Zi

Mai 24, 2017

Bam, bam, bam! Bam, bam, bam! Grijile despre cum va decurge interviul, despre frigul înțepător de afară sau chiar despre ce o să gătesc atunci când voi ajunge acasă au dispărut instantaneu, imediat ce am început să lovesc toba mică din piele – cunoscută drept djembe -, conform instrucțiunilor lui Mark, unul dintre maeștrii africani ai acestui instrument. Am fost atentă la ritm și la mișcările mâinilor, am uitat de problemele cotidiene și m-am înveselit odată cu ceilalți cursanți îndrăgostiți de cultura africană, cu care păstram cadența.

Într-o răcoroasă seară de miercuri am trăit, pentru câteva ore, o experiență unică ce m-a propulsat, ritm după ritm, în universul efervescent al toridei Africi. Ceea ce se credea a fi un interviu în jurul unei mese pe care să „troneze” reportofonul, s-a transformat într-o seară deloc obișnuită, încărcată cu bună dispoziție.

Matricea Românească a luat parte la cursul celor de la Ikhaya Drum, un grup de trei africani care le dezvăluie românilor – și nu numai – „triluri” din cultura lor, prin intermediul tobelor tradiționale, djembe. O căutare simplă, pentru a traduce denumirea instrumentului, mi-a arătat că etimologia cuvântului djembe trimite la unirea oamenilor, într-o permanentă pace („dje” înseamnă „adunare” și „be” înseamnă „pace”). Explicație plină de sens, dacă ne gândim că voioșia și gândurile pozitive sunt inevitabile atunci când se cântă la aceste tobe. De fapt, simpla lor prezență în cameră conferă mediului o notă exotică.

Noi suntem diferiți, suntem africani și ne comportăm diferit, iar felul cum arătăm este deja un adaos în peisajul românesc – aducem cultura noastră aici

Vincent Calissa, Lolo Noukpetor și Mark Oostendorp, muzicieni originari din Africa, sunt maeștri percuționiști, ale căror mâini spun povești la fiecare bătaie de djembe. Aceasta este o tobă în formă de pocal, acoperită cu piele de animal – de capră, de cele mai multe ori – și la care se cântă cu „mâinile goale”.

Frumusețea instrumentului djembe este aceea că se folosesc mâinile goale, pentru o experiență inedită

Frumusețea instrumentului „djembe” este aceea că se folosesc mâinile goale, pentru o experiență inedită

„Nu ne lăsăm oamenii în urmă, ci ne oprim, pentru a porni din nou, împreună”, a spus Mark, oprind grupul, după ce a observat cu coada ochiului că am încurcat mișcările mâinilor și că eram dezorientată.

Cei prieteni trei le oferă, din 2009, cursanților o oază de relaxare, pentru că muzica tobelor africane este mai eficientă decât orice terapie. Pe lângă aceasta, ei explică, la fiecare pauză dintre exerciții, ce exprimă fiecare ritm în parte, când și de ce îl redau, dar și popularizează elemente ale culturii țărilor natale.

Cultura africană, cunoscută prin ritmuri de tobe

„Mai mult decât atât, prezența noastră spune totul. Noi suntem diferiți, suntem africani și ne comportăm diferit, iar felul cum arătăm este deja un adaos în peisajul românesc – aducem cultura noastră aici. Fiecare țară are o cultură diferită, dar se aseamănă, pe undeva. De exemplu, dacă unul dintre cei doi începe să cânte ceva, eu imediat înțeleg ce vrea să cânte și «intru» în ritm. Deci nu trebuie să îmi spună: «Faci așa sau faci așa!».

Și, în afară de asta, cu prietenii români, felul în care noi vorbim româna e o chestiune diferită pe care o aducem, în afară de muzica noastră, de cursul pe care îl facem. De aceea, la fiecare ritm pe care îl redăm, încercăm să explicăm, să spunem de ce cântăm asta, ce înseamnă la noi, de unde vine, pentru ce cântăm? Asta înseamnă să aducem un plus pentru oamenii care nu au auzit de Africa sau de cultura africană. E ceva foarte interesant”, ne-a explicat Vincent Calissa, din Rwanda.

