Zi

Martie 7, 2017

Parfum de migdale dulci. Nu știm încă, dar îl cunoaștem cu toții, îl iubim și ne poartă, în mai puțin de o secundă, către o încăpere guvernată de tomuri de piele, împrejmuind un fotoliu comod, sau în casa bunicilor. Rezultatele unor analize de laborator au scos la iveală faptul că paginile cărților vechi transmit parfumul evocat, cu o notă fină de vanilie, creată inevitabil de-a lungul deceniilor sau secolelor. Surprinzător, un proces aparent interesant numai pentru oamenii de știință a condus la o mireasmă ce taie respirația a milioane de oameni și nu îi lasă să scoată nasul din cărți.

Dacă în privința mirosului lucrărilor vechi vorbim despre un proces chimic firesc, cu un rezultat olfactiv uimitor, parfumul de cărți noi – preferat și acesta de către mulți cititori – este rezultatul contopirii unor substanțe chimice din compoziția hârtiei, a cernelii sau a lipiciului care unește paginile.

Nu ar trebui să ne mire faptul că mireasma emanată de volumele vechi de zeci ori sute de ani, prețioase prin natura lor, nu numai datorită anilor pe care-i poartă-n spate, este apreciată – și căutată – de mulți iubitori de carte. Chiar dacă o lucrare este valoroasă datorită conținutului său, cititorii sunt vrăjiți și de aroma eliberată de către paginile arămii, îmbogățite cu slove prețioase.

Cărțile vechi vrăjesc bibliofilii

Printre norocoșii care petrec ore-n șir printre cărți vechi și importante se numără anticarii, ce au privilegiul de a răsfoi zilnic tomuri importante pentru cultura noastră. Marin Văduva, de la Anticariat Unu din București, a mărturisit, pentru Matricea Românească, faptul că „noi, care umblăm toată ziua cu ele, avem alte trăiri, în afară de miros”.

„Probabil că parfumul le aduce aminte oamenilor de un miros deja încercat, de ceva deja trăit – casa familiei, a bunicilor care aveau cărți. În mod firesc, nu e ceva ce noi apreciem, pentru că au fost destule experiențe cu unele cărți aflate în stare de degradare foarte avansată care, evident, nu ne-au trezit sentimente plăcute. În schimb, vizual, vechimea lor înseamnă mult pentru noi.”

În ciuda faptului că lucrările în format digital câștigă din ce în ce mai mult teren în fața cărților tipărite, în acest caz, nu vorbim – momentan – despre o luptă pe care cele din urmă ar pierde-o.

Sunt convins că și cei care folosesc metodele moderne apelează și la cartea clasică

„Oamenii mai cumpără cărți vechi, pentru că nu toți agreează forma aceasta (cartea electronică, n.r.). E una obositoare pentru foarte mulți oameni. De asemenea, la alții intervine și obișnuința de a simți o carte, de a o răsfoi. Sunt convins că și cei care folosesc metodele moderne apelează și la cartea clasică”, ne-a explicat anticarul.

Cei mai precauți se gândesc și la partea „primejdioasă” a folosirii unei cărți vechi, ei invocând faptul că, inhalând parfumul acestor lucrări, sănătatea organismului este supusă riscurilor. Pentru explicații specializate, l-am întrebat pe medicul Valentin Boldea care sunt aceste riscuri despre care lumea vorbește.

„Problema cu cărțile vechi este legată, în primul rând, de modul cum se depozitează acele cărți vechi. Chiar și acasă, dacă ele sunt păstrate în bibliotecă, în timp, sunt contaminate cu tot felul de acarieni, praf, resturi de insecte, și există riscul de apariție a afecțiunilor alergice, pornind de la rinite alergice, dermatite alergice, și terminând cu astmul bronșic, forma cea mai gravă a alergiilor. Din cauza unor medii cu umiditate variată, se pot dezvolta ciuperci, mucegaiuri, care pot provoca afecțiuni micotice, la nivelul pielii, sau pot să apară afecțiuni respiratorii cu diverși germeni micotice. Aceste infecții respiratorii sunt destul de «păcătoase», pentru că se tratează foarte greu, au o evoluție imprevizibilă, și pot duce, uneori, la apariția insuficienței respiratorii.”

