Iosif s-a născut în comuna Feldru din județul Bistrița-Năsăud și este al zecelea dintre cei doisprezece copii ai familiei. În lumea în care a crescut, rostul, munca și Dumnezeu umplu de sens existența locuitorilor. Este un veritabil căutător de povești folclorice, iar de ani buni străbate coclaurile în căutarea oamenilor și a tainelor lor. Matricea Românească și-a dat întâlnire cu Iosif de pe coclauri, și a stat de vorbă despre proiectele sale, horea românească și alte povești cu tâlc.
Articolul pe scurt:
- Valorile cu care Iosif călătorește în viață: “În primul rând, cei șapte ani de acasă, pe care bunica cu limbă de moarte o zis să nu îi uit. Apoi tot ea mi-o mai zis că atunci când oi umbla și oi întâlni multă lume, să nu-mi dau clopu’ jos în fața oricui, și să nu-mi arăt toți dinții în fața oamenilor“
- Nostalgia după satul de altădată: “Eu nu cred că trebuie să ne întoarcem la origini și nu cred că ar trebui să vedem trecutul satului ca o nostalgie. Cred că ar trebui luate lucrurile folositoare din trecut și adaptate pentru ziua de azi. Trebuie să fie o evoluție sănătoasă“
- Radiografia țăranului român: “Respectul față de vecini și legătura cu Biserica, sunt valori care țin de rânduiala satului. Mai e și vorba că cine e de rugă e și de fugă. Adică cine e de biserică este și de lucru. Acestea sunt împreună: munca cu Dumnezeu“
Cum a început Iosif să umble pe coclauri
Când era mic Iosif dorea să fie ba popă, ba doctor, apoi învățător, dar cu toate acestea a ajuns să facă școala de pădurari. Părinții nu aveau posibilitatea să-l trimită la un liceu mai bun, așa că nu a avut încotro. “Când eram în clasa a XI-a, am obținut o colaborare cu un post de radio de la Bistrița, post care mi-a adus și numele Cu Iosif pe coclauri. Era o emisiune de 50 de minute în care rulau mai multe povești din lumea satului pe care le căutam, era munca mea de a umbla pe văi și dealuri“, povestește Iosif Ciunterei pentru Matricea Românească.
Când eram în clasa a XI-a, am obținut o colaborare cu un post de radio de la Bistrița, era o emisiune care se numea ”Cu Iosif pe coclauri”
Începutul nu a fost deloc ușor, oamenii din lumea satului au o discreție aparte, iar găsirea lor a fost o provocare. “Când am început să caut oameni mai aparte din lumea satului am apelat la preot sau la primar și ei îmi recomandau anumiți oameni. După jumătate de an când emisiunea a început să ruleze pe radio, lumea a înțeles despre ce e vorba și primeam telefoane în redacție, sau îmi scriau pe internet“, își amintește Iosif.
Satul românesc dintr-o altă perspectivă
Iosif plătește din propriul buzunar călătoriile sale în căutarea oamenilor adevărați ai satului. Asta nu l-a descurajat, ba chiar dimpotrivă, a dorit să aprofundeze cunoașterea lumii satului și prin prisma academică. Așa că a urmat cursurile la facultatea de istorie și filosofie, specializarea etnologie, din Universitatea Babeș Bolyai, iar apoi a făcut un masterat în antropologie culturală și folclor la Universitatea din București. “Am vrut să descopăr lumea satului dintr-o altă perspectivă. După studii am înțeles cum sunt oamenii, pentru că eu nu conștientizam acest lucru, tot ce era în lumea satului reprezenta firescul pentru mine“, spune Iosif Ciunterei.
Când mă întâlnesc și povestesc cu oameni, văd că ei privesc satul cu nostalgie și-l jelesc
Satul românesc de azi trece prin transformări evidente, multe dintre ele dureroase. Comparația cu trecutul, pe care în mare măsură îl idealizăm, ne arată un mediu rural cu haine, mâncare, locuințe și activități zilnice complet diferite de ce era acum câteva zeci de ani. “Eu nu cred că trebuie să ne întoarcem la origini și nu cred că ar trebui să vedem trecutul satului cu regretul că s-a dus. Când mă întâlnesc și povestesc cu oameni, văd că ei privesc satul cu nostalgie și-l jelesc. Cred că ar trebui luate lucrurile folositoare din trecut și adaptate pentru ziua de azi. Trebuie să fie o evoluție sănătoasă“, ne lămurește Iosif.
Povești cu tâlc culese de pe coclauri
Iosif a auzit multe povești ale bătrânilor, fiecare cu rostul ei. L-am rugat să-mi împărtășească una care i-a rămas la suflet. ”Eram odată la o bătrână, tanti Maria, într-o zonă de la poalele munților Tibleș unde răposații se îngropau în propria gospodărie. Și tanti Maria îl avea îngropat pe omu’ ei în grădină, ea avea 86 de ani. Am dat cu ochii de crucea de pe mormânt și am întrebat-o de ce aici se îngropă morții în grădină. Lelea Maria mi-a spus: nu știu de unde vine treaba asta, da eu cu omu’ meu ne-am socotit că dacă om lăsa cu limbă de moarte la copii să ne îngroape în grădină nu or fi în stare să vândă casa și grădina. Dacă le-or vinde înseamnă că ne-or vinde și pe noi, și cred că nu s-or îndura“.
Dacă or vinde casa și pământul, înseamnă că ne-or vinde și pe noi, și cred că nu s-or îndura
Iosif spune răspicat că horea, așa cum îi spune el, nu a fost și nu va fi niciodată șlagăr. “Odată cu dispariția satului, interpretul de azi nu mai are cum să înțeleagă ce cântă, totul devine mecanic, nu mai transmite. Am stat odată de vorbă cu un bătrân care după 85 de ani a zis că și-a făcut cântare. În prima strofă horea despre viața de acum, în a doua strofă cânta de tinerețe, în a treia mi-o cântat de jale și plângea, iar în a patra a revenit la starea inițială. Omu ăsta a trecut prin toate stările posibile, dar i-au trebuit 85 de ani ca să-și facă o cântare a lui“.