Zi

februarie 3, 2017

Există feluri şi feluri de a-ţi sluji ţara. Unul este de a sfida frigul încălzindu-te la focul idealurilor şi contestând legiuiri vremelnice în capitala României. Altul este să te lupţi cu viscolul în munţii Maramureşului, pentru a vedea şi vorbi lumii despre minunile prezente într-o biserică de lemn pe care divinitatea a vrut-o perenă. Un material special realizat în valea Cosăului de către echipa Matricea Românească, la Biserica de lemn din Budeşti-Josani, cu hramul “Sfântul Nicolae”, parte a patrimoniului cultural mondial.

O comunitate de 2400 de suflete, pe care o mai ţine, în bună măsură, credinţa. Aşa ar putea fi descrisă localitatea maramureşeană Budeşti-Josani, al cărui ax central este biserica veche din 1643, din lemn de stejar, protejată de către Sfântul Nicolae. “Vremurile s-au mai schimbat”, ne avertizează preotul paroh al locului, venit aici acum aproape 20 de ani, din comuna sătmăreană Valea Vinului.

Biserica din Budeşti-Josani (exterioare)

“Lumea vrea confort. În biserica nouă este căldură, am făcut încălzire prin pardoseală. Înainte de a termina biserica, erau 3200 de suflete. Acum sunt 2400. Tineri puțini. În 20 de ani, 800 de oameni au dispărut din sat. Mor 50-60, se nasc 10. Mai sunt și cei plecați. Când a început construcţia la biserica nouă, în 1991, s-a mers pe ideea că vom fi mai mulţi. Acum suntem mai puţini. Era greu să stea lumea afară în zăpadă. Acum, la biserică sunt alte condiții – bănci, căldură…” Mai vine lumea la biserică? “Încă mai vine”.

În 20 de ani, 800 de oameni au dispărut din sat. „Mor 50-60, se nasc 10”

“Oamenii sunt credincioși”, ne mărturiseşte părintele. “Vorbind însă la modul general, oamenii s-au schimbat mult după ’90. Toată lumea vorbea de regimul comunist, că era împotriva bisericilor. Dar atunci oamenii erau mai uniți, mai atașați, mai credincioși. Acum sunt mai îndrăzneți, mai obraznici, mai tupeişti. E un fel de libertate prost înțeleasă. Dacă jigneşti pe cutare, acum, dar ce mare lucru faci că îl jigneşti? Or, înainte, n-o fost aşa. Asta este diferenţa.”

E un frig aspru în biserică, un frig care îţi degeră sufletul şi îţi trezeşte nostalgii amniotice. Dar gazdele – preotul Ioan Năneştean şi îngrijitoarea bisericii vechi, Ioana Godja – suferă împreună cu noi şi pentru asta le mulţumim.

Preotul paroh Ioan Năneştean: "Oamenii s-au schimbat mult după 1990"

Preotul paroh Ioan Năneştean: „Oamenii s-au schimbat mult după 1990”

Matricea Românească: Vă rog să vă prezentați în câteva cuvinte, precum și locul unde ne aflăm.

Pr. Ioan Năneştean: Sunt preotul paroh Ioan Năneştean, aici din 1998. Biserica în care ne aflăm este Biserica „Sfântul Nicolae” Budești-Josani din parohia Budești, protopopiatul Sighet. Biserica este construită la 1643. Ceea ce este semnificativ pentru această sfântă biserică sunt în primul rând dimensiunile mari pe care le are. Pentru că este o biserică mare, raportat la timpul când s-a construit. Apoi, sunt cele patru turnulețe din jurul turlei principale, pe care nu le au altele din lemn din Maramureșul istoric. Alături de încă șapte sfinte biserici, este înscrisă în patrimoniul UNESCO. Vorbim despre opt biserici din Maramureșul voievodal.

Apoi, sunt lucrurile din sfânta biserică – ea fiind împărțită în pronaos, naos și altar. Avem în interior icoane pictate pe lemn, pe sticlă. Cele pe sticlă sunt de la școala de la mănăstirea Nicula din Cluj, pictate de către călugării de acolo, la 1700. Icoanele pe lemn sunt de secol XVII și XVIII. Alexandru Ponehalski este cel care a pictat această biserică, un pictor care a fost din părţile acestea, din comuna Berbești de lângă Sighetu Marmației.

Pe urmă, un lucru pe care îl avem și cu care ne mândrim este faptul că în biserică se află cămașa de zale a haiducului Pintea Viteazul. Zalele acestui haiduc, Grigore Pintea, care, fiind fugar în părțile noastre la vremea aceea, a stat ascuns de autoritățile timpului, la locuitorii din Budești.

