Zi

Februarie 8, 2018

Matricea Românească desfăşoară o serie de autor indispensabilă pentru a înţelege poezia românească a evurilor trecute şi prezente, aducându-vi-l mai aproape pe George Coşbuc, cel care, în Fire de tort (1896), ne-a învăţat că o familie nu se vinde nici înaintea feţelor împărăteşti. “Cântec” este o perlă a creaţiei sale poetice, dar şi o expresie a dragostei părinteşti: cu doar un an înainte, autorului i se năştea singurul copil, Alexandru.

George Coşbuc este «responsabil» pentru, probabil, unele dintre cele mai recognoscibile începuturi de poezie din literatura română, ceea ce nu face decât să îi sporească mitul. “A venit un lup din crâng” e tocmai asta: una dintre cele mai cunoscute introduceri în lumea candoarei şi-a iubirii părinteşti, în pofida aparenţelor: un lup, fioros ca toţi lupii, iese “din crâng” – doar foamea îl scoate pe lup din pădure! – şi caută în sat “copiii care plâng”. Nota bene, suntem în era de dinainte de Monsters, Inc., când copiii încă se speriau natural, şi nu «ajutaţi» de o regie elaborată în studiouri de animaţie.

Lumea lui Coşbuc nu e despre efecte speciale, ci despre oameni speciali, fără efecte. Când lupul poposeşte la poarta lui, părintele îşi apără odrasla cu o verticalitate propriu românească, şi cu umorul care ne-a luminat, în istorie, cele mai întunecate momente: “Lup flămând cu trei cojoace / Hai la maica să te joace”. Invitaţia la papară e, cum altfel, declinată de musafirul nepoftit (“Eu chemam pe lup încoace / El fugea-ncotro vedea.”). Lupul nu trebuie privit aici în forma lui animală: el poate fi, conotativ, orice – de la un om, la o autoritate. Reacţia părintelui român, intrepid până la moarte pentru ai lui, va fi, de-a pururi, aceeaşi.

Lumea lui Coşbuc nu e despre efecte speciale, ci despre oameni speciali, fără efecte

Istoria nu ne-a lăsat pe noi, românii, niciodată să ne tragem sufletul, instanţă manifestă şi-n micro-universul lui Coşbuc, unde pericolul la adresa familiei se repetă. Un om sărac, dornic poate de ajutoare, pune întrebări despre copiii netrebuincioşi, în speranţa unei afaceri neaşteptate („Poartă-se copiii bine? / Dacă nu, să-i vâr în sac!”). Din nou, dragostea de tată şi de mamă îşi află replica, într-unul dintre cele mai faimoase schimburi din poezia românească („Puiul meu e bun și tace / Nu ți-l dau, și du-te-n pace! / Ești sărac dar n-am ce-ți face! / Du-te, du-te!” și s-a dus.”).

Acolo unde natura şi sărăcia n-au răzbit, trebuie că vor răzbi banii, suprema forţă a universului făurit de oameni, cea care face şi desface vieţi. La poarta părinţilor soseşte, deci, ca-n apogeul Ispitirilor lui Iisus, “un negustor / Plin de bani, cu vâlvă mare”, care cumpără copiii nedoriţi, neiubiţi. Calmă în faţa sălbăticiei şi-a neghiobiei, iubirea izbucneşte în faţa cinismului: “Și-am ieșit și l-am certat: / —«N-ai nici tu, nici împăratul / Bani să-mi cumpere băiatul! / Pleacă-n sat, că-i mare satul, / Pleacă, pleacă!» și-a plecat”.

Nu se pot da sfaturi viitorilor or proaspeţilor părinţi despre ce înseamnă să fii părinte, iar cursurile de parenting, importate din culturi străine, n-au nici un efect, ca toate scamatoriile inventate să escamoteze banii naivilor. Însă “Cântecul” lui George Coşbuc, nepreţuit deşi nu costă nimic, se poate da, şi-ar fi cel mai minunat cadou. De gheaţă de-ai fi, dintr-însul “înveţi” să iubeşti, dacă asta ar fi posibil. Şi este: e una dintre minunile poeziei.

Câtă iubire părintească e cuprinsă în aceste versuri minunate:

—”Puiul meu e bun și tace

Nu ți-l dau, și du-te-n pace!”

Mai puţin Disney şi mai mult Coşbuc, dragi părinţi ai României celei noi!

Cântec

A venit un lup din crâng
Și-alerga prin sat să fure
Și să ducă în pădure
Pe copiii care plâng.
Și-a venit la noi la poartă
Și-am ieșit eu c-o nuia:
„Lup flămând cu trei cojoace,
Hai la maica să te joace” —
Eu chemam pe lup încoace,
El fugea-ncotro vedea.

Ieri pe drum un om sărac
Întreba pe la vecine:
—”Poartă-se copiii bine?
Dacă nu, să-i vâr în sac!”
Și-a venit la noi la poartă
Și-am ieșit eu și i-am spus:
—”Puiul meu e bun și tace
Nu ți-l dau, și du-te-n pace!
Ești sărac dar n-am ce-ți face!
Du-te, du-te!” și s-a dus.

Și-a venit un negustor
Plin de bani, cu vâlvă mare,
Cumpăra copii pe care
Nu-i iubește mama lor.
Și-a venit la noi la poartă
Și-am ieșit și l-am certat:
—”N-ai nici tu, nici împăratul
Bani să-mi cumpere băiatul!
Pleacă-n sat, că-i mare satul,
Pleacă, pleacă!” și-a plecat.

