Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit

 

Cu 33 de ani în urmă, la scurt timp după revoluția anticomunistă, poezia „Un răsunet”, de Andrei Mureșanu (1816-1863), denumită ulterior „Deșteaptă-te, române!”, a fost adoptată oficial ca imnul național al României. Poetul de factură romantică a redactat versurile, apoi le-a publicat în revista „Foaie pentru minte, inimă și literatură” în timpul altei Revoluții, cea din 1848.

Aflat în acea perioadă la Brașov, unde activa ca profesor la Colegiul Latino-German și redactor la suplimentul literar amintit al periodicului românesc “Gazeta Transilvaniei”, lui Andrei Mureșanu i-a revenit misiunea de a compune un cântec de luptă menit să mobilizeze masele, alături de proclamațiile și articolele din presa acelor timpuri. Odată această misiune îndeplinită, mai rămânea de identificat o melodie care să pună în valoare mesajul versurilor și care să fie în același timp facil de reținut.

Există mai multe teorii legate de posibilul autor al melodiei. Cea mai răspândită și încetățenită în rândul opiniei publice  îl creditează pe Anton Pann – celebrul culegător și profesor de muzică veche – drept autor al melodiei. O melodie care, de altfel, se pare că ar fi avut o largă circulație în epocă fără a i se cunoaște cu certitudine autorul. Compozitorul ucenic al lui Pann, George Ucenescu, a susținut, pe de altă parte, că el ar fi “autorul moral” al melodiei, pe care ar fi intonat-o, la cererea poetului, aflat în căutarea celei mai potrivite variante pentru versurile sale.

O altă teorie vehiculată este aceea că însuși Andrei Mureșanu ar fi autorul melodiei. Nu în ultimul rând, există și ipoteza, perfect plauzibilă, de altfel, conform căreia la originea melodiei actualului Imn de stat al României s-ar afla cântecul religios „Din sânul maicii mele”. Dincolo de toate aceste controverse, ceea ce se știe cu siguranță este că prima interpretare a melodiei a fost realizată în Statele Unite ale Americii, pe disc, în anul 1900, în interpretarea solistului Alexandru Pascu. Abia zece ani mai târziu, este realizată prima înregistrare instrumentală a melodiei, pentru aceasta fiind reunite fanfara Batalionului 2 Pionieri din București cu fanfara Regimentului Ștefan del Mare din Iași. În același an 1910, corul “Ion Vidu” din Lugoj înregistrează pe disc varianta corală, prima de acest tip a melodiei.

Acest imn i-a însoțit pe români la toate evenimentele importante din istoria țării, grație mesajului de patriotism și libertate pe care îl transmite. Venirea comuniștilor la putere în România a adus, însă, interzicerea acestui cântec, așa cum se întâmplase și cu alte marșuri și cântece patriotice după abdicarea forțată a fostului suveran al României, Mihai I, la 30 decembrie 1947. În pofida interdicțiilor, imnul nu a fost uitat și așa cum le fusese aproape românilor în timpul Războiului de Independență sau în cele două Războaie Mondiale, le-a fost alături și în ziua revoltei de la Brașov, din 15 noiembrie 1987, dar și în momentele revoluției din 1989, când a unit întregul popor. Instituirea sa ca Imn național a venit, astfel, ca un gest firesc, fiind consfințită prin Constituția din 1991. Iar în 1998, data de 29 iulie a fost proclamată Ziua Imnului Național al României. De menționat mai este și faptul că în două rânduri acesta a fost, de asemenea, imn național al Republicii Democratice Moldovenești (1917-1918) și al Republicii Moldova (1991-1994). Imnul de stat al României este alcătuit din 11 strofe, la ocazii festive intonându-se prima strofă, a doua, a patra și a unsprezecea.

 

Deșteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,

În care te-adânciră barbarii de tirani!

Acum ori niciodată, croiește-ți altă soartă,

La care să se-nchine și cruzii tăi dușmani.

 

Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume

Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman,

Și că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume

Triumfător în lupte, un nume de Traian!

 

Înalță-ți lata frunte și caută-n giur de tine,

Cum stau ca brazi în munte voinici sute de mii;

Un glas ei mai așteaptă și sar ca lupi în stâne,

Bătrâni, bărbați, juni, tineri, din munți și din câmpii!

 

Priviți, mărețe umbre, Mihai, Ștefan, Corvine,

Româna națiune, ai voștri strănepoți,

Cu brațele armate, cu focul vostru-n vine,

“Viața-n libertate ori moarte!” strigă toți.

 

Pre voi vă nimiciră a pizmei răutate

Și oarba neunire la Milcov și Carpați!

Dar noi, pătrunși la suflet de sfânta libertate,

Jurăm că vom da mâna, să fim pururea frați!

 

O mamă văduvită de la Mihai cel Mare

Pretinde de la fii-și și azi mână d-ajutori,

Și blastămă cu lacrămi în ochi pe orișicare,

În astfel de pericul s-ar face vânzători!

 

De fulgere să piară, de trăsnet și pucioasă,

Oricare s-ar retrage din gloriosul loc,

Când patria sau mama, cu inima duioasă,

Va cere ca să trecem prin sabie și foc!

 

N-ajunse iataganul barbarei semilune,
A cărui plăgi fatale și azi le mai simțim;
Acum se vâră cnuta în vetrele străbune,
Dar martor ne e Domnul că vii nu o primim!

N-ajunse despotismul cu-ntreaga lui orbie,
Al cărui jug din seculi ca vitele-l purtăm;
Acum se-ncearcă cruzii, în oarba lor trufie,
Să ne răpească limba, dar morți numai o dăm!

Români din patru unghiuri, acum ori niciodată
Uniți-vă în cuget, uniți-vă-n simțiri!
Strigați în lumea largă că Dunărea-i furată
Prin intrigă și silă, viclene uneltiri!

Preoți, cu crucea-n frunte căci oastea e creștină,
Deviza-i libertate și scopul ei preasfânt.
Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină,
Decât să fim sclavi iarăși în vechiul nost’pământ!

 

Sursă bibliografică și foto: https://cersipamantromanesc.wordpress.com, Rador

 

 

Iarăși, astăzi primim veștile cele bune, vestea libertății, o rechemare de la cădere spre viața reînnoită, o promisiune a bucuriei și a slobozirii din robie. Un înger vorbește cu Preacurata, pentru a nu mai vorbi din nou diavolul cu femeia. Spune Sfânta Scriptură: „Iar în a șasea lună a fost trimis îngerul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, către o fecioară logodită cu un bărbat”.

A fost trimis Gavriil pentru a descoperi mântuirea universală a oamenilor, pentru a-i aduce lui Adam restaurarea sa sigură, pentru a preschimba necinstea cinului femeiesc în cinste, pentru a pregăti cămara mirelui, pentru a fi vrednică de Mirele cel neîntinat și pentru a uni creația cu al ei Creator, în palatul însuflețit al împărăției îngerilor. A fost trimis Gavriil, încă, la fecioara cea care era promisă (logodită) lui Iosif, dar menită lui Iisus, Fiului lui Dumnezeu. Cel fără de păcat a fost trimis la aceasta care nu a cunoscut stricăciunea. A fost trimis luminătorul, pentru a vesti pe soarele dreptății. A fost trimis Gavriil, pentru a vesti pe cel ce este din sânul Tatălui și în brațele mamei. A fost trimis Gavriil, pentru a-l arăta pe cel ce stă pe tron, dar și în peșteră. Eu o numesc pe aceasta taină, ceea ce prin credință se înțelege, și ceea ce nu poate fi cercetat prin erudiție. În a șasea lună, Gavriil a fost trimis la Fecioara și a primit aceste porunci de la Însuși Dumnezeu.

„Vino, așadar, arhanghele, fii slujitor al înfricoșătoarei și ascunse taine. Mă grăbesc datorită milei mele să cobor din cer și să îl cercetez pe Adam cel înșelat. Păcatul a stricat lucrarea mâinilor mele și a încețoșat frumusețea pe care am creat-o. Lupul îmi înghite creația mea, pustiu este locul ei în ceruri […] Îmi doresc să miluiesc pe omul cel necăjit și să-l încătușez pe diavolul-vrăjmaș. Îmi doresc ca această taină să nu fie cunoscută de toate puterile cerești, numai în tine mă încred. Mergi, așadar, la fecioara Maria, la cerurile cele cuvântate, la poarta răsăritului, în lăcașul cel vrednic al Cuvântului meu, la cel de-al doilea cer ce se găsește deasupra pământului, la norul cel iute și ușor. Spune-i ei de ploaia arătării mele, mergi în cămara Mirelui celui întrupat, în lăcașul cel fără de întinăciune al nașterii mele celei după trup. Vorbește urechilor chivotului cuvântător, pregătește-l ca să mă asculte fără să se sperie, și nici să se tulbure sufletul Fecioarei. Arată-te lumește înaintea templului meu însuflețit, spune acesteia mai întâi vestea cea îmbucurătoare. Tu să spui Mariei „Bucură-te, cea plină de har”, ca eu să miluiesc pe Eva cea istovită.”

Toate acestea le-a auzit arhanghelul, și după cum era firesc, a mărturisit: „Neauzită este această facere, care întrece orice gând ce s-ar fi spus. Cel de temut între Heruvimi, cel nevăzut de Serafimi, cel neînțeles între toate puterile cele cerești, promite o cuvântare separată fiicei, prevestind prezența sa personală […] Însă este cu putință ca pântecul omenesc să poată încăpea pe cel de necuprins? Cu adevărat, înfricoșătoare este taina aceasta!”.

Deși pe toate acestea le avea îngerul în a sa minte, Stăpânul său îi zice : „De ce te tulburi și te nedumerești, Gavriile? Nu te-am trimis mai înainte la preotul Zaharia? Nu i-ai trimis tu vestea cea îmbucurătoare a nașterii lui Ioan, nu i-ai impus preotului care nu ți-a dat crezare pedeapsa tăcerii, nu l-ai condamnat pe bătrân la nevorbire? Nu ai fost tu cel ce ai comunicat, iar eu, cel ce a confirmat? Nu a urmat oare veștii tale fapta? Nu a luat în pântec femeia cea stearpă? Nu a dispărut boala nenașterii de prunci? Nu s-a domolit inerția firii? Acum nu va purta în pântec cea care mai înainte era stearpă? Poate exista ceva imposibil pentru mine, Creatorul? Cum, așadar, te-a cuprins îndoiala?”

„Bucură-te, cea plină de dar, nu te rușina ca să nu fii motiv al pedepsei. Te vei face maică a celui ce a pedepsit și mântuit pe om. Bucură-te, maică neclintită a Mirelui Hristos în umanitatea orfană. Bucură-te, tu cea care ai înghițit în mitrasul tău moartea maicii omenirii, pe Eva. Bucură-te, biserică vie a lui Dumnezeu. Bucură-te, tu, cea care ești deopotrivă sălaș al cerului și al pământului. Bucură-te, loc întins al tainei firii. Datorită ție a venit vindecătorul oamenilor, soarele dreptății, pentru a lumina pe cei ce trăiau întru întuneric, ancora tuturor celor suferinzi și limanul cel sigur. S-a născut Domnul robilor, legătura păcii, mântuitorul celor în obezi, pacea celor aflați în război!”

Aceasta este pacea, bucuria și fericirea noastră. Cu toții să căutăm să ne bucurăm de aceste bunătăți, cu harul și iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, a căruia este slava, cinstea și închinarea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin

 

Tradus

 

-Și tu cum erai, mama, când erai mică?

-Tata, spune-mi povești despre tine, când erai tu mic, vrei?

-Mama, ce povești îți spunea ție bunica?

-Tu cum te jucai cu verii tăi?

-La cine mergeai, tata, când îți era frică?

 

Ne plac poveștile. Suntem concentrați ,,pe povești”

Acele povești, pe care le purtăm în noi, sunt în mare măsură rezultatul poveștilor pe care familiile și comunitățile noastre le spun despre noi- când suntem tineri.

 

 

Să vorbim despre copiii noștri

De aceea este atât o responsabilitate, cât și o onoare să vorbim despre copiii noștri cu demnitate și mândrie, atât pentru ei, cât și pentru ceilalți.

Copiii noștri au nevoie să fie văzuți, auziți de noi în fiecare etapă de dezvoltare.

Desigur, nu urmărim idealizarea lor (nu există copil perfect), sau lauda realizărilor lor.

