„Povestea mea este povestea unei femei care cântă. Acesta este rostul meu”. Așa ni s-a recomandat Doina Lavric Parghel, o distinsă doamnă, care aduce în fața publicului autohton şi nu numai muzica tradițională românească. Pe Lavric Parghel am cunoscut-o la Curtea de Argeș, acolo unde a interpretat câteva melodii uimitoare, cu prilejul unui vernisaj al unor artiști, între care s-a numărat și soțul ei, Virgil Parghel.

Blândețea Doinei Lavric Parghel ne-a atras instantaneu și nu am avut nicio putinţă de scăpare, pentru că ne comportam precum fluturii care caută lumina în ceasul negru al nopții. Într-un mediu haotic, populat de oameni care consideră că spiritul nu are nevoie de panaceu, discuția cu interpreta ne-a înseninat ziua și ne-a oferit momente care nu vor fi uitate prea curând.

Matricea Românească a avut privilegiul de a întâlni un om pasionat, transfigurat atunci când interpretează un cântec tradițional. Doina Lavric Parghel „apelează” la o singură „armă” atunci când se află pe scenă, dar care s-a dovedit a fi cea mai eficientă: sufletul.

„Nu mă îmbrac în portul popular pentru că, atunci când te recomanzi drept cântăreț de muzică populară, costumul te ajută foarte mult, te recomandă. Costumul acesta îți dă credibilitate. Ești mai mult sau mai puțin convingător. Când ești fără costum, atunci să te văd că tu convingi, că exprimi o spiritualitate a locului, că ești de acolo! Am zis: «Ia să văd, sunt de acolo? Oamenii mă cred pe cuvânt? Pot să produc o stare? Sunt capabilă să fac asta?»”, a explicat artista, exclusiv pentru Matricea Românească.

Cântece cu povești rostite

Interpreta iubește doinele – numele parcă i-a fost predestinat -, de aceea, repertoriul său cuprinde foarte multe astfel de piese, iar cântecele nu sunt cântate oricum, ci sunt însoțite de scurte povești, rostite de vocea care încălzește inima ascultătorului. Ca o confirmare a valorii sale artistice, Doina Parghel a împărţit scena şi cu binecunoscutul interpret de muzică tradițională Grigore Leșe.

Doina Lavric Parghel, cântând la un vernisaj de la Curtea de Argeș Foto: Mihai Vladu

„Îmi plac cântecele «pe gol», și așa le cânt, dar și acompaniindu-mă de cobză. Numai de cobză. Mă mai și opresc și rostesc câte ceva. Comunic cu publicul. Îi spun mereu că și cu dragostea asta, îți trebuie minte-n cap, ca s-o poți purta. Și apoi cânt melodii de dragoste. Sau spun o poveste. De exemplu, despre o fată, care s-a măritat, săraca, deși avea 20 de ani. Sau, altă poveste, despre un împărat și-o împărăteasă, care aveau o singură fată foarte frumoasă, dar cam leneșă. Și nici n-avea chef de treabă. Atunci, au chemat pe toți înțelepții împărăției: «Ce să facem cu fata asta?». Înțelepții s-au sfătuit trei zile și trei nopți. Și au spus așa: «Înălțate împărate și înălțată împărăteasă, ne-am sfătuit noi și am gândit așa – ce vă spunem noi, să nu vă fie cu supărare – fata, când nu-i bună de nimic, e bună de măritat!»”.

Publicului îi cânți cântecul de jale, care vorbește despre dispariția celui drag, despre durerea ta adâncă, de te doare și ultimul fir de păr din cap

Doina Lavric a dezvăluit, pentru Matricea Românească, izvorul inspirației celor mai frumoase și mai înduioșătoare cântece tradiționale românești: durerea. De la ea am aflat că omul îndurerat este cel care cântă cu atâta patos, încât învăluie în suferință și ascultătorul, pentru care numai lacrimile pot vorbi. Este de prisos să mai menționăm că, atunci când cântă, și interpreta noastră simte de multe ori cum lacrimile vor să se arate, dar „le stăpânesc. Ele vin, dar te oprești, pentru că e omenesc. Respiri, te oprești, și lumea te înțelege”.