Mai avem o icoană, în pronaos: Justiția supremă – Judecata de Apoi, de dimensiuni mari. Avem de asemenea o sfântă cruce, găsită în lemn de către un locuitor care a mers în pădure, după lemne pentru foc. Când a despicat cu drujba bucata de lemn, a văzut semnul sfintei cruci. El a zis: „Părinte, să o expunem și celor care vin și vizitează această biserică, pentru că este un lucru interesant”. Eu zic că e voia lui Dumnezeu, un semn, ceva care să ne pună pe gânduri. Descoperirea a făcut-o în anul 1998. Am expus-o.

Crucea găsită în lemn, expusă în biserică

Crucea găsită în lemn, expusă în biserică

Mai e un amănunt: biserica a fost supusă unor lucrări de consolidare, între 1998 și 2000. O echipă de meșteri din zonă a venit și a lucrat aproape doi ani. Înainte, din cauza trecerii timpului, biserica s-a „așezat” pe pământ, în sensul că tălpile bisericii erau una cu pământul. Era puțin înclinată, aveai impresia că o ia la vale. Ei au făcut o lucrare grea, au ridicat-o pe pârghii și au pus piatră în fundaţie, apoi au înlocuit lemnul putred, tălpile de stejar, aşa cum au fost în mod original. Intervenţia a fost coordonată de către arhitectul Niels Auner. A fost o intervenție serioasă.

În 2007-2008 s-a intervenit la pictură, pentru a fi înlăturate depunerile de fum din timp, de către o echipă condusă de către pictorul Săvescu, de la București. Înainte, nu se vedea pictura, aşa puţină cât a rămas – era înnegrită. Au lăsat bucăţica aceea – martor, cum spun ei în limbajul artistic. Adică, o dovadă de cum a arătat înainte. Atât a fost de înnegrită. Şi în sfântul altar se poate vedea pictura care a rămas în măsură mult mai mare.

Spun bătrânii că, la 1900, șindrila fiind deteriorată, acoperișul a trebuit înlocuit și s-a înfiltrat apa pe boltă și s-au înlocuit și scândurile. Atunci s-a pierdut o parte din pânza pictată. Noi am păstrat, avem grijă de lucrurile care există, pentru a le lăsa celor ce vin după noi, ca moștenire. Ne bucurăm că a dăinuit această sfântă biserică din 1643 fără probleme, fără incendii, fără degradare. Totuși, este o biserică de lemn. Este ceva că este în picioare!

Biserica este vizitată de către foarte mulți oameni care vin din toate părțile lumii, japonezi, canadieni, chinezi. Am avut un chinez care stătea și medita pe piatra de afară, într-o zi de vară. Chiar prințul Charles a fost aici, când a fost în vizită în Maramureș.

Avem grijă de lucrurile care există, pentru a le lăsa celor ce vin după noi, ca moștenire

Icoanele noastre pe lemn au o particularitate – unele dintre ele au pictură pe ambele părți. Am încercat să găsesc o explicație, dar nu am găsit. Aşa, cele cu Ioan Botezătorul, Sfântul Nicolae.

Mai avem ferestrele mici, originale. Acolo este o sticlă de la începuturi, făcută manual. Dacă ne apropiem, vedem că nu este sticlă turnată într-o fabrică. Este o sticlă de la începuturi, care are o frumusețe deosebită.

Vă spuneam că biserica are hramul „Sfântul Nicolae”. Slujim aici când cer credincioșii, în sensul că se mai face câte un parastas, o pomenire, dar slujirea obișnuită are loc în biserica nouă, pentru că este mai mare. Acolo, oamenii au alte condiții – căldură, bănci. Şi-au dorit să îşi facă, fiind neîncăpătoare aceasta. Sigur, slujim de hram, slujim la Rusalii, la sărbătorile mari, mai venim şi aici şi facem câte o sfântă Liturghie. Aici nu este părăsită, ci este în funcţie, este activă. Nu am dat-o la o parte pentru că este „bătrână”.

Ferestrele originale, cu sticlăria lucrată manual

Ferestrele originale, cu sticlăria lucrată manual

Matricea Românească: Cum arată viața spirituală a locuitorilor?