Ne putem bucura de cărțile vechi și fără a ne fi afectată sănătatea

Anticarul Marin Văduva a subliniat că aceste riscuri nu îi sunt străine, dar sunt asumate, dragostea pentru cărți fiind mai mare decât teama de acarieni.

Într-adevăr, scenariul aproape apocaliptic de mai sus ne „taie” inevitabil pofta de lectură, însă medicul Boldea a subliniat că există soluții de prevenire, pentru a ne bucura în voie de cărțile vechi și valoroase, fără să cădem la pat înainte să terminăm cartea.

„Cărțile trebuie păstrate în încăperi aerisite, uscate, în încăperi dedicate, care să aibă destinație numai de bibliotecă, unde să se păstreze un microclimat termic, constant și o umiditate scăzută, pentru a nu favoriza înmulțirea germenilor. Cărțile trebuie, periodic, mișcate și «scuturate», pentru a elimina acele resturi de praf, de acarieni, care le pot contamina. Periodic, mai ales unde avem un fond de carte mare, putem să chemăm un specialist care să facă o curățare specială a cărților. (…) Sunt persoane cărora le place să meargă în anticariate tocmai pentru a simți acel miros. Poate că le amintește de perioada copilăriei. Știm cu toții că, în general, asociem acel miros cu casele bătrânești, vechi. Poate e o reîntoarcere în timp. Alții poate apreciază valoarea unei cărți fără a se gândi la miros sau la riscuri. Important e să avem grijă.”

Pentru că la Eminescu se merge ca la o icoană, oglindă mereu fidelă şi actuală a spiritului nostru, Matricea Românească va publica, săptămânal, extrase din cele mai importante scrieri – fie ele literare, politice, economice, sociale sau filosofice – ale primei figuri a culturii româneşti. Nota editorului: a fost respectată grafia originală.

Repaosul de Duminecă

Cînd lași toate celea în seama libertății și prin urmare a egoismului omenesc, nu va fi bine. De multe ori în Anglia s‘a desbătut întrebarea, dacă n‘ar fi bine să se lucreze Duminicile, și se găsise economiști cari să calculeze, ce pierderi însemnate are industrialul engles prin ținerea sărbătorilor. O fericire, că biserica e acolo îndestul de puternică, pentru a resista unor asemenea tentative împotriva săracului, asigurîndu-i și acestuia partea sa de odihnă și bucurie într‘o lume, pe care Scriptura o numește cu drept cuvînt „Valea plîngerilor”.

La noi, în țara absolutei libertăți, este însă cu putință, ca lucrătorul să nu se bucure nici de Duminecă, nici de sărbătoare, să nu se bucure nici de răgazul, pe care Scriptura îl asigură până și animalelor. Mania de a trata pe om ca simplă mașină, ca unealtă pentru producere, este întîiu tot ce poate fi mai neomenos; al doilea desastroasă prin urmările ei. Căci vita de muncă se cruță la boală, i se măsoară puterile, nu se încarcă peste măsură, pierderea ei e egală cu cumpărarea unei alteia, încît interesul bine-înțeles al proprietarului, este cruțarea.

La om lucrul se schimbă. Poate să se stingă în bună voie…, se va găsi totdeauna altul la loc, căci nevoia e o dăscăliță amară, care primește orice condiții. În alte țări sînt societăți pentru apărarea animalelor, de sine înțelegîndu-se că religia și organisarea socială îi asigurează omului zilele sale de odihnă, – la noi însă nu va fi minune, dacă vom vedea tratîndu-se organismul cel mai nobil de pe pămînt cu o lipsă de cruțare, de care sînt ferite și organismele cele inferioare.

La noi, în țara absolutei libertăți, este însă cu putință, ca lucrătorul să nu se bucure nici de Duminecă, nici de sărbătoare, să nu se bucure nici de răgazul, pe care Scriptura îl asigură până și animalelor

Ne-a trebuit această espunere pentru a caracterisa soarta lucrătorilor din fabrica regiei monopolului tutunurilor. Muncind 12 – 14 ore pe zi, aceste zile lungi și negre nu sînt întrerupte nici de Duminici, nici de sărbători, încît chestiunea socială atît de ventilată în Europa, trebuie s‘o revedem la noi în forma ei cea mai crudă.

