Îmi amintesc de o reclamă care era la televizor în anii trecuți, o reclamă la un produs de curățat parchetul. La finalul acesteia, gospodina arunca pe fereastră un covor minunat cu motive ornamentale geometrice, ce părea a fi un chilim turcesc. De multe ori m-am gândit la această reclamă ca la metafora omului care nu mai are nevoie de obiecte, oricât de frumoase, ori sofisticate ar fi, pentru că se definește pe sine folosindu-se de alte criterii. Spre deosebire de acest tip de om, majoritatea dintre noi ne folosim de lucruri pentru a ne exprima identitatea, în fața celorlalți: îmbrăcămintea pe care o avem, aparatura pe care o folosim, bijuteriile pe care le purtăm, dar și multe alte lucruri, cum ar fi casa în care locuim, obiectele care o decorează. Toate acestea vorbesc despre gustul nostru estetic, dar și despre poziția noastră socială.
Mai sunt, mai apoi, obiectele pe care le păstrăm cu grijă, uneori în dulap, ca să nu se deterioreze cumva, pentru că ne aduc aminte de cineva drag, ori de un moment anume din viața noastră. Acestea sunt obiecte cu o valoare adăugată, dată de afectivitatea noastră, dar și de propria noastră biografie. Sunt obiecte care poate pentru alții nu valorează nimic, însă pentru noi, cei care le știm povestea, au o valoare inestimabilă, pentru că știm cum au fost create, ori cum au ajuns în posesia noastră.
Majoritatea dintre noi ne folosim de lucruri pentru a ne exprima identitatea, în fața celorlalți: îmbrăcămintea pe care o avem, aparatura pe care o folosim, bijuteriile pe care le purtăm, dar și multe alte lucruri, cum ar fi casa în care locuim, obiectele care o decorează
Ca să fie mai ușor de înțeles obiectele cu valențe sociale, dar și obiectele afective, iată și câteva exemple. În zona Maramureșului lucrurile făcute de către localnici intră, de cele mai multe ori, în categoria obiectelor considerate de specialiștii etnografi a fi „artă populară”, ori „artă țărănească”, „artă tradițională”. E vorba, de exemplu, de țesături făcute în casă cu multă grijă, care respectă specificul local, ceea ce este considerat a fi reprezentativ pentru comunitate.
Pentru oamenii care le folosesc, însă, aceste țesături fac parte din viața lor cotidiană. Chiar dacă sunt înconjurați de multe obiecte moderne, care le facilitează viața (aparatură casnică, veselă foarte modernă etc.), ori care sunt pur și simplu frumoase din punct de vedere al valorilor comunității (mobilă nouă, covoare noi, haine moderne etc.), în fiecare casă maramureșeană se mai găsesc și obiecte țărănești, și mai ales țesături făcute în casă, cum sunt cergi groase din lână, covoare, ștergare, fețe de masă. Acestea sunt făcute de gazda casei, au fost pregătite ca zestre din timp, iar uneori, au fost date mai departe fetelor, când vine vremea căsătoriei, tot ca parte din zestrea lor.
„Camera îmbrăcată ţărăneşte”, spaţiul sărbătorescului
Sunt obiecte aranjate cu grijă în toate camerele, dar mai ales în „odaia de parade”, în „camera bună”, ori, cum i se spune mai nou, „camera îmbrăcată țărănește”, adică în spațiul în care nu se petrece nimic din ce ar însemna viață cotidiană, în spațiul dedicat sărbătorescului, cea mai frumoasă încăpere din casă, iar, mai demult, cea mai spațioasă. O sufragerie în termeni tradiționali.
