Are în spate o istorie frumoasă de peste 160 de ani, mii de artiști i-au dedicat talentul și timpul, iar zeci de personalități românești despre care astăzi citim în manualele școlare „s-au semnat” pe axa evoluției sale. Teatrul Național „I. L. Caragiale” din București este o instituție devenită reper pentru cultura românească și un “templu” al dramaturgiei, pe ale cărui altare râvnesc să îşi lase ofranda talentului lor mii de actori români.

Întâmplător sau nu, TNB este situat la kilometrul 0 al Capitalei, odinioară locul în care se strângeau cei care aveau idealuri comune și care doreau schimbarea, iar astăzi, spațiul unde se unesc talentele pentru a arăta lumii puterea transformatoare a artei.

Vechiul Teatru Național București, distrus în urma bombardamentelor din cel de-al Doilea Război Mondial Foto: bucurestiivechisinoi.ro

Potrivit istoriei oficiale a instituției, în 1840, domnitorul muntean Alexandru Ghica aprobă proiectul construirii Teatrului Național, în 1852 este tăiată panglica, iar clădirea va funcționa pe Calea Victoriei, până în anul 1944, când va cădea victimă bombardamentelor din cel de-al Doilea Război Mondial. Prima piesă pusă în scenă de către – aşa cum era denumit atunci – Teatrul cel Mare (director Costache Caragiale) a fost, la 31 decembrie 1852, „Zoe sau un amor românesc”. Impozanta instituție teatrală devine una de stat în 1864, în urma unui decret semnat de către premierul de la acea vreme, Mihail Kogălniceanu.

Clădirea Teatrului Național București astăzi, după reconstrucția care a durat patru ani de zile Foto: arhiva TNB

TNB-ul pe care îl știm astăzi cu toții, cel de lângă Universitate, a fost inaugurat în preajma Crăciunului anului 1973, și întâmpina publicul bucureștean cu trei săli de spectacol: Sala Mare, Sala Mică și Sala Atelier. Sala Amfiteatru „s-a născut” ulterior, în urma modificărilor realizate din cauza unui incendiu. Arhitecții Horia Maicu, Romeo Belea și Nicolae Cucu sunt cei care au lucrat la proiect, iar inginerului Alexandru Cișmigiu i se datorează structura de rezistență.

În aproape 164 de ani, TNB a avut 45 de directori – o medie de 3 ani și jumătate de fiecare

„Din 1852 și până în 1948, se schimba Guvernul, se schimba și directorul Teatrului! Ion Caramitru (actualul director al Teatrului Naţional, n.r.) este singurul care a schimbat 12 miniștri ai Culturii. De ce? Pentru că, între timp, a apărut o lege a managementului instituțiilor de cultură, care spune că nu îl poți da jos, ca partid, dacă nota arată că sunt rezultate. În aproape 164 de ani, TNB a avut 45 de directori – o medie de 3 ani și jumătate de fiecare. Radu Beligan a stat 20 de ani (cel mai longeviv director, n.r.), Ion Caramitru este deja în al 12-lea an. Am avut și directori care au deținut funcția de mai multe ori – precum I. L. Caragiale sau Costache Caragiale, unchiul celui dintâi. Primii patru directori au fost os domnesc”, a explicat Ionuț Corpaci, consultant artistic şi ghid de ocazie al Teatrului, pentru Matricea Românească.

România, ultima țară din Europa care subvenționează “in corpore” teatrele

La Turul TNB poate participa, în schimbul unei taxe modice, în fiecare zi de luni, oricine vrea să pătrundă în culisele Teatrului, să îi afle povestea și să vadă cabina unde se pregătesc pentru spectacole giganţi care li se închină lui Melpomene şi Thaliei, precum Ion Caramitru și Horațiu Mălăele. Iar explicațiile și „notele de subsol” ale lui Ionuț sunt mai mult decât prețioase, având în vedere faptul că el lucrează aici de mai bine de 20 de ani.

Scenă din spectacolul „Scrisoarea”, după I.L. Caragiale, regizat de către Horațiu Mălăele

„Suntem 480 de angajați în prezent. Radu Beligan a reușit să joace (să gestioneze punerea în scenă, n.r.) 1017 spectacole într-un an, în trei săli. Dar înainte eram 662. Acum avem 6 săli și un amfiteatru în aer liber (ce va fi inaugurat în vara 2017, n.r.), dar suntem 480 de oameni. Jucăm 750 de spectacole pe an, dar ne mai trebuie oameni să jucăm de marți până duminică, în toate sălile. În TNB se joacă 20 – 25 de spectacole în fiecare săptămână. Nu avem suficienți oameni – nici actori, nici tehnicieni, nici garderobiere – în așa fel încât să jucăm într-o singură seară în 6 săli. E păcat. Deși propunem de mult tuturor guvernelor: «Dați-ne oameni, ca să putem să jucăm, având în vedere că avem un indice de ocupare a sălilor de 80%»!”.

