Biserica creștină reprezintă instituția umană cu cel mai îndelungat parcurs istoric neîntrerupt în dezvoltarea normelor sale juridice. Legislația bisericească, întemeiată pe Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, îmbogățită de moștenirea dreptului roman și permanent actualizată pentru a corespunde nevoilor curente ale tuturor Bisericilor Ortodoxe, constituie un îndreptar complet pentru buna organizare și funcționare a organismului eclesiastic, cât și pentru slujirea și conduita fiecărui membru al Bisericii, fie el cleric sau laic.

O trăsătură fundamentală a normelor canonice juridice ale Bisericii, ce le diferențiază pe acestea față de legislația civilă, este reprezentată de caracterul duhovnicesc al acestora – Biserica nu diferențiază chestiunile civile de cele penale, fiecare abatere constituind, în ochii dreptului canonic, întâi de toate un păcat. O altă caracteristică fundamentală a prevederilor juridice bisericești o constituie pronunțatul lor spirit filantropic, Biserica neurmărind prin normele ei disciplinare înlăturarea membrilor cu un comportament necorespunzător, ci îndreptarea acestora și reintegrarea lor ca membri deplini ai comunității credincioșilor.

Caracterul duhovnicesc al normelor juridice bisericești este dovedit și de coexistența, pe lângă legislația canonică, a unei instituții mult mai vechi cu caracter disciplinar – cea a duhovniciei. Încă de la începuturile Bisericii, urmând puterii încredințate lor de către Mântuitorul Iisus Hristos, duhovnicii au exercitat puterea disciplinară urmând canoanelor și căutând, potrivit îndemnurilor pastorale ale Părinților, să aplice epitimiile în conformitate cu caracterul penitenților, spre a dobândi o îndreptare cât mai deplină a acestora. Astfel, instanța duhovnicească este cea mai veche și totodată cea mai importantă din istoria dreptului canonic bisericesc, deoarece prin exercitarea ei conform normelor creștine și prin primirea cu credință a epitimiilor se poate dobândi mântuirea, atât de către penitenți, cât și de către duhovnici.

Din punctul de vedere ierarhic-administrativ, principala autoritate juridică din Biserică este reprezentată de către episcop. Încă din vechime, chiriarhii fiecărei eparhii erau însărcinați cu judecarea păstoriților lor, fie personal, fie în cadrul unor instanțe alcătuite din mai mulți slujitori bisericești. Episcopii au constituit pe întreg parcursul istoriei bisericești un element fundamental în procedurile juridice ale Bisericii, intrând în componența majorității instanțelor disciplinare bisericești și constituind, în orice caz, instanța supremă de apel. Importanța episcopului în cadrul exercitării puterii judecătorești din Biserică rezultă și din faptul că, potrivit sfintelor canoane, el nu poate fi judecat decât de frații săi întru slujire, constituiți în sinod.

Sinodalitatea constituie o altă trăsătură a jurisprudenței bisericești – instanțele supreme de judecată ale Bisericii au fost reprezentate de către cele șapte Sinoade ecumenice. Principalele instanțe de judecată sunt subordonate Sfintelor Sinoade ale Bisericilor Ortodoxe, sinodul episcopilor unei Biserici Ortodoxe constituie instanța supremă de apel în cazurile de judecată bisericească și, în general, în afara instituției duhovniciei, nicio hotărâre judecătorească în domeniul canonic nu este luată de către o singură persoană.

Instanțele de judecată au fost și sunt organizate, în cadrul Ortodoxiei, într-un mod corespunzător structurii administrative a fiecărei Biserici. Astfel, cel mai adesea ele se împart în instanțe protopopești, eparhiale/mitropolitane și patriarhale, constituind prima, a doua și, respectiv, ultima curte de apel, hotărârile judecătorești ale fiecăreia trebuind să fie validate de către instanța superioară. Problemele judecate în prezent de către instanțele bisericești țin în prezent, ca urmare a separării dintre stat și Biserică existentă în toate statele ortodoxe, exclusiv de domeniul bisericesc – inclusiv în problema căsătoriilor, unde acestea pot decide numai în privința slujbei religioase.

Abaterile bisericești au fost categorizate de către dreptul canonic ortodox pe baza a două criterii centrale: subiectul și obiectul. Astfel, și în acest aspect jurisprudența bisericească se diferențiază de cea civilă, dat fiind că slujitorii bisericești sunt cel mai adesea supuși unor sancțiuni mai aspre decât laicii – și atunci când este vorba despre aceeași abatere, și nu de unele specifice slujirii sacerdotale – dat fiind că rolul lor este de a fi îndrumători și pilde credincioșilor. Așadar, abaterile bisericești sunt categorizate în abateri generale și abateri specifice clericilor, iar în privința obiectului ele constau în abateri la adresa credinței, a slujirii și a vieții sociale în general. Aici trebuie menționat unul dintre principiile fundamentale ale jurisprudenței ortodoxe, anume acela potrivit căruia slujitorii bisericești nu pot fi sancționați de două ori pentru aceeași abatere, urmând învățăturii Sfintei Scripturi.

Pedepsele bisericești urmează în general aceeași categorizare ca și abaterile bisericești, iarăși cu mențiunea că slujitorii bisericești vor fi, cu excepția unor cazuri deosebit de grave, întâi subiectul sancțiunilor specific clericale, și abia apoi, în cazul rămânerii lor în greșeală, vor intra sub incidența pedepselor ce se cuvin clericilor. Desigur, cea mai gravă sancțiune bisericească este reprezentată de excomunicare și, respectiv, de anatematizare, sancțiuni cu consecințe extreme pentru mântuirea individuală. Tot aici trebuie observat vechiul principiu juridic ortodox, observat de majoritatea Bisericilor naționale autocefale, de a-și comunica una alteia sancțiunile bisericești grave aplicate membrilor lor, clerici sau laici, pentru ca aceștia să nu evite aplicarea pedepsei prin transgresiunea în cuprinsul altei Biserici.

În prezent, puterea juridică în cadrul fiecărei Biserici Ortodoxe este exercitată pe baza statutelor și a regulamentelor specifice, proprii fiecărei instituții eclesiastice. Între acestea există numeroase similitudini, mai ales sub aspectul principiilor de bază ale jurisprudenței ortodoxe, dar și unele diferențe notabile, ținând de condițiile geografice, istorice și sociale ce au influențat fiecare Biserică Ortodoxă, și care este necesar a fi cunoscute pentru o consolidare a raporturilor acestora. De asemenea, buna cunoaștere a prevederilor disciplinare ale celorlalte Biserici Ortodoxe surori apare ca o necesitate practici pentru clerici în condițiile mobilității sporite a secolului actual.

Considerăm, așadar, că buna cunoaștere a prevederilor canonice și a reglementărilor actuale din cadrul restrâns al Bisericii Ortodoxe Române și cadrul larg al Ortodoxiei ecumenice reprezintă o necesitate permanent actuală și de o importanță maximală pentru membrii ierarhiei bisericești, cât și pentru membrii laici ai Bisericii, în vederea unei slujiri conforme principiilor evanghelice și bisericești, a menținerii neatinse a unității Bisericii și a perpetuării bunelor relații între Bisericile Ortodoxe surori.

Pictură pe sticlă de Maria Constantinescu

13-23 mai 2021, Sala Acvariu

Muzeul Naţional al Țăranului Român

Muzeul Naţional al Țăranului Român vă așteaptă joi, 13 mai 2021, de la ora 17.00, la sala Acvariu, la vernisajul expoziției de pictură pe sticlă realizată de Maria Constantinescu, Ierarhii de lumină.

„Doamna Maria Constantinescu, artist plastic, membră UAPB, a inventat un stil unic – inconfundabil. A plecat de la tradiție şi a ajuns la modernitate, la simbol. Acest fapt îl recunosc toți criticii de artă care au scris despre ea şi despre lucrările ei, Vasile Drăguț, Nicolae Steinhardt, Alexandru Balaci, Ricardo Barletta, Cornel Antim, Luiza Barcan, Françoise Bornardele, Franz Grishaufer, Paul Barbăneagră, Horia Roman Patapievici şi alții. Maria Constantinescu a avut onoarea ca despre ea să scrie unul dintre cei mai mari critici de artă ai Europei, considerat papa istoriei artelor, Giulio Carlo Argan, acest fapt reprezentând cel mai mare premiu acordat unui artist. Are onoarea să fie academician Burchardt şi membră a Academiei artelor tradiționale din România. A expus în muzee importante din țară şi străinătate şi are lucrări în colecții de stat şi particulare, cum ar fi, de exemplu, o compoziție zodiacală la Casa Regală a Spaniei, despre care Regina Spaniei a spus: iată ceva nou sub soare!“ (Răzvan Theodorescu)

„Maria Constantinescu și-a ales drumul său în artă. Ceea ce creează ea o exprimă în cel mai profund sens al cuvântului, pentru că arta ei i se aseamănă. Este o artă solară, prin care creatoarea caută să își înalțe privirea către Dumnezeu (care, așa cum înțeleg eu, pentru ea înseamnă iubirea și lumina divină, soarele care ne luminează sufletul și spiritul, astfel încât să iertam și să iubim necondiționat). Artista o face, pornind de la ceea ce a învățat, încercând să își cunoască rădăcinile spirituale ale nației din care face parte, cu speranța că, pe această cale, vom putea crea între noi pace, dragoste și armonie. Înțelegerea tradiției este un demers intelectual, dar și unul care transcende rațiunii. Nu e, întotdeauna, nevoie de explicații savante, pentru a te apropia de tradiție. Maria Constantinescu a ajuns și acolo, dar a pornit de la o cunoaștere empirică, în comunitatea argeșeană în care s-a născut. Pe această temelie se așază arta ei, care îndrăznește să privească spre Soarele dumnezeirii. Și nu o poate face altfel, decât prin captarea luminii. Probabil, din acest motiv, sticla este unul dintre materialele preferate pe care le modelează artista și prin intermediul căruia găsește calea ei proprie de a îmblânzi lumea obiectuală de care e înconjurată. Culorile nu blochează drumul luminii, ci doar o filtrează, în grade și proporții diferite. Chiar și când lumina nu este, în unele cazuri, personajul principal al artei sale, când obiecte care nu sunt translucide își găsesc loc printre martorii existenței sale, căreia îi este atât de mult dedicată, Maria Constantinescu găsește calea pentru a transforma, în mod miraculos, și aceste creații în căutători ai luminii. Culoarea Mariei se atașează de material doar pentru a-i conferi un sens al unei neștiute căutări către lumină, pe un drum pe care doar artista îl cunoaște. Numai așa se poate explica senzația de soare, de libertate luminoasă pe care o trăiești atunci când te afli în preajma lucrărilor Mariei Constantinescu.

Dacă tot acest efort al artistei – care presupune foarte multă trudă fizică, dar care rămâne neștiută pentru privitor, pentru că ea nu se cramponează de torsiunile pe care le îndură materialele, nu le consemnează trecerea, nu vrea să demonstreze cât este de greu să fii artist, încercând, doar, să le îndrepte către direcția privirii sale – ar fi fost unul menit să se oprească la materie, artista și-ar fi trădat năzuințele. Dar ea reușește să sublimeze materia, transformând, în mod miraculos, totul, în lumina care ne inundă nu doar privirea, ci și sufletul. Nu este lumina ucigătoare, a soarelui nemilos, care pârjolește totul, ci aceea pe care se pare că numai Dumnezeu o poate transmite spre noi, lumina unui Soare îmblânzit de privirea plină de speranță a artistei, de rugăciunile pe care ea le înalță, zilnic, spre Dumnezeu (lumina și iubire …). Despre această lumină vorbește întreaga artă a Mariei Constantinescu, indiferent cum și-a intitulat ea ciclurile de lucrări care au grupat, de-a lungul anilor, teme sau tehnici diverse. Este o lumină care o înnobilează pe ea și care ne oferă alegerea unei căi la capătul căreia să ne putem afla împlinite propriile speranțe de mai bine, de mai frumos, de viață. “ (Virgil Ştefan Niţulescu)

Expoziția va putea fi vizitată la Sala Acvariu, în perioada 13-23 mai 2021, de marți până duminică, între orele 10.00 şi 18.00. Intrarea este liberă.

În plan internațional, luna mai este luna închinată echilibrului emoțional al mamelor! Este luna în care prețuim mamele și aducem gânduri bune lucrurilor pe care ele le înfăptuiesc.

Nu știu dacă știți, dar mamele nu au mereu încredere în ele! Se tem că nu sunt suficient de bune, se tem că nu fac bine, se sperie că nu sunt de ajuns! Și uneori dau atât de multă putere unei singure sintagme pline de negativism!

Ignoră cupe întregi cu vorbe bune și cuvinte de încurajare și aprecieri și împuterniciri.

Ești tot ce își poate dori copilul tău!

Ești bună!

Ești frumoasă!

Te descurci mereu!

Ești o mamă atentă!

Ești o mamă grijulie!

Ești un prieten de nădejde!

Ești mereu lângă cel în nevoie!

Ești organizată!

Ești consecventă!

Ești dorită!

Tu ești!

Și, de undeva, slab sau puternic, pe o tonalitate joasă sau pe una ridicată, se aud cuvintele: ,,dar poate uneori nu ești suficient”. Atât.

Brusc, mama ignoră toată cupa plină cu bun și bine, așterne o pânză sură peste tot și toate și poartă în minte doar cuvintele ce o sperie: ,,nu ești suficient”, ,,nu ești destul de bună”, ,,nu te străduiești”, ,,nu dai suficient”.

Uneori, mamele uită de tot ce le înalță

Toată energia și toată atenția mamei se îndreaptă spre o singură sintagmă polarizată negativ și ajunge să respingă, să ascundă tot ce ar trebui să o înalțe, tot ce ar trebui să o ridice. Ține strâns la piept cuvinte demobilizatoare și durere și tot ce o macină și o face să fie mai puțin.

Îndemn mamele să își reeduce felul de a gândi: este bine să rămânem cu ochii ațintiți spre binele pe care îl reprezentăm și îl dăruim.

Cei ce sprijină

Este bine să rămânem lipite de oamenii care vin să ne sprijine în viața noastră: să îi ascultăm pe ei, să îi primim cu brațe larg deschise în drumurile noastre, să ne plecăm mereu urechea și inima la ceea ce ne oferă cu înțelegere și cu iubire.

Și este bine să îi scoatem din viața noastră pe cei ce vor să ne doboare din răutate sau din neștiință sau ignoranță. De multe ori, să știm că nu este despre noi dorința lor de a ne face să ne simțim mai puțin; este despre ei și neajunsurile lor, neputințele lor, durerile lor, frustrările lor.

Îndemn

Dragi mame, să lăsăm în lumină vasul strălucitor în care stau clar așezate lucrurile minunate și adevărate ce ne definesc; îl vom privi, așa cum stă el fixat în centrul casei, în centrul vieții, în centrul lumii noastre, ne vom bucura de ce am așezat în el noi și cei din jur și ne vom hrăni din strălucirea a ceea ce suntem. Zi de zi.

Dacă mama nu e bine, nimeni nu e bine!

S-a născut pe meleagurile Basarabiei, mai precis în orașul Drochia. A început să fredoneze primele melodii dintr-o joacă, după care treaba a început să devină din ce în ce mai serioasă. Părinții și pedagogii au simțit talentul candid, prin urmare, l-au investit cu maximum de încredere, iar rezultatele au început să se vadă de la un concurs la altul. Cum era firesc, Damian a pășit pe cărările muzicii, mai întâi la Școala de muzica din Drochia, apoi la Colegiul de Muzică “Ștefan Neaga” din Chișinău. După liceu, și-a pus visele într-o valiză, a trecut Prutul și a poposit la Cluj, unde studiază la Academia de Muzică ”Gheorghe Dima”. Despre mentalitatea unui artist, concursuri și provocări muzicale, aflăm de la tânărul interpret Damian Spinei.