Aceste încăperi sunt ticsite de țesături ce fac parte din zestrea fetelor: pe perete sunt păretare; mesele sunt împodobite de câte două fețe de masă puse cu grijă una peste alta; în casele bătrânești se întâlnesc și covoare special țesute pentru a fi puse pe masă, dar care de cele mai multe ori nu mai sunt folosite ca atare; paturile sunt acoperite de cergi colorate și bogat ornamentate; iar deasupra paturilor, în multe case încă se mai păstrează „ruda”, adică un ansamblu de țesături aranjate cu grijă pe o bârnă de lemn, în straturi suprapuse, alternând țesături de lână (cergi, covoare, pânză din care se fac de regulă desagii), cu cele de cânepă (cearceaf, fețe de masă).
Evident, fiecare sat prezintă particularități în ceea ce privește aranjarea ruzii. Fie diferă modul de aranjare: țesăturile în satele de pe Valea Cosăului se pun pe lungime, pe când, de regulă, în satele de pe Valea Izei, se pun pe lățime. Dar mai poate fi diferit și numărul straturilor de țesături. Pot să fie patru straturi de țesături, cum ar fi cergă, urmată de cearceaf cu dantele în capăt („lepedeu cu colți”), ori fețe de masă înnădite („fățoi”), mai apoi fiind pus covorul, iar deasupra, până în tavan, perne cu fețele de pernă ornamentate în capete, cum e specific în Săliștea de Sus, ori Ieud, de exemplu. Mai pot, însă, să fie adăugate și un strat de cearceaf „cu colți” și unul format din pânza de desagi, cum e specific în Dragomirești, ceea ce îmbogățește ruda și o face mai complexă.
Țesăturile care sunt afișate în această încăpere spun povestea a patru generații de femei
Ce este important, însă, este faptul că ansamblul de țesături reprezentat de rudă are în comunitate o valoare socială importantă: cu cât sunt mai multe straturi de țesături, înseamnă că familia în care se găsește ruda era mai avută. După cum îmi spun sătenii, care fată era mai “de gazde”, avea chiar și unul dintre starturi dublate, avea un strat în plus de covoare, de exemplu, țesăturile cele mai apreciate în sat, din cauză că sunt cele mai migăloase și sunt considerate cele mai frumoase. Mai demult, poate cu 40-50 de ani în urmă, când încă se mai țineau șezători iarna, feciorii care vizitau șezătorile erau atenți la aceste detalii în alegerea casei pe la care să treacă: „Îi rudă, și asta se întreba, îi rudă în casă, da[r] cu câte rânduri?”, după cum își amintește G.T., 62 ani, 2008, Dragomirești.
Cele mai frumoase „camere țărănești” le-am văzut în Dragomirești, unde țesăturile aveau, în general, motive ornamentale geometrice și unde am întâlnit multe case în care încă se mai face ruda. Dragomireștiul a fost satul în care am aflat poveștile multor țesături și, astfel, poveștile de viață a multor femei, încă foarte atașate de tradiții.
Ţesăturile din zestre reflectă hărnicia fetei de măritat
În primul rând am aflat multe despre importanța țesăturilor ce fac parte din zestre, cât de însemnate sunt ele pentru că reflectă hărnicia fetei ce urmează să se mărite. Astfel, Maria (49 ani în 2008) îmi povestește cu amuzament cum și-a pregătit și țesut zestrea înainte de căsătorie: „Eu când m-am măritat, m-am măritat la 17 ani, și eu am vrut să îmi fac rudă. M-o ajutat mama. Alegeam tătă noaptea în t’eară [război de țesut – n.n.]. Mere[a]u bărbații în pădure, auzeam tăt val cum erau cu carăle pă uliță și noi nu eram durmite. Alegeam [țeseam – n.n.] tătă noaptea ca să-mi gat ruda. Și bărbatu-mio m-o așteptat un an până ce mi-am terminat ruda, ca să nu-mi scoată ochii că n-am avut eu zestre. Da. Și mi-am gătat ruda și apoi m-am măritat”. Maria are grijă și de muzeul local din sat, Muzeul Țărăncii Maramureșene, de care se îngrijește ca de propria sa casă, pentru că, așa cum spune, „Mai multă lume îmi intră aici, ca acasă la mine”. Acolo, însă, țesăturile care decorează încăperea sunt preluate ca donații, ori cumpărate, de la mai multe femei. Totuși, aranjamentul ruzii este special, pentru că e tot o rudă „de fată de gazdă”, adică o rudă cu două straturi de covoare.