Elevii cursului de muzică africană sunt așezați în cerc, pentru o comunicare cât mai bună

Cursanții sunt așezați în cerc, pentru o comunicare cât mai bună

El a insistat să discute cu noi în limba română, pentru că îi place, dar și pentru că a reușit să o învețe în cei peste 15 ani de când se află la noi în țară. A venit – la fel ca mulți alți străini – pentru a studia Politehnica, iar după absolvire a lucrat în domeniul informaticii. Ulterior, Vincent a renunțat la această slujbă pe care o considera seacă, pentru că „mi-au plăcut mai mult cultura, muzica, arta. M-am întâlnit din întâmplare cu Mark la un concert. Eu aveam o trupă atunci, cântam muzică africană. El se gândea la ce mă gândeam și eu, adică să avem o școală unde să învățăm oamenii să cânte după tehnica africană, la djembe. Am vrut să povestim despre Africa, despre cultura africană prin ceea ce facem noi, adică prin cursuri”.

Vincent Calissa este un bun vorbitor de limba română

Vincent Calissa este un bun vorbitor de limba română

Mark, originar din Africa de Sud, a subliniat, drept continuare la spusele colegului său, că mulți oameni asociază – pe bună dreptate – tobele cu Africa.

Culturile noastre se întrepătrund, în acest fel. Tot ceea ce vreau este ca oamenii care vin aici să simtă lirismul Africii. În afara faptului că îi învățăm pe oameni să cânte la tobe, îi ajutăm să înțeleagă poveștile care se învârt în acest gen de muzică, dar și de ce există această muzică. Iar noi trei știm să folosim mult mai multe instrumente – djembe, clopoței tradiționali, dudumba (alt model de tobă tradițională).”

Culturile noastre se întrepătrund. Tot ceea ce vreau este ca oamenii care vin aici să simtă lirismul Africii

La rândul său, Lolo, din Togo, este cel mai tânăr din grupul maeștrilor, dar și „cel mai bătrân dintre noi, în ceea ce privește vechimea în muzică. El a studiat muzica timp de 25 de ani și nu are decât 27”, s-a amuzat Mark.

Lolo ne-a povestit, cu timiditate, că a învățat să cânte alături de fratele său, acasă. El se află de aproape trei ani în România.

Africa se dezvăluie prin muzică

Muzica este parte esențială din universul Africii, are o veche istorie în spate și reprezintă limbajul perfect de a exprima cultura acestui fermecător continent. Dar, pentru a ne întări convingerile, Vincent a ținut să sublinieze că „muzica înseamnă, pentru mine, tot”.

„Am lucrat în IT, dar am lăsat tot ca să fac muzică. Pot să spun că, prin muzică, eu respir. Când cânt, am impresia… Unii o să spună că e un job. Pentru mine nu e un job, e distracție, în același timp. Am familie aici, dar am făcut un sacrificiu, în sensul că a trebuit să las ceea ce făceam eu, ceea ce aducea mai mulți bani în casă, pentru a arăta cultura africană prin muzică.”

România este pașnică, este sigură. Oricine poate să se plimbe oriunde și la orice oră din zi sau din noapte. De asemenea, este plină de resurse și de apă

Dar cum i-au primit românii pe cei trei africani ce doreau să le aducă, în țară și în suflet, o cultură străină lor? Vincent a explicat că „la început, era foarte greu să fim acceptați. Oamenii erau foarte reticenți, dar acum au început să se deschidă și să accepte alte culturi. Ați văzut că majoritatea celor care vin la cursuri sunt români, deci înseamnă că oamenii au început să înțeleagă că e bine să învețe de la ceilalți. Inițial, ei se întreabă: «Oare o să reușesc să cânt?». Dar îi ajută faptul că fac parte dintr-un grup, și le este mult mai ușor să se integreze, pentru că se uită unul la celălalt, văd cum cântă. În acest fel este mult mai ușor să te eliberezi și să treci de poziția asta, de reținere. Oamenilor le place”.

