Zi

februarie 22, 2017

Când am auzit prima oară vorbindu-se despre o biserică transformată în Muzeul Ateismului, am dat din cap increduli, atât eu cât şi Marius. Comunismul a îndrăznit multe, e-adevărat. Însă un asemenea concept, desprins din epoca de aur a materialismului dialectic, bulversează gândirea. Ce va fi conţinut acest Muzeu al Ateismului, şi cum a renăscut superba biserică ce, odinioară, a fost aproape strivită de bocancul Fratelui Cel Mare? Un material special Matricea Românească, realizat la Chişinău.

Suntem primiţi în altar. Şovăi, Marius nu e nici el foarte sigur. Şi, cu toate astea, interlocutorul nostru, preotul Ioan Ciuntu, ne îndeamnă să îndrăznim. O facem, cu destulă reluctanţă. “Vedeţi acest orologiu? E din acelaşi an cu mine, 1954. O «moştenire» de când Biserica noastră era Muzeul Ateismului. Îmi place să spun că atunci le număra tovarăşilor orele pe care le mai aveau până la sfârşitul domniei lor, iar acum numără orele până la veşnicie…”

Explicaţia e frumoasă şi adaugă emoţie, dacă mai era nevoie, unui moment unic, pe care-l vom purta mereu cu noi. Orologiul cu pricina, extrem de bine conservat, ne-a numărat sonor, şi nouă, minutele interviului realizat într-unul dintre cele mai frumoase locaşuri de cult din Chişinău. După a cărui aparenţă, maiestuoasă, n-ai bănui brutalităţile pe care le-a trăit.

“Atât această biserică, Catedrala Sfânta Teodora de la Sihla, cât și o altă biserică, Marele Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt, sunt biserici în cadrul Patriarhiei Ortodoxe Române și redeschise, alta construită, în aceeași perioadă, de la reactivarea Mitropoliei Basarabiei, din anul 1992. Perioada nu a fost deloc ușoară. Tăvălugul comunist de altădată şi-a lăsat amprenta.

Această biserică a fost parte componentă a liceului Asachi și reprezenta un soi de al doilea plămân al liceului și al oraşului. Atâtea slujbe deosebite s-au săvârșit, la care au luat parte atâtea personalități de aici și din Țara Românească”, mărturiseşte – cu o tristeţe pregnantă în glas – Ioan Ciuntu.

“După 1944, acest locaș rămâne de batjocură, pentru că, mai târziu, această biserică este refăcută, etajată. S-au făcut două nivele, au fost distruse altarul și sfintele icoane. Biserica devine după ’44, și sală de dansuri, și sală de sport, iar în faza cea mai rea și mai urâtă, adusă de diavolul prin instituțiile statale comuniste de altădată, aici este înființat Muzeul Ateismului Republican. Multe s-ar putea povesti despre ce s-a întâmplat în această perioadă.”

Biserica, salvată de un evreu

Multe alte locaşuri de cult din Chişinău au suferit o soartă similară şi o reconversie ameţitoare: Biserica “Schimbarea la Faţă” a fost transformată în planetariu (!), Biserica “Sfântul Nicolae” – în club pentru studenţii de la Universitatea de Medicină, cu altarul pe post de scenă, iar Biserica “Sfântul Pantelimon” – în depozit şi mai apoi în sală de degustare a vinurilor (!), după cum ne-a lămurit un oficial al unei reputate instituţii de cultură locale.

Completează Ciuntu: “Într-atât ajunseseră mințile nesănătoase cu reaua-voință la acele timpuri, încât conducerea statului, după ce a explodat (a detonat, n.r.) clopotnița din centrul orașului, a pregătit dinamită și pentru această biserică, să o lichideze, să o nimicească. S-a găsit un evreu care avea o echipă. Ei priveau problema din punct de vedere arhitectural, spunând că este o bijuterie, că e păcat să se distrugă: «Bine, vreți să veniți cu ateismul, dar lăsați-o ca un muzeu al trecutului. Ar fi păcat să se distrugă un monument de arhitectură de talia aceasta.»