Legăturile dintre generații au fost întărite de obiecte: pentru Elisabeta valora mai mult țesătura moștenită decât cea făcută de propriile sale mâini
Un alt exemplu este povestea Elisabetei (80 ani în 2008), care trăia într-o casă bătrânească foarte îngrijită, de oameni “de gazdă”. Pentru că avea mereu rudă în casă, și încă și cu un strat în plus de covoare, casa a atras atenția în comunitate și a fost mereu dată ca exemplu. A fost una dintre primele case pe care le-am văzut când, în timpul documentării de teren, am poposit în sat ca să vorbesc cu oamenii despre importanța acestor încăperi. Elisabeta mi-a spus chiar că atunci când veneau în sat televiziuni locale, ori naționale, pentru a filma momente specifice lumii țărănești, primarul întotdeauna trimitea echipajul de filmat la ea acasă, până a nu se inaugura muzeul local, puțin mai în jos, pe drum. Dar ce face specială această încăpere este nu doar faptul că respectă, încă, specificul local și, împotriva curentului actual de a strica ruzile, încă mai are o rudă frumoasă, ci mai este și faptul că țesăturile pe care le are afișate în această încăpere spun povestea a patru generații de femei. Aici sunt țesături pregătite de Elisabeta însăși pentru a face parte din zestrea sa, dar mai sunt și unele moștenite de la mama sa, de la bunica sa, dar și de la străbunica sa, ori strămoașa sa, așa cum îmi spune.
În primul an în care am fost în casa domniei sale am remarcat cele două covoare frumoase, cu motive geometrice, pe care le avea pe rudă. Mi-a spus cum le-a pregătit din timp, pentru a avea zestrea completă când s-a măritat. Sub aceste două covoare, însă, mai era un strat de covoare, cum e bine să fie în casele de gazde, cu două covoare cu motive ornamentale structural diferite de cele de deasupra. Bucuria cea mai mare am avut-o în momentul în care Elisabeta mi-a spus că sunt păstrate de la strămoașa sa. Atunci m-am gândit cât de importante sunt aceste obiecte moștenite pe linie maternă și cât de prețuite sunt ele în această casă. Peste câțiva ani când am mai fost în casa Elisabetei, am văzut o schimbare: cele două covoare țesute cu grijă de gazdă pentru a fi parte din zestrea sa fuseseră înlocuite de un covor cu motive florale amplasat pe lungime, atipic satului respectiv, pentru că așa văzuse într-un alt sat și i s-a părut frumos. Totuși, cele două covoare moștenite de la străbunica sa erau acolo. Legăturile dintre generații au fost întărite de obiecte: pentru Elisabeta valora mai mult țesătura moștenită decât cea făcută de propriile sale mâini.
Obiectele poartă cu sine memoria creatorilor ori a utilizatorilor
Gestul său mi s-a părut exemplar, pentru că, în fond, la fel procedăm cu toții: de cele mai multe ori decidem să păstrăm un obiect sau altul, pentru că ne aduce aminte de cineva drag. Obiectele poartă cu sine memoria creatorilor, ori a utilizatorilor lor, o memorie activată de fiecare dată când ochii noștri întâlnesc lucrul respectiv. Cumva, lucrurile pot fi identificate cu creatorul lor, prin povestea lor, adică prin memoria și afectivitatea care le sunt asociate. Fiecare obiect, așadar, prinde viață odată cu poveștile oamenilor. De aceea, poate, în reclama de care aminteam mai sus, pentru a o accepta, mi-a fost mai ușor să cred că poate acel covor nu mai spunea nimic proprietarului său pentru că nu avea o poveste, nu era personalizat în vreun fel, nu amintea de nimeni drag. Iar astfel de obiecte, oricât de frumoase ar fi, da, sunt sortite uitării.
