Chipurile românilor din jurul granițelor – acesta este subiectul fotografiilor dintr-o neașteptată expoziție organizată la Academia Română în aceste zile. Coordonatorul este profesorul Radu Baltasiu, directorul Centrului de Studii în Probleme Etnice al Academiei. El este și autorul unora dintre fotografii, iar pe celelalte le-au realizat Ovidiana Bulumac, Ovidiu Bâlea, Emil Țîrcomnicu, Zavișa Jurj, Cătălin Alexa. Expoziția are patru arii de interes: Basarabia, goranii din Polonia (adică muntenii valahi), maramureșenii din Ucraina și timocenii din Serbia. Radu Baltasiu ne-a acordat un interviu despre românii care trăiesc în comunitățile istorice, împovărați adesea de dorința de a fi mai aproape de țara lor.

Expoziția pe care ați deschis-o zilele trecute este un gest aniversar față de comunitățile istorice românești din diaspora. Este și un gest recuperator, un mesaj de speranță?

Da, și una și alta. Am surprins chipuri ale românilor și imagini ale comunităților românești din sudul Poloniei, respectiv goralii sau muntenii valahi, ale maramureșenilor care au rămas în Ucraina, din zona Teceu, ale timocenilor, blajinii care au un dialect bănățeano-oltenesc foarte interesant și, de asemenea, câteva chipuri din Basarabia. Este o expoziție rod al multor kilometri, sunt zeci de mii de kilometri parcurși de-a lungul ultimilor 3-4 ani, împreună cu colegii cu care expun și, sigur, principala motivație este să contribuim și noi, după puterile noastre, nepermis de modeste, la sărbătorirea comunităților istorice.

De ce ați simțit nevoia să faceți această călătorie în imagini?

Știți că România este unul dintre puținele state care au efectiv o ”corolă minunată”, să-l parafrazez pe Blaga, de comunități istorice, din păcate ignorate de către mass-media și de către majoritatea instituțiilor. În ultimii ani s-a agravat această ignoranță. Academia Română a ales să parcurgă sensul invers și să readucă la lumină, să reamintească opiniei publice despre existența acestor comunități, despre nevoile lor. În același timp, am dorit să arătăm chipurile luminoase și în suferință de altfel, cu excepția goralilor care o duc foarte bine acolo, sunt un model chiar și pentru noi, în special economic.

În Timoc sunt 300 de mii de români în suferință, în câteva zeci de localități

Ei trec printr-un proces interesant de redeșteptare națională. Practică o agricultură de înalt succes, îmbinată cu turismul, astfel au atras atenția autorităților poloneze la cel mai înalt nivel. Eu însumi am fost cu o echipă de la centrul pe care îl coordonez, anul trecut, într-o zonă lângă Noul Sas, o denumire foarte interesantă din Polonia. Reuniunea lor s-a desfășurat sub înaltul patronaj al președintelui Poloniei.

Nu același lucru li se întâmplă timocenilor!

În Timoc este o comunitate de români aflată realmente în suferință, în sensul că sunt cei mai mulți români din Serbia, aproape 300.000, în câteva zeci de localități, în care elementul românesc este și astăzi preponderent. Ei nu au școală și nici slujbă în limba română de foarte multă vreme. Spre deosebire de românii din Voivodina, timocenii nu au nici un fel de drepturi. Și spun, poate a suta oară, că n-ar fi rău atunci când statul român se grăbește să susțină necondiționat aderarea unor țări la Uniunea Europeană, să aibă în vedere și situația drepturilor comunităților românești din aceste țări, din reciprocitate, la nivelul standardelor pe care noi deja le aplicăm.

Surpriză și așteptare în expoziția ”Chipuri și locuri în comunități istorice românești”

Curiozitate, surprindere, dar și curăție sufletească, transmise prin doi minunați ochi albaștri. Care era atmosfera în care ați identificat acest chip?

Da, în Ucraina ne-am focalizat pe mutrișoarele unor copilași care văd pentru prima dată teatru și pentru prima dată teatru românesc. Cercetarea s-a făcut undeva în munții Carpați, în zona Teceului. A fost o experiență de nedescris chiar și pentru noi să facem aceste fotografii. O experință similară am avut și la o stână din zona cetății Hust, acolo unde Mihai Viteazul a avut cea mai la nord-vest cetate.

Chipuri de copii am văzut și în fotografiile reprezentative pentru comunitatea românească din Basarabia. Unii, un fel de actori.

Pentru zona Basarabiei am colaborat cu colegii de la Institutul de Etnografie și Folclor. Am scos în urmă cu doi ani o lucrare, un album-monografic, despre viața unor comunități din Republica Moldova și am reliefat și acolo câteva obiceiuri legate de Crăciun, de Anul Nou.

Colegii mei au surprins câteva chipuri de copii care efectiv se minunează în timp ce citesc în limba română

Ei prezervă foarte bine, aproape mai bine decât noi, aceste sărbători. De asemenea, am relevat ocupații. Ce să vă spun școala din Basarabia. Este un fenomen foarte interesant în sensul că ei nu au suficientă carte în alfabet latin. Colegii mei au surprins câteva chipuri de copii care efectiv se minunează în timp ce citesc în limba română.

Speranța pare că dă tonul expoziției. Care este mesajul pe care doriți să-l transmiteți prin acest proiect?

Anton Golopenția, unul dintre martirii pușcăriilor comuniste, principalul asistent al lui Dimitrie Gusti și unul dintre întemeietorii geopoliticii ca știință în România scria, la declanșarea celui de-al doilea Război mondial, că principalul pilon al politicii externe românești ar trebui să fie consângenii, altfel nu se justifică politica externă. Mesajul este să-i redescoperim, să ne trezim la viață, aflând sau reaflând despre acești consângeni care au probleme foarte seriose.

În Timoc nu întâmplător  ne-am axat pe câteva fotografii din Lăpușna, ctitorie a lui Radu cel Mare, căreia de la an la an ploile îi șterg frescele. Tot Timocul este împânzit de ruine bisericești, mănăstirești realizate în Evul Mediu cu frățietate între cele două spații. O curioasă întorsătură a istoriei în momentul de față. Expoziția noastră este un semnal la trezie și la bucurie împreună.

Duminică se va sărbători Ziua Românilor de Pretutindeni. Ce mesaj le transmiteți?

Sunt instituții și actori instituționali care nu i-au uitat și îi roagă să țină aproape în continuare. O să facem tot ce putem!

Ne-am propus să parcurgem câteva repere din biografia Monicăi Lovinescu, dar mai cu seamă să prezentăm modelul pe care ea l-a oferit: modelul intelectualului care și-a dedicat viața și opera luptei împotriva totalitarismului comunist, modelul de exprimare a adevărului curat. Partener de evocare este Angela Furtună, scriitor și eseist, artist vizual și promoter cultural.

Scriitoarea Angela Furtună, admiratoare și cunoscătoare a Monicăi Lovinescu

Începem cu anul 1947. De sărbătoarea Sfintei Marii, 8 septembrie, Monica Lovinescu pleacă din țară. Unde se duce?

Este momentul când Monica pleacă la Paris, pentru a face un doctorat, cu o bursă franceză. Nimic nu prevestea catastrofa care avea să vină, bolșevizarea și căderea Cortinei de Fier și în România. Acești tineri plecați la Paris sunt surprinși, așadar, de o lucrare a răului absolut în istorie, ascensiunea și irepresibila stăpânire a regimului bolșevic în România. Monica trece, așa cu își amintește, printr-o anumită depresie pentru că nu ar fi dorit să-și abandoneze țara și mama, însă nu are ce face și în primăvară lui 1948 cere azil politic în Franța, urmând tot traseul care de acum este cunoscut.

Ce se întâmplă acum cu cariera ei?

Este obligată să renunțe la frumoasa ei carieră de scriitoare, de traducătoare, de om de teatru, de cronicar, și să se dedice jurnalismului activ ca militant, să se implice ca unul dintre puținii români care au avut această vocație, acest curaj, de a fi ”intelighenția”, adică intelectualul cu discurs civic, dezavuând regimul comunist de la microfon, fie de la Radio Paris, fie de la Radio Europa Liberă, devenind un militant, un soldat pentru apărarea libertății poporului ei.

Prin emisiunile Monicăi Lovinescu de la Europa Liberă s-a produs un veritabil și unic fenomen istoric și cultural

De altfel, prin emisiunile acestea, cunoscute de acum, ”Teze și antiteze la Paris” și ”Actualitatea culturală românească”, difuzate la Europa Liberă începând din anul 1962, s-a produs un veritabil și unic fenomen istoric și cultural, important pentru descrierea istoriei.

După cum se știe, în țară, Europa liberă se asculta la volum redus și cu perdelele trase. Prin vocea inconfundabilă a Monică Lovinescu elita intelectuală românească se simțea cumva răzbunată. Se pronunțau nume, idei, convingeri culturale și politice interzise.

Pe calea undelor radio, prin aceste cronici literare, comentarii, interviuri, mese rotunde, analize politice, societatea românească era mereu raportată la fenomenul european și universal, cu un impact uluitor asupra civilizației românești. Se poate spune că astfel, în dictatură, în perioada Războiului Rece, s-a desăvârșit singura cale de sincronizare și de menținere a unității naționale, spirituale și culturale. Am putea spune, fără a greși, că spiritul critic liber ca și politologia românească post-decembristă s-au născut odată cu aceste emisiuni ale Monicăi Lovinescu la radio.

Monica Lovinescu, în anii unei tinereți în care grijile erau amânate întotdeauna pe a doua zi

Revoluția a adus și o ”dezvăluire” a operei scrise a Monicăi Lovinescu. O reașezare a ei în viața culturală românească.

Da, opera ei a fost editată după 1990, grație eforturilor editurii Humanitas. Au apărut toate textele memorialistice, jurnalele, volumul ”La apa Vavilonului”, interviurile cu celebritățile epocii, în special figurile remarcabile ale Interbelicului. Importanța personalității Monică Lovinescu pentru viața culturală românească o vedem și în 2008, anul când se stingea. Să ne amintim că a fost un veritabil seism când s-a dat vestea că pe 20 aprilie murea, la vârsta de 85 de ani, într-un spital parizian. Să ne amintim că slujba în memoria marii scriitoare a fost oficiată în capela ortodoxă românească din Paris de 4 preoți, alături de Mitropolitul Iosif al Europei Occidentale și Meridionale.

Este uluitor și puțină lume știe: în această familie a fost o mare tragedie, oamenii aceștia, și Monica în mod special, greu și-au găsit odihna în pământul țării

După incinerare, urna cu rămășițele pământești, împreună cu cea a soțului, decedat cu doi ani mai devreme, au fost aduse în țară cu o aeronavă trimisă de președinția țării și în aeroport au fost întâmpinați cu onoruri militare. Apoi a urmat un eveniment de comemorare la Ateneul Român, în prezența președintelui țării. Ceremonialul a continuat la Casa Lovinescu, celebra reședință unde s-a ținut pe timpuri Cenaclul Sburătorul, întâlniri care puneau la cale literatura română. Înmormântare avut loc pe 16 mai la Fălticeni, în  cimitirul Grădini, acolo s-a întâlnit cu urna tatălui, E. Lovinescu, cu urna ce conținea cenotaful de la închisoarea Văcărești, din groapa comună unde a fost îngropată mama ei, Ecaterina Bălăcioiu, cu urnele verilor ei Anton Holban, Vasile Lovinescu, Horia  Lovinescu. În sfârșit, toți se întâlneau, într-o liniște, într-o mare flacără a spiritului românesc, a conștiinței geniului acestui popor. Este uluitor și puțină lume știe: în această familie a fost o mare tragedie, oamenii aceștia, și Monica în mod special, greu și-au găsit odihna în pământul țării. Au fost multe încercări în a se planta urna cu rămășițele pământești; urna ca un sicriu și nu ca un sarcofag, nu un mâncător de trup, ci un depozitar  al viitoarei întâlniri a trupului cu Duhul Sfânt.

 La începutul anului 2018 a apărut ”Dictionnaire encyclopédique des penseurs d’Europe centrale et orientale depuis 1945”, proiect derulat în Franța de Fondation Simone et Cino del Duca, sub auspiciile L’Institut de France și Académie des Sciences Morales et Politiques. În această lucrare găsim și numele Monicăi Lovinescu.

O mare realizare românească. Trăiesc și o mare bucurie personală, închei astfel o etapă în încercarea ca această mare figură a istoriei noastre să nu se stingă. Să nu uităm că Monica Lovinescu ne va rămâne câtă vreme pedagogia memoriei va fi bine condusă. Va rămâne ca o figură în care analiza intelectuală s-a îmbinat cu acțiunea civică și aceasta poate să fie o platformă de model pentru intelectualii de astăzi. Ea a luptat pentru firescul omenesc, pentru dreptul la memorie și la demnitate, susținând acele concepte de est-etic și de asimetrie a indulgenței prin care, de fapt, este recunoscută ca singurul critic literar român cu adevărat liber și care a avut o activitate constantă pe parcursul a trei decenii.

Am pornit în dialogul nostru de la ideea de a demonstra în portretul Monicăi Lovinescu modelul intelectualului care și-a dedicat viața și opera luptei împotriva totalitarismului comunist. Aș vrea să aducem în discuția noastră și un episod din 1977, în ajunul sosirii lui Paul Goma la Paris.

Atunci Monica a fost ținta unui atentat organizat de regimul ceaușist, care a trimis un comando cu agenți palestinieni să o intimideze, să o reducă la tăcere. A fost bătută cu sălbăticie în apropierea casei sale. Ordinul era să nu mai poată vorbi. A ajuns în spital în comă. Cinci zile mai târziu părăsește spitalul, în pofida recomandărilor medicilor, pentru a participa la conferința de presă a lui Paul Goma la televiziunea franceză.

Spunea Monica Lovinescu: ”adevăratul curaj este cel fără speranță”…

Tot ce anunța Monica Lovinescu în urmă cu niște ani, fie din perioada exilului și de la radio Europa Liberă, fie după aceea când a mai avut ieșiri în public sau prin jurnale, se adeverește. Ea spunea cândva că această criză a valorilor se va agrava. Și iată că noi vedem astăzi că a avut dreptate: spațiul axiologic este puternic compromis iar lucrul cel mai grav pe care ea l-a intuit și l-a anunțat mereu a fost radicalizarea discursului, ascensiunea discursului urii, fărâmițarea coerenței intelectuale. Și iată noi vedem astăzi deplasarea discursului de centru spre zonele intoleranței agresive, vedem resurecția discursului doctrinar al stângii radicale, într-o țară în care confruntarea veritabilă cu trecutul traumatic se află încă la începuturi.

