Minunata toamnă a anului 2019 ne-a scos din casă de sărbătoarea Sfântului Dimitrie, Izvorâtorul de mir și ne-a trimis să descoperim, aproape de Ruse, matca ocrotitorului Bucureștilor, adică Basarbovul (sau Basarabovul, ori Basarabovo). Este locul din care moaștele Sfântului Dimitrie cel Nou au ajuns la București, pentru a-și împlini misiunea în istorie, veghind la soarta Capitalei.

Români și bulgari, istorie înnegurată

Toamna dunăreană ne-a întâmpinat la început cu o ceață deasă, să o tai cu cuțitul, inclusiv la momentul traversării marelui fluviu, dar ici colo, prin spărturile de abur puteai ghici căldura soarelui și lumina care lucra neabătut să spargă negura. Am lăsat Ruse în dreapta și ne-am continuat calea spre dealurile Basarbovului prin care apa Lomului a săpat canioane adânci în piatra calcaroasă.

Drumul prin Bulgaria mi-a adus înainte de toate aminte de zbuciumata istorie recentă a relației de iubire și ură dintre noi și bulgari, popor cu care astăzi ne aflăm împreună în Uniunea Europeană, motiv insuficient însă să provoace de unul singur ștergerea micilor ori marilor noastre rivalități, unele la fel de adânci, cred, precum fluviul Dunărea.

Ne amintim de obicei fața frumoasă a istoriei, cu sacrificiile românilor care au participat, alături de armata imperială rusă, la războiul ruso-turc în anii 1877 – 1878, în urma căruia Bulgaria a apărut pe hartă. Inițial, pacea de la San Stefano (3 martie 1878) le dădea bulgarilor un teritoriu imens, cu ieșire la patru mări, respectiv Marea Neagră, Marea Egee, Marea Adriatică și Marea Marmara.

Pacea de la Berlin (1878), însă, le-a redus teritoriul, lăsând sudul respectivului teritoriu Turciei, pentru a tempera ambițiile Imperiului Rus, care dorea pentru Bulgaria un stat cât mai vast, în ideea că Moscovei îi va fi astfel mai ușor să ajungă la Istanbul, cheia Mării Negre și ieșirea spre Mediterană, conform planului imperial schițat încă din vremea lui Petru cel Mare. De fapt Rusia a văzut războiul și pacea care a urmat ca pe-o etapă în efortul de deschidere a accesului către a doua Romă și consecința sa firească: Marea Neagră să devină o mare rusească.

Faptul că nu trăim astăzi această realitate nu înseamnă nicidecum că Moscova a renunțat la ideologia expansionistă a lui Petru cel Mare. La finele secolului XIX, însă, planul imperial rus a aprins în imaginarul bulgar dorința de a lupta pentru o Bulgarie Mare, ca pe vremea țarilor. O poezie intitulată ”Cântec de ură”, scrisă de Ivan Arnandofov, poetul curții regale din Sofia, membru al comisiei de educație bulgară, a devenit un fel de Marseilleză a soldatului bulgar și are versuri care sună cam așa:

”Și înainte de a se ivi ziua lui Dumnezeu, / Să nu rămână pe ruinele pe care le vei fi semănat / Decât schelete și spectre / Și să nu se urce la cer / Decât mireasma trupurilor arse, / Cea plăcută zeilor Olimpului bulgar. / Înainte, mereu înainte!”

Poate să pară ciudat că pot să-ți treacă prin minte asemenea gânduri într-o splendidă zi de sfârșit de octombrie, în vreme ce-ai pornit în căutarea semnelor credinței și a lui Dumnezeu pe drumuri bulgare. Rivalitățile naționale în istorie au existat și vor exista mereu, iar energia pe care trebuie să o cheltuim cu toții pentru a le netezi și depăși este însemnată.

Odiseea moaștelor de la sudul Dunării

Dar nimic nu este întâmplător. O privire aruncată din nou în istorie ne arată că, între anii 1768-1774, tot pe fondul războaielor ruso-turce purtate inclusiv pe pământ românesc, dar și în sudul Dunării, pe teritoriul Bulgariei de astăzi, generalul rus Petru Saltacov a ajuns cu oștile pe care le conducea în satul Basarab – actualul Bararbov (sau Basarabovo).

Pentru ca cinstitele moaște să nu fie profanate de ostașii turci, generalul a decis ca ele să fie transportate în Rusia. Când cortegiul a ajuns cu racla în București, un negustor bogat provenind probabil din Balcanii de Vest, pe numele său Hagi Dimitrie, dar și mitropolitul Grigorie al II-lea al Țării Românești, au rugat pe generalul rus să lase cinstitele moaște ale Sfântului Dimitrie cel Nou Mitropoliei țării, ca o mângâiere pentru multele pagube și suferințe îndurate în cursul conflictului.

