Femei de Afaceri cu Stil este un proiect revoluționar de educație antreprenorială în care s-a îndrăznit, în modul cel mai frumos și benefic, să se vină în sprijinul femeilor care, aflate în funcția de leader, consideră că legăturile dintre acestea pot schimba mentalități în societatea românească. Cunoscându-se, împărtășind experiențe împreună, închegând conexiuni, învățând una de la cealaltă, descoperind noi oportunități și perspective, femeile antreprenor nu pot decât să se ajute între ele devenind o singură voce.

Cu toții cunoaștem că persoanele care sunt în fruntea unor industrii, indiferent de domeniul de activitate și tipul de business, pot întâlni provocări asemănătoare, dar ce este inedit în cadrul acestui eveniment este faptul că vor avea parte de testimoniale din partea altor antreprenoare curajoase. Vor afla și soluții practice din partea unor modele de succes care au găsit instrumentele utile de reușită într-o afacere și care sunt deschise să le dea mai departe.

Irina Calcev, manager al proiectului „Femei de afaceri cu Stil 2023”, a răspuns cu drag curiozităților și a dat detalii aferente evenimentului de la Iași din luna aceasta, sub egida JCI. Indiferent dacă ești antreprenoare, profesionistă în ascensiune sau căutătoare de inspirație, “Femei de Afaceri cu Stil” este evenimentul pe care ar trebui să-l bifezi! Ziua de 29 septembrie va deschide uși către o nouă viziune, unde puterea și carisma femeilor de afaceri vor fi recunoscute și apreciate așa cum merită.

Să cunoaștem mai multe în rândurile de mai jos!

 

După cinci ani, Femei de Afaceri cu Stil a revenit la Iași. Va fi la a X-a ediție. Ce se va întâmpla sub egida acestui proiect pe data de 29 septembrie?

În interiorul evenimentului “Femei de Afaceri cu Stil” se dezvăluie publicului țintă diverse trucuri și tehnici pentru a-și atinge potențialul maxim în afaceri, fără a-și neglija sănătatea și bunăstarea personală și toate acestea primite de la un întreg lanț de valoare și anume de la femei antreprenor. Ele creează un mediu-suport pentru alte femei aflate în poziție de conducere ce doresc să îmbrățișeze insight-uri din alte industrii.

 

Dacă ar fi să alegi cinci cuvinte în jurul cărora guvernează acest proiect, care ar fi acelea?

Acele cinci cuvinte ar fi: femei, stil, eleganță, afacere și dezvoltare.

 

Femei de Afaceri cu Stil este singurul eveniment din Iași care aduce în față susținerea între femeile „cu stil” din universul afacerilor, deși a fost pus pe pauză câțiva ani. Cum simți că au răspuns ieșenii în anii trecuți?

Evenimentul a avut un succes răsunător an de an și a adunat împreună comunitatea antreprenoarelor ieșene, diferența a făcut-o ediția din 2014 care a adus pentru prima dată la evenimentul dedicat femeilor un speaker bărbat, ca apoi, la ediția din 2015, să se alăture panelului de speakeri 3 bărbați curajoși.

 

Ce așteptări ai pentru ediția din acest an? Cum crezi că ar influența acțiunea voastră în rândul antreprenorilor care formează comunitatea din oraș?

Așteptările sunt mari și frumoase. Anul acesta sărbătorim a X-a ediție a  „Femei de Afaceri cu Stil”. Am început pregătirile evenimentului cu gânduri pozitive și pe aceeași lungime de undă ne dorim să-l încheiem.

Principalele noastre obiective sunt să inspirăm și să motivăm femeile de afaceri, oferindu-le exemple concrete de succes și sfaturi practice. Prin acțiunile noastre ne străduim să transmitem doamnelor  resurse educaționale și de dezvoltare personală care le vor ajuta să-și îmbunătățească abilitățile de leadership, management și comunicare.

Încurajăm activ participantele să se implice în comunitatea locală de afaceri și să devină modele și mentori pentru altele.

Vizăm crearea unei tradiții a evenimentului care să continue în anii viitori servind ca o sursă constantă de inspirație și evoluție pentru comunitatea locală.

 

Una dintre țintele proiectului este dezvoltarea și promovarea culturii antreprenoriale. Cine se ocupă de transmiterea acestei esențe în interiorul programului? Cine acționează „cu stil”?

Noi, ca organizatori, ne implicăm activ în promovarea antreprenoriatului local și național. Speakerii evenimentului ne susțin pe partea aceasta. Persoanele acestea, de importanță majoră, optează pentru promovarea activă a culturii antreprenoriale și contribuie la schimbările pozitive în antreprenoriatul feminin.

Acționează „cu stil” acele persoane care își transformă viața într-un dans de eleganță și rafinament, adăugând o notă de unicitate fiecărui gest, indiferent de circumstanțe. Aceasta am observat la doamnele antreprenoare pe care le așteptăm în scenă pe 29 septembrie 2023. Despre acțiunile participanților urmează să descoperim în timpul evenimentului. https://www.iabilet.ro/bilete-iasi-femei-de-afaceri-cu-stil-2023-89338/

 

Cât crezi că ar cântări rezultatele unui business în fața unui public?

Cred că rezultatele unui business al cântări mult pentru că ar arăta că se poate.

Rezultatele unui business pot cântări foarte mult în fața unui public, deoarece acestea reflectă performanța și succesul afacerii.

Rezultatele pot include cifre financiare, creștere a veniturilor, inovații de produs, impact social și multe altele. Mărimea și semnificația acestor rezultate vor determina în ce măsură vor fi percepute ca fiind importante. De exemplu, o comunicare eficientă poate face ca rezultatele să fie mai convingătoare în ochii unui public.

 

Contează curajul, ar spune majoritatea, în afaceri. Alții, ar spune munca care merge la braț cu perseverența. Pentru unii, oare,  ar conta povestea întreagă? Cât de inspirațională poate fi ea?

 Contează povestea întreagă. Curajul este cel mai important la început de drum, după care vine munca și perseverența. Acestea NU concurează între ele, dar împreună creează un tandem deosebit de puternic. Povestea fiecărui om de succes este una inspirațională – mai mult sau mai puțin, totul depinde de personalitate, caracter și de nivelul de avansare pe plan profesional la care se află acei urmăritori.

 

Baza succesului antreprenorial ține cont de mai mulți pași, dar în accepțiunea ta care ar fi cei peste care ar fi imperios necesar să nu sărim?

Baza succesului antreprenorial poate varia în funcție de industrie, domeniu și circumstanțe individuale.

Pașii primordiali ar fi: studierea cerințelor și nevoilor pieței, planificarea strategică și financiară, precum și dezvoltarea unui produs sau serviciu de calitate care va satisface nevoile clienților. Unii vor spune că este importantă și promovarea. Într-adevăr, aceasta ocupă un loc important în dezvoltarea unei afaceri, însă dacă produsul este de calitate înaltă, el insăși devine promotorul principal.

 

Pe lângă Femei de Afaceri cu Stil, ce proiecte a întreprins JCI în acest an?

Seara Antreprenorilor cu Marius Alexa pe 12 ianuarie, Business Networking Event pe 18 februarie unde i-am avut ca speakeri pe Adrian Mironescu, care a vorbit despre „Ingredientele unui brand de succes” și Cristina Cerga, Președinte JCI România 2023, care a abordat tema „Provocările unui start-up și pregătirea lui pentru Imperiul Leilor”, pe 26 martie training-ul „Recrutare Strategică prin Face Reading. De la angajați neproductivi la echipă ultra performanță” cu Laura Daps, pe 18 mai Seara Antreprenorilor cu tematica “Cum ajungi la 5 mil.  € cifră de afaceri în 12 luni, fără să sacrifici profitul”, eveniment la care Tiberiu Stoian ne-a captivat cu informațiile transmise.

 

Ce proiecte doriți să se ticluiască pe viitor în interiorul organizației?

În câteva luni urmează să începem un nou proiect. Va fi unul inovativ atât pe plan local în JCI Iași, cât și pe plan național în JCI România. Este vorba despre „Pharma Networking Event”. Prima ediție planificăm va fi organizata în toamna anului curent. Cu mai multe detalii vom reveni pe paginile oficiale JCI Iași.