Interviul pe scurt:

• Despre menirea unui artist: “În viziunea mea orice artist trebuie să aibă vocaţie, adică acea chemare către lumea sublimului. Este primordial ca mesajul creaţiilor artistice să ajungă la public. Imaginile vii pe care le făureşte un muzician trebuie să rămână în memoria fiecăruia ca un strop de bucurie, nostalgie și tandreţe.”
• La ce ne mai poate folosi arta azi?: ”Am o privire aparte asupra folosului adus de artă în societate, prin raportarea la întreaga istorie a omenirii. Dar ca să fiu succint, aş spune că însăşi viaţa este o artă, fără de care nu putem exista, fiindcă ne regăsim în profunzimea ei prin exprimarea gândurilor, năzuinţelor, convingerilor și sentimentelor noastre.”
• Tinerii și tradițiile. Război sau pace?: ”Sunt multe cauze care au dus la ruptura tinerilor de tradiţii. Spre exemplu tehnologia folosită de la o vârstă fragedă a adus o serie de avantaje şi dezavantaje. De menţionat faptul că ei îşi doresc să fie în pas cu trendul, sunt tentaţi să consume muzică comercială.”

La început de drum și de carieră

Este un veritabil “Moldovean din talpă!”. Născut și crescut în orașul Drochia din Republica Moldova, Damian s-a împrietenit cu muzica de timpuriu. Cânta tot felul de imnuri religioase și se gândea că într-o bună zi va lua calea preoției, însă destinul avea alte planuri cu el. “Atunci părinții mei și-au dat seama că am un dar, care urma să încolțească și să dea roade în timp. Următorul pas a fost înscrierea la Școala de Muzică din oraș, secțiunea chitară, dar adevărata simbioză, dacă e să o numesc așa, s-a realizat prin prisma Colegiului de Muzică “Ștefan Neaga” din Chișinău”, își începe povestea Damian Spinei.

,,Merg la concursuri cu  gândul de a-mi îndeplini misiunea de interpret”

După absolvirea liceului, și-a pus visele într-o valiză, a trecut Prutul și a poposit la Cluj, unde studiază la Academia de Muzică ”Gheorghe Dima”. Abordează o paletă largă de genuri, însă muzica populară i s-a cuibărit în suflet. Fidelitatea față de cânt, munca permanentă și seriozitatea, i-au însoțit participările la festivaluri naționale și internaționale. În țară a cântat și încântat pe scenele din Sibiu, Brașov, Piatra-Neamț, București, iar peste hotare la Moscova, unde a obținut medalia bronz la Jocurile Delfice. În continuare, vorbim despre mentalitatea cu care Damian pregătește un concurs. Este genul de concurent chitit să obțină cu orice preț un loc pe podium sau din contră? “Pregătirea mea începe cu partea practică, fiindcă muzica nu-i numai teorie și atât. Merg la concursuri cu  gândul de a-mi îndeplini misiunea de interpret, de a mă prezenta la un nivel înalt. În aceeaşi ordine de idei premiile obţinute, a căror cifră se ridică la circa 40, întruchipează rodul talentului și a inspiraţiei”, lămurește Damian.

Arta, necesitate sau simplu moft?

În zilele noaste este lesne să fii catalogat artist. Fie că ai o carte la activ, un film, sau o melodie, societatea se întrece în reverențe și laude. Dar, ce îți conferă pecetea de artist? Calitatea sau cantitatea operei? “În viziunea mea orice artist trebuie să aibă vocaţie, adică acea chemare către lumea sublimului. Este primordial ca mesajul creaţiilor artistice să ajungă la public. Imaginile vii pe care le făureşte un muzician trebuie să rămână în memoria fiecăruia ca un strop de bucurie, nostalgie și tandreţe. În zadar obţii premii la concursuri, absolvi şcoli de specialitate, dacă nu reprezinţi prin personalitatea ta acel titlu onorific. În privinţa calităţii şi cantităţii operei, eu optez mai mult pentru calitate.”

,,Arta ne ajută să-i înţelegem şi să-i acceptăm pe cei din jur”

Experiența pandemiei ne-a arătat încă odată care sunt prioritățile către care tinde omul în situații de criză. În această ecuație a supraviețuirii, arta a ieșit destul de șifonată. Îl întreb pe Damian Spinei dacă este cu putință să trăim fără frumosul din artă. “Am o privire aparte asupra folosului adus de artă în societate, prin raportarea la întreaga istorie a omenirii. Dar ca să fiu succint, aş spune că însăşi viaţa este o artă, fără de care nu putem exista, fiindcă ne regăsim în profunzimea ei prin exprimarea gândurilor, năzuinţelor, convingerilor și sentimentelor noastre. Arta ne ajută să-i înţelegem şi să-i acceptăm pe cei din jur, ne modelează caracterul, ne educă, apropiindu-ne de o lume mai inocentă. «Arta purifică sufletul de praful vieţii de fiecare zi», spunea Pablo Picasso.”

Tradițiile prin filtrul noii generații

Ca reprezentant de seamă al tinerei generații de interpreți, Damian respectă decizia colegilor care au decis să îmbrățișeze alte genuri muzicale. Nu-i judecă și privește în profunzime la ceea ce se întâmplă azi cu generația Tik Tok. “Sunt multe cauze care au dus la ruptura tinerilor de tradiţii. Spre exemplu tehnologia folosită de la o vârstă fragedă a adus o serie de avantaje şi dezavantaje. De menţionat faptul că ei îşi doresc să fie în pas cu trendul, sunt tentaţi să consume muzică comercială. Aceste schimbări de mentalitate în unele cazuri sunt benefice, în altele mai puţin, dar neglijarea pe termen lung a folclorului poate duce la dispariţia lui. Fără cultură orice popor e sortit pieirii. O soluţie salvatoare ar fi să se pună mai mult accent pe învăţarea şi descoperirea tradiţiilor acestui neam.”

,,Sunt multe cauze care au dus la ruptura tinerilor de tradiţii”

Cu siguranță vom mai auzi de Damian. Înainte de a pune punct acestui dialog, vreau să aflu ce planuri are pentru viitorul apropiat. “Mi-am propus să-mi continui studiile la masterat și să-mi aprofundez cunoştinţele în domeniul muzicii. Vreau să-mi înnoiesc repertoriul pentru a vă bucura auzul cu ceva deosebit. Intenţionez să readuc la viaţă cântecele tradiţionale din Basarabia care stau uitate de ani buni în arhiva Institutului de folclor ”Constantin Brăiloiu” și voi continua să contribui la dezvoltarea societăţii prin intermediul activităţilor de voluntariat la care iau parte“, conchide Damian Spinei.

Aterizează pe tărâm american la 12 ani. Pulsul New York-ului, măreția clădirilor și zumzetul străzilor, îi treceau prin toți porii. Avea senzația că aici e locul ei. La plecare, Ioana privește pe geam mânată de un singur gând: I’ll Be Back! În România, a studiat la Colegiul National Bilingv „George Coșbuc”, în timpul căruia a început să-și clădească visul. În prezent este studentă la Villanova University, unde se specializează în comunicare, iar pe lângă aceasta patronează cu succes un business în fashion. Ne continuăm seria descoperirilor frumoase și facem cunoștință cu Ioana Turcescu și vom discuta despre plecarea în SUA, care sunt pașii pe care i-a urmat pentru a aplica la facultate, cum se împacă antreprenoriatul cu viața de student și multe alte lucruri interesante. Te-am făcut curios? Dacă vrei să afli mai multe informații despre cum poți aplica la o facultate în America, vizitează site-ul VSSIA.org și dă start visului american. Gata, să trecem la povestit!

Interviul pe scurt:

• America, păzea că vin: “Aveam impresia că aici este locul meu și de la acea vârstă rămăsesem cu ideea că voi reveni în America, dar nu știam exact în ce punct al vieții mele. Primii doi ani de liceu nu prea m-am gândit la facultate (…) În vacanța de vară dintre clasa a zecea spre a unsprezecea, m-am apropiat de prietena mea Ioana, acum este la Drexel University, care mi-a spus că merge la doamna Daniela Bordei și că se pregătește pentru facultate. Ok, am zis că vin și eu pentru că eram chitită să merg în America.”
• Nu-s olimpic, pot studia în SUA?: “Cu siguranță! Nici nu știu de unde a pornit acest mit. Eu am avut destul de multe olimpiade la activ, dar nu am ajuns până la faza națională sau internațională, în schimb foarte mulți prieteni care nu aveam nici măcar o participare la vreo olimpiadă au intrat la facultăți de top.”
• Puțin business nu strică nimănui: “Am făcut designurile, iar prin august am scos colecție de corsete. Efectiv mi-au dat lacrimile când le-am văzut, dar nu știam la ce să mă aștept, adică ok, credeam că se vor vinde, însă nu mă gândeam că o să aibă atâta succes. Tot atunci mi-am înghețat semestrul la facultate, asta și din pricina pandemiei, și m-am focusat pe partea de business.”

America, I’ll Be Back!

Jovială, efervescentă, plină de viață și de idei, iată doar câteva din calitățile Ioanei. Prietenii îi spun Yoyo și de când se știe, a fost fascinată de celebrul American Dream. Destinul a purtat-o pe tărâm newyorkez pe când avea doar 12 ani. “Aveam impresia că aici este locul meu și de la acea vârstă rămăsesem cu ideea că voi reveni în America, dar nu știam exact în ce punct al vieții mele. Primii doi ani de liceu nu prea m-am gândit la facultate. Trecusem din sistemul de învățământ privat în cel public, cunoscusem mulți oameni, m-am și îndrăgostit, deci trăiam din plin, nu aveam mintea la studii atunci. În vacanța de vară dintre clasa a zecea spre a unsprezecea, m-am apropiat de prietena mea Ioana, acum este la Drexel University, care mi-a spus că merge la doamna Daniela Bordei și că se pregătește pentru facultate. Ok, am zis că vin și eu pentru că eram chitită să merg în America. Domeniul era bătut în cuie, comunicare, asta și pentru că sunt pasionată de scriere creativă. În liceu aveam un blog unde scriam destul de mult, mi-a plăcut și partea de publick speaking, deci nu am avut nicio ezitare când a venit vorba de domeniu”, povestește Ioana Turcescu pentru Matricea Românească.

,,Ok, am zis că vin și eu pentru că eram chitită să merg în America”

Pentru un tânăr licean, procesul de aplicare la studii peste ocean poate fi copleșitor. Sunt acte, teste și tot felul de bariere birocratice pe care nu le poți doborî singur. În cele ce urmează, o rog pe Ioana să le explice elevilor pas cu pas, în ce a constat procesul de aplicare. “Pregătirea mea a debutat foarte devreme, asta e un lucru important de știut. În prima fază am dat SAT-ul (bacalaureatul american), care pentru mine a fost cel mai stresant pentru că eu veneam de la uman și aveam un impediment când era vorba de matematică. Deci, am început o pregătire intensă pentru SAT, dar știam că prima dată nu o să iau foarte mult și așa a fost. Nu-i nimic zic, mă mai pregătesc, iar când am dat a doua oară am luat un scor foarte mare. Apoi am început să merg la consultanță, și vă spun că procesul de aplicare pentru America este atât de complicat încât nu puteți să-l treceți singuri, aveți neapărată nevoie de oameni și resurse. Eu mi-am selectat douăzeci de facultăți, numărul maxim de altfel, și am început să scriu eseul de common app. Eseul acesta este foarte important pentru că îl trimiți la facultățile la care aplici. La eseu nu ai o cerință bine definită. Pur și simplu trebuie să spui cine ești tu, trebuie să fie un eseu care să te pună într-o lumină diferită. Spre exemplu eu mi-a scris eseul din perspectiva fricii și cum a evoluat relația mea cu frica de-a lungul vieții. Apoi, fiecare facultate îți cere unul sau mai multe eseuri separat de acest common app. Cred ca am scris vreo 100 de eseuri pentru că am aplicat la toate bursele de la facultate, iar în septembrie am dat examenul TOFEL, după stai și așteaptă”, lămurește Yoyo.

Despre adaptarea în SUA, mituri și moduri de învățare

Efortul nu a rămas fără ecou. Din totalul celor douăzeci de facultăți, Ioana a primit răspuns pozitiv de la zece, un scor deloc rău. Chiar dacă își dorea să intre la University of Pennsylvania, sorții au dus-o la Villanova. În continuarea dialogului nostru, o provoc pe Yoyo să rememoreze cele mai dificile momente din viața de student. “Cel mai greu a fost să mă adaptez la sistemul de învățământ. V-am spus că sunt pasionată de scris și în special de scrierea creativă, ei bine aici la facultate când am fost rugată să scriu un paper despre o carte, mă gândeam ce mare lucru, adică faci un rezumat și spui ce ți-a plăcut. Ei bine, nu-i deloc așa! Trebuie să ai un anumit mod de abordare, să ai un stil de citare în funcție de profesor, ori pentru mine asta a fost ceva teribil. Altă problemă. Noi la facultate avem câteva cursuri obligatorii fără de care nu poți deveni absolvent. Sunt cursuri de sociologie, biologie, statistică, închipuiți-vă ce șoc am avut când am dat de ele. Adică eu credeam că am scăpat de liceu, de matematică, biologie și brusc mă pomenesc cu ele la facultate. Nu mai zic de șocul cultural pe care l-am suferit. Eu fiind o fire foarte sociabilă am crezut că o să îmi fie ușor, nicidecum.”

,,Adică eu credeam că am scăpat de liceu, de matematică, biologie și brusc mă pomenesc cu ele la facultate”

O ascult pe Ioana îngândurat și mă pun în postura unui licean care este măcinat de următoarea întrebare: Pot studia în SUA dacă nu-s olimpic la vreo materie? Răspunsul vine fulgerător. “Cu siguranță! Nici nu știu de unde a pornit acest mit. Eu am avut destul de multe olimpiade la activ, dar nu am ajuns până la faza națională sau internațională, în schimb foarte mulți prieteni care nu aveam nici măcar o participare la vreo olimpiadă au intrat la facultăți de top. De ce? Pentru că olimpiadele de la noi, nu au un echivalent în America, ei nu pun preț pe asta. Eu nu cred că olimpiadele din aplicația mea au fost decisive, da au adus un plus și atât.”

,,Cred că sistemul de învățământ din România este foarte învechit”

Și pentru că tot suntem la capitolul școală, vreau să aflu de la Yoyo cu ce ochi vede sistemul de educație din România, având la activ experiența din America. “Mi se pare că în România nu suntem lăsați să greșim, asta e un lucru de care mi-am dat seama anul acesta. În România dacă ai greșit la un test nu prea ai cum să o repari, este ori ai învățat, ori nu. În America profesorii sunt foarte înțelegători, adică eu dacă nu mă simt bine pot să-i dau mesaj profesorului meu și îi zic că nu sunt ok. Oamenii de aici înțeleg că viața nu se învârte în jurul școlii și că există anumite lucruri imprevizibile care te pot face să dai un anumit tip de randament. Apoi, dacă ești o persoană diagnosticată cu anxietate, primești un learning suport service, unde ți se explică cum să îți gestionezi timpul la teste spre exemplu. Cred că sistemul de învățământ din România este foarte învechit, pornind de la romanele pe care le ai de citi pentru bac până la testele unde trebuie să tocești, ca să nu mai zic de acele ascultări.”

O picătură de business într-o mare de neprevăzut

Gata! Închid această cutie a Pandorei și mut discuția către zona antreprenorială. Între două cursuri, trei cafele și câteva seminarii, Yoyo se îngrijește cu maturitate deplină de propriul business. Dar, cum a pornit totul? “Anul trecut eram în carantină și rămăsesem blocată în America. Dintr-o întâmplare, am ajuns să am foarte mulți urmăritori pe Tik Tok, cam cincizeci de mii. După un timp am revenit în țară, trecusem printr-o perioadă mai complicată, și am stat în carantină la tatăl meu. Soția lui fiind designer, mă tot uitam la rochiile ei și i-am zis că îmi place partea superioară, corsetele mai exact, așa că i-am propus să facem o colecție. Am făcut designurile, iar prin august am scos o colecție de corsete. Efectiv mi-au dat lacrimile când le-am văzut, nu știam la ce să mă aștept, adică ok, credeam că se vor vinde, însă nu mă gândeam că o să aibă atâta succes. Tot atunci mi-am înghețat semestrul la facultate, asta și din pricina pandemiei, și m-am focusat pe partea de business. Am ajuns să lucrez cu o prietenă care este la Unarte și am scos o colecție de haine pe care am denumit-o Yoyo’s Closet.”