Însă cei de la Ikhaya Drum nu dezvăluie frumusețile Africii doar într-o cameră ticsită de tobe dispuse în cerc, ci ies în aer liber, pentru a le arăta românilor valorile și muzica țărilor din care provin.

Mark Oostendorp, liderul celor trei africani, ne-a demonstrat că veselia este o stare de spirit permanentă în grupul celor de la Ikhaya Drum

Mark Oostendorp ne-a demonstrat că veselia este o stare de spirit permanentă în grupul celor de la Ikhaya Drum

„Am avut, din 2009 și până în prezent, mii de cursanți. Participăm și la festivaluri, am fost și prin parcuri la diferite evenimente. De exemplu, în Parcul Herăstrău am cântat la tobe în fiecare săptămână. Oamenii care ne vedeau ne zâmbeau și erau fericiți, pentru că este o experiență inedită pentru ei să vadă așa ceva”, ne-a explicat Mark. Un eveniment pentru care băieții s-au pregătit din plin și la care îi așteaptă pe toți cei interesați este Festivalul Zilele Africii, care se va desfășura în perioada 25-28 mai, la Clubul Kran din București. Matricea Românească este partener al evenimentului.

Trei africani care au făcut, din România, acasă

Într-o vreme în care țara noastră se confruntă cu un exod masiv, în special al „creierelor”, când mulți condamnă modul în care diverse sisteme își desfășoară activitatea, străinii par să nu le înțeleagă motivele celor care părăsesc România. Cei trei au decis să se stabilească în țara noastră și să își întemeieze familii aici pentru că „iubim România”.

Mark Oostendorp spune despre țara adoptivă că „este pașnică, este sigură. Oricine poate să se plimbe oriunde și la orice oră din zi sau din noapte. De asemenea, este plină de resurse și de apă”.

La rândul său, mezinul grupului, Lolo, spune că România este căminul său acum: „Aici mă simt ca acasă. Este o țară care are potențial”.

Lolo Noukpetor este cel mai tânăr dintre cei trei muzicieni care promovează cultura africană pe meleagurile noastre

Lolo Noukpetor este cel mai tânăr dintre cei trei muzicieni

Vincent, cel care este cel mai vechi dintre cei trei «expați» africani, a spus că primii ani petrecuți pe pământul românesc nu au fost deloc ușori.

„Românii sunt primitori, dar când am venit nu au fost așa. Acum, lucrurile sunt mai bune, din punctul meu de vedere. La început, oamenii spuneau: «Uite un negru!». Dar odată cu schimbările, cu faptul că se poate călători în Uniunea Europeană foarte ușor, mulți oameni au putut să meargă în Vest. Africani sunt peste tot. Dacă mergi în Franța, îi vezi peste tot. Acum 15 ani era ceva uimitor: «O, uite!». Acum lucrurile sunt foarte OK. Era o curiozitate. Și în Africa există o curiozitate, în funcție de țară, pentru albi. Eu am înțeles asta, deci este același lucru. Dacă te duci în Africa, oamenii din anumite țări o să se uite la tine cu uimire, pentru că ești alb”, a mărturisit Vincent.

Muzicienilor le place România, dar menționarea unui singur cuvânt i-a făcut pe cei trei să se crispeze simultan și să își strângă mâinile pe lângă corp: frigul.

„Noi nu avem iarnă deloc. Iarna e frumoasă, dar din casă. Când ieși afară, nu mai este. Nu mi-a venit să cred cât poate fi de frig”, a mai spus Vincent. Pe lângă asta, Mark a adăugat că mâncarea românească i se pare seacă, fără gust, pentru că noi nu adăugăm multe condimente.

Vincent Calissa, Lolo Noukpetor și Mark Oostendorp

Dacă vorbim despre similitudinile dintre cele două culturi, cea românească și cea africană, interlocutorii noștri cred că există ritmuri muzicale care seamănă foarte mult. Dar ei au observat și asemănări în ceea ce privește modul de organizare a familiei.

