În Biserica noastră, tema împărtășirii cu Preacuratele Taine este, şi va fi mereu, actuală. Sub influența nefastă a regimului comunist, care a impus laicizarea tuturor compartimentelor vieții sociale, credincioșii de astăzi trec printr-o criză spirituală fără precedent. Credința a slăbit, oamenilor le este jenă să-şi manifeste deschis religiozitatea, ajungând, din indiferență şi necunoaștere, să nu mai vină la mărturisire, la spovedanie, spre a primi, apoi, cuminecarea cu Sf. Trup și Sânge al Mântuitorului Hristos. Omul contemporan este angrenat într-un sistem industrializat şi computerizat, stăpânit de setea de informație şi cunoaștere, alergând după plăcerile vieţii cotidiene, fără obligații spirituale, îndepărtându-se de valorile credinţei, ale rugăciunii şi ale lucrării faptelor bune ca expresii ale unirii tot mai intense a omului cu Dumnezeu. Unii trăiesc în dezorientare, cu urmări tragice – uneori –, pentru viaţa socială[1]. La toate acestea se adaugă şi literatura zilelor noastre, chiar internetul, mass-media, ce sprijină, cu îndestulare, îndepărtarea omului de Dumnezeu. Nimeni nu poate fi încântat de starea societății noastre. Ea inspiră îngrijorare. Îngrijorată este şi Biserica – mamă a neamului românesc – , cunoscut fiind că un popor care trăiește după Evanghelia lui Hristos este ,,popor sănătos, creator în toate domeniile, conștient de chemarea lui pe acest pământ” [2].
Instituirea și rostul Euharistiei
Despre Sf. Euharistie aflăm, din Sfintele Scripturi, că a fost prefigurată în Vechiul Testament[3], iar în Noul Testament, Mântuitorul nostru Iisus Hristos se descoperă ca fiind ,,Pâinea cea vie care s-a pogorât din cer”, Pâinea vieţii veșnice (In 6, 51-56). Totodată, la Cina cea de Taină, după ce a instituit Sfânta Euharistie, Mântuitorul Hristos le-a poruncit ucenicilor: ,,Aceasta să faceți spre pomenirea Mea” (Lc 22, 19). Astfel, din perioada apostolică și până în zilele noastre, membrii Bisericii primesc Trupul şi sângele lui Hristos, în chip euharistic, ca izvor al vieţii veșnice. Spre deosebire de celelalte Sfinte Taine, în Euharistie nu ni se oferă doar Harul dumnezeiesc (cu specificul său în fiecare Taină), ci Însuși Cel Care este izvorul Harului Domnului nostru Iisus Hristos, Euharistia fiind atât Taină şi Jertfă (nesângeroasă), cât şi Ospăț anamnetic (comemorativ, de aducere aminte).
Împărtăşirea tuturor credincioșilor, la Liturghie, era scopul esențial al Euharistiei, în baza cuvintelor Mântuitorului Iisus Hristos: „Aceasta să faceți spre pomenirea Mea” (Lc 22, 19). Credinciosul contemporan, însă, nu mai simte nevoia să se împărtășească. El cunoaște, din poruncile Bisericii, că trebuie să se împărtășească de patru ori, sau ,,cel puţin” o dată, pe an[4], socotind că nu merită, nu are demnitatea cuvenită spre a se împărtăși mai des. Trăind în lume, ar fi permanent în contact cu necurăția și nedreptatea, de aceea „ar avea nevoie de o curăție şi pregătire deosebite, de o silință şi pocăință deosebită” [5]. În acest sens, lucrarea Bisericii trebuie să caute să înlăture din suflet ,,tot ceea ce constituie păcat şi imperfecțiune”[6], în vederea conștientizării faptului că „nu se poate concepe Liturghia fără împărtăşirea credincioșilor”[7]. În acest fel, se mărturisește că unitatea trupului Bisericii este asigurată de dumnezeiasca Euharistie, practica Bisericii vechi fiind ca, în aceeași zi, într-un singur loc, să se săvârșească doar o singură Euharistie[8], pentru ca toți credincioşii (pregătiți) dintr-un loc, să se împărtășească la aceeaşi dumnezeiască Euharistie[9], nu pe rând, nu separat, nu în Liturghii private.