Pr. Ioan Năneştean: Oamenii sunt credincioși, cu frică de Dumnezeu. Se poate vedea atașamentul lor și prin biserica ridicată, impunătoare, o adevărată catedrală pentru un sat, o comună de oameni cu venituri modeste. Dar am pus umărul fiecare și am reușit să o aducem la momentul târnosirii, în 2009. Și aceasta este o dovadă că oamenii au credință. În același timp, s-a construit o sfântă mănăstire care ține tot de comuna noastră, de Budești, cu hramul Sfinții Împărați Constantin și Elena, la 8 kilometri depărtare. Este asfalt până acolo. Aceea, ridicându-se în același timp cu biserica nouă, a presupus un efort în plus. Sigur că la sfânta mănăstire au fost și donații din altă parte, dar greul a fost tot pentru credincioșii din sat.

Trăirea există. Din păcate, religia în școală n-o dat randament, e zero – la rezultat, mă refer, nu că nu se face. Dar nu s-o ajuns la rezultatul schimbat, adică să se schimbe. Nu s-o schimbat. Era mai bine când preotul făcea o cateheză cu copiii în biserică, era mai mare randamentul decât la orele de religie din clasă. Acum, la religie, primesc o informație, o iau drept „a x b = c”, şi asta e!

Religia în școală n-o dat randament, e zero – la rezultat, mă refer. Era mai bine când preotul făcea o cateheză cu copiii în biserică, era mai mare randamentul

Matricea Românească: Dvs., când ați venit aici preot paroh, ce ați încercat să le insuflați oamenilor?

Pr. Ioan Năneştean: Eu am venit în 1998, de la Satu Mare. După absolvirea facultății la Sibiu, am fost trimis de către înaltul Iustinian, ierarhul de vrednică pomenire al nostru, la Satu Mare, pentru că așa este regula bisericii. Trebuie o perioadă de ucenicie și abia apoi mergi la o parohie mai mare. Am făcut ascultare şi, după câţiva ani de experienţă, am fost promovat la o comunitate mai mare. Când am venit aici, am preluat lucrul la biserica nouă, şi pe toate celelalte, din mers. Am continuat lucrările – dar nu doar în șantierul de la biserică, ci ne-am străduit cât am putut să lucrăm și cu sufletul omului, să-i ținem uniți, credința să o aibă păstrată, să nu schimbăm nimic din ceea ce este tradițional și bun la locurile acestea. Așa am mers înainte.

Scene din cimitirul, respectiv din interiorul bisericii

Lucrul acesta se poate vedea, pentru că oamenii au rămas statornici în credință, apropiați de sfânta biserică, își păstrează portul, merg înainte cu obiceiurile de sfintele Sărbători. La noi, de Sărbători, oamenii vin îmbrăcați în portul tradițional, specific locului – fiecare comună are specificul său. Tineri, bătrâni vin în număr mare la Liturghie. Nădăjduim în bunul Dumnezeu că vom rămâne uniți în credință, statornici și apropiați de sfântul altar în continuare.

Matricea Românească: Cine a realizat ușa de la intrarea în biserică, una care conţine simboluri bazate pe geometrie sacră?

Pr. Ioan Năneştean: V-am spus că s-a lucrat la consolidarea bisericii între 1998 și 2000. La momentul acela, arhitectul a hotărât să înlocuiască ușorii de la ușă, pentru că ajungând la pământ şi luând umezeală, au putrezit. Nu puteau să îi re-monteze așa cum erau, pentru că presupunea un mare efort. Simbolistica este păstrată după ceea era pe ușorii vechi. I-am pus la păstrare în pronaos, ca dovadă peste timp, și exact aceleași motive sunt sculptate pe ușorii noi.

Geometrie sacră: Biserica de lemn din Budeşti-Josani, Maramureş

Geometrie sacră: Biserica de lemn din Budeşti-Josani, Maramureş

Matricea Românească: Asocierea între un haiduc și faptul că zalele lui sunt în biserică intrigă. Haiducii beneficiau câteodată de ajutorul Bisericii. De ce credeți că se întâmpla acest lucru?

Pr. Ioan Năneştean: În arhivele pe care le am, legate de legenda haiducului Pintea Viteazul, se menționează despre faptul că el a stat un timp la o familie de aici, pentru a-și pierde urma, fiind încolțit de autoritățile timpului, de către Maria Teresa și ceilalți din conducerea Imperiului Austro-Ungar. A fost fugar în păduri. El s-a născut la Măgoaja, un sat de la Târgu Lăpuș. Legenda, ca orice legendă, spune multe. Am mai găsit undeva scris, dar trebuie verificat, că ar fi fost ofițer în armata austro-ungară. Apoi, s-a întors împotriva Imperiului. Repet, nu știu dacă este adevărat.

