S-a născut în Botoșani, iar după absolvirea liceului a pornit spre Capitală pentru a studia la Facultatea de Arhitectură. Aici, s-a remarcat rapid prin rezultate excepționale, motiv pentru care mulți colegi au început să-i ceară ajutorul. Odată cu trecerea timpului, Raluca a început să îndrăgească latura pedagogică, astfel s-a dedicat pregătirii adolescenților care visau să intre la arhitectură. De aici și până la dezvoltarea unei aplicații prin care elevii învață pentru bacalaureat nu a fost decât un pas. În prezent, echipa iziBac a ajutat mii de liceeni să treacă cu brio de examenul maturității și să își depășească limitele în sfera educațională. Despre relația tehnologie-pedagogie, modalități de învățare și reforma educațională, vorbim pe larg cu Raluca Bacinschi-Stratulat, pedagog și fondator iziBac.

Interviul pe scurt:

• Primul pas pe cărarea pedagogiei: “Am început să predau din facultate pentru că eram printre primii și mulți colegi îmi cereau ajutorul. Toți spuneau că le place cum explic materia și aveam foarte multă satisfacție când îi vedeam că trec de examene pe barba lor, și așa au început să mă recomande la alți ani. ”
• IziBac, aplicația care te ajută să înveți prin joacă: “Până acum am ajuns la 50 de mii de elevi, iar cei care pătrund în experiența jocului își dau seama că se pot descurca la examenul propriu zis. Am mers pe principiul microlearning, adică am luat o materie foarte stufoasă de bacalaureat și am împărțit-o în bucăți ușor digerabile sub forma unor întrebări, de acolo și ideea de quiz pe care o propunem.”
• Tehnologie vs pedagogie: “Din experiența de profesor consider că tehnologia și pedagogia merg mână în mână. Și mie mi-a fost greu să mă adaptez în acest context pandemic. Este dificil să faci tranziția către digitalizare și tehnologizare, dar acum după ce m-am familiarizat și am prins frâiele tehnologiei, mi-am dat seama că pedagogia se poate folosi de tehnologie și viceversa.”

Un strop de pedagogie

Pe linie maternă, Raluca provine dintr-o familie de arhitecți. După absolvirea liceului, a decis să ducă mai departe această moștenire, așa că a luat calea Bucureștiului pentru a da admitere la Facultatea de Arhitectură. A intrat fără mari bătăi de cap și s-a făcut remarcată prin seriozitate, colegialitate și rezultate excepționale. Cu toate acestea, vreau să aflu ce a declanșat dragostea pentru sfera pedagogiei. “Am început să predau din facultate pentru că eram printre primii și mulți colegi îmi cereau ajutorul. Toți spuneau că le place cum explic materia și aveam foarte multă satisfacție când îi vedeam că trec de examene pe barba lor, și așa au început să mă recomande la alți ani. Ușor, ușor, mi-am făcut un fel de after college în care ajutam colegi din ani diferiți să înțeleagă mai bine anumite lucruri. Ulterior, m-am întrebat dacă această pasiune se poate continua dincolo de facultate. În anul cinci spre șase, am început să împart flyere prin oraș în care mă ofeream să pregătesc elevi pentru admiterea la arhitectură”, povestește Raluca Bacinschi-Stratulat, pentru Matricea Românească.

,,Am început să predau din facultate pentru că eram printre primii și mulți colegi îmi cereau ajutorul”

Și lunile treceau și treceau, dar telefonul nu suna deloc. Se împăcase cu gândul că nimeni nu va da curs invitației, iar ideea de a deveni profesor devenea tot mai străină. Într-o zi care nu anunța nimic special, telefonul începe să sune. La celălalt capăt al firului, o elevă din Cluj care văzuse anunțul dorea să se pregătească cu Raluca. Au urmat două săptămâni intense de muncă încununate în cele din urmă cu următorul mesaj: Am reușit să intru la facultate!

Când lucrurile frumoase prind contur

Era semnul că efortul nu fusese în zadar, că posedă un har care trebuie dat mai departe. De aici, Raluca s-a gândit cum poate avea un impact mai mare într-un timp mai scurt, fără a face rabat de la calitate. Cu alte cuvinte, cum poate ajuta elevii din zonele rurale și din orașe mai micuțe.“Mai întâi, m-am înscris la Universitatea Alternativă, secția de antreprenoriat în educație. Concomitent, am făcut și modulul psihopedagogic pentru a înțelege sistemul actual de predare. Deci aveam două perspective în desfășurare: metoda alternativă și cea clasică. Metodele învățate le aplicam pe elevii cu care lucram pentru arhitectură, iar rezultatele au fost fantastice, 100% grad de promovabilitate. Atunci mi-am dat seama că merită să investighez și mai mult acest domeniu, iar la Universitate am pus bazele business planului, am creionat conceptul, BHAG-ul”, afirmă Raluca.

,,Atunci mi-am dat seama că merită să investighez și mai mult acest domeniu…”

Cu ideea pusă pe hârtie, tânăra a început să colaboreze cu oameni deschiși digitalizării educației în special profesori din Râmnicu Vâlcea și Galați. Pe lângă asta, au fost consultați elevi olimpici la diferite materii, studenți de anul I și II, olimpici și ei, care trecuseră prin emoțiile bacalaureatului. Toate aceste trei surse au contribuit la creionarea conținutului aplicației. Am întrebat-o pe Raluca cum s-a format echipa iziBac. “Primul care m-a ajutat a fost Mihai, soțul meu. M-am înscris la o competiție, Social Impact Award, în cadrul căreia pe parcursul a trei-patru luni, mi-am dat seama că de la ideile cu care intrasem în concurs trebuie să evoluez mai mult. Atunci a fost momentul când din om în om, am ajuns la Eduard Lache care a crezut în acest proiect și m-a ajutat să pun ideile de pe hârtie în realitate. Desigur nu trebuie să-l uităm și pe Laurențiu Pantelimon, la care s-a mai adăugat și un dezvoltator de software. În prezent suntem nouă membri și în curând o să ne dublăm.”

IziBac, sau bucuria de a învăța prin joacă

IziBac a fost lansat pe piață în data de 1 iunie 2018 și este disponibil gratuit pe Google Play și App Store. Aplicația care ajută elevii să se pregătească pentru bacalaureat prin joacă, a necesitat o investiție între 250 și 300 de mii de euro. O rog pe Raluca Bacinschi-Stratulat, să ne spună care este impactul iziBac până în momentul de față. “Până acum am ajuns la 50 de mii de elevi, iar cei care pătrund în experiența jocului își dau seama că se pot descurca la examenul propriu zis. Am mers pe principiul microlearning, adică am luat o materie foarte stufoasă de bacalaureat și am împărțit-o în bucăți ușor digerabile sub forma unor întrebări, de acolo și ideea de quiz pe care o propunem. Ne bucură faptul că impactul este unul foarte pozitiv, iar elevii, profesorii și părinții își doresc să continuăm dezvoltarea.”

,,Până acum am ajuns la 50 de mii de elevi…”

Din momentul lansării și până în prezent, aplicația iziBac a evoluat din toate punctele de vedre, rămânând în pas cu noile metode de învățare. “IziBac a fost conceput tocmai pentru a crea un sistem educațional potrivit pentru noua generație. Este un instrument prin care încercăm să identificăm o nouă metodă de învățare. De-a lungul anilor am adăugat noi resurse, și aici vorbim de lecții în format Pdf, hărți la geografie, formule la matematică, deci resurse utile de învățare. Pe lângă asta, am realizat parteneriate cu mai multe ONG-uri din România, pe care le considerăm foarte importante în lucrul cu adolescenții, care au introdus conținut sub formă de quiz-uri. Această secțiune non formală se ocupă de ce am vrea să se învețe în școală, dar nu se face, spre exemplu educația financiară, emoțională, psihică, etc.”

Soluții noi la probleme mai vechi

În cele ce urmează aduc în discuție un subiect delicat care este prezent de ani buni pe buzele guvernanților și anume reforma sistemului educațional din România. O întreb pe Raluca Bacinschi-Stratulat, care ar fi rețeta pentru un sistem axat pe calitatea actului învățare.  “Un sistem este un organism complex format din piese, iar când una din ele scârțâie atunci întreg sistemul suferă. În primul rând consider că ne-ar trebui un plan de reformare pentru următorii 30 de ani. Atunci când vom avea acest plan la nivel național, trebuie să-l implementăm la nivel local, iar fiecare zonă să-și aleagă un reprezentant care să creeze o echipă pentru implementare. Momentan văd o mare confuzie, vrem să reformăm, dar nu știm cum.”

,,Este dificil să faci tranziția către digitalizare și tehnologizare…”

Criza generată de apariția noului corona virus a scos la iveală lipsurile majore pe care le avem în ceea ce privește educația smart în România. Copii fără tablete, fără acces la internet, majoritatea din mediul rural, au resimțit pe propria piele ce înseamnă să fii luat pe nepregătite și asta pentru că nu avem o alternativă la școala tradițională. Vreau să aflu cum vede Raluca relația dintre tehnologie și pedagogie. “Din experiența de profesor consider că tehnologia și pedagogia merg mână în mână. Și mie mi-a fost greu să mă adaptez în acest context pandemic. Este dificil să faci tranziția către digitalizare și tehnologizare, dar acum după ce m-am familiarizat și am prins frâiele tehnologiei, mi-am dat seama că pedagogia se poate folosi de tehnologie și viceversa.”

Pe final de dialog, o provoc pe Raluca la un exercițiu de imaginație și o întreb: Unde vezi iziBac în viitor? “Văd iziBac la nivel național, în școli și licee. Îl văd discutat la nivelul consiliilor profesorale, în parteneriat cu Ministerul Educației, ca un instrument care ajută la eficientizarea procesului de învățare și cu o echipă de oameni care continuă să creadă în el și să-l crească.”

Pornește pe cărările avocaturii la Beiuș. Tot atunci, devine membru P.N.R. și militează de zor pentru promovarea valorilor naționale. În anul 1911 participă la adunarea generală a partidului unde s-a discutat situația politică a vremii și reforma electorală. Avocatul Chirtop nu s-a temut să spună public ce gândește și a susținut cu toată puterea drepturile românilor din Transilvania. Vizibil deranjate de atitudinea sa, autorităților maghiare îl condamnă la trei ani de închisoare. Nu cunoaște astâmpăr nici după eliberare. Donează suma 100 de coroane unui orfelinat din Blaj, îi adună pe oameni în jurul său, fapt pentru care este aruncat din nou în temniță. Scapă și de această dată, apoi se ocupă îndeaproape de organizarea Gărzii Naționale din Câmpeni, urmând să fie ales delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.  

Biciuiește prin cuvânt și este pedepsit pe nedrept

Se pomenește pe acest pământ în anul 1868, la Câmpeni, județul Alba. Părinții s-au îngrijit să-l dea la cele mai bune școli, așa se face că între 1887-1891, junele studiază la Facultatea de Drept din Cluj. Rezultatele deosebite la învățătură i-au adus o bursă acordată de Fundația “Emanoil Gojdu”, cu ajutorul căreia s-a întreținut singur. La 20 noiembrie 1893 devine doctor în științe juridice, apoi își începe ucenicia de avocat la Beiuș. Se aruncă de timpuriu în barca Partidului Național Român din Transilvania, după care se amestecă în treburile politice ale vremii și militează pentru promovarea valorilor naționale din postura de membru al societății Astra. La ședința din 26 septembrie 1903, propune restaurarea casei lui Avram Iancu din Vidra de Sus, lucru realizat în numai un an de zile.

În anul 1911, Chirtop participă la adunarea generală a P.N.R., unde se dezbate situația politică a vremii și reforma electorală. Fiind invitat la tribună, nu s-a temea să spună public ce gândește, susținând cu toată puterea drepturile românilor din Transilvania. Vizibil deranjate de atitudinea sa, autorităților maghiare îl condamnă la trei ani de închisoare fiind acuzat că nu este pe deplin devotat statului Austro-Ungar. Închis doar pentru că apăra drepturile conaționalilor, avocatul Chirtop Zosim își ispășește pedeapsa la închisoare de la Vác, unde fuseseră închiși numeroși ardeleni.

Trup și sufet pentru unitatea națională

Anii de temniță nu au putut stinge setea de dreptare, iar după eliberare se implică din nou în acțiunile cu caracter național. Un exemplu concret este donația în valoare de 100 de coroane făcută în 1916 unui orfelinat din Blaj. Se apucă să problematizeze situația politică a vremii, îi adună pe oameni în jurul său, motiv pentru care este aruncat din nou în temniță, de această dată în orașul Soporn. Faptul că nu l-au putut scoate vinovat, i-a adus eliberarea în cel mai scurt timp. Se ocupă de organizarea politică din zona Munților Apuseni și este ales membru al sinodului arhidiecezan de la Sibiu, ca reprezentant al cercului X, Câmpeni. Febra pregătirilor pentru Marea Unirea era în toi. Chirtop se îngrijește de organizarea Gărzii Naționale din Câmpeni, urmând să fie ales delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, din partea cercului electoral Trascău. După înfăptuirea României Mari, capătă un loc în componența Marelui Sfat Național, iar la 29 decembrie 1918, Consiliul Dirigent al Transilvaniei, îl numește prefect al județului Turda Arieș. 

Vizitat de Regele Ferdinand I și Regina Maria

Situația în care se găsea județul nu era una fericiră necesitând o reorganizare din temelii. Fără să mai zăbovească pe gânduri, își suflecă mânecile și pornește lucrul. Face o treabă excelentă, iar vorbele despre el ajung la urechile suveranilor României, Ferdinand I și Maria, care decid să-i facă o vizită la 27 mai 1919. Voiajul familie regale  continuă cu vizitarea criptei lui Mihai Viteazul, apoi trec prin Vidra de Sus, Câmpeni și Abrud. Episcopul Nicolae Ivan, întemeietorul Episcopiei Ortodoxe a Vadului, Feleacului și Clujului, îl alege membru în sinodul eparhial al Clujului, demnitate pe care a exercitat-o până în anul 1923, ca deputat mirean. Un an mai târziu, contribuie la crearea Fundației “Nicolae Candrea”, care avea drept scop împodobirea bisericilor ortodoxe din Transilvania.