MONICA LOVINESCU – REPERE DIN BIOGRAFIE

• S-a născut la 19 noiembrie 1923. A murit pe 20 aprilie 2008, la 85 de ani.
• Unica fiică a criticului literar Eugen Lovinescu şi a profesoarei Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu;
• Verișoara prozatorului Anton Holban, scriitorului Vasile Lovinescu şi dramaturgului Horia Lovinescu;
• A publicat încă de la vârsta de 8 ani. Debutul a fost cu un basm în revista „Dimineaţa copiilor”, iar la cinsprezece ani a publicat proze scurte în „Vremea” şi „Kalende”;
• În 1947 a plecat să studieze la Paris, ca bursieră a statului francez. Un an mai târziu a solicitat azil politic, alegând exilul. Rămasă în ţară, mama sa a fost persecutată şi arestată de autorităţile comuniste. A murit în închisoarea din Jilava şi a fost înhumată într-o groapă comună;
• La Paris, a publicat articole de critică şi istorie literară românească, a făcut zeci de traduceri în franceză, iar în perioada 1951-1975 a realizat emisiuni literare şi muzicale la Radiodifuziunea Franceză;

Perioada Europa Liberă

• Din 1962, a început colaborarea cu Radio Europa Liberă, remarcându-se ca unul dintre criticii cei mai vehemenţi ai regimului comunist de la Bucureşti.
• Monica Lovinescu a fost căsătorită cu poetul, publicistul şi omul de radio Virgil Ierunca. Locuința lor pariziană a fost locul ”marilor întâlniri” pentru figurile importante ale exilului românesc și pentru elita intelectuală românească ce a ajuns în vizită la Paris (Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Teodor Cazaban, Paul Goma)
• Memorialistica Monicăi Lovinescu cuprinde un jurnal, publicat în 6 volume, completat de „La apa Vavilonului”.
• Cărțile sale au fost publicate după 1990 de editura Humanitas.
• ”Casa Lovinescu”, apartament ce adăpostise cenaclul Sburătorul al tatălui său, Monica Lovinescu a donat-o fundaţiei Humanitas Aqua-Forte, în vederea reintroducerii acestui loc eminent al culturii române în circuitul cultural bucureştean. De asemenea, prin testament, casa din Paris a fost donată statului român, pentru a deveni un loc de studiu si de găzduire pentru cercetători şi bursieri români.
• A încetat din viaţă la 20 aprilie 2008, la vârsta de 85 de ani, în spitalul Charles-Richet de la Villiers-le-Bel, în apropiere de Paris. Preşedinţia României a decorat-o postmortem cu Ordinul Naţional Steaua României în grad de Mare Ofiţer.

Editura Humanitas a pus în circulație în România opera Monicăi Lovinescu. Opera este încă vie: lupta cu minciuna și impostura nu s-a încheiat

Emil Hurezeanu, despre Monica Lovinescu

”Jurnalele Monicăi Lovinescu sunt unul dintre cele mai importante documente de experienţă umană dincolo de Cortina de Fier, dar strâns legate de realităţile româneşti.”

Horia Roman Patapievici despre Monica Lovinescu

„Monica Lovinescu a fost un martor al adevărului, iar din momentul în care mama ei a fost asasinată în pușcărie și știind cum anume posteritatea unui om, cum a fost tatăl ei, Eugen Lovinescu, poate fi maltratată și mutilată de către un regim certat cu umanitatea și cu adevărul, Monica Lovinescu a înțeles că a fi martor al adevărului implică să fii o voce a celor care au fost martirizați în numele lui.

Mama Monicăi Lovinescu (Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu), fragmente din scrisorile către fiica sa

• ”Sunt fericită că pot să-ţi scriu; e un lucru minunat să pot să-mi deschid inima, să-mi dau iluzia că vorbesc zilnic cu tine, să-ţi spun că am impresia că însăşi despărţirea fortifică dragostea noastră şi că, dacă vreodată vom fi silite de viaţă să încetăm corespondenţa noastră, în fiecare seară noi două ne vom căuta peste depărtare şi vom vorbi peste oameni şi împrejurări. Amândouă vom spune mereu: «acum se gândeşte la mine» şi niciodată nu vom greşi; poate ne vom striga desnădăjduite nu de îndoiala reciprocă, ci de tragismul împrejurărilor care ne-ar despărţi.”
• ”Dar, draga mea, sunt și am să fiu tot timpul lângă tine, în umbră, oricând, oriunde, în orice clipă: MAMA, veșnica, cea care nu moare niciodată, câtă vreme numele ei trece ca un fulger, într-un zâmbet, într-un nume, într-o amintire.”

Cine ascultă ”Trei parale” rămâne uimit: e o concentrare atât de mare de arhaic și de căldură românească, încât parcă ai coborî direct într-un sat pierdut printre dealuri, cândva prin timpul Brâncovenilor. Oricum, nu timpul e important, pentru că Trei parale cântă ceva care pare neatins de vreme. Formația a fost înființată de Florin Iordan acum 16 ani. Florin (în fotografia de deschidere cântă la cobză), care este cercetător la Muzeul Țăranului Român, ne-a povestit cum s-a născut proiectul și de ce este el important.

De ce Trei Parale? Știm că este o vorbă românească care categorisește prin ”de două parale” un lucru care nu este tocmai de calitate.

Este sensul pe care ni l-am asumat și noi, ne-am gândit că o să ne ocupăm de lucrurile abandonate, care nu sunt apreciate la valoarea lor adevărată și am zis că toate aceste lucruri, instrumente, repertorii pe care se dau ”puține parale” ni le vom asuma noi, pentru că nouă ne plac, suntem atașați de ele și alegem să ne ocupăm noi de ele. De asta ne-am spus ”Trei Parale”.

Sunteți cinci tineri muzicieni, născuți și crescuți în București, care s-au oprit totuși la muzica tradițională românească veche.

Este o poveste orășenească pentru că niciunul dintre noi nu a descoperit muzica la țară; fiecare a avut un traseu personal prin care a ajuns să îndrăgească aceste muzici, un traseu prin care, de altfel, am ajuns să ne întâlnim și să facem lucruri împreună. Până la urmă, paradoxul este astăzi că interesul pentru muzicile tradiționale este foarte puternic la oraș. Așa cum, de pildă, iile le poartă foarte mulți orășeni și le găsim la țară doar la oamenii bătrâni, tot așa și celelalte componente ale culturii tradiționale, indiferent că vorbești de arta culinară, chestiuni de aranjat casa, lucrul tradițional în lemn, îl regăsești astăzi mai mult în casele orășenilor decât în cele de la sat.

Ați ales muzică tradițională românească, muzică foarte veche, de peste două secole. Nu e riscant din punctul de vedere al marketingului? Mă gândesc că un astfel de grup dorește să și vândă CD-uri, vrea să fie și invitat în evenimente, concerte, festivaluri în care artiștii sunt plătiți.

Așa este. Cumva trebuie să ții un echilibru între ceea ce îți dorești să faci, ceea ce urmărești și condiționările pieței în care trebuie să te manifești. Noi am fost în situația de a refuza emisiuni TV în care ni s-a părut că noi nu avem ce să căutăm acolo, chiar dacă participarea ne-ar fi adus un plus de notorietate și bani. Pe de altă parte, suntem conștienți că pentru a merge mai departe trebuie să ne situăm cumva în această piață muzicală și să existe un interes și de partea cealaltă, să faci lucrurile în așa măsură încât să aibă sens și pentru ascultătorul tău. E un balans foarte complicat, dar cred, și aici mă ajută foarte mult și pregătirea mea de etnomuzicolog, că facem lucrurile destul de bine.

Cum puteți descrie și mai precis muzica pe care o cântați?

Există două programe de bază pe care le-am cântat cel mai des și pe care le-am imprimat pe CD. ”Bazar” se ocupă de lumea urbană de secol XIX, cu rădăcini în secolul al XVIII-lea și cu ceva urmări în secolul XX. O muzică care a plecat cumva de la curțile boierilor, a poposit o vreme prin târguri, prin bâlciuri, și s-a retras mai târziu către o lume marginală, a mahalalelor. Acolo au rămas parfumurile și esențele acestea bizantine, în timp ce lumea bună, lumea înaltă s-a îndreptat foarte mult către Occident. Este un program la care lucrăm cu transcripții de epocă, pe care le-am rearanjat folosind acompaniamente specifice.

Este o muzică care a plecat cumva de la curțile boierilor, a poposit o vreme prin târguri, prin bâlciuri, și s-a retras mai târziu către o lume marginală, a mahalalelor.

Utilizăm toate informațiile de care dispunem pentru a afla cât mai multe despre această muzică: din mărturiile de epocă, din povestirile de epocă ale scriitorilor și călătorilor care au fost prin Țările Române. Din acest program am publicat două CD-uri, am participat cu muzica la două filme, am susținut multe concerte . Este un program care cumva s-a împlinit, s-a rotunjit, a ajuns la o formă matură.

Cel de-al doilea program este mai retras din urban?

Cel de-al doilea program se numește ”Ciobanul care și-a pierdut oile”. L-am făcut pentru că ne-am  dorit foarte mult să punem în evidență alte instrumente, alte repertorii de care eram atașați, și care nu și-au găsit locul în programul anterior. Era vorba despre România pastoralității, o lume a țăranului, a curții lui, a instrumentelor pe care le folosea în familie, fluiere de toate felurile, cimpoi, drâmbă.

Instrumente vechi. Credit foto: Facebook – Trei parale

Fluierul ciobănesc, cavalul, fluierul fără dop, fluierul gemănat, tilinca, drâmba, toba, daireaua. Toate acestea sunt instrumente pe care le-ați ”reinventat”.

Cu toate aceste instrumente am făcut proiectul ”Ciobanul care și-a pierdut oile”. Am mai avut și programul ”Drumul Levantului” în care am dat frâu liber imaginației, am intrat în zona jazz, mai liberă, mai allmusic. Și pentru că sunt ”polițistul-etnograf” în cadrul formației și tot timpul sunt nevoit să le spun colegilor ce nu se potrivește, am căutat să găsesc o supapă pentru ca toate tendințele acestea să fie defulate într-un alt program și unde să ne putem permite libertăți, actualizări.

Șansa ca prin ceea ce facem să pătrundem în inima acestei umanități care se duce încetul cu încetul

Am plecat și de la o colaborare pe care am avut-o cu doi muzicieni din Israel, care au venit cu câteva piese ale lor. Împreună am făcut ceva liber, un amestec reușit. E o poveste care apare mai rar, dar face parte din viața noastră muzicală.

Pasiunea și munca pe care le investiți în Trei Parale se vede și se aude. Care este răsplata pe care o așteptați de la public?

Te bucură foarte mult când vezi fețele luminoase, când ceea ce faci bucură pe ceilalți. Ești dezamăgit însă dacă toate acestea nu se văd. Încerci din când în când și dezamăgirea. Poți să pleci de la un concert și să simți că a lipsit ceva. Sau poate asta o simțim numai noi. Se întâmplă ca, fără fi vorbit, fiecare să știe că a lipsit ceva. Publicul ne dă răsplata, cum să nu. Există un text pe care eu l-am pus pe prima pagina a saitului nostru, al lui Constantin Brăiloiu. El amintește o întâlnire cu Bela Bartok. Bartok îi povestea că era într-un sat oarecare și a întâlnit o femeie și a rugat-o să-i cânte ceva. Ea i-a răspuns că nu știe, nici timp nu are și a plecat. După ce a trecut după un dâmb și s-a făcut nevăzută, glasul ei s-a auzit puternic și a umplut toată valea. Pe când Bartok povestea, i-au apărut lacrimi în ochi. Brăiloiu se întreba ce l-a emoționat atât de mult, mai auzise sute de cântece, apusuri de soare mai văzuse și cu alte ocazii.  Răspunsul pe care îl dă Brăiloiu: cred că este vorba despre o șansă, un moment, în care poți să pătrunzi în inima unei umanități aproape pierdute. Mă gândesc adeseori: pentru noi o răsplată este șansa ca prin ceea ce facem să pătrundem în inima acestei umanități care se duce încetul cu încetul.

Și există o esență a umanității care nu trebuie lăsată să se piardă?

Am foarte mare încredere în puterea spirituală a culturii tradiționale; cred că acolo se ascund lucruri care ne-ar putea îmbogăți pe fiecare dintre noi și cred că abandonând această cultură pierdem foarte multe lucruri.

Ce este Petrila în mentalul colectiv românesc? Loc de sărăcie, mine abandonate, lipsă de soluții, sursă de probleme. Și, mai ales, nefericita memorie a mineriadelor. Dar oare poate fi Petrila și altceva?

Valea Jiului este un loc de poveste între munți. Poți descoperi plaiurile sale așa cum o fac ciobanii locului, adică momârlanii, pornind cu mioarele de la Jina sau Păltiniș, pe lângă Tăul Bistra sau Oașa, peste culmile Șureanului, pe lângă Vârful lui Pătru, coborând apoi în Răscoala și Cimpa către Petrila, locul de baștină al scriitorului Ion Dezideriu Sîrbu.

Dar la fel de bine îți poți abatele turmele din luncile Dunării în sus pe Jiu, pe lângă Tismana, peste vârfurile Munților Vâlcanului, pe lângă Straja, către Paroșeni apoi spre Dealul Babii ori către Petroșani, pe care traversându-le, să lași oile libere prin Cheile Roșiei sau Cheile Tăii să coboare apoi tot către Petrila lui I. D. Sîrbu.

Casa muzeu I.D. Sîrbu din Petrila, un loc însuflețit de Ion Barbu și voluntarii din echipa sa

Dar cine mai știe de nu vii cu turmele pe Olt în sus, caz în care, de n-o apuci către Polovragi, atunci musai ai apucat-o către Voineasa și, pe la Obârșia Lotrului, cazi în Lonea sau direct în Petrila, din nou în colonia minerească în care a văzut lumina lumii cu ochii de copil același I. D. Sîrbu.

Fericiți cei ce mai pot râde!

Poate că am enumerat locuri de care ați auzit și pe care să le fi și văzut. Ați fost poate la schi în Straja sau Parâng, ori v-ați abătut de la Voineasa cu schiurile în picioare sau pur și simplu într-o aventură de vară pe Lacul Vidra și apoi, din curiozitate ați trecut puțin și de Obârșia Lotrului ca să vedeți mânăstirea Oașa sau mânăstirea de la Groapa Seacă, care închide, spre culme, Cheile Jiețului.

