Când auzi “Mărțișor” gândurile ți se îndreaptă firesc spre autorul “Florilor de Mucigai”, unul dintre autorii de prim rang ai perioadei interbelice. Cel ce a fost poet, prozator și gazetar, dar și călugărul Iosif de la Mănăstirea Cernica, diacon, muncitor în străinătate ca bijutier și ceasornicar, dar și deținut în două rânduri din cauza convingerilor politice exprimate ca ziarist. Vorbim de Tudor Arghezi, Ion N. Theodorescu, pe numele său real, născut în 1880, la București, într-o familie originară din Târgu Cărbunești, județul Gorj.
A avut o copilărie tristă, iar de la vârsta de 11 ani este obligat să se întrețină singur, pentru că situația financiară a familiei sale era una extrem de precară. Ca elev de gimnaziu și-a câștigat banii necesari pentru a se întreține dând meditații, iar în perioada liceului, la vârsta de 16 ani s-a angajat custode la o expoziție de pictură. La un moment dat abandonează, însă, cursurile liceale pentru a lucra ca laborant la o fabrică de zahăr, iar la 19 ani trăiește o dramă: iubita sa moare, iar el decide să se călugărească. Îmbracă haina monahală, devenind călugărul Iosif la Mănăstirea Cernica, iar mai târziu este hirotonisit diacon și trimis la Mitropolie ca secretar. În 1905 își dă, însă, demisia din slujba de diacon și pleacă la Paris, unde, din legătura cu profesoara Constanța Zissu, se naște primul său copil, Eliazar, cel ce avea să se impună peste ani ca artistul fotograf suprarealist Elie Lothar. Revine în țară abia în 1910 după cinci ani de pribegie ce a inclus șederi la Geneva, la Londra, dar și în Italia, unde a muncit din greu pentru a-și câștiga existența.
Debutase literar încă din 1896, sub îndrumarea lui Alexandru Macedonski, în revista “Liga Ortodoxă, iar începând cu anul 1912, începe să publice sub pseudonimul Tudor Arghezi – provenit de la Argesis, vechiul nume latin al râului Argeș în îmbinare cu numele de familie al tatălui său – Theodorescu-Tudor. Scrie versuri, pamflete și articole polemice, iar abia în 1927, la 47 de ani, îi apare primul volum de poezii, “Cuvinte potrivite”.
Un moment dramatic din viața sa îl reprezintă anul 1918. Atunci, alături de alți 11 ziariști și scriitori, a fost acuzat de trădare, pentru că se pronunțase în favoarea neutralității României, în prima conflagrație mondială. Este întemnițat în penitenciarul Văcărești, fiind grațiat un an mai târziu, la intervenția lui Nicolae Iorga.
Din 1922 până în 1924 a condus revista ”Cugetul românesc”, apoi ziarul ”Națiunea” (1923), colaborând, totodată, la numeroase publicații, precum „Viața românească”, „Adevărul literar și artistic”, „Rampa”, „Contimporanul”, ”Făclia”, ”Gândirea”, ”Clipa”, ”Viața literară”.
În 1928 îl regăsim în poziția de director al nou înființatului ziar “Bilete de papagal”, care cuprindea în fiecare număr o ”tabletă” argheziană și texte ale unor mari scriitori, precum Mihail Sadoveanu, Gala Galaction, Jean Bart, Ionel Teodoreanu, George Topârceanu, Otilia Cazimir sau Demostene Botez. În același timp, publicația a lansat peste 200 de nume noi, printre care se numără: Eugen Ionescu, Mihai Beniuc, Eugen Jebeleanu, Geo Bogza, I. Peltz, Maria Banuș sau Emil Botta.
În 1929, Arghezi debutează în proză, cu volumul “Icoane de lemn”, iar în 1931, publică volumul pentru copii “Cartea cu jucării”, urmat mai apoi de “Cântec de adormit Mitzura”, “Buruieni”, “Mărțișoare”, “Prisaca”, “Zdreanță”, etc., ce reflectă lumea copilăriei și pe cea a animalelor.
În anul 1926, Arghezi cumpărase terenul de 17.250 mp pe care și-a construit celebra locuință ”Mărțișor”, în vecinătatea închisorii Văcărești, unde avea să se mute împreună cu Paraschiva Burda, cu care se căsătorise în 1915, și cu cei doi copii ai lor, Mitzura și Baruțu.
“Ochii maicii domnului”, “Versuri de seară”, “Cimitirul Buna-Vestire”, “Hore” sau “Lina” se numără între creațiile sale ulterioare, alături de mai multe pamflete extrem de acide publicate sub genericul “Bilete de papagal”. Între acestea se află și pamfletul “Baroane”, care conținea atacuri la adresa ambasadorul german de atunci la București, Manfred von Killinger. În urma acestuia, Arghezi este din nou reținut și aruncat în închisoare, iar ziarul este confiscat la ordinul autorităților. Este eliberat în anul 1944, odată cu instaurarea regimului comunist, dar viziunea lui Arghezi era în totală contradicție cu convingerile regimului socialist impus de sovietici și, începând cu 1947, i se interzice orice apariție în presă. Cărțile sale sunt retrase din librării, iar tipografia de la Mărțișor este devastată. Este reabilitat începând cu 1952, la inițiativa lui Gheorghiu – Dej, fiind distins cu titluri și premii și ales în rândurile membrilor Academiei Române. Este perioada în care Arghezi face compromisul de a scrie articole favorabile lui Dej, iar autoritățile vremii îl sărbătoresc, ca poet național, la împlinirea vârstei de 80 de ani, și apoi la 85 de ani. În 1965, Universitatea din Viena îi decernează premiul “Gottfried von Herder”, iar Academia Sârbă de Științe îl alege membru al secției de literatură. Este anul în care publică și volumele “1907 – peisaje”, “Cântare omului”, “Stihuri pestrițe”, “Poeme noi” și “Cu bastonul prin București”.
Pe 12 iulie 1967, cu gândul la soția sa, care decedase în urmă cu un an, Arghezi scrie ultimele versuri, care se află și acum expuse la Mărțișor, proprietate donată între timp statului și devenită Casă Memorială: „Mă chemi din depărtare și te ascult/ N-am să te fac, pierduto, să mă aștepți prea mult”. Moare la 14 iulie 1967 și este înmormântat, cu funeralii naționale, alături de soția sa Paraschiva, în grădina casei din strada Mărțișor.
Surse bibliografice: radioromaniacultural.ro, agerpres.ro, doxologia.ro
Surse foto: MNLR Iași, rador.ro