,,Efectiv mi-au dat lacrimile când le-am văzut, nu știam la ce să mă aștept”

Ioana crede în puterea mentoratului. Chiar dacă recunoaște că face parte dintr-o generație în care independența este la cote maxime, socotește că dacă vrei să faci businsess de durată trebuie neapărat să te alipești de cei mai buni în domeniu. Însă nu toți tinerii de vârsta ei au avut parte de aplombul de care s-a bucurat. Mulți au rămas în țară și privesc cu jind la cei care au plecat la mai bine. Pentru aceștia Yoyo are un mesaj. “Nu cred că trebuie să vă pară rău că nu ați plecat pentru că, sinceră să fiu, eu vă admir pe toți cei care ați decis să rămâneți în România cu scopul de a schimba ceva. Eu mă consider o lașă că am plecat, de asta vă apreciez. Toată lumea pleacă afară pentru că este mai bine, dar totul în viață se întâmplă cu un motiv, ori dacă ați decis să rămâneți, clar aveți o misiune.”

Ticăitul alert al ceasului mă anunță că trebuie să pun punct. Ca un jucător de fotbal a cărui echipă are un avantaj fragil, trag de timp, și înainte de fluierul final mai adresez o întrebare: Ce planuri ai pentru viitor? “Nu am nici cea mai vagă idee! Acum serios, aș vrea să transform partea de social media într-un job part time pentru că mă pasionează foarte mult. Îmi doresc să lucrez în zona de social media marketing. Cât despre locația unde voi face asta nu știu pentru că mereu mă trezesc că vreau la New York, în alte zile aș veni acasă, după zic că ar fi interesat Berlinul, sunt foarte multe locuri de luat în calcul“, conchide Yoyo.

Secolul XXI este caracterizat printr-o disoluție accentuată a valorilor tradiționale. Numeroase instituții istorice, ce au stat la baza societății civilizate, se văd astăzi amenințate și în pericol de a rămâne simple mențiuni în manualele de istorie. De asemenea, societatea profund secularizată a perioadei contemporane are adesea tendința de a discredita Biserica, privită drept o instituție fie anacronică, fie corupătoare, fie manipulativă, fie toate acestea împreună. Nu de puține ori instituția eclesiastică este ținta unor atacuri coordonate, ce caută să speculeze orice fisură, fie la nivelul slujirii, ori la cel al ierarhiei bisericești, pentru a adăuga „dovezi” imaginii negative a acesteia, construită artificial. Noile mijloace de comunicare constituie de asemenea o provocare la adresa organizării Bisericii: ele pot fi folosite în avantajul său, pentru transmiterea mesajului bisericesc oriunde în lume și pentru extinderea misiunii la un nivel fără precedent, dar pot constitui totodată un instrument de subminare a imaginii Bisericii, atunci când sunt folosite pentru a înregistra și difuza orice abatere săvârșită de un membru al acesteia.

Canoanele Bisericii Ortodoxe se remarcă, sub aspectul lor juridic, prin viziunea completă pe care o oferă asupra disciplinei canonice, cât și prin interconectabilitatea lor. Astfel, un bun cunoscător al practicii juridice bisericești și al canoanelor în general este practic inatacabil, cel puțin din punct de vedere juridic.

În fine, trebuie luată de asemenea în considerație importanța cunoașterii procedurilor juridice ale celorlalte Biserici Ortodoxe surori. Acest fapt este justificat mai întâi pe baza vechiului principiu al sobornicității, dat fiind că încă din vechime Bisericile Ortodoxe și-au comunicat una alteia principalele hotărâri disciplinare, înlăturând astfel pericolul transgresiunii unor clerici sau laici aflați sub pedeapsă și reinstituirea lor în cadrul comunității ori al ierarhiei bisericești dintr-o altă Biserică. Pe lângă acest considerent istoric, trebuie luată în considerare și situația actuală: deoarece în lumea contemporană mobilitatea persoanei a cunoscut progrese exponențiale, este necesar ca orice membru al Bisericii să cunoască și să respecte prevederile disciplinare ale organismului eclesiastic sub jurisdicția căruia s-ar afla la un moment dat, așa cum orice cetățean este dator să cunoască și să respecte prevederile legale ale țării pe care o vizitează, dat fiind că este în mod implicit supus jurisdicției acestora.

Încă de la începuturile timpului istoric, legea a constituit garanția ordinii în cadrul societății umane. Din punct de vedere laic, ea a asigurat stabilitatea și dezvoltarea civilizațiilor, a permis formarea unor valori și a unor norme de conduită devenite intrinseci, și a reglementat desfășurarea raporturilor interumane. Legislatorii trecutului au rămas în posteritatea istoriei drept unele dintre figurile centrale ale civilizațiilor pe care le-au reprezentat. Astfel, fie că vorbim de personalități ale Antichității, precum Hammurabi în Babilon, Solon, Dracon și Licurg în Grecia antică, Cicero în Republica romană, de figuri reprezentative ale Evului Mediu precum Iaroslav cel Înțelept al Rusiei, Ștefan Dușan al Serbiei ori sultanului otoman Suleiman I (reținut de către istoriografia turcă cu supranumele de Legislatorul, și nu de Magnificul), sau de legislatori ai perioadei moderne și contemporane, precum Hugo Grotius – fondatorul dreptului internațional, Paul von Feuerbach – părintele dreptului penal, Jean Jacques de Cambacérès – fondatorul dreptului civil modern ori Cesare Beccaria – cel care a introdus principiile umaniste în dreptul penal, ei constituie unele dintre personalitățile de frunte ale istoriei națiunilor pe care le-au reprezentat, cât și ale civilizației universale.

Din punctul de vedere al religiei, legislația se bucură de o considerație superioară – legile divine sunt expresia voinței divinului pe pământ, norme neschimbabile încredințate oamenilor pentru menținerea relației cu divinitatea și pentru o viețuire armonioasă. Dacă marii legislatori laici se bucură de faimă în posteritatea istoriei, rânduitorii de legi spirituale au, în multe cazuri, atribuite însușiri divine. Această caracteristică este ușor observabilă mai ales în cazul marilor religii monoteiste.

Mântuitorul Iisus Hristos nu a lăsat un cod de legi propriu-zis, o serie de prevederi cazuistice, creștinismul fiind, esențialmente, o religie a iubirii și a înțelegerii fraterne. Iubirea constituie, în viziunea creștină, cea mai mare dintre legi, și oricine o urmează pe aceasta nu poate greși. Cu toate acestea, așa cum arată teologia, dezordinea instaurată în lume de către păcatul strămoșesc și slăbiciunile firii umane au făcut necesară, în timp, promulgarea unui cod moral al creștinismului și înființarea unor instanțe de judecată.

Civilizația ce a adus o contribuție majoră la această instituționalizare a dreptului creștin a fost cea a Imperiului Roman, în cadrul căruia s-a dezvoltat Biserica. Dreptul roman ajunsese deja la deplina sa dezvoltare în momentul recunoașterii creștinismului drept religie licită și pe principiile acestuia se va organiza și dreptul canonic al Bisericii. Această osmoză a avut efecte benefice de ambele părți: în timp ce principiile juridice romane au permis o categorizare eficientă a delictelor și pedepselor bisericești, principiul filantropiei creștine a umanizat legile romane. Simbioza dintre cele două structuri s-a desăvârșit ulterior, în perioada bizantină, când influența creștină poate fi ușor observată în culegerile de legi și manualele de drept, precum Pandectele, Digestele și Corpus juris civilis ale Binecredinciosului Împărat Iustinian I cel Mare, Ecloga împăratului Leon al III-lea Isaurul ori Procheiron și Epanagoge ale lui Vasile I Macedoneanul.

Noţiunile de „abatere” şi de „sancţiune” canonică

Potrivit definițiilor din manualele de drept bisericesc, noțiunea de abatere, cunoscută și sub numele de „delict bisericesc” ori „infracțiune bisericească”, sau, popular, „fărădelege” ori „încălcare a legii”[1], desemnează „încălcările de la dispozițiile cu caracter disciplinar, prevăzute de legi, regulamente, etc., și care atrag după sine anumite sancțiuni, abatere disciplinară fiind socotită încălcarea cu vină, de către o persoană ce face parte dintr-un colectiv, a regulilor de disciplină stabilite pentru activitatea acelui colectiv”[2].

Cea dintâi lege dată de către Dumnezeu oamenilor este reprezentată de porunca adresată protopărinților Adam și Eva în grădina Edenului: „Din toți pomii din rai poți să mănânci, iar din pomul cunoștiinței binelui și răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit!” (Facerea 2, 16-17). Această poruncă constituia un examen moral, încercarea prin care, în mod conştient şi liber, să recunoască şi să manifeste supunerea şi recunoştinţa faţă de Creatorul său atotbun şi să-şi câştige, totodată, şi vrednicie personală, cuprinsă în desăvârşire, pe de o parte, iar pe de alta, pentru a fi ferit, întărit fiind, de mândria prin care căzuse diavolul. Căci nu „era folositor ca omul să dobândească nemurirea fără să fie ispitit şi încercat, ca să nu cadă în mândria şi osânda diavolului”[3], cum spune Sfântul Ioan Damaschin. Încercarea prealabilă apare ca necesară, căci cel neispitit şi neîncercat nu este vrednic de nimic (cf. Înțelepciunea lui Isus Sirah 34, 10). Astfel, porunca nu este semn de tiranie, ci manifestarea bunătăţii şi înţelepciunii din partea lui Dumnezeu, spre a-l ridica pe om la starea de libertate deplin întărită, iar nu pentru a-l robi. Căci puterea morală nu creşte decât prin exerciţiu şi după o normă morală aplicată în concret. Dumnezeu a dat omului porunca, spune Sfântul Grigorie Teologul, „spre a procura materie voinţei lui libere”[4], spre exercitarea şi întărirea calităţilor morale.

Implicit, cea dintâi abatere este reprezentată de păcatul strămoșesc, săvârșit de primii oameni prin gustarea din pomul cunoștinței binelui și răului, la îndemnul șarpelui-diavol. Prin această primă nelegiuire, omul a avut de suferit o întreagă serie de consecințe: păcatul are ca urmare pierderea nevinovăţiei (dreptăţii) şi sfinţeniei originare, componente ale comuniunii cu Dumnezeu, „căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea?” (1 Corinteni 6, 14)[5]. Se pierde astfel harul divin, principiul adevăratei vieţi umane, şi se intră în moartea sufletească, care înseamnă rupere de izvorul vieţii duhovniceşti şi neputinţa de a face fapte vrednice de mântuire, precum zice psalmistul: „Că iată, cei ce se depărtează de bine (Dumnezeu), pier” (Psalmii 72, 27),  iar Sfântul Apostol Pavel spune: „Plata păcatului este moartea”  (Romani 6, 23).

O altă urmare este stricăciunea interioară, spirituală, care cuprinde întunecarea raţiunii, pervertirea inimii şi slăbirea voinţei, care toate nu se mai orientează spre adevăr şi bine, adică spre Dumnezeu, ci înclină mai mult spre rău, ceea ce înseamnă alterarea chipului lui Dumnezeu în om. Prin această alterare s-a pierdut şi armonia originară dintre trup şi suflet, apărând potrivnicie între ele şi lupte în care înving adeseori patimile inferioare[6]. Altfel spus, prima abatere de la legea divină a adus după sine și cea dintâi sancțiune, pronunțată de Judecătorul suprem întâi asupra femeii: „Voi înmulți mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii tale; în dureri vei naște copii; atrasă vei fi către bărbatul tău și el te va stăpâni” (Facerea 3, 16), și apoi asupra bărbatului: „Pentru că ai ascultat vorba femeii tale și ai mâncat din pomul din care ți-am poruncit: «Să nu mănânci», blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrănești din el în toate zilele vieții tale! Spini și pălămidă îți va rodi el și te vei hrăni cu iarba câmpului! În sudoarea feței tale îți vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care ești luat; căci pământ ești și în pământ te vei întoarce” (Facerea 3, 17-19).

Dezordinea instaurată în întreaga creație ca urmare a păcatului strămoșesc, moștenit de toți oamenii în calitatea lor de urmași ai protopărinților, trebuia să fie vindecată. Deoarece singur liberul arbitru al omului se dovedise neputincios în menținerea ordinii stabilite de către Creator, Dumnezeu a rânduit o întreagă serie de legi pentru a conduce omenirea la scopul ei ultim – mântuirea prin comuniunea cu El, ce constituise de altfel obiectul celei dintâi porunci.

În cadrul Vechiului Testament, legile după care s-au condus evreii le-au fost date acestora prin intermediul Sfântului Proroc Moise, legislatorul prin excelență. Acestea au constat pe de o parte în poruncile divine, predate prin vorbire directă de către Dumnezeu în timpul teofaniei de pe Muntele Horeb-Sinai și constituite în cadrul Decalogului (Ieșirea 20, 2-17 și Deuteronomul 5, 6-21), iar pe de altă parte din întreaga suită de prevederi legislative privitoare la cult și la toate celelalte aspecte ale vieții, cuprinse în cadrul cărților Ieșirea, Leviticul, Numerii și Deuteronomul. Împreună cu Facerea, acestea sunt primele cinci cărţi ale Vechiului Testament, considerate ca fiind opere ale Sfântului Proroc Moise şi reunite într-un corp unitar, cunoscut în cadrul traducerii Septuagintei drept Pentateuh iar în cadrul tradiției iudaice drept Tora Moșe, Tora Iahve ori Oraita[7]. În afara cărții Facerea, celelalte cărți cuprind prevederi legale, exprimate prin cele zece porunci ori Decalogul și celelalte legi auxiliare, estimate de tradiția iudaică la 613[8]. Acestea se constituie drept temei istoric al întregii religii revelate și se află la temelia învățăturilor creștine. Expunerea poruncilor nu este efectuată sistematic, ci istoric, iar acestea nu sunt compuse doar din studierea legilor antice contemporane ori din codificarea dreptului uzual al timpului, ci sunt „legi aprobate de Dumnezeu prin așezarea lor într-o carte, scrisă după voia Lui, la îndemnul Lui și sub veghea Lui”[9]. Bineînțeles că înțelegerea acestora este însă facilitată de sporirea cunoștințelor referitoare la mediile religioase contemporane din Egipt și Canaan, pentru o mai bună interpretare a restricțiilor impuse israeliților[10]. Numitorul comun al acestui întreg corp de legi sfinte îl constituie, în opinia majorității bibliștilor, grija pentru Drept și Justiție[11].

De asemenea, un aspect revelator privind legislația veterotestamentară este acela al caracterului ei prohibitiv, mai multe porunci din cadrul Decalogului (și nu numai) începând cu sintagma „să nu”. În mod normal, scopul legilor este să încurajeze anumite forme comportamentale și, implicit, să descurajeze altele. Legile ce încep prin sintagma „să nu” sunt numite în terminologia de specialitate legi apodictice. Termenul de „apodictic” poate fi definit ca „un adevăr absolut”. Aceste legi se deosebesc de cele cazuistice, al căror format caracteristic este cel de „dacă…atunci…”. Diferența de bază dintre legile apodictice și cele cazuistice este aceea că cele dintâi sunt imperative categorice cu valabilitate universală. În plus, legile apodictice nu prescriu aproape niciodată pedepse pentru încălcarea lor, spre deosebire de cele cazuistice. Desigur, cele zece porunci nu reprezintă singurele legi apodictice din cuprinsul Sfintei Scripturi, dar sunt fără îndoială cele mai importante[12].

Așa cum concluziona un biblist, Fohrer, emiterea Legii vechi a determinat o anumită orientare a poporului evreu: „În orice caz, cu asemenea reguli, s-a pășit pe o anumită cale, care ducea la un țel, la care cu greu s-ar fi putut gândi Moise: la un sistem cuprinzător de porunci și interdicții, ce reglementează întreaga viață a poporului și a omului ca individ, așa cum intenționează pioșenia israeliților față de legi”[13].

Legea Veche a poporului evreu includea o serie de restricții, menite a întări ascultarea acestuia față de Dumnezeu. Aceste porunci apodictice, prin care se cerea respectarea unui șir de reguli specifice, precum reguli alimentare, ce interziceau consumarea a numeroase animale, considerate necurate, ori a băuturilor alcoolice, reguli de curățire religioasă și profilactice legate de diverse maladii, de naștere și sacrificiu, ritualuri de sacrificiu și ținerea sărbătorilor, mai cu seamă a sabatului[14], exprimau principii etice și religioase universale, un etos fundamental, supus voinței lui Iahve[15].