A contat, probabil, și argumentul că Sfântul Dimitrie cel Nou era de fapt de neam ”valah”. Ascultându-le dorința, generalul rus a acceptat ca moaștele să fie așezate în catedrala mitropolitană din București, în iulie 1774. Mâna dreaptă a Sfântului a fost trimisă, totuși, la Kiev, unde se pare că se păstrează și astăzi. În acest fel Sfântul Dimitrie cel Nou a devenit parte a orașului și, în curând, ocrotitor al Bucureștiului.

O cheie de lectură aici este prezența în ecuație a unui macedo-român bogat, acel negustor pe numele său păstrat de istorie Hagi[1] Dimitrie, care a oferit argumentul pecuniar ce a cântărit greu în decizia generalului rus de a lăsa moaștele Sfântului Dimitrie ce Nou să se odihnească la București – o dorință mai veche, de altfel, a urbei. Este de amintit aici că, în contextul luptei popoarelor balcanice pentru moștenirea Imperiu Otoman, populația aromână a devenit victimă, prinsă între acțiunile de grecizare și cele de bulgarizare, care se manifestau cu violență.

Aromânii erau prinși între bandele de antarți greci și cele de comitagii bulgari, ambele extrem de violente, provocând suferințe greu de imaginat aromânilor în acea perioadă, în efortul de a le impune fie grecizarea sau bulgarizarea, fie moartea; neamul aromân, ramură a românilor, a fost considerat și de greci și de bulgari ca neavenit în teritoriile pe care căutau să le domine.

În primul război balcanic Regatul României i-a asigurat pe bulgari de deplina sa neutralitate, invocând principiul echilibrului balcanic. Nu avea nimic împotriva luptei pentru îmbunătățirea situației creștinilor din Imperiul Otoman, dar era pentru menținerea integrității Turciei. Guvernul de la București a adăugat, însă, că: ”Dacă totuși, schimbări teritoriale se vor produce în Balcani, România va avea și ea să-și spună cuvântul său”.

La Londra, când se negociau termenii încheierii conflictului și devenise clar că schimbări profunde se vor produce în Balcani, România a cerut o compensație teritorială la frontiera disputată a Dobrogei, adică jumătatea nordică a Cadrilaterului, până la linia Rusciuc – Silistra – Șumla – Varna, deci o fâșie de teritoriu la sud de frontiera dobrogeană, pe linia Turtucaia – Balcic;  teritoriu locuit la acel moment predominant de turci, apoi de găgăuzi, bulgarii fiind în minoritate. Teritoriu pe care ulterior Bucureștiul l-a ofertat macedo-românilor persecutați din Balcanii de Vest pentru relocare.

Linia respectivă asigura protecția capitalei noastre la un atac dinspre sud, pentru că Bucureștiul se găsește la o distanță mică față de Dunăre și orice forțare a fluviului de către o armată ar fi amenințat direct orașul. Ori linia Turtucaia – Balcic asigura protecția capitalei, prin faptul că o armată ce ar fi încercat să treacă fluviul putea fi atacată din flanc de pe aceasta linie. De altfel așa s-a și întâmplat în 1916, când armata germano-bulgaro-turcă a lui Mackensen nu a putut mărșălui direct spre București, în ciuda superiorității sale, ci a atacat trupele române din Cadrilater și le-a împins până în Dobrogea, abia apoi forțând trecerea Dunării spre București.

Mausoleul de la Comana

Seara, când am trecut Dunărea înapoi, am apucat-o pe Valea Neajlovului către smârcurile Comanei și ne-am oprit la memorialul eroilor români din primul război mondial, ridicat în incinta Mânăstirii Comana. Aici, în toamna anului 1916, trupele germane, aflate sub comanda lui Anton Ludwig August von Mackensen, au amenajat un cimitir de campanie, în care au fost înhumați 516 eroi, căzuți în luptele de pe Neajlov,  români, majoritatea, dar și bulgari, turci și germani.

În anul 1919 Societatea ”Cultul Eroilor” a hotărât construirea unui mausoleu în incinta Mânăstirii Comana, pe baza indicațiilor date de marele istoric Nicolae Iorga. Osuarul de la Comana vorbește de la sine despre marile rivalități dunărene, care au marcat procesul de formare al națiunilor la finele secolului XIX, începutul secolului XX. Se poate repeta istoria? Nu este aici locul să dăm un răspuns. Putem face totuși remarca tensiunilor în creștere din Balcani, pe fondul interferenței accentuate a forțelor externe Europei și a eșecului procesului de extindere al Uniunii Europene în Balcanii de Vest.