Spectatorul care observă o clădire elegantă, cu multe săli, modern dotată și situată pe mai multe nivele își imaginează, invariabil, că TNB se bucură de un buget anual impresionant, dar adevărul este altul: “Kilometrul Zero al Teatrului Românesc” dispune de “doar” 6 milioane euro, un buget redus în comparaţie cu cel al altor instituţii europene de profil. Aflăm de la reprezentantul Teatrului faptul că statul român alocă instituției 4,5 milioane euro și că vânzarea de bilete aduce 1,5 milioane euro (25% din bugetul total; în paranteză fie spus, aproximativ aceiaşi bani ajung în actul de creaţie efectiv, restul reprezentând cheltuielile logistice ale „mamutului” numit TNB). De ce este mai mare subvenția de la Guvern? Răspunsul este unul simplu: pentru ca publicul să se bucure de spectacole de calitate, de săli întreținute, dar mai ales să beneficieze de prețuri mici.

Cel mai scump bilet la un spectacol din repertoriul instituției costă 100 lei, cel mai ieftin 10 lei, iar jumătate din vânzări au loc pe internet. Dacă statul român și-ar “închide robinetul” subvenţiei anuale, spectatorul ar trebui să plătească pentru un bilet 200 lei. Ați ghicit, practicarea unui astfel de preț nu ar mai aduce aproape 200.000 de spectatori anual la teatru. Important de menționat este faptul că nu doar TNB primește bani din partea statului – nu mai puțin de 60 de teatre din țară sunt subvenționate, astfel încât prețul biletelor să fie redus, și oamenii să își permită «porția» de cultură. Din nefericire însă, suntem ultima țară din Europa care subvenționează puternic 60 de teatre, în lipsă de alternative.

Bugetul statului român pe 2016, pentru cultură, este de 0,08% din PIB. Franța are 7%. E adevărat că întotdeauna, în România, cultura a fost «Cenușăreasa» – oficial TNB

„Dacă mă întrebați pe mine, cel mai bine subvenționat oraș din România, în ce priveşte cultura, este Aradul, care alocă 9 milioane de euro. E acolo un primar tânăr care a înțeles ceva. (…) Tot proiectul de dezvoltare a TNB-ului, sub conducerea lui Caramitru, este modelat după cel al Royal National Theatre (din Londra, n.r). Acesta are un buget de 120 milioane de lire sterline. Box office-ul este de 30%, deci cam 40 milioane de lire. Noi, la 6 milioane euro, avem 1,5 milioane din bilete. În termen de procente, e bine. În termen de salarii, de investiție în cultură, la noi e puțin. Bugetul statului român pe 2016, pentru cultură, înseamnă 0,08% din PIB. Franța are 7%. E adevărat că întotdeauna, în România, cultura a fost «Cenușăreasa». Ce a fost important pentru România: apărarea, educația și sănătatea. (…) Dacă ni s-ar înzeci bugetul, ca să ajungem la 0,8%, am putea începe șantiere arheologice, reconstrucții de patrimoniu – nu vorbesc aici despre cultură vie, ci despre ce n-am făcut în ultimii mulți ani”.

Scenă din spectacolul „Nebun din dragoste”, de Sam Shepard, regizat de către Claudiu Goga

În altă ordine de idei, reprezentanții Teatrului au identificat publicul majoritar al spectacolelor puse în scenă. Portretul-robot al “fanului” TNB este: femeie cu vârsta până în 50 de ani, cel puțin doi copii, studii superioare şi venituri medii.

Sala Atelier, «laboratorul» unde se verifică gustul pentru noutate

Odată pătrunși în Sala Atelier a TNB-ului, ni se dezvăluie, din capul locului, faptul că nu există în lume două săli de teatru identice, chiar dacă toate au unele elemente comune, precum cabinele de sunet și cele de lumini, dar mai ales configuraţia: toate teatrele lumii sunt construite fie în formula italiană (publicul se află față în față cu scena), fie în cea elisabetană, care copiază varianta grecească (publicul înconjoară scena din trei părți, ca un amfiteatru), fie în cea arenă, ca la circ (publicul înconjoară scena din toate părțile). Sala Atelier poate deveni oricare dintre aceste variante, datorită mobilității oferite de structurile cu roți pe care se află scaunele.

În Sala Atelier se pot bucura de un spectacol 200 de persoane

„90% din repertoriul Sălii Atelier reprezintă dramaturgia nouă. Aici verificăm gustul publicului pentru nou. Este o sală de maximum 200 de locuri în care nu investim foarte mult din banii publici în decoruri și costume, și verificăm dacă ceva place. Aici aflăm dacă un dramaturg e bun sau nu, la nivelul publicului Bucureștiului, care este unul bun de teatru.”