Și celor care au văzut, dar și celor care nu au ajuns să vadă acele locuri și să se desfete cu priveliștea munților din Meridionalul Carpaților, le propun să descopere acolo o nouă planetă, cu mirarea cu care, cândva, ciobanii au descoperit plaiurile cu iarbă grasă de la izvoarele Jiurilor; o planetă pe care a visat-o și a descris-o I. D. Sîrbu, în domiciliul său forțat de la Craiova, pentru ca apoi graficianul Ion Barbu, alt fabulos om al locului, să o contureze în imagini și tablouri vii: Planeta Petrila.

I.D. Sîrbu, spre finalul vieții

I.D. Sîrbu, un intelectual în mină, admirat de ortaci

Mai întâi, însă, câteva cuvinte despre primii doi locuitori ai Planetei Petrila. I. D. Sîrbu s-a născut în colonia minieră Petrila în anul 1919, evident în familia unui miner care pleca de acasă cu noaptea în cap cu lămpașul aprins, către rampa puțului de unde colivia îl cobora în măruntaiele minei.

A urmat la Cluj cursurile Facultății de Litere și Filozofie și a ajuns, cum îi plăcea să spună, primul filozof român plecat dintr-o familie cu tradiție minerească. I-a fost profesor și mentor Lucian Blaga și, în anii ′40 ai secolului trecut, a făcut parte din Cercul Literar de la Sibiu, alături de alte mari personalități ca: Radu Stanca, Ștefan Augustin Doinaș, Ovidiu Cotruș, Eugen Todoran etc.

Regimului comunist de inspirație sovietică, instalat în România după al doilea război mondial, trecutul și ideile filozofului și literatului I. D. Sîrbu nu i-au fost pe plac, așa că, după revoluția anti-bolșevică de la Budapesta, din anul 1956, a fost arestat și condamnat la o detenție de șapte ani. După ce a fost eliberat din detenție, în 1964, s-a angajat la mină, la fel ca odinioară tatăl său, dar nu pentru mult timp.

Comuniștii nu erau confortabili cu un I. D. Sîrbu admirat de mineri și, pentru că întotdeauna minerii le-au dat frisoane politicienilor cu solidaritatea lor de breaslă, au decis să-l scoată pe prezumtivul agitator din mină și i-au fixat domiciliul forțat la Craiova, unde i-au dat postul de secretar literar al Teatrului Național. A trecut dintre cei vii în Craiova, cu trei luni înainte ca Revoluția să-l alunge pe dictatorul Ceaușescu.

Casa copilăriei lui I. D. Sîrbu a scăpat ca printr-o minune de avalanșa sistematizării orașului Petrila, care a înlocuit locuințele minerilor din vechea colonie cu blocuri din plăci prefabricate din beton cu aspect sumbru. Și a fost nevoie ca un alt creator genial al locului, caricaturistul Ion Barbu, să se ridice și să îndemne comunitatea la salvarea rădăcinilor petrilene ale lui I. D. Sârbu.

Ion Barbu, ironist. Omul care a schimbat fața Petrilei

Ion Barbu ne este multora cunoscut pentru caricaturile din publicații ca Dilema Veche, Academia Cațavencu, Adevărul, România Liberă ș.a.m.d. El nu s-a mărginit însă să dea viață, alături de alte conștiințe ale comunității Petrilei, doar casei copilăriei lui I. D. Sîrbu ci, respectând crezul filozofului și literatului petrilean – Fericiți cei ce mai pot râde! – a creat pe ruinele mineritului din Petrila un alt univers, poate paralel, care a devenit pur și simplu o Planetă.

Astăzi, când intri în Petrila dinspre Petroșani, imediat ce treci peste calea ferată pe care, tot mai rar, trenuri cu cărbune caută drumul spre pântecele fierbinte al vreunei termocentrale, te întâmpină mesajul de avertisment al filozofului, vopsit pe pereții unei case azurii: ”Petrila, o lume ce nu seamănă cu nicio așezare posibilă, cu nimic și nimeni de nicăieri…”. În spate se profilează peisajul trist a ceea ce, cândva, a fost mina de huilă Petrila.

Peretele care te avertizează că în Petrila nu e totul așa cum te aștepți

Cu vopseluri și talent, cu generozitate și dragoste, Ion Barbu și concetățenii săi, mereu prin voluntariat, puțin sau deloc ajutați de autorități, au urmat crezul lui I. D. Sîrbu desenând zâmbete pe fața îngrozită a unei localități care moare câte puțin în fiecare zi.

Întâi a fost Muzeul I. D. Sârbu, în casa de mineri a copilăriei sale. Pereții sunt multicolori și veseli, dar mesajele extrase de Ion Barbu vorbesc despre o realitate crudă și nu rareori despre moarte, dar și despre Dumnezeu: ”Crezi în Dumnezeu? îl întreabă cineva pe tânărul Ion Dezideriu. Cred! Crezi că există? Există! De unde știi? inserează preopinentul îndoiala. Mi-a spus mama și mama niciodată nu a mințit! îi răspunde tânărul Ion Dezideriu.”

Mai apoi Ion Barbu a creat Micul Paris, colorând pereții casei sale și a altor case din împrejurimi, garduri și pereții blocurilor cenușii din apropiere, pe care a înșirat povești vesele și triste, legende și mituri, speranță și îndoială. Pe strada Vulturului a creat Muzeul Mamei, iar pe gardul casei a vopsit textul primei epistole descoperită vreodată, adresată unei mame, un papirus în care un egiptean spune: ”Dragă mamă sunt bine, nu-ți mai face griji cu mine.”

Nu departe de Casa Memorială I. D. Sârbu, Ion Barbu a luptat cu birocrația guvernamentală și locală și, în cele din urmă, a salvat de la demolare câteva bucăți din istoria minei Petrila. Casa pompelor a transformat-o, în felul său caracteristic, în Centrul Pompadour.

Dacă veți ajunge în Petrila, așa cum am ajuns și noi, nu descurajați dacă veți găsi că agenții de pază nu vă permit să vizitați Centrul Pompadour sau dacă nu găsiți deschise nici Muzeul Mamei și nici Muzeul I. D. Sârbu. Totul funcționează acolo prin voluntariat, prin efortul dedicat al câtorva oameni ce încă mai au speranță și pe care trebuie să-i căutați, ca ei să vă deschidă drumul către comorile pe care le veți găsi aici mai apoi.

Veți găsi indicii, numere de telefon la care poate nu imediat cineva va răspunde, intrați în vorbă cu localnicii, înduplecați cerberii care păzesc ruinele minei Petrila, câștigați-le acestor oameni încrederea, pentru că merită! Nimic din ce contează nu se obține ușor, mai ales acolo unde speranța nu mai este de ajuns ca să renască încrederea. Purtați un zâmbet cald ce va fi de mare ajutor.

Afișul filmului documentar Planeta Petrila, de Andrei Dăscălescu, care transformă orașul minier într-o revelație

I.D. Sîrbu și Ion Barbu, cu oarecare sprijin din partea primarului Petroșaniului, au lovit din nou și au creat din vorbele și crezul filozofului, dar și din substanța realităților pe care le-am trăit până nu de mult și, iată, le retrăim și astăzi, deși le credeam revolute, Muzeul Instalatorului Român: o uriașă instalație a hazului de necaz și a ironiei usturătoare.

Nu vreau să vă ofer eu detalii prin care să destăinui ce anume puteți găsi odată intrați în Muzeul I. D. Sârbu, în Muzeul Mamei, în Muzeul Instalatorului Român, sau în Centrul Pompadour. Și nu o fac nu pentru a conserva surpriza, nu ar avea niciun sens, ci pentru că nu există două experiențe similare odată intrat, așa cum nici obiectele expuse nu pot fi aceleași în ochii fiecăruia dintre noi: ele se transformă încărcându-se cu emoțiile și trăirile noastre, cu dragostea, cu ura, cu admirația, cu sublimarea înțelegerii sau superficialitatea respingerii pe care le interpunem.

Pentru cei care nu pot ajunge să străbată Planeta Petrila cu pașii lor, poate pentru că nu văd nimic interesant într-un astfel de demers, poate pentru că aceasta pare mult mai departe de soare decât un resort la Mediterana, ori pur și simplu pentru că încă mai asociază Valea Jiului cu hoardele de mineri conduși de Miron Cozma și Ion Iliescu și care au devastat capitala în anul 1990 și mai apoi și în 1991, mai există totuși o soluție: filmul.

Andrei Dăscălescu, regizorul și scenaristul filmului documentar care a luat numele Planetei Petrila, cum se vede și pe afiș, l-a cunoscut pe Ion Barbu odată cu realizarea, în anul 2008, a unui alt documentar de succes al său, cel privind proiectul Tășuleasa Social.

Apoi, așa cum se întâmplă cu mulți dintre noi, în anul 2013, aflat aproape, la Târgu Jiu, s-a gândit: ce-ar fi să-i fac o vizită în Petrila, să văd ce-i pe acolo, că nu-i departe? Ion Barbu l-a primit, i-a arătat locurile, iar Planeta lui I. D. Sârbu i s-a strecurat lui Andrei Dăscălescu în suflet. Mai departe, povestea v-o spune filmul său, care și-a făcut debutul în lume la un festival din 2016, de la Amsterdam, apoi a fost vedetă la TIFF în anul 2017.

Dacă, însă, nu aveți niciodată de gând să ajungeți să gravitați, fie și pentru câteva ceasuri, în jurul Planetei Petrila, sfatul meu este să nu încercați să vedeți filmul. E mai sigur. Pentru că, altminteri, imaginile vă vor contamina, vor sădi germenele curiozității care va crește mereu și nu veți mai avea pace. Va trebui, la un moment dat, să vă călcați pe inimă și să porniți spre Valea Jiului.

Dacă se va întâmpla, nu vă neliniștiți, ca orice călătorie inițiatică nu va avea un alt efect decât acela de a vă schimba o dată pentru totdeauna!

Alina are 42 de ani. Este frumoasă și sprintenă și zâmbește în fiecare zi larg. De 6 luni sufletul i se strânge însă zilnic: Tudor, fiul ei de 14 ani este distant ori de câte ori o vede. Îi refuză constant îmbrățișările, spune ”nu”, răspicat, la orice sfat al ei, oricât de inofensiv ar fi acesta. Nu observă că îi pune miere de tei în ceai, nu pare a aprecia nici tricourile călcate și nici echipamentul de baschet mereu pus la locul lui de ea. Și răceala… ei bine, răceala pe care i-o dă, o doare. Își aminteste părul blond, cu bucle, cuibărit mereu la pieptul ei, mirarea ce îl cuprindea când clătitele prindeau formă sub ochii lui, bucuria revederii în poarta școlii, zilnic. Discută des lucrurile ce o frământă cu Matei, soțul ei. Și el este trist și încearcă să îi spună că totul este doar o fază. Ea însă nu crede. Dacă își pierde fiul? E încă mic! Cu puțin timp în urmă construiau roboți din Lego. Parcă alaltăieri alerga cu lingurița de iaurt prin casă, după el. Și poate jura că ieri i-a șoptit, plin de dulceață de afine în colțul gurii, că e cea mai frumoasă mamă din tot Universul. Ce au de făcut azi pentru a își clădi o relație sănătoasă cu adolescentul de lângă ei? Cum ar putea face să nu greșească?

În primii ani de viață mama e totul

În primii ani de viață mama e totul, nu-i așa? Ea este dragoste, ea este hrană, ea este zâmbet, ea este încredere, ea este siguranță. Ea dăruiește și se dăruiește. Mama tinde să se vadă în aceasta poziție de ,,stâlp” și ,,far” pentru tot restul vieții.

Băieții însa cresc. Și este bine că ei cresc. Nevoile lor se transformă: sugarul devine copil mic ce este extrem de mobil și dornic de explorare. Copilul mic devine copil mare ce merge la grădiniță și la școala și interrelaționează pe orizontala cu mulți copii și pe verticală cu alți adulți ce îl vor influenta de acum. La pubertate, băiatul este interesat de alții, de noi modele, de grupuri mai mult sau mai puțin potrivite. După ce termină liceul, băiatul pleacă de cele mai multe ori de acasă.

Și mama? Ei bine, mama trebuie să își adapteze legătura cu fiul ei de fiecare dată, dăruind atât stabilitate emoțională cât și libertate pentru a-i permite să se desprindă, să crească.

Un băiat are nevoie să simtă că mama sa are încredere în capacitatea lui de a-și gestiona propriile experiențe

Este foarte important ca mama să pregătească băiatul pentru drum și nu drumul pentru băiat! Un băiat are nevoie să simtă cu toată ființa lui că mama sa are încredere în capacitatea lui de a-și gestiona propriile experiențe.

Mamelor le este greu să își separe propriile considerații emoționale de cele ale fiilor lor; le este greu să nu mai fie centrul universului fiilor lor; le este greu să se vadă iubite dacă nu mai sunt consultate la fiecare pas de către băieții lor. Mamele se simt rănite și jignite atunci când băiatul pare rece și nepăsător; a-i răspunde cu aceeași monedă nu este soluția; a-și arata rolul de ghid, de far călăuzitor – iată ceea ce îi întărește mamei soclul în ochii băiatului pentru anii ce vin!

Băieți ,,amputați afectiv” de cuvintele mamei

Mamele îndurerate de comportamentul rece al fiilor lor aruncă unele cuvinte prin care îi cataloghează pe băieți nedemni, incompleți, incompetenți, incapabili de a oferi căldură și iubire;  etichetele acestea rănesc adânc băiatul ce își dorește doar mai multă independență și uneori îl fac să se vadă așa, ,,amputat afectiv” de cuvintele mamei rănite, mulți ani din viața sa.

Pentru a-și păstra poziția intactă, unele mame transmit băiatului că fără ele nu vor reuși; este un comportament pe care îl folosesc din disperare sau din neștiință. Toate mamele doresc binele fiilor lor, cu siguranță; unele dintre ele ,,taie vârfurile aripilor” băieților întârziindu-le zborul de creștere, înălțător.

Mama este lumină călăuzitoare pentru fiu

Sfătuiesc mamele să rămână pentru fiii lor lumina călăuzitoare atunci când fiul pleacă pe marea învolburată. Când va fi mai greu, când valurile vor fi mai mari, când apele vor fi mai negre, când vântul va îndoi catargul, ei bine, ATUNCI fiul va privi în spate; lumina-ghid izvorâtă din sufletul mamei îl va aduce înapoi, în ape limpezi, în golfuri sigure.

