să pogoare asupra lor harul precum nouă.

 

“Nu putem spune că femeile nu au acces la sfințire, harul divin lucrează prin ele nefiind hirotonite”

 

  • Sfinții Părinți, în rare ocazii s-au exprimat asupra acestui subiect, sau dacă au făcut-o, a fost o reacție la o practică care nu ținea de biserică și care era străină de creștinism, și anume la hirotonirea de preotese de către grupările eretice, e vorba de gnostici. Ei au dezaprobat în mod clar o astfel de practică, printre ei îi putem cita pe Sfântul Irineu de Lugdunum, Tertulian, Origen, Firmilian, Epifanie de Salamina. Tertulian, care a murit la 240 spunea: “Nu este îngăduit femeii să grăiască în biserică, nici să învețe, nici să ungă cu mir, nici să săvârșească jertfă, nici să dorească vreo slujire din cele săvârșite de bărbați.
  • Patriarhul Dimitrios I, prin anii 1970, afirma că: “Biserica Ortodoxă, cu toate că a acordat o deosebită cinstire femeilor așezând pe unele dintre ele în rândul sfinților, a urmat exemplul Mântuitorului și nu a admis niciodată intrarea femeilor în ierarhia sacerdotală.

 

A fost membru de frunte al Partidului Național Țărănesc și bun camarad cu Iuliu Maniu. Cariera politică a fost încununată cu funcții de conducere în Ministerul de Finanțe, de Interne și de Justiție. Lui îi datorăm stabilizarea monedei naționale și eradicarea datoriilor pe care le aveau băncile și întreprinderile către muncitori. Pe plan extern, Mihai Popovici a reușit stabilirea unor relații cordiale cu Franța, fapt pentru care a fost decorat cu Legiunea de Onoare franceză în grad de Mare Ofițer. Odată cu preluarea puterii de către comuniști, este arestat și trecut prin iadul de la Văcărești, Ocnele Mari și Sighet.

 

Luptător pentru cauza românilor

Se întâlnește cu viața pe 21 octombrie 1879, la Brașov. Încă din tinerețe, Mihai a fost un simpatizant al ideii de dreptate pentru conaționali. După ce își ia bacalaureatul, se înscrie la Facultatea de Filosofie din Viena, apoi susține doctoratul în drept la Universitatea din Budapesta. Printre cursuri și seminarii, studentul asigura președinția Societății “România Jună”. Izbucnirea primei conflagrații mondiale i-a dat rău de tot planurile peste cap, astfel, între 1917-1918, Mihai Popovici este mobilizat pe front și însărcinat cu organizarea corpului de voluntari români în Moldova. Când focul armelor a încetat să mai facă victime începe să militeze pentru drepturile românilor din Transilvania. La Adunarea Națională de la Alba Iulia, este ales în conducerea Marelui Sfat Național și membru al Consiliului Dirigent în cadrul departamentului Industrie și Comerț. Totodată, a făcut parte din delegația care a prezentat regelui Ferdinand actul unirii Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România.

 

Credit foto; CNSAS

Credit foto: CNSAS

 

Angrenat în vâltoarea vieții politice

După înfăptuirea Marii Uniri, își ia avânt și se aruncă în iureșul vieții politice. A deținut o seamă de funcții legislative, dar și funcții executive în guvernul României Mari. De pildă, între 5 decembrie 1918- 13 martie 1920, a făcut parte din guvernul condus de Alexandru Vaida-Voevod, unde a ocupat postul de Ministru al Lucrărilor Publice. Prietenia trainică cu Iuliu Maniu, îi va asigura noi atribuții ministeriale. A fost pe rând ministru de finanțe, de interne, a revenit la finanțe, apoi s-a mutat la justiție. Din tot acest periplu, cele mai mari realizări le-a avut la Ministerul de Finanțe, unde a reușit să stabilizeze moneda națională. Tot în vremea mandatului de la finanțe, Popovici obține mai multe împrumuturi din străinătate cu ajutorul cărora va plăti datoriile băncilor și întreprinderilor către muncitori.

 

Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Nicolae Lupu, Mihai Popovici, Samsonovici, la Comitetul Executiv al PNȚ din 1937 Credit foto: ANR

Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Nicolae Lupu, Mihai Popovici, Samsonovici, la Comitetul Executiv al PNȚ din 1937   Credit foto: ANR

 

Un țărănist în ghearele comuniștilor

Se dă de partea țărăniștilor, iar în 1927, Mihai conduce primul congres al organizației județene din Satu Mare. Din acel moment a fost numit în funcția de președinte al Partidului Național Țărănesc, și a candidat pe listele electorale din Satu Mare. În 1944, este numit în funcția de vicepreședinte, iar doi ani mai târziu, președinte onorific. Pe plan extern, Popovici lucrează la consolidarea relației dintre România și Franța, iar pentru meritele sale este decorat cu Legiunea de Onoare franceză, în grad de Mare Ofițer.

 

Dosarul lui Mihai Popovici Credit foto: memorialsighet.ro

Dosarul lui Mihai Popovici    Credit foto: memorialsighet.ro

 

Când nu face politică, se îndeletnicește cu scrisul. Este autorul unor lucrări de mare anvergură, precum: Solidarismul politic, Datoriile și creanțele României după tratate, Politica de revalorizare și conversiunea la Banca Națională, Politica de producțiune și bugetul, etc. Preluarea puterii de către comuniști a însemnat declinul său. Este arestat pe 25 iulie 1947, și acuzat de conspirație contra statului în afacerea Tămădău. Vor urma zece zile de anchetă, ca mai apoi să fie purtat prin iadul de la Văcărești și Ocnele Mari. Pe 12 noiembrie 1950, este transferat la Sighet, alături de nume mari ale vremii precum Mihail Manoilescu, Radu Budișteanu și Virgil Solomon. Torturile și anchetele până în miez de noapte au durat până în anul 1955, atunci este eliberat și condamnat la o viață mizeră. Cel care odinioară luptase pentru unitatea românilor și prosperitatea națiunii, s-a stins într-un anonimat complet la data de 7 mai 1966.

 

 

Surse: Biblioteca Digitală BCU Cluj;

 

Un aspect general ce trebuie reținut este că aceste trei religii, actualmente majoritare în spațiul de cultură chineză, au apărut odată cu impunerea raționalismului chinez în fața religiozității primitive a populațiilor sinice, profund animiste. Acestea însă subzistă până în prezent, prin influența pe care au exercitat-o în timp asupra acestor trei sisteme, taoismul fiind la rându-i impregnat de aceste credințe populare[1].

Potrivit unora dintre tradițiile taoiste, consemnate ulterior de istoricul Sima Qian în opera Shi JiÎnsemnări istorice[2], Lao Tzu l-ar fi cunoscut pe Confucius, fiind, potrivit anului tradițional al nașterii sale, mai bătrân decât acesta. Aceleași tradiții afirmă existența unei discuții între cei doi filosofi, când Lao Tzu i-ar fi spus lui Confucius: „Leapădă-ți mândria, renunță la toate aceste dorințe, la acest aer orgolios și la acest zel lipsit de măsură; topate acestea nu-ți sunt de niciun folos. Aceasta este tot ce-ți pot spune”, iar Confucius, impresionat, ar fi declarat discipolilor săi că el știe totul despre toate animalele și purtarea lor, însă: „cât privește dragonul însă, nu îl pot cunoaște; nu știu cum urcă el la cer pe nori și pe vânt. L-am văzut astăzi pe Lao Tzu; el seamănă cu un dragon”[3]. Această istorie apocrifă subliniază încă o dată opoziția dintre doctrina taoistă și cea confucianistă.

Tradiția îi atribuie lui Lao Tzu paternitatea principalului izvor al sistemului taoist de credințe, cartea Tao Te ChingCartea despre Cale și Puterea ei, considerată a fi totodată cel mai profund și enigmatic text din literatura chineză. Potrivit ultimelor cercetări, forma actuală a cărții datează din secolul al III-lea î. Hr., astfel încât este imposibil ca aceasta să fi fost scrisă de un presupus contemporan al lui Confucius (a cărui viață este relativ bine documentată), așa cum se presupune a fi fost Lao-Tzu. Cu toate acestea, faptul că, deși asistemică, lucrarea exprimă o gândire coerentă și originală l-a determinat pe cercetătorul german Max Kaltenmark, unul dintre cei mai reputați cunoscători ai taoismului, să afirme: „Trebuie să admitem existența unui filosof care trebuie să fie, dacă nu autorul direct, cel puțin maestrul a cărui influență a fost determinantă pentru început. Nu există niciun inconvenient de a contiua să-l numim Lao Tzu”[4]. Scrierea Tao Te Ching începe cu o afirmație despre indescriptibilul Tao: „Calea care poate fi descrisă nu este fără de greșeală; numele care pot fi spuse nu sunt nume perfecte; din Nenumit au apărut Cerul și Pământul”[5]. Cartea s-a bucurat ulterior, începând cu perioada dinastiei Han, de credința că ar poseda puteri supranaturale, fiind mai ales pusă în vecinătatea bolnavilor pentru a alunga spiritele rele[6].

Desigur, scrierile ce au format doctrina taoistă actuală sunt cu mult mai numeroase, ele alcătuind ceea ce este numit Tao Ts’angCoșul Tao. Acest canon de scrieri a fost alcătuit în decursul a 15 secole, multe dintre opere fiind însă nedatate și greu de descifrat, din cauza limbajului ezoteric folosit. Între cele mai importante titluri ale operelor taoiste se numără Textul clasic al camerei galbene ori Adevăratul text clasic al Marelui Mister. Cea mai mare colecție de texte taoiste este păstrată în prezent la mănăstirea Po-yun-kuan, situată în sud estul Beijingului[7].

Doctrina taoistă a fost dezvoltată după prezumtivul Lao-Tzu de către la fel de enigmaticul său discipol, Zhuang Zi. Acesta a insistat asupra cunoașterii extatice, drept singura formă de cunoaștere perfectă – în consecință, acesta identifica viața cu moartea. Concepția lui Zhuang Zi cu privire la imperfecțiunea realității curente este ilustrată de următoarea anecdotă ce i se atribuie și care fundamentează doctrina taoistă a interschimbabilității stării de conștiință: „Cândva eu, Zhuang Zi, visam că sunt un fluture, un fluture care zboară în rotogoale și mă simțeam fericit; nu știam că sunt Zhou. Deoadată m-am trezit și am fost eu însumi, adevăratul Zhou. Și n-am mai știut dacă sunt Zhou care visează că e un fluture, sau un fluture care visează că e Zhou”[8].