Copiii au nevoie să știe că părinții au o părere bună despre ei și îi aprobă în ceea ce fac. Lucruri pozitive, rostite, îi vor ajuta să își construiască încrederea de sine și vor consolida relația noastră cu ei.

Copiii nu sunt atât de diferiți față de adulți: și noi și ei căutăm consolare, respect, căutăm să fim ascultați, văzuți de către persoanele care ne înconjoară.

Așadar să ne facem timp să le spunem copiilor lucruri pozitive despre ei.

Copiii au nevoie să se simtă importanți și valoroși în ochii noștri, ai adulților. Este extrem de important ca atunci când ne povestesc, să-i ascultăm ochi în ochi, să le urmărim vorbele, poveștile, frământările, să punem întrebări. Doar așa ajungem să ne dăm seama ce se petrece în mintea lor, la ce se gândesc, ce îi frământă.

 

Să împărtășim!

Este grozav să le spunem copiilor că îi iubim, că ne place mult un lucru pe care l-au făcut, că îi admirăm pentru gestul lor, comportamentul lor, gândul lor bun.

 

Însă este o adevărată binecuvântare să știe că vorbim și altora despre aceste lucruri.

E tare bine să găsim momente în care să povestim, la telefon, sau într-o întâlnire, lucruri care ne plac mult la copiii noștri. Iar ei să audă asta!

 

-Vreau să îți povestesc ceva minunat despre nepotul tău, despre fina ta, despre prietenul tău! Uite, eu sunt chiar încântată și aș vrea să știe toată lumea de asta! Uite, crește așa frumos, ajută cu atât de multă plăcere, mă inspiră, mă motivează, mă face să o admir, mă determină să îi urmez eu lui exemplul…

 

 

Există un loc în care sunt admirați și iubiți

Oamenii pot judeca, pot pune filtre, pot cere alinieri, pot compara, eticheta; lumea te poate îndurera, te poate pune la colț, rejecta, marginaliza.

Însă dacă tinerii noștri vor ști că există măcar un loc în care sunt văzuți și admirați și iubiți, în care sunt doriți cu adevărat, ei vor fi împuterniciți să răzbată prin tot și toate.

 

Mereu și mereu, poveștile pe care le spunem despre noi înșine și despre copiii noștri devin căi capabile să lumineze modul în care ei (și noi) mergem înainte în viață.

 

 

ASCOR Alba Iulia organizează, cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Irineu, Arhiepiscop al Alba Iuliei, o serie de conferințe duhovnicești în perioada Postului Mare. A doua întâlnire din acest an are loc marți, 21 martie 2023, și va invitat special pe Părintele Crin-Triandafil Theodorescu, muzeograf și speolog, custodele Peșterii Izvorul Tăușoarelor din Munții Rodnei.

 

Conferința susținută de sfinția sa, se va concentra pe tema „Știință și Religie”, subliniind importanța unui dialog continuu între cele două domenii de cunoaștere. Evenimentul va avea loc în Aula Mare „Dumitru Stăniloae” din cadrul Facultății de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia, începând cu ora 18:00. Intrarea este liberă, însă locurile sunt limitate. Totuși, cei interesați pot urmări conferința în direct pe pagina oficială de Facebook ASCOR Alba Iulia.

 

Evenimentul este un prilej deosebit pentru cei pasionați de spiritualitate și cunoaștere, oferind ocazia de a asculta și a interacționa cu unul dintre cei mai respectați specialiști în domeniile muzeografiei și speologiei. În același timp, conferința este un pas important spre promovarea dialogului între știință și religie, într-o epocă în care aceste două domenii par să fie din ce în ce mai separate și izolate una de cealaltă.

 

 

Mare parte dintre români au o părere negativă despre romi. Unii români chiar mai cred că această categorie etnică beneficiază de cam multe drepturi. La celălalt pol, tot ei îi numesc ca fiind victime ale discriminării. Alții își dau cu părerea și spun că romii ar trebui să muncească de mult mai multe ori ca românii ca să își spele imaginea.

Valentin Ioan Negoi, doctor în istorie din 2020 cu o vechime în învățământul preuniversitar de cinci ani, vine cu argumente plauzibile în favoarea comunității etnice din care face și el parte, unde nu este excepția. S-a născut într-o comunitate de romi din satul Mărginenii de Jos, unde oamenii au pus mereu preț pe educație. Crede cu tărie că nu este vina romilor când sunt arătați cu degetul din cauza culorii pielii, ci a celor care pun stigmatul în frunte și a valorilor și credințelor cu care au plecat la drum în viață și merg cu ele zilnic la braț.

Plecând de la această premisă, Profu’ Negoi este și gazda proiectului video RomStoria, proiect care a prins rădăcini datorită Fundației Roma Education Fund (REF) Romania. RomStoria este un canal de YouTube unde, de două ori pe lună, apar materiale video animate și extrem de interesante despre istoria și cultura romilor din România. Mai multe descoperim chiar de la invitatul zilei!

 

 

Cine este Negoi Ioan Valentin și cu ce ocupă el?

Sunt profesor de istorie în mediul preuniversitar de cinci ani. Cu bucurie pot să afirm că am avut onoarea să predau în școlile unde m-am format ca om, Liceul Teoretic Filipeștii de Pădure și Școala Generală Mărginenii de Jos unde profesez și în prezent.

Pe lângă activitatea de profesor sunt arhivist și bibliotecar în cadrul fundației Roma Education Fund România, acolo unde împreună cu colegii mei realizăm proiectul RomStoria.

 

Care este frumoasa aventură academică? Ce studii ai?

Școala generală și liceul le-am terminat în Prahova. Școala generală în satul natal, Mărginenii de Jos  iar liceul, într-un sat vecin, Liceul Teoretic din Filipeștii de Pădure. Studiile universitare le-am finalizat la Facultatea de Științe Umaniste, specializarea istorie, din cadrul Universității Valahia din Târgoviște. Din 2020 sunt doctor în istorie, titlu obținut în cadrul Instituției Organizatoare de Studii Universitare de Doctorat din cadrul Universității Valahia din Târgoviște (IOSUD) cu tema Deportarea romilor din Muntenia în Transnistria în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

 

Cine ți-a călăuzit pașii spre a urma o astfel de carieră?

De ce m-am făcut profesor? Datorită profesorilor pe care i-am avut de-a lungul timpului la școală și la facultate și în al doilea rând pentru vacanțe! Dați-mi voie să vă explic! Înainte de a mă îndrăgosti de cariera de profesor, am fost îndrăgostit de profesorii mei din școala generală, de căldura cu care ne vorbeau, dar și de strictețea cu care ne predau. Ceea ce am apreciat cel mai mult la ei a fost că m-au privit ca pe un simplu copil, nu au văzut la mine culoarea pielii. Mereu mi-au spus că pot să fac tot ceea ce îmi doresc în viața dacă muncesc suficient de mult. Amintesc aici pe doamna de biologie, doamna Ioan, care, din păcate, nu mai este printre noi, pe doamna Tonia cu care am plăcerea să fiu coleg de catedră, pe doamna Scorțeanu de matematică care nu mai predă în școala noastră, pe doamna Brătescu de muzică care s-a pensionat. Aceste doamne m-au făcut să-mi doresc să fiu ca dumnealor: un profesor care inspiră elevii să devină cea mai bună variantă a lor.

Tatăl meu este sudor. Toată viața lui a lucrat pe șantier, de multe ori chiar și în zilele de sărbătoare sau în zilele de weekend, fapt pe care l-am urât, copil fiind. În copilărie, stând de vorbă cu doamnele profesoare și aflând că, de cele mai multe ori, și profesorii au vacanțe în același timp cu copiii, am zis că asta vreau și eu să fac, să fiu ca ele. Bine, dumnealor au omis să-mi zică că salariile pe care le câștigă sunt mizerabile în raport cu energia pe care o depun. Dar am aflat pe parcurs că în viață banii nu sunt totul și că zâmbetul sincer al unui copil este mult mai important decât cele câteva sute de lei pe care le-ai putea câștiga din altă parte.

 

 

Din familie, cine ți-a insuflat iubirea pentru carte?

Iubirea pentru carte am moștenit-o de la tata, pentru că el a citit foarte mult când era tânăr. Mi-am cultivat această pasiune pentru carte pe parcurs, fiind influențat de cei din jurul meu. M-am apucat serios de citit târziu, abia în timpul facultății. Aveam 20 de ani când un profesor ne-a zis la un curs că dacă vrem să reușim în viață trebuie să citim mult și serios. De atunci încerc să duc la îndeplinire sfatul domnului profesor și să citesc cât mai mult și mai serios.

 

Crezi în ideea că educația este instrumentul cel mai important cu care îți poți face loc în societate? Cu această premisă ai crescut?

Crezul meu este că educația este singura șansă prin care poți reuși în viață. Totuși, înainte să intru în învățământ, credeam cu adevărat că nu contează de unde pleci, atâta timp cât știi unde vrei să ajungi, însă, după cinci ani de predat, am ajuns să înțeleg că elevii simt școala ca pe o cursă de obstacole unde, din păcate, mulți nu reușesc să prindă nici măcar startul. Educația trebuie să fie o călătorie, nu o destinație. Sunt prea mulți copii care și-au setat ca singur obiectiv: finalizarea celor opt clase fără să își dorească să acumuleze experiențe şi competențe pe care să le folosească apoi în viață.

Eu sunt un exemplu fericit pentru că nu am fost nevoit să fac sacrificii în copilărie pentru a mă duce la școala. Ai mei au făcut tot posibilul ca mie și surorii mele să nu ne lipsească nimic din cele necesare traiului de zi cu zi, să putem astfel merge la școala liniștiți.

 

Fiecare dintre noi avem oameni pe care îi întâlnim în viața noastră și îi îmbrățișăm ca exemple, ca bune repere. Tu pe cine îmi poți menționa sau ai o listă lungă care au contribuit la dezvoltarea ta și nu ai dori să omiți pe cineva?

Sunt foarte mulți oameni care mi-au influențat viața și care au contribuit  și contribuie la dezvoltarea mea profesională. De la părinții mei până la profesorii pe care i-am întâlnit pe tot parcursul meu educațional și profesional, toți merită menționați.

Doamnele din școala generală, doamna Ioan de biologie, doamna Tonia de Geografie, doamna Scorțeanu de matematică, doamna Brătescu de muzică. O amprentă importantă asupra mea în liceu au lăsat-o domnul profesor de istorie Smărăndoiu de la care am învățat să iubesc și mai mult istoria, doamna Nedelcu de biologie, doamna Izabela de geografie și mulți alți profesori.

La facultatea pot spune că am întâlnit oameni care mi-au devenit o adevărată familie. Doi profesori au contribuit decisiv la ceea ce am devenit azi, domnul prof. Univ. Dr. Hab. Cosac Marian care mi-a coordonat lucrarea de licența și care m-a luat cu dumnealui pe foarte multe șantiere arheologice și domnul prof. Univ. Dr. Hab. Silviu Miloiu care m-a ajutat să devin doctor în istorie. Le datorez foarte mult acestor oameni pentru că mi-au oferit din timpul lor, mi-au răspuns la multele întrebări pe care le aveam despre istorie, mi-au dat cărți să citesc. În discuțiile pe care le aveam mă tratau ca pe un egal al dumnealor iar asta mi-a dat foarte multă încredere în mine.

Pe lângă acești minunați profesori un impact important în viața mea l-au avut doamna Stanciu, consăteancă de-a mea care mi-a insuflat dragostea pentru voluntariat,  doamna Nicolaeta Bițu datorită căreia am început să studiez istoria romilor, domnul Ciprian Necula cu care am scris două articole despre istoria romilor din România în perioada în care eram masterand.

Copiii cărora le-am fost profesor la Filipeștii de Pădure, m-au ,,obligat” să devin cea mai bună variantă a mea. Încă sunt oameni care mă ajută să mă dezvolt extraordinar de mult. Colegii mei de la Ref, Claudia Craiu, Gabriel Zorilă, Răzvan Martin mă ajută să devin mai bun în cercetările pe care le fac despre istoria romilor.

Nu în ultimul rând o contribuție importantă asupra dezvoltării mele a avut-o  soția mea Ana, cu care am fost coleg de facultate, de master și de doctorat, înainte de a ne uni destinele. Ea este persoana care m-a susținut mereu și m-a încurajat chiar și în cele mai grele momente din viața mea.

 

Te știm de pe rețelele de socializare ca fiind Profu Negoi. De când și până când acest nume și ce atribuții ți-ai însușit în online?

