Am crede din pricina vocabularului protocolar, dar și a poziției impozante pe care o are în societate că tânărul judecător Adrian Chiper este de neclintit. Dar nu, e omul care guvernează în jurul emoțiilor ce se îmbină armonios cu un set de valori de la care nu se abate, valori născute din traiul omului simplu crescut și lustruite cu o bunătate caldă. A mai înțeles în viață că omul a creat profesia și nu invers.
Aplică o conduită care conduce la fermitate, dar dincolo de ușile unei săli de judecată poartă cu el pasiuni pe care, atunci când stă de vorbă cu timpul liber și acesta îi devine prieten, și le satisface. În zilele libere se dezbracă de robă și îmbracă hainele sport și urcă în vârful munților.
N-am fi zis, dar se pare că dincolo de întregul comportament al unui magistrat, ținuta morală dublată de maturitatea profesională, am reușit să facem un schimb frumos de idei pe care îl lăsăm ca dovadă în rândurile de mai jos. Să-l cunoaștem pe tânărul Adrian Chiper!
Sunt impresionată, domnule judecător, de autenticitatea dumneavoastră, dar mai ales de implicarea și binele pe care îl faceți în calitate de om. De ce această profesie?
Nu ştiu cât de autentic sunt sau nu sunt, probabil ţine de percepţia fiecăruia asupra conceptului în sine, dar încerc să-mi transpun gândurile în acţiuni, iar acţiunile să vorbească de la sine. Cât despre binele pe care îl fac, presupun că te referi la acţiunile întreprinse în sfera voluntariatului şi a educaţiei juridice în şcoli sau licee. Nu am gândit vreodată că făcând asta fac un „bine”, ci mai degrabă că produc o schimbare, iar schimbarea să genereze la rândul ei schimbări şi tot aşa… Pozitive, bineînţeles. Cred că „binele” nu trebuie privit ca un scop în sine ci ca o urmare firească a unei acţiuni în care crezi şi în care investeşti pasiune şi dedicaţie. De ce profesia de judecător? Ei bine, tocmai din această dorinţă de a face o mică schimbare într-un domeniu care mă atrăgea prin prisma dorinţei de a lucra cu oamenii şi cu situaţiile sociale în care se regăsesc aceştia. Cred că am mai afirmat-o cu ocazia unui interviu acordat că puteam, la fel de bine, să aleg orice altă profesie ce se plia pe conceptul de a lucra cu oamenii şi de a face o schimbare.
Care a fost momentul marei decizii de a îmbrățișa meseria aceasta? A fost cineva, oare, care v-a insuflat acest gând?
Decizia de a profesa în domeniul magistraturii și de a deveni judecător a fost luată la finalul clasei a 12-a când un cumul de faptul m-a orientat către această parte profesională. Practic am ştiut sigur la finalul liceului că spre asta mă îndrept şi prin intermediul tatălui meu ce lucra ca electrician şi intra în vorba cu diferite persoane, inclusiv din domeniul educaţional, juridic ş.a.m.d, am mers pe această filieră încurajat fiind că e drumul pe care trebuie să păşesc. A fost o decizie foarte bună, aș putea spune.
Ce abilități trebuie să dețină un judecător?
De foarte multe ori mă abțin din a emite judecăți și opinii cu caracter general, dar o să încerc să răspund la întrebare cu primele lucruri care îmi vin în minte: dincolo de cunoștințele juridice de drept material și procesual care, evident, sunt inerente exercitării într-un mod corespunzător a profesiei, consider că providențiale sunt abilitățile de comunicare, de aservitate, empatie și de înțelegere a realităților sociale. Plecând de la celebra zicală „omul cât trăiește-nvață”, și judecătorul trebuie să fie mereu dornic să se autocunoască, să descopere mediul social în care activează în primul rând ca om, apoi ca profesionist al dreptului și să fie într-o continuă schimbare pozitivă și adaptivă. La vremuri noi, oameni noi, abilități noi… Să aplice legea nu doar în litera ei rece și dură, cât și în spiritul ei cald și uman.