Copiii, fascinați de cântecele Doinei Parghel

„Omul cântă când are nevoie să-i fie sufletul oblojit. Nu când este deja oblojit, nu când e reparat, nu când este perfect. Atunci, nu ai nevoie de nimic, nu ai nevoie de doftor. Dar când ți-e sufletul amărât… «Cine nu-i mâncat de rele / Nu știe a cânta de jele». Inspirația vine din suferință. Lucian Blaga spunea: «Nicio suferință nu-i atât de mare, să nu se preschimbe-n cântare». Cântecul trebuie să fie cântare. Laşi lacrimile acasă, nu te smiorcăi. Apoi, transfigurezi. De aceea, cântecul e minunat. De ce e trist cântecul? De aia e trist, pentru că de acolo vine, din tristețe. Publicului îi cânți cântecul de jale, care vorbește despre dispariția celui drag, despre durerea ta adâncă, de te doare și ultimul fir de păr din cap. Vorbești despre război, despre lucruri strașnice, și totuși nu te poți abține să asculți. Vrei să asculți o dată, și înc-o dată. Ai nevoie de durerea aceea, ca să te vindeci și pe tine”.

Muzica tradițională aduce „un ban mai puțin, sau deloc”

De ce muzică tradițională și nu populară? La această întrebare, Doina Parghel a răspuns cu eleganță, subliniind că a ales-o pe cea dintâi, pentru că „este ceea ce pătrunde în spiritualitatea noastră și rămâne și peste 2-300 de ani”, drept pentru care a rezistat tentației de a alege să interpreteze muzică populară, cea care se cântă într-un anumit moment, asumându-şi să câștige „un ban mai puțin, sau deloc”. „Acum e populară maneaua, care a intrat și în folclor, în muzica populară țărănească – s-au întrepătruns și sunt ceea ce se cântă acum. Unora le place, unora nu”.

Lumea e atrasă de muzica tradițională. E fals să spunem: «Nu le dăm asta, pentru că ei au nevoie de altceva. Nu se cere»

Artista își apără repertoriul care îi place și pe care-l prețuiește și este mulțumită deoarece, de-a lungul anilor, s-a bucurat de aprecierile românilor, ea punctând că niciodată nu i-a fost respinsă munca.

„Lumea e atrasă de muzica tradițională. E fals să spunem: «Nu le dăm asta, pentru că ei au nevoie de altceva. Nu se cere». Aceasta este justificarea noastră meschină, pentru că ne e lene, pentru că nu știm, pentru că vrem succesul facil, pentru că vrem banii câștigați ușor. Nu mi s-a întâmplat să fiu respinsă – nu eu, ci ceea ce fac – niciodată. În public se află țărani, intelectuali, muncitori, oameni de mâna a treia sau a șaptea, ce contează?”.

Datorită Doinei Lavric Parghel, un artist de suflet, mândru purtător al rădăcinilor sale, am înţeles mai bine frumusețea muzicii tradiționale românești. Ascultând-o, ne-am întristat, am zâmbit, apoi ne-am înseninat – semn că muzica ei şi-a împlinit menirea.

Transhumanță. Un cuvânt devenit exotic pentru contemporaneitatea care deja a uitat – sau nici n-a aflat – de acest fenomen odinioară esențial în istoria neamului românesc, a fost readus în dezbatere graţie eforturilor unor ciobani care au pus la cale un proiect curajos. Șase baci au pornit la drum în 2013 din satul Rotbav (județul Brașov), cu 300 de oi, și au parcurs pe jos, timp de 115 zile, 1400 kilometri, destinația finală fiind Polonia (!). Deși traseul pare de neimaginat pentru comoditatea cu care este obișnuit în prezent românul, procesul transhumanței era, încă din cele mai vechi timpuri, unul firesc și, desigur, vital.

Proiectul „Transhumanța 2013” a fost derulat de către membrii Asociației Transhumanța din România și ai Fundației Pastorale Transhumanța din Polonia. Prietenia dintre frații Cățean (Silviu, George și Ionuț) și polonezul Piotr Kohut a fost catalizatorul implementării acestui proiect, iar pasiunea lor pentru tot ceea ce înseamnă viața ciobanului a fost liantul care i-a ajutat să meargă mai departe, etapă după etapă, în atingerea destinației finale. Proveniți dintr-o familie unde creșterea oilor cunoaște o tradiție de 300 de ani, frații Cățean dețin o fermă care numără 1500 de oi, 100 de vaci și 12 cai de rasă.