 

 

Editura Paul Editions anunța lansarea unei colecții de memorii biografice despre cele mai reprezentative personalități pe care le-a avut țara noastră. Cartea în două volume „Mari Romani – La răscruce de veacuri” semnată Nicolae Petrascu cuprinde o serie de scrieri unice, istorisiri și trăiri adevărate ale autorului. Primul volum apare astăzi, 18 septembrie, iar cel de-al doilea volum se va lansa pe data de 25 septembrie.

În cele aproape 300 de pagini ale volumului I, cititorii sunt transpuși în veacuri demult apuse și vor avea ocazia să îi descopere și altfel pe unii dintre cei mai mari poeți, scriitori, pictori, sculptori și diplomați romani. Primul volum din serie începe cu viața poetului Vasile Alecsandri. Autorul povestește pe larg despre frumoasele momente de dragoste trăite de poet cu franțuzoaica Dridri, Maria Cantacuzino și Elena Negri care a fost „Pasiunea cea mai mare și cea mai romantică a lui Alecsandri. Dragostea aceasta i-a inspirat poeziile „Lăcrămioarele”, care prin suflul lor liric ating culmea eroticii și elegiei lui.”

Volumul continua cu mărturii despre Nicolae Grigorescu, Dimitrie Bolintineanu, Ion I. C. Brătianu, Theodor Șerbănescu, sculptorul Ioan Georgescu, poetul, dramaturgul și prozatorul Dimitrie Constantin Ollanescu-Ascanio, Duiliu Zamfirescu, George Cavadia, Mihail Kogălniceanu (căruia autorul îi dedica patru capitole în care povestește despre omul, diplomatul, familistul și iubitorul de artă Kogălniceanu), Costache Negri și marea lui dragoste Giuseppina Berta, Cesar Bolliac, dascălul Ioan Popescu, fabuloasă nunta a Mariei Bibescu, Ioan Mincu, pictorul G. Demetrescu Mirea și opera sa de „tablouri idealiste, adică cele de imaginație sau evocație, și cele realiste, portretele”; amintiri asupra originii și familiei lui Ion Luca Caragiale; primari „de odinioară” ai Bucureștilor și se termină cu un capitol dedicat Crăciunurilor „de altădată”.

„În plenitudinea mulțumirilor, după ce pun la cale și purcelul fript cu mărul în gură și feliile de cozonac moldovenesc cu stafide roșii, mici, fără sâmbure, și crescut cât snopul – orgoliul gospodinelor – și după ciocniri de pahare cu vin roșu de Nicorești care aduce a viorele, simt nevoia cântecelor de lume, și, la un semn al lui conu Costache, Marghiolita își drege glasul și începe să cânte acompaniindu-se cu chitara, ținându-i isonul încet, conu Costache, melodia nostalgică de tinerețe: De-aș fi iubito, gingașa floare, /Ce crește ’n vale lângă pârâu, /Mi-aș da și rouă și mândrul soare, /Pe-o rază dulce din ochiul tău… Ea-i transporta pe toți. N-or fi având și oamenii aceștia suferințele lor, neplăcerile lor, tristețele lor? Desigur, da. Dar credința în Cel de Sus îi întărește. Fiecare e mulțumit de soarta lui. Viața li se pare frumoasă, pașnică, senină. E un Crăciun al credinței, al credinței vii și sfinte”.

În volumul II al seriei „Mari Romani – La răscruce de veacuri” printre titanii care au rămas în istorie și pe care autorul îi aduce în atenția publicului, se numără: George Enescu, Mihai Eminescu, Veronica Micle, Ion Ghica, Matei Millo, Take Ionescu și Grigore Manolescu.

Nicolae Petrascu, fratele pictorului Gheorghe Petrascu, a trăit în perioada marilor schimbări și progrese care au așezat România în rândul celorlalte state europene. În 1885 este numit atașat în Ministerul de Externe, iar în 1888 devine șef de cabinet al lui Petre P. Carp. Este numit secretar de legație la Paris în 1889 și apoi la Istanbul în 1890.

La recomandarea lui Titu Maiorescu, tine, începând din 1892, un curs facultativ de Istoria literaturii romane la Universitatea din București. L-a înlocuit pe Ion Luca Caragiale la Direcția Teatrelor, pe timpul lipsei acestuia din țară. S-a remarcat prin campania dusă pentru reorganizarea teatrelor naționale și a conservatoarelor de muzică și artă dramatică. A susținut necesitatea că scriitorii și artiștii să fie sprijiniți de către stat. A fost un prețuitor al artelor plastice și a cunoscut îndeaproape multe dintre personalitățile vremii. Pentru a își arăta recunoștința în fata geniului multora dintre ei și cu scopul de a nu rămâne uitați, acoperiți de praful neiertător al timpului, Petrascu a publicat lucrarea de față în care face fiecăruia o scurtă biografie și rememorează cele mai semnificante și tăinuite momente din viața lor.

„În atingerea gândului urmărit, mărturisesc a fi fost ajutat de o predispoziție firească, darul de a admira cu sinceritate tot ce am întâlnit în înfăptuirile lumii că bine, frumos și adevăr. Optimismul aprecierilor mele, despre fiecare în parte și despre toți în general, ca și despre spiritul secolului, a găsit un răsunet mai presus de toate așteptările.” (N. Petrascu)

Cele două volume „Mari Romani – La răscruce de veacuri”, de Nicolae Petrascu vor fi disponibile, împreună cu ziarul Adevărul, la chioșcurile de presa din data de 18 septembrie, pe site-ul editurii, www.pauleditions.ro, în magazine online (Libris.ro, Elefant.ro, Librărie.net, Bookzone.ro, Librex.ro, LibrariaDelfin.ro, Carturesti.ro), în librăriile din toată țara (Compania de Librarii București, Carturesti, Sedcom Libris Iași, Prăvălia cu cărți) și în curând pe rafturile librăriilor Sedcomlibris Suceava (Librăriile Alexandria) și Compact Brașov (Librăriile Bookcity).

Editura Paul Editions a fost înființată în anul 2016. Cărțile publicate acoperă domenii diverse precum istorie, memorialistica, jurnale, biografii etc. Printre autorii de renume ai editurii se numără: Nicolae Iorga, I.G. Ducă, Alexandru Marghiloman, Alexandru Tzigara-Samurcas, Cristian Troncota, Paul Niculescu-Mizil, Constantin Argetoianu (Seria „Memorii pentru cei de mâine”); Constantin Dimitrescu-Severeanu (Volumele „Din amintirile mele. Intimități din cercul palatului regal”) și mulți alții.

 

Theo Matican, deși s-a născut cu pareză cerebrală, este multiplu campion la ciclism. Sportul a însemnat recuperare, dar și valorizare. Pentru noi e puterea modelului care dăinuiește în viață dincolo de dizabilitate pe care, prin sprijin, a reușit să și-o transforme în abilitate.

Culmea, că tot ea, i-a dat un rol în societate. Este un sportiv de excelență cu titluri importante obținute pe brânci. Voci negative s-ar fi perindat pe lângă el, dar nu s-a lăsat deznădăjduit de ele. Nici nedreptățile nu l-au întors din drumul său sportiv. Și-ar fi dorit să ajungă la Jocurile Paralimpice de la Tokyo, dar i-a fost refuzat dreptul. A durut, dar s-a ridicat motivat ca un învingător. Are și stimulentul suprem în spate și anume titlurile obținute cu dârzenie pe când alții, la vârsta lui, poate încă se vaită atunci când dau de o greutate în viață. Să-l cunoaștem!

 

Theo, cum te găsesc în prezent? Cum arătă sufletul tău?

Fericit! Cum altfel?! Pot petrece câteva zile împreună cu toată familia, după un an extrem de greu, dar și frumos! Bucuros pentru rezultate și mulțumit pentru punctele UCI obținute pentru România.

 

 

De curând ai fost la un concurs. Ce-mi poți mărturisi despre această ultimă competiție?