Profu’ Negoi este gazda proiectului video RomStoria, proiect care a fost inițiat și care îi aparține Fundației Roma Education Fund (REF) Romania. Pe scurt, RomStoria este un canal de YouTube unde încărcăm, de două ori pe lună, materiale video animate și extrem de interesante despre istoria și cultura romilor din România. Ne-am dorit să construim un instrument care să le ofere tuturor celor interesați de istoria romilor, mai ales elevilor, o sursă credibilă din care se pot informa.

Avem deja 26 de episoade urcate pe YouTube din care puteți afla informații despre prima atestare documentară a romilor în Țările Române; despre cei 500 de ani de sclavie a romilor; despre deportarea romilor în Transnistria în timpul celui de-al doilea Război Mondial; despre Ștefan Răzvan, primul voievod rom. Veți găsi, de asemenea, și povestea copilului rob Crăciun, care a fost vândut de trei ori în tot atâtea zile; povestea violonistului Ștefan Moise din Iași care a fost deportat în Transnistria, a fugit de acolo dar s-a reîntors ca să-și salveze soția și sora cea mică.

Toate episoadele postate sunt temeinic documentate de mine, folosind drept surse atât cărți ale specialiștilor în domeniu, cât și documente de arhivă. Citesc mult, recunosc că-mi și place.

Ca să revin la întrebarea ta, Profu’ Negoi sunt eu, așa îmi spun copiii la școală, iar această formulă a fost aleasă de echipa de comunicare a Fundației REF Romania pentru a promova proiectul RomStoria pe Facebook, YouTube și Instagram.

 

 

Despre comunitatea din care faci parte, ce-mi poți spune?

M-am născut într-o comunitate de romi din satul Mărginenii de Jos. Pot spune că am fost norocos că m-am născut în această comunitate, deoarece oamenii de aici au pus mereu preț pe educație. Sunt foarte mulți oameni din sat care muncesc cu carte de muncă în țară sau în străinătate. Sunt bucuros să spun că avem un sat modern unde, pentru mulți, wc-ul din spatele curții este ținut doar ca o amintire a vremurilor apuse.

 

Au de muncit mult romii ca să-și „spele” imaginea, cum ar spune unii care știu numai să arate cu degetul?

Nu romii trebuie să muncească să-și spele imaginea pentru că nu este vina lor când sunt arătați cu degetul. Dacă tu, ca individ, prima oară te uiți la culoarea pielii persoanei din fața ta este vina ta, nu a lui. Dacă tu crezi că o persoană este într-un anumit fel doar pentru că face parte dintr-un grup etnic, ești tot tu de vină. Dacă până la vârsta ta nu ai înțeles că oamenii trebuie judecați doar în funcție de acțiunile lor, ai o problemă gravă.

În prima jumătate a secolului XX mai mulți pseudo-cercetători au încercat să demonstreze că dacă te naști evreu sau rom ești obligatoriu într-un anumit fel. Din cauza acestor oameni au murit în timpul celui de-al Doilea Război Mondial peste 6.000.000 de evrei și circa 500.000 de romi. În România, de pe urma acestor politici rasiale au pierit în lagărele din Transnistria pentru 100.000 de evrei și 11.000 de romi. Tragedia romilor a fost cu atât mai mare cu cât soldații romi împreună cu familiile lor au fost trimiși la moarte de către administrația Antonescu deși s-au sacrificat pentru țară.

Mă iau pe mine ca exemplu: m-am educat cât am putut de mult, muncesc cu carte de muncă de la 21 de ani. Îmi plătesc taxele și impozitele. Când oamenii află că sunt rom, nu le vine să creadă. Spun că da, eu sunt o simplă excepție. Din fericire, sunt foarte mulțí tineri romi care s-au educat sau încă se educă temeinic. Totuși, dacă eu greșesc cu ceva nu o fac pentru că sunt om și se mai întâmplă, pentru mulți dacă dau greu, este din cauza că până la urmă sunt ,,țigan și țiganul rămâne tot țigan”.

 

Simți că romii încă au nevoie de toleranță? Simți că există în jurul lor un aer de superioritate din partea românilor?         

Cu siguranță există mulți români care se uită la romi cu superioritate pentru  că au fost învățați de mici că România a fost creată numai de români pentru români. Ceea ce este extrem de greșit. De exemplu, romii sunt atestați documentar în spațiul românesc încă din secolul XIV la puțin timp de la întemeierea Țării Românești de către Basarab I. Romii au participat astfel la toate evenimentele importante din istoria românilor.

Voievodul moldovean Ștefan Răzvan, de origine romă, a luptat alături de Mihai Viteazul în lupta de la Călugăreni. Romii au reparat armele ,,trupelor” conduse de Horia, Cloșca și Crișan când a avut loc răscoala țărănească în Transilvania. Romii au făcut parte din armata lui Tudor Vladimirescu. În anul 1848 au luptat alături de generația pașoptistă pentru păstrarea independenței Țării Românești, a existat chiar intenția să se facă un detașament militar format din romii eliberați din sclavie în scurta guvernare pașoptistă. Au luptat în  războiul de independență. Despre prezența romilor în Primul și al Doilea Război Mondial există destule dovezi care arată că mulți romi au fost decorați pentru curajul de care au dat dovadă pe front.

Romii nu au nevoie să fie tolerați pentru că, să fii tolerat, nu înseamnă să fii acceptat pe picior de egalitate. Să te tolerez înseamnă că te accept ca pe o ființă inferioară mie. Tolerez prezența ta, deși îmi face rău.

Acest lucru l-a înțeles foarte bine generația ,,Școlii ardelene” când a luptat ,,să se șteargă denumirile jignitoare de „tolerați” și „admiși” date românilor”. Dacă românii din Transilvania secolului al XVIII-lea știau că ,,a fi tolerat este o jignire”, de ce romii din secolul XXI trebuie să accepte să fie încă tolerați în România după mai bine de 600 de ani de prezență în acest areal?

 

Crezi că ar trebui să se plece din prima cu premisa că merită o șansă și nu de la o premisă sceptică?        

Legea pleacă de la premisa nevinovăției până la proba contrarie. Dacă legea garantează acest drept, nu este normal ca și oamenii să facă la fel și să nu mai judece pe ceilalți după culoarea pielii? Toată lumea merită o șansă la educație, la bunăstare, la servicii de sănătate de calitate, la apărare, la identitate proprie etc.

 

 

Ajută-i pe oamenii care se perindă în jurul cuvântului „rasism” să-și schimbe percepția. 

Schimbarea este grea și anevoioasă. Este nevoie de foarte multă muncă cu tine însuți ca să nu mai fii rasist. Primul pas este să înțelegi că atunci când un român de etnie romă fură sau cerșește, nu face acest lucru pentru că în ADN-ul lui există celule care să îl îndrume pe acest drum. Oamenii fură pentru că, de cele mai multe ori, nu au încotro. Cei care își pun copiii să cerșească, cel mai probabil, și ei au fost puși de părinții lor să cerșească, așa cum și părinții lor, la rândul lor, au fost obligați să cerșească. Mediul în care trăim ne formează caracterul și ne creionează valorile după care ne ghidăm în viață. Gândește-te ce s-ar fi întâmplat cu tine dacă nu ai fi avut susținere din partea părinților, prietenilor când ți-a fost greu? Unde ai fi fost acum dacă te-ai fi născut într-o groapă de gunoi sau într-o familie cu părinți analfabeți și alcoolici? Pentru a nu mai fi rasiști trebuie să ne dezvoltăm empatia și să încercăm să trăim în pantofii celuilalt măcar o oră!

 

 

În urmă cu 190 de ani, lua naștere, la Iași, cea mai veche societate științifică din România, o instituție emblematică pentru Moldova și România modernă. Este vorba despre Societatea de Medici și Naturaliști (SMN), constituită la inițiativa medicilor Iacob Cihac și Mihai Zotta și care avea câteva direcții foarte bine definite – progresul medicinii și științelor naturii, răspândirea cunoștințelor agronomice, valorificarea bogățiilor naturale, studierea faunei, florei și apelor minerale ale Moldovei. Scopul era constituirea unei societăți de tip academic, după modelul celor deja consacrate din Occident, “pentru scoaterea țării din negura ignoranței și integrarea sa în lume”.

 

Iacob Cihac (1800 – 1888), medic ceh de formație germană, s-a stabilit la Iași și a organizat serviciul sanitar al armatei din Moldova. Împreună cu Mihai Zotta (1806 – 1877), Protomedicul capitalei Iași, a înființat „Cercul ieșean de citire medicală”, care ulterior a devenit Societatea de Medici și Naturaliști din Iași. Înființat în 1830, cercul de lectură facilitase accesul medicilor din Iași la literatura de specialitate.

 

Statutele Societatății de Medici și Naturaliști au fost aprobate în anul 1834 de guvernul Moldovei, iar președinte a fost ales domnitorul Mihail Sturdza. SMN a avut un rol major, de la realizarea primei Biblioteci medico-naturalistă și a primului Muzeu Istorico-Natural din țară, până la organizarea primei expoziții de unelte agricole, în 1834, de la inițierea primelor expediții științifice de grup – precum cea în care Grigore Cobălcescu a explorat calcarele și fauna fosilă de la Repedea – la subvenționarea sau primelor cercetări arheologice de la Cucuteni, prin Nicolae Beldiceanu.

 

Societatea de Medici și Naturaliști a stimulat, de asemenea, utilizarea limbii române în știință. A inițiat primele periodice de popularizare medico-farmaceutică, economică și agricolă în limba română, iar medicul Iacob Cihac a publicat primul ma­nu­al de Istorie Naturală în limba Țării, precum și primul manual românesc de medicină militară. Tot el a înființat primele instituții medico-militare în 1831-1832, 1859-1860: spitale militare, compania sanitară a armatei, Școala companiei sanitare.

 

Societatea de Medici și Naturaliști a lansat și primul proiect al unui Observator Astronomic din Principatele Române, achizițio­nând „telescopul cel mare de la Viena” de către Costache Conachi și Dr. Iacob Cihac, în 1850, iar Teodor Stamati, membru SMN, a semnat primul manual de fizică în limba română, în 1849, și primul Dicționăraș românesc de cuvinte tehnice și altele greu de înțeles, editat doi ani mai târziu.

 

În 1856, SMN a inaugurat prima Grădină Botanică din Principate grație doctorului și natu­ralis­tului Anastasie Fătu – președinte SMN, autorul primului manual românesc de botanică, în 1877 – pentru ca, în 1872, medicul și naturalistul Dimitrie Brândză, membru SMN, să realizeze o nouă Grădină Botanică. De asemenea, Societatea de Medici și Naturaliști a fost prima societate academică care a înființat primele unități de învățământ pre­univer­sitar și universitar: Academia Mihăileană, fondată în 1835; Institutul Academic, ctitorit la Iași în 1866, germenele Institutelor Unite, școală cu magiștri și elevi de elită; Universitatea din Iași, întemeiată în 1860; înființarea Facultății de Medicină în 1879 și a Secției de Învățământ Farmaceutic atașată Facultății de Medicină, 1913-1934.

 

Nu în ultimul rând, SMN a fost prima societate științifică implicată în lupta pentru emancipare națională și Unire. S-a implicat în desemnarea lui Cuza ca domn al Moldovei în 3 ianuarie 1859; a susținut Independența de Stat a României în 1877 și Marea Unire din 1918. După 1948, SMN a fost o instituție de rezistență și unitate profesională, ce a depășit restricțiile ideologice ale vremii. Ascultând îndemnul lui Mihail Kogălniceanu, membru SMN din 1857 – „Iașul trebuie să devină scaunul științei, focarul inteligenței române”, și dictonul de pe vechiul sigiliu Semper altius, această societate și-a făcut datoria reprezentând un act de identitate a poporului român ce trebuie să rămână în conștiința oamenilor.

 

Sursă bibliografică: ziaruldeiasi.ro, Revista Timpul

Sursă foto: Revista Timpul

 

 

Postul Mare este o perioadă importantă în calendarul creștin ortodox, în care credincioșii își pot exprima devotamentul față de Dumnezeu prin post și rugăciune. Dar este acest post un prilej de luptă sau de bucurie?

Potrivit Pr. Asist. Dr. Silviu Tudose, acest post este o oportunitate de a lupta împotriva păcatelor și de a ne apropia mai mult de Dumnezeu. Renunțarea la alimentele de proveniență animală și produsele lactate sunt doar o parte a acestei lupte, trebuie completată și de eforturile noastre de a fi mai buni, mai iertători și mai generoși cu cei din jur.

