Euharistia – realitate ce transfigurează integral făptura umană
Jertfa liturgică este o expresie culminantă a unirii noastre cu Hristos. Participarea afectivă a credincioșilor la Sfânta Liturghie, fără a se împărtăși, presupune o unitate în spirit, în cuget și simțire prin intenționalitatea comună cu cei care se împărtășesc efectiv. Este o sfințire oarecum mijlocită a celor care participă liturgic la jertfa euharistică, dar fără să se împărtășească efectiv. În acest fel, credinciosul nu se face realmente subiect al lucrării tainice a lui Hristos în Duhul Sfânt.
Dar omul, prin constituția sa, este trup și suflet, iar sfințirea prin Euharistie se cere a fi integrată, vizând atât trupul cât și sufletul. De aceea, este nevoie de împărtășirea efectivă cu Trupul și Sângele Mântuitorului: „Participarea credincioșilor la Sfintele taine nu este deplină decât atunci când ei le primesc sub forma de mâncare și de băutură sfântă, făcându-se astfel părtaș la sfințire și cu trupul. Ca atare, în raport cu structura ființei umane în existența ei terestră, participarea la Sfânta Euharistie, prin intelect și prin voință, este unilaterală și nedeplină. Alcătuit din suflet și din trup, omul însuși nu se simte îndestulat numai prin participarea în spirit, ci, dintr-o cerință adâncă, el tinde la unirea întregii sale ființe, trup și suflet, cu Dumnezeu, sub forma sensibilă a Trupului și a Sângelui euharistic ale Fiului lui Său”[1].
Euharistia e centrul și izvorul vieții spirituale în Hristos. Aici, unirea cu Hristos e întreagă și deplină. Este „transfigurat și hristificat întreg omul, în toate dimensiunile lui, cu toate simțirile și funcțiile lui psihosomatice, unite cu Hristos printr-o unire profundă. Fiindcă aceasta este nunta cea mai cântată în imne, în care Mirele Preasfânt ia ca mireasă fecioară Biserica. Prin ea suntem carne din carnea Lui și oase din oasele Lui. Dumnezeiasca Euharistie face din Hristos binele nostru înaintea chiar a darurilor naturale”[2].
În canonul care se citește înaintea Sfintei Împărtășanii, credinciosul se roagă: „Cu sufletul și cu trupul să mă sfințesc, Stăpâne, să mă luminez, să mă mântuiesc, să-Ți fiu Ție locaș prin împărtășirea Sfintelor Taine, avându-Te pe Tine locuitor întru Mine, împreună cu Tatăl și cu Duhul, Făcătorule de bine, mult-milostive”[3].
Rugăciunea întâi a Sfântului Vasile cel Mare spune: „Învață-mă să săvârșesc sfințenie întru frica Ta, ca, întru curată mărturisirea cugetului meu, primind părticica Sfintelor Tale Taine, să mă unesc cu Sfântul Tău Trup și Sânge și să Te am pe Tine locuind și petrecând întru mine, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt”[4]. Iar rugăciunea a doua a Sfântului Ioan Gură de Aur spune: „Sfințește-mi sufletul și trupul, mintea și inima, rărunchii și măruntaiele; înnoiește-mă tot și înrădăcinează frica Ta întru mădularele mele și sfințenia Ta fă-o neștearsă de la mine”[5].
În ce privește covârșitorul rod al înfrumusețării sufletului, pe care îl săvârșește unirea euharistică, apoi aceasta o mărturisește oricare suflet unit, după vrednicie, cu Hristos, prin împărtășirea cu cinstitul Trup și Sânge. Acest oaspete ocupă toată casa sufletului nostru. Revărsându-se în suflet, El străbate cu Duhul Său toate facultățile sufletului nostru. El umple cu prezența Sa sufletul nostru cu toate virtuțile, alcătuind cea mai frumoasă podoabă de flori duhovnicești, ce pot împodobi sufletul nostru. Nu există o facultate sufletească care prin contactul direct cu Hristos să nu-și însușească în Duhul Sfânt din slava Acestuia la care a ajuns prin smerenia Sa. De aceea, mare este taina acestei desăvârșite uniri în suflet, încât Nicolae Cabasila, pe bună dreptate, exclamă: „O, adânc neajuns al tainelor! Cugetul lui Hristos se face una cu cugetul nostru, voia Lui cu voia noastră, Trupul și Sângele Lui una cu trupul și sângele nostru! Și atunci, cât de puternic trebuie să fie cugetul nostru când e stăpânit de cugetul lui Dumnezeu, cât de dârză voința noastră, dacă Însuși Domnul o mână și cât de înflăcărat curajul nostru, când focul însuși se revarsă peste el”[6].
