Bucureșteancă get-beget, dar cunoscătoare a limbii germane din familie, Ortansa Ecaterina Ioniță a făcut studii de marketing, dar momentul în care a devenit mamă a fost decisiv pentru a o îndrepta către studiul pedagogiei. Atunci a conștientizat cât de importanți sunt profesorii și educatorii pentru formarea unui copil. Predă limba germană, este genul de profesor care nu se mulțumește cu jumătăți de măsură și consideră că rolul pedagogului nu trebuie să se rezume la o simplă transmitere de informații. Face parte din familia Liceului Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu” de aproximativ doisprezece ani, și povestește cu încântare despre valorile pe care le-a găsit în această instituție.

Interviul pe scurt:

• Atmosfera de la Liceul Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu”: ,,Suntem o echipă foarte mare de profesori, așteptările sunt la fel de mari, iar performanțele, pe măsură. Girul de care m-am bucurat aici, m-a ajutat să trec peste problemele cu adaptarea, colegele cu care lucrez m-au sprijinit foarte mult. Aici ești susținut la nevoie, ești impulsionat atunci când situația o cere, ești încurajat să devii cea mai bună variantă a ta.“
• Școala online, o privire de ansamblu: ,,Consider că nici zece calculatoare nu fac cât un profesor. Într-adevăr provocările actuale sunt mult mai mari. Înainte, când pregăteam un material în care foloseam tehnologia, copiii erau foarte implicați, asta și pentru că era o noutate, ei bine acum, când școala este online, elevilor le-a scăzut motivația. Unii dintre ei nu se simt confortabil în fața camerelor; și, totuși, alții au înflorit în această perioadă.”
• Rolul părinților în educația copiilor: ,,Părinții trebuie să-i îndrume pe cei mici astfel încât aceștia să devină autonomi. Să nu facă lucrurile în locul lor. Să-i învețe cum să procedeze în anumite situații și să-i lase pe copii să experimenteze chiar dacă greșesc, mai exact să transforme greșeala într-o oportunitate de învățare.“

Întâlnirile binecuvântate din viața unui profesor

Născută și crescută în inima Capitalei, Ortansa Ecaterina Ioniță era familiarizată cu limba germană de mică, dar studiile au îndreptat-o spre lumea marketingului. Însă, după ce a  devenit mamă,  a înțeles cât de importanți sunt profesorii pentru formarea unui copil, așa că a decis să pășească hotărât pe tărâmul educației. Primele ore au fost presărate cu multe emoții. Nu știa cum vor reacționa copiii în fața limbii germane, catalogată de mulți drept o materie dificilă. ,,Au fost multe temeri, însă acestea m-au ambiționat și m-au încurajat să caut cât mai multe idei, cât mai multe soluții. Atunci când vedeam că tot ceea ce aplicam la clasă îi bucura pe cei mici, am prins tot mai multă încredere și mi-am confirmat că sunt pe drumul cel bun“, povestește Ortansa Ecaterina pentru Matricea Românească.

,,Când vedeam că tot ceea ce aplicam la clasă îi bucura pe cei mici, am prins tot mai multă încredere”

Frau Kathy, cum îi spun copiii,  nu se regăsea în monotonia ședințelor publice și în repartizările din învățământul public. ,,Era un moment de răscruce pentru mine; am zis că voi lăsa totul în mâinile lui Dumnezeu și că încerc în altă parte. Norocul meu a fost să o cunosc pe doamna director Monica Șerbănescu, care a devenit de atunci un model pentru mine. Am bucuria să fac parte din familia Liceului Pedagogic ,,Anastasia Popescu” de aproximativ doisprezece ani”, afirmă ea cu emoție în glas.

Școala online, între supliciu și fericire

Se deschisese un drum nou pe care Ortansa Ecaterina Ioniță pășea cu multă încredere. Am dorit să aflăm cum au primit-o profesorii și elevii Liceului Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu”. ,,Suntem o echipă foarte mare de profesori, așteptările sunt la fel de mari, iar performanțele, pe măsură. Girul de care m-am bucurat aici, m-a ajutat să trec peste problemele cu adaptarea, colegele cu care lucrez m-au sprijinit foarte mult. Nu degeaba spun că am intrat într-o familie, pentru că asta se întâmplă aici. Ești susținut la nevoie, ești impulsionat atunci când situația o cere, ești încurajat să devii cea mai bună variantă a ta. Aici, totul este gândit pe niște principii sănătoase. Faptul că suntem un liceu creștin ortodox, presupune că le transmitem copiilor  valorile care le clădesc un caracter frumos și  pe care noi încercăm să nu le  lăsăm să se piardă”, menționează profesoara Ortansa Ecaterina.

,,Nu cred că vom scăpa de școala pe net, însă îmi imaginez că în viitor va fi o împletire între școala tradiționala și cea online”

Pandemia a dat peste cap modul tradițional de predare. Profesorii au fost nevoiți să reinventeze felul de a-și ține orele, iar noile tehnologii au dovedit că se cer îmblânzite pentru a păstra calitatea educației. Am întrebat-o pe Frau Kathy cum arăta o oră de germană înainte de pandemie și cum arată acum. ,,Și înainte de starea de urgență aplicam la clasă tot felul de metode care să producă învățarea prin joc. Mie personal mi-a fost destul de ușor să adaptez modelele școlii tradiționale la școala online, pentru că și înainte utilizam tehnologia. Cu toate acestea, nu cred că școala online va lua locul orelor clasice. Consider că nici zece calculatoare nu fac cât un profesor. Într-adevăr provocările actuale sunt mult mai mari. Înainte, când pregăteam un material în care foloseam tehnologia, copiii erau foarte implicați, iar asta și pentru că era o noutate; ei, bine, acum, când școala este online, elevilor le-a scăzut motivația. Unii dintre ei nu se simt confortabil în fața camerelor; totuși, alții au înflorit în această perioadă. Nu cred că vom scăpa de școala pe net, însă îmi imaginez că în viitor va fi o împletire între școala tradiționala și cea online”, spune doamna profesoară .

Situațiile de criză, o punte către perfecționare

Contextul rămâne o provocare pentru toți actorii implicați în educație: copii, profesori și părinți. Indiferent de vitregia vremurilor, pedagogul trebuie să rămână pe poziție și să se îngrijească de starea emoțională și mintală a elevilor, spune interlocutoarea noastră.

Și, pentru că tot am pomenit de părinți, care ar trebui să fie rolul acestora în educația propriilor copii? Iată răspunsul:  ,,Părinții trebuie să-i îndrume pe cei mici astfel încât aceștia să devină autonomi, să nu facă lucrurile în locul lor. Să-i învețe cum să procedeze în anumite situații și să-i lase pe copii să experimenteze chiar dacă greșesc, mai exact să transforme greșeala într-o oportunitate de învățare. Este foarte important ca părinții să aibă o legătură strânsă cu școala, să le ofere încredere profesorilor“.

,,Să învățăm cu toții cum să facem lucrurile mai bine și cum să nu ne speriem atunci când în cale se ivesc piedici” Din situațiile de criză se nasc noi forme de învățare, iar greșelile sunt o parte importantă în procesul de cunoaștere. Discuția noastă se apropie cu pași grăbiți de final, așa că o întreb pe interlocutoarea mea ce lecție ar trebui să tragă școlile, elevii și profesorii, din tot ce am trăit până acum. ,,Lecția este că ar trebuie să învățăm tot timpul. Școlile ar trebui să învețe cum să lucreze împreună cu comunitatea și cu părinții deopotrivă. Elevii ar trebui să învețe cum să se raporteze atunci când situația este diferită față de cea pe care o consideră „normală”. Cred că trebuie să învățăm cu toții cum să facem lucrurile mai bine și cum să nu ne speriem atunci când în cale se ivesc piedici. Asta, pe de o parte. Dar, pe de altă parte, mă întreb dacă cineva pune la socoteală oboseala, durerile de cap, problemele oftalmologice și neajunsurile din învățare. Trebuie să fim pregătiți și pentru acest tip de consecințe”, conchide profesoara Ortansa Ecaterina Ioniță.

,,Nu mai pot, mi-am pierdut iar firea, spune abătută Amelia. Iar am țipat, iar m-am enervat. Iar am făcut eu, iar am strâns eu, m-am revărsat. Și știi ceva, IAR nu am rezolvat nimic. Mi se pare că mi-am rănit fiul, i-am adresat cuvinte de care nu sunt mândră. ȘI NU L-AM ÎNVĂȚAT NIMIC! S-au poate l-am învățat doar că oboseala duce la comportamente neadecvate din partea adultului, zâmbește ea trist. Vreau să înțeleagă de ce e bine să îi cer să facă ceea ce îi cer. Vreau să interiorizeze  de ce e bine să ajute, să se autoorganizeze, de ce e bine să fim conectați mereu, de ce sunt importante regulile, de ce….. Mă simt neputincioasă uneori, chiar așa!”

,,Disciplinarea este bine să fie făcută cu dragoste și înțelegere, știi?”

Disciplinarea cu dragoste și înțelegere

Disciplinarea cu dragoste și înțelegere dăruiește copilului un sentiment de confort fizic și emoțional. Are nevoie de această stare de siguranță pentru că astfel poate interioriza ușor multe lucruri ce țin de autocontrol și de un comportament moral universal acceptat.

Disciplinarea pozitivă este acolo, mereu, constantă, fără suișuri și coborâșuri. Acest tip de disciplinare va oferi niște așteptări clare de fiecare dată: ,,știu ce se așteaptă de la mine, spune în sinea sa copilul, nu am cum să am surprize, totul este clar și fluid”.

Adulții este potrivit să trăiască ei înșiși după standardele pe care le cer de la copii!

Disciplinarea pozitivă vine cu adevărat ferm din partea unor adulți care trăiesc ei înșiși după standardele pe care le cer de la copii. Adulții sunt modele clare și fac în viața de zi cu zi ceea ce așteaptă de la copiii pe care îi îndrumă.

Disciplinarea pozitivă este despre dialog: copiii sunt antrenați să spună ce cred ei despre comportamentul lor; nu sunt trimiși în cealaltă camera, nu sunt pedepsiți prin tăcere și neconectare. ,,Aceasta este regula de respectat. Există un aspect pe care nu îl înțelegi? Există un aspect cu care tu nu ești de acord?” sau ,,Acest comportament nu este cel potrivit; ce crezi că este de făcut pentru a îl schimba?”

Dialog constructiv = disciplină

Întotdeauna prin dialog constructiv un copil simte mult respect pentru sentimentele sale, pentru gândurile sale. Părintele îl susține să privească în interior și să găsească numitorul comun între ceea ce îl definește, emoții, gânduri și norme sociale, comportamente morale. Scopul este îmbunătățirea relațiilor pe termen lung și scurt, găsirea canalelor potrivite de comunicare cu ceilalți, evitarea înstrăinării și posturii de ,,exclus”.

Nu este ușor! Este complicat să petreci o oră întreagă cu fiul sau cu fiica ta. Este un exercițiu de voință să îl asculți, să îl temperezi, să te temperezi pe tine în răstimpuri, să rămâi calm și în postură constructivă. Este foarte ușor să țipi, să îți arăți dezamăgirea și să te întorci la ale tale. Schimbarea vine în primul rând din modul în care părintele alege să abordeze situațiile.

Doar atunci când stilul nostru de disciplinare susține înțelegerea reciprocă, doar atunci copiii vor fi mai buni; asta ne va motiva să găsim moduri noi, din ce în ce mai bune pentru a îi ridica și educa.

Școlit de dascăli greci și nobili francezi, Constantin Năsturel-Herescu, a cunoscut viața pe front, a fost vistierul domnitorului Bibescu Vodă și a fraternizat cu idealurile revoluției din 1848. Simțindu-și sfârșitul aproape, își întocmește testamentul și hotărăște înființarea unei comisii care să ofere o mie de galbeni autorului celei mai bune cărți românești. Din păcate, intenția se soldează cu un eșec, dar Alexandru Odobescu îl sfătuiește să pună acești bani sub administrarea Societății Academice Române. Din 1874 și până azi, Academia Română acordă anual premii pentru trei categorii, iar de-a lungul timpului, printre laureați s-au numărat George Coșbuc, Liviu Rebreanu, Octavian Goga, Alexandru Vlahuță și mulți alții.  

Viața boierilor români de secol XVIII

Spița familiei Năsturel, își are obârșia în satul Fierăști, cunoscut astăzi sub denumire de Herăști, judeţul Giurgiu. De-a lungul veacurilor, din rândul descendenților s-au ridicat mari personalități precum Doamna Elena, soția lui Matei Basarab, logofătul Udriște Năsturel, unul din cei mai buni prozatori români ai secolului al XVII-lea, și nu în ultimul rând generalul Constantin Năsturel-Herescu. Tatăl lui Constantin era fiul Marelui Ban Radu Năsturel, unul din marii boieri ai secolului al XVIII-lea, care înzestrase Bucureștii cu spitale, mănăstiri și biserici. Feciorul Banului Radu a dus o viață retrasă, departe de presiunea funcțiilor de conducere, dedicându-se total celor doi copii: Constantin și sora sa măritată mai târziu cu logofătul Alexandru Scarlat Ghica.

Născut în inima Bucureștilor, pe la 1796, singurul băiat al familiei, a fost crescut în puf și nu a dus lipsă de nimic. Educația sa era considerată net superioară pentru acele vremuri. Pe lângă dascălii greci, în Țările Române și Moldova, se găseau nobili francezi care părăsiseră Parisul din pricina revoluției celei mari. Bucureștiul și Iașul, fuseseră luate cu asalt de marchizi și baroni care se ocupau îndeaproape de educația tinerilor de neam ales. La nouăsprezece ani, după ce ieși din mână dăscălimii franceze, tatăl său îl însurase cu Elena Băleanu în vârstă de doar treisprezece ani.

Experiența frontului și întoarcerea acasă

Tânărul Herescu făcea partea dintr-o galerie selectă alături de Văcărești, Filipeșci, Corneșci, Băleni, Crețuleșci și Bălăceni. Dornici după o schimbare în peisajul politic subjugat Porții Otomane, aceștia își puseseră în gând să scape țara de jugul turcesc. În timpul Eteriei, doisprezece boieri, în frunte cu Constantin Năsturel-Herescu, semnară un act prin care se legau cu jurământ, că de va pieri unul dintre aceștia, familia răposatului să fie susținută financiar de cei rămași în viață. În anul 1821, Herescu se refugiase la Brașov, ca mai toată boierimea țării. Doi ani mari târziu, nemaisuportând situația tensionată, decide să plece în Rusia, după modelul generalului Costake Scarlat Ghica. Ajuns în țara cu pricina, Constantin s-a înrolat în armată și a servit într-un regiment de Ulani. De acum, viața plină de strălucire din București, mâncărurile alese, hainele scumpe, lăsaseră locul unui trai aspru, presărat cu multe neajunsuri și nedreptăți din partea Țarului Nicolae. Pe la 1827 revine în țară, total transformat. În locul boierului risipitor, care nu se uita la galbeni când avea vreo dorință, a răsărit un econom, grijuliu și cu măsură în toate. Dar, și în aceste condiții, casa, mâncărurile și hainele sale, rămâneau peste media locuitorilor din Țara Românească.     

A rămas în istorie datorită unui testament

Sub domnia lui Bibescu Vodă, fusese numit în funcția de vistier. Camaraderia cu C.A. Rosetti, l-a făcut să devină unul din primii boieri care au adoptat ideile revoluției de la 1848. În timpul domniei lui Știrbei Vodă, Herescu reintră în armată și este numit Mare Ban și Spătar al oștirii. Din mariajul cu Elena Năsturel, nu se născuse nici un copil. La 1855,  problemele de sănătate îl pun pe gânduri, astfel, decide să-și întocmească din timp testamentul, prin care lăsa o bună parte din avere Bisericii Sfânta Vineri. Acesta a dorit să înființeze o comisie compusă din Mitropolitul Țării, Președintele Corpurilor legiuitoare, un membru al Comisiei centrale de la Focșani, o mână de miniștrii, judecători și profesori, care trebuiau să strângă și să dea din averea sa câte o mie de galbeni autorului celei mai bune cărți românești.