În fine, civilizația Greciei antice a văzut inițial înțelepciunea cu sensul de deșteptăciune sau îndemânare în orice artă sau meserie, precum zidăria, medicina, chirurgia, poezia, muzica etc. Mai apoi, înțelesul acesteia a căpătat semnificația de perspicacitate, inteligență, prudență, tact politic și cunoaștere a vieții, pentru ca în cele din urmă să dobândească înțelesul de cunoaștere în sens general, ca învățătură, știință și filosofie, privită ca armonizarea tuturor științelor[9].

Începuturile literaturii sapiențiale grecești se regăsesc în poezia gnomică asociată unor autori ca Hesiod, Mimnermus, Solon, Focilides și mai ales Theognis, care au cristalizat moralitatea în fraze lucide și au devenit învățătorii preferați ai poporului. Valorile centrale ale învățăturilor acestora sunt moderația (μηδὲν ᾄγαν) și abilitatea de a acționa în funcție de moment și de situație (καιρὸν γνῶθι).

Cei Șapte Înțelepți ai Greciei antice nu au făcut, în principiu, decât să reia maximele poeților, însă îndemnul lui Chiton – „Cunoaște-te pe tine însuți” (γνῶθι σεαυτόν) – a constituit impulsul inițial al marii mișcări filosofice grecești. Desigur, primele speculații filosofice au avut ca subiect cosmogonia, însă odată cu Pitagora s-a cristalizat ideea potrivit căreia filosofia este un „mod de viață”, ce îi poate arăta omului drumul și scopul acesteia. Filosofia lui Pitagora avea un scop cu desăvârșire practic, și s-a impus mai ales prin personalitatea fondatorului său, despre care Platon afirma că a făcut obiectul unei venerații atât de profunde tocmai pentru că a prescris un mod anumit de comportare în viață[10]. Acest curent este observabil și în unele fragmente din scrierile lui Heraclit și Democrit, ce abundă în maxime pătrunzătoare și expresive[11]. Spre exemplu, Democrit arată, într-una dintre scrierile sale, că: „Din înțelepciune provin trei lucruri: gândire justă, vorbire fără greș și acțiune dreaptă”[12]. Tot din această perioadă datează maxima „caracterul omului este destinul lui” (ἤθοϛ ἀνθρώπῳ δαίμων), ce operează o separație între credințele arhaice și înțelepciune, înțeleasă în mod clar ca practicare a virtuții și anihilând superstițiile privitoare la norocul înnăscut[13].

 

„Înţeleptul are în vedere intenţia acţiunilor nu rezultatul lor”  (Seneca)

 

Sofiștii au redeșteptat încă o dată interesul pentru problemele legate de viața umană și de conduită. Pentru ei, urmărirea cunoașterii și cultivarea culturii intelectuale ca o pregătire pentru viața publică și privată a devenit o veritabilă profesie; însă iubirea lor de bani și tendințele sceptice ale învățăturilor lor i-au dezavuat în ochii poporului. Aceștia au fost învinuiți că ar nega orice valoare morală, ceea ce contribuia la deruta morală a cetățenilor polisurilor grecești, din cauza îndemnului de a nu mai crede și a nu mai prețui nimic. Cu toate acestea, sofiștii au meritul de a fi spart tiparul tradiției moarte și de a fi deschis calea pentru renașterea intelectuală a Greciei, ce a început odată cu Socrate (470-399 î. Hr.)[14]. Cu toate acestea, unii cercetători consideră că acest „iluminism” grecesc nu își are originile în gândirea sofiștilor, ci în filosofia ionică a secolului al VI-lea î. Hr., reprezentată de figuri precum Hecateu, Xenofan și Heraclit, ori Anaxagoras sau Democrit[15].

Primul mare gânditor elin, care s-a preocupat de toate aspectele cunoașterii umanului[16], a refuzat să fie numit înțelept, luându-și pentru prima dată în istorie denumirea de filosof (φιλόσοφος), adică „iubitor de înțelepciune”, urmând terminologia pitagoreică și considerând că doar Dumnezeu poate fi numit înțelept și orice om ar pretinde aceasta s-ar face vinovat de blasfemie. Înțelepciunea socratică era una eminamente etică, enunțând principiile conduitei virtuoase, care la Socrate era identică cu cunoașterea[17]. Așadar, pentru marele filosof atenian virtutea – arete – se dobândește prin cunoaștere – episteme – printr-o metodă ce constă, potrivit lui Platon, în calcularea plăcerilor și a durerilor viitoare. Virtutea era ceva care pornea dinăuntru în afară; nu un model comportamental de însușit prin deprindere, ci o atitudine mentală consecventă, izvorând dintr-o înțelegere constantă a naturii și a semnificației vieții omenești[18].

Totodată, Socrate constituie un al doilea exemplu viu al omului care caută înțelepciunea, după Pitagora, fiind celebru pentru dialectica sa, ce îi făcea pe proprii adversari să se contrazică în afirmații, cât și pentru discursurile sale, prin care îi îndemna pe tineri să urmeze binele și să le trezească conștiința morală. Deși era celebru pentru austeritatea moravurilor sale, umblând în picioarele goale și purtând mereu aceeași haină, el nu afecta vreodată un comportament sever, ci se arăta permanent binevoitor și se exprima într-o manieră umoristică, ce i-a adus numeroși admiratori[19].

Pe bazele puse de Socrate a construit ulterior Platon (428-347 î. Hr.) sistemul său etic idealist, în cadrul căruia principalele virtuți erau: înțelepciunea, curajul, moderația și dreptatea, accentul fiind pus pe cea dintâi, ca diriguitoare a vieții interioare a omului. Astfel, filosoful atenian a formulat o teorie a cunoașterii originală, marcând un moment de mare însemnătate în materie de teorie a cunoașterii și de istorie a eticii[20]. Totodată, Platon a recunoscut raționalitatea virtuții în toți oamenii, dar a operat o diferențiere între oamenii obișnuiți și filosofi. Aceasta a fost accentuată și dezvoltată de către discipolul său, Aristotel (384-322 î. Hr.), care a enunțat diferența dintre înțelepciunea practică (φρόνησις), înțeleasă ca prudență ori bun simț, și al cărei subiect sunt chestiunile umane obișnuite, și înțelepciunea speculativă ori înțelepciunea în sine (σοφία), al cărei principal obiect sunt primele principii ale tuturor lucrurilor. Această disociere reprezintă de altfel fundamentul metafizicii aristoteliciene, caracterizată de raționalism și realism, opusă idealismului platonician[21].

Și școlile filosofice ulterioare au recunoscut importanța înțelepciunii, ca rădăcină a tuturor virtuților, dar au înțeles-o diferit. Astfel, scepticii au redat-o ca sensul întreg al relativității cunoașterii, ce îi permite omului să-și suspende judecata acolo unde aceasta nu este sigură. Epicureicii au considerat-o ca înțelegere a motivelor și dorințelor conflictuale ale vieții, ce îl eliberează pe om de părerile false și în ajută să aleagă plăcerile cele mai bune și durabile. În fine, stoicii au văzut-o ca înțelegere a adevărurilor umane și divine, ce îi aduce pe oameni în posesia tuturor virtuților, a libertății și a fericirii interioare. Prin descrierile „omului înțelept”, scriitorii stoici și-au aflat cea mai înaltă expresie: acesta știe tot ceea ce este de știut, deoarece păstrează acea seninătate a sufletului ce constituie necesitatea spirituală a cunoașterii. El este totodată liber de orice vină și greșeală, de slăbiciuni ori de pasiuni, fiind stăpânul faptelor sale, deoarece nu este răspunzător decât față de sine. Este cu adevărat bogat, deoarece posedă tot ceea ce îi este necesar, și este permanent senin, deoarece izvorul fericirii sale este în sine[22].

Astfel, Cicero considera că: „Fără îndoială, înțelepciunea aceea eminentă și divină constă în a pătrunde adânc lucrurile omenești și a le cunoaște bine din experiență; a nu fi surprins de nicio întâmplare, a nu socoti imposibil nimic înainte de a se întâmpla”[23] ori: „Cel care se gândește la natura lucrurilor, la varietatea vieții, la slăbiciunea omenească, nu jelește când se gândește la ele, ci tocmai atunci e într-adevăr filosof”[24]. Iar Seneca arată că: „În felul acesta își va desfășura înțeleptul virtutea: dacă-i va fi îngăduit, în bogăție, dacă nu, în sărăcie; dacă va putea, în patrie, dacă nu, în exil; dacă va putea ca și comandant, dacă nu, ca soldat; dacă va putea, voinic, dacă nu, slab. Orice soartă va avea, el va face din ea ceva memorabil”[25].

 

Despre înțelepciune în viziunea filosofilor antici – partea I

 

 

Bibliografie

[1] Salomon Reynach, Orpheus. Histoire générale des religions, p. 218.

[2] Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, p. 27.

[3] Geoffrey Parrinder, Asian Religions, p. 97; Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, p. 27

[4] Max Kaltenmark, Lao Tseu, p. 22, cf. Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, p. 28.

[5] Geoffrey Parrinder, Asian Religions, p. 97.

[6] Geoffrey Parrinder, Asian Religions, p. 101.

[7] Pr. Alexandru Stan, Remus Rus, Istoria Religiilor, p. 268.

[8] Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, p. 33.

[9] James Hastings (ed.), Encyclopaedia of Religion and Ethics, pp. 744-745.

[10] Erwin Rohde, Psyché, traducere Mircea Popescu, editura Meridiane, București, 1985, p. 295.

[11] James Hastings (ed.), Encyclopaedia of Religion and Ethics, p. 745.

[12] Theodor Simenschy, Un dicționar al înțelepciunii, p. 454.

[13] E.R. Dodds, Dialectica spiritului grec, traducere Catrinel Pleșu, editura Meridiane, București, 1983, p. 209.

[14] Adelina Piatkowski, O istorie a Greciei antice, editura Albatros, București, 1988, p. 301.

[15] E.R. Dodds, Dialectica spiritului grec, p. 207.

[16] G. și M.F. Rachet, Dictionnaire de la civilisation grecque, Librairie Larousse, Paris, 1968, p. 235.

[17] James Hastings (ed.), Encyclopaedia of Religion and Ethics, p. 745.

