septembrie 19, 2018

Românii sunt probabil unicul popor care iartă purtând ranchiună. Și când scriu asta mi-o asum, deoarece și eu îmi port mie ciudă pentru tăcerea îndelungată. De când nu am mai scris pe Matricea Românească, am avut timp să mă gândesc asupra naturii noastre umane. Fie aici, în Basarabia, fie dincolo de Prut avem unități de măsură a iertării. O ajustăm față de politicienii noștri, pe care îi tot credităm, față de penuria cu care am învățat să trăim, dar mai ales față de trecut, pe care preferăm să îl tot ascundem sub preș, în speranța că acesta va dispărea de la sine.

Am decis să scriu acest material după ce am participat la o lansare de carte inedită. Este vorba despre volumul semnat de istoricul, profesorul și cercetătorul Octavian Țîcu, Homo Moldovanus Sovietic. Dincolo de stratul academic al lucrării, acesta este o reflectare recalcitrantă a adevărurilor demult trecute sub tăcere. Și pentru că am pornit de la conceptul de iertare, ar trebui să argumentez care este legătura dintre prezenta lucrare și maniera în care noi, românii, suntem în stare să iertăm, să acceptăm schilodirea la care am fost supuși.

Prezentul volum dezvăluie, dând la o parte stratul de praf ideologic, realitățile apariției și formării conceptului de moldovenism, așa cum acesta ne-a fost inoculat de-a lungul întregii perioade sovietice. De la instaurarea puterii bolșevice și până la ultima respirație a marelui Imperiu roșu, autorul disecă problematica, scoțând la iveală repercusiunile asupra genezei noastre identitare. Așa se face că natura noastră mioritică (da, acest lucru poate suna sarcastic, dar nu am intenția să scuz o atitudine asumată timp de decenii) a favorizat cumva creșterea germenelui ideologic al moldovenizării, transformând spațiul dintre Nistru și Prut într-un adevărat laborator politic, un sistem de marcare spirituală și culturală.

Vă veți întreba ce semnifică atunci iertarea? Judecând după realitățile acelor vremuri și după prezentul nostru, iertarea este cumva egalată cu resemnarea, cu acceptarea tacită a unui viitor incert, lipsit de adevăr și deformat în ultimul hal. Cu toate că am tot iertat mâna tâlharului de spirite, am mocnit în noi și am răbufnit doar când și alți asupriți au făcut-o. Probabil am luat porunca biblică de a întoarce obrazul prea în serios…

Homo Moldovanus Sovietic, o lectură esențială pentru cei care vor să afle cum peticul de pământ românesc, Basarabia, a devenit experimentul reușit al unui călău, care i-a înstrăinat capacitatea de a ierta Foto: arhiva personală Corina Moisei

Iertarea din prezent s-a transformat cumva, în spațiul românesc, într-un act de complezență, de curtoazie, prin care facem schimb de politețuri. Nu mai punem în sensul acestui mecanism nimic din încărcătura spirituală care ar trebui să subziste și, în momentul când ni se întoarce aceeași monedă, ne plângem de fariseism. Poate că ar fi cazul să ne iertăm pe noi înșine? Să iertăm slăbiciunile pe care le-am avut de-a lungul istoriei, pentru a regăsi calea corectă? Sau poate trebuie să încetăm a ne considera victime ale alegerilor greșite, ale acțiunilor incoerente și să începem a percepe iertarea ca pe o obligație morală?

Iertarea acum şi aici

Revenind la cartea lui Octavian Țîcu, aș spune că aceasta este un prim pas spre iertare, spre acceptarea nonșalantă, firească a faptului că noi, basarabenii, în mod labil, am devenit parte a unei mașinării ideologice, care ne-a tot alimentat idealurile existențiale, hrănindu-ne cu firimiturile de la masa boierilor. Da, acest lucru nu exclude suferința pe care am trăit-o, nici nu scuză puterea excesivă a călăilor, dar cel puțin ne aduce o urmă de demnitate și verticalitate națională, de care avem atât de multă nevoie în prezent.