În cadrul Noului Testament, odată cu venirea în lume a Mântuitorului Iisus Hristos, majoritatea conținutului Legii vechi este abrogat. Desigur, nu se poate vorbi de o fractură între legislația Vechiului Testament și Legea cea Nouă propovăduită de către Mântuitorul Hristos, Care Însuși arată că: „Să nu socotiți că am venit să stric legea sau prorocii; nu am venit să stric, ci să plinesc” (Matei 5, 17). Însă Domnul Hristos, spre deosebire de legislatorii Vechiului Legământ, nu stabilește nicio normă juridică referitoare la disciplină și nu instituie vreun organ specific de judecată bisericească, lăsând numai o normă morală pentru a dirigui conduita primilor creștini: „De-ți va greși ție fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine și el singur. Și de te va asculta, ai câștigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvântul. Și de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ți fie ție ca un păgân și vameș” (Matei 18, 15-17). Prin aceste cuvinte ale Fiului lui Dumnezeu a apărut prima „instituție” de judecată  a Bisericii primare, cea a judecății frățești, abaterile fiecărui membru fiind cunoscute, dezbătute și sancționate în cadrul comunității credincioșilor[16]. Desigur, în timpul vieții și a activității Sale pământești, Însuși Mântuitorul Iisus Hristos a fost organul puterii legislative în Biserică[17].

Mai înainte de patima și Învierea Sa, Fiul lui Dumnezeu a încredințat această autoritate judecătoarească Sfinților Apostoli, prin cuvintele: „Adevărat grăiesc vouă: Oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer” (Matei 18, 18). Potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur, interpretarea acestui verset este următoarea: „Hristos n-a spus întâistătătorului Bisericii: «Leagă pe unul ca acesta!», ci: «Oricâte vei lega», îngăduind totul celui nedreptăţit; legă­tura rămâne nedezlegată, iar vinovatul va suferi cea mai grea pedeapsă. Nu-i de vină cel care l-a spus Bisericii, ci cel care nu s-a lăsat convins de Biserică. Ai văzut că l-a legat cu două lanţuri: şi cu pedeapsa de pe lumea aceasta şi cu chinul de pe lumea cealaltă? L-a ameninţat cu aceste pedepse pentru ca să nu i se întâmple asta, ci, temându-se şi de alungarea din Biserică şi de primejdia legăturii cu care are să fie legat în ceruri, să ajungă mai blând. Acela, cunoscând acestea, îşi va potoli mânia, dacă nu de la început, cel puţin în faţa atâtor judecători, care-i stau în faţă. De aceea a şi pus Hristos primul, al doilea şi al treilea scaun de judecată; nu l-a alungat dintr-o dată; dacă nu ascultă de întâiul scaun de judecată, să vină la al doilea; dacă-l dispreţuieşte şi pe acesta, să se teamă de al treilea; iar dacă nu ţine seamă nici de acesta, să se înspăimânte de pedeapsa viitoare şi de hotărârea şi judecata lui Dumnezeu”.[18]

Perpetuarea practicii judecății colective în primele veacuri de existență ale Bisericii creștine este dovedită mai întâi de scrierile noutestamentare: astfel, Sfântul Apostol Pavel îi mustră pe corinteni pentru a fi recurs la instanțele de judecată ale statului roman păgân, în loc a-și fi rezolvat diferendele în cadrul comunității, supunându-se judecății acesteia: „Îndrăznește oare cineva dintre voi, având vreo pâră împotriva altuia, să se judece înaintea celor nedrepți, și nu înaintea celor sfinți? Au nu știți că sfinții vor judeca lumea? Şi dacă lumea este judecată de voi, oare sunteţi voi nevrednici să judecaţi lucruri atât de mici? Nu știți oare că noi vom judeca pe îngeri? Cu cât mai mult, cele lumești? Deci dacă aveți judecăți lumești, puneți pe cei nebăgați în seamă de Biserică să vă judece? O spun spre rușinea voastră. Nu este oare între voi niciun om înțelept care să poată judeca între frate și frate? Ci frate cu frate se judecă, și aceasta înaintea necredincioșilor?” (1 Corinteni 6, 1-6). Din această epistolă paulină rezultă o evoluție treptată a judecății în Biserica primară, semnalându-se apariția instanței formate din doi sau trei credincioși, ce se vor dezvolta ulterior, cuprinzând din ce în ce mai mulți membri, până la a include întreaga comunitate[19]. Spiritul general al acestor instanțe de judecată este același ce va caracteriza întreaga activitate judecătorească a Bisericii de-a lungul timpului – scopul pedepselor bisericești nu este acela de a-i lovi pe credincioși, ci de a-i îndrepta, în conformitate cu doctrina Bisericii care, potrivit cuvintelor profetice: „Precum este adevărat că Eu sunt viu, tot așa este de adevărat că Eu nu voiesc moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa și să fie viu” (Iezechiel 33, 11), urmărește menținerea pe calea mântuirii a tuturor credincioșilor săi.

Prin cele arătate mai sus am dorit să subliniem specificul activității judecătorești a Bisericii creștine, în cadrul căreia, așa cum subliniază Arhid. Ioan N. Floca: „fiecare abatere de la normele de conduită, oricum s-ar numi acestea, religioase, morale sau juridice, se apreciază mai întâi sub aspectul ei de păcat și abia în al doilea rând, atunci când este cazul, se apreciază și sub aspectul de încălcare formală a legii”[20]. Această trăsătură caracteristică organismului eclesiastic duce și la o categorizare diferită a delictelor față de dreptul civil: „Legislația statului deosebește manuarea (aplicarea, n.n.) puterii disciplinare pentru chestiuni civile de cele criminale, dar Biserica nu face această deosebire, deoarece toate abaterile sunt delicte, contraveniri la legea credinței sau a canoanelor. De aceea și terminologia este deosebită; în Stat se numesc sentințe judecătorești în chestiuni civile și sentințe penale în chestiuni criminale, pe când în Biserică ele se numesc numai sentințe disciplinare”[21].

[1] Este interesantă din punct de vedere etimologic proveniența cuvântului de origine slavă „bezmetic”, format din prefixul negativ „bez” – „fără” și substantivul „zakon” – „lege” – așadar „lipsit de lege”.

[2] Arhid. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox. Legislație și administrație bisericească, p. 239.

[3] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, traducere Pr. Dumitru Fecioru, editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005, p. 74.

[4] Cf. Vladimir Lossky, Introducere în teologia ortodoxă, traducere Pr. Dumitru Popescu, editura Sofia, București, 2006, p. 55.

[5] Pr. Dumitru Radu (coord.), Îndrumări misionare, editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986, p. 380.

[6] Pr. Dumitru Radu (coord.), Îndrumări misionare, p. 381.

[7] Pr. Vladimir Prelipcean, Pr. Gheorghe Barna, Pr. Nicolae Neaga, Pr. Mircea Chialda, Studiul Vechiului Testament, editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2006, p. 101.

[8] Josy Eisenberg, O istorie a evreilor, traducere de Jean Roșu, editura Humanitas, București, 2005, p. 22..

[9] Pr. Vladimir Prelipcean, Pr. Gheorghe Barna, Pr. Nicolae Neaga, Pr. Mircea Chialda, Studiul Vechiului Testament, pp. 102, 125.

[10] Samuel J. Schultz, Călătorie prin Vechiul Testament, editura Cartea Creștină, Oradea, 2008, p. 82.

[11] Josy Eisenberg, O istorie a evreilor, p. 21.

[12] Victor P. Hamilton, Exodus – an exegetical Commentary, Baker Academic, Grand Rapids, Michigan, 2011, p. 318.

[13] Hans Küng, Iudaismul, traducere Edmond Nawrotzky-Török, editura Hasefer, București, 2005, p. 64.

[14] Josy Eisenberg, O istorie a evreilor, p. 22.

[15] Hans Küng, Iudaismul, p. 64.

[16] Arhid. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox. Legislație și administrație bisericească, vol. II, ed. Institului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990, p. 231.

[17] Valerian Șesan, Curs de Drept Bisericesc Universal, Tipografia Mitropolitul Silvestru, Cernăuți, 1942, p. 237.

[18] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, traducere Pr. Dumitru Fecioru, editura Institului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, p. 700.

[19] Arhid. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox. Legislație și administrație bisericească, p. 231.

[20] Arhid. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox. Legislație și administrație bisericească, p. 230.

[21] Valerian Șesan, Curs de Drept Bisericesc Universal, p. 238.

BIBLIOGRAFIE

Izvoare:

1. Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române sub Preafericitul Patriarh Justinian, ed. IBMBOR, București, 1953.
2. Regulamentul de procedură al instanțelor disciplinare și de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române.
3. Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, ed. IBMO, București, 2013.
4. Floca, Ioan N., Canoanele Bisericii Ortodoxe, Note și comentarii, Sibiu, 2005.
5. Sfântul Ciprian, episcopul Cartaginei, Scrisori, Ion Diaconescu, ed. Sofia, București, 2010.
6. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, traducere Pr. Dumitru Fecioru, editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005.
7. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, traducere Pr. Dumitru Fecioru, în: col. PSB, vol. 23: „Sfântul Ioan Gură de Aur. Scrieri. Partea a treia”, editura Institului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994.
8. Sfântul Ioan Gură de Aur, „Despre preoție”, în: Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie de Nazianz și Sfântul Efrem Sirul, Despre preoție, trad. Pr. Dumitru Fecioru, ed. Institului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987.
9. Tertulian, Despre pocăință, trad. N. Chițescu și David Popescu, în: col. PSB, vol. 3: „Apologeți de limbă latină”, editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981.

Lucrări generale:

1. Andrutsos, Hristu, Simbolica, traducere Iustin Moisescu, Editura Centrului Mitropolitan al Olteniei, Craiova, 1955.
2. Beck, Hans Georg, Istoria Bisericii Ortodoxe din Imperiul Bizantin, trad. Adrian-Vasile Carabă, ed. Nemira, București, 2012.
3. Boroianu, Dimitrie G., Dreptul bisericesc, vol. I, ed. Anastasia, București, 2007.
4. Dură, Pr. Nicolae-Coriolan, Exercitarea puterii judecătorești în Biserică. Abaterile și delictele bisericești, ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2014.
5. Eisenberg, Josy, O istorie a evreilor, traducere de Jean Roșu, editura Humanitas, București, 2005.
6. Floca, Ioan N., Drept canonic ortodox. Legislație și administrație bisericească, vol. II, ed. Institului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990.
7. Hamilton, Victor P., Exodus – an exegetical Commentary, Baker Academic, Grand Rapids, Michigan, 2011.
8. Küng, Hans, Iudaismul, traducere Edmond Nawrotzky-Török, editura Hasefer, București, 2005.
9. Lossky, Vladimir, Introducere în teologia ortodoxă, traducere Pr. Dumitru Popescu, editura Sofia, București, 2006.
10. Milas, Nicodim, Dreptul bisericesc oriental, Tipografia Gutenberg, București, 1915.
11. Păcurariu, Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, ed. IBMBOR, București, 1996.
12. Prelipcean, Vladimir, Barna, Pr. Gheorghe, Neaga, Pr. Nicolae, Chialda, Pr. Mircea, Studiul Vechiului Testament, editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2006.
13. Radu, Dumitru (coord.), Îndrumări misionare, editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986.
14. Schultz, Samuel J., Călătorie prin Vechiul Testament, editura Cartea Creștină, Oradea, 2008.
15. Soare, Diac. Gheorghe I., Forma de conducere în biserica creștină din primele trei veacuri, București, 1938.
16. Stăniloae, Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, ed. IBMO, București, 2010.
17. Șesan, Valerian, Curs de Drept Bisericesc Universal, Tipografia Mitropolitul Silvestru, Cernăuți, 1942.

Studii:

1. Cronț, Gheorghe, „Clericii în serviciul justiției”, în: Biserica Ortodoxă Română 11-12/1938.
2. Demetrescu, Dragomir, „Disciplina bisericească în primele trei veacuri creștine”, în: Biserica Ortodoxă Română, nr. 1/1908.
3. Kshutashvili, Jambul, „Statutul Bisericii Ortodoxe Georgiene. Studiu canonic”, în: Studii Teologice, nr. 1/2007, pp. 63-100.
4. Miron, Mihuț V., „Instanțele judiciare în Bisericile Ortodoxe”, în: Studii Teologice 9-10/1966, pp. 584-610.
5. Moisiu, Alexandru, „Obligația postului și a spovedaniei înainte de împărtășire (după Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiție și Rânduielile bisericești)”, în: Biserica Ortodoxă Română nr. 7-8 (iulie-august), an 1976 (XCIV).
6. Păcurariu, Pr. Mircea, „Dicasteria și Consistoriul Mitropoliei Ungrovlahiei”, în: Biserica Ortodoxă Română 7-10/1959.
7. Soare, Pr. Gheorghe I., „Legislația bisericească”, în: Biserica Ortodoxă Română 3-6/1951.
8. Stan, Pr. Liviu, „Statutul Bisericii Ortodoxe Române”, în: Studii Teologice, nr. 7-8/1949.
9. Stăniloae, Dumitru, „Mărturisirea păcatelor și pocăința în trecutul Bisericii”, în: Biserica Ortodoxă Română, nr. 3-4/1955.

12 mai 2021, ora 18.00, Sala Media

Muzeul Naţional al Ţăranului Român

Muzeul Naţional al Ţăranului Român vă aşteaptă miercuri, 12 mai 2021, de la ora 18.00, la Sala Media, la lansarea volumului lui Claude Karnooh, Tribulațiile unui călător străin în România (1971 – 2017). Reflecții și amintiri, apărut la Editura SECOM LIBRIS din Iași, în 2020. Traducerea a fost realizată de Bianca Cernat.

Vor vorbi despre carte, alături de autor, Aurelian Giugăl, politolog-sociolog, lector la Universitatea din București, și Virgil Ştefan Nițulescu, managerul Muzeului Naţional al Țăranului Român. Intrarea este liberă.

„De-a lungul diverselor mele sejururi româneşti – odată decizia luată de a pleca în România pentru a întreprinde, în iulie 1973, studii de antropologie pornind de la un „teren etnologic” şi, după opt ani de absenţă (1982 – 1990) „datoraţi” solicitudinii Securităţii faţă de mine, în timpul anilor ce au urmat loviturii de stat numite Revoluţie, când buni prieteni m-au chemat, în primavara lui 1990, să predau filosofia culturii şi antropologia culturală la Cluj –, am ţinut, cu mai multă sau mai puţină regularitate, un jurnal sau, pur şi simplu, am aşternut note disparate în micile mele carnete, însemnări ce au continuat după mutarea mea la Bucureşti, din 2008 până azi. În anumiţi ani, nu am scris aproape nimic; în alţii, mai ales în perioada de început, am scris mult mai mult. Cu toate acestea, am însemnat mai mereu pe hârtie urme, capete de fraze ca să-mi pot aminti de cutare sau cutare întâlnire, de cutare sau cutare situaţie, de cutare sau cutare sentiment, senzaţie, aversiune, atracţie, miros, culoare etc. Prin urmare, sunt de acord, aceste amintiri nu au continuitate, trebuie luate ca o succesiune de tablouri şi de miniaturi care fac dintr-o experienţă existenţială un puzzle cu piese imprastiate, acela al vieţii mele…

La câteva săptămâni după cea de-a doua sosire a mea în România, în iulie 1973 (prima mea vizită, în iunie 1971, nu fusese decât o călătorie de două săptămâni, cu ocazia unui colocviu franco-român de etnologie şi sociologie), am simţit nevoia imperioasă de a descrie sentimentele încercate, oamenii întâlniţi, situaţiile noi, deopotrivă surprinzătoare, comice sau angoasante, ori, pur şi simplu, caraghioase, cu care mă confruntasem. Asta s-a întamplat de-a lungul a nouă ani sub regimul comunist, în prima parte a ultimelor sale două decenii. Este unul dintre motivele pentru care o parte dintre aceste pagini se prezintă drept o mărturie în sensul cel mai literal, şi nu ca un fel de adaos „paraştiinţific” la munca mea propriu-zisă de antropolog, chiar dacă, în diversele mele lucrări, am relatat frânturi de amintiri legate de experienţele mele existenţiale. Rândurile acestea se doresc a fi reflexii ale traversării unei epoci, experienţă ce n-a însemnat niciodată (sau, mai bine zis, aproape niciodată) turism, ci doar un mod de viaţă, un amestec de aventură şi de chemare (Beruff). La urma urmei, această ţară, România, istoria sa, cultura sa, în sensul cel mai general, deopotrivă cultura sa înaltă (literatură, pictură, muzică şi poezie, filosofie şi ştiinţe umane, etnologie, istorie, sociologie etc.) şi cultura sa populară mi-au ocupat, vreme de douazeci şi cinci de ani, mare parte din gânduri. Uneori, ţara aceasta a mobilizat ceea ce era esenţial în viaţa mea intelectuală şi spirituală şi, în acelaşi timp, deşi nu fără rest, o parte deloc neglijabilă a vieţii mele afective şi amoroase, a prieteniilor mele.” (Claude Karnoouh)

Antropolog şi sociolog, Claude Karnoouh s-a născut în martie 1940, la Paris. Din 1959 şi până în 1965, a urmat studii de ştiinţe (fizică şi chimie) la Sorbona, iar din 1966 până în 1969, studii de ştiinţe umane (filosofie, antropologie socială, sociologie şi lingvistică) la Universitatea Paris X Nanterre. Unul dintre profesorii săi a fost celebrul antropolog şi etnolog francez Claude Lévi-Strauss. Începând din 1970, a fost cercetător la Centre National de la Recherche Scientifique, CNRS, predând, de asemenea, la Universitatea Paris X Nanterre, Sorbona, INALCO. Din 1991 şi până în 2002, a fost profesor invitat al Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj – Napoca, unde, în cel de al doilea semestru al anului universitar, a susţinut un curs despre aspecte ale modernităţii târzii în postcomunism, îmbinând diverse abordări (politice, culturale şi economice), iar ulterior, profesor invitat la Universitatea Naţională de Arte din București si la Universitatea din București.