Pe lângă acestea, s-a implicat în domeniul economic fiind directorul Băncii Doina din Câmpeni, și membru în comitetul de conducere a Casei de Economii Auraria din Abrud. În 1926 îndrăznește să se avânte și mai mult în politică candidând pentru un post de senator din partea P.N.R., însă fără succes. Nu se dă bătut așa de ușor, iar peste doi ani candidează din nou și obține mandatul mult dorit în timpul guvernării țărăniste. În plan familial, lucrurile mergea cum nu se putea mai bine. Mariajul cu Sofia a fost binecuvântat cu patru copii, trei fete și un băiat. Avocatul Chirtop Zosim și-a pus toată viața în slujba drepturile conaționalilor, pentru care a suferit temniță, amenințări și ocări. Se stinge în anul 1953, la vârsta de 85 de ani și este înmormântat la Râmnicu Sărat. Din dorința celor apropiați, trupul îi este deshumat în 1964, și dus acasă în cripta de la Câmpeni.

Surse: Biblioteca Digitală BCU Cluj.

-Știi, dacă ai venit cu fetița ta în parc, trebuie să o înveți să împartă lucrurile! Toți copiii de aici împart! Altfel nu se poate. Dacă fiica mea vrea ceva, fiica ta trebuie să împartă. Și, desigur, fiica mea- la fel!

Adriana a rămas puțin nedumerită. Oh, da, își dorea să aibă o fiică dornică să dăruiască și generoasă. Își dorea pace și armonie în jocul copiilor. Însă acum părea că e musai să își oblige fiica să se alinieze. Oare era corect?

Acum…este clar că noi toți vom dăinui într-o lume plină de grijă, dragoste, empatie, generozitate. Simțim un ghimpe în inimă când fiii și fiicele noastre sunt egoiști. Ce se crede atunci despre ei? Dar despre noi, cei ce îi creștem?

De ce ar fi potrivit ca fiica ta să își împartă păpușa pe care a dorit-o atât și abia a primit-o (poate) cu un alt copil pe care (poate) nici măcar nu îl cunoaște?

Copiii aflați la vârsta de 1, 2, 3 chiar și 4 ani doresc lucrurile pe care le văd și pe care le simt captivante: vreau să ating mingea, să o simt, vreau să o folosesc, să o arunc, să o văd cum sare. ACUM. Copilul mic nu are habar de ce înseamnă ,,este obiectul altcuiva”, ,,nu îți aparține”, ,,nu este al nostru”.

Adultul este cel care arată empatia acum

Adultul este cel care arată empatia acum. Și foarte rar copilul mic. Adultul va propune un schimb: ,,Poți să împrumuți păpușa și vei primi elefantul în schimb”. Să ne bazăm pe curiozitatea copilului. Va dori mai mult ca sigur să exploreze la rându-i ceva nou. Iar dacă nu va dori să împartă ,,acum”, vom înțelege și vom avea răbdare. Puțină răbdare ajută mereu.

Să spunem ceea ce observăm

Este potrivit să verbalizăm mereu ce vedem: ,,uite, acum tu ai găletușa roșie iar lopățica este puțin la tovarășul tău de joacă”. Sau: ,,este adevărat, amândoi doriți jucăria aceasta, să vedem cum e bine să facem”.

Pentru copilul mic, socializarea aduce beneficiul de a-i pune pe antepreșcolari în situația de a experimenta mereu comportamente noi: ce se întâmplă când smulg? Dar când cer? Ce se întâmplă dacă fac un schimb? Ce se întâmplă când trag de jucărie? Dacă țin jucăria strâns, mai poate fi luată? Dacă dau când mi se cere, ce primesc?

La orice vârstă, ceea ce învățăm noi singuri va dăinui și va prinde contur corect

Adultul este potrivit să intervină atunci când negocierea devine poate prea brutală sau copiii se pot răni. Altfel, probabil, este bine să rămână un observator ce coordonează din umbră, cu blândețe, înțelegere și mai ales răbdare.

Noi, adulții

Dacă dorim să avem copii generoși atunci noi este potrivit să avem un comportament generos.

Noi împărțim biscuiții și îi lăsăm pe copii să ne observe. Noi validăm fiecare gest plin de dăruire al copiilor noștri; îi lăudăm, îl numim: ,,asta numesc eu copil generos”. Ne ferim să grăbim procesul și ne bucurăm de fiecare pas ce ne înflorește fiul sau fiica.

Nu este ușor, pentru că nu ne simțim bine sub privirile critice ale celor din jur: ,,l-a crescut zgârcit”, ,,unde va ajunge dacă nici acum nu știe să împartă?”, ,,probabil așa sunt și părinții lui…”

Este greu să nu dăm totul de-a gata pentru a ne conforma rapid. Este delicat momentul în care ne simțim obligați să intervenim. Și totuși este atât de important să oferim posibilitatea actului de învățare socială copiilor noștri!

Adriana a înțeles: un copil împarte atunci când efectiv el simte empatie față de ceilalți; ea a decis să fie mereu un model de empatie față de fiica ei și față de ceilalți copii și părinți pe care îi întâlnește. Și este foarte împăcată cu acest lucru!

Predă matematică mereu cu zâmbetul pe buze și este un pedagog cu o dăruire ieșită din comun. Însă relația Mihaelei cu științele exacte nu a debutat în cel mai agreabil mod. În școala generală nu le înțelegea deloc, dar tactul profesorilor pe care i-a întâlnit în viață a făcut minuni. Cufundarea în calcule, cifre și formule a continuat la Universitatea  Politehnică, loc în care și-a descoperit pasiunea pentru pedagogie. Încurajările profesorilor dublate de admirația elevilor au făcut-o să pășească plină de încredere către Liceul Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu”, unde predă de mai bine de șase ani. Am stat de vorbă cu profesoara Mihaela David și am povestit despre debutul la catedră și cum îi face pe elevi să îndrăgească matematica.

Interviul pe scurt:

• Profesorii care ne zidesc: ,,Apropierea de matematică s-a produs datorită unor dascăli care au reușit să-mi explice frumusețea acestei materii. În facultate, profesorii m-au ținut pe lângă ei și așa am descoperit că pot explica și altora tainele matematicii.”
• Menirea unui pedagog în zilele noastre: ,,Cred că pedagogul trebuie să-i dea copilului un pic din harul său. E foarte important cum îi explici elevului și ce reușești să-i transmiți. Eu, totdeauna când încep o lecție, îmi propun să le prezint latura practică a matematicii, cu alte cuvinte să vadă unde este punctul în care viața lor se intersectează cu matematica.“
• Rolul greșelii în procesul de învățare: ,,Cu toții învățăm din greșeli. Dacă un copil greșește și i se explică în ce a constat greșeala, atunci el nu o va repeta. Consider că e foarte important ca un copil să întrebe, să fie auzit și să i se răspundă.“

Când destinul îți scoate în cale profesorii potriviți

Mihaela nu a visat niciodată ca va deveni profesoară, cu atât mai mult, profesoară de matematică. În școala generală avea o relație mai curând rece cu această materie. Pur și simplu nu o înțelegea; dar, cu timpul, tactul pedagogilor pe care i-a întâlnit avea să schimbe lucrurile. ,,Apropierea de matematică s-a produs datorită dascălilor care au reușit să-mi explice frumusețea acestei materii. În facultate, profesorii m-au ținut pe lângă ei și așa am descoperit că pot explica și eu, altora, tainele matematicii. La un moment dat, am avut de ales între a mă înscrie la un modul pedagogic sau la unul de sport. Ei bine, am optat pentru primul, iar, ulterior, am început să merg la clasele unde se făcea practica pedagogică, într-un liceu cu rezultate modeste. Copiii erau însă foarte ascultători. Mi-am ținut ora pe care trebuia să o predau și, la final, profesoara care asista mi-a zis: „Să știi că ești talentată și explici foarte bine. Ești printre puținii studenți care le-au captat atenția elevilor.”

,,Apropierea de matematică s-a produs datorită dascălilor mei.”

Cu mai mult curaj, după acest episod, Mihaela a început să lucreze cu copiii prietenilor. Evoluția lor, faptul că se îndrăgosteau de matematică și rezultatele remarcabile pe care le obțineau erau încă o dovadă că locul ei era la catedră. Chiar dacă matematica este o știință exactă, iar greșelile de calcul le dau fiori elevilor, Mihaela are o soluție. ,,Cu toții învățăm din greșeli. Dacă un copil greșește și i se explică în ce a constat greșeala, atunci el nu o va repeta. Consider că e foarte important ca un copil să întrebe, să fie auzit și să i se răspundă. În momentul în care nu e sigur pe el, în momentul când nu își dă seama cum se rezolvă o problemă, eu îi încurajez să întrebe”, afirmă Mihaela David.

Pedagogia, o picătură de har

Îmi povestește cât de mult ține ca elevii să vadă latura frumoasă a matematicii, să scape de angoase și să se deschidă în fața cunoașterii. Pornind de la acest lucru, o întreb pe Mihaela David, care este misiunea unui pedagog. ,,Cred că pedagogul trebuie să-i dea copilului un pic din harul său. E foarte important cum îi explici elevului și ce reușești să-i transmiți. Eu, totdeauna când încep o lecție, îmi propun să le prezint latura practică a matematicii, cu alte cuvinte, să vadă unde este punctul în care viața lor se intersectează cu matematica. Dacă pui un elev să memoreze formula ca pe o poezie, atunci e clar și că într-o lună de zile i se va șterge din memorie. Trebuie să-i explici de ce este formula în acest fel și nu în altul; copilul trebuie să-și clarifice cunoștințele, pentru că numai așa va vedea latura practică a matematicii”, lămurește profesoara David.

,,E foarte important cum îi explici elevului și ce reușești să-i transmiți”

Întâlnirea cu Liceul Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu” s-a produs în urma unui lanț de întâmplări  neașteptate. Tocmai se afla în concediu pentru fetița sa de nici doi ani, când, deodată, telefonul începe să sune. La celălalt capăt, o bună prietenă  îi solicită ajutorul pentru copilul ei care avea un examen în față și întâmpina dificultăți la matematică. A acceptat pe loc. Cu timpul, munca, devotamentul și exercițiul au făcut adevărate minuni. Copilul a urcat de la o notă sub cinci, la 8,50! „Atunci prietena mea a zis că trebuie să merg să predau la o școală și așa am ajuns să o cunosc pe doamna director Monica Șerbănescu, cea care m-a primit cu brațele deschise și cu multă încredere. Pentru început, am lucrat cu copiii pentru consolidarea cunoștințelor, în cadrul programului extins pe care îl oferea (și îl oferă) școala, iar evoluția lor a fost semnificativă. Ușor, ușor, am realizat că aici este o altă lume; am preluat, la propunerea doamnei Șerbănescu, o clasă primară, într-un deosebit de interesant proiect pedagogic, împreună cu colega mea, profesoara de limba română. Timpul a trecut, copiii au crescut, eu am început să predau la clasele gimnaziale, iar, anul trecut, am putut avea prima „recoltă” de rezultate la Evaluarea Națională, cu note mari, chiar de 10, în pofida lunilor dificile de lecții online! Anul acesta continui să îi ajut pe elevii noștri să îndrăgească matematica, trecând cu bine prin perioada de readaptare la cursuri, în timpul școlii de vară, apoi toamna, la începutul noului an școlar, cu prezență față în față sau online, în funcție de situația generală care va fixa, cu siguranță, în istorie, anii 2020 și 2021.

 În tot acest timp, am învățat în rând cu elevii mei și, împreună cu toți colegii, am căutat mereu soluții care să sprijine și studiul individual, și legătura cu familia, și menținerea coeziunii clasei, mai cu seamă acolo unde sunt dirigintă. Încrederea și susținerea școlii au fost foarte importante pentru mine”, conchide Mihaela David, care se bucură de toată aprecierea colegilor pentru calitățile sale de bun organizator, pentru seriozitate, perseverență și puterea de a se implica fără preget în bogatele proiecte ale liceului.

Intră în atenția publică prin participarea la în acțiunile de emancipare a românilor din Transilvania. În vara lui 1910, poartă tratative cu guvernul maghiar în vederea încheierii păcii. Conștient că la temelia unui popor puternic stau economia și cultura, întemeiază Banca Ardeleana devenind liderul mișcării românești din Orăștie. Printre altele, de numele avocatului Mihu se leagă înființarea “Fondul ziariştilor români din Ungaria”, președinția “Societăţii pentru fondul de teatru român”, declarându-se un susținător al culturii, gazetăriei și educației românești. După 1919, se retrage definitiv din politică, dar păstrează relații cordiale cu elita vremii. Pleacă la cer într-o zi din vara lui 1927, și își doarme somnul de veci în satul natal alături de părinţi şi fratele său mai mic.

Reprezentantul românilor în fața guvernului maghiar

Deschide ochii la 17 octombrie 1854, în satul Vinerea, județul Alba. Părinții erau țărani fruntași, recunoscuți pentru cinstea și munca de care dăduseră dovadă în epoca absolutismului austro-ungar. Junele a fost trimis la carte, mai întâi, la gimnaziul din Alba Iulia, apoi liceul la Orăștie și Sibiu. În 1873, obține diploma de bacalaureat și ia calea științelor juridice la Graz și Budapesta. După finalizarea studiilor, se întoarce în Transilvania unde urmează un an de stagiatură la Tribunalul din Deva. I se părea o muncă prea solicitantă, motiv pentru care va renunța stabilindu-se cu biroul la Orăștie. S-a remarcat rapid printre membrii Partidului Național Român, fiind un spirit întreprinzător, calculat în gând și-n faptă.

În contextul luptelor pentru câștigarea drepturilor naționale, elita politică a vremii îi încredințează în vara lui 1910, misiunea de a purta tratative cu guvernul maghiar reprezentat de primul ministru, Károly Khuen – Héderváry, și ministrul de interne, István Tisza. Își ia rolul în serios, iar pe 22 iunie 1910, Ioan Mihu redactează un memoriu pe care îl prezintă maghiarilor. Discuțiile pe marginea relațiilor româno-maghiare ajung la urechea regelui Carol I, care la 17 decembrie îl poftește în audiență pentru a-i prezenta memoriul înaintat guvernului. Printre altele, la București dă nas în nas cu Take Ionescu, Titu Maiorescu, Ionel Brătianu, care subscriu principiilor pe care le propovăduia. Cu toate eforturile sale, tratativele s-au împotmolit, urmând ca în cele din urmă să fie trase pe linie moartă. S-a încercat o nouă tentativă în februarie 1913, dar avocatul Mihu spune pas noii oferte.