„La noi, tații sunt la fel ca aici. Dar și femeia în casă e la fel: ea se ocupă de copii, de gospodărie. Poate noua generație o să se schimbe, dar așa am văzut eu. Mama le face pe toate. Însă există și diferențe. De exemplu, dacă eu ies cu o fată aici în oraș, fiecare plătește. În Africa, dacă tu inviți o fată în oraș, tu plătești. La noi, fata nu scoate banii. Aici e foarte bine. Câteodată, vrea în parc”, a glumit Vincent, în încheiere.

Festivalul Zilele Africii se desfășoară în perioada 25-28 mai, la Clubul Kran din București (bulevardul Ion C. Brătianu, numărul 29-33, etaj 5).

Cred că este cel mai prietenos om pe care l-am cunoscut. Regizorul Crista Bilciu emană căldură și vorbește oricând, cu plăcere, despre teatru și despre frumosul pe care-l aduce această artă. Matricea Românească a luat parte recent la Festivalul European al Spectacolului Timișoara – Festival al Dramaturgiei Românești (desfășurat în perioada 14-25 mai și organizat de Teatrul Național din Timișoara), unde Crista a participat cu piesa de teatru Pe jumătate cântec, pe care a scris-o și a regizat-o.

Titlul nici că nu putea fi ales mai bine, pentru că viața personajului principal, Francesca, prezentată în diferite tablouri ale vieții sale (de la 5 la 33 de ani), s-a derulat în fața ochilor spectatorilor precum o compoziție muzicală. Pe jumătate cântec redă povestea emoționantă a Francescăi (Anda Saltelechi), o fată cu un suflet curat, ce ne oferă o lecție despre ratare și despre lipsa curajului în a-ți urma visele. După spectacol, regizoarea a vorbit pentru Matricea Românească despre cum i-a venit ideea piesei, care au fost greutățile întâmpinate, dar și despre rolul artei în viețile noastre, așa cum îl înțelege ea.

Matricea Românească: Care este povestea spectacolului tău, Pe jumătate cântec?

Crista Bilciu: Totul a început într-o perioadă de-a mea de criză când, după mult teatru independent și după multe bătăi la uși care nu s-au deschis, am fost foarte dezamăgită. Astfel, pentru prima oară în viața mea am zis că renunț la teatru și mă mut acasă, la Târgu Mureș, după 10 ani de locuit în București. Am strâns tot ce aveam de strâns într-un camion, am ajuns acasă, am stat sub plapumă o lună și am început să scriu. Am zis că o să scriu un text pentru actrița Anda Saltelechi, care rămăsese în București, fiind angajată la Teatrul Odeon – dar juca roluri mici. Am vrut să scriu un text pentru ea, deși nici măcar ea nu credea că o să-l scriu, pentru că nu mai scrisesem teatru. Am pornit de la niște experiențe ale mele, dar în text este puțin din mine. Ce este din mine este frica de ratare.

Actrița Anda Saltelechi, minunată în rolul principal al piesei de teatru "Pe jumătate cântec"

Actrița Anda Saltelechi, minunată în rolul principal Foto: arhiva personală

Am luat mici povești de-ale mele pe care le-am transformat. În perioada aceea, citeam și scrisorile lui Cehov, și el spunea că nu poți să scrii decât ceea ce ai trăit. Deci eram în dilemă. Apoi mi-am dat seama că nu era vorba chiar despre viața mea, ci și despre povești ale unor oameni din jurul meu, care m-au „atins” – nu neapărat viața biografică, ci cea emoțională. A fost foarte interesant pentru mine să scriu textul acesta, pentru că m-am luptat cu gândul: „Cât la sută trebuie să fiu eu, cât la sută să nu fie povestea mea, ca să mă pot detașa de ea, ca să o pot scrie?”.