(Fire de tort, 1896)

 

Seria Matricea Românească dedicată corespondenței clasicilor culturii românești continuă cu o scrisoare, de la egal la egal, despre Eminescu și despre greșelile generației Criterion, între doi veritabili titani din filosofia românească: Emil Cioran și Constantin Noica, ambii «expați ai gândirii», primul autoexilat la Paris, celălalt retras finalmente în inima munților, la Păltiniș.

Renumita generație Criterion, intrată în istorie cu titulatura de „generație de aur” a culturii din România, a inclus în rândurile sale cei mai de perspectivă tineri, deveniți eminente figuri în filosofia românească. Printre aceștia s-au numărat Mircea Eliade, Constantin Noica și Emil Cioran. Despre ultimii doi este prezentul nostru material, continuare firească a unei serii epistolare celebre.

Noii veniți ar trebui să meargă în reușită la fel de departe pe cât am mers noi în înfrângere. Numai atunci s-ar putea afirma că sunt demni de Eminescu

În data de 5 martie 1970, de la Paris lua calea către București o scrisoare interesantă adresată lui Constantin Noica de către colegul său de generație, Emil Cioran. Acesta din urmă își împărtășește viziunile legate de importanța lui Mihai Eminescu în cultura românească, despre meritocrația simbolului eminescian în contextul generației sale, dar și despre potențialele erori pe care le-ar fi putut comite confrații săi de gândire.

Generația Criterion a numărat în rândurile sale eminențe din filosofia românească: Emil Cioran, Constantin Noica și Mircea Eliade

Generația Criterion a numărat în rândurile sale eminențe din filosofia românească: Emil Cioran, Constantin Noica și Mircea Eliade. Foto: okazii.ro

Emil Cioran notează, în scrisoare lui: „În orice caz noi – și mă gândesc la tânăra generație dinainte de război – noi am fost capabili de un mare, incontestabil eșec”. Nu se știe dacă această replică vine să autojustifice implicațiile suspecte în materie legionară, dar Emil Cioran, reprezentant marcant în filosofia românească, pare vulnerabil emoțional ca reacție la un articolul semnat de către Constantin Noica. Se presupune, în scrisoare absentând cu desăvârșire titlul articolului, că ar fi vorba despre „Neobișnuitele întâmplări ale conștiinței după «Fenomenologia spiritului»”, material apărut în numărul 1 al Revistei România literară din 1 ianuarie 1970.

Cioran nu se sfiește să laude superioritatea potențialului cultural al limbii române, spunând despre aceasta în epistolă: „Entuziasmul meu pentru limba noastră e în continuă creștere, până la punctul de-a o considera una dintre cele mai expresive din câte-au existat vreodată”. Aprecierea pălește, totuși, pe fundalul opiniei sale sceptice despre destinul culturii românești, pe care o consideră damnată la micime.

Emil Cioran păstrează în scrisoare aceeași linie a scepticismului său, care de altfel l-a și consacrat în calitatea sa de „filosof al disperării”. Această meditație, concretizată într-o scrisoare sinceră despre trecut, despre greșeli și despre revanșă, ne oferă posibilitatea înțelegerii spațiului și a dimensiunii în care au crescut, spiritual, două figuri celebre din filosofia românească: Emil Cioran și Constantin Noica.

Dragă Dinu,

E de la sine înțeles că-ți împărtășesc admirația pentru acest geniu care nu încetez să mă mir că a putut să apară printre noi. M-aș exprima chiar mai dur decât tine: fără Eminescu, neamul nostru ar fi neînsemnat și aproape de disprețuit… Chiar dacă entuziasmul meu pentru limba noastră e în continuă creștere, până la punctul de-a o considera una dintre cele mai expresive din câte-au existat vreodată, în schimb în ceea ce privește seminția noastră mă văd silit să mă temperez și chiar să revin la scepticismul meu primar.

Orice s-ar întâmpla, nu vom scăpa de un destin minor, asta e convingerea mea adâncă; altădată, ea era un prilej de suferință, azi abia o mai deosebesc de o simplă părere de rău mai mult sau mai puțin detașată. Nu aș risca asemenea judecăți „definitive” dacă ele nu s-ar fi născut, măcar în parte, dintr-o îndelungată experiență a cunoașterii de sine…

Acestea fiind spuse, și oricât de aspru aș fi cu mine însumi ori cu generația noastră, nu sunt totuși de părere că avem dreptul să-i supraestimăm pe tineri, pe acei de care ziceai nu demult că sunt singurii care l-ar fi meritat pe Eminescu. Ceva – nu prea știu bine ce – îmi spune că te înflăcărezi prea tare. În orice caz noi – și mă gândesc la tânăra generație dinainte de război – noi am fost capabili de un mare, incontestabil și răsunător eșec. Noii veniți ar trebui să meargă în reușită la fel de departe pe cât am mers noi în înfrângere. Numai atunci s-ar putea afirma că sunt demni de Eminescu.

Nu știam că «Rugăciunea unui dac» are ca variantă de titlu «Nirwana» (scris în germană). Nu mă pot împiedica să nu mă gândesc că acest neant care nu e unic, căci Nirvana înseamnă și vid și extaz, este una dintre obsesiile mele constante și că la apariția primei mele cărți în franceză (acel biet «Précis de décomposition») un compatriot (Stamatu, ca să nu-i zic numele) a remarcat: „Toate astea au ieșit din «Rugăciunea unui dac». Era adevărat, atât de mult mi-a marcat adolescența poemul acesta. Vezi câte a răscolit în mine articolul tău.

Cu prietenie, E. Cioran

5 martie 1970

Paris

 

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Scrisori către cei de-acasă”, culegere epistolară semnată de către Emil Cioran, apărută la Editura Humanitas, anul 1995, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA.

Foto deschidere: imdb.com