Valorile de la temelia unei națiuni

Ioan era pe deplin conștient că ”nici un popor și nicio țară, nu e în stare a face pași serioși spre civilizație, dacă nu va pune înainte de toate temelia solidă a progresului său economic.” Fidel celor afirmate, în 1885 întemeiază Banca Ardeleana, devenind liderul mișcării românești din Orăștie. Urmează un cumul de funcții: președinte al comitetului parohial și al ”Societății de lectură a inteligenței române din Orăștie și jur”, director al despărțământului IX din cadrul ”Asociației Transilvane”, membru în Sinodului arhidiecezan al Congresului bisericesc, dar și asesor al Consistoriului din Sibiu. În anul 1908, este ales preşedinte al ”Societăţii pentru fondul de teatru român”, autoritate care avea scopul de a strânge bani în vederea ridicării unui Teatru Național și consolidarea unui repertoriu românesc. Se dovedește un iubitor al slovelor și donează 25.000 de coroane pentru înființarea “Fondul ziariştilor români din Ungaria.”

Anul 1912, îl găsește retras la Vinerea, fără a mai avea vreo implicare în tumultul politic. Rămâne totuși în relații cordiale cu fruntașii românilor din Transilvania. Cinci ani mai târziu, în contextul dificultăților care planau asupra băncilor românești, Ioan dă o mână de ajutor și preia conducerea Băncii Albina, pe care o salvează de la faliment. Participă la Marea Unire ca delegat al cercului electoral Orăştie, și redactează un document-program intitulat “Un crâmpeiu de gânduri în preajma adunării naționale de la Alba Iulia.”

Ultimii ani din viață și testamentul

În toamna lui 1919, Iuliu Maniu îl caută de zor pentru a-i propune un loc în Primul Parlament al României Mari, însă refuză să mai facă politică. Tot acum, îi sunt recunoscute meritele și primește din partea regelui Ferdinand I, Ordinul “Coroana României” în grad de Mare Cruce. A rămas în continuare un susținător financiar al culturii, gazetăriei și educației românești. Întreține relații cordiale cu miniștrii liberali, care îl surprind și înființează o școală de arte și meserii la Orăștie, care îi va purta numele. Cu mult timp înainte de a muri, se pune la masă și își redactează testamentul. Întreaga avere este pusă în grija Mitropoliei din Sibiu, care este datoare să înființeze școli agricole, școli de meserii, să acorde burse studențești și să sprijine bisericile din Transilvania. Avocatul Ioan Mihu se stinge la 2 iulie 1927, în casa de la Orăștie, și își doarme somnul de veci în satul natal alături de părinţi şi fratele său mai mic.

Surse: 1) dacoromania-alba.ro; 2) Biblioteca Digitală BCU Cluj.

Mulți teologi protestanți consideră că Bisericile precumpănitor sacramentale sunt Biserici exclusiv instituționale în care totul este orizontal, uniform, de suprafață, static pentru că Sfintele Taine sunt, zic ei, forme rituale repetate uniform. Aceștia consideră că numai Bisericile care pun accentul pe cuvânt sunt Biserici ”evenimențiale”, deoarece cuvântul provoacă mereu noi trăiri ale lui Dumnezeu, iar Bisericile precumpănitor sacramentale nu pot pretinde că asigură credinciosului o întâlnire pe verticală cu Dumnezeu. Totuși Sfinții Părinți răsăriteni au atras dintotdeauna atenția asupra ”experienței spirituale” asupra ”simțirii lui Dumnezeu” pe care o produc Tainele. Sfântul Ioan Gură de Aur invită pe credincioși la împărtășanie cu cuvintele ”Gustați și vedeți că bun este Domnul” adică gustați și experiența bunătății spirituale a lui Hristos[1]. De altfel, rugăciunile făcute înainte de Sfânta Împărtășanie sunt expresia unor simțiri și gânduri cutremurătoare. Evenimentul spiritual trăit în Taine este cu atât mai profund cu cât aici se produc întâlniri reale cu divinul pe care credincioșii sunt chemați să le experimenteze[2].

Cuvântul revelat pregătește sufletul credinciosului pentru primirea harului din Sfintele Taine. Superioritatea Sfintelor Taine față de cuvânt a fost arătată de Nicolae Cabasila care ne dă cea mai completă prezentare a Tainelor în viața Bisericii și a credincioșilor considerând această conlucrare între Dumnezeu și om adevărata viață în Hristos și cu Hristos[3]. El arată că numai prin mijlocirea Cuvântului, a învățăturii și a legilor, omul nu poate ajunge la ținta adevărată: mântuirea și îndumnezeirea.[4]

Viața în Hristos îmbracă, în Biserica noastră, un caracter supranatural conferit de Sfintele Taine, care înalță spre zările duhovnicești însoțind cu semne sensibile toate evenimentele vieții: nașterea prin Botez, creșterea prin Sfântul Mir, hrana prin Sfânta Euharistie, înmulțirea prin Căsătorie, conducerea, sfințirea și învățătura prin preoție, reînnoirea morală prin Pocăință și întărirea și însănătoșirea trupească și sufletească prin Sfântul Maslu.

Sfintele Taine prin revărsarea harului divin asupra credincioșilor, înnoiesc forțele morale ale acestora dându-le puterea de a urma pe Hristos. Prin ele credincioșii nu numai că primesc harul necesar urcușului duhovnicesc dar se unesc în chip tainic cu însuși izvorul harului, în Sfânta Euharistie, dând astfel chip lui Hristos în noi. După cum prin Taina întrupării Mântuitorului, Fiul lui Dumnezeu care este chipul Tatălui, ni se descoperă Dumnezeirea, care altfel ar fi fost o Taină de nepătruns pentru noi, tot așa Sfintele Taine constituie tot atâtea trepte de urcuș duhovnicesc, de creștere neîncetată în cunoaștere, în trăirea deplină, în unirea cu Fiul întrupat, răstignit și înviat. După cum întruparea înseamnă, într-un fel, biruirea distanței dintre noi și Dumnezeu, tot așa Sfintele Taine înseamnă biruirea distanței în timp și spațiu dintre noi și Mântuitorul, o continuă apropiere de El, de puterea Lui, cu ajutorul Lui, prin Harul Său. Prin har intrăm în comuniune cu Dumnezeu, în relație nemijlocită cu El, sfințenia Lui sălășluindu-se în noi. Aceasta are ca urmare crearea din nou a noastră; din robi ai păcatului devenim fii ai libertății morale[5].

Credinciosul devenit om nou în Hristos are acum puterea, dată de El, de a-L urma pe muntele Taborului spre slava veșnică. Faptele sale morale din slabe au devenit tari, întărindu-se și crescând tot mai mult cu ajutorul Harului Divin revărsat de Dumnezeu prin Sfintele Taine. Ceea ce înainte de Hristos, omului adamic, robit de păcat, îi este imposibil acum în Hristos Iisus omul nou poate spune cu Sfântul Apostol Pavel: „toate le pot întru Hristos, Cel care mă întărește” (Filipeni IV.13). Viața aceasta este o continuă alergare așa cum spunea același Apostol, iar cel care ne ajută în lupta cu întunericul acestui veac pentru a ajunge la lumină, în viața veșnică, este Hristos prin harul Său, în Sfintele Taine. Această alergare spre cununa vieții veșnice este, pe de o parte, o stăpânire a patimilor, iar, pe de altă parte, o lucrare din iubirea lui Hristos și o împărtășire de ea: „Nu stați voi ca cei care aleargă în stadion toți aleargă dar numai unul ia premiul! Alergați așa ca să îl luați și oricine se luptă, se înfrânează la toate. Și aceia ca să ia o cunună stricăcioasă, iar noi, nestricăcioasă. Eu, deci, așa alerg, nu ca la întâmplare […] ci ca să mă fac părtaș lui Hristos[6]”. (I Corinteni IX.23-26).

O altă implicație morală a Sfintelor Taine în viața credincioșilor este aceea că prin transmiterea harului divin ele nasc imperativul moral al viețuirii creștine: „Dacă trăim în Duhul, în Duhul să și umblăm” (Galateni V.25) pentru că Harul primit trebuie să rodească și roada lui este toată fapta cea bună (Galateni V.22-23). Prin Sfintele Taine primim harul, dar acesta poate rămâne virtual existent în noi fără conlucrarea cu el. Primirea harului nu obligă conlucrarea, însă Sfânta Evanghelie ne dă mărturie prin exemplul slugii care a îngropat talantul, asupra întâlnirii noastre cu Dumnezeu în fața judecății, când vom da seamă de cum am lucrat cu darurile primite de la El. Dumnezeu ne dă puterea harului atât cât putem conlucra cu ea, dar dacă nu o vom face vom fi fără răspuns. Omului adamic nu i se putea pretinde roada desăvârșită, dar celui renăscut în har i se poate pretinde. Prin har devenim făptură nouă și se creează astfel posibilitatea dar, în același timp, și obligația unei vieți morale noi urmând modelul moral desăvârșit: Hristos.

Sfintele Taine sunt importante pentru viața morală deoarece săvârșirea și primirea lor presupune împlinirea anumitor condiții morale atât înainte cât și după săvârșirea lor. Ele își exercită influența morală atât asupra celor care le săvârșesc cât și asupra celor care le primesc[7].

„Efort și bucurie, pregătire și primire, străduire și sărbătoare[8]” iată dinamica vieții în Hristos, iată conlucrarea între Dumnezeu și om, iar sfârșitul acestora este împlinit în cuvântul „Eu sunt ușa, de va intra cineva prin Mine se va mântui” (Ioan X.9).

Sfintele Taine sunt alături de credincios ajutându-l pe întreg urcușul duhovnicesc. Etapei purificării îi sunt specifice Botezul, Pocăința și Maslul, iluminării Mirungerea, iar vederii unirea cu Dumnezeu în Sfânta Euharistie. Pentru a ajunge pe ultima treaptă dobândită ca dar și arvună a vieții veșnice trebuie pregătire și luptă. Acestea însă nu fără Hristos ci împreună cu El. În fiecare Taină Hristos este prezent în alt chip.

„Pe cei botezați îi curăță de întinăciunea păcatului și întipărește în ei din nou chipul Său. În cei miruiți face mai lucrătoare puterile Duhului, a căror comoară s-a făcut trupul Său prin ungere […] la Sfânta Masă […] Mântuitorul schimbă întru totul sufletul săvârșitorului Tainei împrumutându-i însăși personalitatea Sa, iar noroiul care primește vrednicie de împărat nu mai este noroi ci se preface în însuși trupul Împăratului”[9] și „în toți care ne apropie de Sfântul Potir prin împărtășire Hristos rămâne întru noi și noi întru El”[10] aceasta fiind piscul cel mai înalt al vieții duhovnicești.

Sfintele Taine sunt tot atâtea mâini ale dragostei dumnezeiești întinse nouă pentru a putea birui obstacolele ce stau în fața noastră pe cărăruia urcușului duhovnicesc. Denumirile multiple pe care le poartă Sfintele Taine indică tot atâtea lucrări pe care Harul Duhului Sfânt le operează asupra ființei noastre sufletești. Sfintele Taine pot fi comparate „în viața organică cu sângele ce pulsează în vinele fiecăruia dintre noi, sânge care ne face vii și capabili de rod[11]”.

Despre implicațiile și importanța fiecărei Taine în viața credincioșilor, ca mijloace harice dăruite de Dumnezeu omului în vederea mântuirii și îndumnezeirii sale, vom trata pe larg în capitolele următoare ale acestei lucrări în care pot fi expuse pe larg toate ideile amintite aici.

[1] Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, „Sfintele Taine în viața Bisericii”, în Studii Teologice (1981), nr. 3-4,  p. 193.

[2] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, „Din aspectul sacramental al Bisericii” în Studii Teologice, seria a II-a, anul XVIII (1966), nr. 9-10, p  p. 531.

[3] Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, „Tainele inițierii în mistica sacramentală a lui Nicolae Cabasila”, în Ortodoxia, anul XLI (1989), nr. 3, p. 5.

[4] Drd. Emanuel Banu, „Importanţa Sfintelor Taine în creșterea în Hristos”, în Studii Teologice, anul XXVIII (1976), nr. 7-10, p. 684.

[5] ÎPS Dr. Nicolae Mladin, „Valoarea morală a Sfintelor Taine”, în Studii de Teologie Morală, Sibiu, 1969, p. 293.

[6] Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, „Tainele inițierii…”, pp. 11-12.

[7] ÎPS Dr. Nicolae Mladin, „Valoarea morală…”, p. 274.

[8] Drd. Emanuel Banu, „Importanţa Sfintelor Taine…”, p. 685.

[9] Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, „Tainele inițierii…”, p. 9.

[10] Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, „Tainele inițierii…”, p. 9.

[11] Drd. Emanuel Banu, „Importanţa Sfintelor Taine…”, p. 694.

Fii bun! Fii cel mai bun! Fii AS! Fii vârful din seria ta, din clasa ta, ba chiar din generația ta!

Ridică-te, fă-te recunoscut!

Dansează ca să fii cel mai bun, fă exerciții de matematică și vei fi recrutat în echipa de olimpici! Cânți la pian, vei participa la un concurs curând? Te-ai făcut remarcat? Nu? În cât timp crezi că vei deveni cel aplaudat? Ți s-au expus lucrările? Ai umplut sălile? Ai publicat cartea? Când? Când?

O întâmplare

Kurt Vonnegut, celebrul scriitor american, a povestit la un moment dat o întâmplare din adolescența sa: avea 15 ani și își petrecea o lună din vacanța de vară lucrând alături de o echipă, la un sit arheologic. Într-o bună zi, unul dintre arheologii cu experiență l-a abordat pe adolescent, dorind să îl cunoască mai bine, și l-a întrebat dacă face un sport anume. Adolescentul a răspuns că nu face niciun sport dar că merge la cor, ia lecții vioară și de pian și participă la cursuri de teatru. Fața omului de știință s-a luminat și a exclamat: ,,WOW, bravooo!”. Adolescentul a plecat însă stingher capul și a răspuns ușor rușinat: ,,dar NU, nu merit laude, nu sunt într-adevăr bun la niciuna dintre activitățile acestea….”

Arheologul l-a privit cu blândețe, a zâmbit și i-a spus: ,,nu cred că a fi cel mai bun în ceva este adevăratul sens pentru care facem acel lucru. Ai toate aceste experiențe minunate și te bucuri de ele și fiecare în parte te învață ceva anume și fiecare te va face o persoană mai interesantă, mai dăruită, mai specială, indiferent de cât de bine o vei duce la capăt!”