 

Deși postul poate fi o provocare pentru mulți, el poate fi și o sursă de bucurie și speranță. În timpul acestui post, credincioșii se pot concentra mai mult asupra credinței lor și pot simți prezența lui Dumnezeu în viețile lor. Rugăciunea și faptele bune sunt importante în această perioadă și pot aduce împliniri.

 

Mai multe detalii le găsiți în videoclipul de mai jos:

 

-Nuuuuuuu, nu vreau asta, nu suport, înțeleeeegi????Ahhhhhhhhhhh!

Rebecca plânge din tot sufletul. Fața ei mititică este schimonosită, iar părinții ei chiar nu știu ce să facă. Ar țipa și ei, poate doar ca să acopere strigătele micuței. Însă un gând le dă ghes: e bine? E bine să ne lăsăm târâți în iureșul iscat de fiica noastră?

 

Sentimentele puternice sunt trăite și procesate diferit de fiecare copil în parte. Fie că este vorba despre temperament sau despre mediu, copiii vor reacționa diferit la frustrare, limită, stres, stare de sănătate alterată. Un copil mic este firesc să nu aibă abilități foarte bune în controlul emoțiilor și reacțiilor și de aceea în această perioadă apar crizele de afect.

 

 

Copiii tăi trăiesc totul intens. Desigur, este potrivit ca tu să îți păstrezi calmul.

Dar cum reușești asta? Lucrând cu tine. Acest lucru presupune să faci o pauză și să reflectezi.

Lucrează pentru a îți înțelege în mod activ emoțiile.

Să construim un plan de acțiune despre cum ne vom ajuta noi pe noi atunci când suntem puși în fața situațiilor delicate alături de copiii noștri.

Să nu uităm că nu este nimeni perfect; încercăm tot ce putem acum. Apoi este important să fim dispuși să încercăm din nou și să creștem, să arătăm răbdare, să învățăm din pașii greșiți.

 

Emoțiile copiilor sunt intense instant

Izbucnesc intens, ca un foc ce arde cu flacără mare. Copiii nu au instrumente prin care să se calmeze singuri, nu pot înțelege de ce ,,nu” acum. Răspund cu putere rapid, folosind verbalul și non verbalul, deopotrivă.

 

Ce simțim, noi, părinții?

Noi, părinții, simțim că reacția noastră de răspuns ar fi bine să fie identică:

Ei țipă? Țipăm și noi.

Ei strigă spre noi? Strigăm și noi spre ei.

Cum ar fi? Cum ar fi dacă am echilibra balanța? Cum ar fi dacă am interveni cu abilitatea noastră de a rămâne calmi? Dacă purtarea noastră ar pune cântarul în poziția potrivită?

Este foarte dificil să rămâi calm. Poate una dintre cele mai grele părți din ceea ce pot face părinții.

Însă ,,e greu” nu este sinonim cu ,,e imposibil”.

Creșterea vine după momente în care luăm o pauză, reflectăm, dovedim răbdare și determinare în hotărârea pe care o luăm. Să exersăm toate aceste lucruri pentru că totul se învață, cu multă atenție și dăruire.

 

 

Este oare posibil să rămânem mereu calmi?

Cu siguranță NU.

Însă, cumva, acest ,,mereu” nu este scopul nostru. Să fim din ce în ce mai buni în felul în care ne abordăm fiii și fiicele, în felul în care comunicăm, în felul în care răspundem copiilor noștri este țelul nostru.

 

Părinții Rebeccăi rămân calmi. Se așează lângă ea, o ascultă, îi arată că o văd, o aud, o înțeleg. O așteaptă să își revină. Respiră și ei; își dau timp lor și fiicei lor, deopotrivă. Rebecca știe că se poate baza pe părinții ei! Lacrimile se usucă și în curând zâmbetul inundă fața micuței. Ce bine!

 

 

Dacă ar fi fost după visele din copilăriei, ar fi îmbrăcat hainele preoțești, dar s-a lăsat ghidat după cele care s-au născut în adolescență și astfel, Ștefan Huluba pune pe el hainele mai multor roluri pe care le joacă pe scenele teatrelor din țară, în special pe cele din Bacău și București.

De când este într-o relație cu veșnicele scânduri ale teatrelor, a experimentat o groază de sentimente și emoții. În detrimentul lipsei de încredere pe care a și testat-o pe la începuturile sale, a câștigat cu timpul dragostea, curiozitatea, credința, munca făcută cu plăcere, dar și validarea că ceea ce face, face bun și bine. Legătura cu scena a devenit pe lângă frumoasă, complexă. L-au cuprins, se pare, și stări afective mai puțin pozitive, dar le-a învins pentru că se hrănește sufletește și se menține viu prin reprezentațiile teatrale.

A găsit formula de a îmbina armonios arta cu pedagogia. Astfel, am dorit și noi, Matricea Românească, să-l cunoaștem și să descoperim ce înseamnă această meserie pentru Ștefan și cum e să transmiți elevilor că profesia aceasta fără iubire, dar și un strop mare de muncă și interes, e pierdută. Drept urmare, în rândurile de mai jos, sunt mărturisirile sale sincere!

 

 

Ștefan, ce îți place la tine?

Uau! Am început destul de dur! Grea întrebarea! Mi-e greu să răspund pentru că atunci când petreci mult timp cu cineva, atât calitățile, cât și defectele se diluează în obișnuință și de multe ori nu mai faci diferențele; ori eu petrec tot timpul cu mine… (râde). Uneori, abia mă suport și mă cert foarte mult (da, vorbesc destul de mult cu mine însumi), alteori, mă surprind plăcut și sunt foarte mândru de mine. Uneori, mă plictisesc foarte tare de alegerile banale și cam comode pe care le fac, alteori, trăiesc clipe destul de captivante și am impresia că trăiesc într-un film/serial, care bineînțeles se petrece exclusiv în capul meu. Dar să revenim! Cred că îmi place la mine faptul că am foarte multă răbdare. Cu mine, cu ce e în jurul meu, cu toată lumea. Aș putea spune că asta m-a ajutat cel mai mult să supraviețuiesc. Mă supăr sau mă enervez foarte greu cu adevărat și asta se datorează mult răbdării. Sper să nu îmi pierd această calitate pentru că văd în jurul meu foarte puțini oameni care o mai au.

 

Sunt și lucruri care nu îți plac la tine?

Oho! Sunt destul de multe dar, cum am mai spus, am senzația că deja m-am obișnuit cu ele. Totuși sunt câteva care mă deranjează foarte tare. Comoditatea (ca să nu spun lenea), de exemplu. Mai ales în ultima vreme îmi vine foarte greu să fac lucruri care nu-mi sunt neapărat confortabile și nu-mi place cu atât mai mult cu cât realizez acest lucru prea târziu, când constat că nu am progresat deloc într-un domeniu și nu m-am dezvoltat pe cât mi-am dorit și propus. Amân foarte ușor lucrurile și dacă nu mă vizitează inspirația la timp, risc să ajung ca în cele din urmă să le fușeresc. Și iată cum am ajuns la un alt lucru care mă deranjează la mine: nu am reușit să-mi formez o disciplină. Sunt foarte haotic și de multe ori acest lucru mă încurcă mai ales cu lucrurile care mă interesează și care știu că îmi fac bine.

Al treilea lucru și ultimul (nu spun mai multe pentru că nu e bine) ar fi mai concret și este cel la care tot încerc să lucrez în perioada asta: nu reușesc să sintetizez lucrurile. Am o foarte mare capacitate de a „mă împrăștia” pe orice subiect. Fac asta foarte mult în discuții – vorbesc uneori extrem, extrem de mult, ore întregi – sar de la un subiect la altul, fac legături pe care uneori cei din jur le consideră ilogice și, încercând să le explic, ajung la exprimări destul de alambicate. Când e vorba de scris, în schimb, mi se întâmplă exact opusul: mă blochez. Scriu foarte greu, îmi adun ideile foarte greu și am senzația că oricum nu va interesa pe nimeni și atunci blocajul se acutizează, însă efectul e același: fraze alambicate și aparent ilogice. Mulțumesc pe această cale pentru răbdarea și mai ales înțelegerea de care am avut și voi avea parte cu acest interviu. (zâmbește)

 

Un om este construit din mulțumiri sufletești, dar și din tristeți. Sufletul tău cum arată?

Sper să fie cât mai curat. Cel puțin asta îmi doresc. Cum foarte frumos ai spus, un om este construit din mulțumiri sufletești dar și din tristeți, în aceeași măsură suntem caracterizați atât de calități, cât și de defecte. Nu există în lume vreun om care să fie doar bun, cum nu există nici vreunul malefic absolut. Omul le conține pe amândouă. Tot ce încerc sa fac este, conștient fiind de acest lucru, să diminuez pe cât posibil răul pe care-l produc și să înmulțesc binele de care sunt capabil. Mulțumirile sufletești, respectiv tristețile sunt strâns legate de acest aspect. Cred că natura funcționează pe un anumit fel de schimb – între exterior și interior și invers. Oferim și primim. în acest mod se conturează și sufletul, care, în cazul fericit, tinde spre o armonie, spre o curățenie.

 

 

Care sunt cuvintele în jurul cărora guvernezi?

Le voi numi pe cele pe care încerc să le adun la masa acestei ”guvernări”: echilibru, încredere, a asculta, a observa, curiozitate, atitudine, disponibilitate, joc, contrast, credință. Nu sunt multe…

 

Dar în jurul căror proiecte te perinzi în prezent? Cu ce îți ocupi acum timpul?

Ce bine e că mai coborâm și în concret. Cu ce îmi ocup acum timpul? Acum, acum? Acum sunt într-o perioadă destul de calmă din punct de vedere al proiectelor; să-i spunem de tranziție; dar cu foarte multe drumuri București-Bacău și retur. Tocmai am scos la lumina scenei un nou spectacol la Teatrul Municipal Bacovia (în Bacău), unde sunt și angajat. Este vorba despre „Uzina artiștilor”, regizat de Matei Lucaci-Grunberg (text scris de același Matei împreună cu  Sever Bârzan special pentru actorii trupei băcăuane). Se pare că a prins foarte bine la public (îl jucăm aproape în fiecare săptămână) și sper să ne bucurăm de el cât mai mult timp – atât publicul cât și noi actorii, precum și întreaga echipa a spectacolului (care nu e mică! a se consulta afișul)

„Uzina artiștilor” nu e singurul spectacol pe care îl am la Bacău. Vă aștept la Teatrul Bacovia să vedeți și „Insecte”, adaptare de Alexandru Ivanoiu după frații Capek, în regia lui Mădălin Hâncu -un spectacol extrem de actual, deși textul original a fost scris acum 100 de ani, care a născut, surprinzător, discuții extrem de vii și interesante din partea spectatorilor băcăuani de toate vârstele.

Tot la Bacău ne putem vedea și la „Căsătoria”, după Gogol, în regia lui Slava Sambriș sau la „Steaua fără nume” de M.Sebastian, regia Geo Balint.

Să știți că nu e de ocolit Bacăul; cel puțin la teatru (unde în timpul verii există și I.D.Fest- un festival adresat adolescenților) sau la Ateneu se întâmpla lucruri minunate!

În București continui să am spectacole de improvizație cu trupa Backstage Boys (alături de minunații mei colegi Sever Bârzan, Cătălin Coșarcă, Iulian Sfircea, Vlad Mihu și Vlad Șpilca) – care a intrat toamna trecută în cel de-al 13-lea an. În această perioadă jucăm la Teatrul Dramaturgilor Români sau în cadrul Campionatului Național de Improvizație, la B52. Tot în show-uri de impro mai sunt și la The Fool, la invitația Deliei Riciu care coordonează cu mare succes spectacolul „Așa mi-a venit”.

Tot în București sunt fidel companiei Jamais Vu și abia aștept să vă invit la spectacolele noastre: „Funia”, adaptare după Alfred Hitchcock, „Libretto Solitudine” și „Libretto Impostura” scrise și regizate de Matei Lucaci-Grunberg.

În restul timpului țin ateliere de improvizație, mai ales cu adolescenți (îi salut pe copiii minunați de la Victory of Art care au început deja să aibă și show-uri de impro, să-i urmăriți!) dar nu numai.

Când nu „am treabă”, încerc să țin pasul cu filmele și grămada de cărți care nu pare să se micșoreze. Aaa! Și abia aștept să plec în vacanță, chiar îmi doresc sa călătoresc cât mai mult; cu orice preț (și nu mă refer la bani).

