ianuarie 9, 2018

Încheiem o serie de autor specială  şi un ciclu de filosofie românească marca Matricea Românească dedicate lui Constantin Noica, cu o discuție în jurul uneia dintre cele mai interesante opere ale sale, atât din punct de vedere al contribuției pe care această carte a avut-o, cât și din punct de vedere al conținutului pe care aceasta o aduce conștiinței publice.

Este vorba despre Jurnal de idei, o carte, după cum spuneam, cu un traseu foarte interesant. Cartea a fost reconstituită de către Thomas Kleininger, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu și Sorin Vieru și publicată imediat după Revoluția din `89.

Căile întortocheate ale ideilor

După cum putem citi în prefața acestui volum, textul reconstituit și stabilit de către cei enumerați anterior a trecut prin mai multe etape, atât de creație, cât și de selecție.

Constantin Noica a început să țină jurnale în care să își consemneze ideile încă din 1939 și se pare că și-a menținut acest obicei până la sfârșitul vieții. Tot din nota introductivă aflăm și că, până în anul arestării (1958), adunase nouă caiete de astfel de însemnări și că îl începuse pe al zecelea. Este lesne de dedus ce s-a întâmplat cu toate aceste caiete în momentul arestării. Din cel de-al zecelea caiet s-au păstrat cinci pagini, cu care începe ediția reconstituită de discipolii săi.

Jurnalele sunt reluate după ieșirea din închisoare și continuate, cum afirmam anterior, până în 1987.

Diaristica ideilor

După lectura acestor însemnări, ne dăm seama de complexitatea demersului întreprins de către Constantin Noica: este vorba, în paginile jurnalului, de radiografierea unei ființe intelectuale, a unui om care trece totul prin filtrul gândirii și al filosofiei.

Jurnal de idei, al lui Constantin Noica, o veritabilă carte reper pentru ceea ce înseamnă filosofie românească

Nu este vorba despre autenticitatea „tipică” jurnalului, de autenticitatea relatărilor unor evenimente anodine sau, din contră, excepționale. Nu este vorba despre viața de zi cu zi a unei ființe în carne și oase. Este vorba despre viața de zi cu zi a unei „ființe de hârtie” (împrumutând un concept impus de Roland Barthes, dar neutilizându-l în sensul lui originar și complet), a unui „personaj” intelectual / a unei personalități intelectuale.

După cum ne dăm seama și din numele ales de către editori, Jurnal de idei, ideile sunt cele care guvernează paginile acestui „document”. Ideile despre idei.

O astfel de carte nu poate fi descrisă sau „povestită” în sensul clasic al cuvântului. Și nici redusă la niște repere filosofice. De asemenea, nu ai cum să condensezi și să expui în linii mari „ideile” care împânzesc paginile cărții.

Mai jos, câteva extrase care să dea seama despre dificultatea de a rezuma / discuta / analiza / expune materia acestei mostre inedite de filosofie românească:

Reflecți lucrurile? Sau reflectezi asupra lucrurilor? («Oglinda ar face bine să reflecteze puțin înainte de-a reflecta anumite imagini.») Sau te reflectezi, kantian, în lucruri? (p. 42)

[În margine:] De ce contează la moderni individul? Pentru că nu mai e simplu individ” (p. 269)

„Prepoziționalitatea e prepoziționalitatea. În ea însăși poate fi redată doar de ceva ca muzica. Simfonii ale lui cu, fără, peste, prin… Sfîrșitul lui Tristan și Isolda este un comentar pentru întru. (A fi întru extaz, moarte, iubire, acolo…) Este ahoretie, în «întru» (nu sînt determinații noi!).” (p. 271)

… și lista este inepuizabilă, putând să cităm întreaga carte. Repetăm: una dintre cărțile care trebuie citite neapărat, neavând nicio posibilitate de a o „rezuma” fără a-i distruge construcția!

Constantin Noica, Jurnal de idei, text stabilit de către Thomas Kleininger, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu și Sorin Vieru, Editura Humanitas, București, 1990, 495 p.

Istoria este rescrisă, în fiecare zi, de către noi. Adeseori, ea vine la pachet cu victorii, alteori cu eșecuri, dar de cele mai multe ori aceasta devine o lecție despre omenie, cumsecădenie și talent. În momentele de mare restriște, din străfundurile poporului ies la lumină mici „licurici” culturali, care ne luminează calea, aducând ofrande în numele frumosului și binelui general. Una dintre figurile proeminente ale literaturii române din Basarabia, femeia care a mânuit cu talent slova pentru valorile naționale, prin superba poezie românească în care credea, a fost poeta Leonida Lari, pe numele său adevărat Liuba Tuchilatu.