Viața în teatru, un univers paralel

Între zidurile Teatrului Naţional se produc toate elementele necesare punerii în scenă “ca la carte” a unui spectacol, întrucât aici există ateliere de mecanică, pictură, tâmplărie, tapiserie, croitorie, butaforie, cizmărie, dar și spălătorie și călcătorie. Producția unei piese durează în jur de două luni și jumătate, timp în care actorii învață textul și mișcările scenice în sălile de repetiție, iar „spiridușii” din atelierele amintite lucrează la recuzită, costume, decor etc. Viața în teatru este, pentru neavizați, una boemă, nedictată de rigori și ai cărei protagoniști sunt artiștii îmbrăcați lejer și veşnic cu zâmbetul pe chip. Unele dintre acestea se confirmă, dar asta nu înseamnă că nu există, și în lumea dramaturgiei, un program încetăţenit al zilei de reprezentaţie, astfel încât totul să funcționeze la parametri optimi: intervalul 10:00 – 14:00 – repetiție, de la 14:00 masa de prânz, intervalul 15:00 – 17:00 – somn, apoi, începând cu ora 17:00, întoarcerea la cabină pentru pregătirea spectacolului de la ora 20:00.

Cea mai „inteligentă” sală din lume se află la București

Sala Studio a fost următoarea destinație de pe lista noastră, iar încă de pe holurile care duc spre aceasta am fost anunțați de către Ionuț că vom vedea „sala cea mai «deșteaptă» din lume”, pentru că poate deveni, într-un timp foarte scurt, o sală de teatru de tip arenă, elisabetan sau italian.

Sala Studio, în formula arenă

Sala Studio, în formula italiană

„O sală de teatru care să se transforme în nici 30 de minute dintr-o sală în altă sală încă nu s-a construit. (…) Când s-a deschis sala, Ion Cojar, fost director al teatrului, a montat «Năpasta» în variantă italiană. Apoi, publicul ieșea în foaier, se întorcea în jumătate de oră în cu totul alt teatru, unde vedea «Conu‘ Leonida față cu reacțiunea». (…) Ne-a fost teamă de faptul că, nemaifolosindu-se din ‘76 mecanismele, o să trebuiască să reparăm mult. N-am făcut decât să adăugăm niște ulei și un panou de comandă nou, pe iPhone.”

Transformarea sălii Studio

„De când a venit Caramitru și până la reconstruire, am mers peste tot în Europa să vedem ce e nou, ca să introducem aici. Sunt lucruri pe care le-am adus și pe care le-am făcut, dar sunt și lucruri pe care le-am considerat mult mai bine făcute la noi. De fapt, nu e importantă schimbarea, important este să le faci să funcționeze. În varianta italiană, Sala Studio are 540 de locuri, în varianta arenă are 590 de locuri”.

Sunt lucruri pe care le-am văzut în Europa şi pe care le-am adus și le-am făcut la TNB, dar sunt și lucruri pe care le-am considerat mult mai bine făcute la noi

Reconstrucţia TNB-ului, încheiată în 2015, a durat patru ani, și a costat nu mai puțin de 73 milioane euro: 26 milioane au venit dintr-un împrumut cu dobândă mică de la Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei, iar restul, de la cinci Guverne diferite ale României.

Sala Pictură, cea mai „intimă” sală a Teatrului Național București

Sala Pictură este una dintre cele mai intime incinte dedicate spectacolelor, pe care le-am văzut. Cu o capacitate de 250 de locuri, sala aceasta îi permite spectatorului să observe chiar și cele mai mici expresii faciale ale actorilor, întrucât distanța de la scenă, la ultimul rând de scaune este de 12 metri.

“Cum să nu-ţi placă să joci la Sala Mare?”

Dar “perla Coroanei” Teatrului Naţional este Sala Mare, o încăpere elegantă, dominată de tapiseria de un roșu regal. „Cum să nu-ți placă să joci aici?”, ne întreabă, retoric, Ionuț Corpaci.

Sala Mare, similară cu Sala Olivier a Royal National Theatre din Londra

Această sală este una de tip italian și se mândrește cu un loc fruntaș în clasamentul celor mai mari săli de teatru din România, dar și în cel al celor mai bine dotate din Europa, din punct de vedere sceno-tehnic. Este comparabilă cu Sala Mare a Teatrului Național din Budapesta sau cu Sala Olivier a Royal National Theatre din Londra. Aici pot urmări un spectacol 940 de români.

Foaierul Sălii Mari, la fel de elegant

Teatrul Național București mai deține și Sala Media, cea dedicată diferitelor evenimente – culturale sau educaționale -, și Sala Mică, cea căreia i se mai spune și „Sala 9G”, deoarece serveşte drept spaţiu de expresie noii generații de tineri regizori, scenografi şi actori. Aceștia “iau în primire” sala timp de șase săptămâni pentru a se pregăti, se folosesc de recuzita și de decorul TNB-ului și la final joacă spectacolele de câteva ori. În cazul în care piesele sunt suficient de bune pentru Teatrul Național, ele rămân în repertoriul acestuia. Până în prezent s-au desfășurat două stagiuni, iar din 11 piese jucate de tinerii actori, 10 au rămas în repertoriul TNB-ului.