[18] E.R. Dodds, Dialectica spiritului grec, pp. 211-212.

[19] G. și M.F. Rachet, Dictionnaire de la civilisation grecque, p. 235.

[20] Adelina Piatkowski, O istorie a Greciei antice, p. 303.

[21] G. și M.F. Rachet, Dictionnaire de la civilisation grecque, p. 46.

[22] James Hastings (ed.), Encyclopaedia of Religion and Ethics, p. 745.

[23] Theodor Simenschy, Un dicționar al înțelepciunii, pp. 459-460.

[24] Theodor Simenschy, Un dicționar al înțelepciunii, p. 460.

[25] Theodor Simenschy, Un dicționar al înțelepciunii, p. 461.

 

 

 

Prima întâlnire cu lumea motorsportului s-a produs la patru ani. Pasiunea a fost transmisă pe filieră paternă, iar de-a lungul timpului a devenit un mod de a fi. Cu muncă, devotament și ambiție, Adi a crescut de la an la an. Mărturie stau cele șapte titluri de campion național obținute la diferite categorii din Campionatul Național de Viteză în Coastă. Între curse, cauciucuri încinse și antrenamente, Adi este student la Facultatea de Inginerie Mecanică din cadrul Universității Transilvania și trainer la Academia lui Titi Aur. Oprit la boxe, am stat de vorbă cu pilotul Adi Iliescu despre pasiunea pentru motorsport, competiții și mentalități sportive.

 

Interviul pe scurt:
  • În universul motorsportului de la patru ani:”Pot spune că este o moștenire de familie, o pasiune pornită de la tata care practică de ceva ani motorsportul. El mi-a pus volanul în mână, și tot el mi-a transmis această pasiune. De mic mă vedeam în lumea sportului”
  • Pregătiri pentru cursă: “Sunt multe lucruri pe care trebuie să le ai în vedere atunci când pregătești o cursă. Da, sigur, majoritatea cred că te pui la volan și gata, nu e chiar așa. Îți trebuie pregătire fizică, mentală și desigur pregătirea mașinii, sunt foarte multe reglaje pe care trebuie să la faci cu echipa”
  • Mentalitatea unui campion: “Este adevărat că de foarte multe ori ești conștient de anumite impedimente ce pot apărea pe parcursul unei competiții, însă după părerea mea trebuie să te gândești la victorie, așa funcționează o mentalitate de învingător”

 

1

 

Cu volanul în mână de la patru ani

Abia ce adunase patru primăveri când “microbul“ motorsportului și-a făcut loc în viața lui. Tatăl practică acest sport încă din anii ’90, așa că era inevitabil ca Adi să nu se molipsească. ”Pot spune că este o moștenire de familie, o pasiune pornită de la tata care practică de ceva ani motorsportul. El mi-a pus volanul în mână, și tot el mi-a transmis această pasiune. De mic mă vedeam în lumea sportului pentru că, știi cum e, îți vezi părinții făcând ceva și e clar că încerci să le calci pe urme. Am trăit în lumea motorsportului, iar tot ceea ce fac acum mă face cel mai fericit“, povestește Adi Iliescu pentru Matricea Românească.

 

“El mi-a pus volanul în mână, și tot el mi-a transmis această pasiune”

 

Cu timpul, a prins drag de curse și mașini, așa se face că la doar cinci ani a participat la prima competiție.“Mergeam la karting în Herăstrău, acolo îmi petreceam fiecare după amiază, antrenându-mă cot la cot cu ceilalți copii. Ușor, a venit și primul concurs, cred că era în primul sau al doilea an, unde am obținut un loc trei apoi am luat locul întâi. La carting nu îmi aduc aminte să fi avut premii atât de valoroase pentru că acolo nu puteam să mă susțin financiar, nu îmi permitea vârsta. Am preferat să acumulez experiență, să evoluez, ca mai târziu să trec la volanul unei mașini mari“,  menționează Adi.

 

2

 

Detalii din spatele unei curse

Când vine vorba de participarea la o cursă, programul de pregătire este foarte strict. Mulți ar fi tentați să creadă că în motorsport e suficient să ai o mașină rapidă și puțină baftă, însă Adi e de altă părere. “Sunt multe lucruri pe care trebuie să le ai în vedere atunci când pregătești o cursă. Da, sigur, majoritatea cred că te pui la volan și gata, nu e chiar așa. Îți trebuie o pregătire fizică, mentală și desigur pregătirea mașinii, sunt foarte multe reglaje pe care trebuie să la faci cu echipa, anumite setări la suspensie, la geometrie, deci treaba e mult mai complexă”, lămurește Adi Iliescu.

 

“Practic am transformat un morman de fiare într-o mașină competitivă”

 

Și că tot veni vorba de mașini, trebuie precizat un lucru. Adi nu a cumpărat o mașină de curse ci a construit una de la zero. “Practic am transformat un morman de fiare într-o mașină competitivă. Bineînțeles nu am fost singur, l-am avut alături pe tata, așa am făcut mașina cu care concurez și în prezent. Este vorba de un Mitsubishi Lancer Evo 7, are un motor de 300 CP, este îmbunătățită la partea de transmisie, la dinamică și suspensie“, a spus Adi.

 

3

 

Despre mentalități și întâmplări de pe circuit

Ingeniozitatea cu care și-a făurit mașina de concurs, pregătirea și sfaturile primite din partea tatălui au dat roade. La cei 23 de ani pe care îi are, Adi se poate mândri cu șapte titluri de campion național, obținute la diferite categorii din Campionatul Național de Viteză în Coastă. Am fost curios să aflu care este mentalitatea cu care abordează un concurs și care este cheia succesului. “Nu cred într-un sportiv care se duce la o cursă și care se gândește să termine pe locul doi. Este adevărat că de foarte multe ori ești conștient de anumite impedimente ce pot apărea pe parcursul unei competiții, însă după părerea mea trebuie să te gândești la victorie, așa funcționează o mentalitate de învingător, iar eu așa fac. Indiferent ce probleme aș întâmpina, gândul meu este numai la victorie“, a zis pilotul Adi Iliescu.

 

“După părerea mea trebuie să ai gândul la victorie, așa trebuie să funcționeze o mentalitate de învingător”

 

Iar probleme au fost destule, atât pe plan sportiv, dar și financiar. “Îmi amintesc un episod din 2018. Eram la raliul de la Brașov, și stând de vorbă cu copilotul meu dintr-o dată a început să iasă fum de sub bord. Am început să glumim, să spunem că nu e nimic important, iar la final a luat foc și încercam să-l sting cu piciorul, cu toate acestea, am mers mai departe. Dacă e să vorbesc de partea financiară, vă pot sune că și în prezent ne confruntăm cu probleme. Dar, probleme sunt peste tot, sigur, îmi doresc să am alături de mine un sponsor și să puteam face performanță împreună“, conchide optimist Adi Iliescu.

 

 

Crucea constituie o realitate indispensabilă a bisericii. Suntem obișnuiți ca la finalul unei rugăciuni sau lecturi biblice, să ne face semnul crucii. În primele comunități creștine, nu exista o practică universală în ceea ce privește închinarea. Cei care adoptau credința în Iisus erau recunoscuți mai degrabă prin semnul peștelui decât prin cel al crucii. În secolul al IV-lea, împărăteasa Elena descoperă crucea pe care fusese răstignit Iisus Hristos, iar din acel moment, crucea ia locul vechilor simboluri, cristalizându-se și o interpretare duhovnicească a acesteia. Cum vedeau creștinii primelor secole crucea? Se închinau toți la fel? De când au început să fie întrebuințate trei degete în ritualul închinării? Iată doar câteva din multele întrebări la care vom încerca să aflăm răspuns.

 

La început a fost…peștele

La o lectură mai atentă a Sfintei Scripturi, vom găsi unele dovezi care atestă importanța crucii ca simbol religios: ”Noi propovăduim pe Hristos cel răstignit“ (I Cor. 1,23). Cu toate acestea, în creștinismul primar existau alte simboluri prin care adepții lui Iisus se recunoșteau între ei, un exemplu ar fi peștele. Importanța acestuia nu era dată de elementul vizual, ci de faptul că el servea ca acrostih pentru expresia “Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitor”, care în limba greacă este redat prin cuvântul “pește”. Dar, în prima fază, creștinismul nu s-a răspândit în cercurile sociale înalte, ci în păturile de jos formate din pescari, tâmplari, tăbăcari și sclavi. Numărul celor care știau să citească și să scrie era foarte mic, în definitiv, nu puteau interioriza un acrostih. Pentru ei, era mult mai ușor să-și exprime credința printr-un semn decât prin lecturi religioase.

 

1

 

În acele vremuri, cea mai utilizată metodă de închinare era însemnarea frunții, cel mai probabil cu degetul mare. Ritualul însemnării nu era de proveniență creștină. Referirile la o pecete pusă pe frunte sunt prezente atât în Sfintele Scripturi, cât și în civilizațiile precreștine. În scrierile vechi testamentare, pecetea are o conotație negativă, Iahve pune un semn asupra lui Cain după ce își ucisese fratele, dar în Apocalipsă, pecetea este privită ca un semn de identificare a celor care sunt de partea Domnului. În capitolele 12 și 14, pecetea de pe frunte este numele lui Dumnezeu, adică litera ebraică tau (T), care se aseamănă cu o cruce. Fiind ultima literă din alfabetul ebraic, tau a fost interpretată ca desăvârșire a tuturor lucrurilor, cea după care nu mai există nimic și a fost folosită ca un simbol pentru Iahve. Origen pleacă de la tradiția ebraică și remarcă: “[Litera tau] este asemănătoare cu imaginea crucii, iar această profeție (Iezechiel 9,4) pare că privește semnul făcut de creștini pe fruntea lor și pe care toți credincioșii îl fac indiferent de munca pe care o încep, dar în special la începutul rugăciunilor și citirilor.