Părăsise de mult locurile natale, iar gândul de a reveni era cu totul străin. Întâmplare face ca în anul 1994 să revină la matcă, în comuna Vama, pentru concediul de maternitate. Într-o cameră, familia Letiției păstra la loc de cinste obiecte tradiționale: icoane, costume populare, covoare, obiecte decorative, etc. Ulterior, grupuri de turiști francezi și belgieni au trecut pragul casei și au rămas uimiți de ce văzuseră. Mai mult de atât, vizitatorii au dorit să achiziționeze obiecte. Refuzând categoric să vândă ce avea mai de preț, a început să facă primele reproduceri după ouăle încondeiate din covata familiei. A urmat participarea la prima expoziție românească de la Angers și Nantes, prilej cu care a descoperit noi dimensiuni ale artei încondeierii. În prezent, profesoara Letiția Orșivschi Heiser este singurul artist încondeietor român recunoscut la nivel internaţional și administrează cu succes Muzeul Oului din Vama cel mai mare muzeu de acest gen din România.

Interviul pe scurt:

• Un loc care adăpostea un tezaur: “Era o cameră în care mama adunase icoane vechi, costume tradiționale, covoare, obiecte decorative, etc. Turiștii au rămas uimiți de ce văzuseră. În colecție exista o covată veche cu ouă pe care bunicii și străbunicii le-au păstrat și am început să fac primele demonstrații turiștilor străini.”
• Oul în tradiția populară: “Fiind un simbol al vieții și al fertilității din perioada precreștină, oul a fost folosit în diverse ritualuri și superstiții populare. La creștini, oul roșu este oul Pascal și datează de două mii de ani (…) Așa au început să apară în Bucovina ouăle cu motiv religios din ce în ce mai elaborat, ouă cu motive care reprezentau ocupațiile tradiționale pentru a sublinia hărnicia locuitorilor din zonă, ouă cu reprezentări ale elementelor naturii.”
• Culoare mănăstirilor în viața comunității: “Cu timpul, au apărut în Bucovina mănăstirile, iar femeile din zonă considerau culoarea mănăstirii drept culoare protectoare. Așa apar ouă cu albastru de Voroneț, albastrul fiind considerat culoarea liniștii sufletești, cu verde la Sucevița, verdele fiind socotit culoarea sănătății și a speranței.”

Credit foto: muzeuloului-vama.com

Comoara din odaia familiei

S-a născut pe meleagurile Bucovinei, în comuna Vama. La vremea cuvenită, a părăsit locurile natale pentru a studia la Facultatea de Textile și nu gândea că va reveni prea curând. Făcuse un curs de turism rural în Franța, avea diferite colaborări în desfășurare, însă iureșul vieții începuse să se mai domolească în 1994 când s-a auzit un scâncet de copil. “După ce s-a născut fiul meu am ajuns la Vama pentru perioada concediului de maternitate. Aici se dezvoltase o asociație, Opération Villages Roumains de care se ocupau câțiva profesori din zonă. Fiind vorbitoare de limbă franceză, am condus delegația la muzeul familiei. Era o cameră în care mama adunase icoane vechi, costume tradiționale, covoare, obiecte decorative, etc. Turiștii au rămas uimiți de ce văzuseră. În colecție exista o covată veche cu ouă pe care bunicii și străbunicii le-au păstrat și am început să fac primele demonstrații turiștilor străini. Așa am început să creez primele ouă, dar nu îmi doream o carieră în acest domeniu”, povestește Letiția Orșivschi Heiser pentru Matricea Românească.

,,Turiștii au rămas uimiți de ce văzuseră”

După ce a realizat câteva replici, a participat la prima expoziție românească de la Angers și Nantes, unde a descoperit artiști din diferite colțuri ale lumii care expun ouă încondeiate. “Bănuiam că doar în Estul Europei există ouă Pascale, dar despre Vest nu aveam prea multe cunoștințe. Ulterior, am reprezentat România la saloane și expoziții internaționale. Mi-am dorit să știu mai mult despre tradițiile țărilor participante, iar o întrebare fundamentală era legată de obiceiul decorării oului Pascal și spun decorare pentru că doar la noi se închistrește oul cu ceară, în restul lumii sunt ouă perforate sau șlefuite. Eu când am revenit la Vama, făcusem pasul către învățământ și în timpul vacanțelor de vară călătoream în țări cât mai îndepărtate ca să aduc la muzeu diferite tipuri de ouă”, spune Letiția.

Demonstrație în fața unui grup de turiști străini    Credit foto: muzeuloului-vama.com

Despre simbolistica oului în viață țăranului și în tradiția bisericii

În prezent, Muzeul Oului din Vama adăpostește peste 11000 de ouă din toată lumea, lucrate în tehnici diferite, pe mai multe tipuri de suport. Ouă perforate din Cehia, ouă zgâriate din Germania, ouă tradiţionale slovace cu paie decupate sau fire metalice aplicate, ouă de emu, nandu, tinamu, ouă de broască țestoasă, de crocodil, de flamingo sunt doar câteva din vedetele colecției care vă așteaptă la muzeu. În continuare, vreau să aflu de la doamna Letiția Orșivschi Heiser care este simbolismul oului în tradiția populară și în cea bisericească. “Fiind un simbol al vieții și al fertilității din perioada precreștină, oul a fost folosit în diverse ritualuri și superstiții populare. La creștini, oul roșu este oul Pascal și datează de două mii de ani. Celelalte ouă care au pe ele desenate o cruce se sfințesc la biserică și nu se sparg. În funcție de tradiția și obiceiurile locului, oul a preluat elemente din zona respectivă. Așa au început să apară în Bucovina ouăle cu motiv religios din ce în ce mai elaborat, ouă cu motive care reprezentau ocupațiile tradiționale pentru a sublinia hărnicia locuitorilor din zonă, ouă cu reprezentări ale elementelor naturii pentru că de multe ori erau îngropate la capetele ogoarelor ca să fie rod bogat, să apere pământul de grindină. Unii puneau oul sfințit deasupra tocului ușii ca să apere fata de deochi sau casa de ochiul rău.”

,,La creștini, oul roșu este oul Pascal și datează de două mii de ani”

Nici culoarea ouălelor nu este una obișnuită. În spatele nuanțelor de roșu, galben și negru stau ascunse simboluri profunde. “Tehnica scufundării oului în trei băi de culoare este foarte veche. Fiecare culoare este protejată cu ceară naturală de albine, iar culorile galben, roșu și negru au următoare semnificație: prima este pâinea noastră cea de toate zilele, roșul este culoare Pascală prin excelență, iar negrul este infinitul. Împreună, cele trei culori sunt considerate ca o protecție a Sfintei Treimi. Din acest motiv în vechea tehnică nu se combină alte culori. De precizat faptul că toate aceste culori se obțineau din fierturi de plante, coji de ceapă, sfeclă roșie și cărbune. Cu timpul, au apărut în Bucovina mănăstirile, iar femeile din zonă considerau culoarea mănăstirii drept culoare protectoare. Așa apar ouă cu albastru de Voroneț, albastrul fiind considerat culoarea liniștii sufletești, cu verde la Sucevița, verdele fiind socotit culoarea sănătății și a speranței. Deci ouăle lucrate cu alte culori decât cele menționate la început, au apărut doar în zona mănăstirilor acolo unde culoarea mănăstirii era considerată culoarea protectoare pentru comunitate”, precizează Letiția Orșivschi Heiser.

Credit foto: muzeuloului-vama.com

Paleta de simboluri nu se răsfrânge doar asupra culorii. Liniile, curbele, zig zagurile prezente pe ouă ascund și ele o poveste. “Linia verticală reprezintă urcușul, viața. Se spune că linia orizontală ar fi linia de demarcație, de trecere. Ori, linia verticală cu cea orizontală puse împreună creează crucea. Apoi, tot ce înseamnă linie în diagonală, reprezintă scara vieții, o viață pe care o urci treaptă cu treaptă până când ajungi în vârf, iar liniile curbe sugerează de obicei obstacolele cu care te întâlnești.”

Generațiile tinere și obiceiurile vechi

Tradiția spune că ouălele trebuie înroșite în Joia Mare, pentru că numai așa vor prinde culoare și nu se vor crăpa. Însă acest ritual a suferit transformări odată cu trecerea timpului. Curios din fire, vreau să aflu dacă generația tânără mai pune preț pe obiceiul încondeierii ouălelor. “La noi sunt interesați, este un obicei care a intrat în sânge. Fiind profesor de artă textilă și decorativă și având atât de multe generații care mi-au trecut prin mână pot să vă spun că am elevi care și în ziua de azi îmi trimit fotografii cu creațiile lor. Deci obiceiul nu moarte, încă există o legătură cu tradiția și sper să nu se piardă.”

Suntem la finalul dialogului. Înainte de a pune punct, o întreb pe doamna Letiția Orșivschi Heiser care sunt planurile în viitorul apropiat. “Intenționez să deschid încă o zonă dedicată demonstrațiilor, iar ca noutate pentru acest Paște am inaugurat o sală care reunește toate creațiile mele.”

A crescut în casa avocatului Mihai Bontescu de la care a luat microbul științelor juridice. Când crește, se îndreptă către Facultatea de Drept din Budapesta, apoi ajunge stagiar în cabinetul lui Francisc Hossu-Longin. Pledează, face politică și preia conducerea Băncii Agrare din Transilvania. Odată cu debutul Primului Război Mondial este repartizat la Curtea Marțială unde scapă de la moarte cât mai mulți conaționali. Participă la înfăptuirea Marii Uniri și este uns ministru al Industriei și Comerțului în primul guvern al României Mari. Cu trecerea timpului o lasă mai moale cu politica, dar la insistențele vărului său revine în viața publică.  Pe 28 octombrie 1933, la ora patru dimineața, inima îi stă în loc. Este plâns de mai toate personalitățile vremii și înmormântat la cimitirul din Hațeg.

La început de viață și carieră

Vine pe lume la 17 februarie 1879, în familia avocatului Mihai Bontescu din Hunedoara. Când se mai înzdrăvenește, junele pășește pe cărările școlii primare din Hațeg, apoi la Orăștie, Blaj și în cele din urmă la Gimnaziul din Brașov. Susține examenul de bacalaureat în 1897, unde este notat la proba scrisă cu calificativul foarte bine. În dorința de a duce mai departe cariera tatălui său, Victor urmează studiile universitare la Facultatea de Drept din Budapesta. După absolvire, își face stagiatura în cabinetul renumitului avocat Francisc Hossu-Longin. În anul 1902 îl vedem printre membri semnatari ai apelului grupului neo-activist de la Orăștie, unit în jurul ziarului Libertatea. Un an mai târziu, este ales membru în comitetul comitantes al Partidului Național Român. Debutul politic nu a fost deloc cel așteptat. În 1905 candidează din partea cercului electoral Hunedoara pentru un loc în Parlamentul de la Budapesta, dar nu obține niciun mandat. Tot acum, va participa la Conferința electorală din ianuarie 1905, ca reprezentant al românilor din Hațeg, fiind desemnat în comisia electorală permanentă prezidată de Aurel Vlad, Nicolae Ivan și Ioan Suciu.

De pe câmpul de luptă direct în cetatea Unirii

Prin 1908 devine acționar la Societatea română de editură, unde face echipă cu avocatul Gheorghe Pop de Băsești, Teodor Mihali, Alexandru Vaida-Voevod, Aurel Vlad, Iuliu Maniu, etc. Experiența pe care o dobândise în chestiunile agrare din Transilvania alături de implicarea în reforma agrară, l-au impus ca director al Băncii Agrare din Cluj. Pe lângă acestea, avocatul Victor Bontescu se numără printre fondatorii Băncii Centrale de Industrie și Comerț și a Întreprinderii “Forestiera”, toate cu capital românesc.

Odată cu izbucnirea primei conflagrații mondiale a fost încorporat și repartizat la Curtea Marțială, reușind să scape de la pedeapsa capitală mulți conaționali. Participă activ la reuniunile fruntașilor români de la Arad, fapt care duce la neliniștea autorităților maghiare care decid trimiterea lui pe frontul din Italia. În ciuda neliniștilor, amenințărilor și problemelor cu care se confrunta, reușește să scape. După un timp află că a fost desemnat ca reprezentant al românilor din Hațeg la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, fiind numit membru în Marele Sfat Național. Ulterior, ajunge membru în Consiliul Director și primește pe mână conducerea Resortului pentru Agricultură și Comerț.

Victor Bontescu alături de ceilalți membri ai Consiliului Dirigent

La apus de carieră și viață

După înfăptuirea Marii Uniri se implică și mai mult în vâltoarea politică. Este uns ministru al Industriei și Comerțului în primul guvern al României Mari sub conducerea lui Alexandru Vaida-Voevod. Din pricina unor neînțelegeri cu liderii Partidului Național Român, guvernul Vaida cade, dar Victor se orientează rapid spre tabăra lui Octavian Goga, de care îl lega o strânsă prietenie încă din timpul studenției. Odată cu înaintarea în vârstă o lasă mai moale cu politica, dar în timpul guvernării țărăniste este readus în luminile rampei de către vărul său, Aurel Vlad. În ziua de sâmbătă, 28 octombrie 1933, la ora patru dimineața, inima îi stă în loc. Trupul neînsuflețit este prohodit de numeroase personalități ale timpului și depus la cimitirul din Hațeg unde își doarme somnul de veci.

Surse:  Biblioteca Digitală BCU Cluj;

Încheindu-se faza iudaică a procesului Mântuitorului Hristos, Fiul lui Dumnezeu este dus de către iudei la palatul guvernatorului roman al Palestinei, Pontius Pilat, cel care putea să pronunțe sentința de condamnare la moarte. Cu toate că era lipsit de scrupule, așa cum îl înfățișează istoricul Flavius Josephus[1], Pilat nu a văzut nicio vină în persoana Mântuitorului, fiind chiar impresionat de demnitatea Sa și influențat și de alte întâmplări, precum mesajul soției sale, care îi spunea: „Nimic să nu-I faci Dreptului aceluia, că mult am suferit azi, în vis, pentru El” (Matei 27, 19). Însă niciuna dintre încercările guvernatorului roman de a-L scăpa pe Hristos nu a reușit, el lovindu-se de încăpățânarea iudeilor, care în cele din urmă i-au spus: „Noi avem Lege și după Legea noastră El trebuie să moară, căci S-a făcut pe Sine Fiu al lui Dumnezeu” (Ioan 19, 7) cât și că: „Dacă Îl eliberezi pe Acesta, nu ești prieten al Cezarului. Oricine se face pe sine împărat este împotriva Cezarului” (Ioan 19, 12). În consecință, Pilat a făcut unul dintre gesturile cele mai celebre ale istoriei, relatat de către Sfântul Evanghelist Matei, anume: „…luând apă și-a spălat mâinile înaintea mulțimii, zicând: Nevinovat sunt de sângele Dreptului acestuia. Voi veți vedea” (Matei 27, 24). Astfel, Mântuitorul era încredințat iudeilor, pornind astfel pe drumul final al Patimilor Sale, pe Calea Crucii.