Sunt sportiv la clubul CSA STEAUA, iar clubul nu putea rata oportunitatea participării mele la o cupa europeană intercluburi – veneam din postura de „singurul străin câștigător al trofeului” și, bineînțeles, să-mi apar titlul câștigat anul trecut. 2-eme Challenge Bretone este o competiție superbă care include 3 etape, în fapt sunt 3 Cupe Europene UCI independent ce se desfășoară în Ploermel, Pontireux, Plouay.
Francezii sunt gazde deosebite și organizează exemplar, iar această organizare te face să te simți foarte bine. Amiciția este sentimentul predominat.

Vă dau doar un exemplu – la Plouay, sosirea este pe stradă Campionatului Mondial…
Ultimii 500m sunt fantastici: reclamele sponsorilor, imagini în direct pe monitoare gigant, atmosfera suplimentată de un comentator entuziast, și vuietul spectatorilor. E wow! Sunt câteva sute de autorulote venite să susțină și să se bucure. Cum să nu fii fericit când câștigi într-o asemenea ambianță

 

Theo, ciclismul a devenit un mod de viață pentru ține. Ce-ți iei frumos din sport?

Sportul înseamnă sănătate!
Pentru mine, pe lângă recuperare medicală, sportul înseamnă valorizare.
Datorită Sportului eu sunt „Cetățean de Onoare al Municipiului Craiova”.
Datorită Sportului am absolvit Facultatea de Educație Fizică și Sport
Eu sunt un exemplu că sportul schimbă destine!

 

Care a fost momentul din viața ta care te-a determinat să te îndrepți către o activitate sportivă?

Totul a început cu activități de recuperare medicală – kinetoterapie, hidroterapie, etc.
Din bazinul de hidroterapie până la înot a fost doar un pas!

Eu mi-am dorit să învăț să schiez. Și am participat că amator la Cupa Sănătatea, la Rânca, la schi alpin, slalom. Și când organizatorii m-au premiat la categoria „Special Olympics” au declanșat dorința de a concura și bineînțeles, de a câștiga – primii pași spre sportul de performanță.

 

Doar ciclism faci sau ai cochetat cu mai multe sporturi, mai ales că e importantă în dezvoltarea ta?

Spuneam că prima competiție am început la Schi Alpin, slalom.

Au urmat competiții de înot – și îmi aduc aminte cu deosebită plăcere, ocazie pe care o folosesc să le mai trimit recunoștință și mulțumirile mele – alături de două mari doamne ale înotului românesc, Carmen Bunaciu și Anca Pătrășcoiu.

Am intrat apoi în „Familia”  Special Olympics, acolo unde chiar am făcut pași importanți spre marea performanță. De exemplu, la marea competiție „Clasică de la Hamburg”, la categoria biciclete speciale Special Olympics, pe care am câștigat-o a fost primul pas spre para-ciclism.

Doamna Prof. Cristieana Cojocaru mi-a călăuzit primii pași în atletism. Am fost Campion Național la Paratriathlon, disciplină Sprint iar acum, împreună cu Domnul Președinte al Federației Române de Triathon, Dl. Vlad Stoica, încercăm să reintroducem categoria triciclete la World Paratriathlon.

 

 

Ai avut vreodată și gândul de a abandona? Poate nedreptățile, câteodată, te-au determinat?

Nedreptăți au fost! Șefa Comitetului Național Paralimpic mi-a interzis să mai particip la competiții de schi alpin „ … până îmi faci mie dovadă că știi să schiezi!”. Am continuat să mă antrenez și să schiez. Însă, momentul cel mai greu a fost când Șefa Comitetului Național Paralimpic mi-a refuzat dreptul de a participa la Jocurile Paralimpice de la Tokyo.

 

Știu că ești puternic, de aceea îndrăznești te rog să mă conduci și către perioada cea mai grea din viața ta și nu mă refer neapărat la cea sportivă.

Când în clasa I-a, au venit la școală niște „antrenori” să facă o selecție la fotbal m-a durut când mi-a zis „Tu du-te la handicapați!”. Dar așa, împreună cu familia, și ulterior tată-antrenor am descoperit tricicletă – paraciclism.

Când unii „colegii” mi-au zis că iar am cumpărat medalii și trofee în momentul în care domnul Primar Mihai Genoiu mi-a acordat titlul de „Cetățean de Onoare”.

 

Dar dacă ar fi să mă iei de mână și să mă conduci în perioada când ai întâlnit cea mai mare dificultate pe care ai întâmpinat-o de când faci sport, care ar fi?

De departe cea mai mare nedreptate a fost când au mințit public că nu am puncte (n.r UCI) și nu pot merge la Tokyo! Acum, împreună cu ceilalți membri ai Lotului Național de Paraciclism, Federația Română de Ciclism se poate mândri cu faptul că este prima federație din România care a câștigat un slot pentru Paris 2024, încă din decembrie 2022. Și muncim pentru a mai obține încă un loc. Dar nu m-au doborât! Și am câștigat titlul de Maestru Emerit al Sportului!

 

Ce țări ai cucerit, Theo? Dacă ar fi să pomenești și despre cele mai importante premii, care ar fi acelea?

Dar să vorbim despre lucrurile frumoase:

Am câștigat 2 medalii de bronz la Campionatul European de Paraciclism

Am fost peste 12 săptămâni Nr. 1 în Clasamentul Modial, la categoria mea de dizabilitate

Am peste 30 de Cupe Europene câștigate

Cupa Internațională din Singapore are un loc aparte în inima mea!

Dar sunt atât de multe locuri… de la Tympaki (Cretă), Grecia la Stockholm, Suedia sau din Caceras, Spania în Thailanda – unde am niște prieteni fantastici, din Massa, Italia până în Bretania, Franța ultimului trofeu.

 

Te-ai născut cu paralizie cerebrală. Crezi că această boală pe care o porți de când te-ai născut te-a determinat să fii așa curajos și să arăți că se poate și în astfel de condiții?

Eu am vrut să arăt că se poate. Să facem sport! Cu ambiție și determinare, cu multă muncă, foarte multă muncă, și mulți oameni frumoși alături, și o paralizie cerebrală poate să schieze, să înoate, să alerge și cu tricicletă. Sportul chiar schimbă destine!

 

 

Theo, ce fel de oameni ai întâlnit în viața ta? Ai călcat pe pătura bunătății împreună cu cei mai mulți dintre ei sau ei pășesc pe un făgaș plin de răutate? Cum îi simți?

Aș vrea să mulțumesc tuturor celor care îmi sunt alături, mă susțin și mă încurajează, mă felicita și se bucură alături de mine!

Sportul ne face mai frumoși!

Vă doresc să aveți alături numai oameni frumoși!

 

 

Totul a început în anul 2012, în cadrul unui dialog cordial. Vorbind despre felurite subiecte, la un moment dat s-a strecurat o întrebare: oare nu am putea pune pe picioare ceva care să vorbească despre frumusețea sufetului Românesc? Cu timpul ideea a stat la dospit, a căpătat consistență, a fost întoarsă pe toate părțile, până când, în anul 2016 a început să-și facă simțită prezența printr-o serie de întâlniri ce aveau în centru frumosul, tradițiile, cultura și ortodoxia. Rânduiala divină a făcut ca aceste întâlniri să aducă roadă, iar prin efortul avocatului Adrian Cătălin – Bulboacă și a celor care i-au fost aproape, s-a alcătuit un mic corp redacțional, care nu a stat pe gânduri și a pornit în căutarea știrilor celor bune, ca un răspuns la avalanșa de negativism ce ne împroșcă din cutia numită televizor.

Duhul Matricei începea să prindă contur având puternice valențe ale unor oameni precum emeritul profesor de Limba și Literatura Română, domnul Emil Alexandrescu. La jumătate de an distanță, în 2017, Matricea vine oficial pe lume și primește certificat de naștere, iar proiectul capătă un nou suflu. De acum, întâlnirile din boema casă unde își are sediul, încep să fie dublate de articole și interviuri în spațiul online, unele văzând și lumina tiparului. Se organizează vizite în țară, la muzee, în licee și la mănăstiri, prilej numai bun de a răspândi frumosul găsit de contributorii inimoși.

,,Matricea Românească a fost răspunsul la vremuri tulburi, la vremuri dominate de știri negative”, spunea la ceas aniversar avocatul Adrian Cătălin – Bulboacă, președintele Asociației Culturale Matricea Românească.