Terasa de pe acoperișul instituției, viitoarea cafenea a iubitorilor de dramaturgie

Planurile de dezvoltare ale uneia dintre cele mai emblematice instituţii culturale ale României nu se opresc aici, întrucât publicului i se pregătește o miriadă de alte surprize: în vara următoare, el va putea asista la spectacole pe acoperișul clădirii, evenimentele de aici urmând a avea loc de la ora 22. Un etaj mai jos, îi va aștepta cafeneaua deschisă în permanență, loc care merită vizitat, mai ales pentru panorama asupra Pieței Universității şi pentru reflecţiile pe care ea le inspiră – sperăm noi, asupra neclintirii şi creativităţii spiritului românesc, atât de bine ilustrate de către TNB.

Ileana Cosânzeana și personajele din povești celebre de Ion Creangă, precum „Capra cu trei iezi” sau „Ursul păcălit de vulpe”, au evadat din paginile cărților și au poposit pe pereții caselor românilor. Acest lucru a fost făcut posibil datorită imaginației fără limite a unei tinere pasionate de desen și instruite în domeniul amenajărilor interioare. Ana Bănică (32 de ani) a pornit, în urmă cu 7 ani, alături de Bianca Bărbieru, o afacere cu autocolante de perete intitulată mai mult decât sugestiv: „Cai verzi pe pereți”, aluzie la expresia românească ce denotă o întreprindere himerică. Unele dintre modelele „cailor verzi” cuprind și motive tradiționale românești sau personaje care ne-au luminat copilăria și care ne-au transformat în ceea ce suntem astăzi. În prezent, Ana Bănică se ocupă singură de toată „bucătăria” din spatele afacerii. În cadrul unui interviu pentru Matricea Românească, tânăra originară din Constanța a vorbit despre arta sa și despre provocările acestei ingenioase forme de exprimare.

Matricea Românească: Cât de permisivă este pentru tine această formă de exprimare, a creării autocolantelor?

Ana Bănică: Este destul de interesant pentru că, atunci când am dat la facultate, mereu am rămas cu gândul la prima mea pasiune, desenul. Eu am terminat Liceul de Artă și am desenat dintotdeauna, dar am început să fac amenajări, iar la birou am întâlnit ideea aceasta, a autocolantelor de perete. Pentru mine este o chestiune foarte simpatică, pentru că se combină pasiunea mea pentru desen cu amenajările interioare. Se împletesc foarte bine, pentru că nu e vorba doar despre un desen drăguț pe care-l pui apoi pe perete. Trebuie să te gândești ce culori să aplici ca să se potrivească interiorului, ce dimensiuni trebuie să aibă, cum ar arăta mai bine și unde: într-un dormitor, într-un birou, într-un living etc. Profesia pe care am învățat-o se echilibrează foarte bine cu pasiunea mea pentru desen, în această afacere.

Matricea Românească: Cum văd românii această formă de cultură? Putem vorbi despre un fenomen al autocolantelor de perete?

Ana Bănică: Nu. Bineînțeles, există mai multe firme care realizează autocolante de perete, dar eu sunt singura care face design-ul, adică toate desenele îmi aparțin. La început, a fost destul de ciudat, pentru că nu era o formă de decorare atât de cunoscută, și până s-au lămurit oamenii despre ce este vorba, a durat un pic. Mă priveau cu puțină neîncredere la început, dar am participat la diferite târguri și am organizat ateliere de lucru. Când oamenii vin și ating, este altceva decât în online. Prezența în offline a fost destul de importantă pentru afacere. În online e magazinul, dar este clar că trebuie să te întâlnești cu oamenii, să vorbești cu ei. Mie îmi place să interacționez cu oamenii, deci cu atât mai bine.

Autocolantul „Capra cu trei iezi”, după povestea omonimă de Ion Creangă

«Capra cu trei iezi» a fost cumpărat destul de mult de români, care l-au trimis în străinătate pentru alți români

Matricea Românească: Din câte am văzut în portofoliul tău, ai și modele care conțin motive tradiționale. Putem vorbi aici despre o educare a românilor privind originile lor?

Ana Bănică: Da, sigur că se poate. Eu mă bucur foarte mult că există această înflorire a interesului pentru tradiții. Posibilitățile sunt nelimitate, iar lucrurile acestea nu se petrec doar în design, ci și în muzică, peste tot. De exemplu, am realizat acest autocolant, cu „Capra cu trei iezi”, dar am auzit mai multe comentarii care spuneau că povestea este un pic sinistră, or mie nu mi se pare că ar fi așa. Acolo este vorba și despre moarte, și despre dreptate. E o poveste cu mult substrat.

Când am realizat autocolantul, am primit și critici: „Fix «Capra cu trei iezi» ai ales-o!”. Dar cele mai multe reacții au fost foarte bune, mai ales că nu puteam să ilustrez o scenă din poveste, ci am reprezentat doar capra cu iezii: capra este serioasă, iedul cel mic este cuminte, și ceilalți doi iezi sunt zvăpăiați. A fost foarte bine primit și mi s-a spus că este foarte expresiv. Am introdus în autocolant și prima frază a textului, un lucru foarte drăguț, și câteva persoane chiar mi-au spus: „Pentru că ai introdus tu o bucată din text, am început să le citesc copiilor”. Este foarte frumos să vezi că oamenii vin cu asemenea răspuns și că îi provoci, într-un fel. Autocolantul „Capra cu trei iezi” a fost cumpărat destul de mult de români, care l-au trimis în străinătate pentru alți români.