 

Este meseria cea care te-a făcut om mare?

Ce înseamnă „om mare”? Dacă te referi la „adult”, cred că natura și mersul ei firesc (trecerea timpului) sunt de vină. Dacă te referi la „adult responsabil, membru al societății”, cred că educația e cea care a contribuit la această formă de evoluție prin intermediul părinților, al școlilor, dar și al tuturor întâlnirilor prin care am trecut și și-au lăsat amprenta sub o formă sau alta. Meseria – cu tot ceea ce a însemnat ea și continuă să însemne, încă de la alegere și până în prezent – face parte din această educație. Deci da, a contribuit. Dacă te referi la altceva… mai am de crescut!

 

 

Cum poți defini relația pe care o ai tu cu scena?

Mie îmi place de ea și sper că și ei de mine.

Este o relație frumoasă și complexă. A fost cu de toate. Când eram mic a fost și îndrăgostire (sentiment inexplicabil altfel); și reținere (lipsă de încredere); și curiozitate; și plăcere; și dobândire a încrederii; și confirmare; și loc de proiecție a visurilor. Apoi, a devenit mai serioasă treaba – credință, cunoaștere, autocunoaștere, descoperiri, frustrări, disciplină, muncă, alergat după confirmări și reconfirmări, prietenii, aplauze furtunoase, dar și momente bizare de-mi venea să mă ascund și poate cel mai important – încredere (în toți partenerii de joc, nu doar colegii actori ci și ceilalți membri ai echipei – regizori, scenografi, coregrafi, sound & light designeri, tehnicieni). Mai târziu, mai ales în timpul, dar și după pandemie, am experimentat și altele: frustrare, inutilitate, resemnare, dor, ambiție, neîncredere, speranță, frică (da, mi-a fost și frică de a intra pe scenă), redescoperire a plăcerii, oboseală, manierizare, înțelegere, relaxare… Să vedem ce mai urmează!

Cred ca relația cu scena este foarte onestă. Onestă și crudă. Poate fi o capcană dacă o idealizăm dar dacă acceptăm acest joc, trebuie luat in serios. …ca în orice relație. Cred.

 

Ce ți-ai luat tu frumos pentru suflet din teatru?

Destul de multe. Aș putea ține o conferință pe tema asta (râde). Chiar cred că, cel puțin teoretic, parcursul pe care ar trebui să-l urmeze un actor în devenirea lui ar putea să reprezinte un model de dezvoltare pentru orice om. Un actor se antrenează până la performanță pentru a intra în relație cu mediul din jurul lui, cu tot ce presupune acesta, de la spațiu, obiecte, atmosferă, până la oameni. Acum, aceste relații sunt de nenumărate feluri, iar noi trebuie să le acceptăm, să reacționăm în felul nostru și să depunem toate eforturile să le fructificăm. Tot acest ansamblu de relații formează acest mare „JOC”, pe care îl tot descoperim și îl jucăm (pe măsură ce-l descoperim) atât timp cât ne este necesar… Apoi trecem la alt nivel.

Așadar, din teatru, mi-am însușit pentru suflet ideea de joc. Până la urmă ce face actorul? Actorul joacă. Ar mai fi și altele, dar le las pentru conferință (râde).

 

Dacă ar fi să te trimiți în viitor, unde ai vrea să te vezi?

Aș vrea să mă văd lucid, capabil în continuare să mă mișc, independent, să fi învățat ceva din experiențele prin care am trecut și în continuare curios și disponibil. Nu am pretenții legate de locul fizic unde mi-aș desfășura activitatea (oricare ar fi ea) atâta vreme cât e relevantă și necesară.

 

Meseria aleasă a fost o dorință aruncată în Univers la o vârstă mică, o idee a părinților tăi sau un joc ticluit al șanselor? Ce-mi poți mărturisi?

Mărturisesc că am descoperit în timp această meserie, iar dorința nu a fost aruncată în Univers la o vârstă mică, ci a fost articulată si lansată, cu destulă teamă, prin liceu.

Când eram mic voiam să mă fac preot. Îmi plăcea foarte mult să-mi petrec timpul la biserică. Mergeam la toate slujbele care puteau să existe (liturghii, nunți, botezuri, înmormântări ș.a.). Având acces și în Altar vedeam cam tot ce face preotul și mă fascina întreg ritualul, veșmintele, atmosfera, dar mai ales rolul preotului în ceremonie, dar și în comunitate. Ulterior, am descoperit mulțimea, dar și seriozitatea responsabilităților pe care le are un preot și am realizat că nu ar trebui să fie chiar de joacă. Între timp descopeream și teatrul – mai întâi ca simplu spectator (chiar la teatrul unde astăzi sunt angajat, în Bacău). M-a fascinat și aici cu precădere atmosfera, apoi toate asemănările pe care le descopeream treptat între teatru și biserică.

Mai târziu, în liceu, am intrat într-o trupă de teatru pentru adolescenți (Nobody s Group, trupă care încă mai trăiește și de vreo 25 de ani contribuie la consolidarea unui fenomen în Bacău – teatrul făcut de liceeni). Cu spectacolele trupei participam la festivaluri de profil din țară (nu erau foarte multe atunci) și astfel intram în contact cu alți colegi de generație pasionați sau cu studenți și oameni de teatru care au început să mă inspire și să-mi dea încredere. Însă momentul când mi-a fost definitiv clar că asta vreau să fac a fost abia când am intrat la facultate. Până atunci a fost o doar dorință din ce în ce mai puțin ascunsă, un vis și un risc pe care eram dispus să mi-l asum.

După cei trei ani de actorie am descoperit un alt domeniu care a început să mă intereseze foarte mult, pedagogia. Iar astăzi consider cele două planuri ca fiind complementare și nu aș putea să renunț la niciunul dintre ele.

Deci, să se fi jucat șansele într-un mod ticluit, cum spui tu? (zâmbește)

 

 

Dacă ar fi să vorbești mai multe despre traseul tău profesional și să te cunoaștem în toată „goliciunea” ta, ce ne-ai putea spune despre provocările cele mai mari întâlnite? Care au fost?

Cred că am rezumat într-un fel traseul meu profesional puțin mai devreme și mai ales când am descris „relația” mea cu scena. Momentan nu știu și nu pot să „dezgolesc” mai mult. Încă sunt pe traseu și tot ce pot să sper este că atunci când voi fi la momentul unui bilanț să am puterea, discernământul și inspirația să le pun frumos în pagină. Îmi place mult să citesc memorii, iar scrierile oamenilor de teatru sau film mă inspiră foarte tare, mai ales atunci când vorbesc despre începuturile lor sau despre „provocările cele mari” și cum au trecut sau nu peste ele. Îmi doresc să am capacitatea să las în urmă niște memorii cu adevărat memorabile. Promit să fac toate eforturile! Până atunci (că tot suntem în perioada babelor) învăț din experiența bătrânei noastre Dochia care, scăpând de toate cojoacele, a rămas „în toată goliciunea ei” și a înghețat. (râde)

 

Și dacă ar fi să te cunoaștem în toată splendoarea ta, dintre momentele cele mai strălucite ce ai putea enunța?

Și splendoarea cu toată strălucirea ei reprezintă un teren minat. În improvizație am învățat că în scenă e bine să ne punem partenerii într-o lumină bună. Prin urmare îi voi lăsa pe alții să evoce momentele mele cele mai strălucite. Dacă e cazul.

 

Fiecare dintre noi avem modele care ne inspiră, exemple după care ne ghidăm, puncte de reper după care ne lăsăm conduși atât pe plan personal, cât și pe plan profesional. Cine te-a impactat pe tine în viața personală și a avut imbold în dezvoltarea ta?

Întotdeauna am încercat să caut la cei din jurul meu lucruri care să mă inspire și care să mă ajute să mă dezvolt. Din punctul ăsta de vedere am fost și sunt foarte egoist. Din acest motiv mi-e foarte greu să pun degetul pe câțiva, căci sunt foarte mulți. Cu unii dintre ei nici nu am schimbat vorbe (unul dintre motive fiind acela că nici nu se mai află printre noi, dar și-au lăsat gândurile scrise pe undeva, pe alții îi respect și îi admir de la distanță (din simplul motiv că viața ne-a pus în contact foarte puțin sau chiar deloc), însă reperele mele sunt cei/cele care mi-au dat încredere (încredere care s-a manifestat în foarte multe feluri) și mulți dintre ei mi-au devenit prieteni. Pot să spun că am avut norocul să întâlnesc astfel de oameni, deloc puțini. Și pentru nu o fac atât de des (din păcate), țin să le mulțumesc aici pentru tot!

 

Dar pe plan profesional, cine te-a stimulat?

Din acest punct de vedere planul profesional seamănă extrem de mult cu cel personal, de multe ori și coincide. Am foarte mulți colegi și parteneri care mă inspiră și care îmi sunt modele, atât în domeniul artistic cât și în cel pedagogic (detalii în cartea de memorii pe care am promis-o. Cu mulți dintre ei nu m-am oprit la un singur proiect și sper să am norocul să se întâlnească sau să se reîntâlnească drumurile noastre cat mai des!

 

 

Figură reprezentativă a medicinei românești, Dr. Sofia Ionescu Ogrezeanu a scris istorie, fiind recunoscută drept prima femeie neurochirurg din lume. Operația realizată pe creierul unui băiețel afectat de bombardamente în timpul războiului, în 1944, marchează momentul în care aceasta a oferit acces femeilor la o specializare, neurochirurgia – regina artelor chirurgicale, care, la acel moment era dedicată exclusiv bărbaților.

 

Începuturi

Născută în Fălticeni la data de 25 aprilie 1920, a făcut școala generală și gimnaziul în orașul natal, absolvind, ulterior, Școala Centrală de Fete din București. Mânată de o dorință apărută în jurul vârstei de 16 ani care nu a încetat niciodată, Sofia alege să își urmeze visul, astfel că, în 1939, începe cursurile Facultății de Medicină. Primul stagiu de practică a fost la Oftalmologie, iar al doilea în 1943, într-o localitate de lângă Fălticeni. În același an, urmează un alt stagiu de practică, prin intermediul căruia are ocazia să învețe de la Prof. Dr. Dimitrie Bagdasar, cel care a pus bazele neurochirurgiei românești, și de la medicii Constantin Arseni și Ionel Ionescu, în cadrul Serviciului de Neurochirurgie din Spitalul nr. 9 din București, unde, din cauza războiului era nevoită să lucreze în permanență.

 

 

Întâmplarea care care i-a decis următorii 47 de ani

În vârstă de doar 24 de ani, în vreme de război, în 1944, Sofia s-a aflat față în față cu un băiețel rănit de bombardamente aflat în comă, ce necesită o operație pe creier de urgență. Fiind în incapacitate de a opera din cauza unei răni la mână, prof. dr. Badgasar i-a propus Sofiei să realizeze operația în locul său. Fără să stea pe gânduri, cu precizie și calm a realizat cu succes operația, cel mic fiind salvat. Această întâmplare marchează prima operație pe creier realizată vreodată de o femeie, neurochirurgia fiind o specialitate destinată exclusiv bărbaților până la acel moment.

 

„Deși am avut emoții în timpul primei operații, parcă am simțit că sunt învăluită de un nor de liniște. Mă concentram numai asupra a ceea ce aveam de făcut, pentru că dacă m-aș fi gândit că pe masă era un pui de om, a cărui viață e în mâinile mele, cred că aș fi tremurat. Și nu aveam voie să greșesc! Niciun milimetru. Operația mi-a decis viața pentru 47 de ani înainte, atât cât am stat în neurochirurgie.”, mărturisea Dr. Sofia Ionescu-Ogrezeanu pentru site-ul identitatea.ro.

 

În 1954 a devenit medic la Clinica Spitalului Dr. Gh Marinescu din București, iar câțiva ani mai târziu, în 1976, a obținut gradul de medic primar neurochirurg II. Cunoscută pentru dedicarea de care a dat dovadă în instruirea noilor medici, dr. Sofia Ogrezeanu și-a dorit să împărtășească cu viitorii medici o parte din experiența pe care aceasta a dobândit-o de-a lungul celor aproape cinci decenii de activitate în neurochirurgie. Astfel, a publicat constant lucrări de specialitate și articole care sunt și în prezent utile medicilor aflați la început de drum.

