Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Zi

decembrie 1, 2023

Am crede din pricina vocabularului protocolar, dar și a poziției impozante pe care o are în  societate că tânărul judecător Adrian Chiper este de neclintit. Dar nu, e omul care guvernează  în jurul emoțiilor ce se îmbină armonios cu un set de valori de la care nu se abate, valori născute  din traiul omului simplu crescut și lustruite cu o bunătate caldă. A mai înțeles în viață că omul  a creat profesia și nu invers.  

Aplică o conduită care conduce la fermitate, dar dincolo de ușile unei săli de judecată poartă cu  el pasiuni pe care, atunci când stă de vorbă cu timpul liber și acesta îi devine prieten, și le  satisface. În zilele libere se dezbracă de robă și îmbracă hainele sport și urcă în vârful munților.  

N-am fi zis, dar se pare că dincolo de întregul comportament al unui magistrat, ținuta morală  dublată de maturitatea profesională, am reușit să facem un schimb frumos de idei pe care îl  lăsăm ca dovadă în rândurile de mai jos. Să-l cunoaștem pe tânărul Adrian Chiper! 

 

Sunt impresionată, domnule judecător, de autenticitatea dumneavoastră, dar mai  ales de implicarea și binele pe care îl faceți în calitate de om. De ce această profesie? 

Nu ştiu cât de autentic sunt sau nu sunt, probabil ţine de percepţia fiecăruia asupra  conceptului în sine, dar încerc să-mi transpun gândurile în acţiuni, iar acţiunile să  vorbească de la sine. Cât despre binele pe care îl fac, presupun că te referi la acţiunile  întreprinse în sfera voluntariatului şi a educaţiei juridice în şcoli sau licee. Nu am gândit  vreodată că făcând asta fac un „bine”, ci mai degrabă că produc o schimbare, iar  schimbarea să genereze la rândul ei schimbări şi tot aşa… Pozitive, bineînţeles. Cred că  „binele” nu trebuie privit ca un scop în sine ci ca o urmare firească a unei acţiuni în care  crezi şi în care investeşti pasiune şi dedicaţie. De ce profesia de judecător? Ei bine,  tocmai din această dorinţă de a face o mică schimbare într-un domeniu care mă atrăgea  prin prisma dorinţei de a lucra cu oamenii şi cu situaţiile sociale în care se regăsesc  aceştia. Cred că am mai afirmat-o cu ocazia unui interviu acordat că puteam, la fel de  bine, să aleg orice altă profesie ce se plia pe conceptul de a lucra cu oamenii şi de a face  o schimbare.  

 

Care a fost momentul marei decizii de a îmbrățișa meseria aceasta? A fost cineva,  oare, care v-a insuflat acest gând?

Decizia de a profesa în domeniul magistraturii și de a deveni judecător a fost luată la  finalul clasei a 12-a când un cumul de faptul m-a orientat către această parte  profesională. Practic am ştiut sigur la finalul liceului că spre asta mă îndrept şi prin  intermediul tatălui meu ce lucra ca electrician şi intra în vorba cu diferite persoane,  inclusiv din domeniul educaţional, juridic ş.a.m.d, am mers pe această filieră încurajat  fiind că e drumul pe care trebuie să păşesc. A fost o decizie foarte bună, aș putea spune. 

 

Ce abilități trebuie să dețină un judecător? 

De foarte multe ori mă abțin din a emite judecăți și opinii cu caracter general, dar o să  încerc să răspund la întrebare cu primele lucruri care îmi vin în minte: dincolo de  cunoștințele juridice de drept material și procesual care, evident, sunt inerente exercitării  într-un mod corespunzător a profesiei, consider că providențiale sunt abilitățile de  comunicare, de aservitate, empatie și de înțelegere a realităților sociale. Plecând de la  celebra zicală „omul cât trăiește-nvață”, și judecătorul trebuie să fie mereu dornic să se  autocunoască, să descopere mediul social în care activează în primul rând ca om, apoi  ca profesionist al dreptului și să fie într-o continuă schimbare pozitivă și adaptivă. La  vremuri noi, oameni noi, abilități noi… Să aplice legea nu doar în litera ei rece și dură,  cât și în spiritul ei cald și uman. 