Profesia de judecător este atât de impozantă și plină de autoritate, încât oamenii nu se gândesc că cei care o exercită ar putea fi traversați de momente triste, nefericite sau depresive. Așa se vede din exterior. Cum este însă în interiorul profesiei?
Omul a creat profesia, nu profesia omul. Sau, cel puțin, așa îmi place să cred. Fiecare om în parte, prin însăşi raţiunea existenţei sale efemere și supusă spiritului, minții şi emoţiilor, este traversat de diferite stări de euforie, suferință, regret și beatitudine. Judecătorii nu fac abstracţie, ba din contră, fiind supuşi contactului cu situaţiile conflictuale ale oamenilor, au uneori tendința să poarte povara situaţiilor de fapt cu care se confruntă şi dincolo de terminarea ședinței de judecată. Niciodată nu am înţeles şi rezonat cu ideea că judecătorii sunt duri, sunt reci, sunt tranşanţi sau orice stare de spirit adiacentă. Da, pentru aplicarea legii în sala de judecată trebuie adoptată o anumită
solemnitate ce este normată şi în codurile de procedură, dar există la fel de bine şi un protocol intrinsec oricărei activităţi umane, nu? Spre exemplu, când mergi la cumpărături respecţi rândul la casa de marcat, când mergi la doctor nu sari pe pereţi (bine, rectific, depinde la ce doctor…) dar percepţia despre profesia ca fiind impozantă şi plină de autoritate ar trebui reflectată asupra legii în sine, nu asupra omului care o aplică. Dacă am înţelege, în primul rând, că nu de poliţie/procuratură/jandarmarie trebuie să ne fie frică, ci mai degrabă de consecinţa faptelor noastre şi de respectul pe care trebuie să îl conferim legii, poate lucrurile ar fi mult mai relaxate atât în gândire cât şi în manifestare. Avem tendinţa nativă să găsim mereu un „ţap ispăşitor” în poliţistul care ne opreşte şi ne amendează pentru încălcarea legislaţiei rutiere. Dar oare nu eu am facilitat această oprire prin însăşi nerespectarea legii care este menită să mă protejeze? Omul vine şi îşi face treaba. Dacă aducem un zidar să ne repare prispa casei şi el nu-şi face treaba ne deranjează, nu? Suferim o consecinţă pecuniară: îl plătim şi el nu munceşte. Atunci de ce ne deranjează că domnul poliţist şi-a făcut treaba? Poate pentru că e mai uşor să dai vina pe alţii decât să ţi-o asumi.
Pentru mulți magistrați, admirația este asigurată datorită practicării profesiei. Dumneavoastră pe cine admirați?
Cum am mai precizat cu alte ocazii, nu am un model precis. Nu mă ghidez după un far ca celebrul Far din Alexandria, una din cele şapte minuni ale antichităţii. Încerc să preiau de la oricine cu care interacţionez un model de conduită care, poate, mie-mi lipseşte sau pe care doresc să mi-l inoculez şi în acelaşi timp să îmi dau seama că, poate, nu îmi doresc să mă comport aşa (aici mă refer la comportamentul negativ pe care îl surprind uneori). Aici se potrivesc de minune câteva versuri din Glossă, de Mihai Eminescu:
Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plânge, de se ceartă,
Tu în colţ petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine.
Mă gândesc la următoarea metaforă: o albină care a ieşit să strângă polen de pe un câmp plin de flori. Ea alege în funcţie de ce i se pare mai „gustos”, mai „delicios” pentru rezultatul final, respectiv mierea de albine, dar în acelaşi timp ocoleşte cu măiestrie spinii şi buruienile. Nu e nevoie să explic metafora, cu siguranţă.
Doriți, la rând, să fiți un model pentru alții?
Nu, nu îmi doresc să devin un model pentru nimeni şi nici nu îmi dau seama în ce aş putea să devin un model. Mai am multe de învăţat despre mine atât în materie de comunicare, de conduită profesională şi socială şi în materie de autocunoaştere. Dacă, prin absurd, cineva mă consideră un model, nu poate decât să mă bucure, dar i-aş sugera să nu dorească să devină ca mine, ca X, ca Y, ca Z, ci să se creeze pe sine din propria-i marmură. Metafora statuii de marmură provine de la stoici şi sugerează faptul că omul nu se poate crea pe sine fără suferinţă, dedicaţie şi ambiţie deoarece este atât sculptor, cât şi marmura care este sculptată.