Poporul a răscumpărat cămașa de zale a lui Pintea Viteazul și a adus-o spre păstrare aici la noi

El a poposit în Budești, la o familie mai bogată, de unde acționa – în sensul că lua de la bogați, și dădea săracilor, ca și Robin Hood. Nu știu cât de apropiată a fost relația lui cu biserica. Nu se menționează nicăieri că preotul timpului l-ar fi găzduit. Cert e că noi, din ce a rămas de la bătrâni, ştim că el, pentru faptul că a locuit aici și pentru că s-a atașat de oamenii din sat, a lăsat această cămașă din zale. Cămașa a avut un drum al ei. A lăsat-o Pintea la 1713, dar a ajuns și în Viena, în Kufstein, la o fostă închisoare pe unde ar fi trecut şi Pintea băgat de împărăteasă. De acolo, a fost răscumpărată de către budeșteni cu o sumă de galbeni. Aşadar, poporul a cumpărat cămașa și a adus-o spre păstrare aici la noi. Credincioșii și poporul de la Măgoaja, unde s-a născut, au mai solicitat de multe ori să ajungă cămașa la dânşii, dar ea încă e la noi.

Cămaşa de zale a haiducului Pintea Viteazul, element de mândrie locală

Matricea Românească: Biserica este ab initio un spațiu de cultură. Ce acțiuni aţi organizat de-a lungul timpului, pe care doriţi să le continuaţi?

Pr. Ioan Năneştean: Noi ne-am axat pe a mobiliza tineretul, copiii, de a-i apropia cât mai mult. Pe lângă faptul că au orele de religie la școală, care sunt ca orice ore, în momentul când facem cateheze cu ei aici sau în biserica nouă, este altceva, zic eu. Atmosfera, trăirea… Încercăm să-i facem să păstreze ceea ce au primit de la înaintași: obiceiul colindelor, portul. Există în școală un ansamblu al copiilor, de dansatori. Este un festival de Rusalii care se numește „Nu vă uitați că-s micuț”, unde vin formații de copii din toate satele. Am avut și din Lăpuș, și din Moldova, din Bistrița. Este o întrecere între ei, se face o scenă în mijlocul satului. Mai avem și hramul bisericii, în a doua zi de Rusalii. Avem şi întâlnirea cu fiii satului, tot atunci. Deci, prin port, prin cântec, şi apoi sigur prin acele cateheze încercăm să le insuflăm frica de Dumnezeu, credința.

Matricea Românească: De ce e important să ne păstrăm obiceiurile?

Pr. Ioan Năneştean: Pentru că trăim vremurile pe care le trăim, ale secularizării, tăvălugul vine peste noi din Apus, schimbările sunt cele care sunt. Tineretul e plecat în toate colțurile lumii, cel puțin în Europa. Uneori, ei preiau ce trăiesc acolo și în port, și în comportament, și în limbaj. Ar fi trist să se depărteze de felul lor de a fi, unde s-au născut, cum au trăit, cum au copilărit. Să vă răspund mai direct: pentru că portul, obiceiul, colinda, limba ne deosebesc de ceilalți. Să le avem pe ale noastre, specifice! Că nu putem fi toți una – să purtăm aceeaşi haină, să cântăm acelaşi cântec. Trebuie să avem specificul nostru, să nu ne lăsăm copleșiți de ceea ce vine din Occident. Nu spun că toate sunt rele, dar multe sunt rele.

Nu putem fi toți una – să purtăm aceeaşi haină, să cântăm acelaşi cântec. Trebuie să avem specificul nostru

Din păcate, pe multe le preia tineretul de azi. Vin cu ele, îşi uită ale locului, dar ne silim să îi facem măcar, când vin de Sărbători acasă, să îşi aducă aminte de ele şi să poarte hainele care au fost ţesute de mama şi lucrate în tiară, şi să colinde şi să îşi păstreze credinţa.

Fiindcă nu ştiu pe acolo dacă există timpul necesar pentru a cerceta Biserica, pentru a merge la Sfânta Liturghie duminica. Mulţi care sunt prin Spania, Italia îmi mărturisesc că biserica e la 50-100 de km de ei, nu au cum să ajungă. Mai zic o rugăciune, şi la asta se reduce relaţia lor cu Dumnezeu. Deci, măcar acasă când sunt, să fie prezenţi în Sfânta Biserică şi să putem să predăm, celor ce vin după noi, cele ce le-am moştenit.