Din nefericire, intenția se soldează cu un eșec. În acest context, la 1871, testamentul suferise unele modificări. Doi ani mai târziu, Alexandru Odobescu, îi propusese ca în locul acelei comisii, să lase o parte din avere pe seama Societății Academice Române. “Betrânul general îmbrățișa această ideiă. Numai avu pace, pene când advocatul seu, împreună cu mine, nu’i făcurăm testamentul așa cum îi spusesem eu în scrisoarea mea”, nota la acea vreme Odobescu. Din donația generalului, Academia Română oferă anual premii pentru următoarele trei categorii: 1) Premiul Năsturel-Herescu în valoare de 5.000 lei, ce se acordă celei mai bune lucrări în limba română pe marginea unui subiect propus de Academie, din domeniile istorie, arheologie, lingvistică, literatură, științele morale și politice; 2) Premiul Năsturel-Herescu în valoare de 4.000 lei, care se acordă unei lucrări din domeniul  literaturii, al istoriei, filosofiei și artei, publicate în timpul anului respectiv; 3) Marele Premiu Năsturel-Herescu, în valoare de 12.000 de lei, este acordat odată la patru ani celor mai bune lucrări apărute în acest interval.

De-a lungul timpului, George Coșbuc, Liviu Rebreanu, Pr. Dr. Ioan Sârbu, Octavian Goga, Alexandru Vlahuță, și mulți alții, s-au numărat printre câștigătorii unui premiu Năsturel-Herescu. Generalul mai trăii doar un an după instituirea distincțiilor. În noaptea de 30 spre 31 decembrie 1847, își dădu ultima suflare, iar odată cu el se stinse ultimul reprezentant al Năstureilor.

Surse: Ionnescu-Gion, G. I. (1894), Portrete istorice, București, Ed. Librăriei H. Steinberg, 1894.

Născut în orașul Câmpeni, Valer a crescut în ambianța științelor juridice. Începe studiile în drept la Budapesta, însă le termină la Cluj, unde va obține și titlul de doctor. A profesat în Dumbrăveni, Bistrița, Brașov, stabilindu-se în 1903, la Turda. Aici, își deschide propriul birou de avocatură și ajunge unul din membrii reprezentativi ai elitei din comitatul Turda-Arieș. Între două procese scrie în presa românească din Transilvania, unde era prezent încă din anii studenției, și predă drept canonic la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj. În ceea ce privește traseul politic al avocatului Moldovan, acesta este strâns legat de Partidul Național Român, care i-a adus cinci mandate de deputat și patru de senator. În noaptea de 5/6 mai 1950, este arestat alături de alți 82 de foști demnitari și dus la Penitenciarul Sighet. Vârsta înaintată și chinurile la care a fost supus, i-au grăbit sfârșitul. Își dă ultima suflare pe 19 iulie 1954, și este înmormântat în cimitirul săracilor de la Cearda.

Avocatura, o profesie transmisă din tată în fiu

Pe ulicioarele Câmpeniului de secol XIX, familia avocatului Anania Moldovan nu are liniște. Frați, surori, bunici, unchi, toți așteaptă cu sufletul la gură venire pe lume a noului membru. Primul scâncet se aude pe 5 august 1875. Este botezat Valeriu și i se prevede un viitor presărat cu de toate. Clasele primare le face la Turda, apoi este trimis la Gimnaziul din Brașov, iar în cele din urmă se transferă la Blaj. Primii doi ani de liceu îi face la Sibiu, iar următorii doi se consumă la Brașov. Absolvă în 1894, și în mod firesc, se înscrie la Facultatea de Drept din Budapesta, dar licența o va obține la Cluj. La formarea sa, a contribuit și bursa pe care o primise din partea Fundației “Gojdu”, ajutor de care beneficiau tinerii sârguincioși și de viitor. În studenție, Valer a făcut parte din comitetul de conducere al Societății de lectură “Petru Maior”, iar în 1897, este ales președintele societății studenților români a Universității din Cluj.

Prima încercare de a profesa, un eșec

Tot la Cluj, va obține și titlul de doctor în drept, apoi face practica la Dumbrăveni și Bistrița. În 1902, susține examenul de avocat la Curtea de Apel din Târgu-Mureș. Mare i-a fost mirarea când, la afișarea rezultatelor, în dreptul numelui său era scris “RESPINS”. Cu toate acestea, nu face o tragedie și își continuă ucenicia la Brașov. Revine mult mai pregătit, iar în 1903 promovează cu brio examenul și devine avocat cu acte în regulă. Tot atunci, se stabilește definitiv în orașul Turda, unde își deschide propriul birou într-o zonă centrală, mai exact pe strada Egyhazfalva, nr. 7. Prestanța și profesionalismul său, l-au propulsat printre membrii de seamă ai elitei din comitatul Turda-Arieș, unde leagă prietenii cu Iuliu Maniu, Alexandru Vaida Voevod și Teodor Mihail.

Când nu pleda la bară, scria în presa românească din Transilvania, unde era prezent încă din anii studenției. Între 1903-1905 publică de zor în ziarul Libertatea de la Orăștie, organ reprezentativ al grupului reformator condus de avocatul Aurel Vlad. Mesajul pe care dorea să-l transmită, era dublat de o fantastică pregătire juridică. De numele său se legă fondarea ziarului Românul, unde i-a avut parteneri pe Aurel Vlad, Teodor Mihail, V. Lucaciu și Alexandru Vaida. Va publica până la izbucnirea Primului Război Mondial, când preia frâiele secției juridice a Despărțământului Astrei din Turda.

Scăpă de război și participă la Marea Adunare de la Alba Iulia

Notorietatea de care se bucura în rândul populației române, a stârnit pizma autorităților maghiare, motiv pentru care îl trimit forțat în focurile războiului. Din pricina vârstei și a faptului că avea o familie numeroasă, formată din cinci copii, este încorporat în aparatul administrativ al lagărului de prizonieri din orașul Linz. Revine pe meleagurile turdene, unde este primit ca un erou. Participă la adunarea din 24 noiembrie 1918, și este desemnat ca reprezentant al cercului electoral Turda la Marea Adunare de la Alba Iulia, alături de avocatul Augustin Rațiu. Pe 1 decembrie, este ales membru în Marele Sfat Național, și numit secretar general al Resortului de Organizare, aflat sub comanda lui Ioan Suciu.

În perioada de după Unire, a continuat să profeseze avocatura, după care este ales decan al Baroului Turda, funcție pe care o va deține până în 1928. Între timp, se face remarcat la catedră. Predă drept canonic la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj, istoria dreptului roman și drept administrativ, la Facultatea de Drept. A redactat o serie de lucrări reprezentative pentru dreptul canonic românesc: Biserica Ortodoxă Română (1921), Curs elementar de drept bisericesc (1930), Principiile fundamentale ale organizației bisericești de astăzi (1933), Dieta Ardealului 1863-1864, etc. Pentru întreaga activitate desfășurată în ogorul juridic și nu numai, avocatul Valer Moldovan este distins cu Ordinul Steaua României, în grad de comandor.

Prigoana comunistă și pătimirile de la Sighet

Asemeni marilor avocați, nici Valer nu a putut sta departe de viața politică. În 1919, candidează din partea Partidului Național Român, pentru funcția de deputat în circumscripția electorală Turda. În timpul guvernării național-țărăniste, a fost secretar de stat la Ministerul Instrucțiunii Publice, apoi la Ministerul Cultelor. Pătimirile aveau să înceapă odată cu preluarea puterii de către autoritățile bolșevice. Până în momentul arestării, este urmărit, i se anulează pensia, casa îi este naționalizată, iar familia lăsată fără mijloace de existență. Se refugiază pe la rudele din Banat și Toplița, dar totul a fost în zadar. În noaptea de 5/6 mai 1950, în baza ordinului emis de Colonelul Gavril Birtaș, urmau să fie arestați 82 de foști demnitari în frunte cu Valer Moldovan. Avea 75 de ani în momentul încarcerării la penitenciarul Sighet.

Pe dosarul său de la securitate cu numărul 2535 stă scris ”STRICT SECRET”! Din documentele de urmărire este caracterizat drept: “manist, naționalist, propagandist țărănist, reacționar, susținător al imperialiștilor, dușman înfocat la regimului comunist și al partidului clasei muncitoare.” Vreme de patru ani, a îndurat frigul, înfometarea și bătăile călăilor. Într-o notă din memoriile sale, istoricul Constantin Giurescu spunea: “L-au bătut pe Valer Moldovan, om de 78 de ani, pentru că se ridicase în vârful picioarelor să vadă cât e ceasul la clopotniţa bisericii. Era, împreună cu Gheorghe Strat, la celula nr. 74.” Pe 13 august 1957, își dă ultima suflare în celula 87 de la etajul II al închisorii. Pe actul de moarte nr. 145, înregistrat la Sfatul Popular din Sighet, la rubrica “cauza morţii” era scris: ”insuficienţă circulatorie, miocardită cronică senilă”. Își doarme somnul de veci în cimitirul săracilor din Cearda.

Surse: Biblioteca Digitală BCU Cluj;

Prima manifestare a voinței lui Dumnezeu în Vechiul Testament se regăsește, bineînțeles, în ce dintâi verset al cărții Facerea, unde este relatat începutul creației lumii văzute: „La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul” (Facerea 1, 1). Înfăptuirea creației văzute, potrivit planului divin existent din veșnicie, are dintru început un scop precis, arătat extrem de plastic de către Sfântul Ioan Hrisostom, într-o scriere a sa: „[…] prin spectacolul creației, Dumnezeu ne-a luat de mână pentru a ne conduce la cunoașterea Sa. Când v-am apucat nu de mână, ci cu gândul, pentru a vă preumbla prin toată creația, arătându-vă cerul, pământul, marea, mlaștinile, izvoarele, fluviile, oceanele întinse, pajiștile, grădinile, câmpurile pline de grâu stufos, copacii plini de fructe, vârfurile munților acoperite de păduri, când v-am vorbit îndelung despre semințe, ierburi, flori, plante care au sau nu fructe, despre animalele lipsite de rațiune – domestice sau sălbatice, din ape, de pe uscat sau de pe ambele tărâmuri -, despre cele care străbat aerul, despre cele care se târăsc, despre elementele din care sunt făcute toate, de fiecare dată, din moment ce gândirea noastră slăbea în fața infinitului acestei bogății și nu era capabilă să o perceapă în totalitatea ei, strigam cu toții împreună: «Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înțelepciune le-ai făcut!»”[1].

Îngerii ca agenți ai voinței divine:

Primele ființe, în ordinea referatului biblic al creației, al căror rol este prin excelență acela de agenți ai voinței divine, sunt îngerii. Numeroși autori biblici presupun existența unor ființe superioare omului în privința cunoașterii și puterii, care sunt însă subordonate și create de Dumnezeu. Aceste ființe sunt slujitori ai divinității, precum curtenii unui rege terestru, și totodată mesageri ai lui Dumnezeu, ducând cuvintele Sale oamenilor și împlinind voia Sa.

Termenul ebraic cel mai des folosit pentru a desemna ființele spirituale sau îngerii este cel de Mal’akh, care are semnificația de „mesager”, provenind din verbul ugaritean lak – „a trimite”, termen folosit adesea și pentru ființe umane ori în mod figurat[2].

Septuaginta a tradus aceste termen ebraic prin cel de angelos, având aproximativ aceleași înțelesuri ca și  Mal’akh, căpătând semnificația clară de înger numai o dată cu  adoptarea sa în Biblia latină și apoi de către limbile naționale europene. De asemenea, ebraica postbiblică a fixat ca sens precis pentru Mal’akh acela de mesager divin, întrebuințând alte noțiuni pentru mesagerii umani[3].

Unii exegeți au socotit că, în gândirea veterotestamentară, îngerul nu era perceput ca o ființă independentă, ci precum o manifestare a puterii și voinței divine. O altă opinie inclină spre ipoteza că, inițial, personajele biblice au vorbit direct cu Dumnezeu, scribii ulteriori temperând aceste viziuni prin interpolarea îngerilor[4].

Vechiul Testament mai prezintă însă și un alt aspect al raportului îngerilor cu Dumnezeu și cu oamenii, anume acela de agenți ai pedepsei divine – imagine estompată în decursul istoriei, așa cum concluzionează Andrei Pleșu: „Îngerul ca pedagog drastic, dispus, la nevoie, să inducă dezastrul, nu e inclus în iconografia noastră mentală”[5]. Îngerii în rolul de agenți ai dreptății divine, numiți malhcei raim – „îngeri ai calamității”[6], se regăsesc în mai multe texte veterotestamentare, precum: „Trimis-a asupra lor urgia mâniei Lui; mânie, urgie și necaz trimis-a prin îngeri nimicitori” (Psalmul 77, 54); „Apoi a răsunat la urechile mele un glas mare și a zis: „Apropiați-vă pedepsitorii cetății, având fiecare în mână unealta de nimicire!” Și iată dinspre poarta de sus, care dă spre miazănoapte, veneau șase bărbați, având fiecare în mână unealta sa ucigătoare: și între ei se afla unul, îmbrăcat cu haină de in, care avea la brâu unelte de scris. Aceștia, venind, s-au oprit la jertfelnicul cel de aramă” (Iezechiel 9, 1-2) – imaginea bărbatului evocată de profet o reprezintă pe căpetenia oștilor cerești, cunoscut în literatura ebraică drept Malac-Yahweh[7], menționat și în alte versete, precum: „Iar acela a răspuns: „Eu sunt căpetenia oștirii Domnului și am venit acum!” Atunci Iosua a căzut cu fața la pământ, s-a închinat și a cis către acela: „Stăpâne, ce poruncești slugii tale?” (Iosua 5, 4).

Omul raportat la voința divină în Vechiul Testament:

În vederea ajungerii la desăvârşire, Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu toate puterile spirituale şi fizice necesare atingerii desăvârşirii, zidindu-l „după chipul și asemănarea Sa”.

Actul creator reprezintă în sine o problemă a manifestării voinței divine. Astfel, cuvântul „chip” (din ebraicul selem, însemnând copie exactă, reproducere, iar în contextul cărţii Facerea evocând o imagine antropomorfică[8]), cât şi sintagma „după chipul” reprezintă o problemă complexă a exegezei biblice. Atunci când autorul cărţii Facerea spune că Dumnezeu l-a creat pe om „după chipul şi asemănarea Sa”, este clar că nu se referă la o reprezentare fizică, un astfel de concept contravenind gândirii şi teologiei iudaice, ci mai degrabă o identitate în puterile spirituale[9]. Această ipoteză este confirmată de ulterior de gândirea patristică, prin opiniile unor Părinţi şi scriitori bisericeşti precum Clement Alexandrinul: „Cuvintele după chip şi asemănare nu se referă la chipul şi asemănarea după trup, ci la chipul şi asemănarea după spirit şi raţiune”[10], ori Ava Dorotei: „A zis după chipul pentru că Dumnezeu a făcut sufletul nestricăcios şi liber; a mai zis după asemănare adică după virtute; a mai zis după asemănare adică după virtute. Deci Dumnezeu ne-a dat în chip firesc virtuţile. Dar patimile nu le avem în chip firesc. Căci nu au vreo fiinţă, sau vreun ipostas; ci sunt ca întunericul care nu există (nu subzistă) după fiinţă”[11].