 

Deschizătoare de drumuri pentru femei

Inclusiv Șeicul Zaied Bin Sultan al Nohaian din Abu Dhabi a apelat la Dr. Sofia Ogreazeanu, când una dintre nevestele acestuia a fost diagnosticată cu mari probleme la coloana vertebrală. Din motive religioase, bărbații nu puteau intra în harem, nici măcar medicii, indiferent de context, astfel că Șeicul a căutat în toată lumea o femeie medic neurochirurg – găsind-o, astfel, pe dr. Sofia Ogrezeanu.

O altă întâmplare care arată cât de puține femei medic neurochirurg existau la acel moment s-a întâmplat în 1970, când Sofia Ionescu a călătorit alături de o pacientă în Paris și Lyon. Fiindu-le aproape imposibil să creadă că există o femeie neurochirurg, medicii francezi au rugat-o pe aceasta să le arate mâinile. Când au observat bătătura de pe degetul inelar, specifică medicilor neurochirurgi, aceștia au primit confirmarea surprinzătoare că Sofia realizase nenumărate operații pe creier.

 

Recunoaștere

De-a lungul carierei i-au fost acordate numeroase premii și distincții. Profesor universitar, membră a Societății Române de Istoria Medicinei, Membru Emerit al Academiei de Științe Medicale, Dr. Sofia Ionescu-Ogrezeanu a fost declarată medic erou de către OMS, numele acesteia fiind inclus într-un album alături de alți 65 medici recunoscuți la nivel global. În 2008, cu puțin timp înainte să se stingă din viață, i-a fost acordat cea mai înaltă distincție din România, Steaua Republicii, în grad de cavaler.

Cataracta este cea care a determinat-o pe dr. Sofia Ionescu să se pensioneze, în 1990. S-a stins din viață la vârsta de 88 ani, în 2008, fiind înmormântată la Cimitirul Bellu din București.

 

Surse: identitatea.ro; adevarul.ro

 

 

Durerea celui de 38 de ani slăbănog despre care vorbește în Evanghelistul în fragmentul de la Ioan 5, 1-15 este cu adevărat șocantă: „Nu am om care să mă arunce în scăldătoare când se tulbură apa”. Acesta este neputincios și singur. Dar ajutorul care nu s-a găsit la vreun om să-i fie oferit, vine de la Hristos, care i-l oferă în cel mai drastic, definitiv și autentic mod. Cu un singur cuvânt adevărat dă sănătatea celui bolnav. Așa cum cuvântul creator al lui Dumnezeu din nimic a făcut întreaga lume (conform relatării de la Facere), la fel și cuvântul dinamic al Fiului lui Dumnezeu reface, recreează pe cel deteriorat de păcate și, în final, creația bolnavă.

Cuvântul lui Hristos dă viață, este cuvânt dătător de viață. Ajunge omului să primească cu credință și nădejde acest cuvânt care este diferit, de la rădăcină, de cuvintele omenești. Fiindcă acesta nu îndepărtează, ci ajută; nu dărâmă, ci zidește; dă viață și înviere. Cel ce ascultă cuvântul Meu, spune Iisus, și crede în Acela care M-a trimis, are viață veșnică; și nu se va judeca, ci s-a mutat deja de la moarte la viață (Ioan 5, 24). Dumnezeiescul cuvânt „rămâne în veac fără să se schimbe sau să slăbească odată cu trecerea timpului, pierzându-și actualitatea sa. Fiindcă nădejdea vieții și a biruinței morții rămâne o dorință nestrămutată a oamenilor, neinfluențată de progresul tehnic sau de evoluția culturală, care îl fac pe om încă mai înlănțuit de creațiile și plăsmuirile sale, lăsându-l neputincios în cele mai adânci cereri ale sale. În multitudinea de conforturi și mașinării care ușurează la nivel exterior viața, se observă criza semenilor, a celor ce ajută, a celor ce îl susțin.

Cu adevărat, ciudat este modul în care oamenii acceptă adesea Cuvântul lui Dumnezeu care se oferă. Liderii religioși evrei din povestea noastră sunt revoltați, fiindcă Iisus a făcut minunea în zi de Sabat și i-a cerut celui bolnav să se ridice, să-și ia patul și să meargă acasă vindecat după 38 de ani de boală. Prin prisma mentalității lor înguste, reprezentanții cultului majoritar au fost orbiți de litera Legii și nu au văzut Duhul lui Dumnezeu care s-a arătat în umanitatea lui Hristos. Au crezut că atunci se prăbușește întregul sistem religios de reglementări și legi, chiar în momentul în care Iisus a oferit dragoste și viață unor oameni.

Într-o lume constituită, pe de o parte, de cei desfigurați de boală și păcat și, pe de altă parte, de cei caracterizați de o birocrație meschină în sfera vieții religioase, ce neagă originea divină al lui Iisus, evreii, se descoperă Dumnezeu nu ca un justițiar și judecător a tuturor acestora, dar ca salvator ce scapă de patimi pe cel bolnav, dă viață oamenilor și întărește nădejdea învierii, din moment ce Fiul lui Dumnezeu, prin a Sa moarte, învinge moartea și biruiește asupra puterilor degradării și ale distrugerii.

În trei puncte principale se poate vedea corectarea cursului umanității pe care Hristos o face în timpul narațiunii pasajului Evangheliei de astăzi:

  • El corectează denaturarea firii umane ce se îndrepta spre o soartă cruntă, spre distrugere și moarte, restabilind-o pe calea vieții, ce duce lumea învierii;
  • El eliberează litera uscată a Legii, descoperind dragostea lui Dumnezeu față de om;
  • El dă cuvântul adevărului care, în cuvintele adesea false ale oamenilor, mărturisește autoritatea puterii divine.

Cine crede în acest cuvânt trece de moarte și intră în împărăția vieții reale, a vieții dumnezeiești și fără de sfârșit.

De Prof. Univ. Dr. Ioannis Karavidopoulos, Facultatea de Teologie, Univ. Aristotel

 

Tradus

 

Mihaela Purcaru se apleacă copiilor din medii vulnerabile unde își depășește rolul de învățătoare și le devine unora mama de la școală, prietenă, confidentă, psiholog. Pentru familiile lor, este omul de bază care îi ajută să-și facă dosare pentru burse și ajutoare sociale. Dacă stă în atribuțiile sale, cunoaștem deja răspunsul, dar Mihaela nu a îmbrățișat meseria, ci copiii și astfel își pune toată inima, timpul și efortul numai să le fie lor bine.

Nu doar că predă lecția bunătății, dar ne-a prezentat-o și pe cea a curajului în momentul când a decis să se reorienteze profesional. A părăsit mediul corporatist unde, culmea, urca profesional de la an la an și a devenit o bucățică din sistemul educațional. A știut că această meserie nu se practică cu mâinile la spate, ci trebuie să adaugi zilnic un strop mare de dragoste, să mângâi suflete ca să reușești mai apoi să reduci la zero abandonul școlar. Și a reușit. Este, câteodată, singurul pilon care se luptă să-și educe elevii asigurându-i că educația este singura armă pentru a reuși în societatea noastră civilă, căci sunt cazuri când părinții elevilor lipsesc cu desăvârșire din acest proces.

Pe Ștefan l-a dus la stomatolog, pe Valentina, mama a doi băieți, a însoțit-o pe holurile de la oncologie. Pe Ștefania o susține să finalizeze școala, deși vârsta din buletin îi arată vârsta majoratului. Acestea sunt doar o parte din faptele de bine pe care le face învățătoarea Mihaela Purcaru! Să o cunoaștem!

 

 

Ce înseamnă pentru tine meseria pe care ai îmbrățișat-o?

Alegerea de a fi azi profesor reprezintă (înseamnă) o consecință a deciziei de a căuta contribuție și sens în modul în care îmi trăiesc viața. Totodată înseamnă responsabilitate și multă recunoștință. Alături de copii sunt mereu într-o permanentă evoluție. Nu am îmbrățișat o meserie, ci am îmbrățișat copiii. Am ales să pun inima, timpul și efortul la o schimbare în care am crezut. Alături de oameni care la rândul lor au crezut și cred. Poate părea abstract și oarecum neclar, dar așa a fost pentru mine acest drum.

 

Ușoară sau grea a fost schimbarea mediului de lucru?

Ușor sau greu, procesul schimbării a devenit relativ, chiar și pentru mine. În urmă cu șapte ani eram eclipsată de greutățile pe care le descopeream în viețile elevilor și nu mi-am dat voie să simt că era nou și greu totul. Acum, am zile când este firesc totul, ca o binecuvântare, dar și zile în care apare iarăși greul. Un greu pe care acum îl simt și deseori, îl împart. Atât eu cât și elevii am învățat să cerem ajutorul și mai ales să îl oferim, cu toată inima, când ne este solicitat.

 

Ce a stat la baza deciziei de a părăsi corporația și de a fi o bucată din sistemul de educație românesc?

Sunt două decizii. Prima decizie, a fost ieșirea din sistemul corporatist. Această decizie a fost independentă de cea de a păși în sistemul educațional. Prima decizie s-a produs la vârsta la care am simțit că vreau de la mine altceva: un crez mai puternic, în care să simt că merită investite cele 12 ore de muncă. Nu știam clar ce domeniu să abordez și mi-am dat voie să testez. Decizia de a intra în educație am gândit-o inițial în mediul universitar. M-am întors în ASE printr-un doctorat și cu dorința de a aduce studenților din experiențele mele anterioare (invitați, resurse actualizate și entuziasmul vârstei).

Și pentru că aveam timp și nu eram obișnuită cu așa-ceva J, am descoperit proiectul Teach for România și am ales să le fac împreună. La acel moment, fără vreo intenție de a deveni profesor sau a rămâne după terminarea celor 2 ani.

 

 

Ce ți-ai luat frumos pentru suflet din mediul corporatist?

Corporația mi-a adus structură și competențe pe care și azi le folosesc, dar ceva frumos, demn de menționat ar fi lecțiile de viață și câțiva prieteni de suflet. Fie că mă raportez la echipă, clienți, parteneri, furnizori, am crescut de la 18 ani printre oameni pregătiți, iar interacțiunile mi-au influențat puternic devenirea.

 

Ce diferențe ai găsit între cele două domenii în care ai activat?

Diferențele majore pe care le-am trăit din perspectiva mea, au fost cele legate de procesul de muncă. Eram obișnuită să văd mai repede rezultatele muncii mele sau să pot estima destul de precis timpii, să evaluez, să măsor. Aici abia dacă puteam gestiona modul în care se comportau copiii. A fost nevoie să mă readaptez și să învăț răbdarea și multe altele. Nu am menționat banii, nu pentru că nu fac diferența, ci pentru că îi consider un rezultat al unei alegeri, care, evident, are costul său de oportunitate. Banii au fost și rămân o provocare la care lucrez.

 

Crezi, cu mâna pe inimă, că schimbarea pe care ai făcut-o în viața ta a fost cea mai bună?

Schimbarea am devenit eu. M-am schimbat și sunt în continuă schimbare. Alături de copii m-am regăsit emoțional și am întâlnit oameni minunați, care acum fac parte din viața noastră. Iubeam de mică copiii, dar nu am luat niciodată în calcul să lucrez cu ei. Sunt foarte recunoscătoare și nu găsesc nici urmă de regret în ce am ales.

 

Cu ce gânduri ai intrat în învățământ, ce resurse te aduc zilnic la catedră și când s-a întâmplat asta?

Am intrat cu gândul de a face voluntariat în educație, maxim 2 ani.  Sunt de 7 ani aici, de 5 ani profesor titular și tare îmi place dimineața să merg să văd ce ochișori apar și ce povești poartă. Dar cel mai mult mă mână nevoia: sunt încă multe de făcut pentru ca acești copii să vină la școală.

 

 

Ce semnificație are pentru tine faptul că faci parte din Teach for Romania?

Faptul că am pornit la drum din Teach for România mă ajută să nu uit cine mi-a spus prima dată că nu e cel mai important câtă metodică știu, ci faptul că iubesc copiii atât de mult încât voi fi învățat tot ce e nevoie să pot fi lângă ei.

 

Te dedici copiilor din medii defavorizate. Ce valori dorești să le insufli?

Sunt un om spiritual și nu mă dezic de latura credinței mele ortodoxe. Îmi doresc să nu le vorbesc despre asta prin cuvinte, ci doar să știe și ei care este ancora faptelor mele. În procesul educațional aduc des în discuție: bunătatea transpusă prin prietenie. Respectul transpus prin empatie. Autocontrolul și mai ales iubirea și convingerea că sunt iubiți și plini de iubire.