Acele cuvinte l-au impresionat enorm pe viitorul mare romancier: se vedea într-o zonă soră cu mediocritatea când participa la acele activități, credea că de fapt irosește, se irosește; în loc să se concentreze pe faptul că îi făcea plăcere să fie acolo, să facă tot ce făcea, gândul său fugea mereu spre ideea că nu este capabil să atingă performanța.

Mitul talentului absolut ne-a înrobit

Am fost crescuți într-un mediu ce vedea doar performanță, pe culmi- sau hăuri. Știam că putem fi sus sau jos. Ni se povestea că nimeni nu știe cum îl cheamă pe cel de pe locul 2, că medalia de bronz e ca și inexistentă. Mitul talentului absolut ne-a înrobit și ne-a umbrit. Eram demni de ceva doar dacă spuneam ,,am câștigat”.

Să le dăruim copiilor noștri șansa să facă ceva de dragul activității în sine, să picteze pentru că au chef, să studieze o limbă străină doar pentru că simt importanța instrumentului, să schieze și să patineze pentru că le place sentimentul de zbor, să înoate pentru că se simt puțin delfini, să desțelenească geometria pentru că le-a plăcut ce au citit despre Thales. Să îi lăsăm să se joace de dragul jocului și să le spunem ce treabă grozavă fac atunci când se familiarizează cu ABC-ul de peste tot.

Vom admira persoana ce devin și îi vom admira indiferent unde vor sta agățate medaliile: pe panoplia cu victorii sau pe panoplia inimilor fericite.

A absolvit Facultatea de Drept, însă destinul a purtat-o într-un loc nebănuit, tocmai în țara samurailor. Aterizează pe tărâm japonez în 1999, dar nu se gândea să petreacă prea mult timp acolo. În 2003-2004, șansa îi surâde, și se mută în Japonia alături de fratele ei. Avea un job bun, câștigase încrederea oamenilor, dar cu toate acestea simțea că lipsește ceva. Într-o bună zi, Andra și-a luat inima în dinți, și-a înaintat demisia, și a pus pe picioare un business cu specific românesc. Situat în orașul Gifu, restaurantul Yashibe este locul în care gastronomia și cultura românească câștigă inimile japonezilor. Astăzi, la interviurile Matricei poposește Andra Grosu, și povestim despre antreprenoriat, gastronomie și planuri de viitor.

Interviul pe scurt:

• Japonia, un nou început: “Am plecat din România prin 1999, dar nu aveam de gând să mă stabilesc definitiv. Am venit, apoi am plecat, după am revenit iar, nu mă puteam depărta nici de România, nici de Japonia. În 2003-2004, am avut posibilitatea de a rămâne definitiv în Japonia, așa că am făcut acest pas alături de fratele meu.”
• Yashibe, o vatră culinară și culturală: “Fiecare eveniment pe care îl organizez, fie că e de mărțișor, Paști sau Crăciun, le prezint obiceiurile noastre, le arăt fotografii. Am foarte multe cărți despre România scrise în limba japoneză și am avut deosebita plăcerea să întâlnesc japonezi care au mâncat la mine și care au zis că vor să ne viziteze țara.”
• O privire obiectivă asupra antreprenoriatului : ”Cred că un antreprenor trebuie să știe să le facă pe toate, să poată înlocui orice angajat. El trebuie să dea tonul într-o companie, să fie un exemplu. Antreprenoriatul nu este despre a sta și a da comenzi, nu așa merg afacerile.”

Nebănuitele cărări ale destinului

O ieșeancă get-beget care îmbină armonios dragostea de țară cu bucătăria moldovenească, așa poate fi caracterizată Andra Grosu. A pășit pe calea științelor juridice cu gândul de a profesa în domeniu, însă de cele mai multe ori socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. “Uneori cred că destinul alege ce e bine pentru noi, și trebuie să ne adaptăm la ce ne oferă. Am plecat din România prin 1999, dar nu aveam de gând să mă stabilesc definitiv. Am venit, apoi am plecat, după am revenit iar, nu mă puteam depărta nici de România, nici de Japonia. În 2003-2004, am avut posibilitatea de a rămâne definitiv în Japonia, așa că am făcut acest pas alături de fratele meu. A fost o ușurare să am pe cineva din familie cu mine”, povestește Andra Grosu pentru Matricea Românească.

,,Devenisem un fel de roboțel, nu eram mulțumită cu mine”

Anda s-a adaptat rapid noilor condiții sociale, și crede că în general românii au un instinct de supraviețuire extraordinar. Era angajata unei clinici dentare, avea un salariu foarte bun, conducea un departament, și cu toate acestea ceva nu era în regulă. “Devenisem un fel de roboțel, nu eram mulțumită cu mine, trebuia să fac ceva. Eu găteam foarte mult acasă, iar colegii de la muncă erau foarte interesați de mâncărurile pe care le preparam și le aduceam la muncă. Când mai aveam pauze picam pe gânduri și ziceam: Cum ar fi să îmi fac un restaurant românesc? Oare ar merge?  Înainte să împlinesc 40 de ani, la serviciu s-a creat o conjunctură, au plecat foarte mulți colegi, era o vreme a schimbărilor și am zis că acum este momentul. Avem câteva economii puse de-o parte, așa că hai să încerc. În Japonia există un proverb care sună așa: Și pe o piatră trebuie să stai trei ani ca să înțelegi ce spune. M-am apucat de restaurant și dacă în trei ani nu rămâne pe picioare atunci fac altceva, dar măcar am încercat, și uite așa s-a născut Yashibe.”

O fărâmă de Românie pe cealaltă parte a globului

Yashibe este o picătură de Românie în orașul Gifu, o poveste în toată regula, de la nume până la atmosferă. “Înainte să deschid făcusem o listă cu nume românești, Mioara, Carafa, Butelcuța, îmi trecuseră o grămadă prin minte. Credem că pot fi scrise ușor în katakana, unul din sistemele de scriere fonetică în japoneză, apoi puneam mai mulți oameni să le citească. În cel din urmă m-am oprit la Doina, era ușor de scris și nu zgâria pe urechi la pronunție. La un moment dat vorbeam cu Alina, o prietenă din București, și îi tot povesteam cum mă chinui să găsesc un nume. Înainte de restaurant, aici a fost o cafenea care se numea  Ashibe. Alina a văzut o asemănare cu moldovenescul ia și be!, atunci am schimbat caracterul de kanji din A în Ya, și am pus numele Yashibe.”

Deschiderea oficială a fost în 2018, iar în primele trei luni mama Andrei a luat calea Japoniei pentru a da o mână de ajutor. Este un spațiu generos, aranjat cu gust, de care s-a ocupat alături de fratele ei. Meniul poartă semnătura moldovencei noastre care a scormonit prin rețetele japonezilor și a venit cu arome noi. “Japonezii nu sunt atât de receptivi, îi câștigi destul de greu. Când văd că se deschide ceva nou vin și pleacă în grup. Dacă s-a deschis un restaurant undeva, îl frecventează primele șase luni, după care se mută în altă parte. Eu am preferat să merg pe reclama din gură în gură.”, afirmă Andra Grosu.

,,Fie că e de mărțișor, Paști sau Crăciun, le prezint obiceiurile noastre”

Yashibe este mai multe decât un business, este dorința acerbă de a duce mai departe moștenirea națională. Nu ratează nicio ocazie de a vorbi japonezilor despre cultura și tradițiile noastre. “Fiecare eveniment pe care îl organizez, fie că e de mărțișor, Paști sau Crăciun, le prezint obiceiurile noastre, le arăt fotografii. Am foarte multe cărți despre România scrise în limba japoneză și am avut deosebita plăcerea să întâlnesc japonezi care au mâncat la mine și care au zis că vor să ne viziteze țara. Eu am obiceiul ca la plecare să le ofer un dar, fie o carte sau orice altceva. Aș vrea să simtă căldura asta pe care nu o mai au. Cred că fericirea noastră trebuie să stea în faptul de a-i bucura pe ceilalți.”

Despre antreprenoriat în secolul XXI

Antreprenoriatul în țara samurailor reprezintă o provocare, iar supraviețuirea pe o piață străină necesită mult curaj și pregătire. Curios, o întreb pe Andra cum vede antreprenorul din zilele noastre. “Cred că un antreprenor trebuie să știe să le facă pe toate, să poată înlocui orice angajat. El trebuie să dea tonul într-o companie, să fie un exemplu. Antreprenoriatul nu este despre a sta și a da comenzi, nu așa merg afacerile.”

,,Antreprenoriatul nu este despre a sta și a da comenzi”

Fără doar și poate, Andra este un ambasador culinar și cultural, încă neîncoronat. În compania poveștilor sale, timpul a căpătat altă curgere, și iată-ne ajunși la final de dialog. Însă nu închei fără a descoperi ce așteptări are pentru viitor. “Mi-aș dori ca Yashibe să fie pe buzele și în burțile cât mai multor japonezi. Mi-aș dori să colaborez cu vinarii din Iași, japonezii sunt extrem de receptivi la vinurile românești, să aduc produse din zona moldovei, și să lucrez cu producătorii locali din România.”

Frumusețea artelor vizuale și bucuria cântului și-au dat întâlnire zilele acestea în cadrul proiectului ,,Educația prin cultură”, inițiat de Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu”. În seara zilei de joi, 11 februarie, publicul a putut admira vernisajul expoziției ,,Atelier 2021” semnată de Virgiliu Parghel.

Comuniunea prin artă și duh

În deschidere, doamna profesoară Monica Șerbănescu, directorul Liceului Pedagogic ,,Anastasia Popescu” din București, a subliniat importanța organizării acestor evenimente pentru  dezvoltarea armonioasă a elevilor: ,,Derulăm acest proiect de mulți ani și considerăm că este important pentru copii să trăiască într-un mediu frumos, cultural, în care esteticul domină. În felul acesta își pot forma un nou orizont în care se pot aduna și în duh.”

Având numeroase expoziții atât în țară cât și în străinătate, Virgiliu Parghel aduce în fața publicului lucrări făurite în diferite etape ale vieții, de la perioada liceului până în prezent. Expoziția surprinde traseul artistic al pictorului și invită la o cunoaștere profundă a omului din spatele picturilor.

Evenimentul s-a încheiat cu un minirecital de muzică tradițională susținut de artista Doina Lavric-Parghel.

Se naște pe 9 decembrie 1878, în comuna Tritiul de Sus, comitatul Turda. Elev emerit, ia calea științelor juridice și devine student la Facultatea de Drept din Cluj. Era tânăr, dar asta nu-l împiedică să se implice în febra vieții politice. În urma Dictatului de la Vinea, sare ca ars și ia atitudine. Nu poate sta cu frica în gât și cu mâinile în sân, motiv pentru care duce o luptă acerbă pentru drepturile românilor. Critică prin slove la ziarul Tribuna Ardealului, apoi propune organizarea rezistenței armate. Acum intră în acțiune trupele Gestapo, care îl arestează. Își ia mâna de pe politică, însă nu pentru mult timp. Odată cu preluarea puterii de către comuniști, peisajul politic suferă mari schimbări. Este arestat la Sibiu, judecat, condamnat la trei ani de temniță și încarcerat la Penitenciarul Sighet.

Emil, un june de toată isprava

Vine pe lume în familia preotului greco-catolic Ioan Hațiegan de pe Valea Someșului. Pe lângă Emil, Aurelia, mai adusese pe lume alți patru copii, printre care și renumitul medic internist Iuliu Hațiegan, cercetător în domeniul tuberculozei, profesor universitar și rector al Universității din Cluj. Părinții s-au îngrijit să nu-i lipsească nimic: i-au luat cărți, l-au dat la cele mai bune școli, iar când a venit momentul studenției, junele a luat calea științelor juridice. Se înscrie la Facultatea de Drept din Cluj pe care o va absolvi în 1901. Datorită rezultatelor bune la învățătură, va beneficia de mai multe burse de studiu acordate de Fundațiile “Alexandru Șterca Șuluțiu”, “Simion Ramonțai” și “Transilvania”. Prin 1908, obține doctoratul, iar de acum lucrurile încep să se lege.

După ce iese de pe băncile facultății, Emil este numit judecător la Huedin și la tribunalul din Cluj. Intră de timpuriu în politică și devine membru în Partidul Național Român din Transilvania, apoi se dedică trup și suflet politicii de emancipare națională a românilor ardeleni. Toamna lui 1918, îl găsește la Cluj, unde ia parte la organizarea evenimentelor care au precedat Marea Unire. Tactul, diplomația și viziunea de care dădea dovadă, l-au urcat până în fruntea Consiliului Național Român, urmând ca pe 1 decembrie să fie prezent la Marea Adunare de al Alba Iulia.

Un avocat cu sclipiri de pedagog

Odată înfăptuită Unirea, Emil Hațieganu este uns membru în Consiliul Dirigent și primește pe mână resortul de Codificare. Cu ocazia primelor alegeri, prinde un mandat de deputat în Primul Parlament al României Mari, intrând în componența guvernului condus de Alexandru Vaida-Voevod. În 1919, cu ocazia preluării Universității din Cluj de către administrația românească, Emil este numit profesor în cadrul Facultății de Drept. Se dedică trup și suflet catedrei, motiv pentru care în anul universitar 1921-1922, este pus decan, iar în 1929, rector al Universității din Cluj. Pe lângă activitatea didactică și de cercetare, se dovedește un iubitor al condeiului. În acest scop pune pe picioare revista Glasul libertății. Pe parcursul perioadei interbelice, Emil Hațiegan înregistrează o ascensiune politică de invidiat. Adună trei mandate de deputat, devine vicepreședinte al Camerei Deputaților, subsecretar de stat la Ministerul Justiției, la Ministerul Sănătății, la Ministru de Stat pentru Transilvania, etc.

Ia atitudine împotriva cedării Transilvaniei și este arestat

Pe 30 august 1940, în conformitate cu prevederile Dictatului de al Viena, România este silită să cedeze jumătate din teritoriul Transilvaniei în favoarea Ungariei horthyste. Privind la cele întâmplate, Emil nu poate sta cu frica în gât și cu mâinile în sân. Pentru început ia în mână condeiul și biciuiește prin scris la ziarul Tribuna Ardealului. Văzând că lucrurile nu merg într-o direcție bună, trece la alt nivel și propune organizarea rezistenței armate. Trupele Gestapo află imediat de intențiile sale și-l arestează pe loc în toamna lui 1944. După cele întâmplate, își ia mâna de pe politică, cel puțin pentru o vreme. În 1945, după conferința de la Moscova, este desemnat ministru fără portofoliu din partea Partidului Naţional Ţărănesc în guvernul Petru Groza. Tovarășii nu-l văd prea bine și pun la cale un atentat împotriva lui, însă din fericire încercarea se soldează cu un eșec. Tot în acel an, Academia Română omagiază faptele sale eroice și activitatea științifică prin acordare titlului de membru de onoare.