Creatoarea Ana Bănică Foto: Mihai Vladu

Matricea Românească: Ai avut multe comenzi de autocolante cu povești și motive tradiționale românești?

Ana Bănică: Da. Oamenii le cumpără pe cele tradiționale. Eu vând și în străinătate, dar străinii nu sunt atât de încântați, pentru că ei oricum nu înțeleg „Capra de iezi”, ci sunt mai degrabă interesați de restul modelelor pe care le am.

Matricea Românească: Ai îmbrăcat capra în ie…

Ana Bănică: Da, unde mai pui că o am și pe Ileana Cosânzeana! Pe Ileana am vândut-o și străinilor, pentru că ea este un fel de zână bună a culturii, și este mai ușor de „digerat” decât o capră îmbrăcată în costum tradițional.

Matricea Românească: Are echivalent și în alte mitologii.

Ana Bănică: Da, exact.

Matricea Românească: Ce povești poți spune printr-un autocolant?

Ana Bănică: În general, la autocolantele acestea, ca orice alt artist, spun mici povești de-ale mele. Nu toată lumea le percepe la fel, fiecare înțelege ce vrea, dar este important să stârnească emoții. De acest lucru m-am asigurat, pentru că primesc reacții foarte bune și înveselesc oamenii.

Ileana Cosânzeana este «un fel de zână bună a culturii», cu echivalent și în alte mitologii de pe glob

Matricea Românească: Este, până la urmă, arta de a spune multe lucruri prin puțin?

Ana Bănică: Fără îndoială. Eu folosesc forme foarte simple, culori puține, tocmai pentru a se potrivi în cât mai multe interioare. Este foarte important și cum aplici autocolantul în cameră. Întotdeauna mi-am oferit ajutorul – unii l-au cerut, alții nu. De asemenea, eu am văzut unele autocolante într-un fel, dar am avut surprize foarte plăcute, în așa fel încât să le văd lipite într-un cu totul alt fel, pentru că ele se pot decupa, elementele se pot reașeza pe perete. Deci autocolantele lasă o libertate destul de mare și celui care le cumpără, care nu este îngrădit de mine. De exemplu, am un autocolant foarte popular, „Planetarium”, cuprinzând planetele, în ordinea lor față de Soare. Acest autocolant se poate decupa și se poate lipi după dorință: pe tavan, pe perete, pe mobilier etc. Am văzut că oamenii s-au jucat foarte mult cu acest model, și-au creat poveștile lor, au schimbat ordinea planetelor. Oamenii abia așteaptă să se joace și asta îmi place și mie la ceea ce fac, că mă joc foarte mult.

Ileana Cosânzeana

Matricea Românească: Creațiile tale permit și o colaborare cu artistul.

Ana Bănică: Da. De multe ori se întâmplă să lucrez și autocolante personalizate. Clientul îmi dă un sumar – mă refer aici la clienții mici, care vor ceva personalizat. Dar m-am mai întâlnit și cu firme, care au vrut să-și decoreze biroul. Am lucrat foarte bine, îmi place să personalizez.

Matricea Românească: Autocolantele cu motive tradiționale ar trebui așezate într-un anumit spațiu?

Ana Bănică: Autocolantul de perete în sine este o soluție de decorare rapidă și oarecum ieftină. Nu este precum tapetul, nu este un tablou. Mi se pare că este foarte ușor de aplicat acasă și cred că se pretează mai bine în spații care tind mai mult spre stilul minimal, precum Ikea, sau spre cel tradițional, combinat cu cel modern.

Ana Bănică, în atelierul „Cai verzi pe pereți”

Matricea Românească: Care a fost modelul care te-a provocat cel mai mult?

Ana Bănică: La început, toate sunt o provocare, după care mă bucur că au ieșit bine. Am realizat, anul acesta, două autocolante – unul este cu Bucureștiul, iar altul cu litoralul românesc. Pentru ele, a trebuit să desenez foarte multe schițe după clădiri, după diverse monumente, pe care apoi le-am minimalizat și le-am stilizat foarte mult. Pentru București, am făcut câteva secvențe, care au format un traseu ce are legătură și cu mine: începe la Obor, unde este Moara lui Asan, care este un monument superb, abandonat. Se continuă spre Unirii, apoi spre Universitate, după care ajunge la Arcul de Triumf, care este capătul.