 

La rândul lor, ce ai învățat tu de la ei?

Autenticitatea este corolarul care definește cel mai bine relația noastră. L-am primit și îl primesc zilnic. Învățăm împreună în fiecare zi. De la cum să ne exprimăm emoțiile, la cum să ne cerem scuze și să ne iertăm, să ne jucăm serios și să învățăm prin joacă. Învățarea în sine e un proces. Iar eu mai am multe de învățat.

 

Ai întâlnit copii cu părinții plecați în străinătate, ba copii care cresc doar cu un părinte, alții care au lipsuri de ordin financiar acasă. Te doboară poveștile lor de viață?

Am întâlnit și astfel de povești. Dar și povești cu părinți plecați în închisoare, sau chiar plecați la cer. Copii orfani, copii din centrele de plasament. Poveștile în sine nu mă doboară, altfel nu aș fi putut lucra printre ele. Îmi asum încă de la început că le sunt alături și mă implic atât cât pot. Au știut încă de la început că prietenia noastră are un singur scop: copiii să fie la școală. Neputința de a interveni sau de a accepta că nu trebuie să intervin, alături de cazurile medicale ce presupun dureri, au fost și rămân cele mai grele și mistuitoare momente din acest proces.

 

Cum e școala în care lucrezi?

Școala în care lucrez e un univers aparte: o lume a binelui. Are atât clase mici, cu mulți dintre elevi cu situații vulnerabile, dar are și clase de liceu, în care activitățile extrașcolare sunt la ele acasă. Are un director care iubește copiii și își dorește ca toți să aibă șanse. Are profesori care au devenit familie, dăruindu-și timpul personal aceluiași ideal-școală. Are, ca orice organizație, aspecte de îmbunătățit. Poate cel mai important, școala unde lucrez are o misiune vie, trăită și simțită de fiecare suflet care ajunge în ea.

 

Până în ce punct te-ai implicat oferindu-le ajutor?

M-am implicat diferit. Până în ce punct nu aș ști să răspund, dar limite au fost mereu. Fie au fost ale mele și atunci le-am prezentat din start, fie ale lor și le-am conștientizat împreună. Cu siguranța de ascultat, am ascultat cu inima deschisă orice situație, de mers pe teren, am mers de câte ori am putut și a fost nevoie. Am fost și înțeleaptă și mai puțin înțeleaptă. Dar nu mi-am pierdut încrederea. Nici în mine, nici în ei.

 

 

Ce planuri ai pentru tine și copiii tăi de la școală?

Planurile țin de creșterea și dezvoltarea potențialului fiecărui copil. Totodată ,vizez și programe de nutriție, sport și sănătate, pe care mai apoi ei să le promoveze în comunitate. Îmi doresc să îi susțin și mai mult cu activități extracurriculare, în funcție de talentele și abilitățile lor. Am în minte programe dedicate copiilor cu cerințe educaționale speciale, precum și pentru cei care după terminarea claselor a VIII-a au nevoie de suport în alegerea și învățarea unei meserii.

 

Cu ce îndrumare ai putea veni pentru cei care vor să facă o schimbare, dar au temeri?

Pentru cei care își doresc să facă o schimbare, m-aș întoarce la gândul că opusul iubirii este frica. Deci dacă există iubire, de copii, de învățare, de o nouă devenire, atunci frica merită trăită și învinsă. Eu las la finalul acestui interviu și invitația de a fi contactată (telefonic/email/RSO), dacă sunt cititori care consideră că expertiza mea le poate fi de folos sau care vor să caute și alte răspunsuri înainte de a o schimbare.

 

 

Astăzi, de Ziua Internațională a Femeii, aducem un omagiu câtorva dintre femeile românce care s-au remarcat la nivel internațional, au influențat generații întregi prin performanțele lor, au scris istorie, au schimbat lumea. Lista este mult mai lungă, România având nenumărate personalități de sex feminin care, prin determinare și pasiune, produc schimbări cu impact major la nivel colectiv. Fie că vorbim despre artă, știință, educație sau drepturile femeilor, româncele s-au remarcat și continuă să o facă și în prezent, pe plan local și global, fiind promotoare active ale evoluției.

 

Ana Aslan  

Cea care avea să descopere secretul tinereții, medic specialist în gerontologie, Ana Aslan este cea care a înființat primul institutul de geriatrie din lume, în 1952. Inventatoare a formulei Gerovital H3 și Aslavital, Ana Aslan a devenit cunoscută la nivel mondial, determinând numeroase celebrități să vină, în perioada comunismului, la București, pentru a obține tinerețe fără bătrânețe. Nume sonore precum Salvator Dali, Charles de Gaulle, John F. Kennedy, Charlie Chaplin sau Indira Gandhi se numără printre clienții săi.

 

 

Elena Negruzzi

Născută la 11 septembrie 1876 în satul Hermeziu, jud. Iași, Elena Negruzzi rămâne în istorie ca fiind prima femeie din România admisă în Barou. Totodată, a fost una dintre cele mai active militante pentru drepturile femeilor, punând bazele Asociației Emanciparea Femeii, în perioada interbelică.

 

 

Ecaterina Teodoroiu

Supranumită Ioana D’Arc a României, Ecaterina Teodoroiu este eroină a Primului Război Mondial, remarcându-se prin curajul și determinarea de care a dat dovadă. Cu toate că ar fi putut deveni o profesoară dedicată, Ecaterina Teodoroiu a ales să meargă pe front, după ce și-a pierdut întreaga familie în Primul Război Mondial. Din iubire pentru patrie și pentru a-și ajuta conaționalii, Ecaterina a fost inițial infirmieră-voluntar la Spitalul din Târgu Jiu, unde îngrijea victimele războiului. Moartea celor patru frați ai săi pe front a determinat-o pe aceasta să dorească să lupte pe front. Cu perseverență a continuat să solicite să participe la război ca soldat activ, în ciuda refuzurilor repetate ale comandanților. În cele din urmă, aceasta a fost primită să lupte alături de ostași, fiind prima femeie din Armata Română care a luptat ca militar înrolat în linia întâi. S-a stins din viață la 22 august 1917, pe front, avântându-se în bătaia gloanțelor inamicilor.

 

 

Nadia Comăneci

La doar 14 ani, Nadia Comăneci scria istorie la Jocurile Olimpice de la Montreal, devenind prima gimnastă din lume care a primit nota zece pentru exercițiul executat perfect la paralele. Nota abținută de această nici nu exista în tabela de marcaj, astfel că a fost afișat 1.00 în loc de 10.00. Performanța sa rămâne la fel de apreciată și în prezent, fiind considerată una dintre cele mai mari gimnaste ale lumii.

 

 

Elena Caragiani-Stoenescu

Când România participa la Războiul Balcanic, Elena Caragiani a solicitat să fie admisă în corpul zburătorilor, fiind dispusă să ia parte chiar și în calitate de curier sau observator aerian și să participe la misiuni speciale în zboruri deasupra teritoriului ocupat de inamic, însă toate cererile sale au fost respinse. După finalizarea cursurilor de pilotaj, aceasta a solicitat obținerea brevetului de pilot civil, însă, din nou, solicitarea i-a fost respinsă. Nu s-a dat bătută, astfel că a plecat în Franța, unde s-a înscris la Școala Civilă de Aviație, pe care a absolvit-o, obținând astfel, la 27 de ani, Brevetul Internațional de Pilot Aviator. A devenit, astfel, prima femeie româncă aviator și a 11-a din lume. Totodată, este considerată primul corespondent de război care a realizat reportaje din avion.

 

 

Virginia Andreescu Haret

Pionieră în rândul femeilor în domeniul arhitecturii, Virginia Andreescu Haret s-a remarcat în domeniul arhitecturii, în ciuda greutăților vieții. Născută în 1894, a fost nevoită să-și crească singură cei trei frați mai mici, după ce la vârsta de 9 ani au rămas orfani. A reușit să învingă greutățile vieții – a absolvit Facultatea de Arhitectură, devenind astfel prima femeie arhitect din România și prima femeie din lume care a ajuns la gradul de arhitect inspector general. Câteva dintre clădirile proiectate de aceasta sunt Colegiul Național Dimitrie Cantemir, Colegiul Gheorghe Șincai sau Biserica Ortodoxă Ghencea.

 

 

Sofia Ionescu-Ogrezeanu

Supranumită doamna chirurgiei românești, Sofia Ionescu-Ogrezeanu este cea care a devenit prima femeie neurochirurg din lume, specialitate dominată de bărbați la acel moment, după ce a operat cu succes, în 1944, un copil care fusese victima unui bombardament în timpul războiului.

 

 

În perioada 29 martie – 13 aprilie 2022, Corul Național de Cameră „Madrigal – Marin Constantin”, va susține 9 spectacole în 8 orașe din țară, în cadrul turneul național de Paște „Săptămâna Patimilor”.

Corul Madrigal, dirijat de Anna Ungureanu – dirijorul principal și Cezar Verlan – dirijorul secund, se va întâlni cu spectatorii din Bacău, Iași, Târgu Mureș, Brașov, Sibiu, Cluj-Napoca, Oradea și București:

 

⮚        29 martie, ora 19:00 – BACĂU, Sala „Radu Beligan”

⮚        1 aprilie, ora 19:00 – IAȘI, Opera Națională Română

⮚        3 aprilie, ora 19:00 – TÂRGU MUREȘ, Palatul Culturii

⮚        4 aprilie, ora 19:00 – BRAȘOV, Teatrul „Sică Alexandrescu”

⮚        6 aprilie, ora 19:00 – SIBIU, Centrul Cultural „Ion Besoiu”

⮚        8 – 9 aprilie, ora 19:00 – CLUJ-NAPOCA, Teatrul Maghiar de Stat

⮚        11 aprilie, ora 19:00 – ORADEA, Teatrul „Regina Maria”

⮚        13 aprilie, ora 19:00 – BUCUREȘTI, Sala Palatului

 

Biletele la evenimente pot fi achiziționate online, pe platforma Bilete.ro.

 

 

Actorii Corneliu și Pavel Ulici vor întregi firul epic al montării cu texte sacre și universale, iar peste 1.000 de copiii din corurile Programului Național Cantus Mundi vor cânta alături de Corul Madrigal în toate cele 9 spectacole.

 

Regia și scenariul Spectacolului Extraordinar de Paște „Săptămâna Patimilor” sunt semnate de Emil Pantelimon, decorurile de Vladimir Turturica, iar design-ul de lumini aparține lui Alin Popa. Dorin Popovici crează video mapping-ul, iar Gabriel Scîrlet semnează regia muzicală.

 

Turneul național „Săptămâna Patimilor” se înscrie în programul aniversar „MADRIGAL 60”, care marchează anul acesta 6 decenii de activitate neîntreruptă, excelență în muzică și diplomație prin cultură pentru Corul Madrigal, devenit un simbol al constanței artistice naționale, dar și al relevanței culturale și de imagine a României în lume.

 

 

**********

Înființat în anul 1963 de către legendarul muzician și dirijor Marin Constantin (1925–2011), Corul Național de Cameră „Madrigal – Marin Constantin” a devenit un reper al vieții muzicale și diplomației culturale naționale și internaționale. Este definit prin sonoritatea sa specifică, tehnica non-vibrato-lui, amplasamentul stereofonic în scenă și costumele impunătoare. Repertoriul său este îndreptat către renaștere, muzica preclasică și clasică, romantism, muzica bizantină și creația contemporană românească și universală. Prezența scenică și componența ansamblului au fost în permanență rafinate, astfel încât performanța sa a ajuns să fie comparată de critici cu „o vioară Stradivarius în mâna lui Paganini”.

În noiembrie 2016, Corul Naţional de Cameră „Madrigal – Marin Constantin” a fost recunoscut oficial ca Ambasador al Libertăţii, Speranţei şi Păcii, primind premiul „Jean Nussbaum and Eleanor Roosevelt” la Palatul Naţiunilor Unite din Geneva, în cadrul Summit-ului Global de Religie, Pace şi Securitate.

Pe 1 martie 2023, la Palatul Parlamentului, Senatul României a inaugurat oficial „Galeriile Madrigal – Marin Constantin”, un spațiu dedicat, care găzduiește evenimente culturale și expoziții temporare și permanente ale Corului Național de Cameră „Madrigal – Marin Constantin”.

Din anul 2011, Corul Madrigal derulează Programul Național Cantus Mundi, cel mai mare program de integrare socială prin muzică a copiilor din România, inițiat de maestrul Ion Marin, care reunește în prezent peste 1.800 de coruri și peste 63.000 de copii din țară și diaspora.

