Un nabab în București, așa a fost văzut de către contemporanii săi Gheorghe Grigore Cantacuzino. Adică un om foarte bogat, influent, puternic, care și-a construit trei palate (foto deschidere), dintre care unul este până astăzi una dintre cele mai frumoase și somptuoase clădiri din București. A fost parlamentar, ministru, prim-ministru și primar al Capitalei.

Viaţă personală

Născut pe data de 22 Septembrie in 1832 Bucureşti. Gheorghe Grigore Cantacuzino este fiu de vornic și a primit prin naștere rangul nobiliar de prinț. Era descendent direct al domnitorului Constantin Brâncoveanu și provenea și din vestita familie princiară bizantină a Cantacuzinilor. S-a căsătorit cu Zoe Bibescu, iar după decesul acesteia s-a recăsătorit. A avut şapte copii.  A murit pe data de 23 Martie 1913, la vârsta de 81 de ani.

Studii

Primele studii le-a facut la București. Ca orice tânăr din familiile boiereşti a continuat studiile la Paris unde a obţinut bacalaureatul, iar apoi a urmat Facultatea de Drept, devenind doctor in ştiinţe juridice în 1858.

Împotriva lui Cuza

A participat activ la coaliţia politică care a dus la îndepărtarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza de la conducerea României (1866).

Deputat, Senator, Primar și Prim-Ministru

• A fost ales deputat în Adunarea Constituantă de la 1866, unde a făcut parte din comitetul însărcinat cu elaborarea Constitutiei.
• A fost primar al Bucureștiului în două mandate. Una din inițiativele sale în perioada cât era primar a fost ridicarea monumentului denumit Fântâna George Grigorie Cantacuzino din Parcul Carol I. În timpul său se ajunge ca rețeaua de tramvai să măsoare 14 km de linie.
• A deținut în două rânduri funcția de ministru de Interne (1899-1900 și 1904-1907) și pe cea de președinte al Consiliului de Miniștri.
• Ministru al Lucrărilor Publice (1873-1875) și ministru al Justiției (1870).

„Socrul meu care se mândrea cu acest cavou mai mult încă decât cu celelalte case ale sale, tot orgoliul neamului, ne destinase fiecăruia un loc” (Maruca Cantacuzino, despre cavoul familiei)

Milionarul excentric

Este cel mai bogat român de la sfârşitul secolului al XIX-lea, fiind cunoscut atât pentru formidabila sa avere, cât şi pentru cheltuielile sale, fapt pentru care şi-a atras renumele de „Nababul”. 

Palatele Nababului

Și-a construit trei palate și un cavou:

• Palatul din Floreşti, Prahova, cunoscut sub numele de Micul Trianon (început în 1911). A avut drept model palatele de la Versailles și, ca să adauge un plus de grandoare, și-a dorit să aibă acoperișul placat cu galbeni din aur. Construcția palatului nu a fost niciodată încheiată. A fost una dintre primele clădiri la care s-a folosit betonul armat.
• Castelul Cantacuzino de la Buşteni, inaugurat cu fast în anul 1911. Astăzi, în acest castel funcționează un restaurant, iar astfel clădirea este una dintre cele mai vizitate clădiri de pe Valea Prahovei.
• Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei din Bucureşti, care a fost inaugurat în 1903. Astăzi clădirea găzduiește Muzeul Enescu. De altfel, George Enescu și soția sa au locuit aici.

Gheorghe Grigore Cantacuzino a fost înmormântat cu onoruri militare în somptuosul cavou pe care l-a construit în timpul vieții și despre care nora lui, Maruca, scria: „Socrul meu care se mândrea cu acest cavou mai mult încă decât cu celelalte case ale sale, tot orgoliul neamului, ne destinase fiecăruia un loc”.

Moștenire 

A rămas în amintirea oamenilor prin statura sa de mare aristocrat. A fost numit de Nicolae Iorga drept ”ultimul mare boier”. Iar artiștii români s-au bucurat adesea de aprecierea și sprijinul lui. Un bun exemplu este Nicolae Grigorescu, căruia Nababul i-a plătit nu mai puțin de 8.000 de galbeni pentru un tablou, echivalentul a 90.000 de euro astăzi.

Putna este un loc uimitor, de o frumusețe care-ți taie respirația. Când îți amintești că biserica a fost construită acum peste cinci secole, mirarea devine și mai mare: cum a fost posibil ca în Moldova acelor vremuri grele să se construiască ceva atât de frumos? Dincolo de mirare, există un adevăr istoric. Iar pe lângă adevărul istoric, există numeroase povești și legende despre cum s-a născut mănăstirea Putna. Iată două dintre ele.

