Articolul pe scurt:
- Este o criză un semn al predestinării? Atunci când viața ți se schimbă brusc, fără să fi avut anterior sub nicio formă reprezentarea acestei iminențe, nu de puține ori cauți explicații în zona iraționalului, definind destinul implacabil ca fiind potrivnic.
- Există destin? Și de câte feluri este el: individual, colectiv, național, planetar?
- Convingerile noastre intime ne spun că ne aflăm, individual sau împreună, într-o situație de criză ca urmare a alegerilor făcute. Doar că, de la John Nash și Vilfredo Pareto încoace se știe că oamenii își fac alegerile încercând să-și promoveze interesele proprii.
- Adevărata criză este cea din interiorul nostru; iar când suntem în criză interioară, încercările care ne vin din exterior ne găsesc deja în dezechilibru. Și atunci traversăm deșertul iraționalului înscriindu-ne într-un cerc vicios perfect.
Suntem în criză sau nu?
Să convenim că suntem în criză, pentru că toată lumea din jurul nostru – de la momentul în care directorul general al OMS, Tedros Adhanom Ghebreyesus, a făcut anunțul că „SARS CoV 2” este o pandemie – vorbește numai despre acest lucru, înșiruind diversele elemente care descriu dezastrul: tot mai multe victime umane, afaceri oprite, libertățile cetățenești puse în paranteze, pierderi economice fără precedent etc.
Ce este o criză, de fapt? Dicționarul explicativ al limbii române dă următoarele definiții ale crizei: (i) manifestare a unor dificultăți (economice, politice, sociale etc.); perioadă de tensiune, de tulburare, de încercări (adesea decisive) care se manifestă în societate; (ii) moment critic, culminant, în evoluția care precedă vindecarea sau agravarea unei boli; declanșare bruscă a unei boli sau apariția unui acces brusc în cursul unei boli cronice; (iii) tensiune, moment de mare depresiune sufletească, zbucium.
Ce poate fi explicat?
Nu puțini sunt aceia care leagă manifestarea unei crize de un semn al destinului, individual sau colectiv, ba chiar al destinului unei națiuni sau al întregii planete. Viziuni catastrofice sau apocaliptice irump în perioadele de criză, găsind că toate semnele pe care le cred prefiguratoare se actualizează și se manifestă cu putere.
Atunci când, brusc, viața ți se schimbă fără să fi avut anterior sub nicio formă reprezentarea acestei iminențe, nu de puține ori cauți explicații în zona iraționalului, traversând fără să zăbovești etapa reflecției raționale. Acest recurs la irațional oferă o ancoră îndepărtată, cu cât mai îndepărtată cu atât mai sigură (pare), pentru că toate explicațiile pe care le cauți îți imaginezi că pot fi găsite numai acolo, pe tărâmul destinului implacabil.
Pedagogia destinului
Dacă există destin, atunci el este în primul rând o forță asupra căreia nu ai niciun control. Dacă este destin tu nu poți fi responsabil de manifestările sale, ești sub vremuri. Dacă este destin se cheamă că este implacabil și, cel mult, poți obține o îndurare, o dispensă, rugându-te celui ce-ți ține destinul în mână să aibă milă de tine.
Destinul poate fi și unul colectiv, național, planetar, caz în care, dacă soarta ne este hotărâtă după o lege a numerelor mari, chiar nu mai avem nicio putere de a schimba ceva. Ne mai rămân doar două căi: (i) acceptăm și ne supunem, solidari cu toți ceilalți care suferă împreună cu noi sau (ii) ne revoltăm, ne luăm soarta în mâini și, înlăturând orice piedică ne stă în cale, chiar cu prețul și mai multor suferințe, căutăm calea imposibilă (dar printr-o minune totuși tangibilă) de salvare.