 

 

-Și vreau să mergem acum și în Parcul cu leagăne-bărcuțe! Mergem, da?

-Acum mergem spre casă.

– Dar mai întâi în Parcul cu leagăne-bărcuțeeee….

-Acum să știi că ne îndreptăm spre casă!

-Nu spre parc?????

-NU.

-Ohhhh… niciodată nu vrei să mergem nicăieri, nu mă lași în parc, nu vrei să mă joc, să mă bucur…OHHHHHHH!!!!

Durerea din glasul lui Manuel era tare vizibilă. Laura, mama lui, s-a oprit mirată și s-a întrebat, surprinsă: Oare…. Oare e așa?”

 

Simțirea de acum

Și vouă v-a spus fiul vostru sau fiica voastră ceva asemănător?

Copiii exagerează de multe ori, joacă mult cu moneda totul-sau-nimic, iar ceea ce simt acum, în momentul prezent, polarizează toate momentele vieții.

Cu siguranță, în momentul prezent, în care nu primește ceea ce a dorit, copilul este trist, frustrat, iritat și simte nevoia să arunce cu cuvinte care-de cele mai multe ori-nu reflectă realitatea.

 

Să încercăm chiar acum să îi arătăm fiului nostru câte facem pentru el? Să îi amintim în acest moment fiicei noastre câte am dăruit săptămâna trecută?

 

 

Unde stau rădăcinile cuvintelor?

Lucrurile stau așa: în momentul în care copilul nostru este atât de supărat (exact cum este Manuel acum), cuvintele pronunțate își au rădăcinile în emoții și nu în logică.

Nu prea putem aduce emoțiile spre zona logicii acum, mai ales că ele sunt pompate și exacerbate.

 

Este treaba noastră, a părinților, a adulților responsabili, să nu ne lăsăm purtați în haosul din grădina emoțiilor copiilor noștri. Treaba noastră este să îi purtăm cu blândețe afară din locul în care emoțiile destabilizatoare șuieră și să le dăruim o perspectivă cu ceva mai mult echilibru:

-Ohhh, acum eu văd că simți că niciodată nu vreau să mergem…. Cred că nu te simți grozav… (Laura se uită la Manuel cu atenție și grijă). Cred totuși, mai degrabă, că uneori vreau să mergem în parc și uneori decid să mergem spre casă….

Sau Laura alege să spună așa:

-Mmmmmmm….ai dreptate: azi spun NU și ieri am spus DA. Asta pentru că uneori putem să mergem în parc și alteori nu o putem face. Acum este unul dintre momentele în care nu putem și îmi pare rău că ești tare nefericit din cauza asta.

 

Ce este important?

Este important să îi arătăm copilului nostru că suntem conștienți de punctul lui de vedere. În același timp îi arătăm în cuvinte clare cum stau lucrurile și nu cedăm.

 

Există posibilitatea ca fiul sau fiica noastră să fie în continuare supărat (sau supărată). Scopul nostru nu este neapărat să facem ca supărarea să dispară prin magie, ci să modelăm un echilibru cu o bază solidă, pentru viitor.

 

Manuel apucă mâna mamei și spune:

-Mâine crezi că mergem în parc?

-Da, mâine o să avem timp și de parc, vei vedea, leagănele te vor aștepta.

-Și o să mă dai tare?

-Daaa, o să îți iei avânt, pentru că ești curajos!

Un zâmbet larg a înlocuit ultimul suspin de pe chipul lui Manuel. Și asta e tare bine!

 

 

Să nu ne lăsăm posedați de acea teamă care are legătură cu lucrurile și situațiile acestei lumi deșarte. Să nu ne temem, adică, acolo unde frică nu există (I Ioan 4, 18). Fiindcă, ce frică omenească poate ajunge la asemănarea fricii dumnezeiești? Și care slavă omenească pieritoare poate să se asemenea cu măreția, puterea inexprimabilă și cu slava nepieritoare a lui Dumnezeu?

Dar, pentru că suntem copleșiți de lucruri pământești, nu putem, cu puterea credinței și cu luminarea cunoștinței, să îndreptăm mintea spre cele nevăzute. Dacă, deci, chiar și numai prin contemplarea lucrurilor celor văzute ne îndreptăm spre înțelegerea puterii negrăite a Dumnezeului celui nepieritor, să ședem înaintea lui cu frică și nemăsurată cinste.

De va vrea cineva să mute o stâncă, el însuși rege fiind, nu o va putea face în alt mod, decât folosind diverse pârghii și frânghii. Dumnezeu, însă, poate face pământul să tremure numai căutând cu a Sa privire (Ps. 103, 32). Nu rămâne a ta minte fără de cugetare? Numai cu a Sa privire Dumnezeu face ca munții să tremure și alte lucruri grele să se cutremure!

Acela vrea și binevoiește și sprijină toate cu al Său cuvânt! Nu te impresionează mai presus de toate lumina fulgerului și sunetul trăsnetului? Acestea, atât de surprinzătoare sunt, încât nu numai oamenii tresar de frică, dar, împreună cu ei, fiarele, vulturii și păsările. Cu toate acestea, oricâte am spune, nu putem prezenta măreția acestei teme de discuție.

Să îngenunchem, așadar, înaintea Lui și să strigăm (Ps. 94, 6) înaintea bunătății Sale, grăind din adâncul inimii și zicând: „Tu, Doamne, ești al nostru Dumnezeu și nimeni altul. Înaintea Ta am păcătuit și înaintea Ta acum cădem. De Tu vei vrea să ne mântuiești, Doamne, nimeni nu va putea împiedica a Ta decizie și nici nu Te va îngreuna.

Domnul este milostiv și bun. Și chiar de vom fi duși la rătăcire și vom fi păcătuit din nepăsare, să avem grijă să ne vindecăm prin pocăință. De iarăși, ca oameni, vom fi fost ademeniți de vreo anume patimă, să nu deznădăjduim întru totul, ci, știind care Dumnezeu ne-a chemat și având în minte a noastră chemare, să auzim cuvintele Celui ce spune: „Pocăiți-vă, căci s-a apropiat împărăția cerurilor” (Mat. 4, 17).

El nu a definit pocăința ca un medicament, numai pentru unele păcate, excluzându-le pe altele. Pentru fiecare fel de rană, pentru orice păcat duhovnicesc, Vindecătorul cel Mare al sufletelor noastre, ne-a dat nouă leac spre vindecare.

Așadar, să dezrădăcinăm obiceiurile rele din sufletele noastre. Iar în locul gheenei, să ne folosim de frica de Dumnezeu, cu care putem să luptăm împotriva tuturor dorințelor greșite ce poartă înlăuntrul lor spinii păcatului. Să ne opunem cu cuget curat, tuturor celor dictate de cugetele cele lacome, fiindcă scris este: „fiți sfinți, căci eu sfânt sunt” (1 Petru 1, 16).

În așa fel, cu harul Mântuitorului nostru Dumnezeu, vom birui viața cea pieritoare.

Domnul pentru a noastră întoarcerea și a noastră pocăință sinceră ne va ierta și va șterge păcatele noastre, fiindcă El este milostiv și milosârd.

Iar dacă cineva dintre aceea care au impresia că s-au îndeletnicit mai mult în asceză și virtute, va murmura, din a Sa multă îndurare, Stăpânul Hristos, fiindcă am intrat foarte târziu în lucrarea cea bună și ne va da răsplată asemenea celor dintâi, va da răspuns Însuși Domnul și Făcătorul și va zice: „Prietene, nu-ți fac nedreptate. Oare nu te-ai învoit cu mine un dinar? Ia ce este al tău și pleacă. Voiesc să dau acestuia care mai pe urmă a venit la lucrare, întocmai ce ți-am dat și ție, celui dintâi” (Mat. 20, 13-14).

Dumnezeu este cel ce judecă și răsplătește. Cine va putea să iasă înaintea Lui și ne va osândi? (Rom. 8,34)

Aceluia se cuvine toată slava în vecii vecilor. Amin!

 

Din cartea Cea dintâi Înviere, Ed. ETOIMASIA, Sf. Mân. a Cinstitului Înainte-Mergător, Karea, Grecia, 2004.

 

 

Povestea imnului de stat al României

 24 martie 2023 | Memorie
  Cu 33 de ani în urmă, la scurt timp după revoluția anticomunistă, poezia „Un răsunet”, de Andrei Mureșanu (1816-1863), denumită ulterior „Deșteaptă-te, române!”, a fost adoptată oficial ca imnul național al României. Poetul de factură...

Povești despre copiii noștri

 22 martie 2023 | Cum ne creștem copiii
-Și tu cum erai, mama, când erai mică? -Tata, spune-mi povești despre tine, când erai tu mic, vrei? -Mama, ce povești îți spunea ție bunica? -Tu cum te jucai cu verii tăi? -La cine mergeai, tata, când îți era frică?   Ne plac...

Cea mai veche societate științifică din România

 17 martie 2023 | Identitate
În urmă cu 190 de ani, lua naștere, la Iași, cea mai veche societate științifică din România, o instituție emblematică pentru Moldova și România modernă. Este vorba despre Societatea de Medici și Naturaliști (SMN), constituită la inițiativa medicilor...

VIDEO Postul Mare - prilej de luptă sau de bucurie?

 16 martie 2023 | Întâlnirile Matricei
Postul Mare este o perioadă importantă în calendarul creștin ortodox, în care credincioșii își pot exprima devotamentul față de Dumnezeu prin post și rugăciune. Dar este acest post un prilej de luptă sau de bucurie? Potrivit Pr. Asist. Dr. Silviu...

Intensitatea emoțiilor în fiecare zi

 15 martie 2023 | Cum ne creștem copiii
-Nuuuuuuu, nu vreau asta, nu suport, înțeleeeegi????Ahhhhhhhhhhh! Rebecca plânge din tot sufletul. Fața ei mititică este schimonosită, iar părinții ei chiar nu știu ce să facă. Ar țipa și ei, poate doar ca să acopere strigătele micuței. Însă un...

Sofia Ionescu-Ogrezeanu, prima femeie neurochirurg din lume

 13 martie 2023 | Mari români
Figură reprezentativă a medicinei românești, Dr. Sofia Ionescu Ogrezeanu a scris istorie, fiind recunoscută drept prima femeie neurochirurg din lume. Operația realizată pe creierul unui băiețel afectat de bombardamente în timpul războiului, în 1944,...

Cuvântul Dătător de Viață ( Duminica Slăbănogului )

 10 martie 2023 | Spiritualitate
Durerea celui de 38 de ani slăbănog despre care vorbește în Evanghelistul în fragmentul de la Ioan 5, 1-15 este cu adevărat șocantă: „Nu am om care să mă arunce în scăldătoare când se tulbură apa”. Acesta este neputincios și singur. Dar ajutorul...

Românce care au scris istorie

 8 martie 2023 | Mari români
Astăzi, de Ziua Internațională a Femeii, aducem un omagiu câtorva dintre femeile românce care s-au remarcat la nivel internațional, au influențat generații întregi prin performanțele lor, au scris istorie, au schimbat lumea. Lista este mult mai lungă,...

Corul Madrigal, în 8 orașe cu spectacolul „Săptămâna Patimilor”

 7 martie 2023 | Eveniment
În perioada 29 martie – 13 aprilie 2022, Corul Național de Cameră „Madrigal - Marin Constantin”, va susține 9 spectacole în 8 orașe din țară, în cadrul turneul național de Paște „Săptămâna Patimilor”. Corul Madrigal, dirijat de Anna Ungureanu...

În țara lui Niciodat’ - Împărat

 6 martie 2023 | Cum ne creștem copiii
-Și vreau să mergem acum și în Parcul cu leagăne-bărcuțe! Mergem, da? -Acum mergem spre casă. - Dar mai întâi în Parcul cu leagăne-bărcuțeeee.... -Acum să știi că ne îndreptăm spre casă! -Nu spre parc????? -NU. -Ohhhh... niciodată...

Cuvânt al Sfântului Efrem Sirul despre pocăință

 3 martie 2023 | Spiritualitate
Să nu ne lăsăm posedați de acea teamă care are legătură cu lucrurile și situațiile acestei lumi deșarte. Să nu ne temem, adică, acolo unde frică nu există (I Ioan 4, 18). Fiindcă, ce frică omenească poate ajunge la asemănarea fricii dumnezeiești? Și...
1 2 3 … 99