 

Profesia de judecător este atât de impozantă și plină de autoritate, încât oamenii  nu se gândesc că cei care o exercită ar putea fi traversați de momente triste,  nefericite sau depresive. Așa se vede din exterior. Cum este însă în interiorul  profesiei? 

Omul a creat profesia, nu profesia omul. Sau, cel puțin, așa îmi place să cred. Fiecare  om în parte, prin însăşi raţiunea existenţei sale efemere și supusă spiritului, minții şi  emoţiilor, este traversat de diferite stări de euforie, suferință, regret și beatitudine.  Judecătorii nu fac abstracţie, ba din contră, fiind supuşi contactului cu situaţiile  conflictuale ale oamenilor, au uneori tendința să poarte povara situaţiilor de fapt cu care  se confruntă şi dincolo de terminarea ședinței de judecată. Niciodată nu am înţeles şi  rezonat cu ideea că judecătorii sunt duri, sunt reci, sunt tranşanţi sau orice stare de spirit  adiacentă. Da, pentru aplicarea legii în sala de judecată trebuie adoptată o anumită 

 

 

solemnitate ce este normată şi în codurile de procedură, dar există la fel de bine şi un  protocol intrinsec oricărei activităţi umane, nu? Spre exemplu, când mergi la  cumpărături respecţi rândul la casa de marcat, când mergi la doctor nu sari pe pereţi  (bine, rectific, depinde la ce doctor…) dar percepţia despre profesia ca fiind impozantă  şi plină de autoritate ar trebui reflectată asupra legii în sine, nu asupra omului care o  aplică. Dacă am înţelege, în primul rând, că nu de poliţie/procuratură/jandarmarie  trebuie să ne fie frică, ci mai degrabă de consecinţa faptelor noastre şi de respectul pe  care trebuie să îl conferim legii, poate lucrurile ar fi mult mai relaxate atât în gândire cât  şi în manifestare. Avem tendinţa nativă să găsim mereu un „ţap ispăşitor” în poliţistul  care ne opreşte şi ne amendează pentru încălcarea legislaţiei rutiere. Dar oare nu eu am  facilitat această oprire prin însăşi nerespectarea legii care este menită să mă protejeze?  Omul vine şi îşi face treaba. Dacă aducem un zidar să ne repare prispa casei şi el nu-şi  face treaba ne deranjează, nu? Suferim o consecinţă pecuniară: îl plătim şi el nu  munceşte. Atunci de ce ne deranjează că domnul poliţist şi-a făcut treaba? Poate pentru  că e mai uşor să dai vina pe alţii decât să ţi-o asumi. 

 

Pentru mulți magistrați, admirația este asigurată datorită practicării profesiei.  Dumneavoastră pe cine admirați? 

Cum am mai precizat cu alte ocazii, nu am un model precis. Nu mă ghidez după un far ca  celebrul Far din Alexandria, una din cele şapte minuni ale antichităţii. Încerc să preiau de la  oricine cu care interacţionez un model de conduită care, poate, mie-mi lipseşte sau pe care  doresc să mi-l inoculez şi în acelaşi timp să îmi dau seama că, poate, nu îmi doresc să mă  comport aşa (aici mă refer la comportamentul negativ pe care îl surprind uneori). Aici se  potrivesc de minune câteva versuri din Glossă, de Mihai Eminescu: 

Privitor ca la teatru 

Tu în lume să te-nchipui: 

Joace unul şi pe patru, 

Totuşi tu ghici-vei chipu-i, 

Şi de plânge, de se ceartă, 

Tu în colţ petreci în tine 

Şi-nţelegi din a lor artă 

Ce e rău şi ce e bine.

Mă gândesc la următoarea metaforă: o albină care a ieşit să strângă polen de pe un câmp  plin de flori. Ea alege în funcţie de ce i se pare mai „gustos”, mai „delicios” pentru rezultatul  final, respectiv mierea de albine, dar în acelaşi timp ocoleşte cu măiestrie spinii şi buruienile.  Nu e nevoie să explic metafora, cu siguranţă. 

 

Doriți, la rând, să fiți un model pentru alții? 