Viața la munte, sinonimă cu libertatea

Atenția celor șase ciobani (doi români, doi polonezi și doi ucraineni) a fost îndreptată asupra Arcului Carpatic, iar principalul scop al drumului lor a fost acela de a arăta comunităților prin care au trecut o parte importantă din civilizația de la munte, una care are la bază cultura pastorală și pe cea a lemnului. Pe lângă aceasta, așa cum a subliniat George Cățean în cadrul vernisajului dedicat proiectului, de la Muzeul Național al Țăranului Român, atunci când vorbim despre omul de la munte, conceptul-cheie al discuției este libertatea. George are 29 de ani și a fost cel care a coordonat traseul pe teritoriul României. Deși a parcurs pentru prima oară un astfel de drum, tânărul nu este străin de poveștile specifice transhumanței, întrucât bunicii săi făceau periodic călătoria, experienţă dură, care le-a șubrezit sănătatea.

Transhumanța, un obicei milenar pentru români și vecinii lor Foto: Jozef Michaelk

„Prin transhumanță, am vrut să refacem traseul vechilor ciobani, în special al celor din sudul Transilvaniei. La noi în țară există două locuri mari de păstorit, zona Brașovului și zona Sibiului. Proiectul a început în 11 mai și am avut 600 de oi, chiar dacă s-a promovat acțiunea menționându-se că au fost 300 de oi. Au existat presiuni din partea unor organizații care protejau animalele. Ni s-a spus că cei 1400 de kilometri care trebuia parcurși erau mult prea solicitanți pentru animale. De aceea, am făcut primii 700 kilometri cu primele 300 de oi, și partea a doua cu alte 300 de oi”.

Transhumanța 2013: România, Ucraina, Cehia și Polonia

S-a pornit cu patru ciobani (ucrainenii s-au alăturat după ieșirea celor dintâi din România), cu 300 de oi, cu câini – de pază, dar și pentru întorsul oilor – și măgăruși, startul fiind, aşa cum aminteam, în satul Rotbav (județul Brașov), după care au urmat Ucraina, Cehia și Polonia. Grupul a mers în jur de 12 kilometri pe zi și, cu toate că a dorit să parcurgă întregul traseu în 100 de zile, perioadei stabilite inițial i s-au adăugat încă două săptămâni, întrucât ciobanii au participat la diferite evenimente găzduite de localitățile tranzitate, unde au vorbit despre proiect. Ciobanii au dormit în cojoace, au mâncat brânză cu mămăligă și au mers ore în șir pe jos. Detaliile din „culisele” călătoriei pot fi aflate vizitând expoziția de fotografie a proiectului, „Drumul oii, ultimul episod?”, lansată recent la MNȚR, până în 30 octombrie 2016.

Deşi în țara noastră există o hartă ancestrală a transhumanței, în prezent parcurgerea unui astfel de traseu cu un număr mare de animale ar reprezenta o curajoasă încercare a norocului, deoarece multe dintre drumuri au devenit proprietăți private. De aceea, mai există foarte puțini ciobani care fac transhumanță. Ciobanii din cadrul proiectului au avut parte de înțelegere în zonele din România prin care au trecut (Brașov, Mureș, Cluj, Sălaj, Maramureș și Satu Mare), mai ales datorită sprijinului direcțiilor agricole locale.

Ciobanii înfruntă, pe parcursul transhumanței, condiții vitrege care le șubrezesc sănătatea

Întrucât vorbim despre un proiect de anvergură, nu se poate ocoli subiectul delicat al bugetului necesar derulării lui, iar în această privință, cei din Polonia, inițiatorii mișcării, au gândit o soluție ingenioasă.

„S-a lansat un apel prin care cei care voiau să își trimită oaia în transhumanță donau o anumită sumă, iar în contul acelei sume se trimitea oaia. În momentul în care s-a terminat traseul, drept recompensă, fiecare a primit clopotul pe care l-a avut oaia la gât pe tot parcursul proiectului. Oile au rămas în Polonia și au fost răvășite (împărțite n.r.) către restul ciobanilor sau către cei care au dorit să și le ia”, a explicat George. Cetățenii au plătit în jur de 500 de zloți, echivalentul a 450 lei.