Astfel, guvernatorul Îl încredințează pe Hristos soldaților din garnizoana romană a Ierusalimului, care, potrivit relatării Evangheliilor, Îl duc în pretoriu, unde Îl batjocoresc, îmbrăcându-L în hlamidă roție, punându-i cunună de spini pe cap și bătându-L. Apoi, așa cum cerea legea romană, Mântuitorul este pus să ducă singur brațul transversal al crucii pe care urma să fie răstignit Acest fapt este văzut astfel de către Sfântul Chiril al Alexandriei, care comentează Evaghelia Sfântului Ioan: „Hristos nu poartă crucea cuvenit Lui, ci pe cea care atârnă peste noi și pe care eram datori să o purtăm noi, dacă ne gândim la osânda ce ni se da prin Lege…așa a luat asupra Sa și crucea cuvenită nouă, osândind prin Lege pedeapsa provenită din Lege”[2]. Însă trupul pământesc al Mântuitorului, sleit de chinuri, nu mai face față acesei noi umiliri, drept pentru care soldații îl opresc pe un iudeu, Simon din Cirene, care venea în oraș de la câmp, silindu-l să ducă crucea în locul lui Hristos, până la locul Răstignirii, pe colina Golgotei, înafara zidurilor Ierusalimului.

Aici, după cum arată Sfântul Chiril: „…doi tâlhari au fost răstigniți împreună cu Hristos, viclenia iudeilor uneltind și aceasta. Căci osândesc pe cei nedrepți împreună cu Cel drept, ca să arate, și prin aceasta, cât mai necinstită moartea Mântuitorului…tâlharii sunt un simbol al celor două popoare, adică Israel și neamurile, un semn că și ele vor scăpa de stricăciune împreună cu El”[3]. Și Pilat adaugă batjocurii, punând să se scrie deasupra crucii lui Hristos, în limbile ebraică, greacă și latină, cuvintele „Iisus Nazarineanul, regele iudeilor”. Aceastea nu au fost însă, paradoxal, spre umilirea lui Hristos, ci, după cum arată tâlcuitorul Evangheliei, „prin cele trei limbi scrise deasupra crucii se mărturisea clar Împărăția universală a Mântuitorului nostru prin cele trei limbi mai cunoscute…titlul care-L proclama Împărat era ca un început al mărturisirii limbilor”[4].

Odată săvârșită răstignirea Mântuitorului între cei doi tâlhari, soldații au împărțit între ei hainele Sale, mai puțin cămașa, pentru care au aruncat sorți, împlinind astfel cuvintele Scripturii vechi, care spunea, în Psalmi: „Împărțit-au hainele Mele între ei, iar pentru cămașa Mea au aruncat sorți” (Psalmul 20, 21). Iar arhiereii, aflați de față, Își băteau joc, spunând: „Pe alții i-a mântuit, iar pe Sine nu poate să Se mântuiască! Dacă este regele lui Israel, să Se coboare acum de pe cruce, și vom crede în El!” (Matei 27, 42). Această împietrire a inimilor evreilor este vădită și de Antifonul al șaselea de la Denia Vinerei celei Mari, care spune că evreii „au pironit pe cruce pe Cel ce le-a tăiat marea cu toiagul și i-a povățuit în pustie; au adăpat cu fiere pe Cel ce le-a plouat mană în pustie de mâncare”[5].Chiar și unul dintre tâlhari Îl lua în râs pe Hristos, dar celălalt îl oprește de la aceasta, spunându-i: „Nu te temi tu de Dumnezeu, că ești în aceeași osândă? Și noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite după faptele noastre; Acesta însă n-a făcut niciun rău” (Luca 23, 40-41). Prin cuvintele acestea, ce vădesc încredere și smerenie către Dumnezeu cel ascuns, cel din urmă tâlhar a devenit primul cetățean al raiului[6].

Batjocura celor de față a început să se clatine însă, când, la ceasul al șaselea, potrivit Sfintelor Evanghelii, cerul s-a întunecat iar pământul s-a cutremurat, despicându-se și odată cu acestea rupându-se în două și catapeteasma templului. Iar Hristos, potrivit Sfinților Matei și Marcu, a strigat: „Eli, Eli, lama sabahtani!” ceea ce înseamnă „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit” (Matei 27, 46). Acestea sunt ultimele cuvinte ale omului Hristos, care apoi, potrivit Sfântului Evanghelist Ioan, spune: „Săvârșitu-s-a!” (Ioan 19, 30), ceea ce, potrivit Sfântului Chiril al Alexandriei, înseamnă că „venise ceasul să meargă spre a propovădui duhurilor din iad”[7].

Murind Mântuitorul în chiar ziua în care fusese răstignit, după ce o încredințase pe mama Sa grijii Sfântului Ioan, ucenicul Său iubit, care Îl urmase permanent în timpul patimilor, doi dintre ucenicii Săi, Iosif din Arimateea și Nicodim, au mers la Pilat, cerând trupul Fiului lui Dumnezeu, pe care, îmbrăcându-l în giulgiuri și îmbălsămându-l, l-au pus într-un mormânt nou, pecetluit cu o piatră.

Am văzut, așadar, cum Mântuitorul Hristos a  avut parte, în ultimele Sale zile dinaintea Învierii, de întreaga măsură a nedreptății omenești, cum a fost prins ca un tâlhar și dus înaintea unor judecători nedrepți, puternicii lumii de atunci, iudei și romani, care nu au știut până în clipa Învierii și nici atunci că L-au avut înainte pe Împăratul cerului, Care, după cum spune Otpustul zilei de joi: „…din nemăsurata Sa bunătate, ne-a arătat calea cea mai bună de urmat – smerenia – când a spălat picioarele ucenicilor Săi”[8].

Condamnarea Mântuitorului Iisus Hristos la moartea pe cruce a fost rezultatul unui întreg concurs de împrejurări: saducheii se temeau ca, prin propovăduirea Sa, El să nu-i lipsească de șubreda autoritate pe care o dețineau sub stăpânirea romană; fariseii nu îndrăzneau să ia aminte la lipsurile lor privind viața religioasă, pe care El le vădise lămurit; iudeii așteptau un Mesia pământesc, destinat propășirii lor exclusive, iar Pilat se temea de autoritatea împăratului, odată ce evreii l-au acuzat că nu este prieten al Cezarului dacă Îl va elibera. Prin toate umilințele îndurate din partea oamenilor, Mântuitorul Și-a vădit însă negrăita Sa smerenie și pogorârea Sa cea necuprinsă de minte[9].

Mormântul lui Hristos nu este capătul de drum, ci doar locul de unde a răsărit mântuirea întregului neam omenesc, jertfa de pe Cruce fiind deplină și răscumpărând pentru totdeauna neamul omenesc: „căci patima lui Hristos s-a prefăcut într-un mijloc de biruire a morții și moartea Domnului s-a făcut începutul înnoirii omenirii spre nestricăciune și viață nouă”[10].

Privind duhovnicește, în această săptămână, prin ascultarea și participarea la sfintele slujbe, fiecare dintre noi este dator să urmeze, la rându-i, pilda și cuvintele Mântuitorului Hristos: „Oricine voiește să vină după mine, să se lepede pe sine, să-și ia crucea sa, și să-mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34). Asemenea Fiului lui Dumnezeu, Care S-a întrupat din nețărmurita Sa iubire de oameni, fiecare dintre noi are, după măsura sa și judecata lui Dumnezeu, de purtat o cruce în viața aceasta. Dar oare cât mai ușor ne este a o purta dacă ne gândim la Cel ce nu era silit să o poarte, dar Care a luat cea mai grea cruce, din iubire pentru noi, și Care așteaptă să ne dea răsplata cuvenită la sfârșitul drumului acestei vieți?

De asemenea, o altă învățătură pe care o putem deprinde din aflarea celor pătimite de către Mântuitorul Hristos pentru lume în această săptămână ne privește pe toți, dar mai ales pe slujitorii altarului: anume, aceea de a nu-L răstigni din nou pe Hristos prin împărtășirea cu nevrednicie și prin nesocotirea prezenței Sale reale în Sfânta Euharistie[11].

Putem spune, asemenea Sfântului Evanghelist Ioan, că: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 16). Patimile sunt dovada vie, palpabilă, a iubirii lui Dumnezeu pentru noi, și un îndemn permanent de a ne spori eforturile pe calea mântuirii, pentru a ne face vrednici de dragostea Sa.

[1] Merril C. Tenney, Studiu al Noului Testament (traducere de Livius Percy), editura Cartea Creștină, Oradea, 2008, p. 81.

[2] Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan (traducere de Pr. Dumitru Stăniloae), col. PSB, vol. XLI, editura IBMBOR, București, 2000, p. 1118.

[3] Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, p. 1120.

[4] Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, p. 1122.

[5] Protos. Petroniu Tănase, Ușile pocăinței. Meditații duhovnicești la vremea Triodului, p. 117.

[6] Protos. Petroniu Tănase, Ușile pocăinței. Meditații duhovnicești la vremea Triodului, p. 119.

[7] Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, p. 1129.

[8] Protos. Petroniu Tănase, Ușile pocăinței. Meditații duhovnicești la vremea Triodului, p. 111.

[9] Protos. Petroniu Tănase, Ușile pocăinței. Meditații duhovnicești la vremea Triodului, p. 116.

[10] Pr. Ion Bria, Iisus Hristos, p. 79.

[11] Protos. Petroniu Tănase, Ușile pocăinței. Meditații duhovnicești la vremea Triodului, p. 114.

Bibliografie:

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, editura IBMBOR, București, 1993;
2. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, col. PSB, vol. XXIII, editura IBMBOR, București, 1994;
3. Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan (traducere de Pr. Dumitru Stăniloae), col. PSB, vol. XLI, editura IBMBOR, București, 2000;
4. Bria, Pr. Ion, Iisus Hristos, Editura Enciclopedică, București, 1992;
5. Constantinescu, Pr. Ioan, Studiul Noului Testament, editura IBMBOR, București, 2002;
6. Tănase, Protos. Petroniu, Ușile pocăinței. Meditații duhovnicești la vremea Triodului, editura Trinitas, Iași, ²
7. Tenney, Merril C., Studiu al Noului Testament (traducere de Livius Percy), editura Cartea Creștină, Oradea, 2008;
8. Wurmbrand, Richard, Cele șapte cuvinte de pe Cruce, editura Stephanus, București, 1990.

Săptămâna Sfintelor Patimi ale Mântuitorului Hristos – partea I

Matricea Românească a avut plăcerea de a-l întâlni pe părintele protos Iustin Petre, stareț al Mănăstirii Sfântului Ioan Casian din Comuna Târgușor, județul Constanța. Este cel care păstorește cu dragoste această mănăstire. Ne-a vorbit despre post, în general, și despre postul cu apa.

Interviu pe scurt:

Ce este postul?

Postul este un instrument extrem de benefic pentru sănătatea trupească și psihică. Din păcate, noi nu suntem foarte conștienți de eficiența acestuia. Există în Rusia o clinică ce funcționează de 30 de ani, de altfel în această țară se fac studii în această direcție de aproape 100 de ani, care vorbesc despre postul terapeutic, despre postul cu apă. La această clinică au fost tratați doar cu apă timp de o săptămână, două sau chiar timp de 40 de zile, oameni de cele mai diverse afecțiuni fizice și psihice.

Ce găsim în scrierile Sfântului Ioan Casian despre post?

Sunt peste 1000 de pagini care s-au păstrat până la noi, scrise de Sfântul Ioan Casian, în care tratează toate subiectele referitoare la ascetică, mistică, morală creștină, inclusiv problema postului. El citează la un moment dat pe un monah Macarie care ne spune: ,,călugărul așa trebuie să își rânduiască posturile ca și cum ar trăi în trup 100 de ani”.

Practici moderne privitoare la post

,,Acum există o tendință în terapiile moderne ca ceea ce ei numesc post intermitent ca fiind extrem de benefic pentru sănătatea trupului și a minții, fiind promovat foarte mult de americani. Această terapie ne spune că omul ca să fie sănătos trupește și sufletește, trebuie să mănânce într-un interval de 3-4 ore în decursul a 24 de ore”.

Cum trebuie să postim?

În primul rând când te trezești să nu dai buzna peste frigider în bucătărie și să aștepți ceea ce se numește flămânzire.

Interviul integral îl găsiți în videoclipul de mai jos.

Reporter și Imagine: Ispas Andrei

Destinul Mihaelei a stat sub semnul apropierii de pedagogie, la început, prin imitație. Adesea, își însoțea mama la ore, în excursii și asista la pregătirea materialului didactic. La vremea cuvenită, a urmat cursurile Școlii Normale ,,Elena Cuza” din București, debutând încă de timpuriu la catedră, unde a sclipit prin tinerețe, siguranță și pasiune. Ulterior, a urmat Facultatea de Matematică și a continuat să încânte din postura de profesor. După terminarea concediului de maternitate, pașii au purtat-o din nou către școală. Dar își dorea altceva. Era în căutarea unui loc unde să îmbine educația cu perspectiva creștin ortodoxă; așa a descoperit Școala ,,Anastasia Popescu”. După întâlnirea cu doamna director Monica Șerbănescu, a decis să-și continue activitatea ca învățător, preluând prima clasă a școlii în sistem 100% privat. Despre menirea pedagogului, valori în educație, latura neștiută a matematicii și multe altele, aflăm de la profesoara Mihaela Dumitrescu.

Interviul pe scurt:

• Pedagogia, o moștenire genetică?: ,,O vedeam pe mama cum își pregătea materialele pentru ore, o însoțeam la școală, eram prezentă în excursiile care se organizau. Consider că a preda ține de latura interioară, de vocație.“
• Părinte, profesor, elev, actori în educație: ,,Fiecare dintre cele trei elemente trebuie să fie într-o relație continuă (…) În momentul în care părintele își lasă copilul la școală gândind că școala va face totul, el greșește. De foarte multe ori copiii petrec mai mult timp la școală decât cu părinții și acest lucru dăunează formării lor. Trebuie să ne gândim că familia este mediul potrivit în care se dezvoltă copilul, iar școala vine să adauge și să așeze anumite lucruri care țin de partea academică.“
• Valorile sădite în sufletele elevilor: ,,Ai dori să le dai toate sfaturile din lume, dar eu le spun copiilor mei să nu uite să dăruiască, să nu le fie teamă să dea de la ei, nu e vorba de un dar material, e vorba despre a dărui spiritual.“

Învățând prin imitație

Familia i-a oferit primele modele pe cărările pedagogiei. Mama activa de o bună bucată de vreme în sistemul educațional, iar alte două mătuși erau învățătoare. ,,La mine lucrurile au stat sub semnul imitației pentru că o vedeam pe mama cum își pregătea materialele pentru ore, o însoțeam la școală, eram prezentă în excursiile care se organizau. Consider că a preda ține de latura interioară, de vocație. Până când cineva nu îți descoperă această latură, până când nu vezi că ești dăruit pentru a te preocupa de  binele celorlalți, nu se realizează acel click“, povestește Mihaela Dumitrescu pentru Matricea Românească.

,,Consider că a preda ține de latura interioară, de vocație”

La vremea cuvenită, a urmat cursurile Școlii Normale ,,Elena Cuza” din București, debutând la catedră încă de timpuriu. ,,Fiind elevă a acestei instituții, aveam de susținut ore de practică. În mod normal, ele debutau din clasa a XI-a, dar, din fericire pentru mine, am avut niște profesori extraordinari, printre care și profesorul care coordona disciplina didactică. El s-a gândit să ne ofere posibilitatea de a face practica pedagogică mult mai devreme decât se specifica în programă. Prin urmare am debutat la catedră din clasa a X-a“, rememorează Mihaela.