Euharistia – semnificații pastorale
În cadrul Bisericii noastre, arhierei şi duhovnici, prin cuvântări şi scrieri, încearcă să „corijeze o meteahnă pătrunsă în multe parohii: rara spovedanie şi împărtășire a credincioşilor” [10]. Şi aceasta pentru că Liturghia nu reprezintă un cult individualist, ci pentru că ea este slujba publică, obștească, prin care creștinul se integrează în Biserică, Trupul Tainic al lui Hristos (Ef 5, 23), fiind „mădulare unii altora” (Rm 12, 5) şi împreună slujitori ai lui Dumnezeu cu toate puterile cerești care aduc neîncetată slavă lui Dumnezeu[11]. Așadar rămâne preotului, şi oricărui slujitor al altarului, imperioasa datorie de a-i conștientiza pe credincioşi, pentru ca aceștia să fie pregătiți, la Sfânta Liturghie, să se împărtășească mai des decât au făcut-o până acum.
Unirea cu Hristos, prin Euharistie, real şi substanțial, mistic şi sacramental, desăvârșește viaţa creștinului, curăță, „arde spinii tuturor păcatelor noastre” [12], iar Hristos rămâne cu noi, în noi: „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu, rămâne în Mine şi Eu în el”[13] (In 6, 56). În fluxul acesta de activităţi contemporane, într-o societate tehnicizată şi secularizată, Biserica, prin Sfintele Taine, respectiv prin Euharistie, îl smulge pe credinciosul contemporan din decadența şi regresul moral spre care se îndreaptă „cultura” fără Dumnezeu, şi-l așază pe un alt plan de viețuire: cu Hristos, făcându-l asemenea Lui după har. Acest scop al lucrării Bisericii, de îndumnezeire a membrilor săi, rămâne neschimbat, indiferent de epocă. Tocmai de aceea, Biserica, și prin extensie parohia, nu trebuie confundată cu o asociație, corporație sau altă grupare lumească, şi nici etichetată drept unitate de cult pentru câștig lumesc. Dacă ar fi aşa, şi-ar pierde caracterul de Biserică. Când un preot nu mai citește Sf. Scriptură şi nici opera Sfinţilor Părinţi, atunci există pericolul să dispară orientarea corectă şi scopul vieţii bisericeşti[14]. Biserica, fiind aceeaşi pentru toate timpurile, iar Hristos, capul Bisericii, fiind Acelaşi, ne face
„părtași la propria Sa biruință şi desăvârșire, ne dă din însăşi viaţa Sa dumnezeiască, sfinţindu-ne […] puterile naturale ale sufletului nostru sunt înviorate astfel spre bine, dobândind puterea necesară pentru înfrângerea piedicilor ce stau în calea virtuților şi pentru ferirea de păcatele de moarte” [15].
De aceea şi Sfântul Simeon al Tesalonicului (+1429), când recomanda ca măcar la 40 de zile să se împărtășească un bun credincios, zicea: „de se va păzi pe cât se va putea, (creștinul) să se apropie şi mai des de Cuminecătura cu Hristos, iar de se va putea, chiar în toate duminicile, mai ales cei bătrâni şi cei bolnavi, pentru că aceasta ne este viaţa şi tăria” [16]. În Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă (1642), se găseşte îndemnul ca nu numai „de patru ori pe an”, ci „cei ce sunt înaintaţi în cuvioșie şi cucernicie să se mărturisească în fiecare lună […] şi să se împărtășească cu Sfintele” [17], pentru că „dușmanul sufletului nu îndrăznește să vatăme pe cel ce ştie că îl are pe Hristos, locuind într-însul” [18].
Bibliografie
[1] Pr. Toma Stoica, „Televizorul – o cetate a Sodomei”, în: Vestitorul Ortodoxiei, XIV (2002), 285, pp. 4-5.
[2] Gheorghe Vasilescu, „Biserica şi starea societății de azi”, în: Almanah bisericesc, Sfânta Arhiepiscopie a Bucureştilor, (1995), p. 206.
[3] Melchisedec, regele Salemului, l-a întâmpinat pe Avraam cu pâine şi vin (Fc 14, 18); jertfa lui Avraam (Fc 22, 1-18); mielul pascal (Iș 12, 5-11) etc.
[4] A se vedea Carte de rugăciuni, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2007, p. 168. De asemenea, Învăţătura de credinţă creştin ortodoxă, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1952, p. 338, cât și celelalte ediții.
