decembrie 20, 2016

Pe Pop Gheorghe, afectuos supranumit de către localnici “Căcăilă”, din Sat-Şugatag, l-am cunoscut într-una dintre peregrinările noastre în nordul ţării, atunci când – om gospodar, cum altfel – tocmai descărca o remorcă de fân pentru acasă. Cu el, unul dintre cei mai reputaţi meşteri locali în sculptura lemnului, Matricea Românească a stat de vorbă, în termeni pe cât de simpli pe atât de expresivi, despre o pasiune care s-a transformat într-o carieră de patru decenii, despre cultul muncii din Maramureş şi despre viitorul meşteşugului, ameninţat de invazia modernităţii.

Matricea Românească: De cât timp lucraţi în lemn?

Pop Gheorghe: De peste 40 de ani.

Matricea Românească: Şi Dvs. câţi ani aveţi?

Pop Gheorghe: În februarie fac 64. După armată, tot lucru.

Matricea Românească: Cine v-a transmis meşteşugul sculpturii în lemn?

Pop Gheorghe: Nu mi-a transmis nimeni! Mie mi-o plăcut să mă ocup de lucrurile astea. Mi-o plăcut, de copil, şi animalele. După armată, m-am apucat şi de alte lucruri. Zic, “hai să fac şi tâmplărie, dulgherie, zidărie”, şi m-am băgat în toate. Şi aşa, încet-încet, rezolvatu-le-am cam pe toate. Tot ce există în construcţii am făcut – dar nici gospodăria nu mi-am lăsat-o. Mai am, mai sus, unde mi-s oile, o construcţie aproape ca acasă.

Poarta de lemn a lui Pop Gheorghe din Sat-Şugatag

Poarta de lemn a lui Pop Gheorghe din Sat-Şugatag (detaliu)

Matricea Românească: Vă mai rămâne timp să vă ocupaţi şi de casă?

Pop Gheorghe: Aşa, mai pe fugă. Fac mai puţine construcţii acum, nu mai pot ca odată.

Matricea Românească: De ce lemnul?

Pop Gheorghe: Eu am lucrat mult în tâmplărie, când nu erau termopane. Eu am început tâmplăria de la gilău (rindea, n.r.) şi fierăstrău, apoi au apărut abricturile. Au fost, bineînţeles, dar nu la sat, ci la oraş.

Matricea Românească: Am remarcat foarte multe motive pe care le redaţi în sculpturile Dvs. în lemn – de la lalele, la cerbi. Cum le alegeţi?

Pop Gheorghe: Nu am ales ceva în mod special, mi-au plăcut toate. Când am fost tânăr, pe orice am pus mâna, am făcut. Şi sculptură, şi de toate!

Matricea Românească: Am văzut că maramureşenilor le place foarte mult, în primul rând, să îşi ţină o casă frumoasă şi îngrijită, şi în al doilea rând să se mândrească cu ceea ce au.

Pop Gheorghe: Aşa o fost mai demult – amu nu-s tocmai aşa, dar totuşi le mai păstrează. Ştiţi cum e la noi. Mai păstrăm, deocamdată. Până când, nu se ştie.

Arta românească, inefabilă

Matricea Românească: Tinerii mai păstrează tradiţia?

Pop Gheorghe: Tinerii sunt duşi prin străinătate. Se întorc şi construiesc şi ei.

Se mai modernizează şi lumea. Noi, când am făcut casa asta, a fost cea mai frumoasă de prin zonă de pe-aicea. Acum e cea mai mică. Tot am făcut la alţii, şi…

Matricea Românească: Se împacă tradiţia cu modernitatea?

Pop Gheorghe: Bine, amu nu putem, dacă demult o fo’ aşa, tot aşa să rămânem! Sau, nu mai facem casă de bolţari, numai de lemn. Sunt nişte lucruri pe care trebuie să le înţeleagă oricare. Că sunt unii care spun că înainte o fo’ mai bine. Dar eu nu-s aşa. Eu sunt de părere că, dacă lumea mere înainte, să merem şi noi. Amu nu înseamnă că, aşa cum am făcut noi, să facă şi copiii noştri. Eu m-am adaptat uşor, la orice. Nu am făcut diferenţe între ce mi-a plăcut. Dacă mă duc la animale, tot îmi place. Alţii nu-s aşa: dacă lucră în meserie, păi animalul nu-i mai place, că nu rentează. Chiar dacă nu rentează, mie mi-s dragi.

Amu nu înseamnă că, aşa cum am făcut noi, să facă şi copiii noştri. Eu m-am adaptat uşor, la orice

Matricea Românească: De ce credeţi că lemnul a fost materialul preferat în Maramureş?