La catedră, tinerețea nu este o piedică

Dacă ai fi închis ochii, puteai să juri că în fața ta stă un profesor cu experiență, dar, când îi deschideai, stupoare! O tânără mărunțică era cea care emana stăpânire de sine, devotament, viziune și perseverență. Părinții au cântărit-o foarte bine, au investit-o cu încredere și au știut că și copiii lor sunt pe mâini bune. Chiar dacă trecerea timpului a făcut, poate, uitat acest episod, încercăm să aflăm dacă el a reverberat în relația din prezent  cu elevii săi. ,,Le spun copiilor că între noi trebuie să existe respect și că eu sunt un ghid pentru ei în această perioadă din viața lor. Eu trebuie să-i ghidez atunci când părinții lor nu sunt lângă ei, să-i pregătesc pentru următorul pas, pentru că formarea lor continuă și după ce nu mai sunt cu mine. Îmi doresc să le deschid nu doar mintea ci și sufletul, pentru că ele merg împreună.“

,,Îmi doresc să le deschid nu doar mintea ci și sufletul”

Întâlnirea cu Liceul Pedagogic ,,Anastasia Popescu” a venit din dorința unei așezări într-un mediu care să valorifice la maximum dimensiunea educațională și valorile creștine. ,,După ce a crescut un pic primul meu băiat, urma să mă întorc  în învățământ. Dar îmi doream o școală care să-mi ofere perspectiva creștin ortodoxă. Așa am descoperit Școala ,,Anastasia Popescu”, așa cum era la acea vreme, și am stat de vorbă cu doamna director Monica Șerbănescu, ale cărei idei  se pliau pe ceea ce îmi doream eu. Am văzut în dânsa un om care poate sprijini modul cum gândeam predarea și atunci mi-am zis că ar fi potrivit să-mi continui activitatea ca învățător la această școală. În 2004, am preluat prima clasă organizată 100%  în sistem privat, care continua, de fapt, activitatea anterioară a claselor, desfășurată, până în acel moment, într-un parteneriat cu o unitate de învățământ public,  explică  Mihaela Dumitrescu.

Rostul pedagogului și actorii din procesul educațional

A format generații de elevi și le-a dăruit ceea ce are mai de preț un pedagog. De aceea, am dori să aflăm în ce constă misiunea unui profesor: sa transmită un set de informații sau ceva mai mult? ,,Profesorul este un ghid, el trebuie să aprindă focul din sufletul copilului, iar acel foc reprezintă învățarea. El trebuie să-l ajute pe copil să-și deschidă ochii și mintea. Profesorul nu rămâne doar un transmițător de informații, iar copilul numai un simplu receptor. În zilele noastre, informația este la un click distanță, dar profesorul trebuie să-l ghideze pe elev pentru a-și organiza informațiile, să știe de unde să le ia pe cele bune, cum să le utilizeze; acesta trebuie să fie profesorul.“

,,Profesorul nu rămâne doar un transmițător de informații, iar copilul numai un simplu receptor”

În continuarea dialogului, îndreptăm discuția către relația care cuprinde părintele, profesorul și elevul. Cum ar trebui să arate ea? ,,Fiecare dintre cele trei elemente trebuie să fie într-o conectare continuă cu celelalte. Copilul vine la școală și ar trebui să aducă aici atmosfera pe care o are acasă, desigur dacă vorbim de o atmosferă plăcută, iar ceea ce se întâmplă la școală ar urma să se continue acasă. În momentul în care părintele își lasă copilul la școală gândind că școala va face totul, el greșește. De foarte multe ori, copiii petrec mai mult timp la școală decât cu părinții și acest aspect dăunează formării lor. Trebuie să ne gândim că familia este mediul potrivit în care se dezvoltă copilul, iar școala vine să adauge și să așeze anumite lucruri care țin de partea academică“, spune Mihaela Dumitrescu.

Pledoaria matematicii și darurile insuflate elevilor

Când vorbesc de matematică mulți elevi din zilele noastre sunt cuprinși de teamă. Îngroziți adesea de șirul interminabil de formule pe care nu-l înțeleg, fie au note mici, fie lucrează fără tragere de inimă, doar pentru calificative. Este clar că avem de-a face cu o problemă, dar nu cu una de matematică! Dacă aruncăm mreaja întrebărilor mai la adânc, reușim să vedem cum s-a ajuns aici și care ar fi rezolvarea. „În general, această dificultate debutează cam prin clasa a V-a și nu apare deloc întâmplător. Din etapele dezvoltării, știm că până la vârsta de 11-12 ani, copiii se află la stadiul operațiunilor concrete, deci au nevoie de suport intuitiv. Litera și cifra reprezintă ceva abstract. Când începem perioada școlară noi sărim foarte mult peste etape și ajungem direct la cifre și litere fără să avem suportul intuitiv.  Acest lucru începe de la clase mici și merge până în clasa a V-a, când ne dorim ca elevii să obțină rezultate la concursuri. Apoi, părinții vor ca fiii și fiicele lor să ajungă la performanțe cât mai înalte, să învețe cât mai mult și obligă oarecum profesorul să meargă mai repede, iar copiii nu pot duce toți acest ritm, nu pot abstractiza la fel și, de aceea, nu progresează. Copiii nu sunt la același stadiu și, a sări peste niște etape, a crea o ruptură în șirul înțelegerii va duce mai târziu la acea atitudine de respingere a matematicii de care vorbeam. Copilul trebuie să înțeleagă la ce-i folosește ceea ce face la școală. Drumul trebuie să fie dinspre partea practică către cea teoretică. Este o durere pe care o resimt și acum când răsfoiesc manualele de matematică și văd că se pornește de la exercițiu către aplicație, iar asta, doar în cazul fericit că se mai ajunge la partea aplicativă. Învățământul primar mi-a oferit această posibilitate de a mă duce în zona aplicării, dat fiind faptul că pot preda mai multe discipline”, își expune punctul de vedere Mihaela Dumitrescu.

,,Le spun copiilor mei să nu uite să dăruiască, să nu le fie teamă să dea de la ei”

Investește pasiune și dăruire în munca sa cu elevii, iar asta se vede în bagajul pe care îl iau cu ei când pășesc mai departe, pe cărările educației ulterioare claselor primare. În continuare, vream să aflăm care sunt valorile pe care dorește să le insufle fiecărei generații. ,,În primul rând, iubirea. Ea este cea care le clădește pe toate. Pornind de la iubire le putem face pe celelalte. De aici vin și  respectul, încrederea, curajul, punctualitatea, consecvența, altruismul, tot ceea ce înseamnă valori care se pot grupa în jurul iubirii. În momentul în care termină  clasa a IV-a câte un colectiv de copii pe care i-am avut sub ochi de când erau micuți, mă gândesc ce să le spun, ce cuvinte dătătoare de speranță să le transmit pentru perioada următoare. Ai dori să le dai toate sfaturile din lume, dar eu le spun copiilor mei să nu uite să dăruiască, să nu le fie teamă să dea de la ei; nu e vorba de un dar material, e vorba despre a dărui spiritual.“

Finalul dialogului bate nerăbdător la ușă, dar nu punem punct fără a problematiza un subiect de actualitate: relația dintre pedagogie și tehnologie. Cum să ne raportăm la această realitate pe care o trăim, acum, din plin, în școală? ,,Tehnologia este ceva firesc în progresul științelor, nu ne putem opune, chiar dacă am încerca. Problema se pune în momentul în care tehnologia ajunge să fie mai presus decât rațiunea umană, când ajunge să ne conducă. Particularizând acest aspect la învățământ, deducem că cele două, tehnologia și învățarea, trebuie să fie mână în mână. Tehnologia reprezintă  o modalitate prin care profesorul să poată preda, chiar în condiții speciale, ca cele de acum, ori în situații care se pot oricând ivi mai târziu, în viața unui elev. Grație mijloacelor tehnologice, profesorul reușește  să-și realizeze orele și să ajungă la copii, dar ele nu vor putea înlocui niciodată relația caldă, spiritual-umană, pe care un profesor dedicat o stabilește cu elevii săi, fiindcă își pune sufletul! pentru ei“ conchide Mihaela Dumitrescu.

Părinții l-ar fi vrut preot, dar el face pasul către științele juridice. Pleacă la Budapesta, iar după finalizarea studiilor intră ucenic pe lângă avocații Simion Popovici Deseanu și Ștefan Cicio Pop. La 8 iulie 1900 ajunge avocat deplin după care își deschide propriul birou la Arad. Se avântă în politică de timpuriu alăturându-se Partidului Național Român. În tot acest timp, menține relații strânse cu românii din Regat și devine colaborator la ziarul ”Românul”. A fost ales delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia figurând printre cei 1228 de reprezentanți cu drept de vot. Continuă activitatea de avocat până la 4 martie 1947, când autoritățile comuniste îl radiază din Barou. Sănătatea începe să-i joace feste și cade la pat. Neavând familie, a fost îngrijit de o nepoată, urmând ca în anul 1956 să plece la cer.

Refuză preoția și merge către avocatură

Se naște pe 30 mai 1876, în casa preotului Ioan Iancu din Cintei, luptător de nădejde pentru cauza națională. Capul familiei le-a insuflat celor trei feciori dragostea de neam. Dintre ei, doar Ioan și Aurel au îmbrăcat straiele preoțești participând alături de alți fruntași români arădeni la felurite activități naționale. Cornel rămâne reticent la ideea unei cariere în ogorul bisericii, motiv pentru care schimbă macazul și decide să aprofundeze științele juridice. Urmează Facultatea de Drept la Budapesta, devenind unul dintre cei mai cunoscuți avocați arădeni. Face stagiatura în Camera Avocaților din Arad și fură meserie de la Simion Popovici Deseanu și Ștefan Cicio Pop. La 8 iulie 1900 devine avocat cu acte în regulă stabilindu-se definitiv la Arad. Nu i-a trebuit prea mult timp pentru a se face remarcat. Pledează magistral și câștigă admirația contemporanilor după ce i-a apărarea țăranilor răsculați la Șepreuș (1904-1905).

Face de timpuriu pasul în politică alăturându-se Partidului Național Român. În 1907 se aruncă în luptă și candidează pentru un loc în congregația cercului electoral de la Grăniceri, unde PNR a repudiat o victorie zdrobitoare. Îl reîntâlnim la alegerile din 1910 de la Cintei, unde participă la adunarea electorală alături de Octavian Goga, candidatul național pentru alegerile din Dieta budapestană.

Participant la Marea Unire cu drept de vot

Între timp, avocatul Iancu întreține legături strânse cu românii din Regat și are mai multe întrevederi cu I.L. Caragiale în casa acestuia din Piața Avram Iancu. Iubitor al literelor prin excelență, se alătură echipei formate din Alexandru Vaida Voevod, Iuliu Maniu, Ștefan Cicio Pop și Iustin Marșieu, care coordona ziarul “Românul”. Pe 5 noiembrie 1911 participă la adunarea populară de la Comloșu Mare, unde a luat cuvântul alături de alți lideri români. Datorită implicării depline în mișcarea națională, a fost ales delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia figurând printre cei 1228 de reprezentanți care au votat unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu Regatul României. Pe 1 noiembrie 1919 este uns deputat în Primul Parlament al României Mari pe listele PNR.

Tumultul vieții politice îl determină să facă un pas în spate și să revină la vechea dragoste, avocatura. Tot în această perioadă se decide să intre în mai multe afaceri. În 1933 cumpără de la Nadasdy Ferencz mai multe imobile și 120  hectare în satul Iratoșu din județul Arad. Devine membru al consiliului de administrație al Societății de Agricultură ”Corvin” și arendaș al dreptului de vânătoare în pădurile statului din Ilteu, Toc, Slatina, Baia, Julița, Pârnești și Lupești. Pe lângă toate acestea deține acțiuni la Uzinele Reşiţa, la ITA, Întreprinderea Forestieră Română etc.

Amărăciunea ultimilor ani 

Succesul de care s-a bucurat în carieră l-a ocolit în viața personală. Nu a fost căsătorit niciodată și nu s-a putut bucura de urmași. Chiar dacă ajunsese mare la oraș, Cornel nu a uitat Cinteiul din care plecase. Revenea des în locurile natale și îi plăcea să stătea la povești cu sătenii pe care îi ajuta cu donații. A continuat să se ocupe de biroul său până la 4 martie 1947, când autoritățile comuniste îl radiază din Barou. Sănătatea începe să i se degradeze și cade în grija nepoatei Cornelia, fiica lui Iustin Iancu. Pleacă la cer în anul 1956 fiind îngropat la Arad, dar după câțiva ani este deshumat și depus în cimitirul de la Cintei, alături de părinții săi.

Surse: Ioan Tuleu, Dr. Cornel Iancu, „avocat” al românităţii arădene

Perioada Postului Mare reprezintă, pentru Biserica Ortodoxă, vremea celei mai intense pregătiri duhovnicești, pentru a întâmpina cum se cuvine Învierea Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Încă din timpul Vechiului Testament, postul a fost statornicit ca o formă de curățire, de purificare spirituală înaintea unui praznic ori drept sacrificiu individual în cazul unei greșeli, fiind ulterior practicat de către Însuși Mântuitorul Hristos, Care a postit vreme de 40 de zile în pustie, perioadă după care s-a inspirat și Biserica în instituirea acestui post în care ne aflăm acum.

Ultimele zile ale Postului Sfintelor Paști, Joia, Vinerea și Sâmbăta Mare, ne amintesc de cele mai cunoscute evenimente din viața Mântuitorului Iisus Hristos, anume patimile și moartea Sa pe cruce, pentru mântuirea neamului omenesc. Despre aceste evenimente vorbesc în câte trei capitole toți cei patru evangheliști, care, potrivit cuvintelor Sfântului Ioan Gură de Aur, „de un singur lucru se îngrijeau, de adevăr numai, nu de a ascunde faptele”[1]. Și tot marele Părinte antiohian este cel care ne revelează importanța deosebită a acestei perioade, când spune că acum: „s-a risipit împărăția iadului, s-a omorât moartea, s-a biruit păcatul, s-a ridicat blestemul și s-a deschis Raiul. Peretele cel din mijloc al vrajbei dintre om și Dumnezeu s-a surpat și cele cerești s-au unit cu cele pământești”[2].

Potrivit relatării Sfintelor Evanghelii, ultima săptămână din viața pământească a Mântuitorului Hristos a început odată cu intrarea Sa în Ierusalim, îndeplinind obiceiul iudaic al pelerinajului cu ocazia Paștelui. Mai înainte de acestea, Fiul lui Dumnezeu trecuse prin Ierihon și Betania, unde săvârșise mai multe minuni, culminând cu învierea din morți a prietenului Său, Lazăr. Aceste fapte extraordinare, cât și aclamațiile mulțimii la vederea lui Hristos, îi vor determina pe fruntașii iudeilor, arhierei și bătrâni, reuniți la sfat în casa arhiereului Caiafa, să caute uciderea Mântuitorului, Care părea că le va lua respectul poporului. Temându-se tocmai de reacția oamenilor, conducătorii iudaici hotărăsc, potrivit Sfântului Evanghelist Matei, ca prinderea lui Hristos să nu aibă loc „în ziua praznicului”, grăbind astfel deznodământul[3].

Mântuitorul Hristos, așa cum unanim o arată Sfintele Evanghelii, a fost permanent conștient de cele ce urma să pătimească, primindu-le cu resemnare și pregătindu-i pentru aceasta și pe Apostoli. Astfel, aflat în casa lui Simon Leprosul din Betania, unde localitate apropiată de Ierusalim, unde petrecea nopțile, El le spune ucenicilor: „Știți că peste două zile va fi Paștile și Fiul Omului va fi dat să fie răstignit” (Matei 26, 2). Aceste cuvinte sunt confirmate faptic de femeia care, intrând în casa unde se oprise Mântuitorul, Îi toarnă mir pe cap, semn al viitoarei Sale îngropări, așa cum Însuși Hristos le arată ucenicilor: „ea, turnând mirul acesta pe trupul Meu, a făcut-o spre îngroparea Mea” (Matei 26, 12). Potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur: „Iisus a făcut aceasta ca să le aducă aminte cât mai des ucenicilor de patima Sa, ca prin repetarea acestei preziceri să-i deprindă cu gândul acesta și să cugete la cele ce se vor întâmpla, dar și ca să le arate și lor și gazdei și tuturor iudeilor că merge de bună voie la patimă”[4].