Peste Matricea Românească au trecut multe. O pandemie, un război, care se tot ațâță, și multe alte momente dificile. Dar cu toate acestea, rugăciunea și jertfa pe care a fost clădită Matricea au făcut-o să se asemenea casei din Evanghelie, care fiind zidită pe piatră, au venit ape peste ea, și nu au dărâmat-o, au venit vânturi peste ea, și nu au mutat-o din loc.

Astăzi, suntem bucuroși să vedem că a mai trecut un an peste această temelie pusă cu mult timp, prilej cu care ne-am gândit la voi, la cei care vă stâmpărați dorul de frumos privind materialele Matricei Românești și v-am pregătit un podcast alături de avocatul Adrian Cătălin – Bulboacă.

 

În videoclipul de mai jos o să regăsiți povestea noastră!

 

 

 

Cinefilii au ocazia să urmărească, în seara de 15 septembrie, peste 30 de filme și scurtmetraje românești. Acestea vor fi proiectate în peste 10 locații din București, iar printre actorii pe care spectatorii îi pot întâlni cu această ocazie se numără actorii Dorian Boguță, Paul Ipate, Andreea Grămoșteanu și Istvan Teglas. Vor fi prezenți și regizorii Tudor Giurgiu, Bogdan Mirică și Paul Negoescu. A fost pregătit și un moment special, dedicat Centenarului Gopo. Toate acestea – în cadrul unui eveniment ajuns la a 14-a ediție –  Noaptea Albă a Filmului Românesc, un proiect co-finanțat de Primăria Municipiului București prin ARCUB în cadrul Programului București acasă 2023.

La Sala Luceafărul (fostul Cinema PRO), publicul are ocazia să se întâlnească cu echipa unuia dintre cele mai așteptate filme românești ale anului – Libertate. Regizorul Tudor Giurgiu, actorii Ștefan Iancu, Cristi Popa, Cristina Casian, Andreea Grămoșteanu și Florentina Țilea vor urmări alături de spectatori, începând cu ora 20:00, producția inspirată de evenimentele petrecute la Sibiu în decembrie 1989.

 

Filmul Mammalia (r. Sebastian Mihăilescu) va putea fi urmărit la Cinema Elvire Popesco în avanpremieră în prezența actorului Istvan Teglas și a producătoarei Diana Păroiu. Tot aici, vor fi proiectate în avanpremieră filmul documentar De ce mă cheamă Nora când cerul meu e senin în prezența regizoarei Carla Teaha și a monteuzei Roxana Szel, precum și filmul Tigru, în regia lui Andrei Tănase. Vor fi prezenți actorul Paul Ipate și producătoarea Irena Isbasescu.

Dorian Boguță, actorul din rolul principal în comedia Încă două Lozuri, va lua parte la proiecția de la Hollywood Multiplex – București Mall, prilej cu care va răspunde întrebărilor spectatorilor. Va fi prezent și regizorul Paul Negoescu. De asemenea, filmul Dragoste pe muchie de cuțit (r. Germain Kanda) va fi proiectat în avanpremieră în prezența actorului Alin Panc.

Iubitorii de film sunt așteptați și la Cinema Muzeul Țăranului Român. Aici ei se vor întâlni, de la ora 22, cu Bogdan Mirică, regizorul filmului Boss. Într-o altă locație, mai exact la Cinemateca Union, de la ora 18:00 va avea loc proiecția în avanpremieră a filmului Cazul inginerului Ursu (r. Liviu Tofan, Șerban Georgescu) în prezența lui Liviu Tofan.

Ediția de anul acesta a Nopții Albe a Filmului Românesc include și câteva momente speciale pregătite de organizatori. Astfel, la Cinemateca Eforie va avea loc o proiecție specială a filmului Balanța, la împlinirea a 90 de ani de la nașterea regizorului Lucian Pintilie. În holul cinematecii spectatorii vor fi întâmpinați de o expoziție cu poze ale regizorului. Tot la Cinemateca Eforie, cu ocazia Centenarului Gopo, începând cu ora 20:30 vor fi proiectate o serie de scurtmetraje în regia marelui cineast Ion Popescu Gopo, reimaginate muzical live de Dan Alexandru și Alexandru Olteanu.

Organizatorii mai anunță că proiecțiile de la Sala Cinema – UNATC, Grădina cu Filme CREART, UNTeatru și Grădina Muzeului Național al Literaturii Române au intrarea liberă.

 

Biletele se pot achiziționa online pe https://eventbook.ro/festival/noaptea-alba-a-filmului-romanesc, dar și la casieriile cinematografelor.

Noaptea Albă a Filmului Românesc este un eveniment organizat de Asociația pentru Promovarea Filmului Românesc, cu sprijinul Centrului Național al Cinematografiei.

 

O poveste de viață e greu de condensat în câteva paragrafe. Aproape imposibil, chiar și pentru cineva care jonglează frumos cu cuvintele și obișnuit cu jocul lor. Lajos Kristof a fost crescut de statul român în vremea comunistă. Ușor nu i-a fost. Povestea sa se rescrie, în schimb, cu o altă culoare prin ochii copiilor pe care îi îngrijește și i-a luat sub aripa școlii Amias, unitate ce i-a dat viață și esență din dorința ca bucuria învățării să nu fie umbrită de bariere impuse de societate.

Amias, după mărturisirile sale, este mai mult decât o instituție. Este o pagină pictată în pigmenți vii în povestea sa de viață. A visat ca această poveste să fie înrămată în normalitate, să fie o școală în care fiecare pas greșit al unui copil să nu fie sancționat, ci înțeles. Luptă mult pentru asta.

Cu o experiență vastă în învățământ de peste 15 ani, a ajuns să vadă într-un final lumina din cadrul sistemului educațional actual. Mai multe, lăsăm timp și spațiu lui Lajos, că tare frumos a mai împărtășit cu noi în rândurile de mai jos!

 

 

Unul dintre obiectivele pe care ți le-ai propus în viață, pe plan profesional, a fost să faci reformă educațională în România. Ai făcut sau încă este în lucru?

Cu o experiență vastă în învățământ de peste 15 ani, am ajuns să văd lumina și umbrele din cadrul sistemului educațional actual. Mă gândesc la micuții noștri, la sufletele delicate și curioase, care în fiecare zi pășesc în lumea școlii cu inimile lor pline de entuziasm și nerăbdare. Cu toate acestea, din păcate, adesea această nerăbdare este înăbușită de  povara temelor nesfârșite și a materiilor fără substanță. E ca și cum am închide zborul pasării lor libere, într-o colivie de sarcini inutile. Copilăria, ce perioadă magică a vieții, ar trebui să fie plină de râsete, jocuri și descoperiri curioase. În schimb, vedem cum timpul prețios al acestor tinere spirite este jefuit de eforturi zadarnice, în detrimentul timpului petrecut alături de familie și prieteni, în detrimentul explorării creativității și a dezvoltării identității lor unice. Priviți în ochii acestor copii, și veți vedea strălucirea pură a curiozității și a dorinței de a învăța. Ei merită mai mult decât să fie doar niște „consumatori” pasivi ai informației. Ei merită să se simtă încurajați să gândească liber, să-și dezvolte propria voce și să fie pregătiți pentru provocările viitorului. Schimbarea trebuie să vină! Este nevoie de o transformare profundă în abordarea noastră față de educație. Să ne imaginăm un sistem în care fiecare elev este încurajat să-și exploreze pasiunile, să-și dezvolte talentele și să învețe abilitățile relevante pentru viața reală. Un sistem care să nu îi suflece în conformism și memorare, ci să le aprindă flacăra creativității și gândirii critice. Mă visez într-o lume în care școala nu este doar o obligație, ci un sanctuar al învățării autentice și al dezvoltării integrale. Să le oferim micuților noștri șansa de a înflori ca indivizi, să le dăm aripi și să-i învățăm să zboare spre visurile lor. Oare nu merită fiecare copil să trăiască o copilărie autentică și plină de bucurie? Sper cu sinceritate că vom înfrunta provocarea de a construi un sistem educațional în care această speranță să devină realitate.