Dar nu numai sufletul se umple de slavă, ci și trupul, acțiunea lucrării lui Hristos, sălășluită în noi, se umple de aceeași slavă dumnezeiască, devenind de acum un trup înduhovnicit. Pentru că și trupul este menit transfigurării și îndumnezeirii. Pentru aceea Hristos a luat trup omenesc, ca și pe trup să-l ridice din căderea lui Adam, să-l așeze din nou la locul de cinste, ce i se cuvenea, ca templu al lui Dumnezeu și lăcaș al Împăratului Împăraților. Drept aceea, și acum, ori de câte ori mâncăm Trupul lui Hristos și bem Sângele Său, cu vrednicia necesară, El face din trupul nostru templu al lui Dumnezeu.
Prin Sfânta Taină a Euharistiei, ne innoim trupul și sufletul, suntem încorporați Trupului mistic al lui Hristos, făcându-ne astfel mădulare ale Lui, ba, mai mult, ajungem fii ai Săi ca „pruncii care s-au făcut părtași Trupului și Sângelui” (Evrei II, 14). În acest corp mistic al lui Hristos, în care noi intrăm ca fii și mădulare, prin Sfânta Euharistie, noi primim prin Fiul unirea duhovnicească cu Tatăl ceresc care trimite pe Fiul să ne înfieze unindu-ne întreolaltă.
Dar, dacă filiațiunea de obicei este o comunitate de sânge și carne, această filiație spirituală prin care ne face părtași Hristos în Taina Sfintei Euharistii, este neasemuit superioară filiațiunii naturale. „Într-atât e de măreață înfierea noastră de către Dumnezeu și, anume, nu numai ca o punere de nume, cum e în înfierea trupească și, mai ales, nu numai într-un grad așa mic, căci în înfierile omenești, tata abia împărtășește pe copii cu numele său. Dar el nici nu i-a zămislit, nici n-a suferit dureri născându-i. Pe când la înfierea dumnezeiască există și zămislire cu adevărat și împărtășire cu Cel ce ne-a născut, o părtășie nu numai cu numele, ca dincolo, ci una adevărată, prin Sânge, prin Trup, prin viață”[7].
Prin această sfințire desăvârșită a trupului, Dumnezeu nu mai lasă în noi nimic omenesc. Prezența reală și substanțială a lui Hristos în noi, ajută la împlinirea tuturor dorințelor noastre, care toate sunt cuprinse într-una: Împărăția lui Dumnezeu, pe care omul, cu puterile sale mărginite nu o poate câștiga. Odată ce omul se unește cu Dumnezeu și se împărtășește din Trupul și Sângele Său, ținta dorită e ajunsă, păcatele-i sunt iertate și devine drept moștenitor al Împărăției lui Dumnezeu. Fără hrana euharistică, ce transfigurează și îndumnezeiește, această împărăție nu se poate moșteni. Împărăția lui Dumnezeu sau viața de veci nu se dau decât prin această Sfântă Taină a Împărtășaniei; de aceea Sfinții Părinți au numit-o „hrana nemuririi”.
Hristos Însuși a învățat despre această covârșitoare hrană duhovnicească, dându-i diferite numiri: „pâine a vieții”, „pâinea cea adevărată”, „pâinea care s-a coborât din cer” (Ioan VI, 51). De aceea, Hristos ne sfătuiește a ne împărtăși mai des cu această hrană care, pogorându-se din cer, dă viață lumii, iar pe oamenii care se împărtășesc cu ea îi face cetățeni ai împărăției celei veșnice. „Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. De va mânca cineva din pâinea aceasta, va fi viu în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da, este Trupul Meu, pe care Îl voi da pentru viața lumii” (Ioan VI, 51).
Cina cea de Taină s-a aflat totdeauna în centrul vieții comunității creștine. Euharistia a fost și este „nervul vital al vieții Bisericii (…) venirea și prezența Domnului preamărit, reprezentarea realității divine în contextul ființei pământești, preamărirea omului prin harul divin și a întregii creații (deja, acum) și, în cele din urmă, așteptarea plină de speranță a revelației desăvârșite a împărăției slavei ce va veni – acestea sunt experiențele care s-au concentrat în Taina Euharistiei”[8].