După anul 1948, când bolșevicii au luat frâiele țării în mână, are loc arestarea avocatului Hațieganu, pentru activitate în P.N.Ț. I se retrage titlul de academician, este judecat, condamnat la trei ani de temniță pentru sabotaj și încarcerat la Penitenciarul Sighet pentru 36 de luni. Ulterior, pedeapsa îi este majorată cu 60 de luni. Suferă frigul, bătăile, lipsa hranei, și asta doar pentru că a pus umărul la înfăptuirea unei Românii demne. Pe 15 iulie 1955, autoritățile comuniste îi eliberează. Vizibil slăbit, având o vârstă înaintată, mai apucă patru ani de “libertate”, după care se stinge la Cluj.

Sursă:  Biblioteca Digitală BCU Cluj.   

Sfânta Taină a Mirungerii este după Botez a doua mână de ajutor pe care ne-o întinde Mântuitorul celor ce ne-am încorporat în Trupul Său tainic. Cu această Taină facem un nou pas de încorporare în Hristos. Ea este pecetea darurilor Duhului Sfânt prin care sunt întăriți în harul pe care l-am primit la Botez, așa cum arată și Nicolae Cabasila când zice că ”cel care trezește la viață puterile și lucrările lăuntrice dăruite la Botez este Sfântul Mir”.[1]

Mirungerea este Taina prin care noul botezat ce se unge cu Sfântul Mir se împărtășește cu cele șapte daruri ale Sfântului Duh, pentru creșterea duhovnicească. Deși creștinul primește deja Sfântul Duh prin botez, totuși Taina Sfântului Mir este deosebită, pentru că dacă Botezul îl înnoiește pe om la o viață în împărăția Duhului, Mirungerea îl crește de la măsura copilului la măsura bărbatului desăvârșit care este Hristos. A fost întemeiată de Mântuitorul prin cuvintele: ”și iată Eu trimit făgăduința Tatălui Meu peste voi să ședeți în Cetatea Ierusalimului până vă veți îmbrăca cu putere de sus” (Luca XXVI.40).[2]

Pogorârea Duhului Sfânt la Botezul Mântuitorului preînchipuia ungerea pe care o vom primi noi de sus, la intrarea în Biserică, ungere despre care vorbește Sfântul Apostol Pavel: ”iar Cel ce ne întărește pe noi împreună cu voi, în Hristos, și ne-a uns pe noi este Dumnezeu care ne-a și pecetluit pe noi și a dat arvuna Duhului în inimile noastre” (II Corinteni I.21-22). Această Taină este acea ”Cincizecime personală”, acea confirmare de sus, prin Duhul Sfânt, a primirii și încorporării în Biserică ca trup tainic al lui Hristos. ”Cei ce se zidesc în aceasta prin Taina Botezului nu au în ei, sălășluit sacramental, pe Hristos numai născut din Fecioară, ci și ca și uns de Duhul Sfânt, ca răstignit, înviat și înălțat, fiind și ei nu numai născuți de sus, ci și unși cu darurile Duhului Sfânt”.[3] Pentru a ne uni deplin cu Hristos trebuie să ”trecem prin toate câte a trecut El, să răbdăm și să suferim și noi toate câte a răbdat și suferit El” [4] și aceasta se întâmplă virtual în Sfintele Taine și actual și deplin prin efortul nostru de zi cu zi de a ne uni cu Hristos, ajutați de darurile și de puterile date de El în și prin Sfintele Taine.

,,Ungerea cu Sfântul Mir aduce aceleași roade în cei botezați ca și punerea mâinilor Apostolilor pe cei botezați de dânșii, căci prin punerea mâinilor Apostolilor, spune Sfânta Scriptură (Fapte VIII.38; X.47-48) Duhul Sfânt se cobora peste cei botezați. Tot așa coboară și azi Mângâietorul peste cei ce se ung cu Sfântul Mir,[5] iar acesta, adică Duhul Sfânt, este însăși mulțimea binefacerilor dăruite de Dumnezeu sufletelor ce s-au împăcat cu El”.[6]

Prin Botez ne-am născut la viața cea nouă, suntem fii ai lui Dumnezeu, suntem prunci ai lui Dumnezeu. Dar precum în viața fizică, pentru a putea face față săgeților din exterior, suntem vaccinați și întăriți și apoi hrăniți pentru a crește așa și în viața spirituală avem nevoie de întăritoare pe care ni le trimite Mântuitorul prin Duhul Sfânt în Taina Sfântului Mir. Darurile Sfântului Duh pe care le primim acum sunt armele cu care vom lupta pentru a ajunge la biruință spirituală asupra răului, la mântuire și la desăvârșire. Fără ele nu putem crește și de aceea, precum vaccinurile, ne sunt date imediat după Botez, imediat ce ne naștem la viața cea nouă. Și numai astfel întărit pruncul lui Dumnezeu se apropie de hrana duhovnicească, de împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului pentru a crește cu Hristos, în Hristos. Astfel, creștinul este înarmat cu toate ”armele Duhului” pentru a duce cu succes lupta mântuirii.

Dacă Botezul este Taina nașterii în Hristos, Mirungerea este Taina creșterii în viața spirituală, este progresul pe calea formării și desăvârșirii ”creaturii celei noi”, care dobândește prin ea noi forțe morale. După pilda lui Hristos, ieșit din apele Iordanului, având asupra Lui și ca om pe Duhul Sfânt, și noi ieșim din apele Botezului având pe Hristos în noi dar încă nearătat la suprafața noastră, și drept urmare, Duhul lui Hristos se propagă și iradiază din Hristos în noi ca să ne arate și pe noi fii ai lui Dumnezeu iar noi confirmăm această realitate prin viața și activitatea noastră de după aceea.[7]

Mirungerea este deci strâns legată de Botez, prin ea începând Epifania lui Hristos în comportarea celui botezat sau a luminii Duhului lui Hristos arătându-l ca locaș al Lui întrucât îl ajută să actualizeze chipul lui reimprimat la Botez.[8] Deci Taina Sfântului Mir ca și Taina Botezului implică imperativ moral al folosirii darurilor primite. ”Din conștiința întăririi primită la Mirungere trebuie să izvorască bărbăția creștină”,[9] virtute atât de necesară în urcușul nostru duhovnicesc, în lupta noastră cu ispitele după asemănarea lui Hristos, a Sfinților Apostoli și a tuturor sfinților în special a mucenicilor. Ei s-au arătat maturi în viața duhovnicească, ”bărbați desăvârșiți”. Conștienți că sunt îmbrăcați cu putere de sus și îndemnați de cuvintele Mântuitorului ”îndrăzniți, Eu am biruit lumea păcatului primind cununa biruinței”. Pe urmele Lui cu gândul mereu sus trebuie să pășească toți creștinii fiind convinși că putere au să facă aceasta, putere dată de Hristos în toate Sfintele Taine și în mod excepțional în Taina Sfântului Mir. Aceasta este adevărata cale a mântuirii arătată de Biserica Ortodoxă, dată de sinergismul dintre divin și uman, dată de colaborarea dintre Har, Credință și fapte bune căci cele două lucruri care rodesc împăcarea noastră cu Dumnezeu și în care stă mântuirea oamenilor sunt împărtășirea cu Sfintele Taine și săvârșirea faptelor bune, acestea din urmă reprezentând strădania personală a sufletului de a păstra binefacerile primite pentru că nu stă în puterea Sfintelor Taine de a păstra aceste binefaceri.[10]

Și dacă fiecare Taină își are roadele sale apoi împărtășirea Duhului Sfânt și a darurilor lui sunt un rod al Tainei Sfântului Mir și chiar dacă aceste daruri nu se arată a fi roditoare încă din clipa primirii, ci mult mai târziu, nu trebuie să uităm începătura și puterea acestor daruri și dacă nu toți simt aceste daruri aceasta este pentru că nici nu se grăbesc să tragă folos din comoara primită și aceasta fie din pricina că fiind nevârstnici n-au încă puterea de a judeca fie că atunci când primesc Taina nu dovedesc toată pregătirea și dragostea pentru a le primi.[11]

Prin Taina Mirungerii peste cel botezat ”se va odihni Duhul lui Dumnezeu, Duhul înțelepciunii și al înțelegerii, Duhul sfatului și al tăriei, Duhul cunoștinței și Duhul bunei credințe. Și-l va umple pe el Duhul temerii lui Dumnezeu” (Isaia XI.2-3). Acestea sunt darurile primite de fiecare, dar în fiecare se actualizează în alt fel și cu altă putere după cum este de folos pentru mântuirea lui și a semenilor. Căci dacă unii sunt înzestrați cu duhul proorociei, alții cu al vindecării, alții cu al vorbirii în limbi și altele, asta vădește că acestea erau necesare pentru a slăvi Dumnezeu prin ei. Dar în toți și în orice vreme darurile cele atât de folositoare sufletului sunt: darul evlaviei și al rugăciunii, al dragostei și al înțelepciunii precum și altele.[12] Însă toate darurile primite de credincioși se actualizează în măsura în care aceștia le folosesc în viață. ”Ele se întăresc prin fiecare biruință pe care o câștigăm prin efortul nostru în lupta cu ispitele. Revărsarea harului este o continuă dăruire a puterilor Dumnezeiești către noi. Dar ea este provocată și de o continuă luptă a noastră de dobândire a ei”.[13]

Darurile Duhului Sfânt lucrează în mod acoperit prin fiecare virtute dar nu ajungem să fim conștienți de ele, în mod deplin, până nu ne purificăm de patimi. Patimile sunt ca un zis opac ce ni le acoperă și pe măsură ce le înlăturăm, desigur prin luptă, începem să le simțim și să le vedem, la început slab și apoi tot mai puternic pentru a ajunge ca, pe culmile nepătimirii, să strălucească deplin în noi. Și dacă lupta de purificare este condusă în primul rând de Harul Botezului și al Pocăinței apoi în starea de neprihănire apare pe prim plan lucrarea darurilor Sfântului Duh. Și dacă pe drumul purificării le simțim mai mult puterea ajunși la iluminare, unul din punctele fortificate ale urcușului duhovnicesc, le vedem lumina lor.[14]

,,Dacă Botezul este strâns legat, în ceea ce privește lucrarea și semnificația sa, de Cruce și Învierea lui Hristos, Mirungerea este legată de întruparea Cuvântului și îndumnezeirea firii umane asumată de Cuvântul lui Dumnezeu prin care ni se împărtășește Duhul adică Harul și Darurile Sfântului Duh”.[15] Și dacă abia pe culmile neprihănirii simțim darurile primite la Mirungere nu trebuie să uităm că ele ne-au fost date încă de la începutul vieții noastre duhovnicești când preabunul Dumnezeu ne-a recunoscut ca fii ai săi rămânând ca apoi prin grija și efortul personal să ne păstrăm această calitate de ”temple ale Duhului Sfânt”.

Importanța acestei Sfinte Taine pentru unitatea Bisericii rezultă și din rolul special pe care Biserica Ortodoxă îl acordă episcopatului în sfințirea Marelui Mir. Acest rol evidențiază faptul că ”Duhul Sfânt ce se comunică fiecărui credincios este Duhul Bisericii pogorât prin invocarea întregului episcopat; deci în fiecare dintre credincioși coboară Duhul întregii Biserici și fiecare credincios este introdus în Biserica întreagă pentru ca prin darul lui special să îmbogățească și să ajute Biserica în totalitate, așa cum Biserica susține și promovează darul special”.[16]

Taina Mirungerii este, după Biserica Ortodoxă, semnul chemării noastre la slujirea preoției universale de care vorbește Sfântul Apostol Petru în I Petru II.9 prin ea suntem unși preoți ai Dumnezeului celui viu, suntem chemați să împlinim în viața noastră viața lui Hristos, să aducem lui Dumnezeu jertfe duhovnicești, de credință și fapte bune participând astfel la viața în Hristos, a noastră și a semenilor. În aceasta se vede caracterul ecleziologic al Tainei Sfântului Mir.

[1] Emanuel Banu, Importanţa Sfintelor Taine în creșterea în Hristos, în ”Studii Teologice”, anul XXVIII (1976), nr.7-10, p 687

[2] Pr. Lector George Remete, Dogmatica Ortodoxă, Alba Iulia, 1997, p 309

[3] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Din aspectul sacramental al Bisericii, p.540

[4] Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii şi Despre viața în Hristos, traducere Pr. Prof. Dr. Ene Branişte şi Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Editura Arhiepiscopiei Bucureştilor, 1992, p 187

[5] Idem, p.185

[6] Idem, p.158

[7] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, Bucureşti, 1978, vol. III, p.70

[8] Idem, vol.I., p.67

[9] Mitr. Ardealului, Dr. Nicolae Mladin, Valoarea Morală a Sfintelor Taine, Morala Creştină Ortodoxă, Bucureşti, p.453

[10] Nicolae Cabasila, op.cit., p.191

[11] Idem, p.190-191

[12] Idem, p.188

[13] Drd. Emanuel Banu, Importanța Sfintelor Taine, p.689

[14] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ascetică și Mistică Ortodoxă, Alba Iulia, 1993, vol. II, p. 1-7

[15] Pr .Prof. Dr. Dumitru Radu Tainele inițierii în mistica sacramentală a lui Nicolae Cabasila, p.8

[16] Preot Ştefan Buchiu, Întrupare și unitate, Bucureşti, 1997, p 182

Închide ochii. Ce reacție ai avea dacă atunci când i-ai deschide, te-ai trezi într-un apartament din anii ’80? Ce-ai zice dacă nările tale ar fi inundate de mirosul copilăriei sau dacă degetele ar începe să pipăie obiecte știute doar din poveștile bunicilor? Ei bine, acest lucru nu este imposibil. Prin eforturile Ralucăi, oamenii pot da timpul înapoi pentru a vedea cum era viața unei familii în România comunistă. Este mamă, antreprenor, cu o experiență de peste zece ani în domeniul comunicării, co-fondator Ferestroika și Epicvisits, prima platformă de servicii care adună laolaltă locuri de cazare deosebite și experiențe autentice. Astăzi, la interviurile Matricei poposește Raluca Jianu, și povestim despre familie, locuri inedite și strategii de business.