Pentru aceasta mai trebuia încă un examen moral, încercarea prin care, în mod conştient şi liber, să recunoască şi să manifeste supunerea şi recunoştinţa faţă de Creatorul său atotbun şi să-şi câştige, totodată, şi vrednicie personală, cuprinsă în desăvârşire, pe de o parte, iar pe de alta, pentru a fi ferit, întărit fiind, de mândria prin care căzuse diavolul. Căci nu „era folositor ca omul să dobândească nemurirea fără să fie ispitit şi încercat, ca să nu cadă în mândria şi osânda diavolului”[12], cum spune Sfântul Ioan Damaschin. Încercarea prealabilă apare ca necesară, căci cel neispitit şi neîncercat nu este vrednic de nimic (cf. Isus Sirah 34, 10). Astfel, porunca nu este semn de tiranie, ci manifestare a bunătăţii şi înţelepciunii din partea lui Dumnezeu, spre a-l ridica pe om la starea de libertate deplin întărită, iar nu pentru a-l robi. Căci puterea morală nu creşte decât prin exerciţiu şi după o normă morală aplicată în concret. Dumnezeu a dat omului porunca, spune Sfântul Grigorie Teologul, „spre a procura materie voinţei lui libere”[13], spre exercitarea şi întărirea calităţilor morale.

Importanţa poruncii date primilor oameni consta şi în aceea că, unică fiind, cuprindea în sine întreaga lege morală[14], comunicată lor de Dumnezeu. În felul comportării omului faţă de legea morală se arăta hotărârea conştientă şi liberă a lui faţă de Dumnezeu, prin încredere şi iubire faţă de Părintele Creator, sau, contrar, prin desprinderea de Acesta şi încercarea de înălţare prin puteri proprii.

În continuarea cărții Facerea, cât și în celelalte scrieri ale Vechiului Testament, sutn extrem de numeroase exemplele de manifestare ale voinței divine, atât în privința unor personalități individuale, cât și față de întregul popor ales, expunerea acestora necesitând un spațiu amplu.

Bibliografie:

Izvoare:

1. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 2005.
2. Usca, Pr. Ioan Sorin, Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi – Facerea, Ed. Christiana, Bucureşti, 2008.

Lucrări generale:

1. Encyclopaedia Judaica, vol. 2, Keter Publishing House, Ierusalim, 1972.
2. Buzalic, Alexandru, Demonologia creștină, Ed. Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș, 2010.
3. Brown, Raymond E., Fitzmyer, Joseph A., Murphy, Roland E. (coord.), Introducere şi comentariu la Sfânta Scriptură (trad. Pr. Dumitru Groşan), vol. II, Ed. Galaxia Gutenberg, 2007.
4. Codrescu, Răzvan, Gâlceava dracului cu lumea, Ed. Nemira, București, 2005.
5. Jacob, Edmond, Théologie de l’Ancien Testament, Éditions Delachaux et Niestlé, Neuchatel, 1968.
6. Lemeni, Adrian, Adevăr și comuniune, Ed. BASILICA, București, 2011.
7. Negoiță, Pr. Athanase, Teologia biblică a Vechiului Testament, Ed. „Credința noastră”, București, 1992.
8. Nola, Alfonso M. di, Diavolul, trad. Radu Gâdei, Ed. All, București.
9. Pleșu, Andrei, Despre îngeri, Ed. Humanitas, București, 2003.

Articole:

1. Brottier, Laurence, Sfântul Ioan Hrisostom: o creație ordonată și oferită ca spectacol omului, în: „Creația” (trad. Miruna Tătaru-Cazaban), Ed. Anastasia, București, 2003
2. Caldwell, William, The Doctrine of Satan in the Old Testament (sursa: www.jstor.org/stable/3142352).
3. Caldwell, William, The Doctrine of Satan II – Satan in extra-biblical apocalyptical literature (sursa: http://www.jstor.org/stable/3142425).
4. Caldwell, William, The Doctrine of Satan in the New Testament (sursa:http://www.jstor.org/stable/3142755).

[1]Sfântul Ioan Gură de Aur, De Anna I, 2, PG 54, 634, cf. Laurence Brottier, Sfântul Ioan Hrisostom: o creație ordonată și oferită ca spectacol omului, în: „Creația” (trad. Miruna Tătaru-Cazaban), Ed. Anastasia, București, 2003, p. 56.

[2]Edmond Jacob, Théologie de l’Ancien Testament, Éditions Delachaux et Niestlé, Neuchatel, 1968, p. 54.

[3]Encyclopaedia Judaica, vol. 2, Keter Publishing House, Ierusalim, 1972, p. 954.

[4]Encyclopaedia Judaica, p. 955.

[5]Andrei Pleșu, Despre îngeri, Editura Humanitas, București, 2003, p. 101.

[6]Pr. Athanase Negoiță, Teologia biblică a Vechiului Testament, Ed. „Credința noastră”, București, 1992, p. 75.

[7]Pr. Athanase Negoiță, Teologia biblică a Vechiului Testament, p. 75.

[8]Raymond E. Brown, Joseph A. Fitzmyer, Roland E. Murphy (coord.), Introducere şi comentariu la Sfânta Scriptură (trad. Pr. Dumitru Groşan), vol. II, Galaxia Gutenberg, 2007, p. 12.

[9]The Interpreter’s Bible, vol. I, Abingdon, Nashville, 1980, p. 485.

[10]Clement Alexandrinul, Stromate, II, 102, 6, cf. Pr. Ioan Sorin Usca, Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi – Facerea, Ed. Christiana, Bucureşti, 2008, p. 26.

[11]Ava Dorotei, Învăţături de suflet folositoare, XII, 10, cf. Pr. Ioan Sorin Usca, Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi – Facerea, p. 26.

[12]Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 2005, p. 74.

[13]Cf. Vladimir Lossky, Introducere în teologia ortodoxă, editura Sofia, București, 2006, p. 55.

[14]Adrian Lemeni, Adevăr și comuniune, Ed. BASILICA, București, 2011, p. 71.

Crescută în ambianța satului, Silvia a cunoscut de timpuriu ce înseamnă trezitul dis de dimineață pentru munca câmpului și îngrijitul animalelor din ogradă. Ulterior, a părăsit cerdacul cu povești al bunicilor pentru a studia la București, însă dorul după frumos și tradiții rămăsese cuibărit în sufletul ei. În 2014, Silvia și câțiva colegi din facultate, au început să pună țara la cale. Căutau o metodă prin care să aducă tradițiile satului mai aproape de oraș. Așa a luat naștere Șezătoarea Urbană, un ONG care clădește punți între civilizația tradițională și modernism. Astăzi, ne alăturăm șezătorii și povestim cu Silvia Caraiman, despre începuturi, cum se împacă satul cu orașul și ce pregătesc pentru viitor.

Interviul pe scurt:

• Șezătorile din zilele noastre: “Înainte, șezătorile aveau loc în odaia cea bună a gazdei, destinată primirii musafirilor. Noi am vrut să aducem acest concept în zilele noastre, și să reînviem acea atmosferă, acel farmec de demult.”
• Sat vs oraș, o concurență neloială?: “Întâi de toate sunt două lumi diferite și cred că fiecare are un anumit rol. Dar, în momentul de față observ că ele se întâlnesc prin faptul că unele obiceiuri au trecut de la oraș către sat și invers. Referindu-mă strict la oameni, nu cred că putem vorbi de o superioritate a orașului în raport cu satul, pentru că poți găsi oameni buni și deștepți, atât la sat cât și la oraș.”
• Planuri de viitor: ”În contextul actual ne dorim să ne dezvoltăm pe partea de online, așa vom reuși să ajungem la cât mai mulți oameni. Vrem să dezvoltăm platforma și să aducem acolo atât povești de la sat cât și de la oraș.”

O punte către satul românesc

Faptul că a crescut la sat a fost o adevărată binecuvântare. Puțini dintre noi mai au posibilitatea de a cunoaște parfumul cerdacului împodobit cu poveștile nemuritoare ale bunicilor și osteneala pricinuită de munca ogorului. “Am copilărit într-un sat din zona Neamț, iar asta m-a adus mai aproape de tot ceea ce înseamnă tradiții. Nu pot să uit niciodată momentele cu bunicii și tot ceea ce ține de crescutul animalelor, mersul la câmp și tradițiile din preajma marilor sărbători. Satul în care am crescut este aproape de oraș. Acum, când privesc în urmă îmi dau seama că acest lucru a afectat tradițiile din zonă, pentru că oamenii nu mai sunt atât de legați de ele”, povestește Silvia Caraiman pentru Matricea Românească.

“Doream să găsim o metodă prin care să aducem tradițiile satului mai aproape de oraș, așa ne-a venit ideea”

Cu un bagaj de vise și multe ambiții, tânăra a părăsit tihna satului pentru a urma cursurile Facultății de Litere, specializarea Studii Culturale, Etnologie din cadrul Universității București. Lipsa naturii și a spațiului de manifestare au fost singurele impedimente cu care s-a luptat o bucată de vreme. Curios din fire, am întrebat-o pe Silvia Caraiman cum a luat naștere Șezătoarea Urbană. “Eram la o reuniune cu foștii colegi de facultate și ne gândeam ce vom face pe viitor. Doream să găsim o metodă prin care să aducem tradițiile satului mai aproape de oraș, așa ne-a venit ideea. Am aplicat pentru o finanțare de la AFCN, nu ne-a ieșit, dar eram hotărâți să mergem mai departe. În vara lui 2014, am participat la Festivalul Street Delivery, în cadrul căruia strada Arthur Verona se închide pentru mașini, iar asociațiile vin să-și prezinte ideile. Am pus mână de la mână și ne-am făcut un stand unde făceam diverse ateliere. Spre bucuria noastră am avut mare succes, așa că am plecat de la festival cu două invitații la alte evenimente”, menționează Silvia.

Șezătorile de odinioară aduse în contemporaneitate

Odată cu trecerea timpului, din ce în ce mai mulți vizitatori au trecut pragul Șezătorii Urbane. Fie că mergeau la festivaluri în București sau în țară, tinerii doreau să clădească o punte trainică între sat și oraș. Șezătoarea este spațiul comuniunii, spune Silvia, iar conceptul lor vine să refacă atmosfera din șezătorile de altă dată. “Înainte, șezătorile aveau loc în odaia cea bună a gazdei, destinată primirii musafirilor. Noi am vrut să aducem acest concept în zilele noastre, și să reînviem acea atmosferă, acel farmec de demult. Încercăm să realizăm acest lucru prin împodobirea spațiului cu elemente tradiționale precum ștergare, covoare, și costume naționale”, spune Silvia Caraiman.

“Îmi place foarte mult să ascult poveștile pline de învățăminte ale acestor oameni, e un fel de terapie pentru mine”

Când nu sunt la șezătoare, tinerii cutreieră satele și vânează povești pe cale de dispariție. Silvia își aduce aminte cu zâmbetul pe buze de tanti Ilinca, o bătrânică, care îi primea cu brațele deschise ori de câte ori îi băteau în poartă. “O ajutam la treburile din gospodărie și în tot acest timp nu se oprea din povestit. Îmi place foarte mult să ascult poveștile pline de învățăminte ale acestor oameni, e un fel de terapie pentru mine. Tot mergând prin sate, am văzut și bătrâni care au o situație precară. Știm cât de greu le este, și am decis să le venim în ajutor. Mai făcusem noi acțiuni caritabile în București, dar ulterior ne-am gândit că în marile orașe se vor găsi tot timpul oameni care să sară în ajutor, în sat era mai greu de ajuns. Nu a fost o strângere publică de fonduri, pentru că nu doream să devenim o asociație de caritate. I-am ajutat pe acei bătrâni pentru că așa am simțit noi“, lămurește Silvia.

Pericolul depopulării satelor

Ascultând-o pe Silvia, nu pot să nu o întreb cum vede discrepanța între sat și oraș. Există o concurență neloială între cele două?  “Întâi de toate sunt două lumi diferite și cred că fiecare are un anumit rol. Dar, în momentul de față observ că ele se întâlnesc prin faptul că unele obiceiuri au trecut de la oraș către sat și invers. Referindu-mă strict la oameni, nu cred că putem vorbi de o superioritate a orașului în raport cu satul, pentru că poți găsi oameni buni și deștepți, atât la sat cât și la oraș. Îmi este foarte drag satul, iar rădăcinile mă trag mereu către el, de aceea cred că satul nu va pieri definitiv, ci se va reinventa”, precizează Silvia.

“Îmi este foarte drag satul, iar rădăcinile mă trag mereu către el”

Una din marile probleme cu care se confruntă comunitățile rurale din zilele noaste este exodul tinerilor către marile metropole. “Din păcate la noi trăiește concepția că satul este un loc mai puțin dezvoltat, dar cred că și societate de azi nu s-a aplecat prea mult către mediul rural. Dacă vorbim de satele turistice, da, acolo există unele investiții în infrastructură și automat devin locuri unde poți face ceva. Însă sunt și unele zone unde nu s-a făcut absolut nimic, iar nivelul de trai este sub medie. În acest context e firesc ca tinerii din aceste zone să părăsească satul, e în firea noastră să tindem spre mai bine, spre evoluție”, conchide Silvia Caraiman.

Sofia este cea mai dulce fetiță de aproape 2 ani din tot Universul. Așa o vede mama ei și atunci cu siguranță așa este! Lucrurile totuși nu stau ca pe roze în ultimele luni: Sofia se enervează, arată că vrea doar ceva anume, aruncă, trântește, țipă și se aruncă pe jos când nu obține ceea ce vrea. ,,Ai răsfățat-o!” Așa declară sus și tare cei apropiați. ,,Ai răsfățat-o și dacă nu cobori milităria jos din pod o să vezi ce o să pățești!”

Mama e tare îndoită. Ea nu simte că a răsfățat pe nimeni. Simte că pierde undeva legătura cu fiica ei, că nu se mai înțeleg, că povețele ei nu sunt suficiente, că fiica ei nu poate asculta și nu rămâne concentrată la explicațiile mamei.

Mama simte că trebuie să cunoască mai bine această nouă etapă și să afle punți potrivite care să le conecteze pe ele două.

Câteva explicații despre Gândire

Până în jurul vârstei de 2 ani gândirea copilului tău se află în stadiul senzorio-motor. Gândirea depinde de simțuri: de auz, de văz, de gust, de miros, de pipăit. Tot ceea ce oferă aceste senzații este preluat în activitatea mentală pentru a se creiona reprezentările. Așa copilul ajunge să recunoască banana, mingea, apa sau patul. Copilul cunoaște lucrurile prin simțuri la început.

Apoi apare grozavul 2 ani și copilul începe să fie atent la legăturile dintre obiecte. Este foarte important să știm că relațiile cauză-efect nu pot fi percepute de copil așa cum le percepe adultul. Nu acum. Copilul nu își poate reprezenta urmările pe termen lung și nici explicații pompoase cu multe detalii ce implică morală și consecințe. Ceea ce poate primi copilul acum și interioriza sunt asocierile: aceleași cuvinte-explicație repetate iar și iar duc la respectarea unor recomandări: de câte ori mă apropii de ușa cuptorului mama spune ,,există posibilitatea să te arzi!” și sufla peste mâini ca și cum ar fi un pericol. Și atunci copilul învață că în preajma cuptorului e bine să fie atent.

Egocentrism cu E mare

Tot acum copilul este pătruns de egocentrism. Crede că absolut tot se învârte în jurul lui, că el este centrul Universului, că toată lumea știe ce vrea el și că toată lumea simte exact ca el. Iată-l frustrat când mama nu alege cana roșie pe care o ochise în raft pentru a îi oferi ceaiul în ea. Nu poate închega o propoziție clară nici pentru a cere și nici pentru a refuza pentru că limbajul său este insuficient dezvoltat. Și atunci se supără foarte tare și ,,din nimic” apare un tantrum puternic. Copilul de 2 ani nu este ancorat în realitate: nu desparte realul de imaginar; nu poate înțelege că unele lucruri se pot face și alte lucruri chiar nu se pot face: nu poți pune frunza la loc în pom cum era, nu poți întoarce timpul, nu poți aduce iar soarele pe cer la vremea înserării. El nu știe că nu se poate și atunci durerea lui se reflectă într-o altă criză de furie.

Un copil de 2 ani are oare autocontrol? Nu.