Cât privește curăția vieții celei noi, această roadă este tot lucrarea Tainei Sfintei Euharistii. Dacă prin Botez, primind iertarea păcatelor, ajungem la curăția vieții celei noi, spirituale, a omului născut în Hristos, prin Sfânta Euharistie ne menținem această curăție și o reînnoim mereu, ori de câte ori se întâmplă a cădea din ea, postulându-se, desigur, pentru această reînnoire, ispășirea și frângerea inimii. Puterea de curăție a acestei Taine este de neimaginat, lacrimile noastre din Taina Mărturisirii, absorbind mila și dragostea lui Hristos care, din cer pogorându-se în Sfântul Potir, vine și Se dă nouă ca hrană, garantându-ne curăția sufletului și rămânând mereu viu cu noi, în viața noastră cea trăită în El. De aceea, pe drept cuvânt se afirmă că „această Sfântă Taină este lumină pentru cei care odată s-au curățit, curățire pentru cei care acum au de gând să se spele de păcate, putere care întărește pe cei care vor să lupte contra duhului rău și pătimitor”[9].
În afară de aceste binefaceri, această Sfântă și mare Taină a unirii euharistice cu Hristos, are puterea de a vindeca și trupul de toate bolile și neputințele, întărindu-l în viață. Pentru că „de-ar zice cineva că-i bolnav și cere vindecare, Domnul nu numai că vine lângă cel suferind și vrea cu ochii să-i vadă boala, să pună mâna și să facă El Însuși totul pentru însănătoșire, ci se face și doctorie și hrană potrivită și tot ce poate ajuta la înzdrăvenirea lui. Iar când e lipsă de înnoirea ființei noastre, Domnul se împrumută din însuși Ființa Sa, din Trupul Său și ceea ce s-a stricat în noi El pune la loc, luând din al Său Însăși. Și la această primă creare, căci atunci a folosit taina pământului, pe când acum și-a dat chiar trupul Său propriu și, prin această înnoire a vieții nu numai că repară firea sufletului nostru, făcând-o mai bună, ci Însuși Sângele Său îl varsă în inimile celor ce se împărtășesc, făcând de acum să răsară înăuntrul lor însăși viața Mântuitorului”[10].
Fiind roadele Sfintei Euharistii, ce creștin ar putea să rămână deoparte de această taină sau atât de pasiv? Nu trebuie să rămână și nu poate rămâne în această stare, fără riscul morții spirituale, deoarece Hristos spune: „Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu, are viață veșnică și eu îl voi învia pe el în ziua de apoi. Căci Trupul Meu este cu adevărat mâncare și Sângele Meu este cu adevărat băutură. Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu, întru Mine petrece și Eu întru el” (Ioan VI, 54-56). Iar, celor care nu se apropie de masa Lui, iată ce le spune: „De nu veți mânca Trupul Fiului Omului și nu veți bea Sângele Lui, nu veți avea viață întru voi” (Ioan VI, 33).
Alcătuirea noastră este din lut și stricăcioasă, având ca efect și stricăciunea sufletului. De aceea, noi avem nevoie de Trupul Lui, cu care împărtășindu-ne, primim un sprijin pentru legea duhului, pentru a o face rodnică în noi. Pentru această fericită izbândire nu trebuie să dăm înapoi de la Sfânta Masă a lui Hristos. În fața nici unei suferințe sau greutăți, suntem datori să alergăm la acest leac nu numai o dată, ci de mai multe ori, căci e lipsă ca Făcătorul lumii să rămână tot timpul în lutul nostru, ca să îndrepteze chipul Său în noi, ori de câte ori dă semne că vrea să se strice, să ne întărească iarăși conștiința, atunci când e îndoielnică și când o amenință frica morții„Căci morți prin păcat, noi am fost făcuți vii prin Hristos, iar sângele lui Hristos ne curățește conștiința spre a putea sluji Dumnezeului Celui viu”[11].
Ne este, deci, de trebuință nouă, tuturor oamenilor, care așa de des cădem și păcătuim, ne lenevim și slăbim, ca prin „alimentul” euharistic să ne curățim și să ne îmbărbătăm.
O condiție, pentru rodirea acestei Sfinte Taine, este vrednicia. Și este natural să se pună această condiție, căci Sfântul Apostol Pavel spune lămurit în legătură cu aceasta: „Drept aceea, oricine cu nevrednicie va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului, vinovat va fi față de Trupul și Sângele Domnului” (I Corinteni XI, 27).
Se cuvine, așadar, ca oricare creștin ce dorește să se ospăteze la Sfânta Masă a lui Hristos, înainte de gustarea Cinei Domnului, să se curățească în întregime, să-și cerceteze cu silință conștiința sa și, pe cât se poate, să și-o curățească prin frângerea adevărată, prin mărturisire umilită, ca, dezlegat de păcate și scăpat de mustrarea conștiinței, să se poată apropia de Masa Lui.