Dacă nu ne grăbim să survolăm raționalul predându-ne prea din vreme în brațele iraționalului, poate că ar mai fi totuși câte ceva de gândit, dezbătut și reflectat: (i) există destin, fie el individual, colectiv sau național ori, chiar mai mult, planetar? (ii) dacă există, este el imuabil, sau avem la dispoziție căi prin care să-l influențăm? și, în fine, (iii) criza este un semn al destinului și, dacă da, este ea o pedagogie, sau pur și simplu o piatră de hotar a căii spre implacabilul nemilos?
Eliade, Shakespeare, Siddhartha și Apostolul Pavel
Ce este destinul? „Destinul este acea parte din timp în care istoria își imprimă voința ei asupra noastră” ne spune Mircea Eliade. William Shakespeare crede, mai mult, că: „Voința noastră și destinul merg atât de opus încât planurile mereu ne sunt răsturnate.” Siddhartha Gautama, cel cunoscut ca Buddha, postulează: „Nu cred într-un destin care cade asupra oamenilor oricum ar acționa. Dar cred într-un destin care cade asupra lor dacă nu acționează.” În schimb Iosif Vissarionovici Stalin, sângerosul dictator sovietic, este ferm în convingerile sale: „Destin? Această noțiune este mistică, este nonsens!”
„Învățătura Ortodoxă respinge cu hotărâre predestinația„, ne explică arhimandritul Mihail Daniliuc, „existența unui drum individual, personal gata jalonat. Suntem liberi să trăim după cum ne dictează propria conștiință. (…) Domnul ne arată binele, ne îndeamnă să-l săvârșim, promițându-ne și răsplata conlucrării cu harul, cu sfatul Său preaînțelept, dar nu ne obligă nicidecum să urmăm calea indicată. Alegerea ne revine nouă.”
Cum anume lucrează Dumnezeu pentru a ne sprijini pe calea mântuirii, care este de fapt destinul nostru, al oamenilor, ne-o spune și Apostolul Pavel în Epistola către Romani (cap. VIII): „Și știm că Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, al celor care sunt chemați după voia Lui. Căci cei pe care i-a cunoscut mai înainte, mai înainte i-a și hotărât să fie asemenea chipului Fiului Său, ca El să fie Întâi născut între mulți frați. Iar pe care i-a hotărât mai înainte, pe aceștia i-a chemat, pe aceștia i-a și îndreptat; iar pe care i-a îndreptat, pe aceștia i-a și mărit.”
Libertate și destin în creștinism, islam, budism
Cu alte cuvinte, potrivit doctrinei creștine, lucrurile care ni se întâmplă sunt consecințele alegerilor noastre (rele sau bune) dar și manifestarea dragostei lui Dumnezeu față de noi. Regăsim aici nuanța de destin, dar nu noțiunea de destin implacabil.
Coranul afirmă într-un mod clar și explicit că Allah este Atotputernic (Qadir). Allah i-a cerut omului să-și folosească voința și a încorporat alegerea liberă a omului în voința sa absolută. Astfel, a stabilit o relație între acțiunile omului și acțiunile sale, înălțând statutul omului. Din această perspectivă, omul din obiect al timpului a devenit subiectul acestuia. În consecință, omul a fost onorat cu contribuția la facerea istoriei, împreună cu Allah.
Atunci când omul își folosește voința, înseamnă că acționează conform predestinării lui Allah. Din această perspectivă omul își alege destinul în ceea ce privește fiecare aspect care se încadrează în aria voinței lui. Ar fi inutil și fără sens să gândim că Allah l-a înzestrat pe om cu liberul arbitru, care semnifică capacitatea de a alege, pentru ca, mai apoi, considerând voința omului nefuncțională, să credem că Allah a ales. Islamul vede, iată, destinul credinciosului în termeni apropiați de cei ai creștinismului.
Școlile budiste acreditează credința conform căreia fiecare persoană renaște de câteva ori și trece prin diferite tipuri de existență. Calitatea vieții sale curente este o reflectare a Karmei prezente și trecute. În consecință, o viață confortabilă este rezultatul unor fapte bune făcute în viețile anterioare, sau din contră, o viață mizeră este datorată unor fapte rele comise în viețile anterioare. Omul este răspunzător pentru calitatea vieții pe care o duce și nu alte zeități, demoni sau vreun destin imuabil.
