Într-un loc din Marele Oraș o mamă se frământă cu inima fărâme: este a treia oară săptămâna aceasta când fiul ei vine extrem de trist și cu ochii în lacrimi de la școală: a fost înghiontit în pauze și când a plâns a auzit un ”ți-o meriți” de undeva din spatele clasei. Îi spune mamei că niciun coleg nu îi ia apărarea iar doamna dirigintă spune, atunci când i se plânge: ”du-te în clasă și o să vin eu să discutăm”. Și nu mai apare.

Într-un alt capăt de urbe un tată este nedumerit cu totul: a primit un telefon de la școală în care i s-a povestit cum fiica lui pe care o știe bună și blândă incită copiii din clasă să se certe și să se dușmănească. A ascultat poveștile însă tot nu poate crede.

Cine este persecutorul?

 Știm cu toții cum arată un persecutor, nu-i așa? Ideea de persecutor este arhetipală: este băiatul masiv din clasă, obraznic, cu ”gura mare”, puternic fizic și inteligent, dar leneș. Obligatoriu are o gașcă de susținători. Cu siguranță nu dă doi bani pe respect sau disciplină. Are o mare plăcere: aceea de a tortura victime pe care le alege atent pentru a fi sigur că își păstrează imaginea de dur omnipotent.

Și lista poate continua cu ceea ce culegem zi de zi de la copiii noștri ce vin și ”toarnă sacul” acasă cu obidă sau cu frică.

Persecutorul este grosolan, arogant, vigilent pentru a nu fi pus pe o poziție inferioară, păzindu-și spatele, stresat ca nu cumva cineva să îi erodeze puterea și-indirect-imaginea.

Nu are prieteni; are susținători ce îl urmează de frică sau din dorința de senzațional. Persecutorul poate delega uneori sadismul împingându-și susținătorii să se murdărească ei înșiși de durerea celorlalți.

Actul de persecuție aparține doar persecutorului propriu-zis?

Acestă tipologie se găsește totuși din ce în ce mai mult doar în filme. Persecutorii ”tipici” nu mai populează lumea din școli atât de puternic.

Actul de persecuție ajunge să nu mai aparțină doar persecutorului propriu-zis; este un act de multe ori trecut cu vederea de copii, de grup, de părinți și chiar de profesori.

Înseamnă că suntem cu toții responsabili, nu-i așa?

Eu simt că grupul este răspunzător pentru crearea contextului în care persecuția se produce.

Tăcerea grupului dă undă verde persecutorului să se poarte într-un anumit fel.

Sunt relatări ce descoperă faptul că grupul identifică un copil cu înclinații antisociale și îl provoacă să se poarte ca un persecutor.

Situațiile ce apar în viața de zi cu zi sunt extrem de schimbătoare. Rareori putem identifica un persecutor în proporție de 100%.

Când vom interveni?

 Îi sfătuiesc pe părinți (cei ce își poartă arsenalul de frânghii, pârghii, șurubelnițe și șervețele umede), atunci când privesc de pe margine slalomul copiilor lor, să fie relaxați: drumul are și denivelări, roata bicicletei se poate bloca și ploaia poate apărea din senin. Dacă ei sunt bine, dacă nu sunt extreme de mohorâți, dacă nu țipă, îi vom lăsa să se descurce singuri.

În momentul în care lucrurile se prăvălesc în râpă, copiii nu pot ieși din mocirla în care au intrat, bolovani vin spre ei sau se află în postura de a împinge pe cineva sau de a asista cu relaxare la piedici puse și cuvinte dure aruncate, ATUNCI este momentul să intervenim, așa cum orice salvamontist ce se respectă o face.

”Este treaba lor” sau ”nu este treaba noastră” nu este o soluție morală.

Implicarea este temperate însă este, cu nevoia de a vedea lucrurile în perspectivă, e termen lung.

A forma lideri morali, prieteni de ajutor ce iau atitudine, este în mare parte responsabilitatea noastră, a adulților: părinți, frați mai mari, bunici, membri ai familiei lărgite.

Părinții nu au lăsat lucrurile oricum. Au discutat cu profesorii, cu părinții colegilor și au dedicat timp special discuțiilor cu proprii copii. I-au întărit, le-au vorbit despre consecințe, le-au arătat susținere: ”sunt lângă tine când ești agresat”, ”sunt lângă tine atunci când ești agresor”. Te susțin să te schimbi, te susțin să te aperi, te susțin să împărtășești ceea ce ai trăit și să îi ajuți pe cei din jur să nu mai repete experiențe grele. Sunt aici. Eu, părintele tău.

Rodica-Aida Popa este judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Penală. A făcut din profesia ei un crez pe care și-a construit toată viața. Am invitat-o să ne vorbească despre cum se formează un judecător și despre cum vede el greșeala, pedeapsa și iertarea. Am vorbit și despre lecturile magistratului, despre pasiunile și credința lui, ca și despre cât loc este pentru subiectivism în actul împărțirii dreptății. Rodica Aida Popa este și reprezentantul României la Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni de pe lângă Consiliul Europei, și este și cadru didactic la Universitatea Nicolae Titulescu.

Aveți acces la interviul audio printr-un clic în fereastra Soundcloud de mai jos. Textul care urmează este o sinteză a interviului audio.

Judecătorul este omul care împarte dreptatea. Înseamnă că un judecător, etic vorbind, trebuie să fie ireproşabil în viața de zi cu zi?

Da, profesia de a fi judecător implică această componentă a integrităţii: respectul faţă de lege şi apoi asumarea responsabilităţii în aplicarea legii.

Când se enervează în trafic, un judecător ce face?

Eu nu ştiu ce fac alţii, eu încerc să mă autoeduc şi să-mi exersez răbdarea. Fiindcă un judecător trebuie să asculte, și trebuie să-ți educi răbdarea pentru a putea fi în serviciul public, în slujba cetăţeanului care îşi expune solicitările sau apărarea. Deci ca judecător trebuie să ai răbdare.

În România cam câți judecători sunt?

În jur de 4000-4500 de judecători. La o populaţie de 19 milioane, este o cifră mică. Iar ca număr de cauze, în 2018 potrivit statisticilor au fost 2.900.000 de cauze şi 2.199.000 au fost soluţionate. Acestea sunt cifrele din raportul pe starea Justiţiei din 2018 furnizate de Consiliul Superior al Magistraturii.

Iar la Înalta Curte?

Şi acolo a crescut numărul de cauze, au fost în jur de vreo 32.000 anul trecut pe toate secţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Media pe judecător la secţia penală a fost de circa 344 de dosare rulate şi 206 soluţionate, nu este puţin deloc, pentru că sunt cauze complexe. Complexitatea este conferită de numărul de părţi, de probatoriu, de complexitatea şi specificul infracţiunii. La nivelul Înaltei Curţi, la secţia penală este cel mai ridicat grad de complexitate.

Faptul că mereu în mass-media ultimilor ani se vorbeşte despre justiţie, creează un anumit efect asupra mentalul judecătorului?

Îmi e greu să răspund în general. La nivelul Înaltei Curţi pot să spun, colegii mei judecători nu resimt această presiune în mod deosebit. Ceea ce facem este cotidian. Nu ne sunt  indiferente părerile mass-media şi nici ale societăţii cu privire la hotărârile noastre, dar nu ca un factor de presiune, ci ca un factor conştient de asumare a răspunderilor pe care le avem.

Judecătorul are şi sentimente în sala de judecată? Îşi permite în actul de judecată să-şi lase şi partea emoţională să vorbească?

Există şi o componentă sigur subiectivă, intrinsecă, pentru că nu poţi fi robot. Dar în modul în care se pronunţă o hotărâre prevalează cauzele obiective. Există şi cele subiective, în funcţie de probele care sunt administrate de partea civilă,  în ceea ce privește persoana inculpatului, aspectele legate de familie, de starea sănătăţii inculpatului, de rolul său în societate.

Imaginea celebră cu zeiţa justiţiei care ţine balanţa şi este legată la ochi nu spune tocmai că judecătorul nu trebuie să fie altfel decât imparțial?

Judecătorul este un om. Un om care are şi o componentă de subiectivitate, dar nu în sensul de blândeţe la care oamenii se aşteaptă, nu.

Activitatea judecătorului este una care creează efecte imediate în viaţa celor asupra celor care se exercită. Asta are un efect asupra activităţii dumneavoastră de judecător?

Da, sigur că da, ne gândim întotdeauna la cei pe care îi judecăm, eu cel puţin îmi pun problema dacă am evaluat suficient de bine, cum să fac să apreciez toate nuanţele din probele care sunt administrate. Pentru că, să ştiţi, fiecare gest contează, fiecare mimică a feţei.

Pronunţaţi şi condamnări la închisoare. Știţi cum arată penitenciarele romaneşti?

Am fost să vizitez penitenciarele, orice judecător trebuie să o facă. Nu este o obligaţie, dar cred că face parte din etica profesiei noastre și din componenta de profesionalizare să vezi locurile de detenţie. Există o componentă educaţională semnificativă în locurile de detenţie. Sigur, este loc de mai bine, iar România a fost şi este în atenţia Consiliului Europei şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului sub aspectul locurilor de detenţie.

Penitenciarul, așa cum arată el în România, îşi îndeplineşte scopul principal, anume acela de a-l face pe omul care este trimis acolo o perioadă să înţeleagă că a făcut un lucru rău şi să se hotărască să nu îl mai facă?

Sigur că da, dar există şi loc de mai bine.

Dar există și concepţia că puşcăria e un loc de academie a infractorilor, este loc de specializare pentru comiterea de ilegalități.

Din păcate nu vă pot contrazice 100% sub acest aspect, pentru că sunt şi persoane care nu au înţeles rolul pedepsei aplicate şi perpetuează acest comportament şi după executarea unor pedepse. După o perioadă scurtă de timp comit alte fapte şi revin în locul de detenţie. Dar există şi persoane care conştientizează consecinţele pedepsei şi nu o să îi mai vedem acolo. Restrângerea dreptului la libertate are consecinţe, ea îşi pune amprenta asupra comportamentului şi atitudinii persoanei care a fost privată de libertate.

De cât studiu este nevoie pentru a ajunge judecător?

Pentru a ajunge judecător sunt studiile de patru ani la facultatea de drept, după care sunt şi cursuri de specialitate. Pentru cine doreşte să fie judecător este Institutul Naţional al Magistraturii, o școală la standarde europene. Și după aceea în activitatea curentă trebuie să fie un studiu permanent. Judecătorul trebuie să fie conectat în timp real cu modificările legislative care nu sunt puţine, cu prevederile legilor justiţiei, cu deciziile Curţii Constituţionale şi cu deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Ce citeşte un judecător în afară de legi şi hotărâri şi decizii ale Curţii şi ale Parlamentului?

Citeşte şi beletristică, citeşte şi cărţi de memorialistică, eseistică.

Ne spuneţi trei titluri de pe biroul dumneavoastră?

Am acum o carte despre Regina Maria. Tot acum citesc volumul ”Cum se distrau românii odinioară” a lui Adrian Majuru. Este o lucrare amplă de statistică, de antropologie urbană. Iar în plus ceea ce pe mine mă preocupă foarte mult este arta, am pe birou câteva albume de pictură impresionistă.

Aveţi mult timp liber?

Nu, dar un judecător trebuie să îşi facă şi un timp pentru partea sa de educaţie permanentă şi complementară aspectelor profesionale. Este absolut necesar pentru un judecător să simtă şi pulsul străzii, al societăţii. Fără a cunoaşte realitatea nu cred că ar putea fi un judecător bun, pentru că el judecă oameni.

Ce l-ați întreba pe un licean ca să știți dacă are ce-i trebuie pentru a putea deveni judecător?

Întotdeauna îl voi întreba cum se raportează la lege. Dacă înţelege ce înseamnă să fii integru. Trebuie să ai un comportament strict în raport cu dispoziţia legală şi să fii în acelaşi timp un om al cetăţii, al comunităţii. Să fii judecător este o chestiune de vocaţie, nu ești potrivit pentru ea dacă nu simţi respect faţă de lege și față de asumarea responsabilităţii. Trebuie să înţelegi atât litera legii cât şi spiritul ei.

În viaţa unui judecător religia are un loc, are un rol?

Aş putea să vorbesc doar pentru mine: eu răspund da, dat fiind faptul că justiţia este de origine divină. Componenta credinţei este intrinsecă umanităţii, inclusiv mie. Componenta spirituală există atâta timp cât crezi în liber arbitru şi crezi în Dumnezeu.