 

Crucea, simbol imperial și arma monahilor

Odată cu scurgerea timpului, crucea începe să câștige din ce în ce mai mult teren. În debutul secolului al II-lea, creștinismul cunoaște noi teritorii, iar crucea începe să fie utilizată tot mai des. Două secole mai târziu, Elena, mama împăratului Constantin cel Mare, va descoperi la Ierusalim, adevărata cruce pe care fusese răstignit Iisus Hristos. În lucrarea “Viața lui Constantin“, istoricul Eusebiu de Cezareea prezintă episodul apariției unei cruci luminoase pe cer, însoțită de inscripția “In hoc signo vinces” (Prin acest semn vei învinge). Evenimentul duce la convertirea lui Constantin, iar crucea este adoptată ca simbol militar. Mai mult de atât, însemnele imperiale vor cuprinde primele litere grecești X și P, care se află la începutul numelui Hristos, astfel, crucea și hristograma și-au găsit loc pe steaguri, monede și alte simboluri ale vremii.

 

Tabloul Visione della croce

Tabloul Visione della croce

 

În secolul al IV-lea, odată cu dezvoltarea monahismului, semnul crucii a fost adoptat în totalitate. Călugărul egiptean Pahomie, a pus pe picioare o formă de organizare ce se asemăna cu stilul militar. În acest context, crucea devenea pecetea prin care se identificau comunitățile monahale, sau armata lui Dumnezeu. Călugării au văzut în cruce una din cele mai puternice arme în lupta cu demonii și ispitele. Purtarea crucii pe frunte amintea de pecetea din Apocalipsă.

 

Însemnarea cu două, trei, sau cinci degete?

Dar, când s-a trecut de la însemnarea funții, la crucea pe care o facem astăzi? Documentele istorice nu aduc prea multă lumină în acest caz, iar autorii moderni sugerează că însemnarea din zilele noastre ar fi apărut în timpul crizei monofizite din secolele V și VI. Referitor la numărul degetelor, ei bine, părinții din perioada primară nu ne oferă prea multe informații, pentru că în viața bisericii de atunci, numărul degetelor nu avea vreun simbolism anume. Mai târziu, sfântul Petru Damaschin vorbește despre utilizarea celor două degete întinse, simbolizând cele două naturi ale lui Hristos. Obiceiul de a folosi două degete pentru închinare era de sorginte romană, de fiecare dată când o persoană dorea să țină un discurs trebuia să ridice două degete.

 

Însemnarea în Apus (stânga) și însemnarea în Răsărit (dreapta)

Însemnarea în Apus (stânga) și însemnarea în Răsărit (dreapta)

 

Sfinții Ioan și Petru Damaschin, au trăit sub dominație islamică, astfel, pentru puținii creștini din acea zonă, cele două degete erau un semn distinctiv. Când se rugau lui Dumnezeu pentru iertare, musulmanii ridicau un deget, dar prin utilizarea celor două degete, creștinii mărturiseau credința contribuind totodată la conservarea caracterului identitar. Practica celor două degete a rămas neschimbată multă vreme, dar în Apus, pe la mijlocul secolului al IX-lea, se statornicise un obicei nou: însemnarea cu trei degete. Răsăritenii au adoptat noua practică în urma controversei Filoque, care afirma că Duhul Sfânt ar purcede de la Dumnezeu Tatăl și de la Dumnezeu Fiul. Tot discutând în contradictoriu despre relația dintre Persoanele Sfintei Treimi, ambele tabere au decis să evidențieze dimensiune treimică prin corelarea cu semnul crucii. Ulterior, apusenii au început să practice însemnarea cu mâna deschisă de la stânga la dreapta, cele cinci degete utilizate simbolizând cele cinci răni ale lui Iisus.

 

Monah ce poartă pe frunte semnul crucii

Monah ce poartă pe frunte semnul crucii

 

Asumarea crucii și înțelesul ei

De-a lungul istoriei, semnul crucii a stat, și stă în strânsă legătură cu identitatea creștină. Crucea pe care a fost răstignit Iisus Hristos rămâne pentru creștini o relicvă de o însemnătate capitală, pentru că ea a intrat în contact direct cu Trupul și Sângele lui Iisus. Pecetluirea trupului cu semnul crucii reprezintă o formă de binecuvântare a propriei persoane, care reflectă binecuvântarea preotului. Ne facem cruce când Îl chemăm pe Dumnezeu, când Îl rugăm să purifice ființa noastră de orice fel de întinăciune, pentru ca trupul nostru să devină sălaș al Duhului Sfânt. Semnul crucii este o asumare a Jertfei lui Iisus Hristos, iar când o îl facem cu evlavie și deplină conștiință luăm asupra noastră o cruce pe care ne răstignim egoul, poftele, patimile, împlinind totodată cuvintele lui Iisus: “Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie“ (Matei 16,24).

 

 

Surse: Pr. Andreas Andreopoulos, “Semnul crucii: gest, taină, istoric”, Ed. Sophia, 2013.

 

Ne pregătim de școală!

Începe școala și anul acesta, dar în situații atipice, așa cum de altfel s-a mai întâmplat de multe ori în ani demult apuși, astupați de negura uitării.

Începe școala și e mai greu decât știam cu toții și e musai să ne adaptăm și să facem slalom printre știri contradictorii, hotărâri și răzgândiri.

Începe școala și singura constantă din tumultul emoțional din copiii noștri suntem noi. E în sarcina noastră, a părinților, să îi pregătim în suflet cum se cuvine pentru a primi cunoștințe importante în formarea lor academică și socială.

Începe școala. Ce putem face?

 

Calmul părintelui, exemplu de urmat

Ca părinți putem decide modul în care va participa copilul nostru la actul educativ. Când decidem ceva, să o facem cu inima deschisă, cu hotărâre, fără a comenta, eticheta, bagateliza hotărârile altor familii.

Copiii noștri au auzit nenumărate știri și conversații din martie și până azi. Câte vești, câte necunoscute! Un comportament al părintelui dominat de calm și pragmatism îl va ajuta pe copil să evite stările de anxietate, prin puterea exemplului. Realizează o listă cu ceea ce îl îngrijorează, în ordinea elocvenței frământărilor. Elaborează un plan, vezi ce este în puterea voastră să rezolvați și ce nu. Ajută-l să vadă că uneori gândul că trebuie să faci ceva e mai îngrijorător decât acțiunea în sine. Poți schimba ceva? Atunci notează rezolvarea. Nu poți schimba nimic? Atunci e timpul să lași să treacă acel lucru.

 

Învățăm bine în perioadele de calm

Nu este niciun secret: învățăm cu spor în perioadele cu stare de calm; profesorii și părinții (mai ales) trebuie să fie convinși că nevoile copilului vor fi satisfăcute în această direcție. Comunicarea clară, fără panică, cu argumente clare, cu blândețe și înțelegere pentru ceea ce simte copilul, ne vor ajuta pe noi toți să trecem peste această încercare anume.

Școala este despre actul de a învăța în egală măsură în care este despre socializare, despre șlefuirea abilităților de relaționare în grupurile de copii, pe orizontala interconectării. Relaționarea s-a modificat în ultimele luni. Ținem legătura cu cei dragi, desigur, chiar dacă doar în întâlniri on-line. Ne întâlnim, însă ne conectăm fizic mai puțin, respectăm distanțarea fizică din grijă către cei pe care îi îndrăgim. Este bine să îi încurajăm pe fiii și fiicele noastre să își asculte cu seriozitate colegii și prietenii fără a le ridiculiza temerile. Când grijile se adună iarăși, este potrivit să revedem listele create, să gonim din nou îndoiala și frica.

 

Ascultă-ți copilul! 

Ascultă, ascultă, ascultă! Acesta este sfatul meu. Uneori un copil are nevoie doar de o discuție scurtă, de lămurire clară și în cuvinte puține pentru a își reveni dintr-un episod de tremur lăuntric. Reformulați ceea ce ei au exprimat pentru a le dovedi că au fost ascultați, nu doar auziți. Acest aspect are un rol vindecător și încurajator, cu siguranță.

 

Ritm și siguranță 

Să creăm în familie un sentiment de siguranță identificând aspecte repetabile, un ritm al zilei și al săptămânii. Un program clar structurat, cu evenimente ce nu se schimbă și nu se anulează vor oferi copilului o ancoră într-o mare tumultoasă de incertitudini.

Da, suntem într-un proces de schimbare și da, debutul acestui an școlar a însemnat că ne-a fugit pământul de sub picioare chiar și de mai multe ori pe zi. Poate că vom avea parte de o a doua perioadă de carantină, poate că nu, însă modul în care transmitem informația copilului nostru trebuie să fie departe de a fi caracterizat drept alarmist. Presară certitudini tu, părintele, rămâi far ce ghidează cu lumină clară și constantă.

 

După un timp intensitatea oricărei situații scade, se stinge. Ceea ce lași tu în sufletul copilului, cu orice ocazie, este o oază de siguranță care, învățată, va fi transmisă din generație în generație.

 

 

 

A fost al patrulea copil din familia preotului Isidor și fratele mai mare al filozofului Lucian Blaga. Părinții ar fi vrut să urmeze teologia și să devină preot, dar Lionel avea alte planuri. Se înscrie la Facultatea de Matematică și Științe Naturale, însă abandonează după un semestru, și se cufundă în studiul dreptului. La 2 decembrie 1911 obține doctoratul, după care susține censura la Târgu Mureș. Decide să se mute în Sebeș, unde își va deschide propriul birou de avocatură. La un an după  debutul Primului Război Mondial, Lionel este încorporat în armata austro-ungară și trimis pe front în Galiția. Scapă cu bine, iar când revine, se implică în evenimentele premergătoare Marii Adunări de la Alba Iulia.

 

Părinții îl voiau preot, dar el alege dreptul

Lionel vine pe lume la 14 aprilie 1885, ca al patrulea copil din cei nouă pe care i-au avut soții Isidor și Ana. Trebuie remarcat faptul că din istoria familiei Blaga, nu lipsesc profesiile cu caracter juridic. Un exemplu în acest sens este Simion Blaga, care înainte de a păstori parohia ortodoxă din Lancrăm, îndeplinise funcția de notar. După absolvirea liceului la Brașov, Lionel se înscrie la Facultatea de Matematică și Științe Naturale din cadrul Universității din Cluj. Decizia i-a întristat pe părinți, deoarece socoteau că tânărul va îmbrățișa preoția și va duce mai departe tradiția familiei. Se îndeletnicește cu matematicile doar un semestru, după care abandonează și se transferă la Facultatea de Drept din cadrul aceleiași universități. Nici aici nu poposește prea mult, iar din semestrul II, se mută la Academia Reformată de Drept din Kecskemet, unde stă până în 1907/1908. Cu ajutorul unei burse acordate de consistoriul mitropolitan din Sibiu, tânărul își finalizează studiile la Budapesta în anul 1909. Pe 2 decembrie 1911, Lionel Blaga devine doctor în drept la Universitatea din Budapesta, apoi își susține censura la Târgu Mureș. Odată obținut dreptul de liberă practică, proaspătul avocat decide să-și deschidă un birou la Sebeș, unde va profesa pentru o vreme.