Autocontrolul ne ghidează în relaționarea optimă în societate. Prin autocontrol ne modelăm reacțiile și emoțiile, impulsurile de moment. Însă autocontrolul începe să se manifeste în adolescența târzie și noi vom avea în fața noastră omuleți ce nu se pot controla. Așa că ei nu pot să își controleze nici emoțiile, nici frustrările, nici furia.

La 2 ani copiii nu știu să se joace împreună. Nu cunosc reguli: nici de joc și nici de interacțiune socială. Nu pot împărți, nu înțeleg respingerea dintr-un grup, nu primesc un copil în vechiul lor grup cu ușurință. Nu știu să gestioneze emoțiile pozitive și negative pe care le simt înlăuntrul lor după diferite interacțiuni. Și se revarsă astfel, în momente în care nu te aștepți, izbucnind într-o criză de furie de toată frumusețea.

Să nu uităm că oboseala accentuată sau foamea neogoită declanșează tantrumuri ce altfel ar fi putut fi evitate.

Mama Sofiei știe acum multe lucruri. În primul rând știe că nu este o problemă ceea ce se întâmplă cu fiica ei. Este o situație a vârstei, este o etapă de adaptare, este o perioadă în care își va susține fiica și o va sprijini. Știe că puternicul cuvânt ,,răsfăț” nu are ce să caute în descrierea relaționării din familie și știe, mai ales, că dragostea ei va rămâne ca un zid puternic în procesul de a-și înțelege și prețui fiica.

Și-a afierosit întreaga viață școlii și școlarilor. Sub bagheta lui, educația din județul Mehedinți cunoaște o înflorire semnificativă: 260 de noi unități de învățământ, frecventate de cinci mii de elevi. Domnitorul Alexandru Ghica, nu-l vede cu ochi buni și-l aruncă în închisoare. Era prima zală dintr-un nesfârșit lanț al nedreptăților. Cu toate acestea, profesionalismul și pasiunea sa, aveau să-i aducă noi sarcini în ogorul educației. După ce izbutește organizarea școlii de candidați din Câmpulung, Brezoianu câștigă admirația domnitorului Gheorghe Bibescu, care îl urcă la rangul de pitar și-i dăruiește suma de 200 de galbeni. În 1862, Alexandru Ioan Cuza, îl numește consilier la Curtea de Apel din București, iar în paralel traduce, prelucrează și publică o serie de lucrări esențiale pentru școlile normale și rurale din acele vremuri.

Instruiește viitorii dascăli și ridică noi unități școlare

Pe ulițele prăfuite ale Bucureștiului de odinioară, se naște pe la 1817, Ioan Brezoianu. Iubitor de carte și sârguincios din fire, acesta urmează cursurile de la Sfântul Sava, unde îl va avea coleg pe viitorul președinte al Consiliului de Miniștri, I. Em. Florescu. Dar, poate că cea mai însemnată întâlnire din acea perioadă, a fost cu profesorul de științe matematice, Petrache Poenaru. Absolvă pe la 1837, apoi este repartizat profesor la școala superioară din Cerneți, reședința județului Mehedinți din acele timpuri. Sosirea lui Brezoianu se face rapid simțită. Actul educațional se îmbunătățește considerabil, iar Eforia școalelor transformă vechea instituție în școală normală de învățători. Atunci, dascălului Brezoianu i se oferă o nouă misiune. Mai întâi, trebuia să se îngrijească de formarea viitorilor învățători, apoi să cutreiere districtul Mehedinți din comună în comună, și să identifice locurile unde vor fi ridicate noi unități școlare. “Era măreț și înduioșător lucru, să ne fi văzut pe elevii mei și pe mine plecând din Cerneți cu traiestele la spinare. În vacanțele Pascilor și’n vacanțele cele mari începeam mesuratorile din sat în sat. Țeranii ne primeau cu bucurie, căci vedeau pe dată că nu semenam nici a greci, nici a catane, nici a zapcii; ghiceau ei că bine mare va eși din munca noastră” nota Ioan în anul 1881.

Un dascăl mazilit renaște din propria cenușă

În anul 1839, după o strașnică muncă de teren, în județul Mehedinți se deschiseseră nu mai puțin de 260 de școli, iar ponderea celor care frecventau cursurile urcase la 5.000 de elevi. După o asemenea izbândă, Ioan este chemat de urgență la București. Nu era vorba de o nouă misiune în ogorul educației, ci de o pedeapsă nedreapată. Domnitorul Alexandru Ghica bănuia că aceasta ar fi luat parte la complotul urzit de Mitică Gr. Filipescu pentru detronarea sa, prin urmare Brezoinanu este închis în incinta Școlii Sf. Sava. Ispășește șase luni de închisoare, dar în cele din urmă este eliberat și lăsat să revină la Mehedinți, însă nu pentru continua lucrarea, ci pentru a-și lua la revedere de la colectivul de acolo. Amicul să de la Craiova, Chiriță Vrăbiescu organizează un banchet în cinstea “mazilitului dascăl”, la care participaseră foști elevi, acum învățători pe la Motru, Dumbrava, Bahnița și Baia.  

Rămas fără slujbă, Ioan Brezoianu se întoarce la București. Norocul său s-a numit Ion Heliade Rădulescu, care l-a ajutat să ocupe un post de traducător la Curierul Românesc. Căderea lui Alexandru Ghica, a fost momentul care i-a permis să revină la matcă. Eforia școalelor îi încredințează o nouă misiune: organizarea școlii de candidați din Câmpulung. Face o treabă exemplară și câștigă pe loc simpatia muscelenilor. În 1843, domnitorul Gheorghe Bibescu, se găsea în vizită prin părțile județului Muscel. Fără să anunțe, acesta asistă la o oră de-a lui Brezoianu și rămâne uimit de pregătirea elevilor, motiv pentru care îl numește pitar și-i dăruiește suma de 200 de galbeni.

Trup și suflet pentru învățământul românesc

În București, la începutul anului 1848, acțiunile revoluționarilor erau în plină desfășurare. La auzul veștilor, Brezoianu apucă drumul Capitalei pentru a da o mână de ajutor capilor revoluției. După un an, se întoarce la Câmpulung, unde are parte de o nouă arestare. Trimis în fața comisiei ruso-română, care îi judeca pe revoluționari, este condamnat la câteva luni de închisoare. Din porunca lui Știrbei Vodă, școlile din Țara Românească își redeschid porțile. Se apelează din nou la serviciile sale și este trimis să înființeze o școală de candidați la Ploiești și să organizeze școlile rurale din Prahova.

Ducându-și misiunea la bun sfârșit, dascălul revine în București unde este numit cap de cancelarie la Obșteasca epitropie a orfanilor. Când izbucni forfota secularizării averilor mănăstirești, Brezoianu este numit în comisia documentară alături de Bogdan Petriceicu Hașdeu și Ștefan Grecianu. Profită de această ocazie și studiază chestiunea călugărilor greci din țară, muncă din care va lua naștere lucrarea “Monastirile dise închinate și călugării greci”. În 1862, Alexandru Ioan Cuza, îl numește consilier la Curtea de Apel din București, iar din 1868, vreme de patru ani, a fost membru în comitatul general al Teatrelor. Dar, în ciuda acestui cumul de funcții, inima lui a rămas în clasele înțesate cu elevi. Traduce, prelucrează și publică o seamă de lucrări esențiale pentru școlile normale și rurale din acele timpuri: Învățătorul primar; Rudimentul agricol universal; Despre educațiunea numelor; Medicina și farmacia domestică; Elemente de istorie sântă, etc.

Prigonit de mișei pentru că forma generații de învățători, hulit de hapsâni pentru că se încăpățâna să creadă într-o națiune liberă și educată, Ioan Brezoianu a rămas în istorie drept ctitorul neobosit al învățământului autohton. Pleacă din această lume la 66 de ani, obosit după atâta alergătură printre școli și școlari.

Surse: Ionnescu-Gion, G. I. (1894), Portrete istorice, București, Ed. Librăriei H. Steinberg, 1894.

Născut într-o familie de maeștri cojocari, George este îndrumat de mic către cariera militară. Neîndrăznind să iasă din cuvântul părinților, se înscrie la Școala de Ofițeri din Viena, dar în paralel frecventează și cursurile Facultății de Drept. Se dovedește un student eminent, motiv pentru care Fundația lugojeană “Ana Alexandrovici”, îi va acorda o bursă de studii. Își face ucenicia de avocat în biroul marelui Coriolan Brediceanu, apoi va continua pe cont propriu. În anul 1900, avocatul Dobrin alături de alți colegi de breaslă înființează ziarul Drapelul, apoi sare în apărarea celor acuzați în procesul memorandumului. S-a implicat activ în organizarea Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, prin mobilizarea populației și organizarea transportului CFR.

Când dai peste cap planurile părinților

Vine pe lume la 19 aprilie 1862, ca fiul al unei familii de maeștri cojocari din Lugoj. Debutează în viața de elev sub îndrumarea dascălului Ștefan Lipovan, apoi își continuă studiile la Liceul de stat din Lugoj. Părinții și-ar fi dorit să urmeze cariera militară, dar George avea alte planuri. Inima lui era împărțită între ascultarea față de părinți, și pasiunea pentru drept. Pornește în viața de student pe două cărări, mai întâi se înscrie la Școala de Ofițeri din Viena, apoi la Facultatea de Drept, unde primește o bursă de studii din partea Fundației “Ana Alexandrovici”. Pe parcursul studenției, s-a remarcat prin implicarea în activitățile desfășurate de Societatea România Jună. Licența în avocatură o va obține la Debrețin, iar în 1888, devine doctor în drept.

Stagiatura, se consumă în biroul avocatului Coriolan Brediceanu, pe care îl va succeda ulterior la conducerea organizației județene a Partidului Național Român din Lugoj. După ce își deschide propriul birou, George participă în vara lui 1892, la Conferința Națională a P.N.R de la Sibiu, iar doi ani mai târziu, îl vedem pledând la bară ca reprezentant al lui Titus Mera în procesul memorandumului.

Un liberal cu condeiul în mână

În debutul anului 1900, se întoarce la Lugoj, unde își dă întâlnire cu fruntașii bănățeni. Problema drepturilor românilor, dar și destinul națiunii au fost pe buzele tuturor. Era neapărată nevoie de un semnal de alarmă, care a luat forma gazetei Drapelul. Primul număr apare în data de 14 ianuarie 1901, iar George publică peste 160 de articole cu tematică politică, națională și culturală. Și pentru că tot am pomenite de politică, tot în acea vreme, avocatul Dobrin încheie un pact cu liberalii, fiindu-i încredințată conducerea organizației județene Caraș-Severin.

Odată cu intrarea României în focurile primei conflagrații mondiale, George Dobrin este pus sub paza politică a autorităților austro-ungare. În toamna lui 1918, se implică în organizarea Comitetului Național Român din Lugoj, apoi contribuie decisiv la constituirea Gărzii Naționale. În pragul Marii Adunări, soția sa cade la par și este nevoit să vegheze la căpătâiul ei. Participanții nu au uitat rolul pe care l-a jucat avocatul Dobrin, astfel, îl aleg membru în cadrul Marelui Sfat Național.  

O viață închinată dreptății și națiunii

Bucuria Marii Uniri, este umbrită de moarte soției în toamna lui 1919. Tot atunci, este numit în funcția de prefect al județului Caraș-Severin, fiind cel care s-a ocupat cu numirea administrației românești în mai multe localități din județ. În subordinea sa, au trecut mai multe instituții judecătorești, prima a fost Tribunalul Lugoj, iar ulterior Tribunalul Caransebeș. Cu toate aceste, nu se rezumă la aceste funcții, și vrea să facă mai mult, astfel, întreprinde mai multe acțiuni pe lângă Consiliul Dirigent cu scopul de a începe tratativele pentru retragerea totală a armatei franceze de pe teritoriul Banatului. În momentul înființării Baroului Severin-Lugoj, este ales în funcția de Decan al acestuia. Colaborator de nădejde, i-a fost un alt coleg de breaslă și anume, avocatul Aurel Cosma, care odată instalat în funcția de prefect al județului Timiș, a decis ca unele localități ce aparțineau de județul Caraș să treacă în administrația Timișului. În 1952, ajuns la vârsta onorabilă de 90 de ani, cu un trecut juridic și politic presărat cu multe realizări, George Dobrin își dă obștescul sfârșit, și este înmormântat în locurile natale.

Surse: Biblioteca Digitală BCU Cluj;

În Biserica noastră Ortodoxă rugăciunile pentru cei morți sunt într-o strânsă legătură cu cinstirea sfinților. Cultul morților face parte din capitolul eshatologic, al învățăturii noastre de credință, cu privire la moarte, a sufletul omenesc și la viața de dincolo de mormânt.

Învățătura creștină cu privire la cultul morților și îndeosebi cu privire la rugăciunile pentru cei răposați se bazează pe Sfânta Scriptură, pe Revelația divină și Tradiția sfântă a Bisericii.

Cu privire la moarte, fenomen universal și inerent naturii umane, Biserica creștină învață că ea a survenit, a intrat în lume în urma păcatului strămoșesc (Romani V, 12), dar ea nu înseamnă o distrugere completă a ființei umane, ci numai o despărțire a sufletului de trup[1]. Trupul se întoarce în pământul din care a fost luat, precum spune Sfânta Scriptură: ,,În sudoarea feții tale îți vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care ai fost luat, că pământ ești și în pământ de vei întoarce.”(Facere III, 19). Sufletul, însă, se întoarce la Dumnezeu, de la care și-a primit existența, precum ne dă mărturie aceeași Carte Sfântă: ,,Și ca pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, care l-a dat” (Ecclesiastul XII, 7). Deci trupul este muritor, iar sufletul nemuritor, veșnic, precum ne descoperă Mântuitorul nostru Iisus Hristos: ,,Nu vă temeți de cei care ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă”(Matei X, 28), iar despre învierea morților, Mântuitorul afirmă că toți sunt vii dincolo de moarte: ,,Eu sunt Dumnezeul lui Avraam și Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov. Nu este Dumnezeul morților, ci al viilor, că toți trăiesc întru El.” (Matei XXII, 32). Sufletul este mai de preț decât trupul și decât orice alte bunuri materiale: ,,Ce ar da omul în schimb pentru sufletul său?” (Marcu VII, 36-37).

De altfel, nemurirea sufletului și dăinuirea lui în viața de dincolo de moarte, este adevărul fundamental prin care stă sau cade cultul morților și rugăciunile pentru morți. Mai mult, nemurirea sufletului (individuală) este strâns unită, după învățătura creștină și bazată pe revelația divină cu aceea de conștiință. Omul după moarte este în deplinătatea vieții sale sufletești, este conștient, bucurându-se sau suferind după felul cum a viețuit pe pământ, după cum vedem pe bogatul nemilostiv dincolo de moarte. (Luca XVI, 22-31).

Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne descoperă că, toți cei morți vor fi judecați și răsplătiți în conformitate cu faptele pe care le-au săvârșit în viață. Chiar și în Vechiul Testament învățătura despre judecata întregului neam omenesc este evident afirmată. Astfel, Psalmistul David spune: ,,Iar Domnul rămâne în veac; gătit-a scaunul Lui de judecată; și El va judeca lumea; cu dreptate va judeca popoarele” (Psalm IX, 7-8). De asemenea și în Ecclesiast vedem ,,Teme-te de Dumnezeu și păzește poruncile Lui! Acesta este lucrul cuvenit fiecărui om căci Dumnezeu va judeca toate faptele ascunse, fie bune, fie rele” (Ecclesiastul XII, 13-14).