Sindromul ,,băiatul mamei”

Există o categorie de băieți/bărbați care nu reușesc să se desprindă de sub aripa mamei. La baza acestei relații superprotectoare și supersimbiotice stă o problemă a mamei. Există mame ce nu suportă gândul separării de fiul lor, nu suportă gândul că băiatul ar putea avea și alte repere în afară de ea. Acest comportament al mamei naște în fiu diferite simptome: dependență față de mamă, dorința de a fi îngrijit, răsfățat, protejat; se stinge imboldul băiatului de a fi stăpânul propriei vieți. Acest băiat/ bărbat va căuta aptitudini materne în femeile din viața lui sau nu va accepta niciodată o altă femeia în viața sa. Se va întoarce iar și iar la cea care i-a dat viață dar care refuză să taie cordonul ombilical.

Relația sănătoasă dintre mamă și fiu este stinsă în acest caz. Refuzând fiului zborul ce înaltă, mama va amputa emoțional fiul. Îl va face să fie mai puțin, deși tot ce își dorește ea este să fie mai mult, mai grozav, mai minunat.

Privilegiul de a fi mamă de băiat puternic

O mamă trebuie să simtă când să dea drumul și când să-și redeschidă brațele. Rolul ei este de a rămâne la sol, privind cu încântare cum fiul se înalță mai sus și iar mai sus pe culmile metaforice ale devenirii lui. Mama nu este nici părăsită, nici abandonată. Este doar privilegiată urmărind cum fiul îi crește, puternic și dârz, cu baza solida, dăruită de ea cu atenție, înțelepciune, migală și considerație.

Relația tată – fiu

Ajunși în perioada adolescenței, unii băieți își identifică propriii lor tați ca pe ULTIMII OAMENI în care ar avea încredere! Ultimii oameni față de care s-ar deschide, pe umărul cărora ar plânge. Cât de mare trebuie să fie prăpastia căscată între cei doi în copilărie, preadolescență pentru ca tații să fie tocmai în coadă?

Majoritatea taților vor să facă ”o treabă faină” cu băieții lor; oricum, vor să fie mult mai buni decât au fost proprii tați cu ei. Din păcate, foarte puțini aleg să schimbe ceva în comportamentul lor, în modul lor de abordare, în cuvintele prin care sfătuiesc, încurajează, îmbărbătează.

Respectul se câștigă, nu-i așa?

Lipsa de putere de ascultare a taților și lipsa lor de empatie față de fiii lor transformă mai devreme sau mai târziu relația dintre cei doi astfel: tații împlinesc nevoi materiale ale fiilor așteptând în schimb ascultare și respect. Respect care de cele mai multe ori este cerut, nu dobândit, din păcate.

Competiția dintre tați și fii și critica acerbă pe care tații aleg să o trimită peste băieții lor – iată două unelte ce adâncesc abisul și strangulează o relație ce ar fi putut fi minunată.

Cumva, dezavantajul așteptărilor taților față de evoluția fiilor lor este că acestea îi pot împiedica să vadă minunea ce se află deja în băieții lor.

Finalul poveștii

Alina și Matei vor găsi calea. Îl vor asculta pe Tudor, îl vor valida și vor fi acolo când adolescentul va avea nevoie de ei.

Noi toți vom face asta cu băieții noștri, nu-i așa?

Se spune că cel mai cunoscut chip, cea mai frumoasă imagine a României, în istoricul an 1918, nu era al unui român, ci al unei englezoaice care a ales ca, printr-un devotament necunoscut până atunci, să-și slujească țara care a adoptat-o: Regina Maria. Fire energică, extrem de curajoasă, plină de dragoste şi compasiune, femeie frumoasă şi mamă a şase copii, Maria îi fascina şi pe români, şi pe străini. Astăzi, vineri 10 mai, de Ziua Regalității, se joacă la Muzeul Țăranului un spectacol de teatru inspirat din Jurnalele de Război ținute de Regină.

Chipul reginei în timpul Războiului

Au făcut înconjurul lumii fotografiile în care Regina României îngrijea răniţi pe câmpul de luptă sau în spitalele de campanie. Cea mai iubită imagine a fost cea în uniformă de Cruce Roşie. O parte a vieții ei, frământată, plină de tragedii, personale și naționale, este prinsă în însemnările pe care le-a făcut începând cu august 1916. 14/27 august 1916, ziua intrării României în Primul Război Mondial, este şi ziua când regina Maria începe să-şi ţină jurnalul, pe deplin conştientă că trăieşte un moment foarte important, atât pentru ţară, cât şi pentru ea personal. Ea însăși mărturisește că „nu-și vede soarta ei despărțită de soarta țării,” trăia și respira odată cu poporul ei.

Regina Maria, despre traumele trăite în Primul Război Mondial (în Jurnal de Război. 1918)

Câte tragedii, câtă suferinţă, nenorocire, nădejde, disperare am trăit în aceşti doi ani! Pare aproape de necrezut câtă muncă şi câte eforturi am dus la capăt! Dar mai toată a fost o muncă binecuvântată, m-a adus foarte aproape de inima poporului meu, m-a adus extrem de aproape de mizerie, durere, sărăcie şi nevoie.
Mă simţeam pe deplin mama poporului acestuia suferind, sfâşiat, neînţeles, adesea nedemn, dar iubit din toată inima, cu atâta tărie… Mi se părea că văd tot ce a fost şi tot ce ar fi putut să fie, nădejdile zdrobite, visul sfărâmat, realitatea crudă, multele greşeli, toţi morţii căzuţi pentru o cauză în care, ca şi mine, au crezut. Ochii mi s-au umplut de lacrimi şi am plâns, am plâns cum nu poate plânge decât o mamă cu inima frântă – mama unui copil mort, mama unor speranţe moarte și a inimii sângerânde a unui popor îndurerat pe care a învăţat să-l iubească şi care a învăţat s-o iubească şi el pe ea. Neamul va trăi, trebuie să trăiască, voi trudi pentru el cu toată inima și cu tot sufletul.

Liana Ceterchi în rolul Reginei Maria

INTERVIU Liana Ceterchi, regizor și actor în spectacolul ”Regina Maria, Regina tuturor românilor”

Care este principala motivație a interesului dumneavoastră cultural pentru istoria Casei Regale a României?

Ca probabil 99 % din populația României, am învățat la școală că acești regi sunt niște străini care au venit să ne fure țara, să ne ia bogățiile. Cam asta a fost mentalitatea în care am crescut. Imediat după Revoluție au apărut niște cărți, această optică s-a schimbat treptat și mă bucur că lucrurile se limpezesc din ce în ce mai mult. Eu încerc să pun umărul la această schimbare de mentalitate, de readucere a istoriei adevărate a României pe tapet.

Înainte de Maria a fost Ileana. Ați produs  un alt spectacol cu prilejul Centenarului Marii Uniri, ”Ileana, Principesă de România”, după romanul „Trăiesc din nou”, publicat în 1951 de fiica reginei Maria.

Fascinanta personalitate a reginei Maria a făcut ca multe actrițe să-și dorească să joace acest rol. M-au rugat să le ajut în acest sens, pentru că m-am specializat pe monologurile one woman show în producția Asociația Femeilor din Teatru IF…/…Dacă pentru femei. Apoi, căutând despre regina Maria, am ajuns la capitolul copii, și așa am descoperit-o pe principesa Ileana. Atunci m-am luminat, mi s-a ridicat un văl de pe ochi și am înțeles cum acești ”străini” (de fapt ei au fost mult mai români decât românii noștri) au iubit acest petec de pământ, au iubit România mai mult decât orice și au avut o mare responsabilitate față de un legământ. Carol I a făcut un legământ cu România, cu boierii, cu aristocrația românească: să le fie devotat în totalitate. A pus piciorul pe pământul românesc și a spus ”Eu de acum sunt român!”. Acest angajament s-a perpetuat și la Ferdinand și la Maria. Mi se pare important pentru noi, ca popor, să știm cine suntem, ce înseamnă Casa Regală pentru destinul nostru istoric.

Jurnalele de război ale reginei Maria sunt și jurnalele unei țări ce trecea în anii aceia, 1916, 1917, 1918, prin război, prin foamete, epidemii, prin lipsuri de tot felul. Și sunt și însemnări despre mari izbânzi naționale.

Sunt trei volume, fiecare cu peste 500 de pagini, pe care cred că foarte puțină lume este tentată să le citească, probabil în afară de istorici. Sigur, regina și-a reluat amintirile din perioada războiului în volumul ”Povestea vieții mele”. Mi s-a părut important să ai relatările exacte, precise, fierbinți, de atunci. Meritul Reginei în Primul Război Mondial este unul singular. Sigur că toate casele regale, doamnele din aristocrație au fost infirmiere, au ridicat spitale… Ceea ce a făcut regina Maria, spre deosebire de celelalte, a fost excepțional: a ajuns în tranșee, a ajuns în prima linie în timpul bătăliei. Zilnic, se ducea în cele mai sărăcăcioase locuri, în cele mai amărâte sate, să distribuie din avutul ei și din ce primea ca donație, la un moment dat chiar din partea Imperiului Țarist sau din Anglia. Cu mâna ei dădea și mângâia. Avem mărturii în biografia feldmareșalului german Mackensen: amintește că pe câmpul de luptă vedea prin binoclu o siluetă în alb în prima linie. Era regina Maria. El spunea cu admirație: ”Această femeie merită orice!”. Mi se pare important ca toate aceste lucruri să se știe. Din jurnale aflăm că ea a fost o luptătoare nu numai pe front, a luptat cu inerția boierilor români, cu egoismul lor, cu tensiunile lor. Era diplomata care negocia între imperiul țarist și englezi, fiind verișoara țarului Nicolae al II-lea. În momentul de panică în care România începuse să fie invadată și se retrăseseră la Iași, când situația era disperată, regina a fost cea care a menținut starea de optimism. Georges Clemenceau a recunoscut la Conferința de Pace de la Paris că a fost singurul om care a crezut până la sfârșit în victoria Antantei, a fost împotriva păcii de la Buftea-București. Datorită ei regele și Parlamentul nu au semnat această pace și datorită acestui lucru noi existăm astăzi între aceste granițe.

Regina Maria e o personalitate exemplară, în special din punct de vedere uman. Ce trăsături dominante sunt prezentate în portretul pe care îl faceți reginei în acest spectacol tribut?

În primul rând aș vrea să chem oamenii să vadă pe viu aceste trăsături. Cred că e important de subliniat legătura ei cu Dumnezeu, marea ei credință. De pildă, a fost rugată să nu atingă bolnavii, era epidemie de tifos exantematic, de febră tifoidă. A replicat: ”Dumnezeu mă va ocroti să nu mă molipsesc ca să fiu de folos țării mele…” Și așa a fost. Ca să spun așa, lucra cu Dumnezeu.

Cum v-ați simțit în rolul reginei Maria?

E greu să îmbraci o haină atât de mare. Când începi să intri în gândurile atât de pline de dăruire, de compasiune, de forță ale acestei persoane este ceva uluitor. Înainte de fiecare reprezentație mă rog să mă pot ridica la intensitatea și la puterea ei cu care s-a dăruit și cu care s-a luptat.

Spectacolul ce va fi jucat astăzi la Muzeul Țăranului Român face parte dintr-un turneu ce cuprinde mai multe orașe din țară. Inițiativa aparține Asociației Femeilor din Teatru IF…/…Dacă pentru femei.

Noi suntem o asociație de teatru independent, resursele noastre sunt puține, dar credem foarte mult în ceea ce facem, credem că merită să fie aduse în conștiința publicului toate aceste lucruri. Trebuie să ne recuperăm istoria, să ne redescoperim ca români și să ne mândrim cu modelele pe care le avem și care sunt demne de urmat. Modele fără fisură! Singura noastră bucurie este să fim văzuți de cât mai multă lume.

Nicolae Iorga, despre Regina Maria

Niciodată, desigur, o Regină n-a impus mai mult în afară de rangul ei suprem. Regalitatea vitejiei și milei de oameni o fac să poarte totdeauna o coroană nevăzută care e mai scumpă decât toate juvaierele lumii.

Maica Gabriela de la Voroneț este stavroforă, adică purtătoare de cruce pectorală, și este stareță a Mănăstirii Voroneț de un an. Are doctorat în teologie și largi competențe în artă sacră, filosofie, lingvistică.  A venit la Voroneț acum 28 de ani, alături de stareța Irina Pântescu, iar mica obște de atunci a reînviat Voronețul după o istorie de peste două secole în care nu mai fusese mănăstire, ci doar biserică de parohie și monument cu regim muzeal. Am purtat cu Maica Gabriela o discuție care dorește să clarifice în ce fel este compatibilă lumea de azi cu spiritul mănăstiresc. Altfel spus, cum putem noi, cei din lume, să înțelegem felul de a fi al monahilor. Răspunsurile sunt date de o persoană care are o vocație monahală profundă, dar pentru care lumea nu este nici dușman, nici câmp de luptă, ci este partener în căutarea celor înalte. Vă invităm să ascultați interviul integral (36 minute) și să parcurgeți cele câteva extrase text de mai jos.

Voronețul: monument de artă sau spațiu de reculegere?

• Voronețul este o sinteză: este operă de artă unică, dar să nu uităm nicio clipă că este mănăstire, deci este loc în care se face slujbă mănăstirească.
• Am învățat în timp, în cei 28 de ani de când viața mănăstirească s-a reluat la Voroneț, observând mulțimea care ne trece pragul, că trebuie să-l accepți pe fiecare om așa cum este. Fiecare este sub purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

Fotografie cu obștea Mănăstirii Voroneț. Cele două stravrofore sunt maica stareță Gabriela și maica Irina, fosta stareță

Care este relația monahului cu lumea?

• Monahul nu se închide în mănăstire și să rămână doar cu grija mântuirii sale, el nu devine dintr-o dată egoist. Dar noi spunem adesea că ”doar rugăciunile pustnicilor ne mai țin”.
• Da, ne interesează ce se întâmplă în afara zidurilor mănăstirii. Suntem oameni ai comuniunii, ai empatiei, ai faptei bune deschisă către aproapele.
• Există fără dubiu o contrabalansare a greului lumii cu rugăciunea celor retrași din lume.
• Sunt conștientă că mulți din afara mănăstirii nu înțeleg viața din interior. Dar să știți că nici eu, din interiorul mănăstirii, nu înțeleg pe deplin viața din afara ei!

Despre monahii care nu fac cinste hainei monahale

• În momentul în care cineva intră într-o obște de mănăstire și îmbracă haina aceasta neagră, el nu devine automat altcineva. Cei din afara mănăstirii se așteaptă să-l vadă ca pe un sfânt, dar din păcate trebuie să cerem un pic de clemență. Credeți-ne, nu devenim automat sfinți.
• Are prima noastră stareță, maica Irina, o vorbă: îi vezi călugărului greșeala și îl judeci, dar pocăința i-o vezi? Dacă stă noaptea în chilie și plânge și recunoaște ”azi n-am fost adevărat călugăr”, îl vezi și atunci ca să-l judeci și atunci?