Pentru aceea, să nu pregetăm a căuta și lua acest leac. Dar, în căutarea și luarea lui, să nu cutezăm a pătrunde cu rațiunea Taina Sfintei Euharistii, acolo unde mintea nu mai poate străbate, ci să punem înaintea minții noastre credința neispititoare. Deci, „du-te cu credință simplă și neîndoită și primește taina cu cinste plină de dragoste, lăsându-te pe atotputernicia lui Dumnezeu în ceea ce nu poți cuprinde cu mintea. Dumnezeu nu înșeală, ci, cel ce își crede sieși, prea mult este înșelat adeseori”[12]. În această privință, e minunat îndemnul Sfântului Chiril al Ierusalimului când spune: „Nu te uita la pâine și la vin ca la pâine și vin obișnuit. Ele, potrivit hotărârii Stăpânului, sunt Trup și Sânge ale lui Hristos. Chiar dacă simțirea îți bagă vreun gând de acest fel, totuși credința să-ți dea certitudine faptului. Să nu judeci taina după gustare, ci neîndoielnic încredințează-te prin credință că ai fost învrednicit de Trupul și Sângele lui Hristos”[13].
Așadar, după cele expuse, putem concluziona că: „Ori de câte ori ne apropiem de Sfânta Masă, primim în noi înțelepciunea, lumina necreată, cuvântul lui Dumnezeu, cuvântul cel viu; primim pe întemeietorul harului, pe săvârșitorul credinței, amanetul nemuritor al nădejdii noastre; Trupul răstignit pentru noi se întrupează cu trupul nostru, sângele care a mântuit lumea, se amestecă cu Sângele nostru; o sfântă sărutare cu sufletul răscumpărătorului”[14]. De aceea tot restul zilei și toată viața noastră să o petrecem, „în cuviință, cu gânduri și cuvinte curate, făcând numai fapte creștinești și ocupându-ne cu citirea cărților folositoare de suflet (…) mai apropiați de Dumnezeu, mai întăriți în credință, în nădejde și în iubirea față de Dumnezeu și de semeni”[15].
[1] Pr. Prof. Dr. Petre VINTILESCU, Liturghierul explicat, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1972, p. 333.
[2] Panayotis NELLAS, Omul – animal îndumnezeit, Editura Deisis, Sibiu, 1994, ediţia a II-a, 1999, p. 151.
[3] Ceaslov, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, p. 283.
[4] Ibidem, p. 288.
[5] Ibidem, p. 289.
[6] Nicolae CABASILA, op. cit., p. 84.
[7] Ibidem, p. 97.
[8] Nicolae ARSENIEV, Descoperirea vieţii veşnice, traducere de Lidia şi Remus RUS, Editura Credinţa noastră, Bucureşti, 1991, p. 147.
[9] Nicolae CABASILA, op. cit., p. 93.
[10] Ibidem, p. 94.
[11] Ibidem, p. 95.
[12] Urmarea lui Hristos, Tipografia Mănăstirii Neamţ, 1923, cartea IV, vol V, p. 35.
[13] SFÂNTUL CHIRIL AL IERUSALIMULUI, Catehezele partea a II-a, traducere de Pr. Dumitru FECIORU, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1945, pag. 563-565.
[14] Urmarea lui Hristos…, p. 28.
[15] Pr. Prof. Dr. Ene BRANIŞTE, Scurte lămuriri asupra Sfintei Liturghii, în „Mitropolia Banatului”, anul XIV (1964), nr. 4-6, p. 269.
BIBLIOGRAFIE
- Ceaslov, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992.
- Urmarea lui Hristos, Tipografia Mănăstirii Neamț, 1923.
- ARSENIEV, Nicolae, Descoperirea vieții veșnice, traducere de Lidia și Remus RUS, Editura Credința noastră, București, 1991.
- BRANIȘTE, Pr. Prof. Dr. Ene, Scurte lămuriri asupra Sfintei Liturghii, în „Mitropolia Banatului”, anul XIV (1964), nr. 4-6.
- BRIA, Pr. Prof. Dr. Ion, Liturghia după Liturghie. Misiune apostolică și mărturie creștină – azi, Editura Athena, București, 1996.
- CABASILA, Nicolae, Despre viața în Hristos, traducere de Dr. Teodor BODOGAE, Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1943 și Editura institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1989 și 2001.
- CHIRIL AL IERUSALIMULUI, Catehezele partea a II-a, traducere de Pr. Dumitru FECIORU, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1945.
- CUZMAN, Prot. D., Sfânta Cuminecătură, în „Mitropolia Banatului”, an XIV (1964), nr. 4-6.
- NELLAS, Panayotis, Omul – animal îndumnezeit, Editura Deisis, Sibiu, 1994, ediția a II-a, 1999.
- VINTILESCU, Pr. Prof. Dr. Petre, Liturghierul explicat, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1972.