Pop Gheorghe: La început, lemnul o fo’ baza, că nu se ştia despre cărămidă. După aia, o avansat lumea. O mai văzut unul nu ştiu pe unde, o făcut şi el. Au apărut bolţarii, şi acum au apărut de toate modelele. Orice doreşti, există.

Meşterul Pop Gheorghe: “Aş aduna o jumătate de sat, dacă aş strânge toate lucrările făcute”

Matricea Românească: Care a fost lucrarea care v-a împlinit cel mai mult, în 40 de ani?

Pop Gheorghe: Eu sunt mulţumit de toate lucrările mele. Aş aduna o jumătate de sat, dacă le-aş strânge pe toate făcute la noi şi la alte sate. Au fost lucrări pe care alţii nu ştiau să le facă, şi eu ştiam. Eu oriunde m-am descurcat.

Matricea Românească: Am văzut că sunt foarte mulţi bătrâni de aici care încă muncesc, chiar dacă au 70 de ani sau mai mult.

Pop Gheorghe: La noi se munceşte până poate omul. Nu se ţine cont. Dacă de 80 de ani îi, munceşte. Că aşa e plăcerea omului de la ţară. Şi mama, vedeţi, are 84 de ani – încă ce poate, face. Nu stă. Chiar dacă ai zice să steie, poate că nu i-ar conveni. Ea trebuie să facă, fiindcă aşa e învăţată.

Eu aşa am considerat: unde te-ai născut, ai crescut, ai copilărit, ai îmbătrânit, aici trebuie să rămâi

Matricea Românească: Aţi avut vreodată posibilitatea să plecaţi de aici?

Pop Gheorghe: Nu m-am nici gândit niciodată. Nici nu m-aş duce. Mie îmi pare cea mai frumoasă zonă. Am crescut aici, e acasă. Şi eu aşa am considerat: unde te-ai născut, ai crescut, ai copilărit, ai îmbătrânit, aici trebuie să rămâi.

Dacă mergi la lucru şi vii înapoi, e una. Sunt mulţi plecaţi de aici, dar eu nu m-am gândit niciodată. Nici nu mi-o plăcut. Şi-acum am copiii în Franţa, şi mă cheamă. Soţia o fo’ până la ei acolo, dar eu n-am fost. Am două fete, iar una e în Franţa.

Nodul moroşenesc, element remarcabil de îmbinare a porţilor

Matricea Românească: Ce reprezintă poarta de lemn pentru un moroşan?

Pop Gheorghe: E un obiect foarte frumos. Demult, când am început în meserie, aproape toată lumea făcea porţi. Chiar dacă nu le făcea sculptate, tot pe stâlpi de lemni le făcea. Atunci se ştia numai de lemn.

Secrete nu am. Plăcerea de muncă, atâta. Altfel, dacă nu ai plăcere de muncă… În meseria asta se munceşte foarte mult! Mi-o zis unul odată, căruia i-am făcut o lucrare, şi el credea că nu se munceşte aşa mult: “Măi Gheorghe, în meseria asta a ta, se şi câştigă, dar se şi munceşte!”. S-a şi câştigat bine, nu putem zice, dar s-a şi muncit.

Matricea Românească: Cât se munceşte la o poartă sculptată, ca a Dvs.?

Pop Gheorghe: La aceasta, cum e a mea, sculptată, am lucrat vreo trei luni. În acest interval, am lucrat doar la ea.

Eu, când am început la sculptură, nu am văzut pe nimeni făcând porţi sculptate. Zic, “Dar cum să fac, că eu nu am văzut pe nimeni?”. Am avut imaginaţie, am făcut o schiţă şi m-am apucat. Şi am făcut. Tot felul de migăleli.

Matricea Românească: Cum vi se par maramureşenii, în mijlocul cărora aţi trăit aici o viaţă?

Pop Gheorghe: Eu îi consider oameni de treabă, buni, muncitori. Nu-s urâţi, cum se zice, sunt foarte populari. Îs oameni de treabă, eu aşa îi văd. Nu ştiu dumneavoastră. Fiecare se mândreşte cu ce a făcut: dacă unul o făcut o casă, apăi celălalt vrea să o facă mai mândră!

Matricea Românească: De Sărbători cum vă pregătiţi?

Pop Gheorghe: În familie, în gospodărie. Mergem la biserică, mai colindăm prietenii şi neamurile… Mergem la cuscri, pe la toţi cunoscuţii.

Matricea Românească: Ce ne puteţi spune despre satul Dvs., Şugatag?