Interviul pe scurt:

• Ferestroika, o capsulă a timpului: “Inițial, am căutat un spațiu mai central care să fie ușor accesibil. Într-o zi, când am revenit în casa bunicilor, am avut o revelație și am zis: Cum ar fi dacă am spune povestea unei familii care a trăit în acea perioadă și să facem un fel de capsulă a timpului! De aici a început aventura.”
• Epicvisits, un business cu parfum de vacanță: “Odată cu dezvoltarea zonei de turism experiențial, apare nevoia unor nișe, apare nevoia de a găsi locuri autentice unde calitatea primează în detrimentul cantității. Oamenii au început să fugă de turismul de masă, și ne-am gândit la o soluție sustenabilă și scalabilă, așa s-a născut Epicvisits.”
• Sfaturile unui antreprenor de succes: “Dacă ai o idee trebuie să începi cu testarea ei, fără un buget prea mare. Testează și vezi ce se întâmplă. În momentul în care simți că acolo există un teritoriu care merită exploatat, dacă simți că există interes, sapă cât mai adânc până când construiești. Antreprenoriatul este un drum anevoios și trebuie să fii pregătit psihic.”

O poveste de viață devenită muzeu

A copilărit în ambianța bunicilor într-un apartament din cartierul Militari. Bunicul, Mihai  Papanicoglu, provenea dintr-o familie de intelectuali, iar după moartea părinților a luat calea medicinei. Tovarășii nu-l priveau cu ochi buni, motiv pentru care l-au dat afară din facultate afirmând că ar avea origini sociale nesănătoase. În aceste condiții, junele s-a orientat către o carieră militară ajungând până la gradul de colonel. De cealaltă pare, bunica trecuse și ea printr-o copilărie presărată cu multe greutăți. Rămasă fără tată, a luptat pe cont propriu cu valurile vieții. A terminat liceul la Galați, apoi cursurile Institutului de farmacie și a îmbrățișat cariera de farmacist. S-au văzut, s-au plăcut, iar în cele din urmă s-au luat. Din iubirea lor avea să vină pe lume un singur copil. În anii ’80, după finalizarea blocului, familia s-a mutat într-un apartament cu trei camere, situat la etajul doi. După ce am ascultat istoria familiei Papanicoglu, am întrebat-o pe Raluca cum i-a venit ideea unui muzeu. “E interesant că atunci când am pornit la drum, nu aveam un plan concret. Alături de Bogdan, soțul meu, ne doream să organizăm o experiență autentic comunistă, mai exact, cina într-un apartament comunist. După cum știți comunismul este un subiect exotic pentru vizitatorii străini, și nu există multe experiențe care merg în zona aceasta de autenticitate. Inițial, am căutat un spațiu mai central care să fie ușor accesibil. Într-o zi, când am revenit în casa bunicilor, am avut o revelație și am zis: Cum ar fi dacă am spune povestea unei familii care a trăit în acea perioadă și să facem un fel de capsulă a timpului! De aici a început aventura”, povestește Raluca Jianu pentru Matricea Românească.

“Când am revenit în casa bunicilor am avut o revelație”

Și pune-te pe treabă. Întreg procesul de amenajare a durat cam opt luni, iar alături le-au fost istorici, un scenograf și diverși colaboratori. “Aveam niște poze vechi de familie, o parte din mobilier, unele piese au fost recondiționate, am primit donații de la prieteni, și pas cu pas am început să recompunem fiecare cameră. Muzeul a fost terminat la sfârșitul anului 2018, însă deschiderea oficială a fost în ianuarie 2019.”

Ferestroika, o felie de istorie socială

Primii care au trecut pragul muzeului au fost prietenii, care s-au arătat încântați de ce ieșise. Cu timpul, la Ferestroika au pășit vizitatori din toate colțurile lumii, și asta datorită unei strategii gândite în cele mai mici detalii. “După deschidere am început să ne promovăm pe platformele accesate de străini. Sigur nu eram vizibili pentru că există o serie de algoritmi, trebuie să ai review-uri, așa că am regândit strategia. Am început să ne promovăm în rândul prietenilor noștri din străinătate, așa am ajuns ca în luna august 2019, să avem solicitări pe care să nu le putem onora din pricina spațiului prea mic.”

,,Cred că este foarte important să explicăm istoria într-un mod atractiv”

Cunoașterea trecutului rămâne un exercițiu vital pentru orice popor. Așa zisa stare de bine din epoca lui Ceașcă, după care mulți jinduiesc, nu a fost altceva decât un reflex necontrolat,  cauzat de realitatea cenușie servită în pas de defilare. Comunismul rămâne un subiect sensibil, neîntors pe toate părțile, de a cărui moștenire ne ciocnim involuntar. La Ferestroika înveți un alt soi de istorie, care nu există în manualele școlare și anume istoria socială a comunismului. Pe lângă nume, ani și locuri, vizitatorul este purtat înapoi în timp și gustă frânturi din viața unei familii în comunism. “Noi suntem foarte departe de a fi un muzeul de care are nevoie România, dar am reușit pentru o parte din vizitatorii noștri să oferim un context și să prezentăm istoria altfel. Cred că este foarte important să explicăm istoria într-un mod atractiv, mai ales pentru generațiile tinere.”

În jurul muzeului s-au țesut o serie de proiecte culturale, unele de-a dreptul îndrăznețe. “În momentul în care prietena mea Oana Răsuceanu a venit la Ferestroika, am început să vorbim și ne-am întrebat cum ar fi dacă am reproduce o seară de revelion din perioada comunistă. Pornind de la această idee, Iulia și Oana, au reușit să creeze povestea familiei Ionașcu, care petrece ultimul revelion comunist, așa a apărut piesa 88/89, cu Nicoleta Lefter și Șerban Pavlu. Piesa se joacă în apartament, iar vizitatorii ies din postura obișnuită și devin parte din poveste. A fost un mare succes, iar de când a venit pandemia ne-am gândit cum am putea găsi o formulă sustenabilă pentru a duce spectacolul mai departe, și am apelat la realitatea virtuală. Practic spectatorul intră în sufragerie, are parte de același decor, își pune ochelarii speciali, iar din acel moment începe povestea.”

Epicvisits, o nouă provocare

După succesul repudiat cu Ferestroika, Raluca a decis că trebuie să treacă la o nouă etapă. Interacțiunea cu turiștii străini care treceau pragul muzeului, a dus la nașterea unui nou business, Epicvisits. “Odată cu dezvoltarea zonei de turism experiențial, apare nevoia unor nișe, apare nevoia de a găsi locuri autentice unde calitatea primează în detrimentul cantității. Oamenii au început să fugă de turismul de masă, și ne-am gândit la o soluție sustenabilă și scalabilă, așa s-a născut Epicvisits, prima platformă care unește cazări deosebite cu experiențe relevante. Toate locurile de cazare de pe platformă sunt curatoriate de echipa noastră astfel încât să ne asigurăm că sunt respectate anumite standarde de calitate, apoi încercăm să facem cele mai bune variante de pachet”, menționează Raluca.

,,Antreprenoriatul este un drum anevoios și trebuie să fii pregătit psihic “

Programele de tip Start-up i-au făcut pe mulți tineri să ia calea antreprenoriatului. În cele ce urmează, o provoc pe Raluca la un exercițiu de imaginație: un tânăr care are o idee de business îi bate la ușă și îi cere un sfat. Care ar fi acela? “Trebuie să se pregătească pentru a înnota într-o mare de incertitudini și să fie pregătit să facă față eșecului. Din succes nu înveți nimic, eșecul te aduce mai aproape de succes. Ca viitor antreprenor trebuie să fii dispus să testezi și să-ți validezi ideile. Dacă ai o idee trebuie să începi cu testarea ei, fără un buget prea mare. Testează și vezi ce se întâmplă. În momentul în care simți că acolo există un teritoriu care merită exploatat, dacă simți că există interes, sapă cât mai adânc până când construiești. Antreprenoriatul este un drum anevoios și trebuie să fii pregătit psihic.”

Viitorul sună bine

Timpul s-a scurs fără să fi băgat de seamă și iată-ne ajunși la finalul dialogului. Nu pun punct conversației înainte de a întreba care sunt direcțiile de dezvoltare pentru anul 2021. “Ne vom concentra pe partea tehnică, mai exact pe dezvoltarea unei modalități de rezervare și să automatizăm procesele de sistări, pentru că am identificat câteva teritorii pe care le putem valorifica. În a doua parte a anului vom încerca să intrăm pe o piață nouă, cel mai probabil din Europa, pentru a testa și verifica multe din ipotezele pe care le-am creat”, conchide optimistă Raluca Jianu.

Vine pe lume la 20 martie 1893, ca descendent al familiei nobiliare Mocioni. Rămas orfan de tată, este crescut de unchiul său, Alexandru, care se va îngriji de educația mezinului. Ajuns la vârsta studenției, apucă pe cărările nebănuite ale avocaturii. Declanșarea primei conflagrații mondiale l-a aruncat în corpul regimentului I de husari, luptând pe frontul din Bucovina și Galiția. După război, se implică în viața cetății și participă la felurite acțiuni politice. În 1920, este uns membru în corpul diplomatic al țării cu gradul de secretar de legație, și detașat la Ministerul Afacerilor Străine. Problemele de familie îl fac să renunțe la noua demnitate, și revine urgent la Căpâlna. Nu poate sta departe de tumultul cetății, iar peste puțin timp este numit în funcția de prefect al județului Severin. Petrece în această slujbă numai doi ani, pentru că în 1930, moartea avea să-și încheie brusc socotelile cu el.

Frânturi din istoria familiei Mocioni

Povestea familiei Mucioni sau Mocsony, în limba maghiară, se întinde pe o perioadă de cel puțin două secole. Pe la 1747,  preotul Constantin Motsony, părăsește locurile natale și poposește în Ungaria. Aici aveau să i se nască cinci copii, dintre care ne sunt cunoscuți doar trei: Andrei, înobilat; Mihai, care pe lângă numele de Motsony, îl mai purta și pe cel de Popovits, și Petru, necăsătorit, care a lăsat prin testament fratelui Andrei toate bunurile sale. În capitala Ungariei, fiii preotului Constantin au început să practice negoțul, iar prin iscusința și hărnicie, au strâns avere multă ajungând printre fruntașii breslei. Ulterior, Mihai și Andrei, vor pune bazele celor două ramuri nobiliare la sfârșit de secol XVIII:  ramura Mocioni de Foen, înnobilată de Împăratul Iosif al II-lea, care le oferă moșia de la Foen din Banat, și ramura armalistă de Mocioni, înnobilată la 1 iunie 1798 de Împăratul Francisc I, însă fără a primi proprietăți.

Cele două spițe se unesc prin căsătoria Ecaterinei Mocioni de Foen cu Mihai Mocioni, vărul ei. Noua familie se mută în Banat și construiește un castel similar cu Micul Trianon de la Versailles. Cuplul va aduce pe lume șase copii,  însă doar ultimii doi, Alexandru și Eugen, vor moșteni castelul. Primul se căsătorește cu Elena Mocioni de Foen, o rubedenie rămasă văduvă, apoi se mută la castelul Birchiș din județul Arad.  Eugen rămâne la castel, și se căsătorește cu Therezia Horváth de Zalaber, care îi va dărui cinci copii: Ecaterina; Eugenia; Petru; Alexandru junior și Ionel.

Mezinul care a întrecut toate așteptările

La vârsta de 57 de ani, capul familiei pleacă la cer, iar Thereza se trezește dintr-o dată singură cu cinci copii de crescut. Îi va sări în ajutor fratele defunctului, Alexandru Mocioni, care se va ocupa îndeaproape de educația și viitorul celor mici. Ionel, mezinul familiei, vine pe lume la 20 martie 1893, la Căpâlnaș. Începe studiile primare la școala confesională din Lugoj, iar pe cel secundare la Brașov, apoi la Budapesta. Elev emerit, își ia bacalaureatul fără probleme și urmează cursurile Facultății de Drept. Tulburările politice care au dus la declanșarea Primului Război Mondial, l-au aruncat în corpul regimentului I de husari, îndeplinindu-și serviciul militar pe frontul din Bucovina și Galiția.

Revine acasă în toamna lui 1918, la vârsta de douăzeci și cinci de ani.  Avea tot dreptul să-și ia o pauză, însă nu o face, și se implică în acțiunile de susținere a cauzei naționale. Mai întâi, se prezintă în fața Consiliului Național din Arad, unde participă la consfătuirile care au precedat tratativele româno-maghiare, apoi depune un memoriu alături de V.V. Tilea, la Conferința de Pace de la Paris. Tactul cu care trata problemele, diplomația și inteligența nativă, i-au făcut pe membrii Consiliului Dirigent din Sibiu să-l numească în comisia condusă de Alexandru Vaida Voievod, mandatată să reprezinte Ardealul, Banatul și Crișana, la Conferința de Pace.

Implicarea în viața cetății

După înfăptuirea Marii Uniri, Ionel devine secretarul avocatului Gheorghe Dobrin, primul prefect român al judeţului Caraş-Severin. Gustă din plin dulceața vieții politice, și prinde un loc de deputat în Primul Parlament al României Întregite. După dizolvarea acestuia, va fi uns prin Decretul Regal din 27 august 1920, membru în corpul diplomatic al țării, cu gradul de secretar de legație. Este detașat la Ministerul Afacerilor Străine, unde va activa pentru o perioadă foarte scurtă, deoarece problemele ivite în sânul familiei îl obligă să se reîntoarcă la moșia de la Căpâlnaș. Fidel crezului promovat de Partidul Național Țărănist, care din 1928 traversa o perioadă ascendentă, Ionel Mocioni este numit în funcția de prefect al județului Severin, cu sediul la Lugoj . A petrecut în această demnitate doar doi ani, însă a fost suficient ca să schimbe în bine lucrurile. De numele său se leagă ctitorirea mai multor spitale județene, orfelinate, instituții de cultură, la ridicarea cărora a contribuit cu bani din propriul buzunar. Mai mult de atât, și-a donat o parte din salariu pentru ajutorarea tinerilor școlari și a bisericilor. În numai doi ani de zile, județul Severin cunoscuse o adevărată înflorire, iar realizările în domeniul administrației puteau continua dacă moartea nu și-ar fi încheiat brusc socotelile cu el, în anul 1930.

Surse: Botiş, Teodor, Monografia familiei Mocioni, Bucureşti 1939.