Biserica Mănăstirii Voroneț, ctitorită de Ștefan cel Mare și Sfânt în 1488

Principii de educație

• Cu siguranță că o anumită doză de severitate este necesară în educație. De multe ori părintele își spune ”ce am suferit eu, să nu sufere copilul meu”. Dar el uită că și copilul trebuie pregătit pentru lupta cu viața. Dacă nu fac părinții educația aceasta, viața însăși îi aruncă, îi întoarce, îi decade pe acei copii, iar căderile au consecințe mult mai grave.
• Educația se face în primul rând cu iubire. În egală măsură, în educație este nevoie de ordine.
• În reprezentarea plastică a Scării Sfântului Ioan Scărarul, de la Mănăstirea Sucevița, cetele de îngeri din partea de sus a scării arată ca o organizație militară, se află într-o ordine perfectă. În schimb, în partea de jos a scării, unde sunt cei căzuți, este haos.

Ascultare vs libertate

• Sensul ascultării monahale se găsește în acea povestire din Pateric, în care un frate este în grădină și plantează varză. Vine un părinte care-i spune că nu așa se plantează varza, ci cu rădăcina în sus. Fratele face ascultare și, atât timp cât este supravegheat, face cum i s-a spus, pune planta în pământ cu tulpina în jos și cu rădăcina în sus. Dar după ce pleacă părintele, revine la logica obișnuită: rădăcina plantei trebuie să stea în pământ. Căteva săptămâni mai târziu, în grădina de varză s-au prins și cresc frumos doar acele plante care fuseseră sădite cu ascultare, adică în totală opoziție cu logica naturală. Ce sens are povestea? Să-ți arate că probabil niciodată nu știi tu cum trebuie să faci, e mai bine să te bazezi pe știința superiorului tău duhovnicesc.

Este adevărat că în mănăstiri se gătește foarte bine?

• Să nu uităm, în afară de tot ce e nevoie pentru ca mâncarea să fie bună, în mănăstire totul se face dublat de încă o lucrare. Această lucrare oricine poate să o practice, numai că în mănăstire ești învățat să o practici: blagoslovenia. Și, pe cât posibil, rugăciunea în timp ce lucrezi.
• În mănăstire, dacă mâncarea este prea gustoasă, trebuie să se pună un pic de cenușă în ea! Iar dacă haina călugărului este prea frumoasă, trebuie să-i pună un petec. Așa, pentru măsură!

Judecata de Apoi de la Voroneț: care este mesajul ei?

• Judecata de Apoi de la Voroneț nu înfățișează, de fapt, o judecată. Este o cântărire. Punctul central al frescei, locul în care se intersectează diagonalele scenei, este balanța. Acela e punctul culminant. Nu este deci o judecată, ci este o răsplătire, iar din acest fel de a vedea lucrurile rezultă că accentul nu se pune pe Judecător, ci pe mine, cel care stau în fața Judecătorului.

Profesorul Ion-Ovidiu Pânișoară știe răspunsul la întrebări de genul ”ce să-i spun copilului meu ca să-l fac să învețe mai bine?”. El este omul pe care ai vrea să-l consulți când vrei să afli cum să treci împreună cu copilul printr-o traumă, așa cum este moartea cuiva drag. Sau să-l întrebi cum să-l pregătești mental pe copil să abordeze examenul de capacitate sau bacul. L-am ascultat acum câteva zile la Liceul ”Anastasia Popescu”, iar mai jos sunt câteva lucruri utile părinților și profesorilor, culese din expunerea sa cu tema ”Comunicare și emoții în școală”. Prof. dr. Ion-Ovidiu Pânișoară este directorul Departamentului de Formare a Profesorilor din Universitatea din București, conducător de doctorat, autor a 20 de cărți de pedagogie și învățare permanentă.

Neajutorarea dobândită. Povestea fericită a campionului la bowling

”Neajutorarea dobândită” este punctul în care o persoană, indiferent de vârstă, a trecut prin atât de multe eșecuri, încât nu se mai poate motiva. Mintea îi spune unei astfel de persoane: ”dacă ai încercat de atâtea ori și nu ai reușit, înseamnă că n-are sens să mai încerci o dată”. Cum se iese din neajutorarea dobândită? Prin ajutor extern. Persoana aflată în această situație trebuie motivată printr-un succes, fie el și contrafăcut. Prof. Pânișoară citează cazul celebru al unui părinte al cărui băiat este foarte dezamăgit că nu-i reușește nicio lovitură la bowling. După o seară de antrenament în care bila nu lovește popicele, băiatul vrea să renunțe definitiv. Tatăl îl convinge a doua zi să mai încerce o dată. Băiatul se lasă foarte greu convins, dar prima sa lovitură este câștigătoare: deși el nu-și dă seama, pista de bowling fusese ușor înclinată de către tată, pentru ca bila să meargă în direcția optimă indiferent de calitatea loviturii. Băiatul nu știe asta și nici nu-și dă seama de intervenția tatălui, dar faptul că dintr-o dată are succes îl motivează puternic să continue antrenamentele. Pista este îndreptată la loc de către tată, dar, surpriză!, loviturile băiatului continuă să lovească ținta. Povestea (reală) se termină pozitiv, cu băiatul devenind campion la bowling. Concluzia este simplă: în caz de neajutorare dobândită, persoana în cauză trebuie să capete gustul reușitei, iar astfel să fie motivată să meargă înainte.

Viața se schimbă. Ne schimbăm și noi odată cu ea?

• Se simte din ce în ce mai mult nevoia unei ”diete” de tehnologie: să folosim în mod controlat tehnologia, care altfel ne invadează viața.
• ”Nativ digital” este o nouă categorie de oameni, respectiv cei care, în relație permanentă cu tehnologia digitală și universul virtual, sunt subiecții unor schimbări la nivel neuronal.
• Dintotdeauna între adulți și copiii lor a fost o diferență vizibilă. Totuși, noi ne găsim în mijlocul unei schimbări fără precedent. Lumea copiilor noștri va fi cu totul diferită față de lumea noastră. Iar situațiile de viață cărora le vor face ei față vor fi cu totul diferite de cele cu care suntem noi familiarizați. Asta complică mult lucrurile, pentru că în epoca digitală gestionarea emoțiilor este din ce în ce mai dificilă.

Porți pe hainele tale de zi cu zi emoțiile din interiorul tău

Emoțiile din interior se pot citi în culoarea hainelor pe care le porți. Profesorul Pânișoară enumeră succint stările pe care probabil le-am vrea ascunse, dar le trădăm prin limbajul simbolic al hainelor: negrul înseamnă rebeliune, luptă, ”nu-mi place și vreau să schimb”; violet înseamnă vulnerabilitate și nevoia de a fi protejat; verdele înseamnă egocentrism; roșul semnifică implicare și pasiune.

Pe de altă parte, în universul nostru din interior viața pulsează în ritmuri pe care adesea nu le înțelegem. Dar limbajul emoției este ceva sădit în noi de milenii. Și astfel putem înțelege de ce o anumită stare este puternică și de durată, iar o alta este timidă sau se epuizează rapid: intensitatea cu care trăim o emoție depinde de importanța pe care ea o are pentru supraviețuire, în contextul evoluției ființei umane. Frica, de exemplu, este importantă și necesară, ea te ajută să eviți pericolul și să-ți salvezi viața. De asta frica durează mai mult decât, spre exemplu, starea de bucurie.

Cum să trecem printr-o pierdere grea?

Există 8 etape ale procesului de jelire, fiecare în parte necesară și obligatorie pentru recuperare: negare / protest și furie / tristețe și dor / frica sau sentimentul de groază ori de singurătate / acceptarea mentală și emoțională / formarea de noi atașamente sau reînnoirea relației / iertarea (copiii care nu vor trece prin această etapă vor deveni mai târziu victime sau atacatori) / recunoștința (persoana respectivă ajunge să se simtă bine în propria piele).

Pedeapsă, recompensă, putere de convingere

• Pedeapsa nu este un instrument eficient în educație. De ce? Pentru că pedeapsa este ceva rău, cu care omul totuși se obișnuiește.
• Recompensa trebuie administrată nu după fiecare lucru bine făcut, ci doar din când în când. În acest fel, copilul va fi motivat să lucreze mereu bine, pentru că după fiecare sarcină bine realizată el se poate aștepta să primească recompensa.
• De ce ascultăm pe cineva? Există două motive: 1) pentru că spune lucruri interesante, și 2) pentru că ne place ca persoană. Dacă un comunicator nu se face plăcut, nu contează că spune lucruri interesante. Ce spune el nu va fi asimilat de auditoriul său.
• Școala funcționează dacă avem elevi fericiți.

O carte care se adresează mai ales celor mici și care le vorbește prin poezie și desene despre cum să-și identifice emoțiile

Frica este bună sau rea?

Dintotdeauna, frica a făcut parte din instrumentele de bază ale adaptării la realitatea imediată. Din acest motiv, frica este bună, pentru că mă ferește, de exemplu, de pericolul de a fi mușcat de un câine agresiv. Totuși, atunci când îmi este frică de toți câinii, inclusiv de pudelii inofensivi plimbați de stăpânii lor prin parc, atunci frica se transformă în anxietate și îmi provoacă răul.

De ce se tem adesea copiii să meargă la școală? Surprinzător, răspunsul nu se găsește în școală, ci acasă: de multe ori, frica de școală a copiilor vine din presiunea pe care părinții o exercită asupra lor. Cerința ”să fii cel mai bun din clasă” crează o apăsare pe care copilul o duce greu. Profesorul ar trebui să acționeze pentru a schimba această stare de spirit a elevului, deși adesea n-o face.

Sfârșit de aprilie la Marea Baltică, sub un soare văratic: așezați pe cheiul canalului Sydhavnen, aproape de podul Langebro, privim la tinerii Copenhagăi care fac sărituri în apă și se bucură de căldura zilei. Este Vinerea Mare, mai sunt o zi și câteva ore până la Înviere și, în așteptarea momentului din următoarea  noapte, ne întrebăm cât de românească poate fi sărbătoarea trăită aici. Vrem să aflăm astăzi cât de străin sau de acasă te poți simți într-un colț al Europei care nu e nici departe de țară (doar trei ore cu avionul), dar care nu e chiar la o aruncătură de băț. Și de ce este nevoie ca să-ți faci, într-un mediu care la început îți este străin, un loc în care să te simți tu însuți.

Ne consultăm notițele și hărțile pentru că am decis să pornim către suburbiile din nordul orașului, spre cartierul Ordrup (municipalitatea Gentofte, cum se numește oficial suburbia), unde urma să căutăm strada Kollegievej care, la intersecția cu strada Ordruphøjvej, descoperă vederii frumoasa biserică catolică din cărămidă roșie Sfântul Andrei.

Biserica Sfântul Andrei din Ordrup, citiserăm noi, găzduiește în fiecare weekend comunitatea românilor din Copenhaga și nu numai; de multe ori și românii din foarte apropiatul oraș suedez Malmö vin aici duminica la biserică pentru a asista la slujbele Parohiei Ortodoxe a românilor din capitala daneză.

Ajunși în Copenhaga în Vinerea Mare nu era de conceput să petrecem noaptea Învierii departe de alți români și de biserică. Așadar am pornit-o către gară și de la peronul 10 am urcat în S-Tog (trenul de suprafață foarte popular printre localnici) pe linia C, către stația Klampenborg; după șapte stații am coborât la Charlottenlund și pornind-o la pas pe Jægersborg Allé, apoi în dreapta pe Lindergårdvej până la capăt, încă 100 de metri pe Ordruphøjvej și gata, iată-ne în fața bisericii Sfântul Andrei.

O seară splendidă, ceasul arăta ora locală șase și biserica era deschisă, dar nici țipenie nicăieri. Doar un anunț în limba română pe unul din geamurile casei parohiale: ”Slujbele au loc numai sâmbăta și duminica, vă rugăm nu apelați la gazdele noastre care nu cunosc limba română și nu vă pot ajuta în niciun fel. Sunați la numărul de telefon…”

Nu a durat foarte mult și, pentru că era programată slujba pentru Denia din Vinerea Mare undeva după ora șase și jumătate seara, au început să se adune românii din comunitate în curtea bisericii. Au venit preotul Octavian-Horațiu Mureșan, parohul, însoțit de preotul Andrei-Ovidiu Sofa (care slujește, dacă bine am înțeles, în Norvegia), ambii foarte tineri și din ce în ce mai mulți enoriași dornici să ajute pentru început la amenajarea spațiului liturgic conform ritualului ortodox.

Părintele Octavian-Horațiu Mureșan a fost foarte încântat să vadă că doi turiști s-au alăturat comunității și ne-a invitat din nou în mijlocul comunității la slujba de Înviere, la care urmau să fie prezenți episcopul Macarie al Europei de Nord, principesa Margareta, custodele coroanei României, principele Radu și ambasadorul României în Regatul Danemarcei, Alexandru-Mihai Grădinar.

Brioșă cu espresso la Plockepinn

Am rezervat ziua de sâmbătă unei escapade prin Malmö, care ne-a întâmpinat cu o ploaie abundentă, dar liniștită, ce oferea acestei bijuterii de oraș un aspect atât de limpede și de pitoresc cum numai luminile nordului, multiplicate de miriadele de picături ale apei cernute de nori, pot să ofere unei creații omenești.

Trebuie să mărturisesc că eu unul am fost întreaga zi dominat de nerăbdare, așa că am navigat prin ploiosul Malmö ca la-ntâmplare, înveșmântat într-o pelerină care-mi dădea aspectul bărcuțelor cu pânze pe care în copilărie le lansam pe șanțurile cu apă de ploaie de la marginea străzilor.

Am găsit un răgaz pentru mica mea plăcere vinovată, la cafeneaua Plockepinn, adică un espresso minunat însoțit de o brioșă de morcovi incredibilă, pentru care merită să bați tot drumul până în Suedia. Am constatat că ploaia nu strică planurile nimănui, nici în Suedia și nici în Danemarca, așa că nici noi nu ne-am dat bătuți ci ne-am conformat obiceiului locului.

La Malmö, în Piața Mare, lângă statuia lui Karl Gustav al X-lea, mai multe echipe de dans formate din tinere evoluau în ploaie pledând pentru mișcarea în aer liber, iar în Copenhaga alte tinere continuau săriturile în apă, în canalul Københans Havn, lângă Biblioteca Regală. Deodată am realizat că, deși era o vreme ploioasă, de fapt nu era deloc frig; adică nu un frig adevărat, care să ți se strecoare insidios în trup, ci mai degrabă o umezeală călduță și plină de viață.