[5] Alexandre Schmemann, Euharistia – Taina Împărăției, trad. de Pr. Boris Răduleanu, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1998, p. 233.
[6] Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. I, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1996, p. 190.
[7] Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi…, vol. I, p. 191.
[8] A se vedea Prot. Prof. Dr. Gheorghios D. Metallinos, Parohia-Hristos în mijlocul nostru, trad. de Pr. Prof. Ioan I. Ică, Deisis, Sibiu, 2004, p. 14.
[9] Prot. Prof. Dr. Gheorghios D. Metallinos, Parohia…, p. 14.
[10] P.S. Andrei Andreicuț, „Dreapta Judecată”, introd. la Arhim. Ioan Iovan, Sfânta Împărtăşanie, Alba-Iulia, f.a., p. 5.
[11] Liturghier, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2012, p. 140. A se vedea şi Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Liturghierul explicat, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1972, p. 170. Liturghia unește cerul cu pământul, şi de aceea creștinul nu se simte singur, se simte unit „cu tot universul creştin, cu apostolii, cu sfinții, cu frații în Hristos, cu morţii şi cu viii” (Prof. Dr. Iorgu Ivan, „Învățăminte şi foloase duhovniceşti pentru cei care participă la Sfânta Liturghie”, în: Îndrumătorul Pastoral, Arhiepiscopia Bucureştilor, Bucureşti, 1981, p. 254). În fiecare Liturghie, „există şi se simte Biserica întreagă, de pretutindeni şi de totdeauna” (Prof. Dr. Iorgu Ivan, „Învățăminte şi…”, p. 254). Sfânta Liturghie este „slujba la care noi ne rugăm împreună cu îngerii, cu sfinții şi cu cei pentru care facem pomenire (cei adormiți în Domnul)” (Pr. Conf. Dr. Vasile Gordon, Mergând, învăţaţi… (Predici), Ed. Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2001, p. 222). Cu alte cuvinte, slujba liturgică poate fi numită „teologia populară ortodoxă” (Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, „Funcţiunea catehetică a Liturghiei”, în: Studii Teologice, II (1949), 1-2, p. 23).
[12] Conform rugăciunii Sfântului Simeon Metafrastul (+940), a treia după primirea dumnezeieștilor Taine. A se vedea Liturghierul, p. 369.
[13] În Ortodoxie, credincioşii se împărtășesc atât cu Trupul, cât şi cu Sângele Domnului, spre deosebire de credincioșii romano-catolici care, pe fondul ,,teoriei concomitenței”, se împărtășesc doar cu ostia, împărtășirea cu ambele elemente fiind rezervată doar clericilor. Cât despre pâinea dospită (ἄρτος), spre deosebire de azima apuseană, sunt studii documentare care certifică adevărul Bisericii Ortodoxe. Joi seara, Mântuitorul nu a sărbătorit Paștele iudaic, ci un Paști special, Paștile creştin. Instituind atunci Sfânta Euharistie, Mântuitorul Hristos nu a folosit azimă (ἄζυμος), ci pâine dospită, după cum menționează sfinții evangheliști. Ca atare, practica Bisericii noastre Ortodoxe este cea adevărată, practica Bisericii primare, elementele euharistice sfinţindu-se prin rugăciunea de invocare, de chemare a Duhului Sfânt (epicleză).
[14] A se consulta capitolul „Parohia astăzi ca spital duhovnicesc”, din lucrarea Prot. Prof. Dr. Gheorghios Metallinos, Parohia-Hristos…, p. 23.
[15] Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Liturghierul explicat…, pp. 324-325.
[16] Sfântul Simeon al Tesalonicului, Despre slujba îngropării, apud Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, „Împărtăşirea la Sfânta Liturghie privită sub aspectul spiritualităţii creştine”, în: Biserica Ortodoxă Română, LXXX (1963), 9-10, p. 969.
[17] Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, „Împărtăşirea la Sfânta Liturghie…”, p. 970. A se vedea şi Mărturisirea de credinţă a Bisericii Ortodoxe. 1642, trad. de Prof. Alexandru Elian, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1981, p. 87.
[18] Mărturisirea de credinţă a Bisericii Ortodoxe. 1642, p. 88. În același sens, Sf. Ioan Gură de Aur (+407) îndeamnă: „ca nu cumva, rămânând departe prea multă vreme de împărtășirea Ta, să fiu prins de lupul cel înțelegător-nevăzut” (Liturghier, p. 322).