Sfântul Botez este prima Taină prin care ne împărtășim de Harul Divin, intrăm în Biserică, acest Rai duhovnicesc despre care vorbesc Sfinții Părinți ”înscriindu-ne pe orbita în centrul căreia stă Hristos a cărui forță centripetă se manifestă în toate Sfintele Taine”.[1] Botezul dăruiește darurile învierii și nemuririi dând viață sufletului, întărind și sporind credința, nădejdea și dragostea.[2] El este începutul și temelia vieții în Hristos, este acea ”naștere din nou” despre care vorbea Mântuitorul cu Nicodim fără de care nimeni nu poate intra în împărăția cerurilor.

Botezul are un rol fundamental în inițierea și realizarea unirii credincioșilor cu Hristos, prin sălășluirea Lui tainică dar reală în ei. ”Ca primă Taină a încorporării noastre în Hristos, Botezul reprezintă Taina prin care Hristos se extinde prin Duhul în oameni ca să-i încorporeze în Sine și în Biserică”.[3]

Botezul este prima din cele 7 Sfinte Taine instituite de Mântuitorul Iisus Hristos, prin care omul este primit în creștinism, poartă de intrare în creștinism. Prin această Sfântă Taină se iartă păcatul strămoșesc cât și cele personale (dacă este vorba de adult), se primește harul Duhului Sfânt în chip nevăzut prin lucrarea văzută a tainei: rugăciuni, cântări, imne bisericești, lecturi, acte liturgice, mărturisirea de credință (Crezul) precum și formula sacramentală în numele Sfintei Treimi, prin întreită afundare, după cum poruncea Mântuitorul Hristos: ,,Și apropiindu-Se Iisus, le-a vorbit lor, zicând: Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer și pe pământ. Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, și iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin” (Matei XXVIII. 18-20). Harul Duhului Sfânt este necesar pentru mântuire. Afirmația confesiunilor neoprotestante și a altor confesiuni creștine că Botezul creștin ar fi instituit de Mântuitorul prin botezarea Sa în Iordan sau la convorbirea cu Nicodim este total neîntemeiată. Botezul cu care s-a botezat Mântuitorul la 30 de ani a fost botezul lui Ioan și nu Botezul creștin, întemeiat de Mântuitorul după Înviere. Botezul lui Ioan aparține Vechiului Testament iar Botezul creștin aparține Noului Testament. Între cele două botezuri există următoarele deosebiri:

1. Sfântul Ioan Botezătorul însuși a recunoscut: ”Eu vă botez cu apă […] iar Cel ce vine după mine vă va boteza în Duh Sfânt și cu foc” (Matei III.11);
2. Mântuitorul a afirmat același lucru: ”Ioan a botezat cu apă, iar voi vă veți boteza cu Duhul Sfânt” (Fapte I.5);
3. Sfinții Apostoli au arătat practic că nu consideră valabil botezul lui Ioan și au botezat încă o dată pe cei botezați de Ioan (Fapte XIX.6).[4]

Prin Botez, ca ”baia nașterii din nou” (Tit III.5) devenim creaturi noi, Botezul fiind considerat de Sfinții Părinți ca fiind a doua creație. Acum devenim mădulare ale lui Hristos și deci mădulare ale Bisericii. Vedem prin aceasta că Botezul are nu numai caracter hristocentric ci și caracter ecleziologic. Unirea cu Hristos și starea de mădular al Bisericii sunt realități inseparabile. Prin Botez devenim mlădițe ale aceluiași butuc. Unitatea noastră o constituie Hristos iar Harul Divin circulă în toți purificându-ne, înnoindu-ne și dându-ne putere de rodire. Fiecare membru primește în sine din creșterea întregului Trup și de aceea el trebuie să se desăvârșească în locul în care este pus după capacitatea sa, ca astfel să contribuie la zidirea fraților lui și la creșterea și desăvârșirea Bisericii.[5]

La Botez prin zestrea pe care o vom fructifica de-a lungul vieții pământești deoarece atunci ne însușim roadele răscumpărării pământești, ne eliberăm de stricăciunea păcatului strămoșesc precum și a eventualelor păcate personale făcându-ne părtași morții și învierii lui Hristos. În botez noi suntem în mod real, deși, în chip tainic, împreună răstigniți cu Hristos, împreună îngropați cu El, împreună înviați cu El, împreună înălțați cu El (Galateni II.19-20; Romani VI.3-8; Coloseni II.12-13; Efeseni II.5-6). Prin cufundarea de trei ori în apă închipuim moartea lui Hristos și șederea Sa în mormânt trei zile (Matei XII.40; Efeseni IV.22-24) murind astfel păcatului. Omul cel vechi, omul păcatului, rămâne în apele baptismale pentru a ieși de acolo omul cel nou, omul duhovnicesc care a primit pe Hristos și care-L va însoți pe tot drumul vieții pământești. În Botez noi ne îmbrăcăm în Hristos așa cum spune Sfântul Apostol Pavel: ”câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și-mbrăcat” (Galateni III.27) pentru că omul cel vechi a murit împreună cu toate păcatele și noi devenim fii ai lui Dumnezeu după har (Ioan I.12-13). Locul păcatului l-a luat sfințenia, locul întunericului, lumina, locul morții, viața. Haina pe care o primim la botez nu este una exterioară ci este puterea care ne pătrunde interior toată ființa și ne plăsmuiește după chipul lui Hristos.[6]

Cei botezați sunt asemănați cu mireasa din Cântarea Cântărilor când zice: ”neagră sunt și frumoasă fiică a Ierusalimului” (Matei I.4-5). Neagră prin șubrezenia firii omenești, frumoasă prin har. Privind fiicele Ierusalimului la haina Botezului, haina lui Hristos se minunează și zic: ”Cine este aceasta care se urcă albită” (Matei VII.5). Aceasta era neagră, cum s-a făcut dintr-o dată albă și strălucitoare?[7] Negru era păcatul care a rămas în apele Botezului iar omul a ieșit în haina lui Hristos, în lumina Harului care-l va călăuzi în viața cea nouă căci murim păcatului și înviem pentru Hristos dobândind starea de nevinovăție și curăție îngerească. Cristelnița și apa botezului sunt pentru noi mormânt și maică duhovnicească născându-se pentru Hristos și luând locul pântecului celui curat al Fecioarei din care s-a născut Hristos.[8] Botezul este o moarte dar nu una adevărată a trupului, ci în asemănare, spune Sfântul Ambrozie. Căci atunci când te scufunzi în apa Botezului iei asupra ta asemănarea morții și îngropării lui Hristos să te țină pe tine când slăbiciunea firii omenești te cheamă înapoi.[9] Comuniunea cu Hristos este atât de reală încât este concepută ca împreună viețuirea în Hristos și cu Hristos toate ale Lui devenind ale noastre în măsura în care conlucrăm cu ele, urcând pe treptele urcușului duhovnicesc până la unirea noastră cu Hristos, dar nu în sens panteist de identificare și confundare ci de comuniune personală specifică ortodoxiei. Hristos se naște în noi la Botez, dar odată cu El ne naștem și noi.[10]

Credința te aduce în pragul Bisericii dar numai Botezul te poate trece dincolo de prag. Sfântul Vasile cel Mare, arătând care este raportul dintre credință și Botez, zice: ”dacă credința primește din Botez desăvârșirea sa, Botezul se fondează pe credință; și unul și celălalt prin același nume se desăvârșesc; cum se crede în Tatăl, în Fiul și în Duhul Sfânt, la fel se botează în numele Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt; mărturisirea credinței care duce la mântuire vine mai întâi dar Botezul, pecetea sentimentului nostru, urmează îndeaproape”.[11]

Acțiunea harului dat prin Taina Botezului este ilustrată de Sfântul Diadoh al Foticeei când zice: ”Eu însă am înțeles din dumnezeieștile Scripturi și din însăși simțirea minții că, înainte de Sfântul Botez harul îndeamnă sufletul din afară spre cele bune, iar satana foiește în adâncurile lui, încercând să stăvilească toate ieșirile dinspre dreapta ale minții. Dar din ceasul în care ne naștem, diavolul este scos afară, iar harul intră înlăuntru. Ca urmare, aflăm că precum odinioară stăpânea rătăcirea asupra sufletului așa, după Botez stăpânește adevărul. Lucrează desigur satana și după aceea asupra sufletului, ca și mai înainte, ba de mai multe ori chiar și mai rău. Dar nu ca unul ce se află de față împreună cu harul, ci învăluind prin mustul trupului; mintea ca într-un fum, în dulceața poftelor neraționale.”[12] Deci Botezul dă puterea necesară creștinului pentru a trăi o viață de sfințenie, ca mlădiță a vieții (Ioan XV.15), dar aceasta nu înseamnă că va fi lipsit de ispite. Botezul nimicește jugul păcatului și al morții, purifică natura umană punând-o în comuniune cu Dumnezeu dar roadele acestei comuniuni se văd în viața practică prin împreună lucrarea noastră cu puterea dăruită. Harul trebuie actualizat în chip voluntar prin împlinirea poruncilor, așa cum arată Sfântul Maxim Mărturisitorul începând cu nașterea în Duh pentru a continua prin eforturi personale întrebuințarea morții lui Hristos spre osânda păcatului care-l trece în viața veșnică prin păstrarea neprihănită a hainei Botezului.[13]

Dându-se puterea se crează astfel imperativul moral al viețuirii corespunzător cu ajutorul primit. Dacă ne-am răstignit și îngropat împreună cu Hristos (Romani VI.6) am murit deci păcatului și n-ar mai trebui să slujim lui, iar dacă o facem, o facem întrebuințând prost libertatea dăruită de Hristos prin Botez. Iar dacă am înviat și ne-am înălțat împreună cu Hristos trebuie să și umblăm întru ”înnoirea vieții” și să slujim cu toată ființa noastră lui Dumnezeu ca niște fii adevărați ai Lui (Romani VI.10-11) prin participarea noastră reală la viața lui Hristos noi devenim din fii ai lui Adam fii ai lui Dumnezeu, din fii ai mâniei fii ai iubirii.[14]

Sfințenia primită la Botez trebuie să se manifeste în sfințirea vieții dar aceste roade nu vin de la sine ci presupune colaborarea voinței noastre cu harul care duce la demascarea păcatului și la înfrângerea lui. Locul păcatului va fi luat de virtute, care înflorind va aduce roade. Prin Botez sufletul nu mai este mort ci viu pentru Dumnezeu, în Iisus Hristos; trupul însuși are în sine arvuna vieții și a învierii și chiar dacă va muri, pentru că poartă urmele păcatului, moartea lui nu mai are caracter de pedeapsă, ci de putrezire necesară ca bobul de grâu sub glie, spre a încolții din ele trupul cel duhovnicesc, a cărui arvună o are încă din viața aceasta. Dacă Botezul este participarea noastră la moartea și învierea lui Hristos, apoi viața noastră poartă această pecete și trebuie să fie o permanentizare a acestora prin moartea dinspre păcat și învierea de către virtute, cu adevărat o viață în Hristos și cu Hristos care nu se mai desparte de noi iar noi trebuie să conștientizăm aceasta. Botezul se prelungește în viața noastră dar aceasta presupune voință, efort și luptă cu puterile întunericului. Stăpânirea păcatului a fost înfrântă iar noi am fost luați sub stăpânirea lui Hristos. Totuși în noi persistă înclinarea spre rău datorită efectelor existente în noi și depinde de noi ca ele să rămână în limita normalului sau să alunece pe făgașul păcatului și al patimii. ”Omul, păcatului a fost răstignit în Botez” (Galateni V.25), dar trebuie crucificat în permanență în fața păcatului pentru a nu ajunge din fii ai vieții fii ai morții.[15]

Viața creștină este deci nu numai renunțare, mortificare asupra păcatului, ci și nevoință pozitivă, deprindere în virtute care este haina lui Hristos. Noi murim ca să viem și această luptă între moarte și viață, între păcat și virtute, este însuși drumul nostru spre viața veșnică, drum pe care îl străbatem nu singuri ci cu Hristos ”în Hristos” (Galateni III.27; Romani VIII.10; Galateni I.20; I Corinteni V.17; Romani XIII.14; Efeseni IV.24; Coloseni III.10; Efeseni III.17) făcând ”experiență” prezența lui Hristos, descoperindu-L în noi pe măsură ce omul nou, omul virtuții crește. Această ”experiență” pregătită de efortul moral este însă un dar a lui Hristos.[16] Hristos este în noi dar și în afara noastră ca un model de imitat, nu ca o copiere, ci ca o identificare spirituală cu El. Imitând din ce în ce mai mult modelul vom simți din ce în ce mai plenar, mai copleșitor, prezența în noi. Când ieșim din apele Botezului suntem ”prunci în Hristos”                 (I Corinteni III.1; Efeseni IV.14) pentru ca apoi, înaintând pe drumul sfințeniei prin colaborarea noastră cu Hristos, ajutați de toate celelalte Sfinte Taine, să ajungem la ”starea bărbatului desăvârșit la măsura vârstei deplinătății lui Hristos” (Efeseni IV.13-15). Harul se află de la Botez în noi în chip ascuns, spune Sfântul Marcu Ascetul. El nu ni se face văzut decât după ce am străbătut drumul poruncilor.[17] Am primit deci puterea lucrării, iar nefăcând lucrul nesocotim poruncile și, prin ele, pe Dumnezeu și astfel singuri ne facem robi ai păcatului, nesocotind libertatea cu care am fost înzestrați prin Botez.[18] ”Drept aceea, o, omule, că ai fost botezat în Hristos, dă numai lucrarea pentru care ai luat puterea și te pregătește ca să primești arătarea celui ce locuiește în tine […] și atunci vei înțelege ceea ce s-a spus că <<împărăția cerurilor este înlăuntrul vostru>>” (Luca XVII.21).[19]

Desăvârșirea este infinită ca și Hristos. A fi desăvârșit în această viață, este a alerga ca să ajungi pe Hristos, fiind conștient din ce în ce mai mult de nedesăvârșirea ta și a te aprinde de râvna asemănării cu El ”uitând de cele dinapoi și tinzând spre cele dinainte” (Filipeni III.12-15).

Botezul este începătura vieții întru Hristos, cu El începem viața noastră autentic spirituală care până la Hristos era imposibilă pentru că ”natura divină și natura umană erau separate și iubirea ipostatică nu fusese realizată, însă exista un contact între aceste două naturi, dar nu și comuniunea”.[20]

Botezul, unind pe creștini cu Hristos și cu Biserica și transformându-l într-o făptură nouă, atrage după sine obligația unei vieți morale corespunzătoare prin care creștinul să ajungă nu numai la desăvârșirea proprie, adică la asemănarea cu Hristos, ci să contribuie la viața Bisericii spre starea unei desăvârșiri finale.