 

 

Poză din fața casei din Lancrăm, în 1901 Credit foto Mira Kaliani

O parte din familia Blaga în fața casei din Lancrăm, anul 1901      Credit foto: Mira Kaliani

 

Scapă de front după ce bea lapte otrăvit

La un an după declanșarea Primului Război Mondial, Lionel este înștiințat că trebuie să lepede roba și să îmbrace uniforma de soldat. Este încorporat în armata austro-ungară și trimis pe front în Galiția. La plecarea pe front a fost însoțit de mamă și fratele mai mic, Lucian, care consemna episodul astfel: “Am sosit cu mama la Alba Iulia. Am însoțit pe Lionel la gară. Batalionul, alcătuit din ostași români, cu flori de circumstanță la șapcă, umplea până la refuz vagoanele trenului militar. În gară se lăsase jalea. Jalea surdă a tuturor mumelor, ce se sfărmau în plângeri după feciorii lor destinați zărilor. Lionel se stăpânea și eu însumi, deși copleșit de sentimentul amenințării ce ne pândea, mă stăpâneam, pentru ca să izbucnim, cu mama alături, în sughițuri sufocate, când trenul se puse în mișcare. Se urnea trenul anevoie, cu opintiri repetate. Căci pleca în necunoscut, în necunoscutul fără de Nord și Sud, fără de Răsărit și Apus, de a cărui neagră teamă se tânguiau mumele pe drumurile țării.“

 

O parte din frații Blaga

O parte din membrii familiei Blaga

 

Pe front luptă doar câteva luni, pentru că se îmbolnăvește după ce bea lapte otrăvit. Trimis de urgență în Transilvania, Lionel bolește pentru o vreme și obține scutirea stagiului militar. În anul 1916 pleacă alături de Lucian la Viena, unde se prezintă în fața unei comisii medicale, care decide că nu mai poate continua milităria. Odată scutit de front, se întoarce la Sebeș și se implică în evenimentele premergătoare Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia. În data de 3 noiembrie 1918, odată cu venirea soldaților români, Lionel se dezlănțuie într-o cuvântare ce avea drept subiect separarea Transilvaniei de Ungaria.

 

Frații Blaga și Marea Unire

Auditoriul îl asculta cu mare atenție, oamenii încremeniseră. După cuvintele de încheiere, un val de aplauze țâșnește, iar strigătele efervescente domină fundalul sonor. În urma acestui episod, mulțimea îl alege primar provizoriu al Sebeșului. La 24 noiembrie, Consiliul Național Român îl alege ca reprezentant delegat al cercului electoral Sebeș, alături de personalități ca Sebastian Stanca, Nicolae Chircă sau medicul Ioan Elecheș. Lionel pleacă la Alba Iulia alături de Lucian, care prezintă în autobiografia sa firul evenimentelor:

Pentru marea, istorica adunare națională de la Alba Iulia unde s-a hotărât alipirea Transilvaniei la patria-mumă n-a fost nevoie de o deosebită pregătire a opiniei publice. Pregătirea se făcuse vreme de sute de ani. În dimineața zilei de 1 decemvrie, ca la un semnal, lumea românească a purces spre Alba Iulia (spre Bălgrad, cum îi spuneam noi, cu vechiul nume), pe jos și cu căruțele. Fratele meu, și cu mine luarăm și noi o trăsură. Am renunțat la călătoria cu trenul, căci până la Alba Iulia nu erau decât 16 km. Era o dimineață rece de iarnă. Respirația se întrupa în invizibile cristale. Pe o parte a șoselei se duceau spre Alba Iulia, scârțâind prin făgașele zăpezii, căruțele românești, buchete de chiote și bucurie, alcătuind un singur șir, iar pe cealaltă parte se retrăgea în aceeași direcție, armata germană ce venea din România, tun după tun, ca niște pumni strânși ai tăcerii (…) «Uite», îi spun lui Lionel: «așa – prin ger și zăpada – se retrăgea pe vremuri Napoleon din Rusia».

La Alba Iulia nu mi-am putut face loc în sala Adunării. Lionel, care era în delegație, a intrat. Am renunțat cu o strângere de inimă și mă consolam cu speranța ca voi afla de la fratele meu cuvânt despre toate. Aveam în schimb avantajul de a putea colinda din loc în loc, toată ziua, pe câmpul unde se aduna poporul. Era o roire de necrezut. Pe câmp se înălțau, ici-colo, tribunele de unde oratorii vorbeau nației. (…) În ziua aceea am cunoscut ce înseamnă entuziasmul național, sincer, spontan, irezistibil, organic, masiv. (…) Seara, în timp ce ne întorceam cu aceeași trăsura la Sebeș, atât eu, cât și fratele meu ne simțeam purtați de conștiința că «pusesem» temeiurile unui alt Timp cu toate că n-am făcut decât să «participăm» tăcuți și insignifianți, la un act ce se realiza prin puterea destinului.

 

Mormântul familiei Blaga din Sibiu

Mormântul familiei Blaga din Sibiu

 

Odată înfăptuită Marea Unire, Lionel demisionează din funcția de primar și este ademenit cu un post de notar public la Sibiu. Acceptă fără să stea prea mult pe gânduri. În viața de familie a fost căsătorit de două ori, mai întâi cu Wilhelmina Dahinten, care se îmbolnăvește și moare, apoi cu Carmen Dombora, fiica colonelului Iosif Dombora, șeful Școlii Militare din Sibiu. Ultimii ani petrecuți pe pământ au fost cei mai grei. Țintuit la pat din pricina bolii, cu un corp scheletic, Lionel nu mai poate lupta și părăsește lumea la 18 septembrie 1952.

 

 

Surse: 1) Lucian Blaga, Hronicul și cântecul vârstelor, Ed. Humanitas, 2013; 2) Biblioteca Digitală BCU Cluj;

 

Cunoscută ca fiind una dintre cele mai mărețe clădiri din lume, Casa Poporului sau Palatul Parlametului ascunde de asemenea numeroase secrete în zecile de camere pe care le deține, ridicarea sa fiind în același timp un pariu al conducătorului comunist Nicolae Ceaușescu și o provocare pentru toți cei care au contribuit la ridicarea acesteia.

 

Ridicarea acesteia a început în anul 1984 odată cu punerea primei pietre de temelii într-o zi de 25 iunie. Ea are 236,1 m pe 190,8 m și ocupa o suprafața de 44.000 mp; se află între primele 20 de clădiri din lume și este a doua clădire administrativă după Pentagon. Aceasta găzduiește 1100 de camere dintre care aproximativ 440 de birouri, peste 30 de saloane, restaurante – 4 la număr, biblioteci – 3, 2 parcări subterane și o sala pentru concerte, finalizate fiind 400 de încăperi și 2 săli de ședințe sunt finisate și folosite, 4 niveluri subterane,18 lifturi, două buncăre antiatomice și un adăpost antiaerian în stare de funcționare se odihnesc sub Casa Poporului dar și galerii care se întind pe câteva niveluri și tuneluri de fugă.

Totuși, în ciuda măreției sale, clădirea a adus cu sine și lucruri nefaste începând încă de dinainte de ridicarea acesteia prin demolarea a  peste 7 km² din vechiul centru al Bucureștiului și dispariția unor importante edificii culturale și religioase precum Mănăstirea Văcărești, Spitalul Brâncovenesc, Arhivele Naționale, Stadionul Republicii, etc și mutarea a peste 40.000 de oameni.

 

Casa Poporului (2)

 

Palatul Parlamentului, al cărui nume a fost înainte de anul 1989 cel de Casa Republicii sau Casa Poporului reprezintă un loc în care se împletesc numeroase stiluri arhitecturale, brâncovenesc, elemente din stilul francez și grecesc, etc și la construirea căreia au participat timp de șapte ani și lucrând în trei schimburi zilnic peste 200 de arhitecți în frunte cu arhitecta șefă Anca Petrescu și peste 20000 de muncitori, ajungându-se până la 100.000,  un rol important avându-l și mâna de lucru provenită din armată.Costurile de ridicare ale acestuia atât umane, oficial cunoscându-se existența a 27 de morți cât și materiale au fost imense dat fiind că doar materialele folosite sunt estimate la o valoare ce depășește 1 miliard de dolari. Astfel că s-au folosit produse provenind în mare parte din resursele țării și anume: 1.000.000 m³ de marmură; 5.500 de tone de ciment; 7.000 de tone de oțel;  20.000 de tone de nisip; 1.000 de tone de bazalt; 900.000 m³ de esențe de lemn; 3.500 de tone de cristal;  200.000 m³ de sticlă;  2.800 de candelabre, dintre care cele mai mare numără peste 700 de becuri;  220.000 m² de covoare; 3.500 m² de piele.  În prezent, costurile de întreținere ale acestei clădiri ce se întinde pe o suprafață de 365.000 de metri pătrați,  ajung până la peste 14.000 de euro doar pentru apă rece, apă caldă, încălzire și electricitate. Singurul material care nu este românesc este lemnul de mahon din sala Nicolae Bălcescu, care reprezintă un cadou dat lui Nicolae Ceaușescu de către  prietenul său Mobutu Sese Seko, președintele statului Zair.

Cu toate acestea, Palatul Parlamentului sau Casa Poporului rămâne unul dintre simbolurile țării noastre și un reper turistic important pentru toți cei care ajung în București.
 

Pasiunea pentru citit încolțise din anii adolescenței, când, pe lângă lecturile școlare descoperise literatura science fiction de care nu s-a mai putut despărți. Ulterior, a derulat campania “Citesc deci sunt sexy”, care arăta că adevărata frumusețe a unei femei este dată de bagajul intelectual. Succesul înregistrat i-a dat aripi, iar Rusanda a pus pe picioare un business care îmbină lectura cu partea de fashion, așa a apărut Bookletta. Geanta cu carte a ajuns pe umărul doamnelor și domnișoarelor din  America, Grecia, Africa, Republica Moldova și evident România. Am stat de vorbă cu Rusanda Davideanu, despre începuturile acestei afaceri, despre importanța lecturii și cum se armonizează cultura cu business-ul.