Când a sosit seara, eram deja pe peronul gării, același peron 10 de la care S-Tog ne-a preluat și ne-a depus în Charlottenlund. Și pentru că așa lucrează întâmplarea, dintre toate locurile și vagoanele, ne-am așezat tocmai lângă o familie de români, pe care i-am recunoscut, nu dintru-nceput, după coșul de răchită împletită cu ștergar, și care probabil ne-au auzit vorbind românește dar și-au văzut cuminți de-ale lor, necrezând probabil că niște turiști ar putea avea aceeași țintă ca și ei. Aveam, totuși, să ne regăsim fulgurant mai târziu, la biserică.

Învierea românilor din Danemarca

Am străbătut rapid Jægersborg Allé, Lindergårdvej și Ordruphøjvej, printr-un cartier straniu de liniștit, în care toate semafoarele erau puse pe galben intermitent și pâlpâiau ca farurile ce duc vapoarele spre porturi cu ape liniștite. La mijlocul lui Lindergårdvej am constatat că suntem singuri pe stradă și, pentru o clipă, am crezut că românii din tren aveau de fapt o altă destinație decât biserica. Și ne gândeam: ce ne-o aștepta oare acolo? Va fi lume multă, sau mai degrabă puțină?

Obișnuiți cu forfota de la Sfântul Nicolae dintr-o Zi, de pe strada Academiei, acolo unde de ani de zile luăm lumină și ne adunăm atât de mulți că blocăm strada, nici la Copenhaga nu aveam de ce să ne rușinăm. Românii umpluseră biserica și curtea ei spațioasă, arboraseră tricolorul cu însemnele obștii ortodoxe a românilor și trebăluiau ca furnicile, ca să fie totul gata la timp.

În pridvor se ofereau candele aduse din țară, iar enoriașii își căutau locuri unde să scrie pomelnicele pe care le duceau părintelui Mureșan pentru a fi pomenite la sfânta liturghie din noaptea Învierii. Părintele episcop Macarie, atât de incredibil de tânăr, și-a făcut apariția în mijlocul comunității cu zâmbetul său tonic pentru a evalua stadiul pregătirilor și a oferi câte o vorbă bună tuturor. Undeva în partea dreaptă se pregătea un vas de botez, o cristelniță în care, spre dimineață, la sfârșitul slujbei, o tânără din Guatemala, stabilită în Copenhaga, pe numele său Anita (dacă bine am înțeles) avea să fie botezată creștin ortodoxă.

Mai apoi totul s-a scurs atemporal: lumina a apărut în mijlocul bisericii și cu toții am întins brațele către ea, Preasfințitul Macarie a împărțit cu răbdare și bucurie vestea Învierii, iar comunitatea i-a îmbrățișat firesc pe oaspeții veniți din țară, adică pe principesa Margareta și pe principele Radu.

Credit foto: Doxologia.ro

Nimeni acolo nu mai avea griji, ci doar nădejde. Oameni în vârstă sau copii s-au bucurat de prilejul reîntâlnirii și au cântat împreună tropare, condace și alte felurite imnuri, au ascultat în genunchi Evanghelia și nimeni nu era acolo decât din dragoste și cu bucurie, pentru că pe niciuna din fețe nu se putea citi altceva. Noaptea a trecut ca și cum nici nu ar fi fost, așa că, împărțind zâmbete și luându-ne rămas bun, am luat punguțele cu paști și am pornit-o către stația de tren din Charlottenlund.

O lumină care n-are voie să se stingă

Ajunși acolo exact cu patru minute înainte de sosirea trenului, am constat că un tânăr român ajunsese cu ceva timp înaintea noastră și își păzea cu grijă candela aprinsă să nu cumva să o stingă vreo adiere rebelă. Misiunea pe care și-o asumase era aceea de a duce acasă lumina și paștile, pentru că probabil acolo cineva îl aștepta cu vestea bună.

A coborât înaintea noastră, cred că în stația Nørreport, și cu palmele amândouă împreunate în jurul candelei a pornit-o pe peron, către ieșire, cu aceeași mare grijă să ajungă acasă cu ea aprinsă. La acea oră Copenhaga dădea semne, după forfota peroanelor, că este și un oraș al petrecerilor, în care somnul de weekend nu este deloc o opțiune majoritară.

În gară am intrat la 7-eleven și, pentru că totul era la ofertă – două la preț de una, ne-am încropit o masă demnă de o dimineață a Paștelui: frigărui de miel, cârnăciori în foietaj, brioșe în loc de cozonac și, desigur, vin, fără de care o masă de sărbătoare nu poate exista. Amândoi răsfoiam fotografiile, videoclipurile și comentam tot ce văzuserăm cu multă vervă, pentru că impresiile ne copleșeau și dădeau pe dinafară.

Preferații noștri erau tânărul ambasador Alexandru-Mihai Grădinar și soția sa, care pe întreaga perioadă în care au fost prezenți în biserică au fost permanent înconjurați cu dragoste de absolut toți românii prezenți acolo, tineri sau bătrâni. Impresionant. Dar peste toți, ca o aripă de înger, plutea imaginea tânărului cere ducea în palme, spre casă, candela aprinsă, spre bucuria celor care-l așteptau.

Acea lumină care pâlpâia plăpând în candela tânărului nostru, plăpând dar trainic, se strecurase fără tăgadă în sufletele noastre. Auzisem de luminile nordului și iată că le-am găsit în noaptea de Înviere petrecută în Copenhaga.

Mehedinți este un specialist cu o temeinică așezare, cu stagii îndelungate în Franța și Germania, cu o dedicație exemplară față de domeniul său de bază. Dar este un intelectual de viță veche, preocupat de educație, așa încât este autor de manuale și întemeietor de școală pedagogică. Este interesat de bunul mers al lucrurilor în societate, scrie articole de opinie și se impune ca formator, întreține o revistă de larg impact, este membru al Academiei și este un creștin activ.

Date personale

S-a născut în 1868, la Soveja, Vrancea. Mama sa nu știa să citească, dar Simion va spune mai târziu că de la ea a dobândit vorbirea frumoasă. Nu mai puțin de 7 frați ai săi au murit în copilărie din cauza vărsatului. Simion a fost unul din cei patru care au supraviețuit. La începutul perioadei adulte a suferit de surmenaj fiziologic. S-a căsătorit la 34 de ani cu fiica unui oier ardelean și au avut un fiu și o fiică. Fiica a devenit soția istoricului C.C. Giurescu, iar fiul a devenit avocat. A murit la vârsta de 96 de ani, la București.

Studii

A făcut seminarul teologic la Roman și București. A făcut în continuare cursuri liceale complete la Colegiul ”Sf. Sava” din București. Cursuri la Seminarul Normal Superior, unde îi are profesori pe Titu Maiorescu și Alexandru Odobescu. Aici își consolidează înclinația pentru geografie.

Pământul este casa de educație a neamului omenesc (Simion Mehedinți)

Absolvă Facultatea de Litere și Filosofie din București. Continuă studiile de geografie la Paris (École Normale Supérieure) și apoi la Berlin. Virează apoi spre Leipzig, unde face doctoratul în etnografie, cu varianta ”antropogeografie”.

Controversă

A fost uneori acuzat de simpatii legionare. Totuși, este evident că dintre ideile legionare el a fost adept al celor care militau pentru educație și cultul muncii.

Patriot

În vremea studenției a redactat împreună cu Petre P. Negulescu un manifest politic în limba franceză, care a circulat în toată Europa.

Podoaba vieţii este talentul, cununa talentului este caracterul (Simion Mehedinți)

Fusese tipărit în nu mai puțin de 13.000 de exemplare și vorbea despre situația politică și socială a românilor din Transilvania.

Întemeietorul științei geografice la noi

În anul 1900 S. Mehedinți predă primul curs universitar din România dedicat geografiei. Cursul se ținea în cadrul Facultății de Litere din București. Susține teoria dezvoltării prin diferențierea învelișurilor telurice, respectiv litosferă, hidrosferă, atmosferă și biosferă.

Academician și ministru

Intră în Academie în 1915 (era din 1908 membru corespondent). Discursul de recepție va avea o temă de antropologie, confirmând deschiderea interdisciplinară a profesorului. Este numit ministru al învățământului în anul 1918 și ocupă acest post timp de 8 luni. În timpul acestui scurt mandat, el a inițiat o reformă profundă a învățământului de la sate. Cariera de politician nu-l tentează mai mult de atât.

Proprietarul Convorbirilor Literare

A fost director al revistei Convorbiri Literare timp de 16 ani și a devenit proprietarul acestei reviste, prin decizia Junimii. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a donat revista Academiei Române.

Perioada Istanbul și sărăcia de după Război

Împreună cu ginerele și fiul, în timpul Războiului se stabilește pentru câțiva ani la Istanbul. Scopul oficial era să încerce deschiderea unui centru cultural românesc în Turcia. În acest timp, locuința din România i-a fost rechiziționată, iar biblioteca distrusă.

Cine a înălţat munca până la iubire, acela a coborât raiul pe pământ (Simion Mehedinți)

Întors în țară, a trăit următorii ani în condiții de sărăcie umilitoare, în condițiile în care ginerele său fusese arestat, iar el fusese exclus din Academie din cauza neafilierii la doctrina comunistă. A fost găzduit de biserica Mavrogheni, în casa parohială. În cele din urmă și-a redobândit casa, dar starea în care ajunsese imobilul îl întristează și mai mult.

Valori personale

În utlima parte a vieții își ordonează astfel valorile în care crede: Armata, Biserica, Școala și Academia. Cât despre preocupările științifice, pe primul loc trece geografia, iar pe următoarele antropogeografia, etnografia și pedagogia.

Idei de bază

• Pământul este ”casa de educație a neamului omenesc”.
• Crede în valoarea educativă a științei și în vocația specială a omului de știință, care compensează prin munca sa ”inconștiența și aiureala plebei politice și nepolitice”.
• Este un pedagog și antropolog credincios. A scris un volum cu titlul Creștinismul românesc, în care face o analiză a sufletului românesc pe firul credinței creștine.

Lucrări de istorie

Insula Șerpilor, Observări asupra Dobrogei; Dacia pontică și Dacia carpatică.

Lucrări de geografie

Problemele geografiei contemporane ca ştiinţă despre Cosmos, Eterogenitatea celor patru sfere, Asupra obiectului geografiei. Definiţiunea ei, Locul omului în geografie – Antropogeografia, Pământul ca operă a voinţei omeneşti, Asupra unui caz de morfologie geografică.

Lucrări de pedagogie

Altă creştere. Şcoala muncii; Trilogii: ştiinţa – şcoala – viaţa, cu aplicări la poporul român; Poporul – cuvinte către studenţi; Către noua generaţie; Creştinismul românesc, adaos la Caracterizarea etnografică a poporului român.

Începând de astăzi, Matricea Românească deschide o amplă discuție despre cum ne creștem copiii. Ce sa fac atunci când copilul nu mă ascultă, cum să fac să-i temperez furia, ce soluții să găsesc atunci când simt că-l pierd, că se îndepărtează prea mult de mine – acestea și multe altele vor fi întrebările la care căutăm răspuns. Întrebările sunt ale noastre, ale părinților. Răspunsurile le oferă psihopedagogul Scarlett Onica, pe care o găsiți și pe scarlettonica.ro.

Ca părinți, este foarte important să ne ascultăm copiii. Să îi ascultăm activ, ochi-în-ochi, cu atenție, cu empatie, cu multă compasiune, când situația o cere. Să îi ascultăm prețuind nevoi de moment și temeri. Să îi ascultăm susținând drumul bun al fiecăruia, prețuind desțeleniri și reușite. Să îi ascultăm atunci când le-a fost greu să spună ”nu” și atunci frământările îi copleșesc. Să îi ascultăm iar și iar povestind izbânda și evocând întâmplarea ce i-a ridicat pe culmi.

Cum ne demonstrăm iubirea: prin încrederea pe care o arătăm copilului

Ca părinți, este foarte important să ne știm copiii. E tare bine să știm că băieții au nevoi speciale. Care nu sunt atât de importante pentru fete. E tare bine să știm și că fetele au nevoi speciale. Nevoi care s-ar putea să nu fie la fel de importante pentru băieți.

Desigur, cea mai importantă nevoie este iubirea; iubirea poate fi arătată prin mai multe feluri. Eu simt că un părinte își demonstrează cel mai tare iubirea prin felul în care îi poartă de grijă copilului și prin încrederea pe care i-o arată.

Limbajul încrederii 

Prin grijă părintească eu înțeleg bunăvoința de a fi prezent când copiii au nevoie de tine. Este interesul pe care tu îl arăți pentru bunăstarea lor, pentru ceea ce ei sunt, pentru dorința lor de a fi fericiți. Este înțelegerea pentru durerile pe care le au.

Îi transmitem copilului încredere atunci când îi arătăm că știm că el poate învăța din propriile greșeli

Când porți de grijă copilului tău eu simt că este un mod special de a-ți arăta iubirea.

Încrederea este recunoașterea faptului că totul este în regulă. Este convingerea că progeniturile noastre au capacitatea de a reuși și de a învăța din propriile greșeli. Încrederea este deschiderea spre a gândi ca totul va fi foarte bine. Demonstrăm copiilor că avem încredere atunci când le transmitem că știm că ei fac tot posibilul (chiar dacă uneori pare că nu este așa). Această atitudine le dă libertatea și spațiul necesar ca ei să se descurce singuri, pas cu pas.

Fete și băieți: nevoi diferențiate 

Indiferent de vârstă, băieții au nevoie mai mare de încredere pe când fetele au nevoie mai mare de grijă. Un băiat se va simți mândru, împlinit, încrezător atunci când face ceva pe cont propriu.

O fată se simte mai iubită dacă te oferi să o ajuți. A oferi ajutor este un gest prin care arăți că porți de grijă.

Ca părinți, dacă suntem mult prea grijulii față de o nevoie a băiatului îi putem transmite destul de ușor că nu avem încredere în el, ”că nu avem încredere că poate să facă lucrul x și singur”. Alteori, fiind prea încrezători că fiica noastră ”se va descurca” îi transmitem acesteia sentimentul că nu îi purtăm suficient de grijă, că o abandonăm într-un moment delicat pentru ea.