După aproape patru secole de istorie, locaşul de cult maramureşean stă în picioare

După aproape patru secole de istorie, locaşul de cult maramureşean stă în picioare

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

„Cum, pentru a participa la un eveniment cultural trebuie să ne rezervăm locul?”, m-am întrebat după ce am citit descrierea unei conferințe gratuite, la puţin timp după mutarea mea din Galaţi în Bucureşti.  Deși în acel moment eram siderată, am înțeles ușor că multe dintre acțiunile culturale din Capitală – fie ele gratuite – practică rezervarea locului, deoarece inevitabil vor avea un public numeros și e nevoie de organizare pentru a evita neplăcerile.

Pentru a descrie – chiar și în prezent – mai bine locul unde m-am născut, redau versul celebru în zonă al poetului Barbu Nemțeanu, care spune că Galațiul este „un oraș cumplit de negustori”. Dar poetul nu s-a oprit aici și a continuat cu „La tine stă poetul ca-n Sodoma! / El seamănă cu trudă mândre flori, / Tu nu le poţi simţi însă aroma”. Nemțeanu, născut în anul 1887, sublinia într-un mod artistic faptul că gălățenii sunt imuni la frumos. Ei bine, nu e chiar așa. Not anymore, cum ar răspunde sarcastic englezul.

Viața culturală din Galați există și este destul de vie, chiar dacă urbea mea natală este cunoscută drept un oraș industrial. În urmă cu câțiva ani, debutul meu în presa gălățeană a atras după sine și obligaţia de a fi prezentă la toate manifestările culturale, întrucât domeniul despre care trebuia să scriu le cuprindea și pe ele. De-a lungul activității mele în Galați, am participat la multe evenimente la care era prezentă o mână de oameni (de pildă, expozițiile de pictură de la Galeriile de Artă), dar și la acțiuni la care aglomerația era cuvântul definitoriu. Cele din urmă nu erau atât de multe. Din câte îmi amintesc, Centrul Cultural „Dunărea de Jos” se bucura de o prezență numeroasă la aproape toate evenimentele pe care le organiza. Majoritatea, interesante.

În București însă, busculada este o realitate la multe evenimente. O altă situație care m-a uimit a fost aceea că nu trebuie să ajungi cu 10-15 minute înainte să înceapă programul, ci cu mai mult. Chiar dacă organizatorii întârzie deschiderea, este crucial pentru spectator să prindă un loc bun. Fie el și în picioare, pentru că scaunele sunt revendicate demult. Vrei să și vezi, nu doar să auzi. Mai trebuie, oare, să menționez că la Galați nu era așa? Am renunțat de mult să mă bucur mai întâi de confortul unui spațiu și abia apoi de acțiunea în sine. Azi sunt doar să fiu ochi și urechi la ce se întâmplă în fața mea, prețuind momentele pe care izbutesc să le „câștig”.

O comparație serioasă și detaliată între Capitală și orașul de la Dunăre nu ar fi una onestă din motive evidente

O comparație serioasă și detaliată între Capitală și orașul de la Dunăre nu ar fi una onestă din motive evidente, dar un comentariu potrivit căruia cel din urmă ar „crește” dacă s-ar inspira de la primul nu este de blamat. E lesne de înțeles că un oraș mic din provincie nu va ajunge niciodată la nivelul Capitalei, care organizează sute de acțiuni culturale lunar la care vin mii de români, graţie mărimii Bucureştiului. Dar Galațiul nu se lasă. Teatrul este de calitate, muzica de asemenea, bibliotecile sunt frecventate și artiști talentaţi avem din plin. Însă, la multe din evenimentele la care am participat la acea vreme am remarcat în public aceleași figuri prezente la multe alte acțiuni similare. Cele pe care nu le recunoșteam erau prieteni special invitați de către amfitrioni. Pe scurt, puțini oameni „neutri” au fost roși de curiozitate atunci când au citit un anunț al unei acțiuni și și-au rezervat două ore din timpul liber pentru a se bucura de cultură. Acest lucru se petrecea înainte de practica promovării asidue pe Facebook a evenimentelor, când mediile convenționale își făceau destul de bine treaba.

Eu sunt încrezătoare în evoluția culturală a orașului unde m-am format și unde am fost educată. În ultimii doi ani am constatat – de la depărtare – un reviriment al prezenței la astfel de acțiuni, mulți dintre participanți fiind tineri. Deși nu cred că, în viitorul apropiat, din cauza – sau datorită – publicului numeros, participarea va fi condiționată de rezervarea unui loc, pot garanta că Galațiul nu este imun la frumos.