Am ascultat-o cântând în franceză și în engleză, dar melodiile românești au fost cele care mi-au produs fiorii – care apar din ce în ce mai rar, din păcate – specifici întâlnirii cu muzica de calitate. A spune că tulceanca Luiza Zan este una dintre cele mai reprezentative voci de muzică jazz din România constituie o banalitate, întrucât oricine apreciază – într-o formă sau alta – acest gen, știe deja că artista reprezintă un nume consacrat. Recunosc că melodia „Călare”, de pe ultimul album al Luizei, „Heritage”, (o îmbinare perfectă între muzica jazz, elemente folclorice și, desigur, versuri izvorâte din sufletul artistei) pe care am ascultat-o de zeci de ori m-a îndemnat să o invit să realizăm un interviu. În cadrul unei discuții cu Matricea Românească, Luiza a vorbit cu franchețe despre muzica sa, dar și despre moștenirea pe care vrea să o lase posterității.

Matricea Românească: Cum ai descrie relația românilor cu jazz-ul? Sunt compatibili?

Luiza Zan: În măsura în care sunt compatibili cu muzica de nișă, da. Românul care apreciază, în general, trendul de masă, nu va aprecia un concert de jazz. A fost o vreme când „masa” era formată din oameni mai sensibili, mai curioși. Acea masă de români era perfect compatibilă cu muzica asta libertină.

Luiza Zan, una dintre cele mai bune cântărețe de muzică jazz din România Foto: arhiva personală

Matricea Românească: Îmi spuneai, într-o discuție, că pe tine te ascultă toată lumea – cei cu studii, cei fără studii, chiar și copiii de trei ani. De ce crezi că le place muzica ta? De ce arta ta rezonează cu o mare categorie de oameni?

Luiza Zan: Să nu extindem discuția dincolo de ceea ce am spus. Eu m-am referit la mine, nu neapărat la arta mea. Lăsând gluma la o parte, e adevărat că artistul, ca prezență fizică, poate decide în mare măsură dacă va fi iubit sau gonit. Evident, referindu-ne la acele arte care îl cer pe artist în întrevederea cu publicul. Dacă eu stau față în față cu un copil de trei ani, felul cum îl privesc va decide dacă mă va plăcea sau nu. Apoi, dacă mă privește în continuare atent, chiar și după cinci minute de stat plantată pe scenă, contează foarte mult cum îi cânt, cum duc către inima lui cuvintele care – presupunem că – poartă cu ele un mesaj.

Sunt un om normal, cu defecte, probleme, nevroze, melancolii, stări de liniște interioară

Matricea Românească: Ultimul tău album, Heritage, este despre familia ta. Ce moștenire îți dorești să lași în urmă? Cum ai vrea să te știe lumea peste ani?

Luiza Zan: Îmi doresc să scriu mai mult. Mai mult și mai bine. Să rămână cât mai mult din mine după. Din ideile și din poezia mea. Cred că fiecare om își dorește să fie ținut minte frumos, să se spună doar lucruri bune despre el… Chestia este că, pe măsură ce devii mai cunoscut, lumea are și cuvinte urâte de spus despre tine. Unii vorbesc urât așa, într-o doară, sub impresia unei cafele proaste sau a unui conflict personal, independent de omul pe care îl ponegrește. Mă liniștește gândul că nu sunt chiar atât de cunoscută. Încă.

Matricea Românească: Pe scenă vedem un artist cald, cu un zâmbet luminos și o voce-panaceu. Dar cum este Luiza Zan în viața de familie?

Luiza Zan: Vocea e prezentă uneori și în casă. Aia «panaceu». Îmi place să cred că nu sunt foarte diferită de omul de pe scenă. În ultima vreme, mă identific tot mai mult cu mine cea care cântă. În general, sunt un om foarte activ, în viața de zi cu zi. Petrec mult timp cu familia mea, mă tot documentez vis-à-vis de îmbunătățirile pe care aș mai putea să le aduc mamei și soției care urcă și coboară de pe scenă… Desigur, sunt un om normal, cu defecte, probleme, nevroze, melancolii, stări de liniște interioară etc. Mai normal, chiar, decât majoritatea. (râde)

Matricea Românească: Dar în postura de profesor de jazz și de canto?

Luiza Zan: Asta ar trebui să povestească elevii mei. Aș zice că sunt un profesor cool. Nu fac altceva decât să predau ce mi s-a predat. Plus câteva secrete învățate prin turnee, concerte, întâlniri, discuții, interviuri.

Eu nu văd muzica de film sau de teatru ca pe un element de decor, ci ca pe un personaj. Eu mă consider responsabilă cu acele cuvinte care nu se pot spune

Matricea Românească: De unde îți iei inspirația să compui și muzica pentru film și pentru teatru?