Ce facem atunci când n-avem timp pentru copil

A găsi balanța perfecta pentru momentele în care oferim sprijin, încredere, poate fi uneori provocator pentru noi, ca părinți. Timpul, uneori, nu ne este aliat. Cât timp avem pentru noi, adulții? Cât timp avem pentru copiii noștri? Pentru conectarea deplină, oblăduitoare? Răspunsul meu se încheagă așa: oricât de lung sau scurt este timpul dăruit copiilor, fă-l să fie de calitate. Conexiunea să fie plenară: fără nicio barieră, fără nicio întrerupere. Doar TU, doar VOI, pentru copilul tău, pentru copilul vostru.

Strategii de parenting sau spontaneitate?

Uneori, cel mai ușor este să ne ascultăm pur și simplu instinctul; să coborâm spre matricea noastră interioară, primordială și să vedem ce transmite legatura puternică, tainică și trainică dintre noi și copiii noștri!

Peter Guran este nu numai istoric, ci și filozof al istoriei. Și-a făcut doctoratul în Franța, la École des Hautes Études en Sciences Sociales (și-a susținut teza în 2003), iar în prezent este cercetător la Institutul de Studii Sud Est Europene al Academiei Române. Este specializat pe istoria și civilizația Bizanțului. Ne-a acordat un interviu pentru Matricea.ro pe care îl redăm în variantă audio și într-o formă concentrată transcrisă. Invitatul nostru ne-a vorbit despre multe dintre mecanismele intrinseci lumii de astăzi și despre cum vom putea supraviețui din punct de vedere cultural schimbărilor atât de evidente din ultimii ani. Totul sub forma unor coborâri erudite în istorie, antropologie, politologie. Pentru o mai bună audiție, interviul este postat mai jos în două părți, fiecare dintre ele fiind remarcabil de densă.

Despre evoluție prin comparație

Rene Girard a introdus teoria dorinței mimetice, pe care a și demonstrat-o: dorințele nu sunt naturale, ci sunt induse de altcineva. Ele se nasc numai prin comparație. Astăzi teoria dorinței mimetice a fost preluată în psihologie, psihiatrie, sunt aduse dovezi că întreaga evoluție a speciei se bazează pe mimetism.

Franța de altădată și cea de acum

Franța pe care am cunoscut-o eu era una a seriozității, a disciplinei. În orice caz, era foarte franțuzească! Această Franță s-a schimbat: nu doar țărănimea a dispărut, ci burghezia intelectuală iese astăzi la pensie și este înlocuită deja de o realitate culturală mult mai diversă. Nu spun etnică, pentru că asta nu-i interesează pe francezi.

Integrarea migranților

Este o mare reușită a culturii franceze, această integrare a unor oameni proveniți din orice orizonturi etnice. Ei trebuiau doar să intre în cadrele culturale ale Franței. Or astăzi ceea ce nu mai reușește Franța este să integreze, să atragă pe acești nou veniți în modelul ei cultural.

Schimbările în Franța s-au întâmplat în ultimele două decenii

Suntem într-o societate în care schimbările se accelerează. Atât timp cât tehnologiile au avut o dezvoltare în pas cu umanul, și Franța a trăit într-un fel de așezare. Chiar dacă era o așezare revoluționară.

Despre monarhul care se retrage la mănăstire și care moare la scurt timp după ce s-a retras de la putere

În sine, exercitarea puterii are ceva sulfuros sau chiar ceva profund rău: gestiunea violenței. Ca monarh, trebuie să impui violența, pentru a îngrădi violența anarhică. Și trebuie să-ți asumi asta. Monarhul semnează condamnări la moarte. El decide execuțiile, decide războaiele. Puterea înseamnă deci asumarea unei vinovății. Iara această vinovăție trebuie expiată prin dezbrăcarea hainei puterii fie și pe patul de moarte. Iar în locul ei o îmbraci pe cea angelică, monahală.

Ceva nou pe scena lumii

Poate pentru prima dată în istoria omenirii, avem acum sentimentul că se întâmplă ceva nou: globalizarea. Dispariția oricăror cadre culturale locale și nașterea unui cadru cultural global. Sigur, sunt zone pe glob în care lucrul ăsta nu e încă de actualitate și te poți uneori regăsi într-o lume călduță a vechilor forme culturale. Dar la poarta fiecărei astfel de celule pierdută în istorie bate globalizarea.

Când insuccesul economic transformă în avantaj

Idealul dezvoltării economice este o capcană. Dezvoltare economică poate să însemne, de exemplu, dezastru ecologic. Epuizare totală a naturii și transformarea unor zone întinse în depozite de gunoi. Există azi un concept referitor la societățile care asumă condiția de zonă de gunoi: trash society.

Pacea universală între om și mediu este posibilă?

Societatea a produs și această strategie de ieșire din latura catastrofală a globalizării, această consumare a resurselor și distrugerea planetei. Și a căpătat și un nume, downshifting. Adică să trăiești cu resurse mai puține.

Prosperitatea va depinde în viitor și de dezvoltarea economică, ci de dezvoltarea intelectuală, de înțelegerea lucrurilor de care nu am nevoie. Identificarea surplusului inutil și care mă pune tot timpul într-un efort care este și sursa stresului meu. Obiective false pentru care fac eforturi mari, care se repercutează asupra mea, iar atunci când ating obiectivul, acesta nici măcar nu mă mai satisface. De fapt, nici n-am apucat să-l ating, că apare în zare un obiectiv nou.

Romanul lui Huellebecq este o fantezie sau o profeție?

Ce nu este fantezie în cazul acestui roman: faptul că omul social este dispus la compromis. Supunerea nu este numai față de islam, ci este supunere față de orice ideologie. În acest sens, n-avem nicun motiv de optimism, natura umană este conformistă. Uitați-vă la ideologiile secolului 20, cum oameni din societățile europene s-au supus comunismului, nazismului. Au fost dispuse să contribuie la o nebunie a violenței nemaiîntâlnită în istorie. Din această perspectivă, romanul lui Houellebecq este mai mult o imagine a secolului trecut.

Despre viața de după moarte

Eu nu vorbesc despre moarte, eu vorbesc despre pătrunderea în următoarea etapă a vieții. Asta e o afirmație de om credincios. E o nouă fază a existenței, superioară, pe care o intuim uneori, iar efortul mistic constă în a dobândi suficiente elemente de anticipare a acestei noi etape din existența noastră. E un efort de cunoaștere.

În 1919 Emil Racoviță trebuia să facă armata, după ce fusese peste 12 ani plecat în Franța. Dar chiar  înainte de a se înrola, a primit o scrisoare din Belgia. Era invitat să facă parte dintr-o aventură unică: o expediție de doi ani în Antarctica, pe o corabie din lemn cu doar 19 oameni în echipaj. Deși aventura era extraordinar de riscantă, Racoviță nu era omul care să dea înapoi. Iar doi ani mai târziu se întorcea în Paris cu mii de probe marine și observații științifice. Dar cine era, de fapt, Emil Racoviță? Iată o schiță de portret.

Date personale

S-a născut la Iași în 1868. Familia sa era una dintre cele mai prestigioase din Moldova, având o descendență atestată până în secolul 16. A moștenit de la tatăl său moșia de la Șorănești, Vaslui, pe care mai târziu a folosit-o ca să-și finanțeze activitatea științifică.

Studii la Iași

L-a avut învățător pe Ion Creangă, în Iași. A continuat cu profesori ca Alexandru D. Xenopol (istoric) și Petru Poni (chimist), alături de colegi cum a fost Grigore Antipa.

Studii la Paris

La 18 ani a plecat în Franța, ca să studieze dreptul. După prima licență, urmează la Sorbona studii de științe, cu aprofundare în zoologie. Iar această a doua licență o continuă cu doctoratul, în Laboratorul oceanologic ”Arago” pe care avea să-l facă celebru.

Primul român în Antarctica

În 1897, Racoviță a fost invitat să fie biologul navei Belgica în timpul expediției de doi ani în Antarctica. Cei 19 membri ai echipajului, dintre care doi aveau să moară în timpul călătoriei,  îl aveau ca prim ofițer pe Roald Amundsen, cel care avea să cucerească Polul Sud. Belgica, un vas din lemn de doar 6 metri lățime, a ajuns între ghețurile Antarcticii și a rămas acolo o întreagă iarnă polară. Cercetătorii de la bord au avut timp să preleveze probe, iar Racoviță a făcut chiar scufundări în apa aproape înghețată. S-a întors la Paris cu peste 1500 de probe recoltate și cu sute de pagini de observații științifice. Pe baza lor a scris o carte care a fost de referință pentru studiul balenelor în următorii zeci de ani.

Prime recunoașteri la Paris

Racoviță a dus probele la Laboratorul ”Arago”, iar ca formă de recunoaștere a pasiunii și muncii sale temerare a fost numit codirector la cea mai prestigioasă revistă de biologie  europeană, Archives de Zoologie. Românul avea atunci puțin peste 30 de ani.

Prima peșteră pe care o explorează

În 1904, exploratorul român se găsea în insula Mallorca, pentru cercetări de specialitate. Atunci a intrat într-o peșteră care până atunci nu mai fusese vizitată de oameni de știință. Rezultatul a fost că Racoviță a găsit în această peșteră o creatură care i-a produs o masivă turnură în cariera de cercetător: o vietate fără ochi, cu corp translucid, perfect adaptată la mediul lipsit de orice sursă de lumină al peșterii. Racoviță decide să se dedice studiului vieții din peșteri, având intuiția că în apele din adâncul pământului, mai mult decât în oceanele Terrei, va găsi surse pentru documentarea evoluției biologice.

Începuturile biospeologiei, știința înființată de Racoviță

Pentru cercetarea vieții din peșteri, Racoviță nu avea surse documentare. Astfel că a trebuit să exploreze personal, alături de un colaborator, nenumărate caverne din Pirinei. A publicat în 1907 primele rezultate într-o carte devenită până astăzi fundamentală pentru știința vieții din peșteri: Eseu asupra problemelor biospeologice.

800 de peșteri cercetate

Cercetătorul român a înființat o societate științifică de studiere a peșterilor, la care s-au asociat zeci de cercetători. În următorii 15 ani, ei pătrunseseră în nu mai puțin de 800 de peșteri din întreaga Europă și din nordul Africii, de unde prelevaseră 20 de mii de vietăți pe care ulterior le-au studiat în laborator.

Primul institut de speologie din lume

În 1919, Racoviță este solicitat să se întoarcă în România, la Cluj, în cadrul primei universități cu predare în limba română din Transilvania. El acceptă, dar pune condiția să fie înființat un institut de cercetări științifice. În acest fel, pentru următorii zeci de ani, Emil Racoviță activează în Cluj, ca director al Institutului de Speologie – primul din lume cu această specializare.

Președinte al Academiei Române

Pentru Racoviță începe un lung șir de forme de recunoaștere a meritelor sale științifice. Este membru a nenumărate organisme de cercetare și ocupă funcții administrative și onorifice în România, Franța, Anglia, Belgia, Spania. Este ales în trei ani consecutivi ca președinte al Academiei Române (1926-1929).

Originalitate

În lumea științifică este cunoscut pentru că a formulat definiția speciei, ca o ”colonie izolată de consângeni”. Este unanim recunoscut ca fondator al biospeologiei. A fost primul biolog român care a formulat o teză originală asupra evoluției vieții, teză bazată pe principiul izolării ca premisă a apariției de specii noi. Este unul dintre cei mai vehemenți critici ai indiferenței omului față de mediul în care trăiește și pe care îl afectează prin comportamentul său.

Sfârșitul vieții

A murit în 1947, în condițiile dificile de după Război, când Facultatea de Științe din Cluj se reorganiza după anii în care funcționase la Timișoara. Este înmormântat la Cluj. Are renumele de a fi fost un biolog excepțional, unul dintre marii savanți ai României și ai Europei.

În fața taberei de luptă a egiptenilor musulmani, Francisc din Assisi nu are nicio reținere. Asta în ciuda faptului că nu vorbește arabă, nu are religia musulmană, nu are pielea închisă la culoare. Dar are un curaj vecin cu nebunia. Când sulița soldaților egipteni se întinde spre pieptul lui, el strigă, indicând cu cine vrea să vorbească: Sultan! Câteva zile mai târziu, Francisc pleacă din tabăra dușmană încărcat de onoruri și cu un dar de preț. Cum a fost posibil? Iată un fragment din biografia acestui om care ne surprinde azi mai mult decât oricând.

Spre pace, prin război

În anul 1215 papa Inocențiu al III-lea a chemat creștinătatea la a cincea cruciadă, iar în anul 1217 armatele creștine din toată Europa apuseană s-au strâns și au plecat pe Mediterana spre Egipt. Cele două armate, cea cruciată și cea musulmană, s-au aflat în scurt timp față în față în Valea Nilului. Timp de doi ani, luptele s-au desfășurat cu înverșunare și au făcut mii de victime.

Francisc, însă, predica în Italia împotriva războaielor și pentru pace. Binecuvântarea pe care o adoptase pentru frații săi, dar și pentru creștinii pe care-i întâlnea transmitea mesajul: ”Fie ca Dumnezeu să îți aducă pacea!” Războiul cruciat cerut de papă, aducător de suferințe și de sărăcie pentru oamenii simpli, nu putea fi aprobat Francisc, dar crease anumite oportunități.

Conducătorul Egiptului (și al Siriei) la acel moment era sultanul Malik al-Kamil, nepotul sultanului An-Nasir ad-Din Yussuf ib Ayyub, cunoscut creștinilor sub numele de Salah ad-Din sau, mai pe scurt, Saladin, cuceritorul cetății Ierusalimului. Saladin, întemeietorul dinastiei Ayyub-iților, de origine kurdă, era un musulman sunit.

Arabii oferă Ierusalimul. Papalitatea îl refuză

În primii doi ani de război cruciat, pe de-o parte, Malik al-Kamil a încercat în multe rânduri să negocieze soluții de pace cu creștinii, oferindu-le inclusiv cetatea Ierusalimului în schimbul păcii. Ofertele sale au fost însă mereu respinse de papă. Pe de altă parte, Francisc a considerat că, până la urmă, cruciada din Egipt îi oferă prilejul perfect pentru a predica musulmanilor.

În anul 1219, cu binecuvântarea papală, Francisc a adunat mai mulți frați (iluminați) ai Ordinului fraților minori și a pornit pe mare spre Egipt. Ajuns pe malurile Nilului, Francisc a fost consternat de ororile războiului. A început să predice pentru pace în tabăra cruciaților până când mulți dintre soldați au început să-l privească ca pe un ciudat sau, și mai rău, ca pe un eretic.

În cele din urmă, Francisc și câțiva dintre frații cu care ajunsese în Egipt au luat decizia curajoasă – unii credeau chiar sinucigașă – de a intra în tabăra musulmanilor, cu intenția de a le predica în numele lui Iisus. Desigur, Francisc era conștient că poate plăti cu viața sa și a fraților săi această încercare, dar nu a dat înapoi.