Deci, ce e cu această iertare din spațiul românesc? Avem sau nu nevoie de ea? Cu siguranță ea este necesară acum și aici, când observăm frenetica schimbare a vectorilor morali, când societatea se mulează pe tot mai multe scheme occidentale, crezând că se apropie de perfecționismul străin. Iertarea este, de fapt, prima etapă a reconcilierii dintre trecut și viitor, un soi de spovedanie pentru urmași, iar cunoașterea istoriei este acel confesoriu în care ne refugiem întru înțelegerea corectă a eului colectiv. În acest sens, cartea Homo Moldovanus Sovietic este o lectură esențială pentru cei care vor să afle cum acest petic de pământ zbuciumat, Basarabia, a devenit experimentul reușit al unui călău, care i-a înstrăinat capacitatea de a ierta.

F ără intelectuali și fără elite nici un popor nu poate dăinui în Istorie. Prin urmare, este bine să ne pătrundem de acel farmec sfânt al iubirii, despre care vorbea Eminescu, și să facem să lumineze candela acestei iubiri pe pământ pentru ceea ce s-a întâmplat în 1918. Revin la vorbele înțeleptului Kogălniceanu: chiar dacă slăbiciunea Antantei, slăbiciunea Imperiilor vecine, chiar dacă împrejurările internaționale favorabile ne-au ajutat să facem Unirea, «unirea națiunea a făcut-o»”, a rostit marţi, 18 septembrie 2018, președintele Academiei Române, profesorul Ioan-Aurel Pop, la Ateneul Român, unde Academia Română, Sub Înaltul Patronaj al Președintelui României, a organizat o conferință internațională cu tema „România şi evenimentele istorice din perioada 1914-1920. Desăvârşirea Marii Uniri şi Întregirea României“. Alături de președintele Academiei Române au ținut discursuri 9 mari istorici din Europa și din Statele Unite ale Americii.

Discursul vibrant, de o coloratură impresionantă din punct de vedere al substanței istorice, al profesorului Ioan-Aurel Pop a polarizat energia publicului prezent în sală, format din profesori de liceu, dar și din Preasfinția sa Patriarhul Daniel sau ministrul Culturii, George Ivașcu. Beneficiind de un asemenea public, discursul președintelui a pendulat între diverse perioade istorice, subliniind anumite nuanțe, accentuând altele noi, culminând cu evocarea unui episod fundamental pentru Istoria Românilor, avându-l în centru pe regele Ferdinand.

”Comemorările, celebrările, la fel ca amintirile fac parte din viața noastră și noi nu putem trăi fără ele. Astăzi, Academia Română comemorează milioanele de morți din vremea Marelui Război, printre care s-au aflat și sute de mii de români, dar și celebrează întâmplările anului 1918“, s-a auzit în preambulul discursului.

Elitele vechi nu aveau altă alternativă decât Unirea

”Dacă în Occident ideea statului național a fost timpurie (secolul al XV-lea și al XVI-lea), în Orientul european lucrurile capătă contur abia în următoarele secole, respectiv al XVIII-lea și al XIX-lea. În aceste secole, cei mai luminați dintre greci, cehi, slovaci, croați, polonezi, lituanieni, estonieni, letoni, finlandezi, ucrainieni, români, bulgari, sârbi, și mulți alții – adică acele state care nu erau state naționale sau state naționale moderne unitare – toți aceștia au fost animați de ideea națională, ceea ce francezii, englezii, spaniolii făcuseră mai devreme. Cei mai mari intelectuali și politicieni ai acestor neamuri au înțeles un lucru elementar: fără stat național, popoarele lor riscau să fie înghițite de imperii rapace, să fie deznaționalizate, să fie silite să emigreze. Românii, care până la 1859 aveau două state autonome supuse formal Porții Otomane, mai bine de jumătate din ei fiind risipiți în Imperiul Țarist, Imperiul Otoman și mai ales în Imperiul Habsburgic, au înțeles prin elitele lor că nu aveau altă alternativă decât unirea. Conducătorii de atunci ai românilor au înțeles acest lucru“, a punctat Ioan-Aurel Pop.