Scene din București

Am mai realizat și litoralul, care începe în Deltă și se termină la Vama Veche. Acestea sunt importante și pentru mine, pentru că nu pot să nu am un aport. Autocolantele au fost provocatoare, mi-a fost foarte greu. Eu sunt limitată și de dimensiuni, întrucât nu pot realiza ceva foarte mare, pentru că oamenii nu au unde să le lipească și creațiile trebuie să fie modulare. Deci, a fost dificil până am desenat, până mi-am dat seama cum pot să simplific clădirile – de exemplu, la Cazinoul din Constanța, care este o clădire foarte complexă, trebuia să extrag trăsăturile principale. Reacțiile au fost pe măsură și sunt foarte fericită. Pentru mine este important și să trag un semnal de alarmă, dacă simt că este nevoie.

De exemplu, în autocolantul cu Bucureștiul, sunt foarte multe mașini reprezentate acolo și mai puțini bicicliști. Mai am și monumentul Moara lui Asan, pe care nimeni nu-l știe și nu se interesează de el. Pe cel cu Bucureștiul l-au lipit niște clienți, într-un bar, pe peretele unui hol, și se pare că s-a întâmplat să se cojească puțin peretele. Ce au făcut ei? S-au gândit, au decupat niște mașini și au făcut un mare „accident”. M-am distrat. De aceea spun că oamenii pot interacționa cu autocolantul și cu ce fac eu.

Litoralul românesc s-a mutat… pe uscat

Matricea Românească: Cum arată atelierul tău?

Ana Bănică: La început, nu aveam unul, am funcționat în garsoniera Biancăi, apoi ne-am mutat ba pe un hol, ba la demisol. Dar acum am un atelier pe care-l împart cu sora mea, care coase diferite lucruri. Acolo lucrez, acolo este plin de autocolante, acolo am cutter-plotter-ul, acolo desenez.

Pentru un copil, poate să existe Disney, dar la fel de bine poate să existe și «Capra cu trei iezi»

Matricea Românească: Revenind la poveștile românești, mai au ele loc în viața copiilor, dată fiind abundența personajelor tip Disney? Cât este de important ca micuții să crească alături de „Ursul păcălit de vulpe”, chiar în varianta murală?

Ana Bănică:  Aici este și altă discuție. Sunt părinți care cumpără și „Capra cu trei iezi”, și „Ursul păcălit de vulpe”, și Ileana. Cea din urmă are mai mult succes. Eu cred că părinții au foarte multă libertate în a le arăta copiilor că se poate și una, și alta. Până la urmă, este alegerea lor. Pentru un copil, poate să existe Disney, dar la fel de bine poate să existe și „Capra cu trei iezi”, nu este nicio problemă. Nu se exclud.

Matricea Românească: Deci Mickey nu concurează cu personajele românești.

Ana Bănică: Nu cred. N-ar trebui. Și eu am fost copil și abia așteptam să văd la televizor desene animate, dar eram și alături de cărțile mele de povești. Părinții sunt cei mai importanți, ei trebuie să le arate ambele variante. Între modelele tradiționale și cele netradiționale – fie copilașii care zboară cu baloanele, fie unicornii, care ar putea fi interpretați drept niște cai năzdrăvani -, sunt mai populare cele din urmă. Nu toată lumea vrea să aibă în casă motive tradiționale, dar asta nu înseamnă că nu le apreciază. Poate că nu se potrivesc. În schimb, au fost foarte mulți tineri care au cumpărat brâurile tradiționale – sunt modulare, au 120 centimetri și le poți aplica pe perete, ca o bandă decorativă. Am auzit că le-au aplicat în sufragerie, în bucătărie, în hol.

Matricea Românească: Câți ani se împlinesc de când lucrați?

Ana Bănică: 7 ani.

Matricea Românească: A devenit, între timp, și o afacere?

Ana Bănică: Da. A durat ceva timp. Noi am început în 2009, în plină criză, când eram destul de solicitate, pentru că a trebuit să lucrăm în paralel, și ca arhitecți, și am făcut și design grafic. După cam trei ani a început să se echilibreze situația, și acum trăiesc numai din asta. Chiar am timp și să revin asupra desenului pe hârtie.

Matricea Românească: Cât de dificil este echilibrul de a ține o afacere și de a fi și creator?

Ana Bănică: Am timp să creez modele noi, pentru că nu este o afacere în care vând întruna. Eu știu destul de bine perioadele din an: este «nebunie» de Crăciun, apoi vine o perioadă mai liniștită. Prin urmare, îmi programez în funcție de aceste perioade – pe care le-am învățat destul de bine – și creația, și organizarea. Acum câțiva ani se întâmpla să avem pauze destul de mari, să nu știm ce facem în acea perioadă, motiv pentru care intram în panică. În prezent, nu mai este cazul.

Ana Bănică, prezentând un nou model de autocolant

Matricea Românească: Ce teme te preocupă în perioada următoare?

Ana Bănică: Sinceră să fiu, mă gândesc la niște modele noi pentru iarnă, care să aibă legătură cu muntele. Vor mai fi și niște autocolante mai «băiețoase», pentru că mai toate modelele mele sunt ceva mai feminine. Nu știu exact cum vor fi, dar eu am un caiet de schițe – pentru că nu există perioadă în care eu să nu desenez -, le adun, apoi mă uit și selectez. Dar se întâmplă uneori să îmi spună un client că vrea un model care mie să îmi placă atât de mult, încât să îi cer voie să îl adaptez și pentru site. De cele mai multe ori, clienții sunt de acord.