Pământ bulgăresc, spirit românesc

Mânăstirea Basarabovo este însă un loc liniștit, tendința fiind aceea de a vedea locul fie ca pe-un veritabil pământ românesc, dată fiind prezența numeroasă a pelerinilor de la nord de Dunăre, ceea ce ar fi înșelător, fie de a privi spațiul ca pe-un loc al întâlnii unei tradiții creștine comune, așa cum de altfel ar și trebui. Chiar dacă Sfântul Dimitrie, cel din apele Lomului, era valah de origine, el aparține deopotrivă și bulgarilor și oricărui creștin care crede în sfințenia sa.

În anul 1950, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a generalizat cultului Sfântului Dimitrie cel Nou în întreaga Biserică Ortodoxă Română, ceea ce s-a înfăptuit printr-o slujbă specială în ziua de 27 octombrie a anului 1955. A fost ca o rază de speranță în vremea unei negre dictaturi atee.

După căderea comunismului pelerinajele la București (mai ales) dar și la Basarabovo s-au reluat și au crescut în amploare an de an. În anul 2005, o icoană cuprinzând părticele din moaștele Sfântului a fost dăruită de Sinodul Bisericii Ortodoxe Române Bisericii Bulgariei, fiind așezată în mănăstire, locul unde s-a nevoit sfântul.

Mai apoi, în anul 2018, Mănăstirea din Basarabovo a primit și un veșmânt care a acoperit mai multă vreme moaștele sale aflate în București. Darul a fost oferit de Patriarhul Daniel Mitropolitului Naum de Ruse, prezent la Hramul Catedralei Patriarhale, Sărbătoarea Sf. Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureștilor. În cuvântul său, Patriarhul Daniel a precizat că oferă veșmântul ”în semn de aleasă prețuire și binecuvântare” pentru biserica nouă a mănăstirii bulgare, dar și pentru a fi purtat în procesiune la alte biserici din Bulgaria, ”spre folos duhovnicesc și sporire în credință a credincioșilor care se vor ruga cu evlavie Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou”.

O mare minune a Sfântului Dimitrie cel din apa Lomului va fi viitorul comun, în pace și bună înțelegere a tuturor popoarelor dunărene. Să credem într-un astfel de viitor și să ne rugăm pentru el.

[1] Hagi – Hadji sau El-Hajj, este un termen care desemnează un musulman care a ajuns să-și facă pelerinajul la Mecca și Medina. Dar el mai desemna și o persoană în vârstă, respectabilă, care a făcut avere. Pentru creștinii din Balcani, Hagi însemna o persoană care a făcut pelerinajul la Ierusalim, la mormântul lui Iisus Hristos

Își luase o geacă în urmă cu o săptămână. Ceva cu o reducere, o geacă de ploaie super tare, bună de trecut printr-un al doilea potop biblic, deși ne-a fost promis faptul că nu o să mai avem parte de așa ceva și, oricum, ne folosim mașinile pe post de umbrele. Ce să mai, o ocazie de neratat! La o săptămână după și-a mai luat o geacă, de data aceasta una de piele, deși mai avea astfel de geci și nu era ca și cum i se răcea motorul pe care nu se mai putea urca din cauza echipamentului necorespunzător. De altfel, nu avea motor. Încă. Era acolo o nevoie compulsivă de a cumpăra și de a avea lucruri. Multe lucruri. Cât mai multe lucruri. Una veche și adâncă.

Golul interior și obiectele exterioare

Vorbeam despre asta cu Iacob, fiul meu. După ce m-am oprit din rafala verbală prin care îmi glăsuiam stupoarea în fața acestei compulsii de a avea, Iacob îmi zâmbi discret și îmi spuse: ”ai aceeași problemă cu echipamentul montan”. Impulsul imediat a fost acela de a-i explica că, de fapt, nu, că, de fapt, eu chiar am nevoie de tot acel echipament, că, de fapt, este vorba despre variațiuni și specificații, că, de fapt, una este să ai bocanci de iarnă, alta este să ai bocanci de trei sezoane, că, de fapt, faptul ăsta-i alt fapt. Dar dacă nu este?!, mi-am zis. Dacă, dincolo de toate aceste raționalizări, motive și argumente se află aceeași nevoie de a avea? Dar de ce să am nevoie de faptul de a avea?! În fond, am fost hrănit bine de maică-mea atunci când eram copil.  Îmi dădea chiar mai mult decât era cazul. Da, și poate că tocmai prin acest prea mult am fost lipsit de ceea ce îmi trebuia mai mult și mai mult, de contactul cu mine, de descoperirea identității mele. Poate că am fost crescut ca ”specialul lui mama”, care rămâne special câtă vreme respectă voia mamei și câtă vreme se lasă hrănit cu ceea ce crede mama că e necesar. Și poate că în felul acesta pe sub pielea noastră se naște un gol. Golul necunoașterii de sine, golul lăsat de nevoia de a fi în contact cu celălalt, punându-te pe tine între paranteze, golul neîntâlnirii propriului suflet, golul lăsat, în cele mai grave situații, de moartea sufletului.