Cât de importantă este educația juridică la școală?
Din punctul meu de vedere, fără a diminua importanţa niciunei materii din curricula şcolară, cred că este vital să ne adaptăm constant la nevoile societăţii în care trăim, atât din punct de vedere social cât şi educaţional. Lumea suferă modificări şi dacă nu dorim „să fim lăsaţi în urmă” ar trebui să ne schimbăm şi noi odată cu ea. Până la urmă schimbarea este singura constantă a vieţii, nu? Cred că atât educaţia juridică, cât şi educaţia financiară, educaţia privind protecţia mediului, uite, dacă vrei, educaţia privind acordarea tehnicilor de prim ajutor sunt necesare dezvoltării sănătoase a generaţiilor de mâine şi a adaptării la noile cerinţe ale societăţii prezente. Poate ar fi bine de analizat şi de urmărit modul de dezvoltare a educaţiei prin raportare la cum ne dorim ca generaţiile de mâine să arate pentru a vedea unde putem face câteva schimbări. Dorim să ştie care le sunt drepturile şi obligaţiile, dorim să aibă grijă de finanţele lor, de mediul în care trăiesc, să ştie să se ajute unii pe alţii? Cred că răspunsul este mai mult decât unul afirmativ, motiv pentru care stau și mă întreb: de ce nu acționăm mai profund?
Ați dori să fie educația juridică inclusă în platforma orelor obligatorii de la școală?
Cred că răspunsul l-am oferit deja prin raportare la întrebarea precedentă.
Frumoasă sau grea este această îmbinare pe care o faceți în timpul săptămânii, cea în care sunteți pe rând judecător, apoi profesor?
În ultima perioadă nu am mai reuşit să ajung aşa des la copii cum îmi doream, asta şi ca urmare a volumului foarte încărcat de muncă, dar îmi promit mie că o să revin şi mai în forţă. Nu mi s-a părut niciodată că fac ceva anume într-un mod greu cât timp o făceam din pasiune pură şi pentru mine această activitate a implicat, implică şi va implica doar pasiune şi dedicaţie. Iubeşte ceea ce faci şi totul va curge lin…
Ne ghidăm în viață după un set de valori. Care sunt cele în jurul cărora guvernați dumneavoastră?
În primul rând, nu există „dumneavoastră”, există doar „tu” iar asta este una dintre valorile la care mă raportez, respectiv de egalizare a percepţiei dintre mine şi ceilalţi oameni. Sunt ca toţi ceilalţi atât în discuţie cât şi în trăiri, nimic mai mult, nimic mai puţin.
În al doilea rând, pun foarte mult preţ pe empatie, pe asertivitate şi pe compasiune, practic pe modalitatea de gestionare eficientă a relaţiilor dintre oameni şi pe facilitarea dezvoltării lor armonioase. Încă mă descopăr pe mine în aceste chestiuni dar mereu am militat şi militez pentru deschiderea către oameni, către dorinţa de a înţelege înainte de a trage o concluzie şi a de ne vedea propriile noastre greşeli înainte de a le aprecia în alţii. Celebra sintagma ce stătea deasupra oracolului din Delphi, „Cunoaşte-te pe tine însuţi” ar trebui să fie etalon de conduită pentru fiecare dintre noi şi să ne ghideze percepţia de înţelegere că tocmai cunoscându-ţi propriile valori le poţi căuta în ceilalţi, şi doar ştiindu-ţi defectele le poţi gestiona mai bine pe ale celorlalţi.
Asta implică o valoare cuprinzătoare şi teribil de importantă: asumarea. După cum explicam mai sus, poate „ţapul ispăşitor” se află în propriile conduite dar ne este prea teamă să o recunoaştem. Umanism expansiv în detrimentul unui individualism restrictiv…