Din momentul în care am avut poza cu primul-ministru și am postat-o unde a trebuit, totul s-a schimbat la 180 de grade. Am început să devenim mai credibili

Atunci când ideea inițială a devenit scop, actorii proiectului au început să vorbească „în stânga și în dreapta” despre proiectul la care s-au gândit ei, dar nimeni „nu îi băga în seamă”: „Nici nu prea știau ce înseamnă acest cuvânt, transhumanţă. Din fericire, am avut inspirația de a-i scrie despre proiect premierului Dacian Cioloș pe Facebook. După două luni, am primit un telefon din partea unui consilier de-al dumnealui și ne-am întâlnit la reprezentanța Comisiei Europene din București, unde am reușit să facem o poză cu el. Din momentul în care am avut poza și am postat-o unde a trebuit, totul s-a schimbat la 180 de grade. Am început să devenim mai credibili”.

Mărturii unice de pe “Drumul Oii”

Mărturiile ciobanilor în urma acestei călătorii simbolice pentru istoria noastră arată sacrificiul oferit de către om, oii, principala sa sursă de subzistenţă, spre a-i asigura pășunea vitală.

Câinele, mâna dreaptă a ciobanului, pe parcursul călătoriei cu mioarele

„Aveam cizme de gume și mi-am luat niște sandale, că am zis că nu poți să mergi toată ziua. Dar câteodată nu apucai să îți mai dai cizmele jos! Nici nu stăteam să mănânce oile ziua, că mergeam. Seara, când ne opream, ele mai mâncau așa, în treacăt, se săturau. Apă n-am avut vreo două zile, tot acolo, aproape de Sălaj. Era (sic!) niște fântâni secate, era cu cumpănă. Dar n-o fost bai, că nu aveau apă, nu mănâncă. Și nu le era sete mai tare. După aia am mers, când am găsit o vale, nu prea s-o îmbulzit. Am trecut de toate. (…) Că ne întreba unii: «Aveți lipsă de oi?». Ce lipsă să avem, că nicio lipsă. Le-am numărat o dată pe la jumătatea drumului, când am auzit de lup. «Hai să le numărăm, că cine știe?» Nu era nimic… 300 în cap. Cu atâtea am mers, cu atâtea am vinit. (…) Noi am fost doi români. Eu cu încă unul. Și a fost polonezul. Mie mi-a plăcut, chiar dacă mergeam câteodată de dimineața până seara și nu mâncam nimic. Tot era fain”, a povestit unul dintre ciobanii participanţi, Cristian Suciu.

Înainte, lâna era ca și gramul de aur: un kil de lână era un gram de aur, dar astăzi…

„Bunică-meu zicea că lui nu-i trebuie intermediar să ajungă la Dumnezeu. Acolo, în vârful muntelui, el e destul de aproape de Dumnezeu. Zice: «Mai aproape ca mine nu sunt mulți!».  Păi, și când plecau la drum și așa, chiar dacă nu venea preotul la stână, că cine știe pe unde erau urmele, mergea să-l dezlege popa. Popa tot timpul vine la noi, face câte o citire, așa, chiar până la Sfântul Constantin și Elena. La stână”, a explicat Silviu Cățean.

Oile au fost greu încercate de sete în periplul lor pe teritoriul celor patru țări

„Înainte, lâna era ca și gramul de aur: un kil de lână era un gram de aur, dar astăzi… Merinosul (lâna provenită de la oile din rasa merinos, n.r.) rezistă în zona mai secetoasă. Aici plouă mult și, fiind o lână care ține apa, oile fac pneumonie. Pe țurcană, e lâna ca țigla de pe casă, de nu intră fir de apă! De aia e făcută și o rezistat atâta. Când o fost în transhumanță, or mai dus ei oi și caracule (numele unei rase de oi, ale căror miei au blana buclată, n.r.), și de toate…. Le-au mâncat câinii pe munte. N-or rezistat. S-or uscat de pe picioare. Astea rezistă la orice. Și la frig, și la foame. Asta îi ca țiganul”, a mai spus Cățean.