 

Cât de mult te onorează toate titlurile primite? Ce ți-au dat frumos pentru suflet?

Titlurile primite reprezintă nu doar o recunoaștere a efortului și angajamentului meu, ci și o oglindă care reflectă influența pe care am avut-o în viața celor pe care i-am ghidat și i-am învățat. Fiecare titlu strălucitor este un omagiu adus pasiunii și dăruirii mele față de educație, o dovadă că munca mea a avut un impact semnificativ. Aceste titluri îmi conferă un sentiment profund de împlinire și încurajare. Ele îmi aduc bucuria inexprimabilă de a ști că am reușit să ajut copiii să-și dezvolte cunoștințele, să-și exploreze talentele și să-și găsească vocea proprie în lumea largă a învățării.

 

Cred cu tărie că tu nu ai umblat după titluri, ci ai căutat să aduci schimbare în sistemul  de învățământ și, în special, să le creezi un loc în societate copiilor defavorizați, cu diferite nevoi. Ce-mi poți mărturisi?

După atâția ani de muncă în slujba formării minților, am întâlnit suflete inocente ale micuților,  cuvinte care nu aveau șansa să-și hrănească setea de cunoaștere. Însă, mai presus de toate, m-a marcat dureros constatarea că acești copii, când se întorceau în sânul familiilor lor, nu se întorceau la căldura și înțelegerea pe care le așteptau. Îmi amintesc cu strășnicie de un moment profund ce mi-a zguduit convingerile: cu doi ani în urmă, în pragul inocenței, un pitic de cinci anișori mi-a deschis ochii asupra unei realități crunte. Cu privirea lui limpede și vocea sa cristalină, l-am întrebat: “Dacă ar fi să îi transmiți un gând lui Moș Crăciun, ce îți dorești?” Fără ezitare, răspunsul său a fost simplu, dar zguduitor: „Apă.” Îmi aduc aminte de zilele în care, cu inima copleșită de o durere care părea că sfâșie fiecare fibră a ființei mele, mergeam pe jos, către metrou și înapoi, cu lacrimi tăcute curgând pe obrajii mei. M-am străduit să împărtășesc această poveste tulburătoare cu cei din jurul meu, sperând la răspunsuri, la o mână întinsă către aceste suflete neajutorate. Am povestit prietenilor mei despre micuțul cu privirea însetată de cunoaștere, dar timpul părea să se tărăgăneze în aceste momente cruciale. Cu inima încărcată de emoții, am îndrăznit să scriu unei companii, strigând după ajutor. Iar răspunsul lor a fost o rază de speranță care a străpuns norii întunecați ai acestei povești. Compania s-a arătat rapid dispusă să ofere o mână de ajutor, trimițând baxuri de apă care aveau să stăvilească setea micuțului din curtea școlii. Gestul lor, mărunt în dimensiunea lui, a fost un pas imens în aducerea luminii în viața acestui copil. Îmi amintesc cu durere că micuțul trăia cu bunica sa, iar umbra unei mame care dorea să-l trădeze, să-l arunce în ghearele rețelei de trafic de persoane, plana amenințătoare asupra copilăriei lui fragilă. În fiecare zi, pășind pe aceeași cale ce ducea la școală, intram nu doar în clasele lor, ci și în labirintul gândurilor și simțămintelor lor, în lumina strălucitoare a dorințelor lor nevinovate și în întunericul adânc al suferințelor pe care le purtau pe umeri. Prin ochii lor, am văzut călătoria acestor suflete într-o lume aflată mereu într-o luptă internă: o lume care îi întâmpina cu brațele deschise în școală, dar îi respingea cu duritate în afara ei. Și totuși, în fiecare privire speriată sau în fiecare zâmbet înăbușit, în spatele acestor ochi strălucitori, se ascundeau povestea lor unică și suferințele lor tăcute, greu de înțeles și de suportat. Astfel, am învățat că educația depășește sfera cunoașterii academice. Ea este o cale de a atinge sufletele, de a le hrăni aspirațiile și de a vindeca rănile adânci. În lumea educației, am învățat să fiu nu doar un dascăl, ci și un paznic al visurilor, un promotor al iubirii și acceptării, și uneori chiar un salvator din întunericul suferinței.

 

 

Amias International School e recunoscută peste țări și oceane, aplaudată de specialiști internaționali, apreciată pentru principiile în jurul cărora guvernați și anume incluziune, compasiune, empatie și toleranță. Când și cum a venit  Școala Amias?

În primii doi ani ai școlii Amias, porțile noastre s-au deschis într-un gest generos către sufletele suferinde ale copiilor. Fără nicio așteptare de răsplată, ne-am primit micuții oaspeți cu inimile pline de dragoste și cu ușa larg deschisă, iar cuvântul “NU” părea că nu există în vocabularul nostru. Întrebat dacă se poate înscrie la școala noastră, fiecare inimă curajoasă primea răspunsul cu care visa: “Cât costă? Nimic!” Aici, în lumea noastră, educația nu era doar un act de învățare, ci o experiență împletită cu iubire și bucurie.

Cu toate că aceste zâmbete de recunoștință se conturau pe chipurile copiilor, realizam că a traduce această emoție în limbajul companiilor era o provocare. Astfel, timp de aproape doi ani și jumătate, am ales să lucrez voluntar, transformând pasiunea în resurse pentru a duce mai departe visul meu. În paralel cu această luptă, am susținut cursuri de teatru, jonglând cu propriile forțe pentru a menține școala în picioare.

Am căutat să aduc în sânul școlii noastre copii respinși de societate și școală, fie pentru că aduceau cu ei nevoi speciale, fie pentru că regulile rigide ale clasei erau un labirint prea complicat pentru ei. Am întâmpinat acești copii cu brațele deschise, oferindu-le un mediu în care să-și dezvolte independența și încrederea, unde bucuria învățării nu era umbrită de bariere invizibile. Am reușit să privim în ochii lor strălucitori și să le arătăm că lumea îi poate privi cu altă perspectivă, că pot deveni părtași ai succesului, indiferent de dificultățile pe care le-au avut de înfruntat.

Povestea noastră nu s-a oprit la granițele țării noastre; ea a călătorit mult mai departe, purtată de vânturile recunoștinței și inspirației. Voci din Dubai și SUA, mai târziu, apoi, Germania, Franța,  au auzit despre realizările noastre din partea prietenilor lor, profesori de elită în universități din întreaga lume. Vestea că un tânăr orfan reușea să săvârșească lucruri remarcabile a străbătut oceanul și a ajuns în urechile celor din Germania și Italia. Acești oameni ne-au oferit sprijinul necesar pentru a ne dezvolta abilitățile în educația copiilor cu duble excepționalități, deschizând noi orizonturi pentru noi.

Și în timp ce povestea noastră continua să crească și să se transforme, am fost onorat să fac parte dintr-un juriu internațional într-o competiție dedicată educației. Anul acesta am fost recompensați pentru eforturile noastre cu premiul Global Heal Award, dar din păcate, lacunele financiare ne-au împiedicat să participăm fizic la evenimentul din SUA.

Însă, în ciuda acestor obstacole, ne simțim încărcăți de speranță și hotărâți să continuăm să schimbăm vieți prin puterea educației și iubirii. Pentru că fiecare copil merită să aibă acces la oportunități, indiferent de provocările pe care le-a întâmpinat în viață.

 

Mai concret, cui și cum se adresează?

În prezent, străbatem lumile ca Amias International School, un drum marcat de ambiție și pasiune, dar și de eforturi susținute în fața birocrației, pentru a aduce la viață viziunea noastră educațională la nivel internațional. Înspăimântați de obstacolele formale, ne-am angajat într-o muncă asiduă pentru a obține acreditarea internațională, o dovadă a calității și dedicării noastre. Așteptăm cu inima călduroasă să primim certificatul, un simbol al realizărilor noastre în călătoria noastră de transformare.

