La vârsta de trei ani, Mădălina Pașol era pusă în fața unei claviaturi, iar la 8 ani concerta la pian în direct la Radio. Au urmat mulți ani de muncă, dar și nenumărate premii internaționale și concerte pe tot globul. Duminică 17 martie va concerta din nou în București, la Ateneu, iar Matricea Românească a întrebat-o în avanpremieră despre anii ei de formare, despre maeștri, despre succes și despre joc.
Concert tribut Dinu Lipatti
În cadrul concertului de duminică, 17 martie, Mădălina Pașol va aduce un omagiu de suflet lui Dinu Lipatti, prin reinterpretarea lucrărilor pe care acesta le-a cântat în ultimul său recital din 16 septembrie 1950, de la Besançon. În program sunt incluse opusuri de Mozart, Schubert, Chopin, Bach și Ravel. Spectacolul include și un moment al actriței Ștefana Samfira, care va citi scrisori semnate de Dinu Lipatti și adresate profesorilor săi: Mihai Jora, Florica Musicescu, Nadia Boulanger, dar și unor mari personalități ale timpului: Clara Haskil, George Georgescu sau Nikita Magaloff. Concertul de la Ateneul Român face parte din turneul “Citadele muzicale”.
Faceți parte dintr-o familie de muzicieni, instrumentiști: bunicul a cântat la contrabas, tatăl și fratele la violoncel. Dumneavoastră ați ales pianul. De ce pian și nu un alt instrument?
Tatăl meu a fost de părere că trebuie să fie cineva în familie care acompaniază toate aceste instrumente minunate și de aceea au ales pianul pentru mine. De altfel, de când eram foarte mică eu am fost fascinată de acest instrument, mai ales pentru că fratele meu lua deja lecții de pian, între noi este o diferență de patru ani. Eu stăteam în scaunul de copil și întotdeauna fredonam melodiile pe care el le studia la pian. Am dezvoltat un auz foarte bun, eram obișnuită cumva cu claviatura. Când m-am dat jos din scăunel, am început să repet singură. Bunicul a fost cel care mi-a călăuzit primii pași, am învățat să citesc notele și să interpretez mici piese. Și așa, foarte devreme, am început cariera de pianist.
Cântați la pian de la trei ani, la vârsta de 8 ani ați susținut un recital care a fost transmis în direct la radio. Când a apărut ca miză a studiului obținerea unor rezultate de top în concursuri?
Nu a fost neapărat un plan, lucrurile au venit de la sine. Eu întotdeauna mi-am dorit să pot face această meserie cât pot de bine. Am avut modelul familiei mele, pot să spun că suntem cu toții profesioniști, perfecționiști. În momentul în care muncești foarte mult, ai ceva talent și te simți acasă pe scenă, premiile vin de la sine.
O astfel de miză totuși este în această profesie.
Da, bineînțeles. Mai târziu, când am început să particip la concursurile mari, cum ar fi ARD din Munchen, Feruccio Busoni sau Regina Elisabeta, acolo bineînțeles că te pregătești, devii ambițios, îți dorești să fii între premianți. E adevărat că nu întotdeauna ai rezultatele dorite pentru că premierea ta ține de foarte multe lucruri pe care nu poți să le influențezi și de multe ori nu pleci acasă cu rezultatul dorit, dar experiența ta este cea mai importantă.
Ați primit burse, multe premii. Care v-a onorat cel mai mult? Ați așteptat cu mai multă emoție un premiu anume, o recunoaștere?
Pot să spun că cea mai așteptată premiere a mea a fost bursa Senatului german pentru studiile doctorale de la Berlin. Bineînțeles că și premiul de la Feruccio Bussoni m-a onorat foarte mult. Dar nu sunt o adeptă a concursurilor, cele mai așteptate sunt concertele mele, mă bucur întotdeauna să fiu pe scenă și sunt de părere că doar publicul poate aprecia evoulția ta pe scenă la adevărata valoare.
Când se simte un pianist împlinit? Cât de eficientă, cât de obiectivă, precisă este autoevaluarea?
În momentul în care mergi pe scenă și te pierzi în lumea sunetelor, în momentul în care te topești ca artist, aceasta cred că este trăirea maximă a unui artist, nu neapărat a unui pianist. Pianistul bineînțeles că este o specie deosebită între toți artiștii. Suntem o specie umană care muncește foarte mult: este destul de complicat să fii pe scenă, să cânți totul pe dinafară, să susții recitaluri de o oră și jumătate către două ore. Concentrarea atinge niște frecvențe enorme și, la sfârșit, bucuria ta este fericirea și mulțumirea de pe chipurile oamenilor. Important este și momentul de reculegere de după concert, în care treci în revistă ce ai făcut, ce ai trăit și cum ai reușit poate să câștigi un pic de nemurire.
La 18 ani ați plecat pentru studii în Germania și au fost alți 17 ani în care v-ați întors acasă de doar două sau trei ori. Ați studiat foarte mult, pe de o parte în România, pe de alta în Occident. Cam care ar fi diferența între cele două școli de muzică?
Cred că este o continuitate între aceste două școli. În România am învățat bazele pianisticii, ale meseriei de artist-concertist. Am cântat foarte mult în copilărie și până la vârsta de 18 ani când am plecat din România.