Am întâlnit un meșter cu un umor fin, un om puțin rezervat, pentru că nu-i plac prea multe cuvinte, așa cum ne-a mărturisit, dar este extrem de generos cu ele atunci când vorbește despre meșteșugul pe care-l practică de mai bine de 20 de ani. Lucrează cu drag și pune atât suflet în fiecare obiect, încât la final este epuizat. „Lihnit”, așa cum ne-a povestit. Este vorba despre Corneliu Gavrilă, creatorul FurgaMurga, un brand pe care multe doamne și mulți domni din România, dar și de peste hotare, îl cunosc și îl apreciază. FurgaMurga înseamnă genți cu suflet, genți din piele cu modele tradiționale românești realizate în cuțit, genți unice, cu personalitate. Pe lângă genți, în atelier se mai realizează curele, brâuri, portofele, opinci sau chiar brățări.

Corneliu Gavrilă a reușit să realizeze, practicând un meșteșug vechi, obiecte pe care toți oamenii cu bun gust vor să le dețină. Modestia este calitatea care-l definește pe artizan, întâlnită la fiecare artist care lucrează cu dragoste. Vrăjiți de magia atelierului creată de eșantioanele colorate de piele, de papiotele de ață și de tiparele genților aflate în lucru, am purtat cu „părintele” FurgaMurga o discuție de colecție, despre valorile noastre tradiționale care trebuie promovate în țară și în lume, dar și despre dăruirea unui artist. Toate acestea au fost „îndulcite” de mirosul amețitor al pielii, elementul chintesențial al meșteșugului.

Corneliu Gavrilă, lucrând la coperta unei agende Foto: Mihai Vladu

„Acest meșteșug a luat naștere, pentru mine, atunci când m-am întâlnit cu un rucsac la Sighișoara. Mi-a plăcut foarte mult și a apărut dorința de a face lucrul acesta. Eram reprezentantul unei firme, în cadrul departamentului de încălțăminte și umblam prin țară, prin fabrici. O treabă care nu mă prindea deloc. Am schimbat câteva servicii. Ca toată lumea, până «te afli». Acesta a fost momentul în care m-am gândit că pot face din piele lucruri frumoase, și am început să fac”, a început povestea Corneliu Gavrilă.

Aceasta se întâmpla în urmă cu aproape 20 de ani, într-un moment în care meșterul a decis să renunțe la slujba pe care o avea, pentru a-și dedica timpul, trupul și, mai ales, sufletul, lucrului cu pielea. Cum a învățat care sunt „mofturile” pielii? De la bătrâni!

„Am avut șansa să cunosc meșteri mari din toată țara. În perioada aceea, am luat contact cu meșterii bătrâni, frumoși ca oameni. Nu prea contau pentru ei vânzările. Era o bucurie pentru ei doar că erau invitați de un muzeu. Oamenii veneau, erau ca o familie. A fost o perioadă foarte bună până înspre 2000”, ne mărturisește cu o vizibilă nostalgie creatorul FurgaMurga.

Geanta lui Corneliu Gavrilă, realizată din „resturi de piele”

Atunci când Corneliu Gavrilă a pornit la drum, a știut foarte bine ce direcție trebuie să aibă gențile sale: să exprime o fărâmă din România tradițională. Desigur, pe parcurs, ca să poată fi pe placul publicului larg, meșterul le-a oferit genților sale și o notă puțin mai modernă, iar acest lucru s-a petrecut atunci când i s-a alăturat și Silviu Gavrilă, fratele mai mare. Odată cu venirea lui Silviu, s-a născut ideea FurgaMurga – numele fiind inspirat de un basm popular despre un băiat inimos și sărac. Copilul salvează de la chin o „rugace” (insectă mare, n.r.), un șarpe și un șoarece. Îi hrănește, se joacă cu ei și îi iubește și cresc împreună. Anii trec, și băiatul este încercat și el de greutățile vieții, iar sprijinul vine din partea acestor trei vietăți, recunoscătoare salvatorului lor. Frații Gavrilă au ales ca meșteșugul lor să poarte denumirea basmului – chiar dacă este mai puțin cunoscut -, pentru că este unul românesc și exprimă frumoasa lume a poveștilor autohtone.

