Este poate dificil să ne imaginăm astăzi că odinioară a fost posibil pentru o întreprindere românească să atragă lucrători din Occident și să se numere printre primele din lume în domeniul ei de activitate. Această performanță a fost atinsă de către „Casa Capșa”, firmă la originea căreia se află familia de aromâni cu același nume, sosită în Țările Române la sfârșitul secolului al XVIII-lea.

De la cojocari, la cofetari și specialiști în delicatese

Ocupându-se inițial cu cojocăria, membrii acestei familii s-au remarcat de la bun început printr-o serie de calități ce i-au predestinat succesului în lumea afacerilor: dinamism, capacitate de muncă, spirit econom și, nu în cele din urmă, o nezdruncinată solidaritate familială.

Orientarea lor către domeniul industriei alimentare, respectiv cel al cofeturilor și delicateselor, se produce în prima jumătate a secolului al XIX-lea, când acesta era relativ nou și slab reprezentat în Țările Române, prin frații Anton și Vasile Capșa, care deschid, la anul 1852, o prăvălie la parterul Hanului Damari, situat pe actuala Calea Victoriei, vis-a-vis de biserica Zlătari.

Aceasta este prima Casă Capșa, ce a funcționat până la anul 1871. Cea de-a doua, care există până în prezent, a fost deschisă mai sus, tot pe Podul Mogoșoaiei  (actuala Calea Victoriei), la anul 1868, de fratele mai mic al celor de mai sus, Grigore Capșa (1842-1902), primul din familie care s-a specializat în această profesie, fiind ucenic vreme de patru ani la celebra casă Boissier din Paris.

Primele fondante și lichioruri din București

Succesul și faima de care s-a bucurat în epocă și ulterior Casa Capșa se datorează în mare parte calităților fondatorului ei, care a dat dovadă de o bună intuiție a cerințelor pieței, saturată de produsele bucătăriei autohtone și orientale. El a adus produse noi din Occident, prin intermediul unei rețele de furnizori pe care și-o organizase în marile orașe europene.

Așa apar pe piața bucureșteană bomboanele de ciocolată, fondantele pariziene și vieneze, înghețata, ouăle de ciocolată, dar și vinuri, coniacuri, lichioruri ori șampanie, țigări fine berlineze sau ceaiuri din Anglia și Rusia, impactul noilor produse fiind sporit prin folosirea de materiale complet noi pentru ambalaje, precum cutii cu modele cât mai complexe, „cartonaje” și staniol.

De asemenea, Grigore Capșa a avut o atenție deosebită față de noile mijloace tehnice și decorative apărute în epocă, localul fiind modernizat permanent. Astfel, el s-a numărat printre primii abonați ai „Societății Generale de iluminare și încălzire prin gaz din România”, iar Casa Capșa a deținut primul telefon particular din București, folosit, începând cu anul 1890, pentru a face legătura rapidă între local și locuința familiei, situată pe bulevardul Kiseleff.

Personalul era adus din Franța

Însă caracteristica emblematică a locului a fost profesionalismul personalului său, recrutat la început exclusiv din Franța, deoarece Grigore Capșa a preferat rămânerii în Occident aducerea acestuia în țară: „ca român simt nevoia pe care o are țara mea de a poseda un stabiliment, unde să se poată găsi zilnic, la orice oră, miile de dulciuri care au făcut renumele celor mai buni cofetari și patisieri francezi”. Tradiția recrutării de personal străin s-a menținut până în perioada Primului Război Mondial, dar și ulterior, proprietarii pricepându-se foarte bine la valorificarea calităților acestora.

Ulterior, Casa Capșa a început să recruteze și din rândurile conaționalilor, administratorii având o grijă deosebită față de fiecare, dar și pretenții pe măsură. Politica de personal era astfel rezumată de un fost angajat: „Casa Capșa avea un principiu: ținea foarte mult la personal, îl plătea bine, îi făcea toate avantajele, oferea: masă, casă, ajutor de boală etc. toată viața, ca să nu se divulge secretul afacerii, dar când pleca cineva, nu-l mai primea înapoi”.