Era o dimineață de toamnă în care lumina străbătea ca o pulbere de aur geamurile murdare ale troleibuzul 79 care se căznea pe Bulevardul Dacia. Eram așezat pe ultima bancă din dreapta și citeam neatent din Împărăția lui Dumnezeu și Împărăția Cezarului a lui Nikolai Berdiaev, zăbovind pe o pagină în care acesta vorbea despre sofianismul lui Vladimir Soloviov. Lucrurile nu prea se legau în capul meu, fiind cu un picior în afara cărții, adulmecând mai mult cele ce se întâmplau în jur. Așa se face că am putut observa cum la stația de la Piața Gemeni pe ușa din spate a troleibuzului a urcat un tip încărcat cu vreo patru, cinci papornițe doldora de hârtii și cartoane pe care bănuiam că le ducea la reciclat. Era îmbrăcat cu haine ponosite, mai degrabă murdare, purtând pe deasupra un fel de geacă de puf mare strânsă la mijloc de un șnur alb. Și, spre stupoarea mea, tipul se așeză fix lângă mine, pe scaunul din stânga mea, deși troleibuzul mai avea doar doi pasageri, aciuați pe undeva mai în față. În acel moment cartea deveni buncăr, iar eu un soldat mizantrop, care încerca să reziste asaltului unui exterior nedorit. În plus, simțeam cum cel din stânga mea se străduia să vadă ce carte citesc, aplecându-se înspre stânga lui pentru a vedea ce stă scris pe coperta cărții. Studentul de la filosofie din mine, atins de prejudecâți elitiste, a făcut tot ce a putut să nu-i permită privirii tipului de lângă mine să ajungă pe copertă. Propriu-zis, am deschis cartea cât de tare am putut. Astfel că, nemulțumit de deschiderea mea, sau, mai bine zis, de lipsa acesteia, ochii vecinului meu plonjară avizi pe cele două pagini etalate cu o involuntară disponibilitate. Tipul citi câteva rânduri, pentru a spune apoi pe un aer căutat savant ”pune bine… problema”. Tot ceea ce am putut face a fost să îmi rețin zâmbetul ironic, să bâigui un ”mda” neconvingător, să gândesc un ”ia uite-l și pe ăsta!”, să îmi cer scuze pentru a-mi permite să mă ridic și să cobor la ASE. În timp ce făceam aceste lucruri am remarcat razant nemulțumirea de pe chipul celui care încercase să îmi fie interlocutor. Nemulțumire care reflecta ca într-o oglindă indisponibilitatea mea.

Ne-obișnuitul care îți iese în cale

În Parmenide, textul care are la bază cursul ținut în 1942-1943 la Universitatea din Freiburg, Martin Heidegger oferă o scurtă reflecție asupra daimonului grecesc. Tema acestuia este în special cunoscută din perspectiva daimonului socratic, vocea interioară despre care Socrate spunea că se arăta pentru a-l împiedica să facă ceva, mai rar pentru a-l îndemna să acționeze într-o anumită direcție. Ceea ce dialogurile platoniciene ne spun despre daimon este că ar fi o ființă a intervalului dintre lumea omului și lumea zeilor, că joacă funcția unui înger păzitor, motiv pentru care a fost ușor asimilat de angelologia creștină, și că fiecare om este dat în grija unui astfel de daimon care are funcția de a-l ghida, prin indicii, semne sau imbolduri interioare, către împlinirea misiunii personale cu care a venit pe această lume. Ceea ce Martin Heidegger adaugă acestei înțelegeri este faptul că daimonul este ne-obișnuitul, un ceva extra-ordinar, care trece ”dincolo” de obișnuit și îl lasă în mod răspicat în urmă. ”Ne-obișnuitul, înțeles așa cum ar trebui, nu este nici uriaș și nici minuscul, și asta deoarece nu poate fi apreciat și măsurat cu ajutorul «măsurilor convenționale»”[1]. Acest ne-obișnuit, spune Heidegger, nu este ceva nemapoimenit, ci acel ceva care ființează dintotdeauna și înaintea oricăror ”grozăvii”. Mai mult, acest ne-obișnuit ”este ceea ce este simplu, ceea ce nu bate la ochi, ceea ce nu poate fi apucat cu cleștele voinței, ceea ce se sustrag tuturor artificiilor de calcul, deoarece devansează dintotdeauna orice planificare”. Daimonul, ca ne-obișnuit, completează Heidegger, ”nu le apare grecilor decât sub forma obișnuitului, deoarece ne-obișnuitul intră și face semne în tărîmul obișnuitului și este, astfel, dătătorul de semne în acest obișnuit”[2].

Locul din stânga

Or, tocmai acest ne-obișnuit a revenit la mine, pentru a lăsa semne de urmat, la vreo opt, nouă ani după întâlnirea din troleibuz. De această dată eram în metrou, pe care îl luasem de la Dristor 2 pentru a coborî la Piața Victoriei. Era o dimineață mohorâtă și friguroasă, iar eu mă refugiasem încă o dată printre rândurie unei cărți, Ochiul de foc, a lui Olivier Clement. La stația Ștefan cel Mare au coborât mai multe persoane, iar locul din stânga mea s-a eliberat pentru câteva clipe. În timp ce parcrgeam cele scrise de Olivier Clement despre Vladimir Soloviov am observat că locul a fost ocupat de un bărbat. Era îmbrăcat cu o geacă impermeabilă, de la Mammut, una pe care mi-o doream și eu, dar pe care, încă, nu mi-o permiteam. Am simțit că este interesat de cartea mea, așa că am ridicat discret coperta cât pentru a lăsa să se vadă titlul ei. De-a lungul anilor se mai dusese ceva din mizantropia de care eram locuit. Persoana din stânga mea a dat aprobator ușor din cap, apoi a mai citit câteva rânduri de pe paginile deschise în fața mea. Eram ca și ajunși în stația de la Victoriei. În timp ce îmi puneam cartea în geantă și mă pregăteam să mă ridic, cel din stânga mea m-a întrebat ”sunteți credincios?”. Am ridicat privirea și am dat cu ochii de cel pe care îl întâlnisem în urmă cu câțiva ani în troleibuzul de pe bulevardul Dacia. Aproape ca într-o transă am răspuns că da. Iar el s-a uitat la mine și zâmbind mi-a zis ”Dumnezeu să vă binecuvânteze!”. Am zâmbit la rându-mi și am coborât ca unul căruia tocmai i se întâmplase un nemaivăzut și un ne-obișnuit perfect îmbrăcat în hainele banalului și ale obișnuitului. Un ne-obișnuit pe care nu știam cu să îl iau și cum să îl înțeleg. Încă nu știu.

[1] Martin Heidegger, Parmenide, Editura Humanitas, traducere de Bogdan Mincă și Sorin Lavric, București, 2001, p. 191.

[2] Martin Heidegger, op. cit, p. 193.

În urmă cu douăzeci de ani, posturile de muzică difuzau adesea piesa „Ai să-nțelegi”, între ale cărei versuri se regăseau și acestea: „Bărbații îți vor spune multe, / Că te iubesc, și cum, și cât; / Vor spune-o mai frumos ca mine, / Dar nu te vor iubi atât”. Mulți din generația milenialilor recunosc melodia, însă puțin știu că aceste versuri, ușor modificate, fuseseră alcătuite cu peste 90 de ani mai înainte, de către unul dintre marii uitați ai literaturii române: Cincinat Pavelescu  (1872-1934).

Un trubadur risipitor

Între principalele motive pentru care acest personaj este atât de greu de identificat se numără caracterul său profund original, ce l-a evidențiat inclusiv în epocă. Cincinat Pavelescu a fost uneori numit „trubadurul” literaturii române, abordând genuri mai puțin cunoscute, precum epigrama, sonetul ori madrigalul, și fiind recunoscut ca un maestru al improvizației, care „a scris și a risipit”, versurile sale fiind păstrate mai degrabă în memoria populară decât prin intermediul puținelor volume pe care le-a publicat în timpul vieții.

De fapt, Cincinat era ferm convins că nu există improvizație, mai ales în cazul scrisului, pe care îl considera, asemenea unuia dintre maeștrii săi – Caragiale –, „meseria cea mai grea din lume”. Ceea ce trecea în ochii altora drept spontaneitate ori talent nativ reprezenta, în viziunea sa, rezultatul anilor de muncă neștiută ai autorului, până când acesta reușește să deprindă arta folosirii cuvintelor potrivite propriilor trăiri și imbolduri sufletești.

A fost primul președinte al Societății Scriitorilor

Iar talentul său nativ a fost dublat de o asemenea muncă, începută încă de când era elev la liceul Sfântul Sava, când publică, sub pseudonim, primele versuri. Ulterior, a semnat cu numele său real primele creații în revista Literatorul a poetului Alexandru Macedonski, devenind în scurt timp un intim al acestuia. Aceasta a fost o altă calitate al lui Cincinat: a știut, de tânăr, să-și caute modele printre marii literați ai perioadei sale și să se apropie de aceștia. Caragiale, pe care îl considera „figura cea mai proeminentă a literaturii noastre dinainte de război”, Macedonski, în care vedea pe „cel mai mare boem al generației sale” și alături de care a alcătuit piesa de teatru Saul, George Coșbuc, criticul sincer al epigramelor sale, Barbu Delavrancea, Alexandru Vlahuță sau Anton Bacalbașa, toți aceștia i-au fost mentori și amici, alături de care a participat la numeroase serate și întruniri literare și cu votul cărora a fost ales primul președinte al nou-înființatei Societăți a Scriitorilor Români, în 1908.

Deși literatura a fost pentru el o preocupare constantă, Cincinat nu a trăit din scris: a urmat cursurile Facultății de Drept și studii doctorale la Sorbona, lucrând ulterior, vreme de 32 de ani, ca magistrat în mai multe orașe din țară. S-a dovedit a fi un bun profesionist: înclinația spre literatură nu l-a făcut să-și neglijeze îndatoririle, ci mai degrabă i-a conferit o abordare rar întâlnită, disprețuind atât diletantismul – „Susții mereu că Cincinat / Nu e poet, ci magistrat. / Dar bine-ar fi să lămurești, / Amice, tu ce naiba ești?!” -, cât și excesul de zel – „Eu la munca tâmpitoare / Nu-s doar vită să mă-njug; / Ai văzut privighetoare / Să tragă la plug?”.

Scriitor de geniu, procuror la Brașov

Firea sa jovială și spiritul viu l-au apropiat și de personalitățile jurisprudenței românești, precum profesorul Constantin Dissescu, om de o vastă cultură, care a fost impresionat, la un examen, de expunerea liberă a lui Cincinat asupra misoginismului în literatura universală, ori viitorul diplomat Nicolae Titulescu, de care l-a legat o prietenie de o viață.

În ciuda numeroaselor sale relații, acest poet-magistrat nu a fost niciodată un arivist; s-a apropiat de oameni în chip sincer, nu pentru a profita de ei, ceea ce s-a văzut în evoluția carierei sale, după cum singur mărturisea: „N-am avut niciodată o natură lingușitoare, așa se și explică pentru ce, cu toate legăturile mele variate și puternice, n-am ajuns decât procuror de curte la Brașov, pe când alții, mai mlădioși și mai practici, au suit toate treptele măririi, ale bogăției și ale gloriei”.

O dovadă clară a naturii sale dezinteresate, de veritabil boem, Cincinat o oferă în timpul șederii sale la Paris, de după Primul Război Mondial. Aici, el înființează ziarul Curierul franco-român, politic, economic și literar, prin care susține constant cauza României și pe care îl întreține aproape exclusiv din fondurile proprii. Și în capitala Franței a știut să lege prietenii printre reprezentanții diasporei române, precum scriitoarele Elena Văcărescu ori Anna de Noailles.

Inadaptat și ascuțit la limbă și la minte

Revenit în țară la anul 1924, Cincinat nu s-a mai regăsit în noua atmosferă artistică, considerând că „viața literară dinainte de război era mai blândă, mai prietenoasă, mai omenoasă … exista însă sentimentul camaraderiei și respectul talentului”. Iar el a rămas credincios acestor principii. Desigur, asta nu l-a oprit să sancționeze, cu ironia-i fină, orice aspect exagerat din viața societății ori din activitatea prietenilor și cunoscuților, cum singur mărturisea: „De ce am scris epigrame? Ca un protest în contra esteticii mele lăuntrice, ofensate de urâțeniile vieții, de nedreptățile politicii și arivismul mediocrităților”.

De exemplu, după premiera piesei Isus a istoricului Nicolae Iorga, față de care nutrea o admirație sinceră, presa literară consemna următoarea epigramă: „De la Isus când am ieșit / Cu plictiseala-n gând și-n oase, / Am zis: Calvarul tău, Cristoase, / Nu s-a sfârșit”. Nici cei mai tineri, precum nepotul său, Mircea Pavelescu, nu se aflau la adăpost de replicile sale acide, mai ales dacă aveau îndrăzneala de a-l ironiza, numindu-l „leu în agonie”: „Leul, chiar în agonie, / Are-n coada-i vijelie, / Și-n țărână îl abate / Pe nepotul temerar, / Care trage pe la spate / Lovitura de măgar”.