Renăscută din cenuşă, după ce a fost transformată în Muzeu al Ateismului: Biserica "Sfânta Teodora de la Sihla", din Chişinău

Renăscută din cenuşă, după ce a fost transformată în Muzeu al Ateismului: Biserica „Sfânta Teodora de la Sihla”, din Chişinău

Această biserică a fost proiectată și lucrată cu concursul marelui arhitect Alexander Bernardazzi, care avea pe jumătate sânge italian și care a făcut construcții ieșite din comun și la Odessa, și la Moscova, și aici în Moldova. Și Primăria a fost proiectată de el, ca şi Biserica Sfântul Pantelimon, în stil grecesc. La ele a adăugat alte edificii ieșite din comun, aducând și elemente italiene, căci trăia cu aspirațiile ţării din care îi era proveniența.

Biserica noastră este împletită cu mai multe elemente – și slave, și din perioada barocco, și cele ale arhitecturii moldovenești. Sunt chiar și unele detalii arabe. Este un hibrid, dar o lucrare interesantă, pentru că este singura biserică din Republica Moldova care are un balcon şi pe exterior.”

Doi sfinţi “din munţii Latiniei” protejează locul

Despre Sfânta patroană a aşezământului, Teodora de la Sihla, preotul povesteşte că a fost sfântă româncă moldoveancă de la Cetatea Neamțului, iar cei din neamul ei purtau numele de Armaşu, după ocupaţia tatălui, care făcea arme. “De mică se juca la porțile cetății, alături de părinți. A fost o sfântă deosebită, prin felul în care a trăit, prin ce urme a lăsat. Vreau să vă spun că această biserică, până în 1944, a avut hramul Sfântul Teodor Tiron. Când, în 1992, a fost reactivată Biserica Ortodoxă Română în acest spațiu, au fost canonizați mai mulți sfinți printre care și sfânta Teodora de la Sihla. Odată ce, în același timp, s-a redeschis această biserică, am făcut sfat cu Înaltpreasfinţitul Daniel, care era Mitropolitul Moldovei și al Bucovinei, actualul Patriarh. Am cerut binecuvântarea, și dânsul a acceptat să venim cu două hramuri. Această biserică este aşadar cu două hramuri, sfântul Teodor Tiron și sfânta Teodora de la Sihla. A venit ca o continuitate, ținând cont de faptul că noi aici în curte am mai ridicat o biserică. Deci foarte bine se înscriu sfinții din, vorba lui Grigore Vieru, munții Latiniei. Cu atât mai mult cu cât sfânta Teodora de la Sihla este o româncă moldoveancă, iar soțul cu care a fost căsătorită la început era tot într-un fel din spațiul nostru, era de la Ismail. Printr-o hotărâre comună, fiecare a mers la mănăstire și au urmat trăirile lor deosebite, care pentru noi sunt un exemplu bun de a-l urma pentru mântuire.”

Nu este normal ca tu, acasă, să fii o minoritate. Pentru că, pe noi, şi Ţara ne vede ca diasporă. Situaţia aceasta ne macină rău

Fost membru în Parlamentul Republicii Moldova, părintele Ciuntu a observat îndeaproape mutaţiile politice, sociale şi culturale care au survenit după proclamarea independenţei în 1992. El confirmă că sentimentul naţional a fost mereu sufocat de maşinaţiunile politice, şi pledează pentru o apropiere culturală, umană şi duhovnicească.

“Noi suntem aici rupţi în două, având şi o altă administraţie bisericească ortodoxă, care ţine de Patriarhia Rusă. A fost o perioadă destul de delicată de a convieţui, deşi suntem fraţi întru Hristos. Din păcate, politicul prevalează, îşi face loc ca apa printre pietre. Acest lucru a mai ştirbit din unitatea noastră, şi nu doar în plan creştin. Eu m-am străduit totdeauna să vin cu diplomaţie, ca nişte lucruri să se clădească bine, să se refacă Biserica Naţională Ortodoxă Română din acest spaţiu, ca până în 1944. Nu avem încotro, cu invazia de altădată a URSS. Aici au prins rădăcini ruşii, găgăuzii, bulgarii. Trebuie să îi respectăm şi pe ei, ca minorităţi. Dar nu este normal ca tu, acasă, să fii o minoritate. Pentru că, pe noi, şi Ţara ne vede ca diasporă. (…) Pe noi situaţia aceasta ne macină rău.