Am strâns tot ce aveam de strâns într-un camion, am ajuns acasă, am stat sub plapumă o lună și am început să scriu

O parte avem biografia mea, o parte conține povești ale unor prieteni, dar am și o parte de muncă de cercetare. Când am descris nașterea, de exemplu – nici eu, nici Anda nu am născut -, m-am simțit ca o impostoare. Și acum mă simt așa, atunci când văd spectacolul și mă întreb: „Oare lumea o să se prindă că nu știu despre ce vorbesc acolo?”. Dar am vorbit cu multe femei care au avut această experiență. Mai vin la mine femei, după spectacol, și spun: „Vai, ce bine ai descris! Cum ai știut?”. Eu mă bucur. Și la povestea cu cancerul m-am documentat. De fapt, am pornit de la povestea surorii mele, care a avut cancer acum doi ani, și s-a vindecat, e în regulă acum. Doar că m-a afectat foarte mult pe mine. Eram la Craiova, făceam parte din proiectul regizorului Bob Wilson, „Rinocerii”. Era o nebunie acolo, și între timp, sora mea plângea la telefon și spunea că moare. Avea 35 de ani atunci, și un copil de doi ani. Am plecat de la ideea cuiva care stă în fața unei posibile morți și își retrăiește viața.

Regizorul Crista Bilciu a depus o însemnată muncă de documentare pentru spectacolul Pe jumătate cântec

În spatele poveștii spectacolului Cristei se află multă muncă de cercetare

Anda Saltelechi, actrița din rolul Francescăi, este una dintre cele mai talentate tinere actrițe pe care le cunosc și mă simt foarte norocoasă că am descoperit-o, ba chiar „smuls-o” dintr-un destin de profesoară de română de undeva din Sângeorgiu de Pădure (județul Mureș, n.r.). Lucrăm împreună de 15 ani și, practic, am crescut și ne-am format împreună. Avem foarte multă încredere una în cealaltă și experiențele comune, pe scenă sau din sală, ca spectatori, ne-au făcut să avem aceleași gusturi teatrale, dar asta nu înseamnă că nu ne-am luptat atunci când am creat-o pe Francesca.

Am vrut să ofer o poveste. Pe mine mă preocupă ratarea, am vrut să scriu povestea unei femei puternice și simt că am ratat. Pe măsură ce scriam povestea, aș fi vrut ca la final ea să fie o învingătoare

La un moment dat, știu că mi-a rupt textul în bucăți și l-a aruncat pe fereastră, strigându-mi că e o porcărie. Eu cred mult în confruntarea dintre actor și regizor, nu îmi plac actorii comozi, care se supun și nu vor să fie parteneri egali în creație. Am lucrat la spectacol un an de zile și acum, când mă uit la filmările primelor repetiții, nu-mi vine să cred. Acum Francesca există și este altcineva, nici eu, nici Anda. Nu știu de unde a apărut, pe nesimțite, din căutările noastre, dintr-o dată a început să aibă o voce și o înfățișare și un fel de a fi și noi, actriță și regizor, nu am mai avut decât să ne supunem. Îmi place să spun povești.

Matricea Românească: Cât de implicat în piesă trebuie să fie regizorul? Sau ar trebui, mai degrabă, să fie detașat?

Crista Bilciu: Mi-a fost teamă să regizez textul acesta pentru că, scriind eu textul, nu simțeam lungimile, ritmul și nu puteam să tai din text. Până la urmă, am tăiat. Mi-era teamă că n-o să simt când trebuie să tai. La Shakespeare, la Cehov, nu am nicio treabă, tai fără grijă. Eu am scris poezie înainte, nu am mai scris dramaturgie. Scriind poezie, eram îndrăgostită de cuvinte și când scriu, simt că textul atinge forma ideală, de aceea nu mai poți schimba niciun cuvânt. De aceea m-am „luptat” cu actrița, pentru că ea voia să schimbe ordinea cuvintelor, să dea sinonime sau să lege două propoziții ca să le transforme în frază. Eu explicam: „Nu, nu! Uite, ritmul vine așa!”.

Toți spectatorii prezenți la Teatrul Național Timișoara au îndrăgit-o pe Francesca

Toți spectatorii prezenți la Teatrul Național Timișoara au îndrăgit-o pe Francesca

Nu știu știu dacă a fost bine, dar am tăiat din text până la urmă: un moment în care Francesca avea primul ei contact cu moartea – murea câinele lui Borzi (prietenă din copilărie a personajului principal, n.r.), călcat de o mașină. Prima experiență a morții mi s-a părut interesantă, pentru că mereu ne marchează. Am mai tăiat momentul în care ea afla cum fac oamenii sex: în clasa I, îi spunea premianta clasei cum se fac copiii. Am tăiat și discursul cu cancerul, pentru că finalul era prea lung și mi se părea prea didactic.