Nu, nu îmi doresc să devin un model pentru nimeni şi nici nu îmi dau seama în ce aş  putea să devin un model. Mai am multe de învăţat despre mine atât în materie de  comunicare, de conduită profesională şi socială şi în materie de autocunoaştere. Dacă,  prin absurd, cineva mă consideră un model, nu poate decât să mă bucure, dar i-aş sugera  să nu dorească să devină ca mine, ca X, ca Y, ca Z, ci să se creeze pe sine din propria-i  marmură. Metafora statuii de marmură provine de la stoici şi sugerează faptul că omul  nu se poate crea pe sine fără suferinţă, dedicaţie şi ambiţie deoarece este atât sculptor,  cât şi marmura care este sculptată. 

 

Cât de importantă este educația juridică la școală? 

Din punctul meu de vedere, fără a diminua importanţa niciunei materii din curricula  şcolară, cred că este vital să ne adaptăm constant la nevoile societăţii în care trăim, atât din  punct de vedere social cât şi educaţional. Lumea suferă modificări şi dacă nu dorim „să fim  lăsaţi în urmă” ar trebui să ne schimbăm şi noi odată cu ea. Până la urmă schimbarea este singura  constantă a vieţii, nu? Cred că atât educaţia juridică, cât şi educaţia financiară, educaţia privind  protecţia mediului, uite, dacă vrei, educaţia privind acordarea tehnicilor de prim ajutor sunt  necesare dezvoltării sănătoase a generaţiilor de mâine şi a adaptării la noile cerinţe ale societăţii  prezente. Poate ar fi bine de analizat şi de urmărit modul de dezvoltare a educaţiei prin raportare  la cum ne dorim ca generaţiile de mâine să arate pentru a vedea unde putem face câteva  schimbări. Dorim să ştie care le sunt drepturile şi obligaţiile, dorim să aibă grijă de finanţele  lor, de mediul în care trăiesc, să ştie să se ajute unii pe alţii? Cred că răspunsul este mai mult  decât unul afirmativ, motiv pentru care stau și mă întreb: de ce nu acționăm mai profund? 

 

 

Ați dori să fie educația juridică inclusă în platforma orelor obligatorii de la școală?

Cred că răspunsul l-am oferit deja prin raportare la întrebarea precedentă. 

 

Frumoasă sau grea este această îmbinare pe care o faceți în timpul săptămânii, cea  în care sunteți pe rând judecător, apoi profesor?

În ultima perioadă nu am mai reuşit să ajung aşa des la copii cum îmi doream, asta şi ca  urmare a volumului foarte încărcat de muncă, dar îmi promit mie că o să revin şi mai în  forţă. Nu mi s-a părut niciodată că fac ceva anume într-un mod greu cât timp o făceam din  pasiune pură şi pentru mine această activitate a implicat, implică şi va implica doar pasiune  şi dedicaţie. Iubeşte ceea ce faci şi totul va curge lin… 

 

Ne ghidăm în viață după un set de valori. Care sunt cele în jurul cărora guvernați  dumneavoastră? 

În primul rând, nu există „dumneavoastră”, există doar „tu” iar asta este una  dintre valorile la care mă raportez, respectiv de egalizare a percepţiei dintre mine şi  ceilalţi oameni. Sunt ca toţi ceilalţi atât în discuţie cât şi în trăiri, nimic mai mult, nimic  mai puţin. 

În al doilea rând, pun foarte mult preţ pe empatie, pe asertivitate şi pe  compasiune, practic pe modalitatea de gestionare eficientă a relaţiilor dintre oameni şi  pe facilitarea dezvoltării lor armonioase. Încă mă descopăr pe mine în aceste chestiuni dar mereu am militat şi militez pentru deschiderea către oameni, către dorinţa de a  înţelege înainte de a trage o concluzie şi a de ne vedea propriile noastre greşeli înainte  de a le aprecia în alţii. Celebra sintagma ce stătea deasupra oracolului din Delphi,  „Cunoaşte-te pe tine însuţi” ar trebui să fie etalon de conduită pentru fiecare dintre noi  şi să ne ghideze percepţia de înţelegere că tocmai cunoscându-ţi propriile valori le poţi  căuta în ceilalţi, şi doar ştiindu-ţi defectele le poţi gestiona mai bine pe ale celorlalţi. 

Asta implică o valoare cuprinzătoare şi teribil de importantă: asumarea. După cum  explicam mai sus, poate „ţapul ispăşitor” se află în propriile conduite dar ne este prea  teamă să o recunoaştem. Umanism expansiv în detrimentul unui individualism  restrictiv…