Ludicul este parte integrantă din viața craiovencei Aurorei Speranța, artista care reușește cu măiestrie să-și transpună lumea interioară, cea avidă de „curat și de nealterat”, pe pânză, pentru a bucura ochii privitorului, pângăriți de informul contemporaneității. Artiștii ca Aurora Speranța ne oferă, așa cum au punctat criticii de artă, „o speranță, o eliberare, o invitație de a înfrunta noi provocări”, dar și de a identifica noi emoții despre care nu știam că încă mai zac înlăuntrul nostru. Matricea Românească a purtat cu pictorița o discuție „de oameni mari”, care nu înseamnă că a fost lipsită de noțiunile ce guvernează arta distinsei doamne: universul copilăriei, puritatea, inorogii, bunătatea. Membră a Uniunii Artiștilor Plastici din România, Filiala Craiova, pictorița este, din anul 2002, membră a Societa’ delle Belle Arti-Circolo Degli Artisti din Florența. Specialiștii au interpretat lucrările Aurorei Speranța drept „o comunicare între un personaj de basm, inocent-contemplativ și natura înconjurătoare terestră sau celestă. Vioara, flautul, luna, semiluna sunt elementele de legătură care liniștesc spațiul intermediar și nu tulbură personajele renascentiste, angelice, solare purtătoare de raze colorate binefăcătoare”.

Matricea Românească: De ce este Craiova un loc propice pentru un artist?

Aurora Speranța: Pentru că are o mulțime de subiecte. Dacă te duci către străzile vechi ale Craiovei, găsești o istorie extraordinară. Aici, s-a reușit să se construiască cu arhitecți străini opere pe care le putem regăsi și acum. Se fac și modele după ele. Sunt tineri care studiază foarte mult casele vechi craiovene. După cum vedeți, ele încep «să se curețe și să se însănătoșească» și câteodată se și reușește, în sensul cel mai bun. Sunt minunate. Ele vor fi reabilitate, se va împlini acest lucru, chiar dacă e mai greu. Eu sunt convinsă că acestea sunt doar mici scăpări, dar oamenii sunt conștienți.

Matricea Românească: Cum v-ați apropiat de pictură?

Aurora Speranța: Cred că s-a moștenit câte ceva. Am un unchi, Constantin Florescu, care a făcut acest lucru, și am mers în atelierul lui cât se poate de des. Cred că faptul că am trăit aproape de materiale, de atmosfera aceasta, s-a lipit și s-a deschis ce era de deschis. Și părinții mei au fost foarte receptivi, și-au dat seama la timp și mi-au încurajat tot parcursul.

Aurora Speranța vorbește cu drag despre primii săi pași în lumea picturii Foto: Mihai Vladu

Matricea Românească: De la ce vârstă vă lua în atelier?

Aurora Speranța: Mergeam în vizită dintotdeauna.

Matricea Românească: Ce vă fascina acolo?

Aurora Speranța: Făcea pictură monumentală, făcea niște scene istorice foarte frumoase și, văzând caii aceia minunați în luptă, cred că acel căluț s-a transformat în minunatul meu inorog, pe care îl port după mine de foarte mulți ani. Ușor, acest inorog a devenit, în căutări, un simbol al binelui – după cum știm, apariția lui o întâlnim numai în locurile curate. Cred că eu m-am dus spre el, l-am căutat și l-am adus în starea aceasta de puritate și de curățenie.

Matricea Românească: De când pictați?

Aurora Speranța: Nu aș putea să vă spun că a început luni, la ora 3! (râde) Cred că dintotdeauna, așa cum încep toți, din copilărie – să deseneze în nisip, să deseneze pe pereți, apoi fiind învățăcei, și atenția celor din jur cumulată cu strădania personală a conturat câte ceva care a dus la această împlinire.

Nu știu dacă, aruncând un fluid colorat undeva, poți să transmiți un sentiment de fericire. Poate fi un simplu incident și să iasă acolo ceva al întâmplării, nu al gândirii sau al așezării

Matricea Românească: Care sunt marile teme pe care le abordați?

Aurora Speranța: Este acest univers al copilăriei, în jurul căruia încerc să mă detașez. Uneori, când ies, mă duc spre lucrurile despre care vă vorbeam, spre clădirile vechi ale Craiovei, ale lumii. Am avut în 2009 o invitație din partea Institutului Cultural Român de la Veneția și atunci am lucrat mult mai aproape, la ei acasă… Erau toate acele minunate peisaje care răscolesc sufletele artiștilor, fie că sunt plasticieni, fie că sunt poeți. Veneția e un izvor nesecat de inspirație.

Matricea Românească: În matricea culturală a României, care este rolul pictorului?