La Domnul nostru Iisus Hristos judecata și răsplătirea omului după moarte, învățătură de bază a doctrinei sale. Ea străbate ca un fir roșu toată învățătura sa. ,,Dar zic vouă: Tirului și Sidonului le va fi mai ușor în ziua judecății, decât vouă” (Matei XI, 22). Sau: ,,Căci Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; și atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale” (Matei XVI, 27; XXV, 31-46). O afirmă și Sfinții Apostoli, ca o dogmă fundamentală a creștinismului. ,,Pentru că (Dumnezeu) a hotărât o zi în care va să judece lumea întru dreptate” (Fapte XVII, 31). Sau ,,Căci toți ne vom înfățișa înaintea judecății lui Dumnezeu” (Romani XIV, 10; II Corinteni V, 10; Evrei IX, 27). Biserica noastră a sintetizat dogma despre judecata de apoi (universală) în articolul din Simbolul Credinței: ,,Și iarăși va să vină (Domnul Hristos) cu mărire să judece viii și morții”. Iar, după judecată, toți vor primi răsplata conform faptelor pe care le-au săvârșit.

Însă cunoaștem că învățătura ortodoxă prezintă două judecăți, după săvârșirea din viața omului: judecata generală, obștească care va fi precedată de a doua venire a Mântuitorului Hristos. Despre aceasta din urmă se spune că la venirea Domnului toți cei morți vor învia, iar cei vii se vor schimba într-o clipă (I Corinteni XV, 51) și vor ieși în întâmpinarea Mântuitorului. Astfel, îmbrăcați în trupuri spiritualizate, vor fi judecați, într-o atmosferă de măreție și frică, fiind recompensați spre fericire sau chinuri veșnice (Matei XXV, 31-46). Deci, este vorba despre judecata universală de la sfârșitul lumii.

Însă, cu privire la rugăciunile pentru cei morți trebuie accentuată, fiind de o mare importanță, judecata particulară. Căci rugăciunile celor vii pentru cei decedați spre a li se ușura, starea dincolo de moarte, sau chiar iertarea completă, după cum vedem în Viețile Sfinților, se săvârșesc de Biserică după judecata particulară, între judecata particulară și cea generală (de apoi, la Parusie).

Judecata particulară este atestată în Sfânta Scriptură. Astfel Sfântul Apostol Pavel spune: ,,Este rânduit o dată oamenilor să moară, iar după aceea, să fie judecata” (Evrei IX, 27). Întrucât în cuvintele acestea Sfântul Apostol Pavel nu pune nici un interval de timp între moarte și judecată, urmează că el exprimă prin ele ideea că sufletul îndată după despărțirea de trup este supus judecății particulare (cf. Teologia Dogmatică și Simbolică, vol. II, E. I. B. M. O. București, 1958, p. 941); Parabola bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr, unde fiecare după moarte este răsplătit (Luca XVI, 19-31), evident după judecată, este o dovadă a acesteia (cf. II Petru II, 4-9).

Și Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă precizează că există judecata particulară, deosebită de judecata de apoi (obștească). Nici drepții, nici păcătoșii n-au primit răsplata desăvârșită a faptelor lor (după judecata particulară), totuși nu sunt toți în aceeași stare și nu se trimit în același loc (Mărturisirea Ortodoxă, partea I, întreb. 61, p. 63).

Judecata particulară se săvârșește imediat după moartea omului, de către Domnul Hristos, în prezența îngerilor buni și răi, dintre care unii îl apără, iar ceilalți (diavolii) îl acuză. Evident, rolul hotărâtor îl are Mântuitorul Hristos, ca drept judecător[2]. (A se vedea și Învățătura de Credință Ortodoxă, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 2002, pp. 159-161).

Judecata particulară este provizorie. Ea se face deocamdată asupra sufletului decedatului și nu asupra sufletului și trupului (înviat) care se va efectua la judecata obștească. Se mai numește provizorie căci soarta unora dintre păcătoșii pedepsiți pentru pedeapsa iadului nu este definitivă, pentru că ea poate fi modificată în bine prin rugăciunile Bisericii. Numai după judecata cea din urmă, universală, păcătoșii vor fi în munca veșnică a iadului.

Totuși, după judecata particulară sufletul decedatului se bucură în rai sau suferă în iad, în mod diferit după faptele săvârșite în viață. ,,În casa Tatălui Meu multe locașuri sunt” (Ioan XIV, 2) se aplică la rai dar și la iad, adică se referă și la fericirea drepților din rai și la suferința păcătoșilor din iad (Romani II, 6-7).

Starea sufletelor după moarte și după judecata particulară este o stare de fericire sau nefericire, o stare conștientă (Luca XVI, 19-31). Cei buni se bucură de o serie de bunuri cerești, viețuind în lumină, în comuniune cu Dumnezeu, cu sfinții, iar păcătoșii sunt mustrați de conștiință, departe de Dumnezeu lipsit de dragoste și lumină . Însă, felul fericirii și nefericirii după judecata particulară este deosebit de acela de după judecata generală de la sfârșitul lumii.

Viața conștientă de după moarte nu se mai poate schimba după voința omului. Adică, el nu-și mai poate schimba caracterul, din bun să devină rău sau invers. Dincolo de mormânt această schimbare nu mai este posibilă. ,,Legați-l de picioare și de mâini și-l aruncați în întunericul cel mai din afară” (Matei XXII, 13). Deci sufletul nu este liber să înceapă o viață nouă. Doar viața de pe pământ este timpul de pregătire, iar cea de dincolo este răsplata, ,,recolta” aceleia de aici.

De aceea situația celor morți, hotărâți prin judecată chinurilor iadului nu se mai poate modifica prin propria lor voință ci numai prin rugăciunile celor vii, ale Bisericii. De aici, necesitatea rugăciunilor pentru cei morți.

De altfel, rugăciunile pentru cei morți existau și la păgâni, care se manifestau prin diferite practici mortuare: jertfe pe morminte și alte obiceiuri. Aceste rugăciuni existau și la evrei. Convingerea existenței vieții dincolo de mormânt și a necesității de a veni în ajutorul celor răposați (repauzați) reiese din îndemnurile de a săvârși fapte de milostenie pentru vii și pentru morți deopotrivă: ,,Dărnicia ta să atingă pe toți cei în viață și chiar morților fă-le parte de dărnicia ta” (Înțelepciunea lui Sirah, VII, 35). În același sens vorbește și Tobit, când, fiind pe patul de moarte, dădea sfaturi fiului său: ,,Fii darnic cu pâinea și cu vinul tău la mormântul celor drepți, dar păcătoșilor să nu dai” (Tobit IV, 17). Noemina, soacra lui Rut, auzind că Booz a îngăduit nurorii sale să strângă spice din țarina lui, l-a binecuvântat zicând: ,,Binecuvântat este el de Domnul, care n-a lipsit de mila Sa nici pe cei vii, nici pe cei morți” (Rut II, 20).

Locuitorii Galaadului au înmormântat trupul lui Saul și al fiilor săi, au plâns, s-au tânguit și au postit pentru Saul și cei din casa lui Israel care căzuseră de sabie în lupta cu Filistenii (II Regi I, 12). Profetul Ieremia poruncește că pentru cei ce l-au părăsit pe Dumnezeu să nu se frângă pentru ei pâine de jale, ca mângâiere pentru cei morți (Ieremia XVI, 7-11). Iar Iuda Macabeul a rânduit să se facă rugăciuni pentru cei morți în luptă, spre a fi sloboziți de păcate: ,,Și întorcându-se la rugăciuni, s-au rugat pentru păcatul ce s-a făcut ca de tot să se șteargă…Foarte bun și cuvios lucru pentru socotința învierii morților…Drept aceea, sfânt și cucernic gând a fost că a adus jertfă de curăție pentru cei morți, ca să se slobozească de păcat” (II Macabei XII, 42-46). Faptele de milostenie pentru sufletul celui răposat sunt expresia legăturii dragostei care-i unește și, în același timp a binecuvântării lui Dumnezeu.

În învățătura creștină, rugăciunile pentru morți au o fundamentare și mai precisă. Prin venirea în lume a Domnului Hristos, El a întemeiat Biserica Sa, din care fac parte toți creștinii, atât cei vii, cât și cei morți. ,,Căci dacă trăim, pentru Domnul trăim, iar dacă murim, pentru Domnul murim. Deci și dacă trăim și dacă murim ai Domnului suntem. Căci pentru aceasta a murit și a înviat Hristos, ca să stăpânească și peste morți și peste vii” (Romani XIV, 8-9).

Creștinii formează un singur tot, Biserica, o entitate, un organism viu, un trup. ,,Așa și noi, cei mulți un trup suntem în Hristos și fiecare suntem mădulare unii altora” (Romani XII, 5). Deci, în Biserica creștină între cei vii și cei morți nu este un zid despărțitor, ci constituind un singur organism viu, Biserica – cea una, sunt solidari împreună. ,,Căci dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună și dacă un mădular este cinstit, toate mădularele se bucură împreună” (I Corinteni XII, 26). Uniți în aceeași credință (Efeseni IV, 5) și viețuind în același trup tainic al lui Hristos, membrii Bisericii își dezvoltă între ei dragostea creștină, cea mai mare poruncă a Mântuitorului. ,,Poruncă nouă dau vouă: să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi unul pe altul să vă iubiți” (Ioan XIII 34, 21-13; Romani XIII, 9-10; I Corinteni XIII). Iar Sfântul Evanghelist Ioan arăta că dragostea față de Domnul se concretizează și se vădește în iubirea aproapelui (I Ioan IV, 20; Iacov II, 15-16).

Într-adevăr, prin iubirea față de aproapele noi dorim semenilor binele moral și material; iar binele spiritual cel mai înalt este, fără îndoială, mântuirea sufletului, dobândirea împărăției lui Dumnezeu. Deci, rugăciunea spre îndreptarea celui rătăcit, pentru iertarea păcatelor lui fie viețuind în lume, fie în viața de după moarte este un act de iubire creștină. Rugăciunea este folositoare pentru semeni, căci spune Sfântul Iacov: ,,Rugați-vă unul pentru altul, ca să vă vindecați, căci mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (Iacov V, 16), Sfântul Apostol Pavel adaugă: ,,Pentru că știu că aceasta îmi va fi mie spre mântuire, prin rugăciunile voastre și cu ajutorul Duhului lui Iisus Hristos” (Filipeni I, 19)

Rugăciunile făcute cu credință pentru noi și pentru semeni, fie vii sau adormiți, sunt eficiente, au rezultat, căci Mântuitorul a spus: ,,Cereți și vi se va da; căutați și veți afla; bateți și vi se va deschide” (Matei VII, 7). Sau: ,,Și toate câte veți cere, rugându-vă cu credință, veți primi” (Matei XXI, 22; Marcu XI, 24; Ioan XIV, 13). Mai mult, Domnul Hristos și Apostolii Săi răspund faptic la rugăciunile ce li se fac și ajută pe acei pentru care sunt rugați. Astfel Domnul Hristos vindecă pe sluga sutașului (Matei VIII, 5-13), pe fiica cananeencei (Matei XV, 22-26), pe tânărul lunatic (Matei XVII, 14-18), înviază pe fiica lui Iair (Matei IX, 23-25). Toate aceste minuni Domnul Hristos le săvârșește datorită rugăciunilor celor apropiați. De asemenea și Sfântul Petru înviază pe Tavita la rugăciunile credincioșilor apropiați ei (Fapte IX, 40-41).

Deci, pe baza credinței și a rugăciunilor celor vii pornite din dragoste de aproapele sunt îndreptățite și rugăciunile pentru cei morți, pentru ca Domnul Hristos cu mila și cu harul Său să ajute și să ușureze chinurile celor păcătoși. Acestea sunt, de fapt, rodul iubirii noastre ce dăinuie peste hotarele vieții pământești.

Așa precum noi înălțăm rugăciuni către cei aleși, către sfinți ca să intervină la Dumnezeu prin rugăciunile lor pentru noi cei din Biserica luptătoare, cei vii, tot astfel bazați pe aceleași temeiuri, apelăm la Dumnezeu, Domnul Hristos și Sfinții Săi pentru ușurarea și iertarea celor adormiți.

În literatura patristică, ȋn lucrările Sfinților Părinți aflăm de asemenea mărturii, dovezi ce confimă practicarea rugăciunilor pentru cei răposați din cele mai vechi timpuri. Astfel Tertulian (+240) spunea: ,,Noi facem rugăciuni pentru cei morți în fiecare an la ziua morții lor” (De corona militis, c.3).

Sfântul Chiril al Ierusalimului (+386): ,,Noi ne rugăm pentru Sf. Părinți și episcopi adormiți și în general pentru toți cei mutați înainte de noi, crezând că e de foarte mult folos sufletelor pentru care se face rugăciunea atunci când stă înainte jertfa cea sfântă și înfricoșată” (Cateheza a V-a mistagogică, nr. 9)

Sfântul Ioan Hrisostom (+407): ,,Nu în zadar s-a orânduit prin Apostoli ca să se facă, înaintea înfricoșătoarelor taine pomenirea celor morți” (Omilia a III-a la ep. către Fil., n. 4).

Cu o deosebită claritate ne vorbesc despre pomenirea morților ,,Constituțiile Apostolice” (cartea a VIII-a). Aici (cap. 12, 13, 41, 42) aflăm atât rugăciuni pentru cei răposați la săvârșirea Liturghiei, cât și indicarea zilelor în care se cuvine a ne ruga și pomeni pe cei morți. Iar din Liturghia Sfântului Iacov (ruda Domnului), din care citează și Sfântul Chiril al Ierusalimului (în cateheza a V-a mistagogică), menționăm în mod deosebit: ,,Doamne, Dumnezeul duhurilor și a tot trupul, pomenește pe cei binecredincioși pe care i-am pomenit și pe toți aceia pe care nu i-am pomenit, de la dreptul Abel până în ziua de astăzi. Însuți odihnește-i pe ei în locașurile celor vii, în împărăția Ta, în locurile plăcute ale raiului, în sânurile lui Avraam, Isaac și Iacov, strămoșii noștri, de unde a fugit toată durerea, întristarea și suspinul, unde este lumina feții Tale și luminează totdeauna” (ν. Λειτουργἰαι τῶν άγ. Πατέρον Ιακόβον, Paris, 1560, apud Pr. Ioan Ionescu – Amza, Rostul Parastaselor, Tipografia ,,Cugetarea”, București, 1937, p. 34).

Într-o cuvântare pentru cei răposați, Sfântul Ioan Damaschin (+749) a concentrat mărturisirile părinților bisericești de până la el astfel: ,,Păzitorii și martirii cuvântului, care au învins înconjurarea pământului, ucenicii și dumnezeieștii apostoli ai Mântuitorului, nu în zadar și fără cuvânt au instituit de a ne aminti – în timpul jertfei sfintei și preacuratei Euharistii – de cei repauzați, morți în credință. Acest îndemn de atunci și până în zilele noastre a fost cu tărie și evlavie păstrat în Biserica Apostolică și sobornicească a Domnului nostru Iisus Hristos, care domnește de la o margine a pământului și până la alta și se va păstra în ea până la sfârșitul veacurilor”. (Apud Pr. Ioan Ionescu – Amza, p. 42).

Deci, în ortodoxie, mântuirea nu este numai un act personal. Noi ne mântuim unii prin alții și invers, prin comuniune, prin conlucrare cu harul divin. De aceea nu slujim și nu ne rugăm numai pentru mântuirea noastră ci pentru ,,mântuirea tuturor.” Deci, iubirea și dreapta credință stau la baza rugăciunilor pentru cei morți, credința în nemurirea sufletului și în făgăduința Mântuitorului Hristos că ne va împlini rugăciunile și  pentru semenii noștri care sunt în suferințele iadului. Mai mult, noi știm că Domnul nostru Iisus Hristos a eliberat, a scos din iad pe drepții Vechiului Testament (I Petru III, 19) și are putere de a scoate din iad pe păcătoșii vrednici de acest dar, mai cu seamă prin rugăciunile pentru ei din cadrul Sfintei Liturghii dimpreună cu parastasele.