Luiza Zan: Asta e foarte simplu de răspuns. Din film, din teatru. Nu mă bag în proiecte care nu mă inspiră. Am mare, mare noroc, să fiu cooptată în echipă alături de actori fantastici, de regizori minunați. Să lucrez cu trend-setteri, precum genialul Radu Afrim, care, la rândul lui, stoarce geniul din fiecare artist cu care lucrează – și care e dispus să fie stors -, sau Claudiu Mitcu, un regizor de documentare grele, greu de înghițit, greu de privit, greu de rămas indiferent la sfârșitul proiecției…

Eu nu văd muzica de film sau de teatru ca pe un element de decor, ci ca pe un personaj. Eu mă consider responsabilă cu acele cuvinte care nu se pot spune. Dacă vrei, eu scriu în limbajul pe care îl cunosc: emoția scenelor. Sunt un om norocos. Sunt onorată când îmi văd numele scris pe același afiș cu al lui Radu Afrim, Emilian Oprea, Marius Manole, Crina Semciuc, Mihai Călin, Sebastian Marina, Alexandrina Ioana Costea, Elena Popa, Bogdan Nechifor, Marius Popa, WeAreBasca, Claudiu Mitcu. Sau HBO. (zâmbește)

Matricea Românească: Ce stare sufletească îi poate fi atribuită jazz-ului și de ce? Ce efect are jazz-ul asupra subconștientului tău, de exemplu?

Luiza Zan: Depinde de jazz. Eu prefer swing-ul. Perioada anilor 1935-1945. Cred că pot spune, fără urmă de îndoială, că fost cea mai melancolică și mai romantică etapă din scriitura jazz-istică.

Matricea Românească: Dă-ne, te rog, câteva repere pe care nu trebuie să le ratăm în peisajul jazz-ului autohton.

Luiza Zan: Mircea Tiberian este nu doar cel mai important muzician de jazz român, ci și unul din cei mai importanți promotori ai jazz-ului românesc peste hotare. Am să fac o înșiruire aleatorie a numelor de jazz care mie mi se par a fi cele mai sonore. Alex Man, Sorin Romanescu, Liviu Butoi, Nicolas Simion – un alt român ambasador al muzicii românești afară -, Elena Mîndru, Maria Răducanu, Jazzappella, Blue Noise, Mihai Iordache, Lucian Ban, Arcuș Trio, mai sunt o grămadă. Just Google it. Începeți cu „Luiza Zan”.

Matricea românească e acea origine de care, încercând să scăpăm, ne apropiem mai mult, cerșind-o înapoi în momente de maximă fericire, precum și în momente de deznădejde. Nu poți fi cu adevărat român fără să fii cu adevărat dornic

Matricea Românească: Definește, în câteva cuvinte, România / „matricea românească”. De ce faci parte din ea?

Luiza Zan: Romanian matrix is the one… A, în românește. Matricea românească e acea origine de care, încercând să scăpăm, ne apropiem mai mult, cerșind-o înapoi în momente de maximă fericire, precum și în momente de deznădejde. Nu poți fi cu adevărat român fără să fii cu adevărat dornic. Vorba ceea: „Ieși rău din pârău, că-i mai rău făr‘ de rău”.

“E atât de individual și de intim acest drum pe care ți-l faci tu, ca actor, cu tine însuți! Ţi-l dau exemplu pe Samuel L. Jackson, care a făcut teatru 20 de ani, dar a jucat în filme de la 38 de ani. Și nu e singurul, sunt mulți… Nu ai de unde să știi. Dar, într-adevăr, trăim într-o societate în care tot timpul trebuie să faci ceva. Și eu, când nu repet nimic, și cineva mă întreabă: «Ce faci, ce repeți?», şi răspund: «Nimic.», mi se spune: «De ce?». «Pentru că așa trebuie să fie și nu e nici o panică, pentru că trebuie să ai pauza, timpul tău.» Nu trebuie să faci tot timpul ceva, pentru că mai trebuie să şi trăiești ca să poți să vii înapoi cu ceva.”

Nu este un extras dintr-o conferinţă TED, ci o discuţie pe care o port, într-o după-amiază de vară indiană, cu Ioana Anastasia Anton, o actriţă de 31 de ani care poate fi urmărită pe scenele a trei reputate teatre bucureştene: Teatrul Odeon, Teatrul de Comedie şi Teatrul Bulandra. Cu una dintre producţii – “o piesă despre viaţă şi moarte” – a venit recent şi la Festivalul de Teatru de la Brăila, acolo unde a cules – alături de colegii ei – aplauze furtunoase. În ea, Ioana o interpretează pe Mandy Bloom, “un om simplu, dar care în același timp, în momentul în care intră în contact cu oamenii intelectuali care au trăit niște experiențe, le punctează nişte adevăruri. Ea are inteligența naturală, poate să-și impună punctul de vedere în fața unor oameni care sunt mult mai culți decât ea, care au mai multă educație, ceea ce o face să fie un om foarte liber ca să îşi poată spune părerile.”