Fără limite în diversitatea noastră de cursuri, suntem ca un caleidoscop al cunoașterii, oferind de la discipline tehnice precum robotică și programare, până la arii artistice ca teatrul și studiul limbii engleze. Cu fiecare piatră așezată în fundația școlii noastre, am creat un sanctuar în care fiecare copil este invitat să-și găsească căsuța. Fiecare suflet este încurajat să experimenteze, să învețe în funcție de nevoile proprii și să descopere abilitățile ascunse, sub ocrotirea sprijinului nostru.

Am construit Amias School asemenea unei căsuțe de vis, în care fiecare ușă este o cale către explorare și dezvoltare personală. Aici, iubirea este baza din care creștem, bucuria este țelul pentru care muncim, iar prietenia este puntea care ne leagă pe toți. Am creat un refugiu pentru mințile curioase ale copiilor care ne onorează cu prezența lor, oferindu-le ocazia de a se hrăni cu toate frumusețile învățării, cu pasiune și implicare. În acest spațiu sacru, învățarea nu este o obligație, ci o dorință înaripată de plăcere.

La Amias International School, nu numărăm diferențele, ( copii cu vârste cuprinse între  6-11 ani), ci le prețuim ca pe niște comori unice. Încurajăm diversitatea și valorizăm potențialul fiecărui copil, într-un mod adaptat nevoilor și abilităților lor individuale. Suntem ghidați de convingerea că fiecare suflet poartă o poveste specială, și prin metode de învățare diferențiate, ajutăm aceste povești să se dezvăluie în toată splendoarea lor.

Pe parcursul acestei călătorii nesfârșite către cunoaștere și evoluție, am ales să fim o lumină în viața copiilor noștri. Îi învățăm să-și găsească propria voce, să își cultive pasiunile și să își exploreze visele. Suntem Amias International School – un univers al descoperirii de sine și al creșterii, în care speranțele prind aripi, iar inimile și mințile prind rădăcini profunde.

 

Ce semnificație are pentru tine școala? Este locul unde ți-ai pus tot sufletul, resursele?

Amias, pentru mine, este mai mult decât o școală – este o pagină viu colorată în povestea mea de viață. Aș fi visat ca această poveste să fie înrămată în normalitate, să fie o școală în care fiecare pas greșit al unui copil să nu fie sancționat, ci înțeles. În universul nostru ideal, copiii ar fi fost îmbrățișați și încurajați să-și depășească limitele, să învețe să fie inimoși și empatici. Aceasta este viziunea mea, și pentru ea mă lupt cu o neobosită pasiune, ca un copil care descoperă în fiecare zi lumea cu ochii mari și curioși.

În cadrul Amias, fiecare proiect pe care-l desfășor este o extensie a pasiunii mele. Mă dedic cu toată puterea să găsesc modalități îndrăznețe de a oferi fiecărui copil o oportunitate unică de dezvoltare. În lumea mea, fiecare copil merită o șansă la a-și înțelege potențialul, la a-l crește și a-l transforma într-o realitate strălucitoare.

Am visat ca Amias să fie nu doar o școală, ci un pionier al unei noi tradiții educaționale. În lumea mea, fiecare poveste a unui copil contează. Am căutat să transformăm fiecare copil în eroul propriei sale călătorii de învățare, să construim o comunitate unde fiecare voce este auzită și înțeleasă. Să construim o lume în care învățarea nu este un efort izolat, ci o aventură comună.

Mi-am amintit de o vizită la o prietenă care are  pisici, printre care, doi pui de pisică. Am fost fermecat de unul dintre pui, cel alb, drăgălaș, care se agăța de noi. Cu ochii uimiți privind această scenă, i-am spus Adelinei: “Ce umană e!” Ea mi-a oferit un răspuns atât de simplu, dar profund: “Nu e umană, e bună!” De atunci, am înțeles că bunătatea, empatia și grija sunt calitățile care dau sens și lumină educației noastre. Prin intermediul acestor valori, transmitem învățarea nu ca o simplă acumulare de cunoștințe, ci ca o modalitate de a construi legături profunde și de a crește inimile și mințile noastre.

 

 

Motivația din spate, cea a înființării unei astfel de școli-pilot,  ai fost chiar tu sau poveștile asemănătoare poveștii tale de viață?

Mă consider un călător loial, rădăcinile mele adânc înfipte în valorile pe care le-am adoptat cu pasiune. Muncesc cu dăruire, în fiecare zi, pentru a transforma visele în realitate și pentru a onora fiecare promisiune făcută.

Am trecut prin momente când în contul meu se găseau doar 100 de lei, o sumă măruntă în cifre, dar uriașă în semnificație. Într-o astfel de zi, un elev mi-a cerut ajutorul pentru un simplu act de generozitate: să-i cumpăr ceva de mâncare. Această întâmplare mi-a demonstrat puterea și importanța fiecărui gest mic, dar încărcat de semnificație.

Fără să ezit, am luat copilul cu mine la magazin, conștient de o neînsemnată sumă de bani rămasă în cont. În nevinovăția mea, am cheltuit toți acei bani, neștiind că voi rămâne fără resurse. Însă aceasta a fost o lecție despre dăruire și despre faptul că bucuria de a-i ajuta pe ceilalți poate fi mai valoroasă decât orice cifre pe care le vezi în contul bancar.

Așadar, în acea zi, mai aveam în buzunar vreo trei lei, o sumă mică, dar suficientă pentru a mă întoarce acasă cu metroul. Cu un râs ușor în glas, îmi amintesc cum am privit acea situație cu inima deschisă, înțelegând că, uneori, bucuriile și lecțiile vieții nu se măsoară în valoarea monetară, ci în esența umanității noastre. În fiecare zi a existenței mele, am călăuzit prin aceste valori, aducându-le în viața copiilor și contribuind astfel la construirea unui viitor mai bun. Muncesc pentru a face din fiecare promisiune o faptă împlinită, pentru a aduce schimbarea în lumea copiilor și pentru a învăța, în fiecare zi, că într-un gest de compasiune se ascunde o adevărată bogăție a inimii.

 

Te mai doboară poveștile altora?

Și mă gândesc, ce se întâmplă dacă mă mai înconjoară poveștile altora? Într-o zi, mi-am dat seama că nu mă mai doboară, că nu sunt un simplu observator al acestor povești, ci am ales să mă implic cu toată ființa mea. Am învățat să mă lupt pentru cele mai adânci și puternice povești, să le îmbrățișez și să le fac parte din viața mea. Pentru că aceste povești nu sunt doar ale lor, ci devin și ale mele, mă inspiră și îmi oferă puterea de a privi în viitor cu speranță.

 

Este ca și cum aș fi măturat într-un vârtej de inspirație, ghidat de dorința de a fi acolo pentru fiecare copil care are o poveste, un vis și o luptă interioară. Aceste povești devin încărcătoare de energie, construiesc în mine o rezistență interioară, mă încurajează să continui și să mă gândesc că în spatele fiecărei reușite se află o întreagă armată de dorințe și eforturi neîncetate.

Fiecare copil din școala noastră, mai ales cei din trupa de teatru, poartă cu ei o poveste ce strălucește ca o stea călăuzitoare. Mălin, acel puști de șapte ani, ne arată că barierele sunt doar provocări, nu opreliști. Împotriva diagnosticului de autism, el s-a ridicat cu un curaj care ne luminează căile și ne îndeamnă să creăm un mediu de acceptare și susținere. Fiecare zi înseamnă pentru el o lecție de a înfrunta dificultățile, iar generozitatea lui devine un exemplu pentru noi toți.

Apoi, sunt cei doi gemeni, la vârsta de zece ani, ale căror destine s-au împletit cu același fir magic al speranței. În ciuda trecutului lor dificil, au fost adăpostiți de doi oameni minunați, iar astăzi rădăcinile lor înfloresc în iubire și împlinire. Aceste povești ne învață că în spatele fiecărui copil se află o întreagă lume de neexplorat și că puterea compasiunii poate schimba vieți.

Fiecare din noi poartă în inimă o poveste, fiecare copil are un univers de descoperit. În fiecare faptă mică sau mare, în fiecare strălucire a privirii lor, există învățăminte profunde. Și, așa cum o carte ne poate învăța lecții prețioase, fiecare copil poate fi o fereastră spre înțelepciunea pură și nealterată a vieții. Chiar și în inocența lor, ne pot oferi un curaj și o perspectivă autentică, ce ne amintește că fiecare zi e o șansă de a învăța și de a crește.