Cunoscându-i caracterul însă, prea puțini s-au supărat pe el; din contră, unii dintre oamenii cu care a polemizat atât de spumos i-au devenit ulterior buni amici, precum criticul C. Șaban Făgețel, care i-a publicat la editura Ramuri din Craiova, pe care o conducea, singurul volum de epigrame apărut în timpul vieții.

Cum se face o epigramă: așa cum se fac copiii!

Deși epigrama nu a fost singurul gen literar abordat de Cincinat, este cert că ea l-a consacrat. Faima de care s-a bucurat în acest domeniu l-a determinat să scrie articolul „Cum se face o epigramă”, în care sintetizează istoricul acesteia și prezintă una dintre cele mai concise și precise definiții ale ei: „Epigrama e ca un copil. Se face mult mai lesne decât se poate explica în detaliu cum s-a făcut… Ea se naște, cele mai de multe ori, din ciocnirea împrejurărilor neprielnice, cu durerea, revolta sau indignarea scriitorului”.

În ceea ce privește restul activității sale poetice, Cincinat apare ca un continuator al lui Alecsandri și un precursor al lui Minulescu. Deși a fost un apropiat al lui Macedonski, opera sa nu poate fi încadrată, potrivit criticului George Călinescu, în curentul simbolist. Deși recunoștea importanța acestuia, ca o adaptare la schimbările din societatea secolului XX, care dorea „să-i spui mult în puțin”, Cincinat considera că singura justificare reală a artei este reprezentată de talent: „Cine scrie numai pentru ziua de azi, și pentru a fi în gustul cutărui critic al zilei, acela poate să-și întrebuințeze energia altfel. Clădește pe nisip. Operele durabile nu trăiesc și nu rămân decât în virtutea armoniei lor”.

Sensibilitatea și uimirea sinceră a lui Cincinat în fața vieții i-au câștigat dragostea marelui public, romanțele sale, precum „Îți mai aduci aminte, doamnă, / Era târziu și era toamnă…” pătrunzând în conștiința populară, așa cum constata uimit, ascultând cântecul unor lăutari, unul dintre amicii săi, într-o zi de toamnă târzie a anului 1934, când poetul, pe nebănuite, a plecat să se alăture trubadurilor din vechime.

Ana Blandiana și istoricul Cosmin Popa au explorat într-o nouă ediție Întâlnirile Matricei răspunsurile posibile la întrebarea ”Ce trebuie iertat, ce trebuie uitat din comunism?” Cei 70 de ani care au trecut de începerea sinistrului Experiment Pitești nu au reușit să estompeze fiorul de uimire îndurerată pe care îl simt toți cei care au auzit de acest episod din istoria represiunii politice din România anilor roșii. Iar cei 30 de ani care au trecut de la Revoluție ne obligă să răspundem la o altă întrebare dificilă: ce facem cu memoria celor care au murit în numele libertății și pentru câștigarea ei.

Dezbaterea din Agora casei Bulboacă și Asociații a fost precedată de prezentarea unei expoziții de sculptură. Autorul lucrărilor, Andrei Bălan, a explicat în câteva minute care sunt motivele sufletești după care își alege personajele și tehnicile, inclusiv tehnica ”învechirii” lucrărilor prin abandonarea lor timp de câțiva ani în aer liber.

Prima secvență a dezbaterii a fost prezentarea lui Damian Anfile referitoare la cronologia instalării comunismului în România. El a pus în legătură mișcările politice din țară, dar și contextul internațional în care disputarea zonelor de influență la finalul Războiului a fost determinantă: ”Acordul de procentaj” discutat la Moscova de Churchill în 1944, desemnarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej drept secretar general al comuniștilor români de către Stalin și așa mai departe.

Dezbaterea s-a desfășurat apoi cu evocarea faptelor, a stărilor și mentalităților, a punerii în fapt a subjugării românilor. Și apoi a fost evocată rezistența lor – prin diferite forme de curaj. Iar din când în când s-a revenit asupra întrebării: cum e cu putință iertarea torționarilor, a securiștilor, a delatorilor, a celor care au făcut rău în mod deliberat?

Iată câteva extrase din discursul celor doi lectori:

Ana Blandiana:

• Comunismul a fost ca o societate secretă. În comunism, nu știu decât călăii și victimele ce s-a petrecut, restul este un fel de abur.
• A spune că regimul comunist este o durere pentru majoritatea populației nu este chiar exact, pentru că tinerii de azi nu știu nimic despre asta. Nu numai pentru că în școală nu se predă asta, dar și pentru că nici părinții lor nu știau nimic despre ce se întâmpla.
• Mă gândesc la cele două momente esențiale contemporane cu generația mea: revolta din Valea Jiului din 1977 și revolta muncitorilor de la Brașov din 1987. M-am întrebat: de ce nu am fost și noi în Valea Jiului și la Brașov? Răspunsul e simplu, pentru că am aflat doar de la Europa Liberă și doar după 5-6 zile de când s-au întâmplat lucrurile, nu era altă formă de a te informa.
• Întotdeauna am considerat că cine înțelege mai mult este responsabil pentru mai mult. Că într-un fel intelectualii români care nu au fost niciodată alături de clasele de jos nu au cum să le înțeleagă. Nu se poate imagina în România situația din Polonia.
• Eu îmi amintesc din copilărie ca, în perioadele când tata nu era arestat, aveam un geamantan cu haine, ca atunci când vin sa-l ridice, geamantanul să fie pregătit. Acest geamantan exista în toate casele prietenilor noștri. Știu că această poveste e ceva de domeniul senzaționalului azi, dar realitatea aceea așa a fost.
• Ceea ce vrem să facem la Sighet este o restaurare a memoriei colective, sau mai degrabă o construire a acestei memorii în măsura în care ea mai există – și evident există. A ierta înseamnă a cunoaște, pe de-o parte, iar pe de altă parte iertarea nu poate veni decât după mărturisire. Nu poti să ierți niște oameni care nu recunosc ce au făcut. Indiferent dacă ierți sau nu, lucurile nu pot să dispară.
• Pun sub semnul întrebării noțiunea de iertare în istorie. Forma cea mai perfectă de neiertare este neuitarea, după părerea mea. Prin faptul că nu uităm, de fapt nu iertam ceea ce s-a întamplat. Ceea ce a fost trebuie să rămână în memoria omenirii.
• Părerea e mea e că Piteștiul trebuie judecat istoric cu toate datele, dar dincolo de asta trebuie judecat și psihologic și filosofic, cred că nimeni care nu a stat în închisoare nu are dreptul să-i judece pe cei care au stat în închisoare, pentru că nu ai cum să știi tu cum ai fi reacționat în condițiile respective. Eu pot să vorbesc despre turnătorii și colaboratorii din anii de după 1960, dar eu nu am dreptul să îmi dau cu parerea despre cineva care a trăit asta, mi se pare indecent. Faptul că sunt oameni care au suferit și apoi povestesc, eu socotesc că este o formă de eroism, e o formă de putere și curaj.
• Preoții greco-catolici care au fost la Sighet povesteau că pândeau când era un gardian bun, adică știau că e bun și permisiv și când era el atunci mai puteau să se roage sau să facă o slujbă în celulă. Apropo de supraviețuitori, în anul 2000 Ticu Dumitrescu a facut o listă care avea 200 de nume de foști torționari, au ajuns acum să fie condamnați doar doi. Ceaușismul a fost un dezastru ale cărui urmări le trăim din plin și astăzi.
• Sincer nu credeam că regimul comunist se va termina vreodată, pentru că aparțineam unei generații care nu fusese liberă niciodată, și avea o idee destul de aproximativă cum ar putea să fie libertatea. Tot așa există o diferență între cei care au trăit înainte și înțeleg lucurile într-un anumit fel, și tinerii care sunt născuți după regimul comunist. Tinerii de azi trebuie să facă un efort foarte mare să înțeleagă ce spunem noi.

Cosmin Popa:

• Cred că ceea ce doamna Blandiana a facut la Sighet este mai important decât 10 cărți de istorie, pentru că redă o experiență pe care am cam uitat-o.
• Defictul de documentare a crimelor în comunsim: în cazul sovietic a fost la fel, se datorează lipsei de expertiză și conștiință profesională.
• Exista un top al călăilor care au ucis cele mai multe victime. Este un top a NKVD-ului.
• Contextul concentraționar românesc este atipic. Se foloseau doi termeni: șmecherii, adică cei care nu colaborau cu autoritățile, și cățelele, cei care colaborau cu autoritățile și erau folosiți pentru reprimarea și pedepsirea detinuților politici
• Experiența concentraționară comunistă este diabolică în esență. În întunericul generalizat al experienței concentraționare, Dumnezeu mai strecoară câteva lumini, dar asta e altceva. Iertarea tebuie să meargă până acolo unde începe lașitatea, asta e ceea ce desparte un creștin de o lichea.

Mihaela avusese o zi absolut grozavă. Totul îi mersese bine la birou, obținuse sponsorizarea pentru proiect, cafeaua fusese minunată, prinsese loc pe scaun în metrou și la dus și la întors. Iar acum, budinca de orez cu vanilie ieșise perfect! Își aștepta fiul foarte fericită. Nerăbdătoare chiar! A simțit că ceva nu este în regulă de cum s-a învârtit cheia în broască. Și apoi ușa s-a trântit. Scurt și cu obidă. Cătălin era vădit supărat și avea niște bolovani mari, deși invizibili, pe umeri. Și cât își dorise Mihaela o seară veselă și liniștită! ”Cum să-l ajut? Cum să-l ajut? Aș vrea să îl fac să se înveselească imediat….” Așa se agita gândul mamei.

Am vrea uneori să rezolvăm instant situațiile copiilor noștri

Am vrea uneori să rezolvăm instant situațiile copiilor noștri. Să nu îi lăsăm să simtă greutăți. Și noi am avea mai puțin de lucru cu ei, nu-i așa? Le spunem că ”nu-i nimic”, că ”nu contează”, le dăm un sfat-șablon, le comunicăm că știm noi că totul va fi bine și că soluția ideală e ”aceasta”. Vom face noi maine, ne vom scuza noi la diriginte, vom vorbi noi cu mama colegei. Și o vom desființa pe profa care pare că ne urăște fiul adolescent.

Însă nu aceasta este calea.

Dacă îl grăbim, putem să îi dăm impresia că situația pe care a trăit-o e mai mare și mai grea decât este într-adevăr

Ca părinți, considerăm că este pe deplin responsabilitatea noastră să rebalansăm ”cheful de viață”, ”starea de bine” în copiii noștri. Cât mai repede posibil.

Cu ocazia aceasta îi privăm de oportunitatea de a ști ce e de făcut când sunt singuri și iritați sau furioși la sfârșitul unei zile de tabără sau după o zi de școală în care lucrurile nu au mers ca pe roate. Când încercăm să rezolvăm tot pentru copii, ei nu vor avea posibilitatea să învețe să se descurce singuri cu temerile și situațiile critice.

Acasă este locul de siguranță

Copiii își permit să fie supărați, nervoși, furioși acasă, pentru că acasă este locul de siguranță. Aici au confort emoțional, aici se așteaptă să nu fie judecați, aici pot da măști jos. Au zâmbit frumos 7 ore la școală. Au fost politicoși cu profesorii și nu și-au îmbrâncit colegul deși, pe undeva, merita. Au răspuns ridicând mâna cu cotul îndoit și nu și-au amintit ce înseamnă ”emerit” la testul de la română. Și-au auzit colegii pufnind la răspunsul de la fizică, s-au împiedicat la sport și s-au ridicat cu demnitate deși îi durea încheietura. E epuizant!

…privirea noastră ce nu scormonește și nu pune întrebări apăsătoare…

Și iată-i intrând pe ușa casei, scanați din prag de ”privirea de mamă” care le studiază microexpresiile și rictusul gurii și postura, ca să fie convinsă că a fost o zi bună. Sau nu. Pare o invazie în spațiul lor mic în care caută să se refacă. Copilul vrea doar să nu fie văzut. Să fie lăsat în pace. Dacă îl grăbim, putem să îi dăm impresia că situația pe care a trait-o e mai mare și mai grea decât este într-adevăr. Sau că ei nu sunt în stare să o rezolve prin propriile puteri.

Să numim corect ceea ce ei trăiesc

Sfatul meu este să îi ascultăm și să numim corect ceea ce ei trăiesc: ”cred că testul de la matematică de azi chiar te-a solicitat”; ”pare că acest conflict cu Andrei chiar te macină”.

Dacă se vor simți ascultați, dacă le vom transmite că le vedem emoțiile copleșitoare și că suntem lângă ei, se vor liniști și se vor relaxa sub privirea noastră ce nu scormonește și nu pune întrebări apăsătoare.