Comunismul a făcut istorie din imaginație – Geniul Carpaților a ajuns să fie plasat în fruntea voievozilor

Academicianul a notat că perioada comunistă a avut o abordare paradoxală în prezentarea Istoriei Românilor, cu precădere în formarea statului național. ”De la internaționalismul proletar, la epoca «obsedantului deceniu» din literatură, unde de cele mai multe ori și cuvântul «român» era prohibit, treptat s-a ajuns la naționalismul comunist și la regimul comunist de tip asiatic. În acești 10-15 ani din istoria României, trecutul nostru a devenit alb și imaculat și exclusiv de glorios, iar Geniul Carpaților a ajuns să fie plasat în fruntea voievozilor, fapte ce au creat premisa pentru perioada de după căderea comunismului, perioada de reinterpretări ale istoriei. Reconstituirea vieții trecute, îngăduiți-mi să o spun și aici, cu scopul cunoașterii adevărate în măsura în care adevărul ne este nouă accesibil pentru ceea ce a fost, se face prin intermediul specialiștilor, al istoricilor de meserie, cu metode consacrate și prin apelul la izvoare. Altminteri, redesenarea trecutului prin stimularea imaginației poate să însemne orice – numai istorie nu”, a afirmat președintele forului suprem al culturii româneşti.

Marele român Ferdinand și „contra” sa cu P. P. Carp

Ioan-Aurel Pop a mai povestit că între 1914-1920, în fiecare an din această perioadă s-a întâmplat ceva important pentru Europa și pentru români. „Spre exemplu, în august 1916 România intra în luptă împotriva Austro-Ungariei. Decizia din 14 august 1916, când regele Ferdinand a convocat Consiliul de Coroană ca să anunțe calea de urmat, nu a fost o decizie ușoară. S-au confruntat atunci, pe față, cele două grupări inegale, ambele cu dorința de apărare a intereselor țării. Marele om politic conservator și marele român P. P. Carp, revoltat și mânios pe Rege când acesta și-a expus și motivat opțiunea pentru Antanta, a proferat vorbe grele și i-a adus aminte suveranului că face parte dintr-o dinastie germană care are anumite interese de apărat. Îndurerat, dar ferm și lucid, regele a rostit atunci cuvintele memorabile pe care le repet mereu în acest an cu gândul că le vor ține minte cât mai mulți – «Domnule Carp, ați greșit când ați vorbit de interesele dinastiei. Nu cunosc interesele dinastiei. Nu cunosc decât interesele țării. În conștiința mea aceste interese se confundă. Dacă m-am hotărât să fac acest pas grav, e fiindcă după matură chibzuință eu am ajuns la convingerea adâncă și nestrămutată că el corespunde cu adevăratele aspirațiuni ale neamului. Dinastia va urma soarta țării învingătoare cu ea sau învinsă cu ea deoarece mai presus de toate să știți, domnule Carp, că dinastia mea este română. Rău ați făcut când ați numit-o străină, germană. Nu! E românească! Românii nu l-au adus pe unchiul meu, regele Carol ca să întemeieze o dinastie germană la Gurile Dunării, ci o dinastie națională, și revendic pentru casa mea cinstea de a fi îndeplinit în întregime misiunea pe care poporul român i-a încredințat-o»”, a evocat președintele Academiei.

Profesorul Ioan-Aurel Pop: „Este incorect să spunem că românii nu ar fi dorit Unirea”

Ioan-Aurel Pop a subliniat faptul că acestea sunt vorbe urmate de fapte ale unui mare om de stat, demne de memoria colectivă și demne de urmat de noi toți și de către urmașii noștri.

„După 100 de ani de la sfârșitul Marelui Război, toate popoarele rememorează evenimentele de atunci. La finele anului 1918, România avea 300.000 de kilometri pătrați și circa 15 milioane de locuitori, devenind astfel o putere regională de prim rang. În acest stat, majoritatea populației o dețineau românii, [care erau] aproape 3 sferturi (circa 73%). Minoritățile erau formate din maghiari (circa 8%), germani (4%), evrei (4%) și alte grupuri de slavi și alte grupuri pe care le cunoașteți. Ceea ce este fără tăgadă este faptul că majoritatea românilor au dorit să facă parte din România. Sigur, este absurd să spunem că toți românii au participat la mișcarea pentru unire, că toți au dorit cu ardoare unirea. Totodată, este nerealist și incorect să spunem că unirea au făcut-o alții sau că unirea s-a făcut în condiții ideale, cu respectarea principiilor democratice etern valabile şi că nu au fost încălcate drepturile și valorile nimănui. Dar și mai incorect este să pretindem că românii nu ar fi dorit unirea, fiind mai degrabă atrași de alte civilizații sau că un mănunchi de intelectuali i-ar fi amăgit și ar fi acționat în numele lor. Ferice de poporul care are elite cum am avut noi la 1918”, a conchis președintele Academiei Române.