“Când am început să lucrăm la rol și la personaj”, îmi povesteşte Ioana, “ne tot gândeam: «Cum e fata asta? Se zice despre ea că e tânără, că e sexy, că Richard s-a combinat cu ea numai pentru o aventură. În timp, am ajuns să credem despre personaj că este puternic, în primul rând pentru faptul că ea îl iubește pe acest bărbat fără nici un dubiu. Nu s-a uitat niciodată la el pentru bani sau pentru poziția lui socială. Dificultatea pe care am întâlnit-o în repetiții a fost să cred și eu în poziția ei [vizavi de pretinsa insensibilitate a fotoreporterilor de război, n.r.]. Ce e mai important – să ajuți animalele, oamenii sau să fii, pur și simplu, cel care observă și cel care transmite mai departe informația? Eu, Ioana, nu aș putea să spun ce e bine și ce e rău în toată dualitatea aceasta, pentru că eu cred foarte mult că acești fotoreporteri și reporteri de război, și nu numai, își fac meseria. E o graniță foarte greu de trecut și nu cred că e nimeni în măsură să judece dacă fac sau nu bine.”

Ioana Anastasia Anton, actriţă română de teatru şi de film FOTO: Marius Donici

Ca jurnaliştii, actorii sunt nişte transmiţători – cu totul speciali – ai adevărului. Ioana îmi aprobă observaţia: “Până una alta, în teatru asta caut, sau asta încercăm mulţi dintre noi să căutăm, adevărul. Pentru că altfel nu avem cum să ajungem la voi decât prin adevăr. Cred că sunt puține momente de adevăr curat, dar asta încerc eu să fructific prin chimia care se creează cu spectatorii.”

Cultura este un univers pe care încerc să-l descopăr, de care sunt conștientă că nu o să-l descopăr niciodată până la capăt, dar care mă motivează să încerc să evoluez, să aflu lucruri. Prin cultură îmi definesc atât felul meu de a fi, cât și gustul. Cultura îți oferă și libertate, într-o direcție pe care o simți a ta

E teatrul o chestiune de viaţă şi de moarte, sau chiar mai mult, parafrazându-l pe Bill Shankly? “De vreo doi ani, încep să mă gândesc la teatru ca la o meserie, adică îmi dau seama că sunt în cadrul acestei meserii, că fac parte din această breaslă cu foarte multe departamente și că am ajuns în punctul în care spun: «Asta e profesia mea». Eu cred că există viață și după teatru. În același timp, e păcat, apropo de cultură, să nu forezi și să nu cauți – pentru că îți faci ție un deserviciu, nu neapărat ca artist, ci în orice domeniu. Cultura hrănește spiritul.”

Sunt curios cum se simte un actor într-o lume dominată – şi condusă – de corporatişti. Întrebarea e primită cu jovialitate: “Oamenii spun că e o demență, că e o nebunie. Cum poți să ai atâta libertate? Cum poți să-ți controlezi emoțiile? Dar eu nu mai percep lucrul ăsta aşa. Deja este ceva palpabil. Ceea ce admir la mine, ca şi la ceilalţi colegi ai mei, este că am reușit, cumva, să mă axez pe ceva ce iubesc să fac. Mai departe, ce o să fac, peste un an, peste doi, peste zece, nu știu. Poate o să îmi placă, peste zece ani, să lucrez în tâmplărie!”

Ipotetica reconversie profesională a Ioanei, deşi improbabilă, aduce în discuţie alt subiect. Este sau nu este teatrul o formă desuetă? Din interior, “Mandy” are o optică particulară.

Teatrul poate ajunge să fie desuet, dacă nu este de calitate. Şansa unui spectacol de a fi de calitate porneşte, în opinia mea, de la text, de la piesă

“Sunt convinsă că sunt oameni cărora nu le place să meargă la teatru și nu vibrează absolut deloc cu el. E dreptul fiecăruia să fie cum vrea și să guste ce îi place. Cred că da, la un moment dat, teatrul poate să ajungă desuet, în condițiile în care nu e de calitate. Aici iar este o discuție lungă: ce înseamnă teatru de calitate? În primul rând, cred că șansa ca un spectacol de teatru să fie de calitate pornește de la text, de la piesă. Acesta este principalul lucru care îl face pe un spectator să vadă o piesă de teatru. Se crede că oamenii vin să vadă actorii, vin să vadă regia, decorul. Nu. Primul lucru care ajunge la spectator este textul. Povestea este atât de interesantă și vrei să afli ce se întâmplă, încât rămâi cu ea și după.”