Aurora Speranța: Cred că este determinant. Pictorul are anumite percepții subtile pe care le simte și, dacă e onest, le poate reda. El este în serviciul comunității fără să-și dea seama, pentru că un artist care se respectă face lucrurile vizibile.

Matricea Românească: În această lume asaltată de tehnologie, pictorul cum reușește să supraviețuiască sau să prospere?

Aurora Speranța: Depide de ce alege fiecare. Dacă vă uitați la curentul nou, lucrurile au trecut dincolo de colaj, de instalație și de facil. Ei urmăresc ideea, le e de ajuns să spună: „Am un concept!”. Dar nu sunt foarte siguri ce-i cu conceptul acela. Atât de subtilizată este ideea și de diluată, încât nu știu ce rămâne din ea. Nu știu dacă mai este starea lui inițială de la care a pornit, în ceea ce vrea să transmită. Nu știu dacă, aruncând un fluid colorat undeva, poți să transmiți un sentiment de fericire. Poate fi un simplu incident și să iasă acolo ceva al întâmplării, nu al gândirii sau al așezării. Un om fără o rânduială pe care o să respecte, fără o regulă, se duce în ceva care, până la urmă, piere. E ușor de atacat. Dacă nu ai principii, nu cred că te duce la ceva foarte bun.

Copilăria este principala temă abordată de Aurora Speranța în pictura sa Foto: arhiva personală

Matricea Românească: Dvs. cunoașteți foarte bine starea picturii românești. Cum stăm în momentul de față?

Aurora Speranța: Dacă ne luăm după ce se vede, fenomenul Ghenie, românii pot fi foarte fericiți, pentru că au un reprezentant care este foarte bine vândut. Dar eu mă gândesc că dincolo de a face bani din pictură – eu nu sunt unul dintre aceia care știu să facă bani din pictură și nici nu mi-aș dori foarte mult acest lucru, care nu te încălzește foarte mult – trebuie să nu ai prieteni, să nu poți să faci ceva drag sufletului, pentru că te condiționează, te limitează. Mă uit în jurul meu la tineri și văd că nu abandonează, chiar dacă sărăcia te împiedică să faci o lucrare pentru că ți s-a terminat galbenul. Fac un efort, renunță la o pereche de sandale mai bune ca să poată să își cumpere culori. Asta înseamnă că, dacă se face efortul acesta, în favoarea artei, eu zic că lucrurile nu stau rău deloc.

Când ești foarte tânăr, e nevoie să-ți înăbuși orgoliul și să vezi că a fi orgolios este un lucru dăunător

Matricea Românească: Pentru Dvs. cât de important este să transmiteți ceea ce ați învățat?

Aurora Speranța: Este foarte important, dar acest lucru vine odată cu vârsta. Când ești foarte tânăr, e nevoie să-ți înăbuși orgoliul și să vezi că a fi orgolios este un lucru dăunător.

Matricea Românească: Avem o școală românească de pictură de nivel european?

Aurora Speranța: Acum, deschiderile sunt foarte mari, tinerii pot studia oriunde, cu eforturi – evident, fără ele nu s-ar putea realiza nimic. Dar în contextul acestei libertăți de mișcare, mie mi se pare că lucrurile nu stau chiar rău. Doar dacă există acel efort.

Matricea Românească: Apropo de „fenomenul Ghenie” amintit de către Dvs., ce face ca un pictor să fie atât de bine vândut, iar un altul, poate la fel de valoros, să nu fie? Unde se face diferența?

Aurora Speranța: Lucrurile se întâmplă în acest mod în toate domeniile. Nu poți să spui că ține de noroc. Sunt niște pași ai destinului, dirijați de tine. Nu îi scapi din mână. Şi unul e ales să i se întâmple asta. Pentru că eu am convingerea că încă există foarte mulți Ghenie în Ţara Românească, care, dacă nu își topesc orgoliile, vor rămâne mari anonimi sau cunoscuți în comunitatea lor, și cam atât.

Matricea Românească: Cum vă inspiră România? Ce puneți, din matricea românească, pe pânză?

Aurora Speranța: Am cunoscut Valea Frumoasei recent, acum câțiva ani. Auzisem despre ea ca nume, dar anumite întâmplări au făcut să ajungem acolo. Când am văzut ritmurile acelea repetitive ale unei perspective care este atât de profundă și atât de minunată, am spus: „Aici este esența acestei țări!”. România e o țară foarte frumoasă. Văd români foarte mândri care știu să o iubească și știu să o scoată în evidență.

Matricea Românească: Ce reprezintă copilul, în picturile pe care le realizaţi?

Aurora Speranța: Ce este el, de fapt? Puritatea și starea primară a începutului nealterat.

Matricea Românească: Pictura face și o educație a spiritului?

Aurora Speranța: Fără îndoială!

• Despre
• Ultimele Postari

Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com

Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

• Băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte (şi trăieşte) româneşte - 02-11-2018
• Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Mama - 23-10-2018
• Nu confundaţi Biserica cu Uber - 11-10-2018