 

La ani distanță, având în vedere prezentul, cum îți vezi trecutul? Te mai marchează?

La câțiva ani distanță, trecutul îmi apare acum ca o călătorie prin lumea viselor, ca niște clipuri prețioase care se desfășoară înaintea ochilor mei. În aceste fragmente, răsare amintirea acelui copil cu ochii mari și albaștri, cu părul încâlcit și încrezător în profunzimile sale. Cu mâinile sufletului meu, îmi ating încă rănile, dar privind în urmă, îmi dau seama că fiecare cicatrice are un sens, fiecare traumă a avut rolul său în a sculpta chipul înțelepciunii în mine.

În amintirile ce mă însoțesc, îmi reamintesc de timpurile când luptam ca un războinic împotriva unor încercări și nedreptăți ce păreau de neînfrânt. Îmi amintesc de clipele când pumnii erau strânși în fața adversității, iar nedreptățile păreau să se închege în jurul meu. Dar, privind înapoi, privesc acum aceste momente ca niște lecții intense de viață. Ele m-au învățat ce înseamnă să fiu puternic, să lupt pentru valori și să înțeleg că drumul spre lumină poate fi adesea încununat de umbre.

 

Acel copil cu ochii mari și albaștri, cititor al sufletelor, încă trăiește în mine. El este martorul trecutului meu, dar și arhitectul viitorului meu. În ochii săi, văd cercuri ale înțelegerii profunde și valuri ale empatiei, care m-au ghidat prin labirintul vieții. Fiecare întrebare adresată, fiecare privire scrutătoare, au fost semnele unei înțelepciuni precoce, ce a avut puterea să îmi sculpteze modul de a vedea și înțelege lumea. Cu toate că rănile încă mai pulsează în mine, le accept ca pe niște trofee ale supraviețuirii și creșterii personale. Ele m-au format, m-au învățat să găsesc forța în mine și să nu mă las învins de vânturile vieții. Astăzi, privind în urmă, îmi dau seama că fiecare cădere a fost un pas spre înălțime, fiecare răscruce a fost o oportunitate de a alege calea mea.

Cu fiecare pas pe care îl fac acum, mă bucur de evoluția mea, de puterea de a privi în față cu încredere și de a accepta trecutul ca parte a identității mele. Sunt un călător pe acest drum al vieții, cu cicatricile și povestea mea, și cu fiecare zi, învăț să transform amintirile în pași către un viitor strălucitor.

 

 

Pentru voi, copiii care ați crescut în centre, „a ierta” este singura modalitate  de supraviețuire?

În lumea noastră, copiii din centrele de plasament, iertarea se dezvăluie ca o prețioasă răscruce a sufletelor noastre. Pentru unii dintre noi, ea reprezintă o durere profundă, o povară nevindecată care a luat rădăcini în interiorul nostru. Ne confruntăm cu umbrele trecutului, cu amintiri care plutesc precum stropi într-un lac adânc și liniștit, înșelându-ne adesea cu iluzia de vindecare. În liniștea nopții, când privim în oglinda interioară, recunoaștem acele răni nevindecate care încă ne arde. Fiecare răsărit și apus de soare aduc cu sine amintiri, iar iertarea pare să stea pe marginea unei vechi răni, întrebându-ne dacă suntem pregătiți să o eliberăm. Pentru unii dintre noi, drumul către iertare este încă înșelător, o călătorie pe care o parcurgem treptat, străbătând pajiști de suferință și temeri. Dar, apoi, existăm și noi – cei care am ales ca iertarea să devină esența noastră, un simbol al transformării. Cu timpul, am învățat să privim în interior și să vedem mai mult decât cicatricile dureroase. Iertarea a devenit praful nostru, cuvântul care ne definește, o amprentă pe care am presat-o pe foaia goală a identității noastre.

Am învățat să ne dezlipim de lanțurile suferinței, să ne smulgem din trecutul greu și să eliberăm drumul pentru lumină. Iertarea nu înseamnă uitare, ci înseamnă eliberare. Este un răspuns curajos la întrebările dureroase, o alegere de a nu mai fi înrobiți de amintiri, ci de a ne deschide aripile și a zbura către propria noastră salvare.

În fiecare clipă în care iertăm, în fiecare pas înainte către lumină, rănesc liniștea nopților triste și umplu zorii cu speranță. În fiecare zâmbet sincer și în fiecare privire plină de înțelegere, descopăr o nouă identitate, mai puternică și mai eliberată decât am fost vreodată. Cu fiecare cuvânt de iertare, ne înălțăm din adâncurile durerii și ne construim aripile propriilor noastre vise.

 

De unde îți culegi toate resursele?

Fiecare dintre noi, ca mică comoară a universului, poartă în sufletul său resurse unice, unele limitate, altele care parcă nu se sfârșesc niciodată. Dincolo de limitele timpului și spațiului, cred cu tărie că în miezul fiecărui omuleț se ascunde o nebunie de iubire, o iubire pe care o purtăm pentru lumea din jurul nostru. E adesea ca și cum inima noastră plutește într-o mare nesfârșită de bunătate, dorind să îmbrace fiecare suflet într-o mantie de iubire. Și, totuși, în căutarea noastră de a oferi lumii dintr-o iubire prea mare, ne putem pierde propriul drum, putem ajunge să ne sacrificăm atât de mult încât să ne epuizăm resursele. Mă simt ca un pasager în această călătorie, trecând prin peisaje de generozitate și sacrificiu, iar în unele momente, a trebuit să învăț să-mi protejez sufletul. Am descoperit că a găsi echilibrul dintre a da și a primi este o artă subtilă, un dans al sufletelor. Iubirea și dărnicia trebuie să fie însoțite de înțelepciune, pentru ca să nu ne risipim resursele până la extenuare. Deși inima mea este adesea ispitită să dăruiască dincolo de limite, am învățat să-mi construiesc ziduri ale discernământului și să învăț lecțiile propriului meu ritm. Resursele mele nu sunt în măsură să acopere fiecare nevoie și fiecare durere. Însă ceea ce găsesc dincolo de limitele vizibile sunt rădăcinile profunde ale dorinței mele de a-mi vindeca sufletul. În actul dăruirii, în a întinde o mână prietenoasă, în a împărți o fărâmă de înțelepciune, îmi găsesc propriul remediu. Prin această înălțare către ceilalți, mă vindec în tăcere și găsesc un sens mai adânc în călătoria mea. Deci, da, poate că resursele mele nu sunt fără margini, dar ele au capacitatea de a se multiplica în fiecare act de bunătate și iubire. În fiecare cuvânt de încurajare, în fiecare gest de compasiune, mă transform într-o poveste vie a înălțării. Astfel, resursele mele capătă aripi și zboară mai departe, luminând calea celor ce vor continua lanțul de iubire.

 

Ce se întâmpla pe vremea ta în centrele instituționalizate? Ce se întâmplă acum?

În timpurile sumbre ale anilor ’90, când lumina organelor internaționale a căzut asupra acelor orfelinatelor bântuite de groază, imagini apocaliptice au scos la iveală viața mizeră  a micuților abandonați. În inima acelei întunecate perioade, chiar și sufletele cu dizabilități grave mureau pe capete, iar tristețea a devenit înecăcioasă în coridoarele acelor instituții. A fost un deceniu marcat de suferință în tăcere, de strigătele neauzite ale copiilor, părăsiți de noroc și împinși într-un abis al indiferenței umane. Dar astăzi, o rază de lumină se revarsă peste acele colțuri întunecate, iar contururile sistemului de protecție a copilului s-au schimbat radical. În acest peisaj nou, un lucru prețios și plin de speranță se înalță: posibilitatea de a învăța din trecut și de a prelua metode de lucru pentru a reda copiilor abandonați un strop de căldură și speranță. Într-o evoluție lentă și hotărâtă, legislația dedicată copiilor a capătat trăsături noi, iar vocea mea a contribuit, modest dar dedicat, la conturarea acelor schimbări.