[1] ,,Dumnezeu n-a făcut moartea și nu se bucură de pieirea celor vii” (Înțelepciunea lui Solomon I, 13)

[2] Este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata (Evrei IX, 27)

Bibliografie selectivă – alături de cea prezentată în text:

ALEXA, Nicolae, Pr., „Temeiurile dogmatice ale rugăciunilor pentru cei morți”, în Studii Teologice, nr. 1-2, 1978;

CONSTANTINESCU, I., Pr. Prof., „Rugăciunile pentru cei morți”, în Glasul Bisericii, nr. 7-8;

DEHELEANU, P., Prot. Dr., Manual de Sectologie, la cap. XVI, Rugăciunile pentru morți, Tipografia Diecezană, Arad, 1948;

IONESCU-AMZA, Ioan, Pr., Rostul parastaselor, Tipografia ,,Cugetarea”, București, 1937;

IOANICESCU, Ioan Pr., „Rugăciunile pentru cei morți”, în Mitropolia Olteniei, nr. 1-2, 1975;

MITROFAN, Pr., „Viața repauzaților noștri și viața noastră după moarte”, trad. din franțuzește de Iosif Mitropolitul Primat, București, 1891, Ed. a II-a 1899;

PETREUȚĂ, I., Pr. Prof., „Rugăciunile pentru morți”, Oradea, 1973;

PETREUȚĂ, I., Pr. Prof., „Rugăciunile pentru morți”, Tipografia Diecezană, Oradea 1933; PRESCURE, Vasile, Arhim. Prof., În duhul credinței și al evlaviei ortodoxe, la cap. XVI, Rugăciunile pentru cei morți, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2006;

Soarele mijește sfios pe cerul urbei. Pentru István începe o nouă zi de lucru. Adeseori, pe drum se intersecta cu o grămadă de cărți aruncate în cutii de banane. Numărul lor creștea vertiginos, până când, într-o zi nu a mai suportat și a luat atitudine. A strâns acele cărți, până când nu mai avea unde să le depoziteze. Sub deviza “ia o carte și fii fericit”, István și soția sa, au organizat un eveniment de ziua internațională a cărții, cu scopul de a distribui tezaurul literar pe care îl salvaseră. Acolo, un vizitator i-a sfătuit să deschidă o asociație și să organizeze mai multe acțiuni în acest sens. Ideea nu era deloc rea. Încurajați de succesul evenimentului, cei doi orădeni au fondat Asociația Salvatorii de Cărți din Oradea, prin care redau cititorilor cărțile condamnate la pieire.

Interviul pe scurt:

• Priveliștea dezolantă din fiecare dimineață: “Erau pur și simplu aruncate la gunoi, unele dintre ele erau cărți rare, și asta m-a iritat. Se strângeau din ce în ce mai multe și am început să le iau acasă. La un moment dat, se strânseseră ceva, pe unele le-am păstrat, dar cu restul nu știam ce să fac.”
• Un loc pustiu devine o mină de comori: ”Am primit spre folosință acest spațiu în mod gratuit. Inițial era un subsol plin de gunoi, care ulterior a fost reamenajat. Avem fotolii, canapele, oamenii pot veni să citească, să socializeze, e o atmosferă ok.”
• Munca unui salvator de cărți: “Am început să fac mici printuri și să le pun în cutiile poștale unde se aruncau cărți. Le spuneam oamenilor să mă sune și să-mi dea cărțile de care doreau să scape. Majoritatea cărților sunt aruncate pentru că ocupă prea mult spațiu, sau sunt familii în care nimeni nu citește, ori au moștenit o casă și nu vor să păstreze cărțile  ”

Cărțile, pentru unii povară pentru alții comoară

Soarele mijește timid pe cerul urbei, iar István se pregătește să înceapă o nouă zi de lucru. Pe drum, se intersecta cu o grămadă de cărți aruncate în cutii de banane. Ignoranța făcea ca numărul lor să crească vertiginos. “În fiecare dimineață când mergeam la muncă vedeam aceste cărți aruncate. Erau pur și simplu aruncate la gunoi, unele dintre ele erau cărți rare, și asta m-a iritat. Se strângeau din ce  în ce mai multe și am început să le iau acasă. La un moment dat, se strânseseră ceva, pe unele le-am păstrat, dar cu restul nu știam ce să fac, așa că am început să le distribui noaptea în parc, ca să nu mă vadă lumea”, povestește István Lőrincz pentru Matricea Românească.

“Erau pur și simplu aruncate la gunoi, unele dintre ele erau cărți rare”

Dragostea pentru literatură l-a făcut să pună piciorul în prag. Pur și simplu nu putea înțelege de ce oamenii aruncă asemenea comori la ghenă. “Am început să fac mici printuri și să le pun în cutiile poștale unde se aruncau cărți. Le spuneam oamenilor să mă sune și să-mi dea cărțile de care doreau să scape. Majoritatea cărților sunt aruncate pentru că ocupă prea mult spațiu, sau sunt familii în care nu citește nimeni, ori au moștenit o casă și nu vor să păstreze cărțile“, spune István Lőrincz.

“Majoritatea cărților sunt aruncate pentru că ocupă prea mult spațiu, sau sunt familii în care nu citește nimeni”

Numărul cărților salvate creștea de la o zi la alta. Se ajunsese ca într-un apartament de două camere, una să fie destinată depozitării de cărți. În cele din urmă, István și Krisztina, au pus la cale un eveniment prin care orădenii erau invitați să guste din bucuria lecturii. “Pe 23 aprilie 2019, de ziua internațională a cărții, am organizat o expoziție unde am așezat o bună parte din cărțile adunate. Deviza era  «ia o carte și fii fericit», nu ne interesau deloc banii. Atunci, cineva de la consiliul județean a venit la noi și ne-a sfătuit să facem o asociație în acest sens”, mărturisește István.

Coada de la cortul cu cărți

Ideea unei astfel de asociații care să se ocupe de salvarea cărților aruncate nu era în planurile sale. Orădenii au început să-i cunoască și primeau nenumărate telefoane pentru a ridica cărți sortite să ajungă la gunoi. Într-o zi, István era în turneu cu trupa Teatrului Szigligeti din Oradea, unde lucrează ca sunetist. “Efectuam un turneu la Târgu Mureș. Acolo, am întâlnit niște oameni care aveau efectiv o căruță unde vindeau cărți la cinci și zece lei. Mi-au spus că sunt salvatori de cărți, atunci am realizat că eu făceam de zece ani același lucru, numai că nu vindeam cărțile ci le ofeream cadou”, lămurește István

“Nu îmi venea să cred cum la un eveniment unde oamenii vin să mănânce și să bea, majoritatea stăteau la coadă ca să apuce o carte”

Reușita acțiunii precedente, le-a dat curaj să meargă mai departe. Ulterior, cei doi au organizat ateliere pentru copii și au început să fie prezenți la cât mai multe evenimente. ”În luna mai, am fost invitați la un festival în Oradea. Am luat un cort, am amenajat cărțile, iar pe parcursul celor trei zile cât dura festivalul, noi am distribuit gratuit cărți. Nu îmi venea să cred cum la un eveniment unde oamenii vin să mănânce și să bea, majoritatea stăteau la coadă ca să apuce o carte”, spune entuziasmat István.

Mina de comori din Oradea

În medie, István și Krisztina, salvează între 2-3 mii de cărți pe săptămână. Depozitarea acestora era în continuare o problemă care se cerea rezolvată cât mai repede. Cu mari eforturi, au reușit să obțină un spațiu pe strada Cuza Vodă nr. 27, pe care l-au transformat  din temelii și l-au denumit, Mina de comori. “Am primit spre folosință acest spațiu în mod gratuit. Inițial erau un subsol plin de gunoi, care ulterior a fost reamenajat. Avem fotolii, canapele, oamenii pot veni să citească, să socializeze, e o atmosferă ok. Între timp, am primit și un loc în curte, unde ne dorim să facem un colț dedicat copiilor”, menționează István Lőrincz.

“Visăm să trecem granițele județului și să atragem cât mai mulți copii de partea lecturii”

Cu timp și fără timp, István se împarte între viața de familie, munca de teatru și salvatul cărți. Iubește cititul, iar asta îl motivează atunci când trebuie să care sau să sorteze mii de cărți. Voluntari se ivesc la orizont, dar nu mulți pot face față când vine vorba de mutat, cărat, categorisit, etc. În finalul dialogului nostru, l-am întrebat pe István care sunt planurile de viitor și unde își dorește să ajungă cu asociația. “Plănuim deschiderea unui anticariat social. Prețul nu va fi dat de noi, ci de client. De exemplu, dacă o carte va costa 15 lei, dar omul nu are decât 10 lei, va putea achiziționa cartea cu câți bani are. Ne dorim ca prețurile să fie sub cele pe care le au anticariatele obișnuite și să dăm cartea mai departe către oameni. Visăm să trecem granițele județului și să atragem cât mai mulți copii de partea lecturii.”

Încercarea de conturare a unui discurs privitor la patimi poate urmări două direcţii legate ontologic, dar cu rezultate diferite ca intensitate a cunoaşterii; conceptualizarea termenului, rezumarea acestuia doar la nivel teoretic, asumând doar elementele cuantificabile dar exterioare experienţei luptei cu păcatul, şi una practică care se fundamentează pe factori empirici, profunzi, ce nu urmăreşte măsurarea ci vindecarea, manifestă imaginea războiului autentic pentru moştenirea Împărăţiei. Deşi sunt foarte apropiate ca şi formă, fondul referă raţiunea în primul caz, şi întreaga fiinţă în cel de-al II-lea, ele sunt necesare contopite, pentru că imaginea rezultată ca şi diagnostic al bolii poate fi esenţială întregului proces de tratare a bolnavului.

De altfel, analogiile care au consecinţe asupra accentuării diferenţelor (spre exemplu, pentru a observa cât de alb ori de negru, ori în ce direcţie se află pe o scară de măsură alb-negru culoarea ta, ai nevoie de albul „perfect” şi de „negrul perfect”) sunt necesare pentru a înţelege „prăpastia” dintre păcat şi realitatea firească conform chemăriii de la creaţie; nu putem analiza o faptă rea decât în comparaţie directă cu una bună, şi nu  putem înţelege patimile decât dacă folosim paralela virtuţilor (mândria va fi surpată prin atitudine smerită, ori cea a fumatului cu rugăciunea)

În timp ce virtutea este scară către cer, păcatul odată săvârşit pătează haina primită la botez; şi pentru ca un păcat să devină patimă el trebuie să sufere repetare, astfel încât subjugarea sa este direct proporţională cu frecvenţa săvârşirii acestuia.

 „Cuvântul patimă este omonim. Se numeşte patimă, patima trupească, spre exemplu: bolile şi rănile. Se numeşte iarăşi patimă, patima sufletească, spre exemplu: pofta şi mânia. îndeobşte şi în general, patima animală este aceea căreia îi urmează plăcere sau  durere. Durerea urmează patimii, dar nu însăşi patima este durere, căci cele nesimţitoare deşi pătimesc, totuşi nu simt durere. Prin urmare patima nu este identică cu durerea, ci durerea este simţirea patimii. De aceea patima, ca să cadă sub simţuri, trebuie să fie considerabilă, adică mare. Definiţia patimilor sufleteşti este aceasta: patima sufletească este o mişcare sensibilă a puterii apetitive, provocată de reprezentarea unui bine sau rău. Sau altfel: patima sufletească este o mişcare iraţională a sufletului, provocată de ideea de bine sau de rău. Ideea de bine provoacă pofta; ideea de rău provoacă mânia. Dar patima generală adică comună se defineşte astfel: patima este o mişcare care se petrece în cineva, provocată de altcineva.”[1]

Patima ca frecvenţă a păcatului are ca şi consecinţă durerea, ca depărtare de Treimea Creatoare şi de firescul creaţiei, dar sentimentul plăcerii este cel care guvernează modul de raportare la o astfel de faptă; plăcerea este o trăire de moment, una molipsitoare şi creatoare de dependenţă, care poate cauza apariţia altor păcate. Durerea devine veşnică atunci când sentinţa judecăţii lui Dumnezeu este afirmată.

Astfel, conform chipului lui Dumnezeu în om  „activitatea este o mişcare în conformitate cu firea, iar patima o mişcare contra firii. Potrivit acestei definiţii activitatea se numeşte patimă când nu se mişcă potrivit firii, fie că este provocată prin ea însăşi, fie că este provocată prin altul.”[2]

„Toată răutatea şi patimile necurate au fost născocite de ei. Li s-a îngăduit să ispitească pe om, dar nu au putere să forţeze pe cineva”

Sf.Ioan Damaschin

Cel care cauzează patima, este în general omul care abuzează de libertatea sa, înţeleasă detaşat de tiparul creştin, neînţelegând pătimirea lui Hristos, moartea şi Învierea, ca temelii ale vieţii sale; aspectul egocentrist promovat de societatea contemporană creează premisele potrivite culturii vechilor patimi, dar şi dezvoltarea de altele noi. Pervertirea firii umane nu este consecinţa doar a unui mod defectuos de asumare a libertăţii, ci şi a existenţei şi implicării active în viaţa noastră a vrăjmaşului.  „Patima orbeşte, iar vrăjmaşul bagă în ceaţă. Şi se chinuie omul, şi stai de te minunezi că-i place să se chinuie şi nu vrea să se depărteze de chinul său”[3] Trupul este cel care se lasă convins de nevoia plăcerii cu care se hrăneşte, cu care se îmbracă pentru că e mult mai uşoară această cale,  decât purtarea jugului Crucii; „cum ajută pământul la creştere şi la rodnicie, când îl îngraşi şi-l dregi cu gunoi, tot aşa şi trupul nostru odrăsleşte mărăcinii patimilor, când îl îngraşi cu multe mâncăruri şi băuturi.”[4] „La rândul său, sufletul trăieşte de pe urma trupului; iau naştere în acest fel patimile”[5]

Vrăjmaşul este cel care ispiteşte pe om şi afundă în întuneric pe cel căzut, astfel încât ridicarea devine tot mai grea. „Toată răutatea şi patimile necurate au fost născocite de ei. Li s-a îngăduit să ispitească pe om, dar nu au putere să forţeze pe cineva”[6], ispiterea fiind singurul mod prin care călim dragostea către aproape şi Dumnezeu, ne arătăm sau nu vrednici de a numi pe Creator- Tată; „ pentru a fi tăiată o patimă, trebuie ca omul să nu se îndreptăţească pe sine însuşi, ci să se smerească. De pildă, dacă spune : Eu am dragoste în firea mea, în timp ce altul are, şi nu se nevoieşte să o dobândească, cum va spori? Nu sporeşti fără luptă.”[7]

Cel care este cuprins de patimă are ca simţămând general frica, se simte umil şi nu demn, nu se manifestă cu iubire ci presiunea nevoilor sale primează lucrarea mântuirii.

 Dacă modul de cădere în patimă priveşte atitudinea solitară a omului, ridicarea urmăreşte ajutorul divin, singurul care are puterea de a restabili pe cel căzut, urmând rugăciunea Sfântului Teodor Studitul: „Domnul Dumnezeul nostru să ne izbăvească de toată răutatea şi patima, prin dumnezeieştile lui Scripturi, şi să ne îndemne spre toată fapta bună”[8]

Patima cea mai apăsătoare şi care izvorăşte alte păcate este cea mândriei; mândria este manifestarea autosuficienţei, a credinţei că sinele deţine monopolul dreptăţii, şi că aproapele este deseori căzut în inferioritate. „Mândria este patimă cu multe feţe şi se manifestă în slavă deşartă, laudă, preţuire de sine, fastuozitate, lăudăroşenie, aroganţă, ifos, înfumurare, îndrăzneală, înălţare de sine, megalomanie, iubire de slavă, iubire de sine, egoism, cochetărie, importanţă de sine, autoritarism, iubirea de stăpânire, exhibiţionism, obrăznicie, necuviinţă, insolenţă, laşitate, impertinenţă, împotrivire în cuvânt, neascultare, violenţă, repezire, insistenţă, încăpăţânare, ironie, ipocrizie, invidie, des-considerare, lovire, osândire, excentricitate, perfecţionism, hipersensibilitate.