Creatorul FurgaMurga, cu geanta Tania

Silviu Gavrilă avea în „tolba” sa oleacă de experiență privind design-ul vestimentar și, datorită cunoștințelor sale, modelele genților fratelui mai mare au cunoscut o îmbunătățire din punct de vedere estetic, apreciată de mai multe categorii de români.

Am luat contact cu meșterii bătrâni, frumoși ca oameni. Nu prea contau pentru ei vânzările. Era o bucurie pentru ei doar că erau invitați de un muzeu

„S-a mers pe direcția aceasta, cu puțină adaptare la cerințele pieței. Nu puteai face tolbele vechi de vânători. Câteodată regret vremurile acelea, pentru că lucrurile erau mult mai stabile, mult mai clare. Materia primă era materie primă, constantă. Erau mai multe paliere de calitate și îți puteai afla locul pe acolo. Produsele de acum nu mai ajung la nivelul produselor de acum 200 de ani. Pe drum s-au pierdut, pe lângă materia primă, și ritmul și nevoile. Pe atunci, oamenii se mulțumeau cu puțin. Acum, te mulțumești cu puțin, dar puținul începe să devină din ce în ce mai relativ, o noțiune extrem de personală. Nu mai vor un produs tradițional, ci vor pur și simplu un produs românesc”, a punctat un adevăr dur Corneliu Gavrilă.

Biblie cu coperte din piele, în „interpretarea” FurgaMurga

Frumusețea acestor genți, pe lângă îndeletnicirea și pasiunea meșterului, este conferită și de piele, care trebuie să fie una aparte – chiar dacă este destul de „mofturoasă”. Frații Gavrilă lucrează, alături de câteva ajutoare de nădejde, cu piei tăbăcite vegetal, „care mai au puțină viață în ele, nu precum cele tăbăcite mineral”, pe care le întâlnim în fabrici. Materialele din atelierul FurgaMurga reacționează la soare, la apă, la timp și la dragostea românilor.

Nu mă mai uit pe piață așa mult. Dacă intru într-un magazin, mă apucă depresia, pentru că văd o mulțime de genți și mă întreb: «Cum aș putea să mai vând eu în abundența asta de produse?»

„Dacă accepți lucrul acesta, ai o geantă care în timp se modifică, dar nu se învechește, deși îmbătrânește. E o geantă cu care poți ieși chiar și după 10 ani, fără nicio rușine. Dacă ieși cu o geantă din piele realizată într-o fabrică… Ea a avut momentul ei scurt de strălucire, dar după 10 ani se vede că e o geantă veche și atât. Nu mă mai uit pe piață așa mult. Dacă intru într-un magazin, mă apucă depresia, pentru că văd o mulțime de genți realizate în fabrici și mă întreb: «Cum aș putea să mai vând eu în abundența asta de produse?». Și nu mai urmăresc. Mă mai uit pe internet și văd că produsele nu mai sunt atât de românești – meșteșugurile au evoluat, în funcție de vreme. De exemplu, înainte sașii aveau un stagiu de pregătire de câteva săptămâni în Germania. Sigur, comunitățile românești au fost ceva mai puțin mobile din punctul acesta de vedere și atunci lucrurile s-au dezvoltat din aproape, în aproape. Prelucrarea pielii cred că tot pe filon nemțesc s-a dezvoltat, prin contact cu ei. Avem și șerparele aduse de ciobanii care se plimbau din Carpați, în Caucaz”, a explicat Corneliu Gavrilă.

Deși multe astfel de genți, chimire, opinci și alte obiecte din piele au căpătat influențele contemporaneității, găsim pe piață mai mulți meșteri care realizează astfel de obiecte, ceea ce îl face pe „părintele” FurgaMurga să creadă că îndeletnicirea va supravieţui.

Portofele FurgaMurga

Un element prezent pe aceste genți, care exprimă dragostea pentru valorile românești, îl constituie modelul delicat lucrat în cuțit. Meșterii din atelierul fraților Gavrilă se inspiră din lucrătura în lemn specifică zonelor Maramureș, Bucovina, nordul Moldovei, sau chiar a Buzăului (crucile din piatră). Aceste modele reprezintă nota personală a celor de la FurgaMurga: „N-am prea văzut la alte genți astfel de lucrătură, pentru că este mai greu și ai nevoie de un anumit tip de piele. Modelele aduc o părticică din România tradițională. Ai nevoie și de o anumită libertate, nu trebuie să fii foarte riguros în lucru. Nu-mi plac lucrurile perfecte”.