 

Interviul pe scurt:
  • Când te molipsești de lectură: “Numărasem la un moment dat cam două mii de cărți. Tata, mai și scrie, iar mama iubește foarte mult cărțile, și atunci mi-au cultivat această dragoste pentru lectură. Văzându-i că citesc și că o fac cu plăcere, mi-au sădit în inconștient acest lucru”
  • Cititul te face mai atrăgătoare:“Împreună cu o prietenă de-a mea am demarat campania “Citesc deci sunt sexy”, prin care încercam să le spunem femeilor că există și altceva în afara de mersul la coafor sau terasă, că pe lume sunt și alte lucruri care te fac să te simți sexy și interesantă“
  • Bookletta, geanta care te provoacă la citit: “Când am văzut succesul campanei mi-am zis că asta s-ar putea transforma într-un produs. Într-o seară, ideea a început să nu-mi mai dea pace, mă gândeam la o geantă care să arate ca o vitrină pentru carte, ca oamenii să știe ce citești”

 

1

 

O copilărie în compania cărților

Rusanda s-a născut în Republica Moldova, într-o lume în care simplitatea zilei, se împletea cu lectura. Pasiunea pentru cărți este puternic înrădăcinată în familie, tatăl cochetează cu scrisul, iar mama este o veritabilă iubitoare de carte. “Părinții mei citesc foarte mult, am crescut într-o casă cu foarte multe cărți. Numărasem la un moment dat cam două mii de cărți. Tata, mai și scrie, iar mama iubește foarte mult cărțile, și atunci mi-au cultivat această dragoste pentru lectură. Văzându-i că citesc și că o fac cu plăcere, mi-au sădit în inconștient acest lucru”, povestește Rusanda Davideanu pentru Matricea Românească.

 

“Părinții mei citesc foarte mult, am crescut într-o casă cu foarte multe cărți”

 

Cu toate acestea, o lectură conștientă, trecută prin filtrul propriei rațiuni, a venit în adolescență, perioada marilor căutări. “Țin minte că m-am îndrăgosti cu adevărat de lectură în perioada adolescenței. Nu eram genul de cititor fervent de literatură clasică și nu mă regăseam în literatura școlară. Atunci a fost momentul când am mers către o lectură aleasă de mine, care să fie pe gustul meu, așa m-am oprit la science fiction și am început să citesc fără să mă mai pot opri“, își amintește Rusanda.

 

2

 

Frumusețea vine din interior

La vârsta de 19 ani, tânăra basarabeancă a trecut Prutul și a luat calea Bucureștiului. Orașul era în contrast cu urbea natală, dar nu o deranja. Încă din clasa a XII-a, Rusanda și mama ei organizau escapade culturale de câte un weekend în Capitală. “Trecerea a fost destul de contrastantă, am venit într-un oraș mare, aglomerat, cu puțină natură și fără să cunosc pe nimeni, dar cu toate acestea nu pot spune că am avut probleme de acomodare“, a zis Rusanda Davideanu.

 

“Am promovat ideea că cititul ne face mai interesanți, ne ajută să evoluăm în viață”

 

La o privire mai atentă, Rusanda a observat cu stupoare că femeile pierd prea mult timp la coafor sau la terasă, în încercarea de a deveni mai atrăgătoare. “Împreună cu o prietenă de-a mea am demarat campania “Citesc deci sunt sexy”, prin care încercam să le spunem femeilor că există și altceva în afara de mersul la coafor sau terasă, că pe lume sunt și alte lucruri care te fac să te simți sexy și interesantă. Am promovat ideea că cititul ne face mai interesanți, ne ajută să evoluăm în viață și cumva am asociat lectura cu acest cuvânt, sexy, pentru a crea un scurt circuit“, menționează Rusanda.

 

3

 

Când o idee devine un business de succes

Nimeni nu s-ar fi gândit că o campanie atât de îndrăzneață se va transforma într-un business cultural. “Când am văzut succesul campaniei mi-am zis că asta s-ar putea transforma într-un produs. Într-o seară, ideea a început să nu-mi mai dea pace, mă gândeam la o geantă care să arate ca o vitrină pentru carte, ca oamenii să știe ce citești. Nu prea știam cum să încep aveam doar ideea și un background în PR, atât. Am început să caut, să întreb în stânga și în dreapta, până am găsit o persoană care să-mi deseneze o geantă așa cum aveam în minte”, a zis Rusanda.

 

“Reacțiile femeilor care au văzut prima dată Bookleta au fost fantastice și mi-au dat curaj”

 

După ce a făurit primul prototip de geantă, urma proba finală, și anume întâlnirea cu clienții. “Am mers la un târg dedicat designerilor români în cadrul căruia se lansau mai multe articole. Reacțiile femeilor care au văzut prima dată Bookleta au fost fantastice și mi-au dat curaj. Totuși era un prototip, nu era făcut din cele mai adecvate materiale, țin minte că mi-a luat opt luni de zile să găsesc un plastic suficient de rezistent pentru viitoarele genți”, a destăinuit Rusanda Davideanu.

 

4

 

Lucrurile începeau să meargă ca pe roate, iar comenzile veneau din America, Africa, Republica Moldova, Asia. O geantă Bookletta nu vine niciodată goală, clientul primește o carte cadou, iar pentru comenzile de peste hotare, sunt incluse cărți în limba engleză. Dar, Rusanda nu s-a oprit aici, și a lansat CooltBox. “Este vorba de un produs care nu exista pe piața autohtonă. Aici vorbim de o cutie cu un abonament lunar  în urma căruia clientul primește la ușă cele mai bune cărți ale lunii, plus cele mai bune articole ale lunii dintr-o gamă largă cum ar fi produsele de make-up spre exemplu” conchide Rusanda Davideanu.

 

 

Termenul de „înțelepciune” (din grecescul Σοφία, provenit din rădăcina sap, însemnând „a cunoaște”) poate fi definit ca „viziunea directă, practică a înțelesului și scopului tuturor lucrurilor dobândită de mințile agere, cu utere de observare și înțelegere, din propria experiență de viață și din interacțiunile lor zilnice”[1]. Altfel spus, prin contrast cu filosofia, înțelepciunea este un rezultat al intuiției native, caracteristică nu numai elitelor, ci tuturor celor interesați de aspectele vieții. Ea reprezintă cunoașterea vieții dobândită intuitiv, dar totodată și sursa tuturor sistemelor filosofice.

Începuturile literaturii sapiențiale se regăsesc în genul literar al proverbelor, de o răspândire universală. Între acestea se evidențiază însă proverbele arabe, consemnate de către învățatul Al-Maidani (†1124). Acestea variază de la simple comparații la epigrame despre viață, ce se remarcă prin grație literară și o percepția morală pătrunzătoare. Majoritatea acestor scrieri aparțin înțelepciunii practice, dar unele dintre ele preamăresc și virtuți precum mulțumirea, veselia, adevărul, respectul de sine, moderația în cuvânt și faptă, perseverența, bunătatea, prietenia, ospitalitatea ori dragostea de cămin și de țară[2].

Una dintre primele civilizații care a dezvoltat o literatură sapiențială este cea a Egiptului antic, sub forma cărților de precepte morale și sfaturi cunoscut cu denumirea de seboyet. Acest gen literar a cunoscut o dezvoltare fără precedent în Egipt, datorată condițiilor sociale, economice și politice absolut specifice statului faraonilor, cât și izolării sale geografice. Caracterizat de un regim de opresiune politică, economică și religioasă, statul egiptean i-a determinat pe scribi, intelectualii din acea vreme, să redacteze tratate care să-l instruiască pe om despre cum să supraviețuiască în cadrul unei societăți ostile. Indirect, astfel, aceste scrieri au consolidat stăpânirea faraonilor, cultivând tiparul unui om supus, care trebuia să asculte fără împotrivire de poruncile conducătorilor, dar constituie totodată și dovada deselor răzvrătiri ale egiptenilor[3].

Astfel, potrivit istoricului Daniel Constantin, înțelepciunea egipteană constă dintr-un „corpus de doctrine morale, dar și o antropologie, o cosmologie și o teologie, ele constituind desigur o prefilosofie din care va descinde filosofia greacă a materialiștilor ionieni și a idealiștilor ca Pitagora”[4].

Prima scriere de acest gen, ce ne este din păcate cunoscută astăzi numai prin citările din lucrările ulterioare, este Înțelepciunea lui Imhotep, arhitectul-șef al faraonului Zoser, fondatorul dinastiei a III-a egiptene, și proiectantul piramidei în trepte de la Sakarra. Alături de aceasta se numără și Sfaturile lui Ka-Gemini, datând din timpul dinastiei a IV-a, constituind o laudă adusă omului smerit[5].

Alte scrieri sapiențiale apărute în timpul dinastiilor a III-a și a V-a sunt Înțelepciunea lui Kegemne și Înțelepciunea lui Ptah-hotep, amândouă păstrate în manuscrise datând din perioada Regatului Mijlociu. Aceasta din urmă e constituie în cel mai complet îndreptar de viață scris în Valea Nilului. Același stil literar poate fi observat și în cazul unei scrieri ulterioare, Maximele lui Ani, datând din perioada dinastiei a XXI-a și constituind un tratat despre arta de a trăi în societate[6].

O primă scriere în care se observă latura cinică a înțelepciunii este Înțelepciunea lui Amenehmet I, faraonul fondator al dinastiei a XII-a, scrisă în jurul anului 1980 î. Hr., în cadrul căreia acesta prezintă răscoala supușilor săi și îl sfătuiește pe fiul său, Sesostris, să nu se încreadă în cei din jurul său, arătând că oamenii pot fi influențați doar de teroare[7]. Aceași tendință se observă și în cadrul scrierii Poruncile către vizirul Rekh-mi-ra, unde se regăsește îndemnul: „Fie ca oamenii să se înfricoșeze de tine”[8]. Un caracter asemănător au și scrierile Plângerile lui Khekheperre-Sambu, preot din orașul Heliopolis, scrisă în timpul domniei faraonului Sesostris al II-lea (1906-1887 î. Hr.), ori Dialogul unui mizantrop cu sufletul său. O altă ramură a acestui gen literar sunt manualele de sfaturi pentru conducători, precum Mustrarea lui Ipuncer, în cadrul căreia este schițat portretul conducătorului drept și se enumeră o serie de tipuri antropologice caracterizate fiecare prin patima sa stăpânitoare[9], ori Învățăturile lui Duauf către fiul său, Pepi. De asemenea, o tendință preepicureană se regăsește în cadrul scrierii Cântarea Harpistului[10].