Pop Gheorghe: Suntem un sat de oameni muncitori. Ne place să fim mândri. Noi am fost un sat nu prea bogat, dar am întrecut pe alte sate. Cum o fo’ şi cu biserica – ne-am pus toţi: “Facem biserică? Facem!”. Fiecare cât poate, dă. Nu poţi să obligi pe nimeni. Care nu poate, nu poate.

Matricea Românească: V-aţi gândit că sunteţi un păstrător şi un transmiţător de tradiţie, pentru această ţară?

Pop Gheorghe: Eu m-am gândit pentru toate, dar nu poţi să faci, numai ce poţi să faci. Ce să spun că oi face? Îs şi bătrân, acuma. Eu am făcut ce am putut [pentru ţară].

Matricea Românească: Tineretul este interesat de sculptura în lemn?

Pop Gheorghe: Este, dar nu aşa ca noi! Ei îs altfel, noi am fost altfel. La mine o fo’ pasiune. Ştiţi Dvs. cum e la noi!

Un artist român: Pop Gheorghe din Sat-Şugatag, Maramureş

„Știința” pedagogiei nu este îndeletnicire ușoară, harul și dragostea pentru copii fiind esențiale pentru profesia de „părinte” de la catedră. Chiar de pe băncile școlii primare, proaspeții elevi află de la adultul din fața lor faptul că în literatura română, la loc de cinste, se află un învățător exemplar: Ion Creangă sau, așa cum era cunoscut în satul natal, „Nic-a lui Ștefan a Petrei”.

Data nașterii lui Creangă este incertă, dar în „Fragment de biografie”, el însuși consemnează că a văzut lumina zilei la 1 martie 1837, la Humulești.

Născut în „zodia Peștilor” și fiind un om plin de contradicții, autorul celebrelor „Amintiri din copilărie” mărturisea că el a fost un băiat rușinos și fricos chiar și de umbra lui, dar atunci când se impunea, stările de împotrivire și de mânie nu se lăsau prea mult așteptate.

O altă contradicție – deja celebră – a firii lui „Nică” era aceea că, deși un leneș notoriu, își dorea să învețe carte în tihnă. Iată de ce, la toate materiile de la școală (caligrafie, aritmetică, „abețădariu”, geografie, istorie sfântă etc.), poznașul era însemnat cu „bun”, dar la purtare cu „rău” – pentru că tindea să lipsească din cauza mustrărilor dascălilor săi. Lui Creangă nu îi plăceau muștruluielile și bătăile preoților de la catedră, mai ales cele din fața clasei, ceea ce a atras refuzul lui de a merge la școală.

Prea multe cărți strică

„Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei la capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă ţineam când începusem a merge copăcel, la cuptorul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi, băieţii, de-a mijoarca, şi la alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie!”, aceste rânduri din binecunoscutele „Amintiri din copilărie” ne arată câtă dragoste purta adultul Nică pentru locul natal și pentru satul unde își „desfășura” întreaga pleiadă de năzdrăvănii.

Deși i-a fost greu să se despartă de plaiurile copilăriei, Creangă a mers la seminar la Iași, unde a dovedit, încă o dată, că nu îi place cartea. „Ca țăran, el nu va avea niciodată voluptatea cărturărească, pasiunea erudită. Judecata lui e cea simplistă, a oricărui om de țară: dacă ai priceput ceva cu mijloace puține, e de prisos să-ți pierzi vremea cu cărțile”, arăta George Călinescu în ampla sa lucrare, „Viața și opera lui Ion Creangă”. Astfel se face că, dacă tânărul Creangă dovedea seriozitate și învăța ceva, o făcea cu un motiv bine întemeiat, pragmatismul fiind o caracteristică adânc împregnată în ADN-ul scriitorului.

Devenit diacon, Creangă a urmat cursurile Institutului Pedagogic de la Trisfetite din Iași, unde Titu Maiorescu preda principiile de instrucție pedagogică. Deși, la început, „preparandul” nostru nu a înțeles prea bine învățăturile, Maiorescu l-a recomandat, în 1864, ca un elev eminent ce a devenit de-a lungul anilor de studii, pentru postul de suplinitor la școala din curtea bisericii „Trei Ierarhi”.

Călinescu mai consemnează că, în viziunea glumețului Creangă, pedagogia, „crezută drept o știință grozavă, nu e decât o chestiune de judecată: școlarului îi arăți lucrurile pe care vrei să le știe, îl ademenești cu vorba bună și-l îndrepți cu bătaia”. Zis și făcut.