Destinul unui popor
Cât privește destinul colectiv sau al unei națiuni, aceste reprezentări sunt extensii mitice ale ideii de destin individual, o însumare nu tocmai aritmetică de consecințe și predestinări care ar forma destinul comun al unor oameni nevoiți sau dornici să evolueze împreună. Mitul destinului comun a fost foarte bine exploatat de doctrina naționalistă, care vedea o predeterminare istorică ca un popor să-și ia propriul destin în mâini și să se afirme în raport cu alte popoare.
Observăm aici unul dintre motivele pentru care religiile transcend ideea de națiune, deși doctrinele creștine nu neagă ideea mântuirii „națiunii” creștine, așa cum nici islamul (termen tradus prin supunere față de voința lui Allah) nu neagă mântuirea „națiunii” supușilor ce se conduc după învățătura Coranului. Asemeni și credința poporului evreu că destinul său a fost legat, prin legămintele făcute de Noe, Avraam și Moise, de Dumnezeu.
Criza este arbitrară?
Întorcându-ne la vremurile de criză, ca indivizi căutăm să înțelegem care este locul nostru în raport cu evenimentele ce se derulează cu repeziciune și ne plasează în afara zonei de confort și a reperelor cu care am fost obișnuiți, atunci când luam deciziile importante pentru noi și pentru cei apropiați nouă. Mai mult de atât, privind în jurul nostru, constatăm că întreaga colectivitate din care facem parte se află în aceeași situație.
Convingerile noastre intime, universul credințelor noastre, ne spun că ne aflăm, individual sau împreună, într-o situație de criză ca urmare a alegerilor noastre și că depinde tot de noi ca, trăgând din evenimentele pe care le trăim învățămintele potrivite și acționând solidar să restaurăm binele comun, evident pe o nouă treaptă, cea dezirabilă.
Libertatea înseamnă soluții personale
Dar, de la John Nash (Teoria jocurilor) și Vilfredo Pareto (Optimalitatea Pareto) încoace, se știe că oamenii își fac alegerile promovând interesele proprii, care pot fi formate în mod rațional ori irațional, și că pun la bătaie diverse strategii (iarăși bazate pe rațional ori irațional) pentru a impune aceste interese celorlalți. Recursul la predestinare poate fi, astfel, o strategie de optimizare pe care individul o pune în joc în raport cu ceilalți, pentru a-și atinge interesul așa cum și-l reprezintă la un moment dat.
Cine poate să scape acestei forme, absolut umană, de manifestare, este greu de spus. Privim în jurul nostru și ne mirăm de opțiunile și comportamentul unor semeni ai noștri în vremuri de criză, pentru ca, la rândul nostru, să fim obiectul mirărilor altora. Ne închipuim că nu o putem scoate la capăt decât dacă toți vor urma strategia de rezolvare a crizei pe care noi o admirăm și o susținem și ne impacientăm să constatăm că alții gândesc diferit și recurg la alte alegeri.
Egocentrismul: durere, frică și frustrare
Am să închei scurtul meu excurs printre ideile legate de destin și crize, cu câteva gânduri ale monahiei Vassa Larin, doctor în teologie și autoarea „Cafelei de dimineață”[1], care spune așa: „Autosuficiența și egocentrismul duc la diverse forme de durere, frică și frustrare – cu privire la mine însumi, la ceilalți și la viață în general. (…) Smerenia, pe de altă parte, mă scoate cu blândețe din mine însumi și mă deschide spre o relație adevărată cu Dumnezeu, cu mine însumi și ceilalți.”
Adevărata criză este cea din interiorul nostru; iar când suntem în criză interioară, încercările care ne vin din exterior ne găsesc deja în dezechilibru. Și atunci ne agățăm de orice pai, ne punem ochelari de cal, traversăm deșertul iraționalului, devenim subiecți ce se înscriu deliberat într-un cerc vicios perfect.
[1] Editura Doxologia, 2018