Iată dar materialul de oameni, supus acestui tratament:

  • 200 de lucrătoare.
  • 10 tăetori cu mașina a (i) tutunului prost.
  • 3 tăetori cu mașina a (i) tutunului bun.
  • 2 care desfac tutunul cu trompa.
  • 1 amestecător.
  • 1 tăetor de hârtie.
  • 3 privighitori ai lucrătorilor.
  • 3 amploiați superiori.
  • 1 diurnist.

Iată dar 224 de oameni, a patra parte dintr‘o mie, care nu cunosc nici sărbătoare, nici altă odihnă decît somnul.

Se poate că regia, cîștigând puțin sau nimic din toată afacerea, să fie silită de a întrebuința asemenea mijloace, pentru a se susținea; dar nouă ni se pare că soarta „dividendelor” e cu mult mai puțin importantă decît aceea a omului, chemat să le producă.

Onor. primărie, care cu drept cuvînt a ordonat respectarea Duminicilor și sărbătorilor din partea comercianților, ar trebui să ordone aceeași respectare din partea fabricilor. Să nu uităm că trăim într‘un stat creștin, că numai Chinesul n‘are sărbători, pe cînd religia creștină, a celor „desmoșteniți”, li asigură și acestora partea lor de bucurie în lume.

O altă chestiune, care privește numai administrația orașului nostru, este că lucrătoarele, pornind noaptea de la fabrică pe șoseaua din valea Bahluiului, sînt expuse obrăzniciei stîlpilor de cafenele, care tocmai în vremea eșirii fetelor din fabrică găsesc că primblarea pe întunecoasele uliți e foarte aerisitoare. De aceea ar trebui ca felinarele să fie mai dese și mai cu seamă să fie aprinse, asemenea nici presența unui număr mare de sergenți de noapte nu e de prisos.

 

Foto deschidere: Eminescu, după o fotografie din 1879-1880

Prezentul extras face parte din volumul „Mihai Eminescu – Opere Complecte”, editat în 1914 la Iaşi, editura „Librăria Românească”, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA

„Eminescu - Opere Complecte”, o comoară între coperte

„Eminescu – Opere Complecte”, o comoară între coperte

Cele mai importante scrieri ale lui Mihai Eminescu vor fi, săptămânal, prezente pe Matricea Românească

Cele mai importante scrieri ale lui Mihai Eminescu vor fi, săptămânal, prezente pe Matricea Românească

„Izbânzile mele erotice erau principale, erau pricinuite de idei, de raporturi, de experiențe intime. De aceea, am scris cândva că un Don Juan trebuie să fie un teolog – în sens substanțial, nu de erudiție. O femeie mă interesează prin virtuțile sau viciile ei. Când le cunosc, mă dezgustă. În cele mai nebunești îmbrățișări eram indiferent. Luciditatea mea deschidea mii ochi noi și savura priveliștea membrelor desfăcute sau incinerate”. Seducția ca act lucid, deliberat și fără niciun fel de implicare, trupească sau spirituală. Subjugarea prin seducție – mecanică a schimbării operate asupra celuilalt.

Fragmentul de mai sus face parte din romanul Isabel și Apele Diavolului, publicat de Mircea Eliade în 1930, după întoarcerea din India. Este evident inspirat din experiența indică trăită de scriitorul român, dar în același timp vine în continuarea liniei începute cu scurtele nuvele regăsite și reunite de Mircea Handoca și Nicolae Florescu în volumul Maddalena. „Panseul” de la începtul acestui articol ar fi putut aparține și personajului principal din nuvela care dă numele volumului.

Doctorul, așa cum este denumit personajul-narator, crede în autorealizarea prin păcat, considerat a fi singura cale spre cunoașterea „completă”. Păcatul este singurul care îi permite luxul de a se desprinde de tot ce-l înconjoară, inclusiv de oamenii pe care vrea să-i schimbe prin manipulare. Îi ispitește și-i dezrădăcinează pe toți, dar mai ales pe Isabel (ținta principală a Doctorului) și pe Tom.

Dar și el este la rândul său un dezrădăcinat, un om care își urăște atât trecutul, cât și țara. Este într-o continuă luptă cu timpul, fiind în căutarea tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte. Însă partea pe care își dorește să o experimenteze cel mai mult din acest basm este cea în care personajul este uitat de ceilalți, dorind la rândul lui să fie uitat și să îi uite: „O dorință neînțeleasă de a fi socotit mort, de toți”.