Mergi pe scenă și te pierzi în lumea sunetelor, te topești ca artist, aceasta cred că este trăirea maximă a unui artist
În afară am avut ocazia să mă perfecționez cu cei mai mari pianiști și cu cei mai mari pedagogi, cum ar fi Andrzey Jasinski, care este profesorul lui Krystian Zimerman, cu Zoltan Koczis, cu Heinz Leygraf, cu Georg Sava, care a fost profesorul meu mulți ani, și Pascal Devoyon, la ora actuală unul dintre cei mai mari profesori de pian din lume. Poate o mică diferență este felul pozitiv în care înveți în străinătate, să te apreciezi pe tine. Critica începe cu ”Ai cântat minunat, dar ai putea să mai schimbi aceste lucruri…” . Fraza nu începe cu ”nu ai făcut….”, ”nu ai respectat…” În Vest, gândirea pozitivă este cea mai importantă dintre toate învățămintele pe care le-am cules.
V-ați orientat în timp și spre pedagogia muzicală. Este o meserie diferită. Pe ce fond a venit? Un impuls natural, un talent pentru asta, modelul unuia dintre profesorii cu care v-ați intersectat și pe care ați dorit să-l replicați sau poate pe fondul lipsurilor sesizate în practica pedagogică românească?
Este o vocație. Cred că este foarte important să poți comunica cu copiii, chiar dacă ești mult pe scenă. Ei au nevoie de această informație: ce se întâmplă când ești pe scenă, ce se întâmplă când stai în fața unui instrument mare pe care trebuie să cânți într-o sală în care pot fi și o mie de persoane. De asemenea, nu este același lucru dacă predai într-o sală mică de curs sau dacă ai o sală mare și poți auzi toate armonicele instrumentului. Nu sunt neapărat un pedagog, pot să spun doar că am experiență pe scenă și știu cum să-i ajut să treacă prin aceste momente de concert care sunt foarte solicitante emoțional. Încerc, în primul rând, să-i învăț să se concentreze pe scenă. În general, mă înțeleg foarte bine cu copiii.
Ați creat și un joc muzical.
Am inventat cu fetița mea un ”Ghici muzical”. Este un fel de ”Păcălici”; sunt niște cărți de joc pe care apar niște figurine, sunt explicate semnele muzicale de bază, duratele notelor. Este un joc pentru începători, între 4 și 99 de ani! De obicei, primele ore de curs pot fi foarte plictisitoare, jocul ajută deopotrivă și pe cursant și pe profesor.
”M-am întors în România pentru că aici sunt acasă”
Mi-am dorit întotdeauna să mă întorc acasă. Am plecat pe vremea când nu aveam Facebook, nu aveam Skype, nu aveam internet. Am pierdut multe legături în această perioadă. M-am întors în România pentru că am început studiile doctorale la Conservator. Am reușit să-mi reiau activitatea, cu ajutorul carierei pe care mi-o făcusem înainte de a pleca. Aici sunt acasă. Oricât de rege ești în altă țară sau în altă împărăție, acasă la tine te simți bine: ai familia, ai prietenii, din copilărie, ai străzile și atmosfera tinereții. Eu iubesc țara mea foarte mult, îmi place foarte mult Bucureștiul, îmi place foarte mult vremea din România, îmi place să colaborez cu colegii mei de breaslă. Îmi doresc foarte mult să pot aduce și un pic de vânt vestic în toată această activitate pianistică pentru că este nevoie și de bucurie, de încredere în noi, în ceea ce știm să facem. Trebuie să gândim pozitiv și să fim deschiși pentru lucruri noi.
V-am auzit cu un alt prilej spunând că performanța se poate face cu talent, cu foarte multă muncă și cu implicarea întregii familii.
Familia cred că este importantă pentru oricine și, în general, nu poți face performanță dacă nu ai în spatele tău o ramificație de oameni care te susțin și te ajută necondiționat. Fără mama mea, nu aș fi în această zi aici și aș da acest interviu. Fără prietenii mei din copilărie, care mă susțin până în ziua de astăzi, nu aș putea concerta. Fără tatăl meu, care mi-a dat motivație, pentru că a fost un violoncelist remarcabil, probabil că aș fi făcut o cu totul altă meserie. De asemenea, fratele meu care este violoncelist și cu care am bucuria să colaborez, cântăm de multe ori împreună. Fetița mea care mă suține foarte mult și care are extrem de multă înțelegere pentru că nu ne vedem cât și-ar dori. Familia este cel mai important lucru!
Sunt convinsă că din această listă nu ați dori să lipsească bunicul.
Absolut. Bunicul a fost cel mai important pilon al carierei mele. De când a văzut că am interes pentru pian, de la trei ani, m-a învățat multe, multe lucruri minunate. Vorba sa de suflet era „muzicienii sunt inginerii sufletelor”. Și mai spunea că fiecare limbă străină vorbită este o meserie în plus.
Cine este Mădălina Pașol
- cântă la pian de la vârsta de trei ani
- la 8 ani susținea un recital de pian care a fost transmis în direct la radio
- la nouă ani a debutat cu Orchestra de Camera Sinfonietta, la Ateneul Român, cu Concertul pentru pian în Fa minor de Bach
- consideră că unul dintre cei mai mari pianiști ai tuturor timpurilor este Emil Gilles. La fel de multă admirație pentru Vladimir Horowitz și Sviatoslav Richter. Apreciază, de asemenea, aparițiile spectaculoase pe scenă ale Khatiei Buniatishvili și Yuja Wang
- activitatea artistică a Mădălinei Pașol a fost recunoscută prin premii, burse, diplome la concursuri naționale si internaționale: bursa NaFög a Senatului Cultural German, bursa Fundatiei Paul Hindemith, bursa Universitatii de Arte din Berlin, bursa pentru studiile doctorale ale Universității de Muzică din București, bursa a Fundatiei Georg Schumann, Concursul Internațional pentru pian Feruccio Busoni, Concursul Internațional ARD – München
- a susținut cursuri de măiestrie, concerte și recitaluri în Europa și Asia