LEGENDA LUMINILOR DIN PĂDURE

Se spune că Ștefan cel Mare s-a întors odată învins dintr-o bătălie grea. Nu doar că era învins, dar era și singur, rătăcea prin pădurile Sucevei. Era din cale-afară de obosit și flămând. Și mai ales era trist pentru că pierduse bătălia și pierduse și oastea. 

Dintr-o dată, a întâlnit un bărbat cu înfățișare de pustnic, cu barba albă și lungă până la brâu. Pustnicul, care nu este altul decât Daniil Sihastrul, l-a luat pe Ștefan în chilia sa, i-a oferit adăpost și l-a ospătat cu mălai fiert și rădăcini culese din pădure. 

La miezul nopții, sihastrul l-a trezit pe domnitor și l-a scos afară din chilie. I-a arătat un anumit punct din depărtare și -a întrebat ce vede acolo. Ștefan i-a răspuns că nu vede nimic decât întuneric. Pustnicul a insistat, iar domnitorul s-a mai uitat o dată și încă o dată. A treia oară, Ștefan a rămas înmărmurit: a văzut în zare câteva luminițe. Acesta era răspunsul așteptat de Daniil Sihastrul. El i-a spus domnitorului că nu sunt lumini, ci sunt îngeri care zăbovesc deasupra unui anumit loc din pădure. Și asta se întâmplă pentru că locul acela este sacru. Tălmăcindu-i mai departe înțelesul acestei viziuni, pustnicul i-a spus că războiul pierdut poate fi reluat și câștigat, dar cu o condiție: ca pe acest loc să fie construit un lăcaș sfânt.

Ștefan s-a recules, a promis solemn că acolo va fi construită o mănăstire, iar a doua zi a plecat la drum. Și-a refăcut oastea și a pornit din nou la luptă. De data asta, puterile nevăzute au fost de partea lui, iar războiul a fost câștigat de moldoveni.

Comoara îngopată

Când s-a întors de la război, Ștefan l-a vizitat din nou pe pustnicul din pădure și s-a ținut de promisiune. A defrișat o suprafață largă și a construit acolo mănăstirea Putna, în mijlocul pustietății. Se mai spune că la temelia mănăstirii Ștefan a îngropat o câldare mare cu galbeni și multe odoare din aur și argint. Și a promis că această comoară va fi dezgropată chiar de el, atunci când va învia din morți, călare pe cal și cu sabia înălțată drept în sus.

Adevărul istoric

Într-adevăr, mănăstirea Putna a fost construită într-o zonă complet nelocuită. Poiana largă în care a fost ridicată mănăstirea a fost creată prin defrișarea unei largi zone de pădure, prin incendiere, fapt dovedit de stratul de lemn carbonizat și cenușă găsit la săpăturile arheologice. În ce privește războiul pierdut și apoi câștigat, se pare că este vorba despre campania din 1462 dusă de Ștefan pentru recucerirea cetății Chilia, din care domnitorul s-a întors rănit și învins. La trei ani distanță, Ștefan și-a refăcut armata și a asediat din nou Chilia. De această dată a avut parte de o victorie strălucită: ungurii stăpânitori ai cetății au fost învinși după doar trei zile de asediu. În anul următor, 1466, moldovenii au început construirea mănăstirii Putna.

LEGENDA ARCAȘILOR

Se spune că, atunci când Ștefan s-a hotârăt că construiască mănăstirea Putna, a luat cu el un grup de curteni și a urcat pe un loc înalt – așa povestește Ion Neculce. Domnitorul a încordat  arcul și a tras cât a putut de tare, iar acolo unde a ajuns săgeata a fost locul pentru altarul bisericii. Apoi Ștefan i-a cerut vătafului să tragă și el. Acolo unde a ajuns săgeata vătafului s-a construit poarta de intrare în mănăstire. Iar apoi voievodul i-a pus să tragă cu arcul pe doi dintre copiii de la curte. Acolo unde a ajuns săgeata primului, s-a făcut clopotnița. Dar cel de-al doilea a tras atât de puternic, încât a întrecut chiar săgeata trasă de Ștefan Vodă. Acolo însă nu s-a construit nimic, este doar un stâlp de piatră.

Mai spune Neculce că, atunci când a fost gata, Putna era o minune arhitecturală și o demonstrație de bogăție: ”așe au fost făcut mănăstirea de frumoasă, tot cu aur poleită zugrăveala, mai mult aur decât zugrăveală, și pre dinlăuntru și pre denafară”.