Odată ajuns în tabăra musulmană și fiind nevorbitor de limbă arabă, Francisc a început să strige: ”Sultan! Sultan!” Luați prin surprindere, soldații egipteni nu au știut inițial cum să reacționeze. În cele din urmă, i-au luat pe sus pe franciscani și i-au dus la cortul sultanului Malik al-Kamil. Trebuie menționat că Francisc și Malik erau cam de aceeași vârstă: 39 de ani Francisc, 38 de ani Malik.

Călugărul creștin Francisc și sultanul musulman Al-Kamil

Inițial, Malik al-Kamil i-a privit cu o mare curiozitate pe călugării franciscani, așa cum erau ei îmbrăcați cu robele lor sărăcăcioase, având în primă instanță impresia că ar putea fi o delegație de mesageri trimisă să negocieze ultima sa ofertă de pace, privind ridicarea asediului cruciat asupra cetății Damietta.

Francisc l-a salutat pe sultan cu formula sa obișnuită: ”Fie ca Dumnezeu să îți aducă pacea!”, ceea ce l-a surprins și mai mult pe Malik al-Kamil, pentru că formula de salut era extrem de apropiată de formula musulmană ”Assalam o alaikum” – pacea fie asupra ta. Cum Coranul cere credinciosului să fie plin de solicitudine față de cei ce vin în numele păcii, sultanul nu a văzut niciun motiv să procedeze altfel.

Malik al-Kamil l-a întrebat apoi direct pe Francisc dacă este un ambasador al cruciaților, iar acesta i-a răspuns despre el și frații săi: ”Noi suntem ambasadorii Domnului nostru Iisus Hristos, nu ai papei. Și dacă alegi să ai încredere în noi, noi te binecuvântăm înaintea lui Dumnezeu.” Malik al-Kamil era un sufit, căruia subtilitățile de interpretare ale Coranului nu-i erau străine.

”Fie ca Dumnezeu să îți aducă pacea!”

În sura a V-a, ”Masa”, la versetul 82 se spune: ”…după cum vei găsi că cei mai prietenoși față de cei care cred sunt aceia care spun ′Noi suntem creștini′. Și asta pentru că printre ei se află preoți și călugări și pentru că ei nu se fălesc.” Altfel spus, Malik al-Kamil a avut argumente să-și contrazică sfetnicii care-i cereau să nu-l asculte pe călugărul creștin predicând, pentru că încalcă legea islamică, arătând că, dimpotrivă, Coranul îndeamnă credinciosul să aibă încredere în călugării creștini.

Așa se face că Francisc, care era un orator plin de înflăcărare, a rămas în tabăra musulmană mai multe zile, timp în care a predicat în fața sultanului, a sfetnicilor și a curții sale și a fost cinstit împreună cu frații săi de ordin ca oaspeți de onoare.

La finalul șederii, Malik al-Kamil a vrut să-i facă daruri bogate lui Francisc, dar acesta le-a refuzat. A păstrat doar un mic corn de fildeș pe care egiptenii îl foloseau pentru chemarea la rugăciune (obiectul se află și acum în posesia bazilicii Sfântul Francisc din Assisi). Apoi sultanul i-a oferit o escortă care l-a condus înapoi în tabăra cruciaților.

Din păcate, luptele au continuat între cruciați și musulmanii conduși de sultanul al-Kamil. Alți doi ani mai târziu, armata cruciată era învinsă definitiv și, cu pierderi imense, se retrăgea din Egipt fără glorie. Francisc a continuat să predice împotriva războiului, pledând pentru pace și după ce s-a întors în Italia. Mai apoi, în anul 1224, papa a făcut o nouă chemare pentru cruciadă, care l-a aruncat pe Francisc într-o adâncă durere.

A decis să postească patruzeci de zile și să se roage încontinuu. Și a fost dăruit cu o viziune, dobândind și stigmatul pe care l-a purtat tot restul vieții. Când și-a revenit din viziune, Francisc a scris pe un pergament o rugăciune inspirată din meditațiile sufite asupra frumuseții celor nouăzeci și nouă de nume sfinte ale lui Dumnezeu. În josul pergamentului a desenat apoi chipul sultanului al-Kamil.

Curând după această viziune, slăbit fizic, izolat, bolnav, a trecut la cele sfinte în 3 octombrie 1226, iar în anul 1228 a fost sanctificat. Malik al-Kamil i-a supraviețuit lui Francisc încă doisprezece ani, a continuat să domnească în glorie și s-a stins după patruzeci de ani în fruntea Egiptului și a Siriei.

Peste câteva săptămâni primul papă care și-a luat numele Francisc va fi printre noi. Va predica probabil pentru pace, pentru cumpătare, pentru înțelegere și pentru credința creștină, într-o lume care devine tot mai turbulentă și mai dornică de competiție, alimentând invariabil iraționalul confruntării.

La Spitalul de Recuperare din Cluj, regizorul Cristian Pascariu s-a dus în 2012 împreună cu câțiva prieteni artiști ca să facă ceva ce tuturor li s-a părut neobișnuit: spectacol în spital. Care era scopul? ”Ca să facem bine. Ca să-i înveselim pe pacienți. Ca să-i facem să uite cu totul de boală.” Din 2018 sunt implicați în proiectul Terapie prin Artă 30 de artiști și 70 de voluntari. Iar Cristian crede că anul acesta numărul lor va crește și mai mult. Totul se desfășoară prin Create.Act.Enjoy, companie independentă de teatru, film și eveniment. (Credit foto deschidere: Andra Salaoru.)

Ce înseamnă proiectul Terapie prin Artă? Înseamnă momente artistice, ateliere creative, concerte live, instalații artistice, chiar reamenajarea unor spații ale instituției, expoziții foto, proiecții video. În cazul atelierelor creative, pacienții vin într-o anumită sală și lucrează cu trainerii diferite exerciții din teatru, din film, chiar exersează scrierea creativă, compun muzică. ”În ziua de muzică le oferim pacienților instrumente muzicale și cântăm împreună. Uneori iese muzică, alteori ceva mai bizar, dar ce e important este că oamenii se deschid și se relaxează. În momentul ăla uită cu totul de problemele lor. Mai avem o zi de handcraft, în altă zi pictăm împreună cu ei sau construim marionete.”

Regizorul Cristian Pascariu este cofondatorul proiectului Terapie prin Artă

Rudă pentru o zi este numele pe care l-au dat unei forme aparte de împrietenire: artiștii merg la spital sâmbăta și duminica, la pacienții care nu au vizitatori. De ce? Pentru a vorbi cu ei, pentru a le umple golul inevitabil din suflet. Uneori stau 10 minute cu pacienții, iar alteori stau trei ore. Iar alteori legătura devine atât de puternică, încât voluntarii proiectului mai vin și a doua sau a treia zi în vizită la acele persoane.

Clovni, mimi, personaje de basm, supereroi – merg cu toții prin spital

Echipa de terapeuți prin artă le-a oferit pacienților din diferite spitale ocazia de a testa realitatea virtuală. Succesul a fost uluitor, după cum povestește Cristian Pascariu: ”Unii pacienți preferă să aibă o experiență de scufundare sub apă. Virtuală, desigur. Alții vor să viziteze virtual San Francisco sau Israel. Sau să zboare pe deasupra munților. Este fascinant să-i vezi pe oameni transpuși într-o altă lume. Uită de tot.”

Sunt însă în spital și mulți oameni care nu se pot deplasa la atelierele creative. Pentru ei, echipa de voluntari realizează momente artistice în saloane sau pe holuri. Și nu doar pentru pacienți, ci și pentru medicii și asistentele care nu pot părăsi clinicile medicale. ”Clovni, mimi, personaje de basm, supereroi – merg cu toții prin spital.”

Clovni din echipa proiectului, la Spitalul Militar din Cluj Napoca. Credit foto: Andra Salaoru

Reacțiile pe care le stârnește trupa de artiști și voluntari le-a depășit mereu așteptările. Când apar pe holuri și în saloane, personajele costumate sunt însoțite de muzică, iar starea de bună dispoziție se instalează rapid. ”Am primit mesaje de la oameni: ați fost la noi acum o săptămână și încă se vorbește în spital despre cum am dansat cu clovnii. O altă doamnă ne-a spus că i-am oferit prima floare pe care a primit-o în ultimii 30 de ani. Oamenii cer să dăm muzica mai tare, uneori se creează chiar o mică petrecere, doamnele dansează cu mimii, o dată chiar am făcut în holul de la Oftalmologie o horă mare, ieșiseră toți din saloane, un domn în vârstă cu baston s-a băgat și el în dans și uitase că merge greu!”

Terapie prin Artă a început în Cluj, dar s-a extins în Râmnicu Vâlcea și în Alba Iulia, adică în total opt spitale. Inițiatorul proiectului spune că în fiecare an se adaugă alte spitale, iar intenția sa este ca proiectul să se extindă în instituțiile de tratament din toată țara.

Fetița mea a intrat cu zâmbetul pe buze în operație!

De ce este aceasta o formă de terapie? Păi, răspunde Cristian, nu e o terapie în sens medical, dar e ceva care crează o stare de spirit favorabilă vindecării. Nu sunt date concrete, nu s-au făcut studii în urma proiectului, dar se vede cu ochiul liber că, prin prezența artiștilor și a voluntarilor din proiect, spitalul nu mai seamănă a spital. ”Am avut acum doi ani o fetiță care era foarte tristă că venise în spital să se opereze. Luni a venit la Atelierele creative. Abia vorbea. Abia scoteam două cuvinte de la ea. Am lăsat-o, nu forțăm niciodată pacienții, dar am integrat-o. Miercuri deja era cea mai activă din grupul respectiv, desena, umbla peste tot, era foarte veselă. Iar sâmbătă când m-am întâlnit din nou cu mama ei mi-a spus: nu știu ce ați făcut, dar fetița mea a intrat cu zâmbetul pe buze în operație!”

Cristian Pascariu are totuși o explicație: ”În mintea omului se întâmplă niște lucruri magice. Printr-un moment foarte scurt, dar profund, se poate face un declic. Câteodată se întâmplă, câteodată nu se întâmplă. Dar acel declic îi schimbă cu totul perspectiva pacientului. Iar dacă îți schimbi ca pacient acea perspectivă, nu te mai gândești la momentul de spitalizare, ci la ce vei face după ce ieși din spital, iar astfel înțelegi că boala este doar o etapă.”

”O carte de împrietenire cu arhitectura și cu patrimoniul”, așa descriu autorii volumul acesta care promite să ne arate cum să privești ca să vezi mai mult decât ce se observă la primul contact vizual. Cartea a apărut la Editura ACS (Art Conservation Support) și este alcătuită, la intersecția mai multor arte, din text și desen.

Autorii își propun să apuce de ”capetele de ață” ale tematicii arhitecturii și să meargă pe firul lor până ajung la înțelegerea structurii lumii materiale, ”care poate fi plină de mesaje dacă știi să le asculți”.

Cartea se dorește a fi plăcută de parcurs de către copii și de părinții lor, împreună. Ea ascunde și jocuri, așa cum sunt provocările sau exercițiile tipărite cu un font foarte mic și care, pentru a fi descifrate, trebuie citite cu lupa.

Alexandra Mihailciuc

Textul cărții a fost scris de Alexandra Mihailciuc, ilustrațiile sunt realizate de Alexandra Culescu, iar Andrei Tache a pus totul în pagină. Dar întreaga echipă a lucrat simbiotic la realizarea cărții.

De ce este important să ne educăm în ceea ce privește arhitectura, urbanismul și locuirea? Alexandra Mihailciuc răspunde în câteva cuvinte:

• Eram odată într-o clădire istorică, în pod și mă uitam la șarpantă, structura de lemn. Eu mă uitam mai degrabă la spațiu, nu vedeam prea multe în acel loc. Și atunci a venit la mine un dulgher care a început să-mi explice ce forțe există între toate elementele acelea, uneltele cu care au fost cioplite unele dintre lemne, în funcție de urma de tăietură care era pe ele, din ce esențe era lemnul. Tot ce se desfășura în fața mea era decriptat. Brusc mi-am dat seama cât de mult te poate îmbogăți un lucru dacă știi să te uiți la el. Mie mi se pare că foarte mult din ce este în jurul nostru este limbaj înghețat, care trebuie din nou lăsat să vorbească: de multe ori când mă uit la un obiect am o emoție, simt că omul care a creat obiectul a reușit, peste timp, să-mi transmită ceva.

• Orașul depinde de modul în care ne raportăm la el, de felul în care ne înțelegem libertățile și obligațiile noastre în spațiul public și semi-public. Și clădirile istorice depind de asta. Dar nouă în general ne lipsește educația prin care știm ce este valoros și de ce. Tocmai de asta patrimoniul este văzut drept un lucru perimat, demodat, deși el are un mare potențial.
• Nu e o carte metodică și nici nu încearcă să rezolve ceva din problemele domeniului arhitecturii. Aș spune că e o carte plină de gândurile nostre despre formă, textură, materialitate, proporție, sunet, despre felul acesta divers în care percepem spațiul. E despre casă și oraș, deci și despre raportul de vecinătate, despre ce înseamnă atmosferă, despre cum să ne apropiem și să privim obiectele. Mai vorbim și despre ce înseamnă restaurare.
• Eu simt că meseria de arhitect trece printr-o perioadă de criză. Iar cauza este în modul în care comunică, e prea specializat, prea conceptualizat și prea critic. Și are de-a face cu o generație care nu e școlită în cultura vizuală sau ce înseamnă mediul construit. Acestei generații trebuie să-i arătăm că patrimoniul nu e un termen sterp, abstract.
• Avea un prieten o vorbă: se pierde numai ceea ce nu-i iubit. Dacă nu există relația asta afectivă n-ai cum să privești spre patrimoniu ca spre ceva valoros.

• Problema locuirii pentru mine devine un subiect important atunci când intru într-o scară de bloc, de exemplu. În spațiul acesta semi-public se vede bine calitatea societății. Locuirea, pentru cei mai mulți oameni, începe de la ușa lor. Își concentrează atenția asupra capsulei lor, apartament sau casă, dar ceea ce este comun nu mai pare să intre în sfera preocupărilor lor. Calitatea locuirii este importantă, pentru că ne influențează fie că vrem, fie că nu, și clădește un tip de om, un tip de caracter.
• Arhitectura este foarte mult despre felul în care materia îl ajută pe om să se clădească mai bine. În centrul preocupării arhitectului este omul, dar arhitectul folosește limbajul materiei ca să ajungă la om.