Mihaelei îi este foarte greu să simtă durerea, frustrarea, neputința lui Cătălin. Însă știe că îl va ajuta să o audă cum îi spune că așa cum un sentiment înălțător dispare, la fel se disipează și unul greu și împovărător. Nimic nu durează o veșnicie. Totul se petrece acum, în acest moment și nimic nu este pentru totdeauna: ”toți avem zile mai grele”, ”a fost doar un singur moment greu”, ”tot ce a fost greu va rămâne al zilei de azi; mâine e o zi cu lucruri bune”, ”îmi pare rău că azi/acum te simți rău”.

Îi dă azi ocazia fiului ei să remarce singur că este doar o conjunctură în câmpul bogat al vieții cu minuni.

La 14 ani, cu o valiză galbenă în mână, Feliciu pornea către Liceul de Marină din Galați, unde dăduse examen și fusese admis. Patru ani mai târziu s-a înscris la Facultate de Electrotehnică Navală, pe care o absolvit-o cu brio. A făcut parte din echipajele unor nave impresionante de tip cargo, și a navigat ani de zile pe diferite rute comerciale din Asia, Africa și Europa. Astăzi, Feliciu Paraschiv este unul dintre antreprenorii de succes ai României care cârmuiește o  companie de retail local din Vrancea, cu capital 100% românesc, Paco Supermarkets. Cum a pornit afacerea, câte furtuni a avut de înfruntat, și care este rețeta unui business de succes, aflăm din dialogul pe care Feliciu l-a avut cu reporterul Matricei Românești.

A lăsat navigația pentru a conduce un business

După terminarea facultății în 1989, s-a angajat la o companie românească de navigație fluvială, Navrom, flota 5. La 22 de ani era ofițer de cursă lungă și pleca luni întregi în cele mai exotice destinații. “Am studiat mai multe modele de business, am văzut cum se lucra în lumea capitalistă, am asimilat concepte, am început să studiez de unul singur marketing și să caut un mod de a renunța la navigație”, își amintește Feliciu Paraschiv. După șapte ani petrecuți pe mările și oceanele lumii, a acostat la Odobești, unde a început o afacere pe cont propriu în retail. Primul magazin Paco avea să-l deschidă după numai un an. “Dorința de a intra în afaceri am avut-o din studenție. Apoi, de-a lungul carierei de Marine Engineer Officer, am avut ocazia să văd zeci de moduri de a face retail. Unele dintre ele de neimaginat pentru Europa, cred că asta m-a făcut să investesc în retail”, își amintește Feliciu.

Am început să studiez de unul singur marketing și am început să caut un mod de a renunța la navigație

Paco Supermarkets a apărut în 1995 și a cunoscut de-a lungul anilor multiple etape de expansiune, remodelare și consolidare pe piața de retail din Vrancea. Însă primii ani au fost extrem de dificili. Toate principiile și bunele intenții cu care Feliciu pornise în acest business, erau subminate săptămânal de către organele de control care printr-o atitudine sfidătoare și arogantă, așa cum își amintește acum omul de afaceri, nu îi preziceau un viitor îndelungat pe piață. Împreună cu Penelopa, soția care a așteptat ani ca viitorul soț să revină din lungile călătorii pe mare, au început o cursă infernală de eficientizare a tot ceea ce presupune o astfel de afacere. “Împreună cu Penelopa trebuia să cărăm marfa, să întocmim documentele, să ne ocupăm de curățenie, marketing, angajări de personal, ștate de plată, funcționarea instalațiilor tehnice, contabilitate primară, marketing, imagine, dezvoltare, etc”, a povestit Feliciu Paraschiv pentru Matricea Românească.

Navigator de cursă lungă pe o piață agitată

Paco Supermarkets a început să crească de la an la an, și a devenit un jucător de referință pe piața de retail din Vrancea. Cu toate acestea Feliciu a întâmpinat dificultăți generate de nivelul rapid de dezvoltare al pieței. “Cel mai greu ne-a fost să găsim zone noi de expansiune. Piața a devenit extrem de aglomerată. Toți căutăm zone unde să deținem monopolul, măcar temporar, ori aceste zone nu mai sunt. Atunci a început accelerarea procesului de canibalizare în retail. Nu se mai studiază piața, nu se mai ține cont dacă există cerere sau nu din partea consumatorilor pentru un nou magazin în zona respectivă, nu mai contează dacă în zona respectivă există un magazin care funcționează bine și acoperă necesarul zonei. Bătălia se dă în continuare pe spațiile și zonele rămase libere din comerțul urban. Zona rurală nu este o soluție autosustenabilă de recomandat. Soluția ideală trebuie să aibă și o componentă în dezvoltarea urbană”, apreciază antreprenorul.

Primul lucru de care ai nevoie ca să fii antreprenor de succes este punctualitatea și seriozitatea, dacă nu le ai, nu te apuca de business

Concurența este un alt subiect delicat. Piața din România este populată de diferite supermaketuri care vin cu oferte și produse din cele mai variate. Fiecare propune cumpărătorului oferte aflate la preț redus, dar sub standardul de calitate în comparație cu ceea ce oferă concurența. “Ducem o bătălie pe un teren cunoscut. Ne știm clienții, știm nevoile lor și le cunoaștem personalitatea. Supermarketurile Paco au fost întotdeauna diferite în ceea ce privește abordarea modului de a face comerț, e probabil lucrul care ne ține pe piață. Suntem singura rețea de LKA, sau printre extrem de puținele rețele din România de LKA, care nu are în spate o unitate de producție. Asta înseamnă că noi facem comerț pur, într-un mod profesionist, nu infuzăm capital în rețea din altă sferă de activitate. Conceptul nostru unic în România, de a plăti toți furnizorii la livrare ne-a adus o mare popularitate”, a precizat Feliciu Paraschiv.

Rețeta secretă a succesului în retail

L-am întrebat pe Feliciu Paraschiv dacă există o rețetă pe care antreprenorii de azi trebuie să o urmeze pentru a avea succes garantat în afaceri. “Există mii de rețete de succes în afaceri, mai greu e drumul pe care-l parcurge fiecare competitor până la final. E nevoie de multă corectitudine, punctualitate și respect față de client. Cine ignoră respectul față de client falimentează în primul an de la deschidere. Cu cât vom fi mai mulți români cu afaceri puternice, cu atât țara va fi mai prosperă și mai bogată. Deci, nu renunțați la ideile voastre de business indiferent care ar fi ele, cu cât sunt mai diferite cu atât șansa lor de reușită e mai mare”, apreciază Feliciu Paraschiv.

Nu renunțați la ideile voastre de business indiferent care ar fi ele, cu cât sunt mai diferite, cu atât șansa lor de reușită e mai mare

 

Adesea se spune că prosperitatea unui business stă în viziunea, curajul și perseverența cu care antreprenorul pornește la drum. Pe lângă aceste principii, un rol foarte important pentru o afacere în domeniul retailerului este echipa pe care o construiești. În concluzia dialogului nostru, Feliciu Paraschiv extrage învățăminte dintr-o aventură de o viață: “Ai nevoie de o echipă puternică și devotată, o echipă care să înțeleagă strategia firmei pe termen lung și politicile companiei. Echipa trebuie să înțeleagă clientul, pentru că el este cheia succesului. Iar primul lucru de care ai nevoie ca să fii antreprenor de succes este punctualitatea și seriozitatea, dacă nu le ai, nu te apuca de business”.

Era nouă seara și ne întorceam după o tură de o zi la munte. Urcasem și coborâsem suficient încât să fantazez îndelung la întinderea mea în pat. Imediat după Comarnic am remarcat ambuteiajul instalat în sensul de mers către Brașov. Cum înspre București era liber și înaintam fără întreruperi, mi-am dat seama de enormitatea situației după câteva secunde bune de mers cu mașina.

Drumul furiei

Era vineri noaptea și nu dădeam de capătul cozii. Priveam mașinile oprite și, la un moment dat, am realizat că era mai lungă decât e de obicei în timpul zilelor de weekend, atunci când, oricum, ea este foarte mare. Ținea cam până la intrarea în Cornu, cea dinspre Câmpina. Altfel spus, șirul de mașini era foarte, foarte lung, de vreo zece, unsprezece kilometri. În câteva secunde am trecut de la stupefacție la furie. Cum este posibil ca, după atâția ani de blocaje rutiere pe Valea Prahovei, după ce toate marile partide s-au succedat la putere, să fim martorii unei impotențe administrative cronicizate?

De multe ori manifestarea furiei nu duce la găsirea soluției, la fel cum nici înăbușirea ei nu rezolvă problema

În timp ce scuipam napalm verbal și îmi spuneam că fie și pentru asta merită să îi votezi pe noii veniți, în timp ce ziceam că mai că m-aș înscrie în partidul care va avea curajul să își asume ca unic program de guvernare rezolvarea națională a infrastructurii rutiere și susținerea transportului alternativ pentru mediul urban, mi-am spus că, totuși, ar fi bine să mă liniștesc. E păcat să avariez isihia primită în dar pe munte și nici nu pot rezolva mare lucru scuipând foc și pucioasă la volan.

În spatele deciziilor noastre stă nu doar datoria, ci și emoția

Bun!, a continuat gândul, și pentru că acum mă voi liniști, în scurtă vreme nici că-mi va mai păsa de această problemă. Cel puțin, până la următoarea ciocnire de ea. În fond, pare că la noi principala metodă de a te confrunta cu o chestiune publică de care suntem afectați din când în când este aceea de a te enerva cumplit, de a-ți cânta mânia ce te-aprinse ca pe-Ahil Peleianul, fără a mai trece și la fapte. Nici mie nu-mi este străin acest mod de a fi.

Ești luat pe sus de o emoție, cea a mâniei, arzi ca un meteorit pe cerul cuvintelor, iar dacă nu te controlezi, furia irumpe într-un act violent. Problema rămâne nerezolvată, însă te-ai aprins și i-ai biciuit precum a făcut Hristos cu negustorii din Templul din Ierusalim. De multe ori manifestarea furiei nu duce la găsirea soluției, la fel cum nici înăbușirea ei nu rezolvă problema. Pentru că, de fapt, înaintăm, rezolvăm, descoperim, inovăm, căutăm, schimbăm, înfăptuim, având în spatele deciziilor noastre nu doar datoria, ci și emoția, sau, kantian vorbind, sentimentul datoriei. De prin zorii modernității am crezut tot mai mult în autonomia intelectului, în suveranitatea rațiunii. Ne-am tot spus că, pentru a fi legitime, acțiunile noastre trebuie să fie golite de înclinații subiective, astfel încât să fie așezate doar sub imperiul universal al rațiunii. Ideea era ca maxima subiectivă a acțiunilor noastre să poată fi gândită ca lege universală și, deci, obiectivă.

În ce relație suntem cu propriile noastre emoții

Altfel spus, un fel de ceea ce ție nu-ți place, celorlalți nu le face. Emoția a glisat imperceptibil spre rațiune. Iar noi am devenit din ce în ce mai înstrăinați de registrul sentimentelor, dacă fusesem vreodată familiari cu ele. Iar asta s-a întâmplat până într-acolo încât savantele noastre capete intelectuale au sfârșit prin a fi purtate de infantile trupuri emoționale. Vorba unui practician de Aikido pe care l-am întâlnit cu ceva vreme în urmă, europeanul s-a baricadat în cap, iar de la gât în jos nu mai știe de el. Cel mult este în vizită în corpul său. Iar cu emoțiile este la fel, pentru că sediul acestora este în acest corp de care noi am uitat. El este cel care ne mișcă, iar mișcarea lui este dictată nu doar de rațiune, ci și de emoții.

Nu putem controla venirea emoțiilor. Însă putem fi conștienți de ele,  de încărcătura lor

”Emoție” vine din franceza ”émotion”, derivat din franceza veche ”emouvoir”, care se trage din latinescul ”emovere” care înseamnă ”a mișca în afară”, ”a îndepărta”, ”a agita” și care vine din rădăcina proto-indo-europeană *meue-, ”a îndepărta”. Emoțiile sunt, deci, cele care ne mișcă. Au un sens extatic, fiind cele cele care ne scot din noi, din inerția noastră interioară pentru a ne pune în mișcare. Când nu suntem alfabetizați cu universul emoțiilor, când emoționalitatea noastră este imatură, înghețată sau primitivă, avem două mari moduri de a acționa sub imperiul lor. Fie explodăm, fiind luați pe sus de emoții, fiind confiscați de ele. În astfel de momente acționăm de parcă nu am fi noi, așa cum spunem după ce ne revenim sau după ce ne venim în fire.  Fie nu reacționăm, pentru că nu simțim emoția, nu o trăim. Mai ales bărbații sunt crescuți cu ideea că ”băieții nu plâng”. Emoția este blocată undeva mai jos de gâtul nostru, prin diverse cotloane ale corpului. Nu putem controla venirea emoțiilor. Însă putem fi conștienți de ele, de încărcătura lor. Asta ne permite să le recunoaștem nu doar atunci când atingem acutele lor, de care suntem luați în posesie pentru o perioadă de timp. Ci în orice moment în care ele se manifestă, indiferent de intensitate. Să ne permitem să le trăim, știind că le trăim. Să acționăm, dându-ne seama de emoția care ne locuiește. De aceea, merită să ne facem timp pentru emoțiile noastre și, prin aceasta, pentru acțiunile care decurg din ele. Vom putea, poate, în acest fel, să avem o autostradă pe Valea Prahovei, nu doar o îndreptățită mânie de care suntem luați pe sus fără vreo consecință concretă asupra problemei.