Dispunând astfel, după trecerea câtorva ani, de un capital semnificativ, de lucrători pricepuți și loiali, cât și de mijloace proprii de producție, aprovizionate cu materii prime de diverși furnizori din țară, Grigore Capșa și-a extins substanțial afacerea, în primul rând fizic, localul său ajungând să cuprindă, pornind de la o mică „sală de consumație” cu doar 11 mese, un hotel, restaurantul, cafeneaua și terasa – un alt concept inovativ pentru acea vreme.

Capșa, om de afaceri vizionar, cunoscut în toată Europa

De asemenea, acesta a avut întotdeauna un fler deosebit pentru investiții, luând în antrepriză de-a lungul timpului mai multe locații din București (Lido, Athénée Palace) ori Sinaia (hotelurile Caraiman și Palace) și participând la majoritatea evenimentelor politice și culturale ale perioadei, astfel încât, spre sfârșitul secolului, era un fapt universal recunoscut că „nu era sărbătoare de la care să lipsească”.

O altă inițiativă luată de către fondatorul Capșei a fost aceea de a crea produse dedicate unor evenimente sau personalități (prăjiturile „Carol I”, „Constanța”, „Joffre”, bomboanele „Jockey Club”, „François Joseph”, înghețata „Princesse Marie” ș.a.), ce se serveau la fabuloasele banchete unde Grigore „supraveghea singur printre mese ca fiecare persoană să fie mulțumită, deși era om de milioane”.

Grigore Capșa nu s-a limitat doar la afaceri, ci a știut să-și pună talentele și în slujba țării. Astfel, ca președinte al Camerei de Comerț și Industrie, a contribuit la dezvoltarea întreprinderilor românești, ale căror produse le-a promovat folosindu-se, uneori, de propria faimă: a fost primul român care a prezentat vinurile naționale la expoziția internațională de la Bordeaux. Totodată, produsele Casei Capșa au fost premiate la mai multe astfel de evenimente, fiind considerate „demne să rivalizeze cu tot ceea ce a trimis Parisul mai elegant și mai perfect în arta cofetăriei”.

Atât de eficientă și durabilă s-a dovedit afacerea înființată de către Grigore Capșa, încât i-a supraviețuit – în mare parte neschimbată – încă o jumătate de secol și, dacă nu ar fi fost naționalizarea impusă în perioada comunistă, poate că spiritul ce a caracterizat această „instituție bucureșteană” s-ar fi menținut până în prezent între zidurile clădirii de pe Calea Victoriei.

”Să ne ferească Dumnezeu să credem că problemele care țin de lumea psihicului pot fi rezolvate doar în cabinetul psihoterapeutului!”. M-am uitat ușor mirat la  terapeuta mea, cea care tocmai rostise aceste cuvinte. Știam despre ce este vorba și de ce spune acest lucru. Însă ceea ce mi-a atras atenția era felul în care o zicea. O claritate a gândului care avea de-a face cu smerenia. Ca o opinie a cărui adevăr fusese verificat nu prin cel al corespondenței sau al coerenței,  ci prin criteriul suferinței, al interiorizării. Adevărurile care ne dor, nu cele pe care doar le înțelegem. Mai găsești în rândul psihoterapeuților dintre cei care cred că, dacă e să vorbim serios, nu poți găsi vindecare în afara cabinetului. Un fel de extra ecclesiam nulla salus în varianta secularizată și prost înțeleasă.

Sunt și mulți dintre cei care amână sau evită întâlnirea cu sine însuși. Fie nu e momentul, fie nu sunt bani, fie altele sunt prioritățile. Mai aștept, nu merg acum la terapeut sau la duhovnic, la coach sau la consilier. Să mă liniștesc puțin și după aceea. Termin proiectul acesta și mă duc. Peste o săptămână, o lună, un an, zece ani, mai încolo, nu acum. În orice caz, nu acum. Iar la final de zi, de lună, de an sau de decadă ne simțim goliți interior. Fără direcție, fără motivație, lipsiți de energia de a mai face ceva. Profund frustrați, mustind de furia înăbușită a unui ceva interior nelămurit, într-o ubicuă anxietate sau într-o depresie neînțeleasă pe care căutăm să o păcălim până la următorul termen. Lipsiți de contactul cu propriul suflet.

Cel mai adesea dăm vina pe timp. Ne amăgim în fiecare zi că de mâine ne vom lua în serios. Vom alerga, vom începe cursurile acelea de desen sau de dans, vom merge mai mult la munte, vom ieși mai des în parc, ne vom juca mai mult cu copiii noștri, vom citi mai mult ce ne place, ne  vom trezi mai devreme pentru a ne bea măcar cafeaua în liniște, ne vom suna prietenii.