O altă scriere importantă sunt Învățăturile lui Amen-em-ope, redactate în prima jumătate a mileniului I î. Hr., în cadrul căreia tinerii de la curtea faraonului sunt învățați despre cum să se poarte la curte, ideea centrală fiind aceea potrivit căreia cel plăcut faraonului va fi mântuit în lumea de apoi[11].

O a doua civilizație ce a dezvoltat o literatură sapiențială este cea a Babilonului antic. Un prim exemplu îl constituie o tăbliță cuneiformă bilingvă, în limbile sumeriană și asiriană, conținând ghicitori, proverbe și maxime gnomice, folosite pentru pregătirea gramaticală a învățaților în construirea frazelor scurte, fiind totodată o dovadă că în Babilon înțelepciunea proverbială constituia baza unei reflexii conștiente asupra vieții și conduitei[12].

Unele dintre tendințele preepicureene observate în cazul scrierii egiptene Cântarea Harpistului se regăsesc și în cadrul unui fragment din Epopeea lui Ghilgameș, în timp de gândirea religioasă și etică specifică Înțelepciunii lui Ptah-hotep și Maximelor lui Ani se regăsește în Tăblița Înțelepciunii, descifrată de către savantul britanic K.D. Macmillan.

Similitudini cu literatura sapiențială egipteană cu caracter pesimist pot fi observate în cadrul scrierii Plângerea lui Tâbi-niul-ellil, un rege al Babilonului ajuns la o vârstă înaintată, în cadrul căreia acesta își deplânge propriile nefericiri și răutatea generală din lume, căutând în nume personal să cinstească numele lui Dumnezeu și să urmeze calea Sa. Această scriere amintește de conținutul cărții biblice Iov, cu diferența că spre deosebire de deznodământul din opera veterotestamentară, eroul acesteia nu află ajutor în zei, ale căror căi sunt de nepătruns pentru oameni, singura speranță fiind n mila îngerului păzitor, spiritul ancestral al familiei[13].

 

Înțelepciunea este știința vieții.” (Seneca, Epistole 95, 7)

 

Dacă aceste două civilizații semitice au dezvoltat scrieri orientate spre înțelepciunea practică, în schimb civilizația Indiei antice a produs o literatură sapiențială mult mai intelectuală, Vedele, termen provenit din cuvântul veda, ce înseamnă cunoaștere ori cunoaștere sacră[14], reprezintă în fapt vaste antologii (mai corect este termenul de colecție, samhita[15]) de texte sacre, datând încă din cel de-al III-lea mileniu î. Hr. și până în jurul anului 1000 î. Hr.[16], redactate în limba sanscrită și grupate în patru colecții: Rig Veda, sau Veda imnelor de laudă, cea mai veche dintre scrieri, cuprinzând 1028 de imnuri redactate în zece cărți[17] (cunoscute sub numele de mandalas[18]),  Sama Veda sau Veda melodiilor[19], cuprinzând imnuri cântate de preoți în cadrul actelor de cult, Atharva Veda, adică Veda formulelor magice, formată din 731 de imnuri cu caracter magic, în care rezidă începuturile gândirii speculative indiene[20], și Yajur Veda sau Veda formulelor sacrificiale[21], cu două părți distincte: shukla vedaveda albă și krishna vedaveda neagră[22].

La aceste opere se adugă unele texte ulterioare, precum Brahmana, redactate între anii 1000 și 800 î. Hr., unde sunt explicate actele sacrificiale[23], Aranyakas sau textele silvane[24], care redau meditațiile pustnicilor indieni despre Dumnezeu, lume și om[25], și Upanișadele sau învățăturile secrete, consacrate mai ales misticii speculative[26].

O altă origine a gândirii speculative se întrezărește în Rig Veda, unde este dezbătătuă, printre altele, evoluția lui sat – existența, din asat – nonexistența. Tot aici sunt regăsite o serie de cunoștine empirice, privitoare la demnitatea vieții umane ori la slăbiciunile omenești, organizate în zicale sentențioase. În ceea ce privește caracterul literar al acestor scrieri, unele se evidențiază prin caracterul lor umoristic, așa cum este cântul despre căutarea avuției, altele printr-o tonalitate patetică, precum Plângerea Cartoforului, ori printr-o orientare cinică, așa cum sunt sentințele despre femei și obiceiurile lor[27].

Pe de altă parte, gnosticismul poemelor vedice atinge apogeul în epopeea Upanișadelor, potrivit căreia summum bonum este unirea cu Brahman, obținută prin jnana-marga, calea cunoașterii. Potrivit acesteia, mântuirea se obține prin vidya, sau jnana ori prajna, cunoașterea realității, cât și prin badhi – iluminare, pusă în antiteză cu avidya – ignoranța. Cu toate acestea, această cale este inaccesibilă omului obișnuit, căruia i se oferă însă o alternativă, prin karma-marga, calea muncilor, caracterizată de sacrificii și conduită morală.

Această cale își află expunerea completă în epopeile mai târzii ale literaturii sapiențiale indiene antice, Ramayana și Mahabharata, ce inaugurează propriu-zis genul literaturii sapiențiale – niti – având numeroase corespondențe cu literatura gnomică greacă. Astfel, un vers din epopeea Mahabharata arată următoarele: „Înțeleptul nu se mânie, nu se repede, nu-și pierde curajul, nu se înveselește, nu se întristează, nici când se află la mare strâmtorare sau nenorocire; el își păstrează caracterul înnăscut, neclintit ca Himalaya”[28].

Alte expresii ale genului niti sunt manualele de învățătură pentru conducători, precum Panchatantra ori Hitopadesa, cât și cele scrise pentru oamenii de rând, precum unele fragmente ale Bhagavad Gita ori catenele din colecția de aforisme budiste DhammapadaCalea Virtuții[29]. Astfel, potrivit scrierii Panchatantra: „Înțelepții nu deplâng ceea ce s-a pierdut, ceea ce a murit și ceea ce a trecut, căci aceasta este deosebirea dintre înțelepți și proști”[30], în timp ce Hitopadesa consideră că: „Cel înțelept să se gândească la știință și la util, ca și cum ar fi fără bătrânețe și fără moarte; să săvârșească fapte bune, chiar dacă moartea l-ar apuca de păr”[31].

Cealaltă mare civilizație antică a Extremului Orient, China, a dezvoltat la rându-i o vastă literatură sapiențială, grupată în jurul principalelor două religii ce s-au dezvoltat aici, confucianismul și taoismul. Reprezentând cea de-a doua religie a Chinei, după confucianism, Taoismul este un sistem de gândire având în centrul vieții și al gândirii principiul Tao, în traducere literală Calea[32] (în limba chineză înțelesul acesteia este plurisemantic, însemnând totodată adevăr, călăuză și, într-un sens mai complex, calea universului), supremul scop al adepților acestei religii fiind obținerea unității cu acesta[33]. În privința raporturilor cu celelalte două religii majoritare ale Chinei, confucianismul și budismul[34], taoismul manifestă asemănări cu aceasta din urmă, mai ales în privința ascetismului și a nonviolenței. Totodată, asemenea budismului, și taoismul a evoluat în timp spre politeism, pentru a fi mai accesibil maselor[35]. Diferența fundamentală dintre confucianism și taoism este rezumată astfel de către istoricul de secol I, Sima Qian, cu referire la cei doi fondatori ai acestor sisteme filosofice: „Lao Tzu practica Dao și De; conform învățăturii sale, omul trebuie să se deprindă să trăiască ascuns și anonim”. Ori, așa cum adaugă istoricul religiilor, Mircea Eliade, „a trăi departe de viața publică și a disprețui onorurile era exact contrariul idealului <omului superior> preconizat de Confucius[36].

 

Despre înțelepciune în viziunea filosofilor antici – partea II-a

 

Bibliografie

[1] James Hastings (ed.), Encyclopaedia of Religion and Ethics, vol. XII, editura T.&T. Clarck, Edinburgh, 1921, p. 742.

[2] James Hastings (ed.), Encyclopaedia of Religion and Ethics, p. 742.

[3] Daniel Constantin, Cultura spirituală a Egiptului antic, editura Cartea românească, București, 1985, pp. 112-114.

[4] Daniel Constantin, Cultura spirituală a Egiptului antic, p. 114.

[5] Daniel Constantin, Cultura spirituală a Egiptului antic, p. 114.

[6] Daniel Constantin, Cultura spirituală a Egiptului antic, p. 115.

[7] James Hastings (ed.), Encyclopaedia of Religion and Ethics, p. 743.

[8] Daniel Constantin, Cultura spirituală a Egiptului antic, p. 116.

[9] Daniel Constantin, Cultura spirituală a Egiptului antic, p. 116.

[10] James Hastings (ed.), Encyclopaedia of Religion and Ethics, p. 743.

[11] Daniel Constantin, Cultura spirituală a Egiptului antic, p. 116.

[12] James Hastings (ed.), Encyclopaedia of Religion and Ethics, p. 743.

[13] James Hastings (ed.), Encyclopaedia of Religion and Ethics, p. 743.

[14] Pr. Nicolae Achimescu, India. Religie și filosofie, editura Tehnopress, Iași, 2005, p. 20.

[15] Pr. Alexandru Stan, Remus Rus, Istoria Religiilor, editura Institututlui Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991, p. 214.

[16] †Irineu Mihălcescu, Istoria Religiunilor Lumii, editura Cugetarea, București, 1946, p. 153.

[17] Pr. Nicolae Achimescu, India. Religie și filosofie, p. 20.

[18] †Irineu Mihălcescu, Istoria Religiunilor Lumii, p. 153.

[19] Irineu Mihălcescu, Istoria Religiunilor Lumii, p. 153.

[20] Pr. Alexandru Stan, Remus Rus, Istoria Religiilor, p. 215.

[21] Pr. Nicolae Achimescu, India. Religie și filosofie, p. 21.

[22] Pr. Alexandru Stan, Remus Rus, Istoria Religiilor, p. 215.

[23] Pr. Nicolae Achimescu, India. Religie și filosofie, p. 21.

[24] Pr. Alexandru Stan, Remus Rus, Istoria Religiilor, p. 215.

[25] †Irineu Mihălcescu, Istoria Religiunilor Lumii, p. 153.