Miorița a luat ființă acum șapte ani. Nu e vorba de poemul din folclorul românesc, ci de ONG-ul Free Miorița înființat de Iulian Angheluță. Ideea îi venise prin 2010, când început să organizeze acțiuni de strângere de alimente și haine pe care le distribuia localităților din apropierea Bucureștiului. Ulterior, ceea ce începuse ca o simplă călătorie pe bicicletă s-a transformat într-o adevărată campanie de electrificare a școlilor și caselor din zonele izolate ale României. Iulian ne-a povestit despre experiențele din munți, pulsul unei comunități în beznă și provocările unei astfel de campanii.

Cu Dacia 1300 la Raliul Mongoliei

Prima acțiune a ONG-ului a fost Dacioţi până-n Mongolia. La bordul unei Dacii 1300, Iulian împreună cu alți doi prieteni, au străbătut în vara lui 2012, aproape 16.000 de km de la București până în Ulaanbaatar (Ulan Bator, ”Eroul Roșu”), capitala Mongoliei. Acolo au participat la The Mongol Rally, o competiție care atrăgea atenția asupra copiilor orfani din Mongolia. Dacioții participau acolo în numele copiilor fără părinți din România. N-au câștigat raliul, dar au câștigat ceva prețios, curajul de a lupta în numele unei cauze importante.

Întors acasă, Iulian a plecat în explorarea României rurale, pe bicicletă. Așa a descoperit că unele localități din țară nu sunt electrificate, iar asta s-a transformat într-un nou proiect pentru Free Miorița. Au început cu satul Ursici din județul Hunedoara, dar pe măsură ce au găsit și alte localități în aceeași situație, și-au extins atenția și asupra lor.

Credit foto: Andrei Becheru

Oamenii sunt reticenți când cineva vine și le spune că vrea să îi ajute. Se gândesc că va veni o factură după ce plecăm de la ei

În spatele acțiunilor de electrificare stă o documentare temeinică. “În primă fază merg la autorități și cer informații despre zona respectivă. Apoi merg la oameni să validez datele pe care le-am primit, vorbesc cu ei, fac fotografii. Urmează partea de sponsorizare, încerc să obțin banii necesari pentru echipamente, și în faza finală revin la oameni și implementez proiectul”, detaliază Iulian Angheluță.

Lumina a poposit la Ursici

La Ursici, Iulian a ajuns împreună cu membrii unui club de off road, în preajma sărbătorilor de Crăciun. “Mi-a plăcut zona, dar și oamenii. Deși sunt izolați, am simțit un spirit comunitar, de întrajutorare. Când un sătean părăsea cătunul pentru a ajunge în comuna cea mai apropiată pentru aprovizionare îi suna pe ceilalți și îi întreba dacă au nevoie de ceva. Acolo nu exista lumină, se descurcau ba cu lumânări, ba cu lămpi. Așa că ne-am propus să-i ajutăm pe acești oameni cu un sistem fotovoltaic”, a spus Iulian. Iar planul a fost pus în practică. În 2013, pe parcursul unei săptâmâni au reușit să racordeze nu mai puțin de 15 case.

Credit foto: Andrei Becheru

Omul care a adus lumina în școlile uitate

A urmat apoi școala din satul Ineleț, în Munții Cernei. La momentul respectiv erau doar patru copii care alcătuiau clasele primare cu predare simultană. Free Miorița a adus în această școală atât curentul electric, cât și câteva calculatoare. “După școala din Ineleț am continuat acțiunea de iluminare la încă trei: școala din Dobraia, în Suceava, la școala din Cruhla și la școala din Poieni, care este cea mai mică școală din țară.

Copiii din aceste zone sunt marginalizați, se citește pe chipul lor un soi de maturitate rar întâlnită astăzi

Dar o acțiune atât de amplă nu se realizează fără mari eforturi. Prima mare dificultate a fost formarea unei echipe care să fie pregătită din toate punctele de vedere. Cooptarea voluntarilor a fost o provocare pentru Iulian Angheluță. “Oamenii au programul lor, așa că pentru mulți e greu să plece de la job și să meargă cinci zile pe teren.

Credit foto: Andrei Becheru

Când mergi să instalezi panouri fotovoltaice, nu te oprești doar la o familie. Încercăm să mergem la cât mai multe, așa că acțiunile pot dura chiar și o săptămână. Pentru mulți voluntari o săptămână este un termen prea mare. Acum am un nucleu de patru oameni cu care țin legătura și ne punem de acord în privința deplasărilor”, a zis Iulian.

Radiografia unei comunități în beznă

Pentru locuitorii marilor orașe este greu de crezut că în România de azi mai există case fără curent electric. Realitatea pe care a surprins-o Iulian Angheluță prin călătoriile sale îmbracă adesea înfățișări dramatice. Prinși la mijlocul unui război birocratic, oamenii din cătunele pierdute ale României își petrec zilele în bezna căreia autoritățile nu par să vrea să-i pună capăt. “Pentru racordarea la rețea, oamenii au nevoie de multe documente, pe care nu le au și care sunt greu de obținut. Sunt frecvente cazurile în care nu au făcut acte de moștenire de la proprietarii de dinainte. Apoi e problema financiară, deoarece costul pentru branșare la rețeaua electrică este foarte mare, și oamenii nu au posibilități”, spune Iulian Angheluță.

Iulian și echipa sa vor să continue ce au început. Acum ei au în desfășurare campania Casa Larisei: vor să construiască o casă pentru o fetiță care locuiește acum împreună cu mama și bunica într-o încăpere de 10 metri pătrați. ”Ne-am mobilizat să-i construim o casă cu tot ce trebuie. Vrem ca Larisa să învețe și să crească frumos”, a concluzionat Iulian Angheluță.

Numele familiei Brâncovenilor s-a păstrat în memoria românilor mai ales prin tragicul episod din data de 15 august 1714, când domnitorul Constantin Brâncoveanu era executat de către turci la Constantinopol, împreună cu cei patru fii ai săi: Constantin al II-lea, Ștefan, Radu și Matei. Mai puțin știut este faptul că acest moment nu a reprezentat sfârșitul acestei case înrudite cu vechea dinastie a Basarabilor, ce s-a continuat prin ceea ce genealogiștii numesc „marele nod brâncovenesc”: nepotul voievodului Țării Românești din partea fiului celui mare, Constantin al III-lea, ce le-a supraviețuit bunicului și tatălui, reintrând ulterior în posesia averii fabuloase a familiei și fiind inclus printre marii dregători ai țării.

Constantin Brâncoveanu, moștenit de stră-strănepotul său

Tot printre cei mai de seamă reprezentanți ai boierimii au figurat și fiii săi, Nicolae și Manolache, cât moștenitorul acestuia din urmă, marele ban Grigore, ultimul descendent pe linie masculină al domnitorului Constantin Brâncoveanu. Concentrând în persoana sa întreaga bogăție și prestigiul sporit de vreme al familiei, cel care se autointitula „Grigore, principe al Austriei, cavaler al Rusiei și mare ban al Țării Românești, din străvechea și prea strălucita familie românească Basarab-Brâncoveanu” era prezentat astfel de către ultimul cronicar al epocii fanariote, Zilot Românul: „cel mai numit și mai ales boier al patriei noastre, adică împodobit cu înaltă învățătură, firește blajin și tihnit, bogat foarte și după neam mai slăvit decât toți”.

Acest elogiu nu este nicidecum exagerat, Grigore Brâncoveanu fiind într-adevăr unul dintre cei mai erudiți români ai vremii sale, autor al mai multor reforme privind modernizarea administrației statului, președinte al Sfatului Administrativ – primul guvern constituțional din istoria Țării Românești – și chiar candidat la domnie din partea partidei naționale, după sfârșitul perioadei fanariote.

Safta, remarcabilă prin frumusețe și bogăție

Așa cum era cerut de tradiția acelei perioade, reprezentantul unei atât de respectabile case trebuia să-și găsească o soție pe potriva sa. Aceasta a fost Safta, fiica lui Teodor Balș și a Profirei Rosetti, considerată de un istoric contemporan drept „una dintre cele mai de frunte femei din acele vremuri prin nașterea, bogăția și frumusețea ei”. Căsnicia celor doi pare să fi fost una fericită, fiind umbrită doar de faptul că nu au putut avea copii. În consecință, urmând unui obicei destul de răspândit în epocă, Safta a hotărât, în acord cu soțul ei, să înfieze pe una dintre fiicele surorii sale, principesa Zoe Mavrocordat. Aceasta s-a căsătorit câțiva ani mai târziu cu viitorul domn al Țării Românești, Gheorghe Bibescu, având un fiu ce a fost botezat de către marele ban Grigore Brâncoveanu, care i-a acordat ulterior și dreptul de sklitada – adică de a-i purta numele de familie: Basarab-Brâncoveanu. Astfel, vechiul nume al Brâncovenilor s-a continuat până în prezent, prin familia Bibescu-Basarab-Brâncoveanu.

Brâncovenii, ctitori de vocație

Pe lângă importantul rol pe care l-au deținut în istoria Țării Românești vreme de aproape două secole, Brâncovenii se remarcă și printr-una dintre cele mai însemnate opere filantropice, începută de către voievodul Constantin Brâncoveanu și continuată, o generație mai târziu, de către fiica sa, domnița Bălașa, ctitora bisericii bucureștene ce îi poartă numele. Pe lângă lăcașul de închinare, aceasta a înființat și un așezământ ce consta dintr-o școală și un azil (xenodochion), considerându-l cea mai potrivită pomenire a numelui tatălui și fraților săi, sfârșiți sub sabia călăului.

Marele ban Grigore a dorit la rându-i să continue tradiția ctitorială a familiei sale, însă perioada agitată de la începutul secolului al XIX-lea l-a oprit să-și realizeze proiectele. El a însărcinat-o prin testament pe soția sa, băneasa Safta, principala moștenitoare a averii sale de aproximativ 200 de moșii, cu  împlinirea acestor din urmă dorințe ale sale.

Cum a luat naștere Spitalul Brâncovenesc

În consecință, văduva ultimului Brâncovean a inițiat la puțină vreme după moartea acestuia (1832) constituirea unui domeniu în vecinătatea bisericii Domnița Bălașa, unde va comanda, la anul 1836, construirea unui spital cu 60 de paturi, ce va rămâne în memoria Bucureștilor sub numele de „Brâncovenesc”. Înzestrarea și organizarea acestui așezământ, cea mai mare inițiativă privată de acest fel din istoria românilor, au fost în întregime opera Saftei Brâncoveanu, prin intermediul a două testamente redactate în decursul anului 1835. Cel dintâi document hotăra înzestrarea spitalului cu mai multe moșii și prăvălii, al căror venit anual se ridica la circa 80.000 de galbeni.

Cel de-al doilea document, intitulat Așezământu ocârmuirii din lăuntru a Spitalului mieu Brâncovenesc, stabilea în detaliu organizarea administrativă a acestuia: astfel, spitalul urma să fie condus de către doi epitropi, aleși de către Eforie, care era formată din mitropolitul țării și doi boieri dintre rudeniile cele mai apropiate ale Brâncovenilor. Între îndatoririle acestora din urmă se numărau cercetarea stării spitalului în fiecare lună, cât și examinarea documentelor privitoare la cheltuieli o dată pe an. De asemenea, era strict oprită înstrăinarea moșiilor Așezământului, chiar de ar fi fost „de înzecit folos”, cât și supunerea acestuia vreunei autorități din afară.

Tot acest document, întărit prin hrisov de către domnitorul Alexandru Dimitrie Ghica, stabilea necesarul de personal al spitalului, ai cărui angajați urmau să fie numiți de către epitropi. Între aceștia se numărau primul medic român care a slujit într-un spital românesc, Dimitrie Sachelarie, chirurgul Francesco Nisato și ipochirurgul Antonius Mady Hagel. Între datoriile acestora se numărau vizitarea de două ori pe zi a pacienților, prescrierea unei diete potrivite pentru starea acestora și îngrijirea de materialele necesare, primul instrumentar al așezământului fiind comandat la Paris.

A căzut Nicolae Ceaușescu sub blestemul Saftei Brâncoveanu?