Iată, e un sfert de veac de când Biserica Română și-a reactivat viața spirituală, dar lucrurile nu au mers atât de bine, pentru că unde este politicul la mijloc, mereu tulbură mințile, inimile oamenilor, relațiile dintre ei și se surpă o situație care ar putea să aducă un progres frumos pe plan cultural, național și economic. Am putea să ne simțim bine cu toții, în această oază duhovnicească, în relațiile cu Biserica Mamă, Biserica Română. Fie și în raport cu Biserica Rusă prezentă în acest teritoriu. (…) Nu ne-a fost ușor. Am trecut prin mari greutăți. Noi nu ne plângem de ce s-a întâmplat, ci ne plângem de situația pe care o avem.

O bună parte dintre oameni au plecat în lumea mare, rămânând copiii și bătrânii. Așa cum se spune în popor – cu tot respectul, căci şi noi ne apropiem de această vârstă -, și bătrânii sunt ca și copiii la minte – obosesc și sunt dirijați din umbră de unii sau de alții. Așa se întâmplă cu politicul, cu șovinismul, cu reaua-credință și gândurile – unele chiar foarte bine închegate și ochite spre a distruge partea națională. Chiar de-ar fi naționalism – când este bun și corect, nu m-ar deranja cuvântul acesta -, dar nu suntem oameni războinici. Altceva este în unitate: unde sunt pace, înțelegere şi un grăunte de rațional, ies rezultate bune în orice domeniu.

În anul 1995, fiind parlamentar, am fost şi cinci slujitori în Parlament. Să vedeți că în multe lucruri dădeam tonul atunci când apăreau scântei în situații ieșite din comun, și lucrurile se mai calmau. Chiar eram rugați: «Vă rugăm frumos, mai veniți, ne mai dați puțină agheasmă, blagosloviți-ne, că uitați ce se întâmplă!». Lucrurile se mai așezau, se mai întorceau cu o glumă, cu o discuție, cu bunăvoință, și se pornea carul din loc.”

“Primii care s-ar opune Unirii ar fi vameşii, parlamentarii şi Preşedintele. Noi, restul, am fi în câştig”

Trecut prin vremuri şi mai tulburi, părintele Ioan crede că “marile lucrări”, cum ar fi unirea cu România, trebuie să plece de la lucruri mici, făcute bine.

“Eu am slujit și în cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse, pentru că așa era situația, nu mai era Biserica Română. Am făcut studiile întâi în Rusia, apoi în România. Am rămas cu respect pentru colegii ruși, ucraineni. Respect și Biserica Rusă, și vreau ca lucrurile acestea să se petreacă și de partea cealaltă – să facem punți duhovnicești, să nu tragem cu săgeți.

Noi nu rupem cămașa de pe noi să strigăm: «Unirea!». Dacă Europa ne primeşte, este un pas de apropiere. Totul se întâmplă rând pe rând. Strigătele, de multe ori încurcă, mai bine se vine cu fapta. Biserica și oamenii de cultură pot să apropie mult mai mult decât politicienii. Eu mai fac și haz puțin de asta, dar este și un pic de adevăr dacă ești atent. Primii care s-ar împotrivi Unirii, dacă s-ar pune pe agendă, ar fi parlamentarii, Președintele țării și vameșii. Aceștia au ce pierde. În rest, noi toți ceilalți suntem în câștig. Și atunci, dacă nu putem să ne rugăm ca Dumnezeu să îi strângă de pe pământ, altceva ne-am dori – ca mințile dânșilor să fie clare și să gândească, pentru că suntem vremelnici și trebuie să așezăm lucrurile veșnice aici pe pământ.”

Preotul Ioan Ciuntu, parohul bisericii şi consilier cultural al Mitropoliei Basarabiei

Preotul Ioan Ciuntu, parohul bisericii şi consilier cultural al Mitropoliei Basarabiei

“Trăim totuși cu speranță, dar nu e de ajuns doar să nădăjduiești. Că va da Dumnezeu, şi cândva se va întâmpla lucrul frumos al unităţii neamului. Este important ca fiecare dintre noi să conștientizăm, și să facem pași. Poate nu pași giganți, pentru că omul prea tare împrăştiat poate să-și piardă echilibrul. Mai bine să fie paşi mici, dar concreți, să simtă pământul sub picioare. Pași de genul acesta ne-ar apropia și s-ar topi multe care ne frământă. Fiindcă e bine că se face o conductă de gaze, e bine că vin ajutoare din Ţară și se fac proiecte și contracte și înfrățiri. Hârtia rabdă toate. Gazul trece mai mult, mai puţin, cum dă Dumnezeu.