[26] Pr. Nicolae Achimescu, India. Religie și filosofie, p. 21.

[27] James Hastings (ed.), Encyclopaedia of Religion and Ethics, pp. 743-744.

[28] Theodor Simenschy, Un dicționar al înțelepciunii, editura Junimea, Iași, 1979, p. 457.

[29] James Hastings (ed.), Encyclopaedia of Religion and Ethics, p. 744.

[30] Theodor Simenschy, Un dicționar al înțelepciunii, p. 457.

[31] Theodor Simenschy, Un dicționar al înțelepciunii, p. 462.

[32] Pr. Alexandru Stan, Remus Rus, Istoria Religiilor,  p. 268.

[33] Geoffrey Parrinder, Asian Religions, Sheldon Press, Londra, 1975, p. 96.

[34] Salomon Reynach, Orpheus. Histoire générale des religions, Librairie d’Education Nationale, Paris, 1933, p. 217.

[35] †Irineu Mihălcescu, Istoria religiunilor lumii, p. 105.

[36] Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, vol. II, Editura Științifică, București, 1991, p. 27.

 

 

În vremea în care Transilvania era sub jugul austro-ungar, locuitorii comunei Rășinari solicită împăratului austriac acordul pentru a zidi o biserică mai mare. Credința cu care au pornit pe acest drum, spiritul de jertfă și implicarea oamenilor, au făcut ca în 1814, să răsară Biserica mare” cu hramul Sfânta Treime. În decursul celor paisprezece ani, cât a durat zidirea, rășinărenii au cunoscut  foametea, deznădejdea, și au strigat neîncetat după ajutor. Frumusețea și simplitatea locului, au făcut din Rășinari un spațiu de rugăciune și odihnă pentru Mitropolitul Andrei Șaguna. De cele mai multe ori, vlădica poposea în mica așezare rugându-se alături de săteni și binecuvântându-i.          

 

Când credința e prea mare, iar biserica prea mică

Vreme de 53 de ani, locuitorii comunei Rășinari, din județul Sibiu, au purtat un război aprig cu autoritățile austro-ungare pentru a-și putea mărturisi credința moștenită de la înaintași. Lupta nu a fost în zadar, iar în 1789, împăratul Iosif al II-lea declară așezarea “liberă regească”. În urma acestei hotărâri, biserica cu hramul Sfânta Parascheva, zidită între 1725-1758, este redată ortodocșilor, care de la o duminică la alta veneau într-un număr impresionant. În ciuda acestui aflux de credincioși, problemele nu au încetat să apară. Din pricina spațiului mic din biserică, oamenii nu mai frecventau slujbele pentru că nu aveau loc. Alții își susțineau absenteismul și invocau drumul prea mare pe care îl aveau de făcut până la biserică. Într-o zi, creștinii fruntași ai comunei cad pe gânduri, se sfătuiesc, fac planuri și în cele din urmă hotărăsc că e nevoie de o biserică mai mare. Problema era că la începutul veacului al XIX-lea, zidirea unui lăcaș ortodox era un lucru imposibil de realizat datorită celor 11 puncte din “Patenta” anului 1762. Pe lângă acestea, stăpânitorii vremii care urmăreau răspândirea catolicismului, nu ar fi îngăduit un proiect atât de îndrăzneț. Cu o credință capabilă să mute munții din loc, rășinărenii au redactat în cele din urmă o scrisoare către curtea de la Vinea, în care solicită aprobarea pentru zidirea unei biserici.

 

Lucrările la noul lăcaș și problema banilor

Cererea sibienilor prilejui îndelungi consfătuiri la curte, care în cele din urmă s-au soldat cu un răspuns pozitiv. Sigur, nu era atât de simplu pe cum pare, autoritățile au permis zidirea bisericii, doar din donații, era interzisă orice altă formă de finanțare. Lucrările la “Biserica cea mare” cu hramul Sfânta Treime, au început pe la 1800, din banii creștinilor Bungărzan și Cojocariu. Inițial, lăcașul trebuia construit în apropierea râului Ștezii, dar într-o noapte, Ioan Bungărzan avusese un vis în care se făcea că biserica era gata, iar apele învolburate ale râului o înghițeau. În urma acestui coșmar, au hotărât să o zidească în alt loc, mai exact pe Dealul lui Cojocariu. Construcția mergea cum nu se putea mai bine, într-un timp destul de scurt se ajunsese până la ferestre. Dar, când se așteptau mai puțin apăru prima încercare: omul de bine nu mai avea bani. Lucrările au fost întrerupte vreme de trei ani, Bungărzan, creștin bun cu inimă largă, a făcut tot posibilul pentru a face rost de bani, dar în zadar. Planul bisericii era prea mare pentru posibilitățile sale.  Atunci, Ioan alături de alți doi chivernisitori și vornicul satului, au cerut sprijinul lui Grigorie Brâncoveanu, strănepotul marelui voievod Constantin. Apelul din 1802, ajunsese în mâinile lui Grigorie prin legăturile pe care le avea cu marii negustori din Rășinari.

 

Untitled design (3)

 

Bungărzan prigonit de sătenii înfometați

Între 1813-1814, populația din Transilvania este lovită de febra scumpirilor. Fedrele de grâu ajunseseră la 16 zloți, cele de cucuruz la 14, așa că oamenii își astâmpărau foamea cu tărâță, coji și bostani. Alții nici din aceasta nu aveau. Ioan Bungărzan își afierosise întreaga avere pentru ridicarea noii biserici, dar acest lucru nu-l scăpă de furia sătenilor. Turbați din pricina lipsei de hrană, aceștia l-au scos vinovat pentru necazurile și lipsurile comunității. Bătrânii satului l-au prins pe făcătorul de bine, l-au legat de un stâlp înaintea bisericii, unde au început să-l batjocorească astfel: “Om de nimica numai tu ne-ai pricinuit această mare cheltuială.”

 

Actuala catapeteasmă din Biserica Sfântra Treime

Actuala catapeteasmă din Biserica Sfântra Treime

 

Cu timpul, rășinăreanii au ieșit la liman, iar rănile greutăților și lipsurilor începeau să se cicatrizeze. Abandonarea bisericii ar fi reprezentat izbânda împăratului, astfel, sătenii au făcut tot posibilul pentru a duce construcția la bun sfârșit. Biserica în formă de cruce, a fost gata în 1814. Inițial, altarul fusese de zid, iar acest lucru făcea ca preoții să nu poată fi auziți. Pentru aceasta, s-a decis ca zidul să fie înlocuit cu o tâmplă sculptată în lemn. Sarcina refacerii altarului, cât și împodobirea pereților cu pictură, a picat pe umerii lui Petru Ștefan, tocmit cu 2.900 de florini. În anul 1823, prin strădania lui Bucur și Petru Albu, în jurul bisericii a răsărit a doua școală din comună, prima aflându-se în apropierea vechii biserici. Acum, copiii de pe lângă râul Ștezii aveau și ei posibilitatea de a învăța carte. Primii profesori au fost popa Vasile și popa Daniel, iar direcțiunea încăpuse pe mâna lui Moise Fulea.

 

Locul de suflet al Mitropolitului Andrei Șaguna

Izbânda locuitorilor din Rășinari stârnise prețuirea Mitropolitului Andrei Șaguna. La unele sărbători, vlădica prefera să se refugieze în mijlocul comunității și să slujească în biserica cea mare. Era o bucurie de nedescris pentru locuitorii comunei, care îl invitau adesea pe Șaguna pentru a liturghisi și cuvânta. Rășinariul devenise locul de suflet al mitropolitului, acolo regăsea liniștea, acolo se putea ruga și lucra în tihnă. La 1 august 1871, Andrei Șaguna și-a alcătuit testamentul. La punctul VII citim: “Las bisericii noastre cei mari din opidul Rășinari, patru mii de florini în obligațiuni de stat pentru a facerea și conservarea criptei mele, care legat și la acel caz să-l capete, când a-și zidi eu în viață cripta mea.”

 

Mitropolitul Andrei Șaguna

Mitropolitul Andrei Șaguna

 

În 1873, cu o zi înaintea înmormântării, cortegiul a fost întâmpinat de școlari, învățători, preoțime, și membrii comunei, Șaguna ajunsese acasă și nu mai pleca. S-a făcut priveghere de toată noaptea în biserica cea mare, iar a doua zi, într-o joi, a avut loc înmormântarea. Parastasele închinate arhiereului au fost săvârșite în același locaș, iar la cel din anul 1923, au participat și Regele Ferdinand alături de Regina Maria.

 

 

Surse: Revista Teologică, nr. 3-4, din martie-aprilie 1942

 

Despre laudă, cu cumpătare

22 Septembrie 2020 |
-Ah, ai terminat de rânduit lucrurile în camera ta! Foarte bine, bravo! -Doamne, ce băiat cuminte, mănâncă tot! Felicitări! -Ai pus cartea la locul ei! Fantastic! Cea mai harnică fetiță! -Ai ajutat-o pe vecina noastră! Asta numesc eu copil...

Despre înțelepciune în viziunea filosofilor antici – partea II-a

17 Septembrie 2020 |
Un aspect general ce trebuie reținut este că aceste trei religii, actualmente majoritare în spațiul de cultură chineză, au apărut odată cu impunerea raționalismului chinez în fața religiozității primitive a populațiilor sinice, profund animiste. Acestea...

Spre școală, în echilibru

14 Septembrie 2020 |
Ne pregătim de școală! Începe școala și anul acesta, dar în situații atipice, așa cum de altfel s-a mai întâmplat de multe ori în ani demult apuși, astupați de negura uitării. Începe școala și e mai greu decât știam cu toții și e musai să...

Simbol al măreției- ”Casa Poporului”

10 Septembrie 2020 |
Cunoscută ca fiind una dintre cele mai mărețe clădiri din lume, Casa Poporului sau Palatul Parlametului ascunde de asemenea numeroase secrete în zecile de camere pe care le deține, ridicarea sa fiind în același timp un pariu al conducătorului comunist Nicolae...

Despre înțelepciune în viziunea filosofilor antici - partea I

8 Septembrie 2020 |
Termenul de „înțelepciune” (din grecescul Σοφία, provenit din rădăcina sap, însemnând „a cunoaște”) poate fi definit ca „viziunea directă, practică a înțelesului și scopului tuturor lucrurilor dobândită de mințile agere, cu utere de...