Spitalul Brâncovenesc și-a deschis porțile în anul 1838, admițând pacienți de orice vârstă, sex sau religie, cu condiția să nu sufere de boli cronice ori contagioase. Considerând că își împlinise îndatoririle față de memoria soțului său, băneasa Safta s-a retras în Moldova natală unde, urmând exemplul mamei sale, s-a călugărit la mănăstirea Văratic, luând numele de Elisabeta. A mai revenit de două ori în București, o dată pentru a reface biserica Domnița Bălașa, grav afectată de cutremurul din anul 1838, și altă dată, zece ani mai târziu, pentru a reorganiza administrația Așezământului după tulburările ce au urmat Revoluției. Activitatea acestui spital, unul dintre cele mai importante din România, s-a continuat neîntrerupt până în anul 1984, când a fost demolat la ordinul lui Nicolae Ceaușescu. Sfârșitul sângeros al acestuia, survenit cinci ani mai târziu, a fost atribuit de către mentalitatea populară presupusului blestem lăsat de către fondatoarea Spitalului Brâncovenesc în testamentul său, unde într-adevăr stă scris că oricine va îndrăzni să se atingă de acesta ori de patrimoniul său „…să fie lepădat de la fața lui Hristos și socotit în veci hrăpitor de cele sfinte”.

Cât despre băneasa Safta, aceasta și-a aflat odihna de veci la anul 1857, în liniștea mănăstirii Văratic, ca simplă călugăriță, lipsită de vreo posesiune materială, meritând pe deplin elogiul ce i s-a făcut de către unul din contemporani, care o considera expresia vie a filantropiei: „Văzut-ați cândva vreo fărădelege în casa ei? Fost-ați cândva năcăjiți de fumurile sale, precum alții pățesc pe la cei mari? … Sau răposata, dimpotrivă, împlinea în ascunsul cămării sale faptele milosteniei și ale îndurării, neștiind stânga ce face dreapta, ca o mamă blândă și făcătoare de bine, iubitoare de oameni?”

”Discursul eroic al lui Bukovsky în fața tribunalului, în apărarea libertății și cei cinci ani ai săi de martiraj într-o abjectă închisoare psihiatrică vor rămâne în amintire mult timp după ce călăii săi vor fi putrezit în mormânt.” (Vladimir Nabokov, 1974)

Duminică, 27 octombrie 2019, după câțiva ani de suferință, Vladimir Bukovsky, unul dintre cei mai cunoscuți dizidenți ai regimului comunist sovietic, s-a stins într-un spital din Cambridge, în urma unui atac de cord. Expulzat în decembrie 1976 din URSS, Vladimir Bukovsky a fost schimbat de regimul sovietic, pe aeroportul din Zürich, cu Luis Alberto Corvalán Lepe, secretarul general al Partidului Comunist din Chile, a cărui viață stătea în cumpănă în mâinile dictaturii militare a lui Augusto Pinochet.

Vladimir Bukovsky, la Sighet

În Trei soluții – Testament Politic, textul cu care este prefațat Jurnalul Fericirii, dizidența politică a lui Vladimir Bukovsky este descrisă cu nețărmurită admirație ca un exemplu de verticalitate de Nicolae Steinhardt:

”Bukovski povestește că atunci când a primit prima convocare la sediul KGB n-a putut închide un ochi toată noaptea. Firesc lucru, își va spune cititorul cărții sale de amintiri, cum nu se poate mai firesc; nesiguranța, frica, emoția. Dar Bukovski urmează: n-am putut dormi de nerăbdare. Abia așteptam să se facă ziuă, să fiu în fața lor, să le spun tot ce cred eu despre ei și să intru în ei ca un tanc…”

Ei bine, acest dizident intransigent, critic neîmpăcat al autoritarismelor de orice fel, acuzatorul dictaturilor oriunde în lume, începând cu patria sa – Vladimir Bukovsky, a răspuns invitației de a fi prezent la Școala de Vară de la Memorialul Sighet în iulie 2012, spre bucuria regretatului Romulus Rusan, care îl descria ca fiind: ”…alături de Soljenițîn și Saharov, unul din cei trei mari contestatari anticomuniști din Uniunea Sovietică a anilor ’60-’70…”.

”Nu vom mai ști cine e comunist și cine nu e, ne vom confrunta cu răspândirea comunismului prin intermediul crimei organizate” (Vladimir Bukovsky)

Prelegerile lui Vladimir Bukovsky de la Sighet au fost cuprinse în volumul Bukovski la Sighet, editat de Fundația Academia Civică (fundație înființată în anul 1994, a cărei președinte este Ana Blandiana). Atunci, la Sighet, în România – să nu uităm, se întâmpla în urmă cu mai mult de 17 ani acest lucru – Bukovsky, obișnuit cum era să spună mereu adevărul, a lansat lumii un avertisment, a cărui realitate o trăim din plin astăzi:

”Vestul, în realitate (și credeți-mă, am trăit în Vest 25 de ani), nu a luptat deloc în războiul rece. Numai o scurtă perioadă, după al doilea război mondial, și apoi în timpul președintelui Reagan, a existat o luptă din partea Vestului. În rest, au adoptat o politică a ’păcii’.
Tragedia este, deci, că nu am reușit să terminăm cu comunismul, ne lovim încă de aceiași oameni, atât în Rusia cât și în Polonia sau la Berlin.
De ce nu am reușit? În primul rând, pentru că nu ni s-a permis. Lumea nu era pregătită să termine (…) Pentru că nu a fost ucis la Moscova în 1991 dintr-o lovitură, ne vom confrunta cu el ani îndelungați în majoritatea țărilor. Nu vom mai ști cine e comunist și cine nu e, ne vom confrunta cu răspândirea comunismului prin intermediul crimei organizate (care este în realitate KGB-ul). Ce e mafia rusească decât KGB și GRU (spionajul militar)? Și toată această situație confuză s-a creat doar pentru că Vestul nu a avut curajul să recunoască faptul că a fost complicele sistemului sovietic (…)
În definitiv, era o decizie personală, a fiecăruia: să lupte împotriva sistemului sau să se supună. Și trebuie să spun, cu regret, că majoritatea oamenilor din majoritatea țărilor au ales să se supună.”

Exmatriculat și din liceu, și din facultate

Vladimir Bukovsky s-a născut în 30 decembrie 1942 în orășelul Belebei din, la acea dată, Republica Sovietică Socialistă Autonomă Bașchir (astăzi Bașchiristan), acolo unde familia sa a fost evacuată în timpul celui de-al doilea război mondial. După război, familia s-a întors la Moscova, tatăl său, Constantin Bukovsky, fiind un ziarist cunoscut al regimului comunist.

În ultimul an de liceu, tânărul Vladimir a fost exmatriculat pentru că înființase și editase o revistă fără aprobarea autorităților. A fost nevoit să-și termine cursurile liceale urmând cursuri serale, pentru a putea urma o facultate. S-a înscris la cursurile facultății de biologie a Universității de stat din Moscova, în anul 1960, dar a fost exmatriculat și de acolo, pentru că, un an mai târziu, a publicat o critică dură la adresa organizației studenților comuniști din URSS, cu titlul Teze asupra colapsului Komsomolului.

În anul 1963, la 1 iunie, a fost arestat pentru ”agitație și propagandă” împotriva statului comunist, dar i s-a pus totodată la îndoială sănătatea mintală. La solicitarea tribunalului comunist a fost examinat de psihiatri, membri ai partidului comunist, desigur, și declarat bolnav mintal, cu un diagnostic sever: schizofrenie. A fost internat până în anul 1965 Spitalul Special de Psihiatrie din Leningrad (astăzi Sankt Petersburg).

Spitalul psihiatric, formă de detenție politică

Odată eliberat, s-a alăturat unui grup care, în 5 decembrie 1965, a organizat un protest în Piața Pușkin din Moscova, denunțând procesul înscenat împotriva scriitorilor Andrei Șiniavski și Yuli Daniel. Dar nu a apucat să mai participe la protest, ce trebuia să aibă loc de Ziua Constituției, pentru că a fost din nou arestat. Până în 1966 a fost din nou internat la diverse instituții de tratare a bolilor mintale.

Odată eliberat, în ianuarie 1967, Vladimir Bukovsky a participat din nou la un protest în Piața Pușkin, alături de Vadim Delaunay, Yevgheni Kușnev și Victor Haustov, pentru a denunța arestarea altor dizidenți: Vera Lașkova, Alexei Dobrovolski, Yuri Galanșcov și Alexander Ghinzburg. La proces, în 1 septembrie 1968, Bukovsky și-a susținut pledoaria, una dintre acele pledoarii care ulterior au circulat în samizdat și i-au trezit lui Vladimir Nabokov atâta admirație.

”În definitiv, era o decizie personală, a fiecăruia: să lupte împotriva sistemului sau să se supună” (Vladimir Bukovsky)

În anul 1971, Vladimir Bukovsky a reușit să transmită în Occident un material de 150 de pagini, în care erau documentate practicile sovieticilor de a folosi instituțiile de boli mintale pentru represiunea dizidenților politici. Materialul pe care l-a întocmit a fost furnizat presei occidentale, în martie 1971, de către un grup de francezi autointitulat Comitetul Internațional pentru Apărarea Drepturilor Omului.

Publicarea raportului său a făcut ca regimul sovietic să reacționeze cu furie. Pravda, oficiosul Partidului Comunist din Uniunea Sovietică, l-a denunțat în mai multe articole ca fiind un huligan rău intenționat, angrenat în activități anti-sovietice. Apoi, la 27 martie 1971 a fost arestat și purtat prin institute de boli mintale până la procesul din 1972, pledoaria sa finală fiind din nou preluată și circulată în samizdat.

”Comunismul nu este mort…”

În fine, în 1976 a fost expulzat din URSS și schimbat, așa cum aminteam anterior, cu secretarul general al Partidului Comunist din Chile. În martie 1977 Vladimir Bukovsky este primit la Casa Albă de președintele american Jimmy Carter. Se stabilește în Marea Britanie, la Cambridge și își reia studiile universitare în domeniul biologiei.

S-a reîntors la Moscova în anul 1991, în aprilie. În 5 decembrie 1991 Curtea Supremă i-a anulat condamnarea, iar președintele Boris Elțîn i-a redat formal cetățenia, deși aceasta nu i-a fost oficial ridicată niciodată. Speranța sa a fost aceea că rușii vor opta pentru o soluție de tip Nürnberg, pentru a denunța juridic comunismul și toate fărădelegile sale. Ar fi vrut ca Elțîn să ia o decizie în acest sens.

În cele din urmă, dezamăgit, în toate interviurile și scrierile sale – așa cum de altfel am văzut că a făcut-o și la Sighet – Vladimir Bukovsky a insistat asupra unui avertisment transmis atât contemporanilor săi, cât și ca un mesaj pentru posteritate, o profeție pentru vremuri tulburi:

”Până când un tribunal asemeni celui de la Nürnberg nu se va pronunța asupra tuturor crimelor comise de comunism, comunismul nu este mort, iar războiul nu se va termina.”

Când a terminat facultatea de psihologie, Mădălin era deja angajatul unei multinaționale de top. De-a lungul carierei sale a trecut prin multe posturi de conducere, de la trainer, team leader, coach și manager. Din 2017 este antreprenor în zona IT, oferă consultanță în acest domeniu, iar în restul timpului este trainer și mentor la clinica Mind Help. Am stat de vorbă despre inspirație în afaceri, importanța echipei pentru reușita businessului, dar și despre ce ar trebui să știe antreprenorii aflați la început de drum.

Productivitate vs echilibru emoțional

Timp de opt ani de zile, Mădălin a lucrat pentru o companie importantă de pe piața telecomunicațiilor. Așa a deprins tainele construirii unei echipe solide. “Mereu am căutat oameni nu neapărat cu experiență, dar cu o atitudine bună pentru a forma o echipă. Omul îți face businessul, dar tot el ți-l poate distruge”, a spus Mădălin. Când angajații caută să-și proiecteze o cale de evadare de la locul de muncă, în niciun caz afacerea ta nu se află pe un drum ascendent. Neplăcerile pot fi numeroase și diverse: fie că deadlineurile sunt prea apăsătoare, fie că între angajați există mici rivalități pentru a da cât mai bine în fața superiorilor. “Angajații trebuie să vină la job și să facă echipă cu restul oamenilor ca și cum ar veni la o a doua familie. Dacă îi creezi omului un mediu ca în familie, în secunda următoare el nu va mai fi concentrat pe problema pe care o are, ci pe găsirea unei soluții”, a zis Mădălin Scorțan.

Ca psiholog vă spun că nu există greșeală, ci doar feedback

Marile companii investesc sume semnificative pentru a crea o atmosferă echilibrată în zona emoțională. “Dacă emoțional angajatul este într-o forfotă permanentă, în niciun caz el nu se va focusa cognitiv pe programul de lucru sau pentru a răspunde frumos clienților la telefon. Aici este lupta unui coach și trainer cu managerii: dacă vor o echipă productivă, trebuie să se preocupe de ei”, a spus Mădălin Scorțan pentru Matricea Românească.