Este important ca noi să facem această legătură și această unitate în plan spiritual, pentru că ea este cea mai temeinică. Gazele, resursele se pot termina cândva, ca și proiectele, care se pot stopa, se pot revizui. Acolo însă unde sunt lucruri bine închegate între oameni, relații sănătoase, ele se fac poduri spirituale, cu rezultate mari. La care sincer sper și pentru care trăiesc. Nu suntem romantici, ci oameni la o vârstă la care am trecut printr-atâtea – dar știm că, așa cum a picat Cortina de Fier odată, ar putea lucrurile să se repete în lumea aceasta. Fiindcă Dumnezeu ne oferă niște posibilități. Deci, când vine trenul, străduie-te să ai biletul potrivit. În alte situații, zadarnic te-ai pregătit bine cu toate celelalte, dacă vine trenul iarăşi peste cât timp! Au fost şansele acestea, noi le-am ratat. Trebuie să fim atenți să sărim în tren, iar garnitura – de la mic la mare – să fie bine închegată şi sănătoasă.”

“Matricea Românească este precum curentul electric. Mai apar neoane, dar curentul rămâne acelaşi”

Pentru Ioan Ciuntu, matricea românească are forţa substanţială a curentului electric şi a marilor ape. “Cred că noi trebuie să ne întoarcem după anul 1918, și vom vedea cât de bine a fost închegată matricea românească, și cât de bine s-a înscris în acest spațiu, fiind rodnică atât în plan spiritual, cât și cultural. Eu am răsfoit mult presa de altădată, pornind să îmi fac doctoratul în plan istoric, şi finalmente mergând cu o temă de drept canonic. Din toate materialele parcurse, am observat că matricea a lucrat. Lucrul acesta poate fi restabilit.

Noi trebuie să ne întoarcem și la Sfatul Ţării, și la toate cele ce s-au întâmplat, și ușor-ușor să le punem pe aceleași șine. Şi, evident, fără multe schimbări. Pentru că în viața de toate zilele, da, becul electric se schimbă, apar un neon şi altele. Dar, în fond, curentul rămâne același pe toată perioada. Noi nu trebuie să inventăm bicicleta, doar să o conturăm, să o ajustăm la situația de astăzi. Ea va merge pe același fluviu care curge în mare sau în ocean.”

O redută de cultură şi de spiritualitate românească

Aprig supusă vitregiilor istorice, Catedrala “Sfânta Teodora de la Sihla” din Chişinău rămâne o redută de spiritualitate şi de cultură românească peste Prut. Aici, unde asculta slujba şi se ruga Grigore Vieru, în acest loc predilect de reunire a oamenilor de cultură ai oraşului, unde “sute de personalităţi s-au cununat, au îngenuncheat și s-au odihnit ultima noapte în drum spre veșnicie”, s-au vărsat multe lacrimi pentru România.

“Noi ținem mult la tradițiile, la datinile, la obiceiurile românești, și ne sunt aproape. Pe data de 27 februarie se va binecuvânta de aici începutul Festivalului Ion Creangă, pe care Biserica l-a restabilit la treapta diaconiei, pentru că aici au fost niște greșeli ale noastre și foarte multe sunt discutabile. Va fi un Te Deum, cu liceeni, un recital, vor veni oaspeți din România, cu stră-nepoata lui Ion Creangă, doamna preoteasă Caia și cu delegații din Ţară. Astfel procedăm în fiecare an. Aici vor fi încoronați Miss Smărăndița și Ion Torcălăul. Apoi, Festivalul va merge la Iași şi la Târgu Neamț. Așa s-au petrecut șase ediții rând pe rând.

Ştefan cel Mare şi Sfânt, model de credinţă şi de dârzenie pentru românii de azi

Ştefan cel Mare şi Sfânt, model de credinţă şi de dârzenie pentru românii de azi

Tot astfel cinstim creștinește și sărbătoarea de 1 Decembrie, cu un Te Deum, cu concert, cu cuvântări. Ţinem serate de poezie românească, de muzică românească, de istorie. Prin această «fierbere» culturală, noi nu ne pierdem unitatea. Cele ce ne sunt străine se pierd în negura timpului, şi rămâne ceea ce a pus Dumnezeu în genele noastre, ca neam. Suntem un popor şi punctum.”