Imaginea ei s-a reliefat în contextul mișcării naționale pentru identitate și independență a Basarabiei, alături de astfel de titani precum Grigore Vieru, Ion și Doina Aldea – Teodorovici sau Ion Vatamanu. Poeta a reușit chiar să ajungă la tribuna Parlamentului României, pentru două legislaturi consecutive (1996-2000; 2000-2004), de unde aidoma unei figuri mitologice, Leonida Lari vocifera în fața mulțimii dragostea de neam și de patrie, invocând valorile demult înghețate în pojghița ideologică:

Când, aspră, mă scutură seara

Din ziduri prin pomi întomnați,

Mă sprijin cu gândul de țara

Străbunilor mei luminați.

 

Şi merg înspre locuri retrase,

Cernând amintirile-n mers, –

Acolo un tei ascultase

Întâiul, stângaciul meu vers.

 

În vale, sub casa batrână,

Mânată de-un dor negrăit,

Copila, privind în fântână,

Adâncul din noi am privit.

 

Pe deal, către marginea zării,

Cu sufletu-n palme întins,

Odată, în arşița verii,

De dragoste tristă am plâns.

Din versurile poetei, ajunge până la noi o durere înfrântă, domolită, dar care dă naștere unor idealuri, unor aspirații speciale, întruchipate de tandrețea cu care rememorează plaiul natal, casa părintească și timpurile demult apuse.

Poeta Leonida Lari, un vlăstar curajos de poezie românească din Basarabia. Foto: YouTube

Amintirile, imaginile și sonoritatea vocii ei au dat un imbold tineretului dornic de cunoaștere a acelor vremuri tulburi. În egală măsură, poeta a cultivat în noi, urmașii ei, respectul față de familie, față de pâinea cea de toate zilele și față de eternitate:

Să nu arunci, copile,

Pâinica jos nicicând

Căci undeva, departe,

Plânge un copil flămând.

 

Şi cată-un colţ de pâine

Prin urne-nfrigurat,

Şi dacă n-o găseşte

Adoarme-nlăcrimat.

 

Şi-n somn ce i se-arată,

Tu să-ţi închipui, poţi?

Pământul ca o pâine

Ce-ajunge pentru toţi!

Deși a fost vizată în repetate rânduri de cenzura sistemului comunist, poeta a reușit să ne ofere în dar 24 de volume de poezie românească şi proză, în care a adunat toate trăirile și frământările unui popor. A debutat cu perseverență, în ciuda dificultăților întâlnite, cu placheta „Piața Diolei”, în îndepărtatul 1974. Chiar dacă a trăit în inima unei enclave sovietice, unde adevărul putea stârni o prigoană masivă, poeta a reușit să emane veritabilul prin fiecare por, punând punctul pe i cu o convingere și o tărie de caracter aparte. Acest lucru transpare și din anumite versuri prin care îndeamnă la comuniune, la unire prin frăție, la idealuri comune:

Când Basarabi se prăbușesc

Pentru pământ și limbă,

Când parlamentele tușesc

Pentru o lege strâmbă.

 

Atunci, te rog, cu mine-n chin

Să mergi spre Libertate –

Nu da, române în român,

Nu da, că-ți este frate!

 

Când tancuri se pornesc din Est

Să ne îndoaie screaua,

Când banii se pornesc din Vest,

Sunându-și tinicheaua.

Cu fiecare vers pe care l-a așternut, Leonida Lari a apropiat cultura și identitatea umană, a dezlegat pecetea unui trecut ferecat și a sădit în inimile copiilor speranța într-un viitor mai bun, în care doar adevărul și verticalitatea vor face diferența. Indubitabil, această misiune i-a fost insuflată și de către părinții pedagogi, dar și de spiritul fierbinte care i-a sălășluit trupul. Din păcate, ca orice altă stea care traversează cerul și se stinge la orizont, Leonida Lari a trecut mult prea devreme în neființă, răpusă de o boală nemiloasă, dar și de grija sa nemărginită pentru Basarabia, copilul răpit al României Mari.

Poză deschidere: portret Leonida Lari semnat de plasticianul Nicolae Guțu