De fapt, nu există greșeli în afaceri

Astăzi, posibilitățile de a accesa finanțare pentru un business sunt la îndemâna oricui. Nu îți trebuie decât un plan pus pe hârtie într-o manieră corectă din punct de vedere al cerințelor de finanțare și o doză mare de curaj. Însă a face o afacere profitabilă și durabilă nu este la îndemâna oricui. Mulți se pierd pe cale, abandonează, pentru că simt că nu acesta este drumul lor. Unde au greșit acești antreprenori? “Ca psiholog vă spun că nu există greșeală, ci doar feedback. Dacă privim la cultura nordică vom vedea că ei sunt la polul opus în comparație cu noi. Când dau de o problemă, ei percep lucrurile ca feedback, nu ca greșeli. Din acel punct încep să se întrebe ce este de făcut pe viitor. Pe toți tinerii care vin la mine și spun că vor să înceapă un proiect, îi încurajez și îi ascult. Ca antreprenori trebuie să-i inspirăm pe ceilalți, nu trebuie să le dăm direct peștii, ci undița ca să-i prindă ei singuri”, apreciază Mădălin Scorțan.

Portretul antreprenorului de succes

I-am cerut lui Mădălin să ne spună cum ajunge cineva un mare lider. În ce condiții un antreprenor sau un manager devine un antreprenor de mare succes și un manager cu autoritate și performanță recunoscute? “Un bun lider trebuie să inspire oamenii. Un bun manager trebuie să aibă o gândire critică și să fie un foarte bun strateg. Ca să faci aceste lucruri trebuie să ți le proiectezi foarte bine mental. Trebuie să înveți să fii ucenic și mentor tot timpul. În momentul în care ajungi să crezi că știi totul, acolo e începutul sfârșitului businessului tău. De ce? Pentru că spui stop schimbării. Nu există ratarea businessului, ci există stoparea cunoașterii și evoluției”, a răspuns Mădălin.

Principiile cu care pornești îți dau succesul afacerii sau îți pot sabota complet munca

Cât despre sfaturile pe care le-ar da unui tânăr care dorește să-și deschidă o afacere, antrenorul spune că totul începe de la o dorință bine structurată. “Trebuie să fie convins că dorința lui este fermă. Următorul pas după dorință și evaluarea potențialului este să-și pună pe hârtie foarte clar ce vrea el să devină și ce o să fie businessul respectiv. Iar afacerea trebuie să fie realizabilă și realistă”.

Povestea din spatele afacerii

Statisticile indică faptul că, din 1000 de oameni care doresc să devină antreprenori, doar 60  reușesc în mod real să pună un business pe picioare. Din fericire, apreciază antrenorul de talente cu care vorbim, contextul antreprenorial din România nu a ajuns la cel mai ridicat nivel de maturitate, așa că șansele de a izbândi într-o afacere sunt destul de ridicate. “Principiile cu care pornești îți dau succesul afacerii sau îți pot sabota complet munca. E foarte important ca o afacere sa aibă o poveste. Henry Ford, Walt Disney, Steve Jobs, sunt oameni care au spus povești prin afacerile lor. În momentul în care ți-ai făcut o proiecție sănătoasă a ceea ce va deveni afacerea ta în viitor, atunci poți să scrii o poveste de succes. Un business nu poate exista fără oameni, iar fiecare om este o poveste în sine”.

Cunoscut mai degrabă pentru viața excentrică pe care a dus-o și aventurile amoroase care l-au îndepărtat de la tron pentru un timp, Carol al II-lea este remarcabil prin prisma monumentelor arhitectonice a căror construcție a inițiat-o sau a girat-o. Monarhul a pus bazele unui stil care îmbină armonios arhitectura raționalistă, funcționalistă și modernă, de cea mai bună calitate. Suveranul a adus în București blocurile de tip american, atunci când a decis construcția Palatului Telefoanelor de pe Calea Victoriei.

”Arhitectura interbelică a Bucureştiului și Regalitatea” este tema expoziției de fotografie ce poate fi vizitată între 17 octombrie-3 noiembrie la Muzeul Naţional al Ţăranului Român. Colecția fotografică ilustrează cele mai reprezentative clădiri din perioada interbelică. Aceasta a fost expusă până acum și în Londra, Barcelona și Stockholm. “Epoca interbelică rămâne pentru noi toți o epocă a dezvoltării culturale, economice, o epocă din care ne-au rămas numeroase mărturii”, a spus la vernisaj Mihai Gheorghiu, directorul adjunct al MȚR.

Neadevăruri istorice despre un monarh antipatic

Prezent la eveniment, academicianul Răzvan Theodorescu a pornit pe firul istoriei și a demontat două neadevăruri care au făcut carieră. “Primul neadevăr este că Bucureștiul are câteva monumente mai vechi, dar nu are deloc arhitectură modernă. Al doilea neadevăr este că în evoluția  regalității a existat un moment mai trist, și anume momentul regelui Carol al II-lea, dintre 1930-1940”. Opera arhitectonică lăsată de Carol al II-lea se poate vedea azi cu precădere în parte de nord a Capitalei, unde în 1936, prin efortul lui Dimitrie Gusti, se năștea Muzeul Satului.

Sfetnicii majestății sale spuneau adesea că, prin deciziile adoptate, regele  forța elaborarea unui stil arhitectural întemeiat pe tradiție și artă populară. ”Arhitectura epocii lui Carol al II-lea are un filon italian, dar are și ceva din tradiția brâncovenească, tradiția  Hureziului”, a spus Răzvan Teodorescu.

Carol al II-lea, cel care aduce arhitectura americană în București

Puțină lume cunoaște azi  faptul că regele Carol al II-lea era pasionat de arhitectură americană. Lucrul acesta s-a concretizat în perioada 1929-1934, când prin decizia monarhului, s-a construit Palatului Telefoanelor. ”Așa s-a deschis domnia lui Carol. Este un monument american, care reflectă tradiția școlii de la Chicago”, a amintit Răzvan Teodorescu. Clădirea a fost proiectată și ridicată de arhitecții americani Louis Weeks și Walter Froy. Imobilul impresiona prin înălţimea sa care atingea 52,5 metri, fiind până la construcţia Hotelului Intercontinental cea mai înaltă clădire din Bucureşti. “Carol al II-lea a fost cel mai mare ctitor din familia de Hohenzollern. O fi avut păcatele lui și de asta nu ne îndoim, dar în materie de arhitectură, pe vremea lui, s-a dezvoltat un stil arhitectural care rivalizează cu orice școală europeană”, a spus Răzvan Teodorescu.

Luca Matei Stoian, cel care a plecat cu aparatul foto prin București pentru a surprinde aceste opere ale arhitecturii interbelice, a apreciat la vernisaj că este nevoie de revalorificarea acestor monumente. “De obicei trecem pe lângă aceste clădiri și nu le observăm, sunt pline de bannere, de graffity, sunt deteriorate și batjocorite. E păcat, pentru că avem cu ce ne mândri”, a concluzionat Luca Matei Stoian.

Avem nevoie să îmi reînnoiesc polița RCA, așa că m-am întâlnit cu brokerul la care fusesem și ultimele două dăți. M-a așteptat cu actele pregătite, am semnat, a mai făcut el nu știu ce pe acolo, apoi am început să vorbim. Afară ploua cu găleata și, vorba unui personaj dintr-unul dintre romanele lui Ernesto Sabato, ploaia îi apropie pe oameni, dându-le răgazul de a fi împreună, comentând până fie și banalul fapt al apei care curge din cer.

Banii înseamnă energie. Energie de unde?

Motivul întâlnirii noastre fusese o mașină, așa că, de la o remarcă a mea privind vechimea acesteia, am ajuns la o scurtă discuție despre posibilitatea achiziționării uneia noi. Începusem să îi spun lui Ștefan că m-aș feri de un credit bancar pentru o mașină nouă, deși mă tenta mult perspectiva uneia care să mă scutească pentru o bună vreme de bătăile de cap ale diverselor reparații. ”Da, doar că senzația de mașină nouă durează vreo trei luni, după care ea dispare și rămâi cu senzația mult mai persistentă a unui credit lunar consistent pe care îl ai de achitat vreo câțiva ani. Vă spun eu, din experiență”. M-am uitat uimit la Ștefan, care îmi vorbea cu jovialitatea și siguranța celui care se lovise de treaba asta.

…foarte multele moduri prin care ne ținem blocați în relații, în parteneriate, în proiecte sau în vise care ne atrag din necercetate adâncuri

”Și, apoi, mai e ceva. Nu aș recomanda nimănui un credit bancar. Am urmărit o conferință pe tema aceasta. Banii înseamnă energie. Energia de a face în viață anumite transformări. Sau ei presupun, atât pentru a-i avea, cât și pentru a putea face prin ei schimbările de care ai nevoie, cheltuirea unei forme de energie”. Îl ascultam pe Ștefan cu sprâncenele ridicate. ”Problema cu noi este că ne împrumutăm de bani fără a ne pune întrebarea dacă avem energia interioară necesară pentru a-i putea achita și pentru a putea satisface în același timp nevoile unei evoluții personale. Să zicem că ai luat un credit. Ai de plătit la el vreo zece ani. Nu e chiar mult pentru piața creditelor. Achitarea respectivului credit se bazează pe job-ul pe care acum îl ai, pe meseria pe care o practici. Ce se întâmplă, însă, dacă prin al cincilea an din cei zece conștientizezi nevoia fundamentală de a-ți schimba viața? De a abandona, să zicem, domeniul în care lucrezi de vreo douăzeci de ani pentru a te duce către un alt domeniu către care întregul tău suflet este chemat. Este vorba despre acele schimbări foarte importante care se întâmplă uneori în timpul vieții. Pe care le auzim, dar pe care, adesea, fiind legați de un credit nu le putem onora”. Uimirea mea era vecină cu stupefacția. Venisem pentru un RCA și mă întâlnisem cu un înțelept camuflat în haine de broker.

Prizonieri în diferite forme de înlănțuire

”De fapt, ne amanetăm viitorul. Ne punem gaj tocmai nevoia noastră atât de umană de transformare. Pentru un beneficiu incontestabil, dar care, poate, nu are atât de mare importanță în traiectoria destinului personal, ne întârziem, dacă nu suspendăm definitiv, devenirea a ceea ce am putea fi. A acelui optim al nostru de care suntem uneori vizitați în orele nopții sau în momentele mai solitare ale zilei”.

După ce ne-am despărțit m-am gândit la toate lațurile cu care, la rândul meu, mă țineam pe loc, prin care nu îmi dădeam voie să mă duc înspre chemarea pe care o auzeam abia șoptit. Pentru că aici nu este vorba despre felul în care suntem legați de credite bancare, ci, de fapt, despre foarte multele moduri prin care ne ținem blocați în relații, în parteneriate, în proiecte sau în vise care ne atrag din necercetate adâncuri. Stăm în ele din cauza unor frici, sub influența interiorizării așteptărilor părinților noștri, din nevoia de a fi remarcați, apreciați sau iubiți.

”Efortul rezistării în fața puternicului imbold de transformare interioară”

Ne înțepenim în obligații care ne țin pe loc și care ne mănâncă energia. Pentru că problemele mari apar atunci când sufletul țipă că vrea ceva, iar contractul, moștenirea, frica, proiectul sau ambiția te obligă să rămâi pe loc, anchilozat în constrângerea lor. Din acel moment orice faci îți consumă și mai multă energie. Pentru că nu mai este vorba doar despre stresul sarcinilor pe care le ai de îndeplinit, despre dificultatea misiunii pe care o ai de dus la capăt. Ci și despre efortul rezistării în fața puternicului imbold de transformare interioară. Imaginați-vă că în spatele stăvilarului reprezentat de hotărârea pe care ați luat-o se acumulează energia vitală a schimbării. Când presiunea devine prea mare sau când nivelul crește foarte mult, apa va irumpe sau va da pe dinafară.

Marile schimbări ale vieții sunt sunt făcute posibile de schimbarea pe care deja am asumat-o în interior și pe care am copt-o în cuptorul sufletului

Când suntem prinși în astfel de proiecte, în obligații de care suntem încă blocați, putem găsi variante de a face pași înspre direcția schimbării pe care o căutăm. Sigur, nu e tot una cu a fi liber să faci ceea ce simți că ești chemat să faci. Însă, așa cum urcatul pe munte începe cu pregătirea fizică de acasă și cu strângerea echipamentului potrivit, la fel marile schimbări ale vieții sunt sunt făcute posibile de schimbarea pe care deja am asumat-o în interior și pe care am copt-o în cuptorul sufletului nostru. Totul este să prinzi mesajul care ajunge la tine, în zilele tale ploiase, printr-un broker existențial.

Când ne gândim la descendenții marii aristocrații de altădată, mulți dintre noi ne imaginăm niște figuri lipsite de consistență reală, agățate doar de prestigiul unor strămoși glorioși. Nimic mai neadevărat în cazul unuia dintre reprezentanții acesteia din secolul trecut: generalul Radu R. Rosetti.