Botezul este deci prima treaptă necesară prin care omul se naște în Hristos, intră în comuniune cu El și cu Biserica pentru a crește duhovnicește până la asemănarea cu Hristos. Este prima chemare către viața în Hristos și primul ajutor în urcușul duhovnicesc.

Este ceea ce ajută pe om să treacă peste neputințele firii, cum spune Nicolae Cabasila, și în acest sens ne aduce ca mărturie tăria mucenicilor care au răbdat torturile nu cu ajutorul firii care este neputincioasă, ci cu ajutorul harului Duhului Sfânt primit la Botez.[21]

[1] Drd. Emanuel Banu, Importanța Sfintelor Taine în creșterea în Hristos, în ”Studii Teologice”, anul XXVIII (1976), nr.7-10, p.686

[2] Hristu Andrutsos, Simbolica, Craiova, 1955, p.260

[3] Preot Ștefan Buchiu, Întrupare și unitate, București, 1997, p.179

[4] Pr. Lector George Remete, Dogmatica Ortodoxă, Alba Iulia, 1997, p.305-306

[5] Mitr. Ardealului, Dr. Nicolae Mladin, Sfânta Taină a Botezului și viața morală creştină, în ”Studii de Teologie Morală”, Sibiu, 1969, p.298-299

[6] Mitr .Ardealului, Dr. Nicolae Mladin, Valoarea morală a Sfintelor Taine, în Morala Creştină Ortodoxă, vol. 1, Bucureşti, p.45I

[7] Drd. Schiopu A. Iulian, Botezul şi Mirungerea în operele Sf. Ambrozie și Teodor de Mopsuetia, în ”Studii Teologice”, seria a II-a, anul XX (1968), nr.7-8, p.550

[8] Mitr. Ardealului, Dr. Antonie Plămădeală, Tâlcuri noi la texte vechi, Sibiu, 1989, p.331

[9] Drd. Şchiopu A. Iulian, art.cit., p.549

[10] Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Tainele iniţierii în mistica sacramentală a lui Nicolae Cabasila, în ”Ortodoxia”, anul 1989, nr.3, p.6

[11] Drd. Emanuel Banu, art.cit., p.687

[12] Sf. Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic în 100 de capete în ”Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii”, note, ediţia a IV-a, Bucureşti, 1993, p.452

[13] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în ”Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii”, Sibiu, 1948, vol III, p.341

[14] Idem, p.293-294

[15] Idem, p.293-294

[16] Idem, p.296

[17] Sf. Marcel Ascetul, Despre Botez, în ”Filocalia sfintelor nevointe ale desăvârşirii”, vol. 1, ediţia a IV-a, Bucureşti, 1993, p.353

[18] Idem.p.361

[19] Idem.p.362

[20] Drd. Emanuel Banu, art.cit., p.687

[21] Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii şi Despre viața în Hristos, traducere Pr. Prof. Dr. Ene Branişte şi Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Editura Arhiepiscopiei Bucureştilor, 1992, p.185

Cristina și Cătălin ieșiseră la o scurtă plimbare în ochiul de soare ivit în luna lui Făurar. Se bucurau de raze plăpânde și de cer senin când, pe lângă ei, a trecut un tată ce ținea ferm mâna mică a fiului. Băiețelul plângea.

-Să știi că dacă nu te oprești acum din plâns mama ta va afla tot despre asta când ajungem acasă. Și atunci o să vezi tu…

Cristina a înghițit un nod -imaginar- și nu a spus nimic. A pășit mai departe alături de fiul ei.
Câteva minute mai târziu, Cătălin a întrebat:

-Mama, de ce tatăl acela i-a cerut băiatului său să se oprească din plâns? Nu știe că trebuie să îți plângi toate lacrimile? Nu te poți opri din plâns când chiar ai un motiv adevărat să plângi. De ce i-a cerut tatăl fiului său să se oprească din plâns ca și cum plânsul ar fi un lucru rău sau rușinos?
Cristina a oftat.

Copiii noștri sunt foarte înțelepți

Când părinții transmit copiilor că nu trebuie să îți fie frică sau rușine de lacrimile tale, cei mici vor putea să facă față valului de lacrimi, suspine și amărăciuni ce uneori îi năpădesc. Tristețea, furia, frustrarea sunt emoții ce dacă vor fi cunoscute și acceptate din pruncie, nu vor mai cauza frustrări și răni necicatrizate.

Și cum să explicăm asta copiilor noștri? Și cum să îi percepem mai corect?

Niciodată un val nu este o mare. Și niciodată copiii noștri nu sunt emoțiile lor! Emoțiile trec și noi trebuie să îi învățăm pe copii să se așeze mereu pe plăci metaforice de surf ca să poată călări valul, să ajungă mereu cu picioare la mal. Rolul nostru este să rămânem pe acel mal, să le facem cu mâna, să îi încurajăm să-și țină echilibrul, să le dăm de înțeles că mereu este cineva care îi așteaptă acolo, cu un prosop cald, cu un cuvânt de încurajare, cu înțelegere în ochi, cu un umăr ce sprijină.

Cei mai mulți dintre noi, părinți de acum, am fost învățați că emoțiile sunt un lucru rău, ce trebuie azvârlit în temnița interioară și ferecat acolo cu 7 lacăte. Dacă lucrul acesta ar ieși afară ne-ar arăta vulnerabilitatea, durerea, slăbiciunea și tare nu ar fi bine. Așa că rămânem speriați de ce e în temniță și nu ne uităm deloc la ce-i acolo și nici nu încercăm să cunoaștem și nici nu vorbim despre. Așa că repetăm procesul prin care am trecut noi, fără să clipim măcar, fără să ne punem întrebări, fără să ne gândim la ce ar fi fost bine pentru noi sau ce ar fi potrivit acum pentru fiii și fiicele noastre.

Interzicem emoții și lacrimi

Interzicem emoții și lacrimi cu un gest sau un cuvânt sau abatem atenția de la emoții și lacrimi pentru că devine prea dureros pentru noi care nu știm ce e de făcut cu adevărat. A ne lăsa copiii să stea față în față cu emoțiile înseamnă a lăsa lacătele din noi să cadă, nu-i așa? Și nu știm (încă) să facem asta.

Când ne vom lăsa fiii și fiicele să se întâlnească față în față cu emoțiile lor, să se uite în ochii lor cu forță, să le domine și să reușească, vom vedea cât de repede își revin, cât de puternici se înalță.

Uneori noi, părinții, chiar noi dăm dovadă de curaj așezați lângă un copil ce suspină, validându-i sentimentele în timp ce ne privim chiar în noi frici zăvorâte de ani buni.
Să îi învățăm că nu sunt singuri și că se vor înălța spre soare susținuți de noi, de cei dragi, de cei ce le pasă.

Și cu gândul acesta să îi luăm de mână și să pășim prin lumina lui Făurar.

Părinte și copil, căutând mereu ochiul de Soare.

Este elevă la Liceul de Coregrafie „Floria Capsali” din București, și o reprezentantă de seamă a tinerei generații. Pe când avea doar tei ani și opt luni, s-a îndrăgostit de balet datorită unui desen animat. Vrăjită de mișcările personajelor, Bianca nu a stat prea mult pe gânduri și a cerut să fie înscrisă la cursuri. Timpul a dovedit că nu a fost un moft de moment. Tânăra a crescut frumos, a dobândit noi aptitudini, și s-a dedicat total acestei forme de artă. Deși are doar 14 ani, Bianca se poate lăuda cu sute de premii obținute la competițiile din lumea întreagă. În 2018, a participat la Youth America Grand Prix, cea mai mare competiție de balet din lume, unde s-a clasat pe locul 2 din peste 180 de participanți, devenind prima româncă care a urcat pe podium la acest concurs.

Interviul pe scurt:

• Programul unei campioane: “ O zi de acest gen este foarte încărcată, mai ales dacă este o zi în care am și școală. Mă trezesc la șase dimineața, la opt intru la cursuri, iar pe la ora patru sau opt seara, depinde când termin, merg la Casa de Balet și mă antrenez intens.”
• Roadele unei munci susținute: “În America a fost un moment foarte greu pentru că în același timp trebuia să mă pregătesc pentru finala de la Românii au Talent, și eram destul de stresată. M-am antrenat destul de intens, și când am ajuns acolo eram puțin speriată pentru că eram cea mai mică, iar celelalte fete erau extrem de bune la balet și dans contemporan. Cu toate acestea, am reușit să obțin titlul de vicecampioană mondială și să devin prima româncă care a urcat pe podium la acest concurs.“
•  Lupta cu partea financiară: “ Părinții mei s-au împrumutat de multe ori ca să facă față costurilor. Toate costumele, coronițele, costă extrem de mult. Spre exemplu, la finala de la New York, am avut nevoie de un costum de lebădă neagră. Am căutat pe internet o coroniță care era în jur de 500 de euro, sumă pe care nu ne-o permiteam.”

Când destinul te invită la dans

Povestea Biancăi începe într-o zi obișnuită, pe când viziona un desen animat. Nimic ieșit din comun pentru un copil de trei ani și opt luni, numai că ceea ce s-a întâmplat după i-a luat prin surprindere pe părinții micuței. “Imediat după aceea le-am spus că vreau să merg la balet. În desenul respectiv era vorba despre o șoricioaică balerină și prietenele ei care făceau același lucru. În cele din urmă, părinții m-au dus la un curs de dans. Reținusem câteva mișcări din desene și le-am spus că ăsta nu-i balet. Atunci și-au dat seama că pot face diferența și au început să mă ducă la cursuri adevărate de balet”, povestește Bianca Badea pentru Matricea Românească.

,,Părinții au jucat un rol important în evoluția mea”

Inițial, baletul era o activitate prielnică de a-și petrece timpul și nimic mai mult. Îi plăcea să exerseze tot felul de coregrafii, să încalțe poantele, să repete în fața oglinzii, dar într-o bună zi, Bianca a simțit că asta vrea să facă în viitor. “Părinții au jucat un rol important în evoluția mea, au fost mereu alături de mine, mai ales tata care se ocupă de absolut orice, de la costumele mele de scenă, până la orele de studiu”, afirmă Bianca.

Triumf românesc pe tărâm american

Bianca este o fire muncitoare, și nu se lasă doborâtă cu una cu două. Știe că talentul nu-ți pune totul pe tavă, și că munca, alături de orele petrecute la sala de repetiție sunt extrem de importante. Curios, o întreb cum arată o zi de antrenament. “O zi de acest gen este foarte încărcată, mai ales dacă este o zi în care am și școală. Mă trezesc la șase dimineața, la opt intru la cursuri, iar pe la ora patru sau opt seara, depinde când termin, merg la Casa de Balet și mă antrenez intens.“ Cu o asemenea asceză artistică în spate mă întreb când a mai avut timp să fie și copil. “Mi-am sacrificat copilăria pentru că îmi doresc foarte tare să fac balet. Chiar îmi aduc aminte de un moment pe când aveam opt ani, iar tata m-a pus la încercare. Îmi cumpărase o bicicletă și mi-a spus că dacă vreau să fac balet, ar cam trebui să renunț la ea și să o vindem. Dorindu-mi foarte mult să fac balet am renunțat rapid la ea. Au fost multe episoade de genul, și în prezent nu prea ies cu colegii de școală pentru că trebuie să mă antrenez, dar niciodată nu am resimțit acest lucru ca pe o povară. Am renunțat la ele voluntar pentru că îmi place foarte mult baletul”, lămurește Bianca.

,,Mi-am sacrificat copilăria pentru că îmi doresc foarte tare să fac balet”

Timpul pus în slujba baletului, dublat de ghidajul profesorilor și efortul părinților, au dat roade. În prezent, Bianca se poate lăuda cu sute de premii obținute la competițiile din lumea întreagă. Memorabilă rămâne participarea la Youth America Grand Prix, cea mai mare competiție de balet din lume, unde s-a clasat pe locul doi din peste 180 de participanți la categoria ei. “La competiții mă gândesc că trebuie să mă autodepășesc și să fiu mulțumită de ce am făcut pe scenă. Sinceră să fiu, nici nu mă uit în stânga și-n dreapta să văd cum dansează ceilalți concurenți, pentru că eu concurez în primul rând cu mine. În America a fost un moment foarte greu pentru că în același timp trebuia să mă pregătesc pentru finala de la Românii au Talent, și eram destul de stresată. M-am antrenat destul de intens, și când am ajuns acolo eram puțin speriată pentru că eram cea mai mică, iar celelalte fete erau extrem de bune la balet și dans contemporan. Cu toate acestea, am reușit să obțin titlul de vicecampioană mondială și să devin prima româncă, care a urcat pe podium la acest concurs”, spune Bianca Badea.

Lupta cu partea financiară

Baletul este o formă de artă care necesită multe sacrificii, iar pentru familia Biancăi, cel mai mare sacrificiu este cel financiar. “Provin dintr-o familie modestă, așa că ne-a fost destul de greu să ne descurcăm. Părinții mei s-au împrumutat de multe ori ca să facă față costurilor. Toate costumele, coronițele, costă extrem de mult. Spre exemplu, la finala de la New York am avut nevoie de un costum de lebădă neagră. Am căutat pe internet o coroniță care era în jur de 500 de euro, sumă pe care nu ne-o permiteam, așa că tata a încercat să creeze el una.”

,,Părinții mei s-au împrumutat de multe ori ca să facă față costurilor”

Dificultățile financiare aveau să-i dea bătăi de cap și în ceea ce privește oportunitatea de a studia peste hotare. Tânăra a obținut burse la cele mai mari școli de balet din lume: Royal Ballet School, American Ballet Theatre School, Academia Princess Grace Monaco, Royal Danish Ballet School, Ballettschule Theater Basel, Tanzakademie Zürich, etc. “Fiindcă nu puteam acoperi costurile legate de cazare, mâncare, și alte lucruri de acest gen, nu le-am putut onora pe toate.” Crede că locul artei nu este în online, motiv pentru care a refuzat să participe la concursuri pe internet deoarece nu o pun în valoare. Pe final de interviu, o rog pe Bianca Badea să-mi spună ce planuri are pentru viitor. “Îmi doresc să plec în străinătate și să ajung la compania mea de vis, Royal Ballet School. Iar după ce voi pune poantele în cui, pentru că viața unei balerine nu este lungă, mi-aș dori să fiu profesoară, și de ce nu, să-mi deschid propria mea școală de balet”, conchide Bianca Badea.