Toate patimile amintite mai sus sunt urmaşe ale aceleiaşi maici: mândria. Accentuăm că nu există rău mai înfricoşător decât mândria: Aceasta singură este de ajuns pentru a ne osândi veşnic. Mândria, căreia îi premerge părerea de sine, când ajunge la autojustificare, conduce spre nepocăinţă, lucru care închide poarta dumnezeieştii milostiviri. Mândria 1-a dus pe Lucifer la cădere şi la nepocăinţă.”[9]

„Bun lucru este şi postul, că smereşte patimile trupului şi-l supune sufletului”

Sf.Teodor Studitul

Prin mândrie omul se depărtează de aproapele, nu poate înţelege duhul comunitar al Bisericii, în care fiecare mădular lucrează în parte mântuirea subiectivă, dar unde lucrarea unuia ajută lucrării celuilalt; mândria destramă puterea de comuniune, împărtăşirea cu aproapele nu se poate fundamenta pe egoismul şi dorinţa de superioritate şi nici nu poate împropria porunca Mântuitorului de a ne „iubi unii pe alţii”.

Mândria este antonimică dragostei, „pentru că unde este dragostea, acolo este şi legătura păcii şi toată răutatea se izgoneşte, iar unde nu este dragostea, acolo este urâciunea şi diavolul şi vorbele în zadar şi toate patimile.”[10] Dragostea este starea firească de comuniune socială, omul fiind chemat nu doar să primească iubire ci să emane iubire, şi mai ales să asemene cu Dumnezeu în iubire. Lipsa dragostei este concretizată în atitudinea mândră, iar mândria va naşte alte patimi;  „ atunci când Îl rugăm pe Dumnezeu cu toată inima noastră să ne ajute să ne izbăvim de o patimă, iar El nu ne ajută, trebuie să înţelegem îndată că în spatele acestei patimi se ascunde o alta mai mare, care este mândria.”[11] Dacă surpăm păcatul de la rădăcină, atunci efectele sale vor dispărea, iar singurele metode eficiente sunt rugăciunea şi postul. Prin rugăciune ne adresăm direct lui Dumnezeu, îi cerem sau îi mulţumim, dar aceasta va fi ascultată dacă condiţiile sincerităţii, a atitudinii de jertfă şi a iubirii sunt prezente. „Bun lucru este şi postul, că smereşte patimile trupului şi-l supune sufletului”[12] şi ajută păstrarea stării rugătoare.

O consecinţă dramatică a mândriei este deznădejdea, care prezintă incapacitatea omului de a se încrede în sine sau în ceilalţi, după ce anterior s-a depărtat de Dumnezeu şi a îndreptat întreaga sa atenţie elementului egocentrist (Iubirea de sine „ a face pe plac omului tău celui vechi, adică a-l iubi pe omul tău cel vechi. Şi lăcomia pântecelui, şi egoismul şi încăpăţânarea şi invidia se trag din iubirea de sine. Şi, vezi, unul din iubire de sine caută confortul, tihna personală, fără a ţine cont de nimeni.”[13]) . Dacă schimbăm mândria cu smerenie, egoismul cu iubire, atunci nu vom cunoaşte cădere şi nici ispita deznădejdii nu va fi primejdioasă. Omul smerit se află la un nivel „confortabil” prin care meritele faptelor sale sunt atribuite lui Dumnezeu şi aproapelui, iar căderea de la mică înălţime nu-l poate vătăma.

Patima este semnul slăbiciunii noastre, al nevoilor şi al frământărilor, al depărtării de Dumnezeu şi al chipului pervertit; dacă patimile noastre le ştergem şi le înlocuim cu cununa virtuţilor, atunci scopul asemănării cu Creatorul se înfăptuieşte.

Bibliografie

1.Arhim. Atanasie Anastasiou, Spovedania Îndrumar, Editura Sofia, Bucureşti, 2004

2.Cuviosul Paisie Aghioritul, Patimi şi virtuţi, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2007

3.Sf.Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. Dumitru Fecioru, Editura Scripta, Bucuresti, 1993

4.Vladimir Lossky, Introducere în Teologia Ortodoxă, Editura Sofia, Bucureşti, 2006

5.Sf.Teofan Zăvorâtul, Mântuirea în viaţa de familie, Traducere din limba rusă de Adrian şi Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2004,

6.Sf.Teodor Studitul, Cuvântări duhovniceşti, Editura Apologeticum, Alba Iulia, 2004

Motto: „Viața mea începe cu ridicarea cortinei și se sfârșește cu cădere ei” – Costache Caragiale

Neajunsurile familiei Caragiale

Vede lumina zilei în Bucureștii anului 1815, într-o familie numeroasă ce se confrunta cu mari lipsuri. Părinții au făcut tot posibilul pentru a le asigura cele trebuincioase odraslelor. Anastasia și Ecaterina, nu au fost date la școală, în schimb, Costache, Luca și Gheorghe, s-au putut bucura de emoțiile prin care trec majoritatea elevilor. Dintre cei trei, Kosty, după cum era alintat, a dovedit reale calități artistice. “Aveam o mare plăcere de a imita tot ce vedeam”, spunea acesta în paginile autobiografiei sale. La vârsta de șaisprezece ani, neajunsurile sufocă de-a binelea familia Caragiale, astfel, tânărul va trebui să-și câștige singur pâinea. Tatăl își puse odrasla sub ascultarea unui boier, convins că așa va căpăta o slujbă bună. Văzându-l pe Costache, jupânul îl măsură din cap până în picioare gândindu-se cum să-l folosească. “N’are să asculte pe cinece altul decât pe vătaful ogrăzii. Slujba ăi va fi prea ușoară: îmi va da ciubuc. Va îngriji de straiele mele, va veni după trăsura mea câte odată, și alta nimic“, conchise autoritar stăpânul. La auzul acestor cuvinte, tatăl nu a mai stat la discuții și plecă indignat spre casă.

Nu știm exact cu ce s-a ocupat până la înființarea trupei aflată sub patronajul Filarmonicei lui I. Eliade și Ion Câmpineanu. Cert este că odată văzut anunțul pentru preselecție, tânărul nu mai stă o clipă pe gânduri. Talentul nativ dublat de călăuzirea maestrului C. Aristia, l-au propulsat rapid către debut. S-a întâmplat în noiembrie 1835. I. Curie nu putea juca în acea seară, astfel, Costache a intrat în locul lui. A primit aplauze la scenă deschisă, iar criticii s-au întrecut în cuvinte de laudă la adresa debutantului.

Sforțări la Iași, aplauze la Botoșani

Din nefericire, trupa a ființat doar două stagiuni, iar gândul de a face teatru devenea iarăși ceva imposibil. Câmpineanu, asemeni unui părinte grijuliu, le asigurase foștilor membri câte o slujbă. Costache nu primise postul de funcționar cu care era ademenit și visa în continuare că va juca pe marile scene. Zilnic, se perinda în jurul fostului teatru asemeni unei stafii. “Sărutam culisele, îmi vedeam parcă desenate pe dânsele triumfurile mele, mă visam în rolul lui Zeid, lui Zamor. Aveam aplauze, strigături, premii. Dar vai, doamna mea! Realitatea pierise, și eu mă înturnam acasă foarte slăbit”, scria printre lacrimi Costache. Disperarea ajunsese la un grad atât de ridicat, încât se hotărâ să plece în Grecia pentru a-și continua cariera.

Într-o zi, își odihni ochii asupra unui articol din gazeta “Albina românească”. Din cuprinsul ei, Costache luă cunoștință de spectacolele din capitala Moldovei, și abandonă pe loc gândul de a părăsi țara. La acea vreme, spectacolele de teatru românesc erau o raritate, ieșenii se mulțumeau să asiste la reprezentațiile trupei străine condusă de doamna Frisch. Caragiale ajunge la Iași pe 19 martie 1838. Vreme de șase luni, a bătut la toate ușile pentru a pentru a înjgheba o trupă de actori, dar fără sorți de izbândă. Ajunsese atât de sărac, încât iarna nu avea pe el decât o cămașă. Părăsește urbea la 15 octombrie și se îndreptă spre Botoșani. Publicul de acolo era tare dornic să vadă teatru românesc. Strânge o trupă de diletanți și începe să dea spectacole. Succesul era de-a dreptul fulminant, botoșănenii gustau teatrul lui Costache, iar reprezentațiile veneau în cascadă.

Tras pe sfoară de guvern

Dar, cu toate acestea, tot nu era mulțumit, își dorea mai mult. Activitatea de la Botoșani era doar o părticică din ceea ce și-ar fi imaginat, visul său era să joace pe o scenă mai mare, prin urmare revine la Iași. În 1839 reclădește trupa, și găsește un protector în persoana lui  T. Stamati, profesor de fizică la Academia Mihăileană. Pe 16 septembrie 1839, are loc premiera spectacolului “Saul” de V. Aljieri, unde Costache juca rolul principal. Prin acest spectacol, se inaugura prima stagiune de teatru moldovenesc permanent.

Trupa românească câștigă aprecierea publicului ieșean. Stagiunea se încheie în 1840, iar guvernul fondează un comitet teatral care să se îngrijească de toate trupele. Un lucru îmbucurător la prima vedere, dar trist dacă vedem cum a evoluat treaba. Pentru început, trupa doamnei Frisch primise din partea guvernului o subvenție de 600 de galbeni, în timp ce trupei românești îi revenise doar 200 de galbeni. Mai mult, străinii putea da trei spectacole pe săptămână, în timp ce românii nu avea dreptul decât la unul singur. Lovitura de grație urmează abia acum. Pentru că trupele împărțeau același spațiu, doamna Frisch a fost numită la conducerea ambelor efective, astfel Costache devenea un simplu actor.

Trece prin Oltenia, apoi revine la București

Cu toate acestea, nu protestează și continuă să slujească teatrul. I se dau mai puține roluri, iar în stagiunea 1841-1842, nu se mai pomenește nimic de el. Faptul că nu mai era dorit la Iași, l-a determinat să se întoarcă definitiv la București. Neavând nicio subvenție, și-a cheltuit toate economiile pentru a deschide prima stagiune pe 21 martie 1845. Publicul bucureștean, însetat de teatru, a epuizat rapid biletele, iar în seara premierei cei care nu mai prinseseră loc cereau să fie primiți în picioare. Vreme de trei stagiuni, trupa lui Costache a jucat cu casa închisă. Tulburările pricinuite de revoluția din 1848, l-au făcut să plece la Craiova, alături de alți actori bucureșteni. Sprijinit financiar de boierii Filișanu și Pera Opran, Caragiale începe o serie de spectacole în sala Oteteleșanu. Erau primele spectacole românești din Oltenia. Aplauzele și chiuiturile publicului la fiecare final de spectacol s-au întins pe o bună bucată de vreme. Dar, în toamna lui 1850, poposește în Craiova, un actor ieșean pe nume Costache Halepliu, care introduce în repertoriu spectacolul “Baba Hârca”. Piesa, destul de controversată pentru acele vremuri, a dus la reacții virulente, culminând cu afurisirea din partea episcopului de Râmnic.

Costache nu se mai identifică cu acest gen de spectacole și se întoarce la București. În 1852, cu ocazia deschiderii “Teatrului celui Mare”, este numit director alături de Ioan Wachmann. Conduce cu dibăcie vreme de trei stagiuni. În 1853, oamenii se plictisiseră de repertoriul grav al naționalului, își doreau niște spectacole care să le descrețească frunțile. A continuat să joace până în 1865, când s-a retras temporar din lumina reflectoarelor dedicându-se avocaturii. După unii, Costache ar fi studiat dreptul la Paris, sprijinit de cumnatul său Gheorghe Coemgiopol, și ar fi fost pe rând avocat, apoi judecător de ocol. Își încheie socotelile cu viața pe 13 februarie 1877, în urma unui atac de cord.

Surse: I. Diacu-Xenofon, “Viața și opera unui nedreptățit: Costache Șt. Caragiale, primul director al Teatrului Național din București”, 1940.

Iubitor de frumos și cultură, avocatul Toma Cornea a pus bazele unei rețele de biblioteci în mediul rural, apoi contribuie cu suma de 1.000 de coroane la Fondul cultural al Mitropoliei de Alba Iulia și Făgăraș. Odată cu debutul Primului Război Mondial, este chemat la arme și încorporat în armata austro-ungară. Revine acasă în toamna lui 1918, și pune umărul la Organizarea Consiliului Național Român din comitatul Târnava Mare. Pe 25 noiembrie, este delegat la Marea Adunarea Națională de la Alba Iulia, cu vot decisiv. Continuă să pledeze la bară, iar din anul 1930, se mută la Sibiu. Într-o zi, se urcă în primul tren cu destinația București. Nimeni nu bănuia că exact în acea zi, 4 aprilie 1944, cerul Capitalei va fi împânzit de aproximativ 220 de bombardiere B-17 și peste 93 de bombardiere B-24. Centrul orașului, cartierul Grivița și Gara de Nord au fost principalele ținte. Peisajul devenise lugubru, mii de morți și zeci de clădiri afectate. Salvatorii scormoneau printre dărâmături asemeni unor câini înfometați. Trupul  lui Toma rămâne de negăsit.   

Un avocat pasionat de cultură  

A dat piept cu viața într-o zi de vară, mai precis pe 7 iulie 1874, în Făgăraș. Clasele primare le urmează în locurile natale, apoi gimnaziul în orașul Brașov. Simion Cornea, fratele său, a fost avocat, apoi notar public la Mediaș, nu-i exclus ca Toma să fi văzut în el un exemplu demn de urmat. Între 1894-1899 urmează cursurile Facultății de Drept și Științe politice din cadrul Universității Regale Maghiare din Budapesta. Student eminent, tânărul va beneficia de o bursă acordată de Societatea “Transilvania”, iar doctoratul îl va susține la Universitatea Ferencz Jozsef din Cluj.

După finalizarea uceniciei, își deschide propriul birou de avocatură în Sighișoara, unde se luptă pentru drepturile românilor din zonă. Toma Cornea a fost tot timpul un om al faptei, dovadă,  contribuția la ridicarea nivelului economic și cultural. Ia parte la deschiderea Institutului de credit și economii ”Târnăveana”, unde va ocupa postul de director executiv, apoi se implică în activitățile culturale care îi aduc funcția de director al Despărțământului Astrei din Sighișoara. În această calitate contribuie la inaugurarea a 40 de biblioteci în mediul rural și donează  Fondului cultural al Mitropoliei de Alba Iulia și Făgăraș, suma de 1.000 de coroane.

Participant cu vot decisiv la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia

Ar mai fi avut și alte lucruri de pus la punct, dar izbucnirea primei conflagrații mondiale îi zădărnicește planurile. Primește ordin de încorporare în armata austro-ungară și fără să mai stea pe gânduri, se prezintă la arme încă din primele zile. Duce la bun sfârșit întreaga campanie, apoi revine acasă, unde nu are pace. În detrimentul unui concediu binemeritat, se implică în organizarea Consiliului Național Român din comitatul Târnava Mare. Numit în fruntea acestui organism și cu o echipă de elită în spate, Toma se pune pe treabă. Pe 25 noiembrie 1918, adunarea electorală din circumscripția Sighișoara, îl desemnează ca participant cu vot decisiv la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Ia parte la ședința din 30 noiembrie unde se dezbate proiectul de hotărâre ce urma să fie suspus aprobării Marii Adunări. Pe când discuțiile erau în plină desfășurare, Toma ia cuvântul și subliniază necesitatea unirii Transilvaniei cu Regatul Român.     

Trenul care gonește către moarte

După citirea proclamației Unirii, este ales ca membru în Marele Sfat Național Român. Leapădă definitiv trecutul de activist al Partidului Național, și nu mai vrea să audă de politică pentru o vreme. Dar, propunerea generalului Alexandru Averescu a fost atât de ispititoare, încât își clacă peste propria voință și trece în barca acestuia. Așa se face că  între aprilie 1920 și 29 decembrie 1921, Toma Cornea va ocupa funcția de prefect al județului Odorhei. Continuă să profeseze avocatura, iar în 1930, își ia soția și copiii, și se stabilește la Sibiu.