Ce nu se pierde atunci când apune aristocrația

Noblețea descendenței acestui personaj inedit din istoria României începutului de secol XX este incontestabilă: era membrul uneia dintre marile familii boierești române – Rosetti, ramura Răducanu – și strănepotul ultimului domnitor al Moldovei, Grigore Alexandru Ghica. A fost botezat Radu în conformitate cu tradiția acestei familii, care cerea ca primul născut de parte bărbătească să poarte numele întemeietorului: Răducanu-Radu.

Însă aici se încheie similitudinile aristocratice ale destinului său. Radu R. Rosetti a crescut într-o perioadă când boierimea apunea, copleșită de apariția unei noi lumi, în care capitalul dicta poziția socială, iar tot ceea ce a obținut s-a datorat propriilor merite. Bunicul său își pierduse mare parte din avere, iar tatăl, renumitul prozator Radu Rosetti, fusese nevoit să devină funcționar de stat. Dar familia își păstrase noblețea în spirit, prin cultivarea valorilor educației, culturii și respectului pentru memoria înaintașilor, acestea constituind principalele repere ale formării sale. De altfel, de-a lungul întregii sale vieți, Radu R. Rosetti s-a arătat amuzat de „prințomania” altor urmași ai domnitorilor români, care își socoteau propria valoare doar prin prisma arborelui genealogic.

Trebuie să muncești ”spre a ți se ierta că porți un anumit nume”

Îndemnat de tatăl său să urmeze o carieră militară, viitorul general și-a petrecut anii tinereții în cadrul Școlii Militare de Artilerie și Geniu și al Școlii Superioare de Război din București, refuzând să studieze în străinătate deoarece considera că eforturile personale și școlile românești îi pot asigura aceleași cunoștințe. De la bun început s-a remarcat prin conștiinciozitate și fermitate; o notă scăzută la un examen de aptitudini, pentru că era prea corpolent, dar și pentru că „îl chema Rosetti”, nu a făcut, potrivit propriilor mărturisiri, „decât să întărească și mai mult în mine convingerea că dacă porți un nume cinstit de premergători trebuie să muncești mai mult spre a ți se ierta acest folos și m-a hotărât și mai mult a lucra temeinic”.

Fiind mai degrabă o personalitate retrasă, Radu R. Rosetti nu se făcea remarcat imediat, însă aceia care ajungeau să-l cunoască descopereau un om loial, ferm și cu un caracter distins, ceea ce i-a atras în timp aprecierea mai multor superiori, precum principele moștenitor Ferdinand ori generalii David Praporgescu și Ioan Dragalina,

Devenit un reputat ofițet de stat major, Radu Rosetti a fost numit șef al Biroului 6 Operații al Marelui Cartier General Român la momentul izbucnirii Primului Război Mondial (1914), fiind responsabil cu elaborarea ipotezelor de război și reorientarea strategiei române de la prezumtivul pericol rus la campania împotriva Austro-Ungariei, pe măsură ce mediile politice și opinia publică evoluau în direcția unei alianțe cu Antanta.

”Niciunul să nu treacă îndărăt peste trupul meu!”

După nefericitele campanii românești din anul 1916, soldate cu pierderea Munteniei și Dobrogei în fața Puterilor Centrale, locotenent-colonelul Rosetti a cerut din proprie inițiativă transferul într-o funcție operativă, dorind să contribuie activ la reorganizarea armatei retrase în Moldova, afectată atât de înfrângerile recente cât și de izbucnirea unei epidemii de tifos exantematic.

Deși s-a molipsit la rându-i de această boală, a reușit să-i supraviețuiască și să se recupereze la timp pentru a participa, în fruntea Regimentului  47/72 Infanterie, la marea bătălie de la Mărășești (1917). Aici, în lupta care s-a dat la Răzoare, a fost împușcat în coapsa stângă pe când ordona ieșirea din tranșee, fiind salvat de soldați cu câteva clipe mai înainte de a fi ciuruit de rafala unei mitraliere inamice. Rămas conștient, a dat următorul ordin soldaților: „Să se știe că eu sunt rănit aici. Niciun om să nu treacă îndărăt peste trupul meu” – iar aceștia s-au comportat admirabil, reușind respingerea atacurilor inamice până la capăt.

După ce a trecut cu bine de cea de-a doua perioadă de convalescență – în urma căreia a rămas însă cu un handicap la picior -, Radu R. Rosetti a fost trimis ca atașat militar pe lângă aliații occidentali, pentru a susține cauza României în urma impunerii Păcii de la București și de a arăta disponibilitatea țării sale de a reintra în război deîndată ce condițiile ar fi permis-o. Astfel, el a servit în decursul anului 1918 sub comanda generalului francez Henri Mathias Berthelot, fostul șef al Misiunii militare franceze din România, față de care s-a legat cu o prietenie pe viață.

A înființat Muzeul Militar Național

Avansat, după sfârșitul Primului Război Mondial, la gradul de general de brigadă, Radu Rosetti a ales să demisioneze din armată, fiind, între altele, nemulțumit de prea numeroasele și  – adesea – nejustificatele promovări ale unor ofițeri insuficient pregătiți. Spiritul său întreprinzător și meticulos nu putea însă rămâne fără ocupație, astfel încât proaspăt pensionatul general s-a dedicat în întregime studiului și activităților culturale. Una dintre principalele sale realizări a fost înființarea Muzeului Militar Național, pentru care militase încă din anul 1914, realizând un proiect detaliat și sporind ulterior fondul de exponate prin desfășurarea mai multor campanii arheologice în vechile cetăți ale României. Acest merit i-a fost recunoscut prin alegerea în unanimitate ca președinte al consiliului de administrație, funcție pe care a îndeplinit-o vreme de șase ani, cât și prin numirea, la anul 1934, ca membru titular al Academiei Române.

De asemenea, Radu R. Rosetti s-a dedicat studiului istoriei militare a României, publicând mai multe lucrări, între care o primă sinteză asupra Războiului de Independență. Experiența sa vastă în domeniul strategiei militare nu se limita însă la trecut – cel care poate fi considerat cel mai important istoric militar român a emis în epocă opinii extrem de pertinente cu privire la desfășurarea celui de-al Doilea Război Mondial, sintetizate în cadrul lucrării intitulate Învățăminte din războiul în curs, și a prevăzut cu mult înainte sfârșitul nefericit al acestuia pentru România.

A respins legionarismul, dar a fost condamnat din cauza lui

Cu toate acestea, nu a refuzat cererea lui Ion Antonescu de a prelua, la anul 1941, portofoliul Ministerului Educației Naționale, Cultelor și Artelor, deoarece era conștient de necesitatea urgentă a reorganizării învățământului românesc, dar a făcut-o, potrivit propriei mărturii, „…cu condiția expresă că nu se va alcătui vreun partid politic fascist și că nu înțeleg a primi alte atribuțiuni decât în stricta legătură cu gospodărirea școalelor și în special cu reintroducerea ordinei în ministerul ce mi s-a încredințat”.

Deși era limpede că nu se implicase în politica acelei epoci, fiind doar un om care alesese să-și facă datoria față de țară, de o ținută morală ireproșabilă – așa cum au mărturisit, după război, mai multe personalități, între care și marele rabin Alexandru Șafran -, eruditul descendent al uneia dintre cele mai de seamă familii boierești române era o țintă evidentă a nou-instalatului guvern comunist, care a ordonat arestarea sa la data de 15 august 1948. Deși niciuna dintre acuzațiile ce îi fuseseră aduse nu a putut fi demonstrată, a fost condamnat la doi ani de închisoare, pedeapsă pe care nu a mai apucat să o execute: bolnav, murea în închisoarea de la Văcărești, la sărbătoarea Înălțării Domnului (2 iunie 1949), de Ziua Eroilor, adăugându-se acestora.

În timpul studiilor de la Charing Cross Hospital din Londra, Sarah Grant a avut o mulțime de joburi, de la asistent de vânzări în magazine, până la babysitter. În timpul celor 22 de ani petrecuți la Paris, Sarah a întâlnit mulți români. Fascinată, a învățat rapid limba română, și s-a îndrăgostit pe loc de opera lui Caragiale și cultura noastră.

Născută în orașul care găzduiește cel prestigios turneu de tenis al lumii, Wimbledon, Sarah a absolvit Universitatea din Londra, apoi a făcut un master la Universitatea Cambridge. Auzise de România și dorea să ne viziteze țara, dar prietenii îi spuneau că nu poate veni aici pentru că nu vorbea limba, era o țară fostă comunistă deci, era foarte periculos. În ciuda acestor impedimente, Sarah a luat avionul și a aterizat pe pământ românesc. Era în anul 2000, “imediat ce am pășit pe acest pământ am început să plâng, simțeam că sunt acasă, și am știut că voi trăi aici cândva”, povestește Sarah Grant.

Turneu caritabil la Londra și Paris pentru copiilor din Sighetu Marmaţiei

De atunci a început să viziteze de trei ori pe ani diferite regiuni din România și stătea cât de mult îi permitea programul. Nu au fost simple excursii, la acea vreme Sarah făcea parte dintr-o asociație care îi sprijinea pe copiii din familiile sărace. A început să strângă fonduri pentru un proiect îndrăzneț: renovarea unei creșe în Sighetu Marmației. La acea vreme, Sarah avea mulți prieteni muzicieni, ea însăși cânta într-un cor național. Impresionată de activitatea elevilor din Sighetu Marmației, a organizat împreună cu prieteni muzicieni concerte caritabile, unul la Londra și două în Paris.

Sunt unele locuri care au o energie cu care rezonezi, iar România rezona perfect cu mine

Scopul turneului a fost să strângă fonduri pentru creşa din Sighetul Marmaţiei. “Tot ceea ce făceam era pentru România, pentru promovarea ei și pentru copiii de aici, nu puteam să suport ignoranța ce afecta România”, a spus Sarah pentru Matricea Românească.

Ore de engleză interactive, cu teatru și muzică

Sarah  predă engleză și este trainer pentru adulții care vor să-și perfecționeze cunoștințele de limba engleză. Însă a avut  în pregătire și câțiva elevi promițători. ”Nicăieri nu am întâlnit tineri așa de isteți, entuziaști, muncitori, ca în România”, a mărturisit Sarah Grant. Devotamentul cu care predă i-a motivat de-a lungul timpului pe unii părinți să facă sacrificii mari. Constrânși de posibilitățile materiale reduse, ei au vândut ce avea mai de preț în scopul educației copiilor lor. “În 2007-2008, am cunoscut o doamnă care își vânduse inelul de logodnă pentru a plăti cursurile copiilor ei. M-am simțit incredibil de onorată și înfricoșată,  pentru că aveam o mare responsabilitate”, povestește Sarah. La orele profei Grant nu ai cum să te plictisești. Folosește cu precădere programarea neuro-lingvistică, întrebuințează teatrul, muzica, jocurile, pentru a facilita procesul de învățare. “Metoda mea încearcă să le reamintească studenților că au aripi și că le pot folosi. Eu nu cred în greșeală, cred în ceea ce înveți din greșelile pe care le faci”, a zis Sarah.

Un sistem de educație bazat pe memorare și repetare nu învață un om să gândească și să fie curios

Nimeni nu părăsește clasa de engleză fără să învețe ceva nou, fie măcar un cuvânt sau o idee. E una din legile nescrise ale lui Sarah Grant. “Dacă nu învață cu zâmbetul pe buze și nu sunt fascinați de ceea ce fac, înseamnă că am dat greș. Îmi doresc să învețe să fie mândri de ei, și să folosească în societate ce au învățat de la mine”, a mărturisit Sarah. Întrebată de Matricea Românească despre cât de mare e rolul pedagogului în viața unui elev, profa Grant a spus că respectul este cel mai important principiu în relația dintre cei doi. “Dacă un elev de-al are o prezentare în limba engleză și aceasta nu a ieșit bine, mă simt groaznic, pentru că nu i-am dat resursele necesare”, a spus Sarah.

Empatia: modelul danez

Și-ar dori ca sistemul educațional din România să-i învețe pe copii empatia față de cei din jur. Așa se întâmplă de ani buni în Danemarca, țara cu unele dintre cele mai performante licee și universități din lume. “Copiii danezi învață încă de la 7 ani să fie generoși, să fie atenți la nevoile colegilor, să lucreze în echipă și nu în ultimul rând să se ajute la teme în funcție de afinitatea fiecăruia”, spune Sarah Grant.

Astăzi, studiul peste hotare este privit cu ochi buni de tinerii români care nu ezită să aplice la universitățile de prestigiu din Occident. Sarah consideră o astfel de experiență mai mult decât benefică, e un lucru esențial pentru viață. “Chiar și pentru un an de zile e bine ca un tânăr să trăiască în străinătate la studii. De ce? Pentru că atunci când ești departe de casă înveți să apreciezi ceea ce ai avut, devii mult mai atent la cultura ta”, a concluzionat Sarah Grant.