Dacă mă apuc de un lucru, sunt cu totul acolo. De multe ori, când termin, sunt lihnit, epuizat, nu mai pot face altceva. E un consum sufletesc. E mai mult decât simpla găurire, coasere și asamblare a unei genți. Cel care primește geanta vede acest lucru. Nicio geantă nu e la fel

Ceea ce este apreciat la obiectele lucrate de către meșteri este «încărcătura» lor sufletească aproape tangibilă, aspect confirmat de către Corneliu Gavrilă: „Asta se întâmplă cu gențile cărora le dai atenție. Cred că diferențiază lucrul într-un atelier când unii fac ceva care le place. De aceea nici nu pot dezvolta atelierul. Vreau de la celălalt să simtă, să-i dea toată atenția produsului. Eu nu am atenție distributivă: dacă mă apuc de un lucru, sunt cu totul acolo. De multe ori, când termin, sunt lihnit, epuizat, nu mai pot face altceva. E un consum sufletesc. E mai mult decât simpla găurire, coasere și asamblare a unei genți. Cel care primește geanta vede acest lucru. Nicio geantă nu e la fel. Ce mă motivează? Deși nu mă consider artist, observ la artiști nevoia de apreciere, și probabil asta mă mână”.

Corneliu Gavrilă, prezentând câteva curele, pentru Matricea Românească

Gențile FurgaMurga au ajuns în toate colțurile lumii, datorându-şi notorietatea trăiniciei specifice lucrului realizat manual, modelului tradițional și pasiunii vizibile cu care au fost realizate. Nu doar gențile au căpătat cuvinte de laudă, ci și opincile românești: câteva perechi au ajuns într-un teatru din Japonia și cu o alta s-a încălțat însuși faimosul Gérard Depardieu. Mai mult decât atât, chiar și artistul Grigore Leșe deține și poartă o geantă „făurită” în atelierul fraților Gavrilă.

Și pentru că omul dă naștere unor lucruri frumoase atunci când îl are pe Dumnezeu în suflet, Corneliu Gavrilă ne-a mărturisit că este un om credincios și că uneori este „ajutat” să realizeze lucruri care-l uimesc.

Eram surprins să-L găsesc pe Dumnezeu în lucruri care nu-mi ieșeau de la început. Insistam asupra lor și ieșea un lucru mai frumos decât dacă mi-ar fi ieșit din prima. Era clar că s-a întâmplat acolo ceva care mă depășește

„Nu Îl «bag cu forța» pe Dumnezeu în creațiile mele, dar regăsim crucea destul de mult în ce fac. Sau rozeta solară, care a fost preluată de creștinism, în simbolistică. Eram surprins să-L găsesc în lucruri care nu-mi ieșeau de la început. Insistam asupra lor și ieșea un lucru mai frumos decât dacă mi-ar fi ieșit din prima. Era clar că s-a întâmplat ceva acolo care mă depășește. Nu era vorba de talentul meu, pentru că nu e așa deosebit. E mărunt. Dar simt că se întâmplă să iasă ceva și mă întreb cum de mi-a ieșit mie? (…) Sunt legat de România veche, cea profundă, deși în ultima vreme parcă îmi vine să mă dezleg. Parcă se duce la fund. Ne îndepărtăm de tradiție. Cum ne apărăm, ține de fiecare. Chiar dacă mi se părea că ar exista soluții, mă simt total depășit. Dumnezeu cu mila. N-am idee ce ne-ar putea reașeza sau dacă ne-am putea reașeza pe ce a fost odată”, mai spune meșterul.

„Ferestre” pentru perete

Din discuția cu Corneliu Gavrilă am mai învățat că meșterii lucrează pentru că, în acest fel, se simt împliniți sufletește. Nu este o ocupație care are, primordial, un scop financiar.

„E ca în pericopa evanghelică cu talanții, în care unuia i-au fost dați cinci talanți, altuia doi și altuia unul. Chiar dacă ți-a fost dat unul, încearcă să-l înmulțești, nu să-l ascunzi”, conchide, pentru Matricea Românească, creatorul FurgaMurga.