Pe 4 aprilie 1944, este nevoie să facă o deplasare până la București. Se dichisește, își alege cel mai bun costum, ia actele și iese pe ușă pentru ultima dată. Nimeni nu bănuia că exact în ziua aceea 220 de bombardiere B-17 și peste 93 de bombardiere B-24, vor năvăli asupra Capitalei. Centrul orașului, cartierul Grivița și Gara de Nord au fost țintele principalele. Abia coborât din vagon, Toma își croiește drum prin valurile de călători care veneau și plecau fără încetare. În văzduh, se aude ceva neobișnuit. Oamenii duc mâinile în dreptul ochilor mijiți care încercau să decodifice steagul inscripționat pe marginea avioanelor. Unu, doi, trei, și totul e una cu pământul. În urma atacului, 3.000 de persoane și-au pierdut viața, iar alte 2.126 de persoane au fost grav rănite. După îndelungi săpături, trupul lui Toma a fost de negăsit. Nici până azi nu i-a fost ridică o piatră funerară.

Surse: Biblioteca Digitală BCU Cluj;

Antropologia patristică este una dintre podoabele filosofiei, care fascinează la mii de ani distanţă pe iubitorii de cugetare. Pusă timid de Tertulian, examinată de Origen cu pasiune, antropologia creştină se înalţă la rangul de sistem desăvârşit şi unitar prin contribuția Sfântului Grigorie de Nyssa şi a Fericitului Augustin[1].

Atitudinea Sfinţilor Părinţi faţă de dimensiunea fizică a fiinţei omeneşti a fost datorată, şi de părerile exprimate de anumite cercuri religioase, conform cărora, răul existent în om şi-ar avea izvorul în stihia materiei.

Astfel, pentru a dovedi că trupul nu e rău prin natura sa, că nu el e  cauza păcatului şi a relelor care bântuie viaţa omului, părinții Bisericii s-au străduit – totdeauna cu tact şi îndelungă răbdare, nu arareori cu uimitoare adâncime – să arate că materia, lumea materială în general, nu numai că nu e rea, dar pentru om ea constituie o condiţie fundamentală a binelui în viaţa aceasta.

Sfântul Irineu în lucrarea „Contra ereziilor”; Origen în „De principiis”, chiar dacă în unele privinţe se abate de la linia ortodoxă; Sfântul Chiril al Ierusalimului în „Cateheze”; Sfântul Vasile cel Mare în „Hexaimeron”; Sfântul Grigorie de Nyssa în „De hominis opificio”; Augustin în „Contra maniheilor”; Nemesius de Emesa în „De natura homine”[2], subliniază cu vigoare şi măestrie acest adevăr elementar, că lumea materială, natura, universul fizic nu numai că nu este izvor al răului, dar că dimpotrivă, fără un cadru material, viaţa de aici a omului n-ar putea fi concepută.

În comentariul său la „Hexaimeron”, Sfântul Vasile cel Mare ne lasă să înţelegem, că fără pământ, aer, soare şi lună, apă, plante şi animale, omul nici n-ar fi apărut. Universul fizic este, după marele capadocian, premisa indispensabilă, a vieţii în genere şi a vieţii omeneşti în special. Despre acest univers, el vorbeşte cu atâta dragoste, cu atât de adâncă admiraţie, încât ne obligă să recunoaştem că lumea materială nu-i numai un transparent al Divinităţii, ci şi o realitate cu valorarea şi frumuseţile ei proprii.

Sfântul Grigorie de Nyssa relevă şi el că „nu era potrivit ca acela ce avea să fie stăpân să vie înaintea lucrurilor ce aveau să-i fie supuse, ci numai după pregătirea domeniului asupra căruia avea să fie stăpân, era potrivit să apară şi stăpânul” („De homine opificio” 2[3]). Numai în cadrul naturii materiale îşi putea realiza omul vocaţia sa de cuceritor şi stăpân, şi anume de cuceritor şi stăpân prin arte şi ştiinţe, cum avea să sugereze ceva mai târziu Nemesius de Emesa[4].

Sfântul Irineu scrie că unii au afirmat că trupurile ar fi zidite dintr-o materie rea, coruptibilă, dar o asemenea învăţătură este total greşită şi mincinoasă. („Adversus haeresis” I, 24, 5; V, 1, 2)[5]. Cum ar putea fi rău trupul pe care Dumnezeu însuşi l-a îngrijit cu mâinile Sale? Nu s-a atins El de ochii orbilor? Nu s-a înduioşat şi nu a vindecat El pe leproşii, ciungii, paraliticii şi toţi cei ce s-au apropiat de El cu credinţă? El a înlăturat partea bolnavă, nu a schimbat membrele bolnave, ci doar le-a restabilit.[6] Dacă trupul ar fi fost rău prin natură, e limpede că Domnul nu s-ar fi apropiat niciodată de el şi nu ar fi avut nici un motiv să-l tămăduiască. El a venit în lume să înlăture răul, nu să-l sprijine şi să-l încurajeze.

Sfântul Irineu aduce ca argumente şi unele evenimente din Sfânta Scriptură şi anume: Învierea fiicei lui Iair, a fiului văduvei din Nain, a lui Lazăr, cel mort de patru zile, iar aceştia au înviat cu aceleaşi trupuri cu care au murit. Dacă n-ar fi înviat cu aceleaşi trupuri apoi cei înviaţi, n-ar fi fost identici cu cei morţi, iar dacă trupurile ar fi fost rele în sine, Domnul nu le-ar mai fi readus la viaţă, căci nu avea nici un motiv să înmulţească izvoarele răului în lume.

Sfântul Pavel spune că Domnul „va schimba la înfăţişare trupul smereniei noastre” (Filipeni III, 20-21). Dar care e scopul pe care îl va schimba Domnul după asemănarea corpului măririi Sale? Nu poate fi altul, răspunde Sfântul Irineu, decât trupul nostru acum, trupul acesta de carne. De o asemenea cinste nu s-ar putea bucura un trup care ar fi rău prin natura sa.

Iar când acelaşi Pavel zice: „dacă a vieţui în trup înseamnă să am roadă” (Filipeni I, 22), atunci n-am mai putea gândi că rostind cuvintele: „dezbrăcându-vă de omul cel vechi dimpreună cu faptele lui”, el a vrut să-şi exprime dispreţul faţă de substanţa trupului? Nicidecum. Prin aceste cuvinte el a avut în vedere dezbrăcarea de purtarea noastră de mai înainte învechită şi coruptă.

Sfinţii Părinţi subliniază în mod cu totul deosebit că tocmai în vederea împlinirii acestei misiuni de creator de bunuri şi de stăpân al lumii, omul a fost înzestrat şi trupeşte altfel decât celelalte vieţuitoare.

Tertulian, Chiril al Ierusalimului, Vasile cel Mare, Grigorie de Nyssa, Augustin, Nemesius de Emesa, Ambrozie şi alţii vorbesc cu însufleţire şi admiraţie de ţinuta şi înzestrarea trupului omenesc, în raport cu misiunea lui de a fi stăpân al tuturor creaturilor. Nu există nici o participare la lume în viaţa aceasta, spune Tertulian, care să nu se săvârşească prin trup. Folosirea lucrurilor naturii, bucuria de lume, desfătarea de frumuseţile ei, nu sunt posibile fără participarea trupului. Artele se împlinesc cu ajutorul trupului, de asemenea studiile şi talentele. Şi aşa întreaga activitate a sufletului se bazează pe trup. Între celelalte vieţuitoare adaugă Sfântul Vasile, numai omul are o ţinută dreaptă. În timp ce patrupedele privesc spre pământ şi se apleacă spre pântece, omul îşi îndreaptă privirea spre înălţimi, fiind arătat prin aceasta că el nu e menit să fie rob stomacului şi patimilor legate de cele de sub pântece, ci de a realiza lucruri mari.

Sfântul Grigorie de Nyssa subliniază deci, marele adevăr că întreaga operă de organizare a vieţii specific omeneşti, întreaga operă de civilizaţie şi cultură înfăptuită în lume, nu s-ar fi realizat dacă omul n-ar fi fost înzestrat cu trupul pe care îl are. Părutele slăbiciuni ale acestuia, în comparaţie cu corpurile celorlalte vieţuitoare, se convertiră, la om, în prilejuri şi imbolduri în direcţia domesticirii acestor animale, precum şi a invenţiei şi creării de unelte din ce în ce mai perfecţionate, menite să asigure înaintarea spre trepte din ce în ce mai înalte în viaţă.

Bibliografie

[1]Pr. Prof. I. G. Coman, „Probleme de filosofie şi filologie patristică”, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1995

[2]Pr. Prof. D. I. Belu, „Sfinţii Părinţi despre trup”, în S. T. Nr. 5-6, 1957.

[3]Sfântul Grigorie de Nyssa „De homine opificio” 2, apud. Pr. Prof. D. I. Belu, art. cit.

[4]Nemesiu de Emesa ,,Natura omului”, P.G. 40-524, apud. Pr. Prof. D. I. Belu, art. cit.

[5]Sfântul Irineu de Lyon „Contra ereziilor”, apud. Pr. Prof. I. D. Belu, art. cit.

[6]Sfântul Irineu de Lyon „Contra ereziilor” V,12, 5, apud. Pr. Prof. D. I. Belu, art. cit.

Cine ar fi crezut că un cadou primit la aniversarea celor opt ani de zile avea să-i schimbe destinul. Vizibil emoționată, Diana dă la o parte capacul cutiei care ascundea un set de mărgele și pânză. Cu răbdare și perseverență, a reușit să deprindă tainele cusutului, iar la treisprezece ani și-a croit prima cămașă. Când nu are acul în mână, se îndeletnicește cu cântul popular. Iubește folclorul, frumosul și consideră că e datoare să ducă mai departe obiceiurile moștenite din bătrâni. Azi poposim la Cajvana, în județul Suceava și stăm de vorbă cu Diana Seserman, tânără care îmbină armonios cusutul cu doinitul.

Interviul pe scurt:

• Cum se împletește cusutul cu cântatul: “Fiecare cămașă pe care o încep are povestea ei. Cos cu mândrie, cu emoție, și nostalgie în suflet (…) În cazul meu aceste arte se împletesc foarte bine, pentru că atunci când mă apuc de cusut îmi place să doinesc. Muzica mă relaxează și îmi vin idei. Când cos trebuie să am o anumită stare.”
• Muzica, o dragoste în primă audiție: “Cântecul popular este o perlă a culturii noastre, un univers cu semnificații epice și estetice (…) Când cânt simt că sunt mai aproape de Dumnezeu, că orice grijă, orice problemă, dispar și mă transpun într-o altă lume, în care personajul principal sunt eu. Încerc să-mi creez o stare de relaxare și de confort pe care să o dau mai departe celor care mă ascultă.”
• Când ițele destinului se împletesc frumos: “Fiecare cămașă pe care o încep are povestea ei (…) De-a lungul timpului am colecționat mai multe culegeri cu motive populare de la străbunici, apoi de la bunici și încerc să le redau pe pânză.”

Un destin cu multe împletituri

Zi festivă în casa familiei Seserman. Diana împlinește vârsta de opt ani, iar cel mai așteptat moment este cel al deschiderii cadourilor. “Țin minte că părinții mi-au dăruit cel mai frumos cadou, și anume un set ce includea mărgele și pânză. La început nu știam ce să fac cu ele, nu aveam deloc habar cum să cos, dar cu timpul i-am dat de cap și a început să-mi placă. Acum când mă uit la primul tablou pe care l-am realizat mă cuprinde o stare de melancolie pentru că nu îmi vine să cred că este făcut de mine”, povestește Diana Seserman pentru Matricea Românească.

“Cos cu mândrie, cu emoție, și nostalgie în suflet când mă gândesc la oamenii care vor îmbrăca cămășile mele”

Pasiunea și dorința de a duce mai departe tradițiile i-au fost cei mai buni dascăli. Mânată de dragostea pentru meșteșug, Diana a realizat prima cămașă la vârsta de treisprezece ani. ”Fiecare cămașă pe care o încep are povestea ei. Cos cu mândrie, cu emoție, și nostalgie în suflet când mă gândesc la oamenii care vor îmbrăca cămășile mele. De-a lungul timpului am colecționat mai multe culegeri cu motive populare de la străbunici, apoi de la bunici și încerc să le redau pe pânză. Majoritatea cămășilor din garderoba mea sunt cusute cu motivul frunzei de stejar, simbolul localității Cajvana”, mărturisește Diana.

Cântecul popular, scară către cer

Împletește armonios două arte: cusutul și cântatul. Dar, care dintre ele a fost prima? “Mai întâi a fost cântatul, am început de la o vârstă fragedă. Provenind dintr-o familie de cadre didactice, atât bunicii din partea mamei cât și cei din partea tatălui, au fost cei care m-au apropiat de latura muzicală. M-au făcut să îndrăgesc cântecul popular, iar la orice serbare, sau sfârșit de an școlar eram prezentă cu zâmbetul pe buze și nerăbdătoare să-mi încânt colegii și profesorii. Când cânt simt că sunt mai aproape de Dumnezeu, că orice grijă, orice problemă, dispar și mă transpun într-o altă lume, în care personajul principal sunt eu. Încerc să-mi creez o stare de relaxare și de confort pe care să o dau mai departe celor care mă ascultă”, spune Diana Seserman.

“Cântecul popular este o perlă a culturii noastre”

Anul aceasta a avut ocazia să cânte în acompaniamentul Orchestrei Naționale Valahia, condusă de dirijorul Marius Zorilă, și de Orchestra Lăutarii din Chișinău aflată sub bagheta maestrului Nicolae Botgros. “Cântecul popular este o perlă a culturii noastre, un univers cu semnificații epice și estetice. Talentul de a cânta nu-l primește oricine, ține de fiecare în parte cum are grijă de darul pe care l-a primit. Depinde numai de noi cum folosim binecuvântările pe care le primim”, afirmă cu tărie Diana Seserman.

Cum se împacă cusutul cu cântatul?

Diana este în ultimul an la Colegiul ”Mihai Eminescu” din Suceava, profilul pedagogie. Anul trecut a participat la Olimpiada națională de meșteșuguri, de la Sibiu, unde a obținut locul I. Printre ore de canto, teme și pregătirea pentru bacalaureat, tânăra nu face rabat de la cusut și spune că nu trece zi fără să lucreze minim o oră. Am fost curios să aflu cum se împletește cusutul cu cântatul, și ce crede despre tinerii care preferă obiceiurile din afară în detrimentul tradițiilor populare. “În cazul meu aceste arte se împletesc foarte bine, pentru că atunci când mă apuc de cusut îmi place să doinesc. Muzica mă relaxează și îmi vin idei. Atunci când cos trebuie să am o anumită stare deoarece am zile când poate nu sunt în apele mele, dar încerc să mă liniștesc ca să pot duce lucrul la bun sfârșit. Referitor la tineri, nu știu, e păcat. Avem foarte multe tradiții, obiceiuri și nu ar trebui să le lăsăm să piară. Tinerii din ziua de azi sunt mai aplecați către modernism, puțini sunt cei care vor să ducă mai departe folclorul”, spune cu emoție în glas Diana.

“Când mă apuc de cusut îmi place să doinesc. Muzica mă relaxează și îmi vin idei”

După terminarea liceului ar dori să ducă la alt nivel pasiunea pentru etnologie și folclor. “Oriunde mă vor purta pașii, voi duce mai departe tradițiile începând cu meșteșugul popular care a avut și va avea un loc special în inima mea. Tradițiile sunt o valoare inestimabilă deoarece reprezintă frânturi din viața strămoșilor, din viața bucovinenilor, iar pentru mine este o mare cinste și binecuvântare să le pot face cunoscute”, conchide Diana Seserman.