Ioana Anastasia Anton, în discuţie cu Matricea Românească

O întreb pe Ioana ce ar fi viaţa, fără teatru? “O să încerc să îți răspund din perspectiva unui spectator. Eu, dacă n-aș merge să văd teatru, dacă n-aș consuma teatru, as fi un om foarte trist. Îmi place să merg la teatru, îmi place să văd actori pe scenă, să văd concepții regizorale, scenografii. Mă îmbogățesc foarte mult. Cred că teatrul este vital pentru oameni. Inclusiv eu, ca spectator, încerc să mă detașez și să pot, preț de câteva ore, să mă uit la o poveste, să fiu acolo cu povestea, cu oamenii de pe scenă. Nici nu îi mai privești ca pe niște actori, pentru că totul este atât de real. Cred că această experienţă este absolut necesară pentru toți oamenii.”

Dacă Brăila este un etalon (şi a demonstrat-o pe deplin), românii din provincie sunt avizi – ca în “vremurile bune” pentru artă, dar proaste pentru neam din prima jumătate a secolului al XIX-lea – după teatru. Pentru Ioana, contactul cu sălile şi cu spectatorii din afara Bucureştiului a fost impresionant. “Am avut șansa să joc de câteva ori în provincie în festivaluri. Sunt trupe extraordinar de bune în multe orașe din țară. Când joci în provincie este, într-adevăr, o altă vibraţie. Poate pentru că peisajul cultural de acolo nu e atât de divers și atunci când vine un spectacol, el este apreciat și oamenii sunt dornici să participe la eveniment, alături de tine.

Una dintre cele mai puternice experiențe pe care le-am avut în ce priveşte contactul direct cu publicul a fost la Ideo Ideis, festivalul pentru «copii» (actorii din noua generaţie, n.r.). Am jucat Cum am învăţat să conduc – şi te iubeau din momentul în care urcai pe scenă, până în cel în care o părăseai. Nu știai ce să faci cu atâta energie pozitivă. Atât de mult a ajutat spectacolul, încât, după aceea când l-am jucat și la noi la sediu, la Sala Nouă de la Comedie, aveam altă senzație, pentru că avusesem experiența cu publicul de acolo.”

Noi, ca artiști, suntem sau nu suntem formatori de opinie? Eu nu mi-am răspuns încă la întrebarea aceasta, încă sunt în căutări. Sunt multe momente în care merg și joc pentru mine. Știi că e mereu întrebarea: „Pentru cine jucați, pentru voi sau pentru public?”. Depinde

Întâmpinând-o pe Ioana la o terasă peste drum de Sala Nouă a Comediei, n-ai zice că e actriţa care, săptămână de săptămână, ridică în picioare şi face să râdă, dar şi să mediteze, sute de oameni. E îmbrăcată tinereşte, fără extravaganţe, şi se confundă în mulţime, ceea ce-i convine de minune, bănuiesc: la urma urmei, un strop de intimitate, după ieşirea de sub lumina reflectoarelor, nu strică. În cursul conversaţiei, tocmai contrastul dintre puterea de a electriza fulgurant masele şi relativul anonimat al artistului mă face curios: ce-şi iau actorii de la public, în afara aplauzelor?

Jucând-o pe Sanda în Domnişoara Christina (2013), după romanul lui Mircea Eliade: “A fost dificil să vorbesc așa teatral, dar plasa de salvare a fost textul foarte bine scris. A fost atât de intens pentru mine” Foto: cinemarx.ro

“Nu m-am gândit niciodată la asta. Ce e foarte important și ce îmi place mie într-un spectacol sunt momentele acelea puține – fiindcă nu îți ies toate – când reușești să fii foarte prezent. Am câteva spectacole în care vorbesc cu publicul, și acolo am început să descopăr ce înseamnă contactul direct cu sala. În momentul în care ai perdeaua neagră în față, lucrurile nu țin numai de tine, ci și de partener. Când vorbești direct cu publicul, e complicat, fiindcă te simţi în control. Asta te face să te simți foarte bine și puternic, dar în același timp nu ești puternic – poate să vină un cutremur, și aia e! E o trăire ce te ajută să fii prezent, şi care te aduce cu picioarele pe pământ.”

Ioana Anastasia Anton poate fi urmărită în stagiunea 2016-2017 în:

„Kepler-438b” (regia Bobi Pricop) şi „Când timpul nu se mișcă” (regia Vladimir Anton) – Teatrul Odeon

„Ivanov” (regia Andrei Şerban) şi „Rața sălbatică” (regia Peter Kerek) – Teatrul Bulandra

„Tartuffe” (regia László Bocsárdi), „Cum am învățat să conduc” (regia Eugen Gyemant) și „Emancipare” (regia Radu Iacoban) – Teatrul de Comedie

“30 +” (regia Alexandru Bogdan) – Godot Cafe-Teatru