Matricea Românească: Ce lecție ne oferă Francesca?

Crista Bilciu: Am vrut să ofer o poveste. Pe mine mă preocupă ratarea, am vrut să scriu povestea unei femei puternice, dar simt că am ratat. Pe măsură ce scriam povestea, aș fi vrut ca la final ea să fie o învingătoare, dar am ajuns la un punct în care simțeam că ea nu poate fi o învingătoare. Am vorbit cu o prietenă psiholog pe care am întrebat-o despre Francesca, pentru că personajul devenise deja un om real: „Fata asta – era deja ca și fiica mea – crezi că poate să ajungă o femeie puternică și învingătoare?” Am fost foarte dezamăgită când psihologul a spus că nu crede.

Matricea Românească: Un personaj devine real atunci când te atașezi de el.

Crista Bilciu: Da. Până la un punct, am construit-o, și apoi „m-a condus” ea, și am simțit că nu pot s-o duc în altă parte, pentru că deja are destinul ei. A fost foarte interesant. Nu mi s-a mai întâmplat până acum.

Matricea Românească: Am văzut că sinceritatea este calitatea Francescăi. Oamenii mai sunt sinceri astăzi?

Crista Bilciu: Mie mi s-a părut că, în loc ca ea să fie o învingătoare, forța a fost aceea care a făcut-o să reziste. Și n-aș fi vrut asta, ci să fie un personaj activ, să lupte.

Eu cred în arta foarte sinceră. Cred că teatrul și arta, în general, păstrează ce avem noi mai uman, mai cald, mai sincer și mai adevărat în noi. Oamenii vin la teatru și regăsesc în ei ceva ce în viața de zi cu zi pierd, pentru că se apără și își pun măști

Matricea Românească: Am văzut că ea a trecut peste toate greutățile.

Crista Bilciu: Nu mi-a plăcut că, în loc să facă ceva, ei i se întâmplau lucruri. Foarte bine că rămânea în picioare, în urma lor, și că era puternică în sensul acesta. Dar nu mi se părea că ea este cea care își conduce viața. Referitor la sinceritate, eu nu văd cum ai putea să exiști fără să fii sincer și cu tine, și în artă, și în lume. Printre oameni, avem tot felul de măști, dar în artă nu ai cum să nu fii sincer. Eu cred în arta foarte sinceră. Cred că teatrul și arta, în general, păstrează ce avem noi mai uman, mai cald, mai sincer și mai adevărat în noi. Oamenii vin la teatru și regăsesc, grație lui, ceva ce în viața de zi cu zi pierd, pentru că se apără și își pun măști.

regizor Crista Bilciu interviu Pe jumatate cantec (3)

Matricea Românească: Teatrul poate îndruma firul vieții unui spectator?

Crista Bilciu: Sigur că da, asta ni se întâmplă și când aflăm ceva despre destinul unei persoane reale, nu neapărat una fictivă, precum Francesca. Întotdeauna te gândești: „Alții au trecut prin asta și au mers mai departe, deci pot și eu să trec prin asta”. Eu cred că un spectacol de teatru, dacă este bun, trăiește în tine după ce ieși din sală. Mi s-a părut extraordinar că a venit la mine unul dintre tehnicienii de la teatru și m-a întrebat: „A scăpat Francesca?”.

Matricea Românească: Teatrul de astăzi cuprinde altfel de lecții de viață, spre deosebire de teatrul de altădată?

Crista Bilciu: Nu cred. Rolul artei a fost dintotdeauna același, să ne păstreze umani. E ca un seif unde depui ce ai mai valoros ca om și ceva universal, la care toată lumea are acces. Cred că dintotdeauna acesta a fost rostul teatrului, al picturii, al muzicii, al poeziei, al literaturii. E ca și cum ți-ai conserva sufletul, ca să nu se piardă.