Pedagogia veche, împletită cu cea modernă

În mijlocul copiilor, învățătorul Creangă ne apare azi drept un dascăl cu un umor rar întâlnit, decis să facă din elevii săi oameni. El s-a folosit de metodele specifice pedagogiei moderne, dar într-o mai mare măsură de cele înclinate spre principiile vechi, humuleștene, ale părintelui Ioan, cel care îmbia cu colivă și colaci și care corecta cu „Sfântul Nicolai” și calul bălan: „Creangă ademenește pe copii cu lucruri de mâncare și cu medalii de pus pe piept. El arată copiilor tablouri reprezentând plante și animale și, ca totul să fie limpede, când vine vorba de nuca de cocos, găsește cu cale să cumpere două bucăți, să le pună sub nasul școlarilor și să le împartă.”

Deși agreabil, tânărul învățător nu a renunțat la mâna fermă indispensabilă unui dascăl bun și pedepsea elevul, în funcție de greșeală: de la mătania cu câte trei cruci, la așezarea leneșilor cu genunchii pe sacul cu grăunțe.

Dar, „în toane bune, dascălul e glumeț, dispus a povesti. Elevii sunt scoși din clasă doi câte doi și obligați a nu rupe rândurile decât departe de școală. Creangă nu suferă să i se spună altfel decât «domnul», dovadă de puțina stimă ce-o avea pentru calitatea-i bisericească”.

Cum însă stilul este omul însuşi, firea șugubeață a diaconului nu s-a astâmpărat, fapt ce i-a adus excluderea (1872) din rândul clericilor pe motiv că și-a părăsit nevasta, și-a tuns părul ca un mirean și a tras cu pușca în păsări.

Căpătând faima de „față bisericească” aparte, el a fost eliminat și din postul de institutor, în ciuda nenumăratelor scrisori trimise celor îndrituiți să remedieze situația în care se afla. Dar scaunul de învățător l-a recăpătat odată cu venirea lui Titu Maiorescu la Ministerul Instrucțiunii.

Reprimit la Școala de Băieți numărul II din Păcurari (Iași), învățătorul a luat în primire o clasă de 23 de elevi, mulți dintre ei evrei, fapt care nu l-a deranjat nicicum, întrucât se ocupa de fiecare copil cu aceeași grijă părintească. Fără deosebire erau acordate și notele, moment când Creangă era aspru.

Chiar și așa, umorul său își croia drum până și prin cele mai temute discipline. El rânduia elevii în bănci după înălțime, realiza cu ei „gimnastica mâinilor” la finalul orelor, li se adresa cu „măi țâcă” și „boteza” diferite noțiuni predate, pentru a fi mai ușor asimilate de către copii. De exemplu, litera M era „crăcănatu”, G era „ghebosu‘” sau O era „covrigul”.

Drămuia fiecare cuvânt, îl rostea de zeci de ori, căuta să „determine bine ideea și să găsească expresia cea mai nimerită și mai românească”

Cu o vădită preocupare față de învățăturile insuflate copiilor, dar și față de limba română, învățătorul s-a unit, la începutul carierei sale didactice, cu alți cinci institutori, pentru a realiza un abecedar adecvat timpurilor. Astfel, în lumea cuvintelor, Creangă s-a aflat ca „peștele în apă”, deoarece preocuparea sa sinceră pentru educație a scos la iveală și pedanteria dinlăuntrul său: drămuia fiecare cuvânt, îl rostea de zeci de ori, căuta să „determine bine ideea și să găsească expresia cea mai nimerită și mai românească. Cunoscător adânc al limbii țărănești, sac fără fund de cuvinte neaoșe, de zicale și de snoave, el venea la fiece idee cu o listă de vocabule pe care o dădea tovarășilor să aleagă”.

Abecedarul lui Ion Creangă Foto: stelapopa.unimedia.md

Așa s-a născut „Metodă nouă de scriere și cetire”, apărută la Iași în 1868. Cartea, editată cu sprijinul aceluiași Maiorescu, membru al asociației culturale „Junimea”, s-a bucurat de succes în epocă. Ea costa 43 de parale sau 33 de bani și fusese aprobată de către Ministerul de resort. Eforturile lui Creangă de a edita Abecedarul au atras și o realizare personală, scriitorul reușind să-și cumpere o casă.

Un exemplu pentru învățătorii de astăzi, scriitorul Ion Creangă a îmbinat cu succes dragostea pentru copii, umorul peren al țăranului român și aplecarea către cuvinte, devenind prin acestea unul dintre cei mai cunoscuți dascăli ai literaturii și educației autohtone.