Mesajul pentru fraţii din România este unul fără echivoc: “Să rămânem buni copii ai lui Dumnezeu, să nu uităm că pe acest pământ străbun a fost mult sânge vărsat și multe lacrimi cu imperiile cu care am fost prinși într-o situație sau alta. (…) Noi trebuie să iubim toată lumea de pe fața pământului. Dar ar fi mare păcat să te iubești cu toți străinii și să te urăști cu fratele tău. Trebuie să fim atleți ai neamului nostru și ai credinței străbune.”

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Bicicleta, un vehicul – așa cum este încadrată din punct de vedere legal – are în spate o frumoasă istorie de aproximativ 200 de ani, perioadă în care aceasta a cunoscut diferite forme, materiale și accesorii, însă numitorul comun al tuturor variantelor fiind nelipsitele două roți. Astăzi, formele bicicletei nu diferă foarte mult de la un model la altul, iar posesorii acestora sunt liberi să-și „pună creativitatea la contribuție” pentru a-și exprima individualitatea. Dacă v-a plăcut serialul de televiziune „American Chopper”, când în fiecare episod se prezenta restaurarea sau chiar realizarea de la zero a unei motociclete, să asiști la același proces desfășurat în jurul unei biciclete este la fel de savuros.

Matricea Românească a pătruns, în Timișoara, într-un astfel de atelier și a cunoscut trei tineri care și-au transformat pasiunea pentru două roți într-o afacere care funcționează pe un principiu adânc înrădăcinat în mentalitatea românească: nu aruncă, ci repară.

Raul Gârleanu și Mihai Borcescu, absolvenți de Arhitectură, au fondat acum câțiva ani „Bicicle TeMe”, după ce au constatat că bicicletele proprii – recondiționate într-un stil aparte – sunt apreciate pe străzile timișorene și că primesc solicitări similare. Acum câteva luni, a fost adus în echipă și Cristi Bereczky, iar cei trei construiesc, personalizează, recondiționează, repară și oferă sfaturi cu privire la păstrarea și utilizarea bicicletei.

Raul Gârleanu (dreapta), evaluând o bicicletă alături de colegul său, Mihai Borcescu (centru)

Raul Gârleanu (dreapta), evaluând o bicicletă alături de colegul său, Mihai Borcescu (centru) Foto: arhiva personală

„Când ne-am găsit un spațiu pentru atelier, am considerat că era prea mare, pentru că erau 50 metri pătrați, șase biciclete, un banc de lucru, și o canapea. După aproximativ șase luni, spațiul era plin, aveam de lucru zilnic. Am fost bine primiți de comunitatea bicicliștilor. Când am început să facem și cargo-biciclete, chiar nu mai aveam spațiu liber. A trebuit să ne mutăm în alt loc și am avut noroc să prindem unul aproape de centru”, a început Raul relatarea despre cum a evoluat Bicicle TeMe.

Cum recunoaștem pe străzile Timișoarei – și nu numai, din câte mi s-a spus – o bicicletă care a plecat din atelierul băieților? La această întrebare ne-a răspuns Mihai, subliniind că paleta de culori este cea care face diferența: „În general, culorile sunt pastelate, și multe dintre biciclete au cauciucuri crem. Nu folosim culori stridente: roșu, roz, verde fosforescent. Am mai văzut multe biciclete foarte colorate și încărcate. Noi păstrăm o notă de simplitate. Oamenilor le-a plăcut mult asta, dar și ideea de biciclete simplu de întreținut și personalizate. Fiecare vrea ceva aparte, prin care să iasă în evidență”. Raul a completat, explicând că, deși clientul sosește cu propriile idei, ei încearcă să își exprime punctul de vedere și să găsească îmbinarea pefectă a detaliilor.

Pe lângă „cele văzute”, băieții au menționat că la fel de importante sunt și aspectele nevăzute, care-i asigură biciclistului o perioadă lungă de pedalare a vehiculului ecologic.

Bicicleta de oraș a unei domnișoare

Bicicleta de oraș a unei domnișoare

„Ținând cont că facem și reparații, încercăm să menținem calitatea produsului cât mai înaltă, respectiv să o menținem pe linia de plutire cu piese bune. Încercăm să convingem clienții că o bicicletă de calitate joasă nu este una în care să investească. Dacă se strică o piesă, încercăm să aducem aceeași piesă sau chiar una mai bună”, a explicat Mihai.