Tinerețea apare în Isabel și Apele Diavolului ca stare ideală, perioada în care omul poate face totul. Conflictul între generații apare încă o dată, dar de data aceasta nu mai este stabilit la nivel social. Este o luptă împotriva bătrâneții văzută ca neputință. Marea realizare a Doctorului este faptul că este tânăr, nimic altceva nu îl împlinește mai mult.

Marea realizare a Doctorului este faptul că este tânăr, nimic altceva nu îl împlinește mai mult

În adolescență era stăpânit de dorința de a crea statuia care să simbolizeze „spaima încercată în fața prezenței celuilalt în sine”. Dacă ar fi terminat-o, statuia s-ar fi numit „Nedumerire după victorie”. Această nereușită este simultană cu descoperirea sterilității creative. Amintirea ratării îl va urmări pe tot parcursul romanului, fiind generatoare de complexe, dar și motor extraordinar de propulsie experiențialistă. Noua viață a personajului principal are ca misiune mântuirea de sterilitate, găsirea unor mijloace care să-i asigure eternitatea.

Renunță la artă pentru știință, dar nu este satisfăcut de alegerea sa. Este ca un pendul care se balansează între știință și artă, între ceea ce este exact și îl păstează ancorat în realitate și ceea ce îi oferă momente de reflecție metafizică. Romanul devine unul al crizei intelectuale, al blocării pe un drum și al nevoii de evadare, orice ar însemna această evadare.

Viața, arta, iubirea devin un câmp de joacă. Un maidan pe care regulile sunt făcute de experiențele sexuale, psihedelice și de orice altă natură care să nu implice nici cel mai mic instinct rațional. Singurele reguli sunt cele ale „păcatului”.

Singura spaimă a celui care vrea să-i schimbe pe toți pentru a putea astfel să se schimbe pe sine? MEDIOCRITATEA. Singura cale de a evita picarea în păcatul mediocrității? EXCESUL. Două borne care modelează întreg ansamblul de energii din interiorul romanului.

Iadul este cel care luminează cu flăcările lui Raiul, lumina vine din întuneric, condiția «sine qua non»: înainte să fie lumină trebuie să fie întuneric

Veșnica luptă dintre Rai și Iad. Singura distincție? Raiul, punctul cel mai de sus, nu este aici decât punctul de pornire. Iadul preia întâietatea. El este cel care luminează cu flăcările lui Raiul, lumina vine din întuneric, condiția sine qua non: înainte să fie lumină trebuie să fie întuneric!

Sfârșitul romanului pare consumist și melodramatic, lăsând să se întrevadă „sforile” cu care sunt legate ideile filosofice de „pielea” personajului. Doctorul lasă în urmă toate experiențele, de tot felul (sexuale, narcotice, homosexuale – influența asupra fiului gazdei și alege soluția pe care visul i-a revelat-o), alegând căsătoria și viața „casnică”. Aceasta îi pare a fi singura direcție în care simte că mai poate evolua. Nu interpretează alegerea ca resemnare, ci ca act curajos de schimbare a paradigmelor. Doctorul renunță la întreaga lui modalitate de a trăi și începe să se proiecteze pe sine prin urmașul său, chiar dacă fiul Isabelei nu este fiul său biologic.

Încep să dispară barierele temporale, personajul nemaifiind obsedat de obținerea tinereții fără bătrânețe, și acceptând soluția vieții fără de moarte: „Sunt un nou născut. Refuzând tinerețea fără bătrânețe, tânjesc viață fără de moarte și mă căsătoresc cu Isabel. Căsătoria fiind legătura transcedentală e nemuritoare – în cer. Iar pe pământ voi trăi prin fiii mei, în veacuri”.

Prin căsătoria cu Isabel, Doctorul este cel care, de această dată începe, să se schimbe. Niciuna dintre vechile angoase nu îl mai tulbură, căsătoria nu mai este „tulburată” de „apele” experiențelor.

Mircea Eliade, Isabel și apele Diavolului, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1990, 155 pagini

Mircea Eliade, religia răului – "Isabel și Apele Diavolului"

7 Martie 2017 |
„Izbânzile mele erotice erau principale, erau pricinuite de idei, de raporturi, de experiențe intime. De aceea, am scris cândva că un Don Juan trebuie să fie un teolog – în sens substanțial, nu de erudiție. O femeie mă interesează prin virtuțile sau...