Iar acest gol se simte și mai dureros atunci când îți trăiești viața în și mai puțin contact cu sine însuți. O prietenă îmi povestea mai demult că într-o vreme muncea ca apucata, în jur de douăsprezece ore pe zi, într-un stres și într-o încordare permanente. Tot ceea ce mai putea să facă la final de zi era să se plimbe prin magazine și să cumpere lucruri.  Pe pilot automat. ”Aproape că nici nu mă mai uitam cu atenția la ele. Le puneam direct în coș, apoi mă duceam la casă și le plăteam”. Obiecte, după obiecte, peste obiecte, printre alte obiecte, maldăre de obiecte. Toate pentru a astupa golul lăsat de lipsa de contact cu propriul suflet. Obiecte lipsite de viață pentru un suflet mort. Pentru că în lipsa acestei revăsări de lucruri și obiecte ar trebui să ne trăim acest gol, să îl simțim. Ne-ar durea insuportabil, iar noi nu știm ce să facem cu această durere în afară de a fugi de ea. Pentru că nu știm ce este ea, despre ce ne vorbește, către ce ne trimite. Un om care simte acest gol suferă nu doar de obiectivită, ci nici nu suport să fie criticat, să nu fie apreciat, să nu fie admirat. El se hrănește cu admirația celorlalți la fel cum se hrănește cu lucrurile pe care le deține. Și cuvintele, și etichetele, și obiectele reprezintă încercări disperate de a astupa golul.

Dorința și sufletul

Deși afară nu era rece, mi-am tras chipul între reverele ridicate ale sufletului și mi-am adâncit mâinile în buzunarele care duceau înspre golul rămas și în sufletul meu. La câteva zile distanță m-am întâlnit cu acest pasaj din Cartea Roșie a lui Carl Gustav Jung:

”Cel a cărui dorință de îndepărtează de lucrurile exterioare, acela ajunge deci la locul sufletului. Dacă nu găsește sufletul, va fi copleșit de groaza vidului, iar spaima îl va împinge, ca un bici de multe ori învârtit, spre o năzuință deznădăjduită și o dorință oarbă de a avea lucrurile găunoase ale acestei lumi. El devine batjocura dorinței sale fără sfârșit și se pierde de sufletul său spre a nu-l mai găsi niciodată. Va alerga după toate lucrurile și le va acapara pe toate, dar nu-și va găsi sufletul, pentru că pe acesta nu-l va putea găsi decât în sine. Firește, sufletul său se află în lucruri și în oameni, dar orbul apucă lucrurile și oamenii, nu și sufletul său din lucruri și oameni. El nu știe nimic despre sufletul său. Cum l-ar putea distinge de oameni și de lucruri? Și-ar găsi lucrurile în dorință, dar nu îl obiectele dorinței.  Dacă și-ar poseda dorința, și nu ar fi el posedat de dorință, atunci și-ar așterne o mână pe suflet, căci dorința este imaginea și expresia sufletului său”[1].

Dorința este expresia vitalității sufletului nostru. Problema nu este aceea că o avem, ci că nu ne-o putem conține, adică nu știm să îi punem limite, să înțelegem despre ce ne vorbește ea, spre ce trimite apetența pentru obiectul din fața ochilor noștri. Ce se află în spatele ei.

Îmi place să merg la munte. Pentru că sufletul meu se hrănește cu zonele alpine din care decupează conținut pe care îl adaugă sau prin care își reprezintă grădina sa interioară. Dorința de a fi acolo este dorința de a contura un conținut interior care, lipsit de imaginile oferită de experiența întâlnirii cu lumea, nu știe cum să își reprezinte acel ceva de care este chemat spre adâncuri. Sunt atras de imagini exterioare și de obiecte exterioare pentru că acestea mă ajută să îmi oglindesc lumea interioară. Imaginile și obiectele trimit către acel lăuntru intim în care se coace identitatea mea profundă. Dacă, însă, obiectele și imaginile devin idoli, scop în sine, golul interior crește la limita pustiirii mele. De aceea, când echipamentul  montan se acumulează compulsiv, e semn că grădinile mele alpine sunt pustii și nevizitate.

[1] Carl Gustav Jung, Cartea Roșie, Editura Trei, București, 2011, p. 232.