Vestul țării are o tradiție în ceea ce privește bicicleta. De exemplu, Lugojul a fost numit «Orașul bicicletelor»

Potrivit fondatorilor Bicicle TeMe, o bicicletă bună este cea „în care poți avea încredere că te va duce și te va aduce înapoi acasă și pe care nu trebuie să o duci la reparat o dată pe săptămână. Penele sunt comune, avem cioburi, cuie și pe piste de bicicletă – acest lucru se întâmplă oriunde. Dar fiabilitatea, încrederea că bicicleta «va ține», că va merge bine, sunt ceva important pentru noi. La una de calitate joasă pot ceda piesele în timpul unei pedalări de grup, și rămâi în urmă în timp ce ceilalți merg mai departe. Nu considerăm că e acceptabil pentru un oraș micuț”.

Bicicletă tip custom cruiser

În atelierul care se bucură de prezența a  doi teckeli extrem de prietenoși, deși întâmpină vizitatorii cu lătrături puternice, au pătruns bicicletele tuturor categoriilor de persoane, chiar și din afara Timișoarei.

„Vin și studenți din Germania care locuiesc aici. Ei sunt obișnuiți să meargă cu bicicleta la ei acasă și li se pare normal să o facă și aici, unde studiază. De asemenea, avem clienți toate vârstele. Fetele vor întotdeauna biciclete frumos colorate, cu un stil clasic și, neapărat, trebuie să existe un coș în fața acestora”, s-a amuzat Raul.

Campa, unul dintre cățeii atelierului

Campa, unul dintre cățeii atelierului

Pe lângă bicicletele de care băieții se ocupă zi de zi, în atelier au fost desfășurate proiecte cu care aceștia se mândresc, precum restaurarea bicicletelor din anii ’50, dar și realizarea unei biciclete de mari dimensiuni (chopper bike, foto deschidere), lungă de trei metri, care a uimit țara. „Se merge mai ciudat cu ea, dar se poate. E la fel ca la tir sau la autobuz. Trebuie mult loc de manevră”, au dezvăluit interlocutorii noștri. De asemenea, nici vestitele Pegasuri nu lipsesc din portofoliul lor, alături de bicicletele ale căror construcții au început cu o singură piesă.

Deși Timișoara poate fi comparată, în ceea ce privește comunitatea bicicliștilor, cu București sau Cluj, Cristi a punctat că încă este loc de educație la acest capitol și nu-și explică de ce, odată cu renovarea Centrului Vechi al orașului, ele sunt interzise în spațiul respectiv. Însă Raul a adăugat optimism, spunând că în ultimii ani se observă o toleranță din ce în ce mai ridicată a șoferilor față de vehiculele cu două roți, „atât timp cât bicicliștii nu se expun sau nu fac nebunii în trafic”.

Așa gândim noi, românii: se strică Dacia, o dezmembrezi, o repari în fața blocului. Cu ajutorul vecinilor, o să pornească, o să meargă mai prost, dar o să meargă

Același Raul a mai spus că „Vestul țării are, din câte știm, o tradiție în ceea ce privește bicicleta. De exemplu, Lugojul a fost numit «Orașul bicicletelor». Credem că provine din influența austro-ungară. În zona de Vest s-a dezvoltat, poate, și din cauza terenului. Este plat, nu avem dealuri, poduri, nimic greu de depășit cu o bicicletă, și acest lucru o face un instrument foarte ușor de folosit în deplasările zilnice, fără nimic complicat”.

Bicicletă construită în atelierul Bicicle TeMe

Specificul românesc care gravitează în jurul muncii lor este acea dorință de a repara lucrul care li se așază pe tejghea și de a nu-l arunca.

„În străinătate se practică: «Gata, nu mai merge bine, schimbăm, luăm ceva scump». La noi e: «Hai să vedem ce are, e un pic de lucru la ea, durează câteva ore, nu costă mult, și o să meargă mult timp de acum încolo». Ideea aceasta e înrădăcinată în mentalitatea românească. Se strică Dacia, o dezmembrezi, o repari în fața blocului. Cu ajutorul vecinilor, o să pornească, o să meargă mai prost, dar o să meargă.”