Într-adevăr, în aceeași zi, miercuri, 12 Nisan, echivalentul datei de 5 aprilie, Iuda merge la templu, înaintea cărturarilor și fariseilor, și se oferă să-L vândă pe Mântuitorul, primind în schimb derizoria sumă de 30 de arginți, pe care Legea veche o statornicise ca plata unui sclav ucis de boul cuiva. Trădarea unuia dintre Apostoli va fi vădită de către Hristos în timpul Cinei celei de Taină, celebrată în Ierusalim în seara dintre 13 și 14 Nisan, în prima zi a Azimelor, premergătoare praznicului Paștilor, prin cuvintele: „Adevărat grăiesc vouă, că unul dintre voi Mă va vinde…Cel ca a întins cu Mine mâna în blid, acela Mă va vinde” (Marcu 14, 18). Nici măcar în ultima clipă Fiul lui Dumnezeu nu a dezvăluit numele vânzătorului, oferindu-i șansa să se pocăiască, precum tâlcuiește Sfântul Ioan Hrisostom: „Că și Hristos știa mai dinainte că n-are să se îndrepte vânzătorul, dar n-a încetat de a face totul, sfătuindu-l, amenințându-l, văitându-l; nu pe față, nici arătat, ci îndeosebi. Chiar și în vremea vânzării a primit să fie sărutat de el. Dar nici aceasta nu i-a fost aceluia de niciun folos”[5]. Totodată, acum Mântuitorul le ține o ultimă cuvântare Sfinților Apostoli, arătându-le că: „Voi toți vă veți sminti întru Mine în noaptea aceasta căci scris este: Bate-voi păstorul și se vor risipi oile turmei!” (Matei 26, 31), și făcând astfel încă o dată legătura între venirea Sa pe pământ și cele prorocite de către profeții Legii vechi[6].

Sărutul din partea lui Iuda Iscarioteanul l-a primit Mântuitorul Hristos în grădina Ghetsimani de pe Muntele Măslinilor, unde a mers după Cina cea de Taină, la care instituise și Sfânta Euharistie, pentru a Se ruga. Avându-i alături doar pe Simon-Petru și pe Ioan și Iacob, fiii lui Zevedeu, care însă adorm, ca semn că nu pot suporta aceeași jertfă precum El, Mântuitorul face suprema dovadă a firii Sale umane, prin rugăciunea rostită de trei ori: „Părintele Meu, de este cu putință, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiești” (Matei 26, 39). Așa cum o arată exegetul Scripturii: „…prin cuvintele: Dacă e cu putință să treacă, a arătat firea Lui omenească, iar prin cuvintele: Dar nu cum voiesc Eu, ci precum voiești Tu, a arătat virtutea și înțelepciunea Lui, învățându-ne să urmăm lui Dumnezeu, chiar dacă firea noastră ne trage în altă parte…a unit cuvintele cu faptele, ca și cei mai cârtitori oameni să creadă că a fost om și a murit”[7].

Mai înainte de a fi luat de către slujitorii arhiereilor, veniți alături de Iuda în Ghetsimani, Mântuitorul Hristos le adresează acestora următoarele cuvinte: „Ca la un tâlhar ați ieșit cu săbii și cu ciomege, ca să Mă prindeți. În fiecare zi ședeam în templu și învățam și n-ați pus mâna pe Mine. Dar toate acestea s-au făcut ca să se împlinească Scripturile prorocilor” (Matei 26, 55-56). Prin aceste cuvinte, cât și prin faptul că slujitorii nu L-au putut recunoaște, totodată și prin oprirea lui Petru, care lovise cu sabia pe unul dintre cei trimiși, Hristos le arată acelora, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „că prinderea Lui s-a făcut cu voia Lui”[8]. Totodată, același Sfânt Părinte lămurește fuga ulterioară a Sfinților Apostoli, arătând că: „După ce a grăit cuvintele acelea către cei ce L-au prins, ucenicii au fugit. Au văzut că nu mai este cu putință să mai scape, de vreme ce de bună voie Se dă pe mâna lor și spusese că se face aceasta potrivit Scripturilor”[9].

După prinderea Mântuitorului Hristos de către slujitorii arhiereilor în grădina Ghetsimani, în noaptea de joi spre vineri, Sfinții Evangheliști nu mai sunt martori direcți ai celor ce urmau să se întâmple, deoarece, asemenea celorlalți ucenici, și ei fug, speriați de cele întâmplate, căci, așa cum arată un teolog român, „Apostolii cred în cruce, dar nu în înviere, de aceea se întristează de toate acestea”[10]. Chiar Sfântul Evanghelist Marcu relatează despre un tânăr îmbrăcat în giulgiu care Îl urma pe Mântuitorul și care, apucat fiind de această pânză, o lasă și fuge de acolo.

Prinderea lui Hristos în grădina Ghetsimani reprezintă începutul primului stadiu al patimilor Sale mântuitoare, anume cel al procesului. Acesta la rându-i a cunoscut două faze, cea a autorității iudaice, apoi a puterii suzerane, a romanilor. Astfel, Mântuitorul legat este dus mai întâi în casa marelui preot Ana, socrul arhiereului din acel an, Caiafa, amândoi membrii ai grupării saducheilor. Despre acești fruntași evrei Talmudul însuși nu vorbește deloc măgulitor, arătând că: „Ei sunt mari preoți, fiii lor vistiernici, ginerii lor sunt supraveghetorii Templului, iar robii lor bat poporul cu bastoanele”[11]. Deși numele acestui arhiereu se tâlcuia „cel îndurător”, Ana nu are nicio intenție de a-L elibera pe Mântuitorul, ci dorește doar să-și satisfacă curiozitatea, văzându-L pe Cel căruia I se atribuiau atâtea fapte minunate. Așadar, văzându-l pe Iisus, arhiereul onorific Îl iscodește cu privire la învățăturile Sale, dar Mântuitorul îi răspunde simplu, după cum arată Sfântul Evanghelist Ioan: „Eu am vorbit pe față lumii. Eu am învățat întotdeauna în sinagogă și în templu, unde se adună toți iudeii și nimic nu am vorbit în ascuns. De ce Mă întrebi pe Mine? Întreabă pe cei ce au auzit ce le-am vorbit. Iată aceștia știu ce am spus Eu” (Ioan 18, 20-21). Astfel și-a atras Mântuitorul prima dintre multele loviri ce urma să le primească, din partea unuia dintre slujitorii lui Ana.

Fără a se pronunța în vreun fel, Ana Îl trimite pe Mântuitorul mai departe la ginerele său, Caiafa, al cărui nume era de fapt Iosif, dar îi este dat acesta, care înseamnă „asupritorul”, și în casa căruia se adunase, grabnic, sinedriul. Acest tribunal suprem al poporului evreu, care la acea vreme era în fapt o adunare a marilor preoți, cărturarilor și învățătorilor de Lege, fusese inițial constituit având un rol eminamente pozitiv, așa cum arată un celebru teolog: „Legea glăsuia că Sinedriul exista pentru a salva vieți, nu pentru a le distruge”[12]. Astfel, era o regulă ca Sinedriul să nu pronunțe niciodată o sentință de condamnare în aceeași zi în care avea loc judecata, iar dacă urmau să rostească o condamnare la moarte, judecătorii trebuiau mai înainte să postească o zi. Însă Talmudul arată iarăși care era starea de fapt a Sinedriului căruia I-a fost înfățișat Mântuitorul Hristos: „În Sinedriu să fie aleși numai oameni care pot dovedi despre un lucru că este curat, deși este necurat”[13].

Aici, din nou, Mântuitorul Hristos a fost întrebat cu privire la ucenicii Săi, cărora nu le divulgă numele, și asupra învățăturii Sale, răspunzând iarăși foarte scurt și simplu. După cum arată un cunoscut scriitor bisericesc din secolul al III-lea, Tertulian: „Judecătorii, chiar numai privind la răbdarea Lui, ar fi trebuit să recunoască faptul că El este Hristos”[14]. Totodată, un teolog contemporan arată că: „Tăcerea lui Iisus Cel nevinovat față de o învinuire nedreaptă care I se aducea trebuia să ispășească vorbirea de dezvinovățire a lui Adam, pe care acesta o făcuse față de o acuzație dreaptă”[15].

Inițial, membrii Sinedriului au încercat să dovedească vinovăția Mântuitorului prin martori mincinoși, însă mărturiile acestora nu se potriveau. Când, în sfârșit, doi dintre ei au afirmat că Hristos a spus că poate să dărâme Templul și tu în trei zile să-l zidească din nou, membrii Sinedriului nu numai că nu au înțeles referirea pe care aceste cuvinte o făceau la Înviere, dar au considerat această dovadă insuficientă pentru a-L putea preda pe Mântuitorul la guvernatorului Pilat, singurul care putea pronunța condamnarea la moarte. Arhiereul Caiafa însă a reușit să obțină dovada dorită, atunci când, întrebându-L direct pe Mântuitorul Hristos: Ești Tu Hristosul, Fiul lui Dumnezeu? Primește următorul răspuns: „Tu ai zis. Și vă spun încă: De acum veți vedea pe Fiul Omului șezând de-a dreapta puterii și venind pe norii cerului” (Matei 26, 64). Termenul de „Fiul Omului”, luat din profeția lui Daniel, arată contrazicerea de către Hristos a ideii iudaice despre un Mesia politic, însă Caiafa nu a căutat să pătrundă sensul acestor cuvinte ci, bucuros a fi obținut mărturia dorită, și-a sfâșiat hainele, așa cum cerea procedura ca arhiereul să facă, dacă ar fi auzit vreun cuvânt de hulă împotriva lui Dumnezeu, și a silit membrii sinodului să pronunțe sentința de blasfemie, pedepsibilă prin condamnarea la moarte.

Această etapă a procesului Mântuitorului Hristos are și doi participanți secundari, anume Sfântul Apostol Petru și Iuda Iscarioteanul, care asistă amândoi la judecata Sinedriului. Cel dintâi, Petru, fiind confruntat cu mărturia mai multor oameni că și el ar fi unul dintre ucenicii lui Hristos, se sperie, lepădându-se de trei ori de Mântuitorul, după cum Acesta îi profețise, fapt tâlcuit astfel de către Sfântul Ioan Gură de Aur: „Hristos, voind să-l smerească pe Petru, a îngăduit să se lepede de El”[16]. Iuda, în schimb, realizând că a vândut un om nevinovat, caută să înapoieze banii arhiereilor, dar aceștia refuzându-l, disperă și, mergând în pustiu, se spânzură, pecetluindu-și osânda. Cu cei treizeci de arginți, socotiți necurați, slujitorii templului au cumpărat o țarină, numită a Olarului și ulterior a Sângelui, pe care au folosit drept cimitir pentru străini.

[1] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, col. PSB, vol. XXIII, editura IBMBOR, București, 1994, p. 904.

[2] Sfântul Ioan Gură de Aur, cf. Protos. Petroniu Tănase, Ușile pocăinței. Meditații duhovnicești la vremea Triodului, editura Trinitas, Iași, ²2002, p. 95.

[3] Pr. Ion Bria, Iisus Hristos, Editura Enciclopedică, București, 1992, p. 72.

[4] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, p. 906.

[5] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, p. 907.

[6] Pr. Ioan Constantinescu, Studiul Noului Testament, editura IBMBOR, București, 2002, p. 146.

[7] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, p. 909.

[8] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, p. 910.

[9] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, p. 910.

[10] Pr. Ion Bria, Iisus Hristos, p. 71.

[11] Richard Wurmbrand, Cele șapte cuvinte de pe Cruce, editura Stephanus, București, 1990, p. 113.

[12] Richard Wurmbrand, Cele șapte cuvinte de pe Cruce, p. 123.

[13] Richard Wurmbrand, Cele șapte cuvinte de pe Cruce, p. 124.

[14] Pr. Ion Bria, Iisus Hristos, p. 75.

[15] Pr. Ion Bria, Iisus Hristos, p. 75.

[16] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, p. 932.

Bibliografie:

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, editura IBMBOR, București, 1993;
2. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, col. PSB, vol. XXIII, editura IBMBOR, București, 1994;
3. Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan (traducere de Pr. Dumitru Stăniloae), col. PSB, vol. XLI, editura IBMBOR, București, 2000;
4. Bria, Pr. Ion, Iisus Hristos, Editura Enciclopedică, București, 1992;
5. Constantinescu, Pr. Ioan, Studiul Noului Testament, editura IBMBOR, București, 2002;
6. Tănase, Protos. Petroniu, Ușile pocăinței. Meditații duhovnicești la vremea Triodului, editura Trinitas, Iași, ²
7. Tenney, Merril C., Studiu al Noului Testament (traducere de Livius Percy), editura Cartea Creștină, Oradea, 2008;
8. Wurmbrand, Richard, Cele șapte cuvinte de pe Cruce, editura Stephanus, București, 1990.

Săptămâna Sfintelor Patimi ale Mântuitorului Hristos – partea II-a

Expoziție de fotografie din noul documentar al regizorului Andrei Oprescu

despre Muntele Athos

22 aprilie – 16 mai 2021, Sala Noua Galerie

Muzeul Naţional al Țăranului Roman

Muzeul Naţional al Țăranului Roman vă așteaptă joi, 22 aprilie 2021, de la ora 17.00, la Sala Noua Galerie (fosta sală Irina Nicolau), la vernisajul expoziției Oamenii Muntelui Athos – fotografii din cel mai recent film documentar al regizorului Andrei Oprescu, despre Muntele Athos.

Muntele Athos este, probabil, unul dintre cele mai fascinante locuri de pe Pământ, însă puține informaţii sunt cu adevărat cunoscute despre comunitatea de călugări care locuiește acolo. Au mai fost câteva încercări de a documenta viețile călugărilor de acolo, în ultimele decenii, dar acestea au fost prea sumare din cauza accesului dificil.

Regizorul Andrei Oprescu a obținut în premieră acces în această lume și dezvăluie viața de zi cu zi a călugărilor și tradițiile lor străvechi. Andrei a petrecut mai mult de 6 luni filmând în Athos, împrietenindu-se cu călugării și câștigându-le încrederea pentru a putea filma momente intime din viață acestora.

Muntele Athos este un muzeu viu, plin de edificii medievale și locuit în totalitate de o comunitate alcătuită exclusiv din bărbați care trăiesc după tradiții străvechi. Călugării primesc un număr foarte restrâns de vizitatori. Acest lucru ajută Muntele Athos să poată conserva o societate tradițională. Puțini sunt cei care au văzut aceste lucruri, până astăzi.

Filmul documentar este încă în producție. Pe parcursul a 6 luni, Andrei Oprescu a reușit să filmeze trei sferturi din cât și-a propus, iar acum caută sprijin pentru a putea termina filmul. Sunt costuri mari care trebuie acoperite, în special pentru post producție: montaj, subtitrare, coloană sonoră, distribuție și marketing.

Expoziția de fotografie de la Muzeul Țăranului are ca scop promovarea filmului,  dar, în principal, își dorește a face cunoscută nevoia de fonduri pentru terminarea acestui film.

Andrei Oprescu este absolvent al Universității Westminster Film School şi locuiește la Londra.  A fost, mereu, pasionat de Athos și pregătește acest proiect încă de la 18 ani.

Site-ul proiectului: https://www.andreioprescu.com/mount-athos-documentary

Expoziția va putea fi vizitată la Sala Noua Galerie, până la 16 mai 2021, de marţi până duminică, între orele 10.00 şi 18.00. Luni este închis.

Accesul se face prin Str. Monetăriei nr. 3.

Prețul biletului de intrare: adulți – 8 lei; pensionari – 4 lei; elevi și studenți, posesori ai cardului Euro 26, în vârstă de până la 30 de ani, persoanele adulte cu handicap mediu sau ușor – 2 lei

Măsuri sanitare și sugestii de vizitare a expoziției

În Sala Noua Galerie este permisă prezența a maximum 20 de persoane simultan, iar la vernisaj, care va avea loc în curtea exterioară, se va permite prezența unui număr de maximum 100 de persoane, cu respectarea regulilor de distanțare.

Portul măștii este obligatoriu pentru personalul muzeului și pentru vizitatori.

Accesul în sală va fi permis după ce vizitatorii își vor dezinfecta mâinile la distribuitorul de gel hidroalcoolic.

În expoziție, vizitatorii sunt rugați să păstreze, între ei, distanța fizică de 2 m.