”Ca pe tine însuți”

”Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Matei 22, 39). Pentru mulți dintre cei care trag din greu la jugul zilei această poruncă hristică le justifică sacrificiul.  Dar cât de clar se aude în urechile noastre ”ca pe tine însuți”? Ne grăbim să îl iubim pe celălalt, să îl ajutăm, să îi satisfacem nevoile. Cât de bine știm să facem acest lucru și pentru noi, pentru a da sens comparativului ”ca pe”?

Am un prieten care preț de 10 ani a muncit din greu, câte treisprezece, patrusprezece ore pe zi. Familia lui avea de toate. Doar că, de fapt, nu îl avea tocmai pe el. El era cel care lipsea. Pentru că își lipsea lui însuși. După 10 ani s-a îmbolnăvit și, din fericire pentru el și pentru familia lui, a înțeles atenționarea primită. Tot ceea ce făcuse, tot sacrificiul său avea un preț. Se simțea important, primea recunoștința celorlalți, prețuirea lor. Ba chiar și nițică îndatorare. Se vedea acceptat și iubit. Sacrificiul lui avea ca răsplată iubirea lor. Ca Narcis, își vedea chipul pătimirii sale în luciul recunoștinței celor dragi. Însă avea nevoie să se vadă în ceilalți tocmai pentru că nu era în contact cu el însuși, pentru că altfel nu știa să se vadă.

”A început prin a-și dedica un moment al zilei doar pentru el. La prânz are o oră în care își lasă telefonul la birou și iese…”

L-am întrebat ce a schimbat de când a fost obligat să își trăiască boala. A zâmbit și a zis că cel mai important lucru este timpul pentru el. După ce a trecut de momentul critic al bolii și-a reluat munca. Însă, de această dată, lucrează și la deprinderea atenției față de sine. A început prin a-și dedica un moment al zilei doar pentru el. La prânz are o oră în care își lasă telefonul la birou și iese pentru a se plimba prin parc, uneori se întinde pe iarbă, alteori se așează pe o bancă și citește ceva doar pentru el. Își ia cu el și ceva ce poate fi mâncat la pachet. În ultima vreme a reușit să își mai dedice un moment, cel al dimineții. Se trezește la 5.30. În felul acesta are iar timp doar pentru el. Aleargă, citește, stă de vorbă cu Dumnezeu. Sau își bea cafeaua ascultând cum cântă păsările dimineții. ”De când fac asta îi simt mai bine pe ceilalți. Pentru că, de fapt, mă simt mai bine pe mine. Și nu mai am nevoie atât de mult de confirmări venite din altă parte”.

”Această grădină interioară are diverse forme. Poate fi privitul pe geam la ceas de seară în liniștea solitară a unui ceai”

Cristi,  cel despre care vă povestesc, a început să își cultive o grădină secretă. Una care îi aparține doar lui, în care nu intră decât el și de care se ocupă în fiecare zi. Este spațiul propriei sale transformări, al propriei sale vindecări. Este athanorul în care învață să se conțintă, să se ia în serios, să se vadă pe el însuși. În reprezentările literaturii alchimice grădina interioară apare ca un spațiu împrejmuit, care fie nu are nici o cale de acces, ca pentru a sublinia intimitatea ermetică a spațiului, sau care poate fi accesată doar printr-o intrare secretă. În mijlocul ei se află o fântână mercurială. Mercur, Hermes este un  simbol al transformării în timp ce apa este unul al vieții, al dinamismului și al adâncimilor. În viața de zi cu zi această grădină interioară are diverse forme. Pentru unul este un program de studii masterale început la 45 de ani doar din pură curiozitate intelectuală, pentru altul sunt antrenamentele săptămânale de tir cu arcul, pentru cineva poate fi alegarea prin parcuri, vecerniile bisericești sau cabinetul terapeutic. Pentru altcineva, privitul pe geam la ceas de seară în liniștea solitară a unui ceai. De fapt, fiecare avem un astfel de spațiu intim. Unul de a cărui cultivare depinde drumul stabil al transformării noastre interioare. Iar orice grădină începe cu banalul fapt al udării zilnice a unei flori.