Astăzi, mândru și plin de inimă, pot spune că am văzut temeliile veche ale centrului de plasament clătinându-se, îndreptându-se spre o nouă direcție. Centrele de plasament care odinioară păreau închisori ale sufletelor, acum se transformă în porți deschise spre speranță și oportunități. Unul dintre cele mai luminoase rezultate ale acestui efort continuu este că legea copilului, pentru care am luptat când eram doar un voluntar cu speranță, a luat naștere și a adus schimbări reale. Cu toate acestea, în ciuda luminii care a venit, încă simt umbra perceperii greșite asupra copiilor instituționalizați. Este o temniță a stereotipurilor și a prejudecăților, o întunecime în care acești copii sunt înconjurați mereu. Sistemul de protecție a copilului, asemenea unei plante delicate, trebuie să fie udat cu bunătate și învățat să crească într-o atmosferă de empatie și înțelegere. Astăzi, încet-încet, vedem îmbunătățiri semnificative, iar fiecare copil abandonat primește o șansă mai bună. Este adevărat că acum este mai bine, dar ceea ce mă motivează este faptul că întotdeauna există loc pentru mai bine. În adâncul acestei mărețe evoluții, în această istorie colectivă de transformare și speranță, văd lumina strălucind și destinul copiilor abandonați redefinit de posibilitate și iubire.

 

 

Ce proiecte ticluiești în perioada următoare?

Pornim acum în al treilea an de turneu, o călătorie plină de lumină și iubire. În fiecare colț al țării noastre, micuții noștri talentați vor deschide cortina pentru o cauză ce depășește granițele scenei – vor juca pentru copiii din centrele de plasament, pentru acele suflete ce caută cu disperare o rază de speranță în întuneric. În această călătorie către inimile celor aflați în suferință, ne căutăm aliați în generozitate, căci avem nevoie de resurse pentru a le oferi micuților noștri călători cazare și masă. În spiritul dăruirii, pe 26 septembrie organizăm  o licitație caritabilă. Ambasadorii noștri, suflete cu noblețe, au donat obiecte prețioase ce vor fi licitate, iar în urma acestei frumoase inițiative, vom strânge bani ce vor înflori în sprijin pentru 150 de copii aflate în situații dificile. Fiecare pas pe care îl facem în această călătorie de dăruire este un pas spre vindecarea inimilor frânte și spre deschiderea aripilor spre viitor. Acești micuți, care au gustat amarul vieții prea devreme, au nevoie de terapie emoțională, de șanse la educație și de o masă caldă care să le încălzească trupurile și sufletele.  Iar când vine vorba de a aduce zâmbete pe fețele lor, avem un plan plin de magie și bucurie. Pe 14 septembrie, la Teatrul Evreiesc de Stat, micuții noștri au  un spectacol plin de farmec, unde Peter Pan își va găsi din nou umbra și va reveni în lumea noastră.

 

Lajos, un om este construit atât din mulțumiri sufletești, cât și din tristeți. Care e cea mai mare bucurie pe care o porți cu tine?

Au fost momente în care lupta părea să se întrepătrundă cu destinul, iar visul meu de a înființa o școală părea să fie așezat în vârful unui munte inaccesibil. Cu răbdare și cu sacrificiu, am urcat treptele dificultăților, am străbătut văi de provocări și am traversat râuri de îndoieli. Iar când am atins acel vârf, am învățat că înfruntarea greutăților a dat formă acelui vis, încât să fie cu atât mai prețios atunci când l-am privit în ochi.

Dar cea mai strălucitoare realizare a mea, cea care mi-a umplut sufletul de mândrie și umilință, este aceea că am putut fi o rază de lumină pentru fiecare copil aflat pe acest drum al vieții. Fiecare copil pe care l-am întâlnit a fost o stea în calea mea, un suflet curajos ce a avut curajul să se agațe de speranță chiar și în cele mai întunecate zile. Și în fiecare privire plină de întrebări și în fiecare râs timid, am văzut o poveste unică care aștepta să fie înțeleasă și să fie scrisă cu cuvinte de lumină. În momentele acelea, am simțit că sufletul meu înalță aripile spre înțelegerea profundă, că am devenit un călător și un călăuzitor, un povestitor al potențialului fiecărui copil. Am reușit să întind o mână prietenoasă, să împărtășesc încrederea și să aduc încurajarea. Am fost înzestrat cu puterea de a-i învăța pe acești copii să-și găsească propriul drum în viață, să-și descopere pasiunile și să-și construiască identitatea. Astăzi, privind înapoi cu recunoștință și înainte cu speranță, știu că această călătorie a fost cu adevărat demnă. În fiecare moment de realizare și în fiecare clipă de ajutor oferit, m-am simțit învăluit într-o lumină a însemnătății. Așadar, bucuria mea este aceea că am putut aduce lumina în viețile altora, că am putut fi un catalizator pentru schimbare și că am putut fi un ajutor pe drumul către visurile fiecărui copil.

 

Dar tristețea care nu te lasă în pace?

Ceea ce mă întristează este umbra unui vis pe care nu l-am putut realiza în întregime – să numesc fiecare școală un sanctuar al cunoașterii, accesibil și pentru sufletele a căror poveste poate părea dificilă. În adâncul sufletului meu, mi-aș fi dorit să fac o școală unde ușile să fie deschise fără niciun prag, unde să nu fie nevoie de bani pentru a intra în lumea minunată a învățăturii. Mi-aș  fi dorit să nu fie condiții impuse de posibilități financiare, ci mai degrabă să existe condiții ale inimilor – să fim empatici, buni și dăruitori, să trăim cu compasiune și să ajutăm. Aceasta ar fi fost o școală în care nu s-ar mai face distincție între diferitele surse de venit ale familiilor, ci am fi fost uniți în setea de cunoaștere și de împlinire. Dar pentru asta ai nevoie de o sponsorizare consistentă. Dar în fiecare zi, în fața realității, mă lovesc de zidurile impuse de circumstanțe și de resurse limitate. Simt că ceea ce mi-aș fi dorit să fie un drept fundamental, devine o luptă constantă pentru a păstra echilibrul între vise și realitate. Mă întristează să văd că uneori, conceptul de incluziune se pierde în zgomotul argumentelor și aroganței. Mi-e greu să accept că oamenii se împart între “eu” și “ei”, că ierarhiile sociale au nevoie să fie păstrate pentru a menține iluzia superiorității. Cu toate acestea, într-un colț al inimii mele, speranța strălucește ca o lumină persistentă. Mi-amintesc mereu că incluziunea autentică nu constă în a aduna copiii cu nevoi speciale într-un colț al sălii de clasă, ci în a construi o comunitate care să prețuiască diversitatea. Incluziunea este ca un mozaic, în care fiecare piatră prețioasă aduce o nuanță unică și o frumusețe aparte întregului tablou. Adevărata învățătură a incluziunii vine din a ne învăța să fim împreună, să învățăm unii de la alții, să ne bucurăm în armonie de bogăția pe care o aducem cu noi.

Astfel, în ciuda provocărilor și întristărilor, încrederea mea rămâne neclintită. În continuare, voi rămâne devotat misiunii de a promova inclusivitatea autentică, de a lupta pentru ca fiecare copil să aibă acces la educație într-un mediu plin de acceptare și înțelegere. Iar în fiecare pas pe acest drum, voi purta cu mine viziunea unei comunități care să vadă frumusețea în diversitate și să îmbrace fiecare suflet cu iubire și respect.

 

Lajos, ce ai învățat tu de la viață până acum?

Așa cum spunea Albert Einstein, “Viața este ca o bicicletă – ca să menții echilibrul, trebuie să continui să mergi înainte.” În această călătorie cu pedală grea a existenței, am învățat că suntem cu toții călători diferiți pe aceeași șosea, dar cu destinații unice. În lumea în care fiecare își pictează propria panoramă, am descoperit că a fi corect este ca un far luminos în oceanul tulbure al moravurilor moderne. “A fi onest nu înseamnă a nu minți, ci a spune adevărul înainte de a fi întrebat”, spunea Mark Twain. Într-o lume plină de tentații și compromisuri, am ales să fiu o voce a adevărului și un apărător al integrității. De-a lungul acestui drum pietruit al vieții, am învățat să mă îndrept mereu către lumină, pentru că “modestia este strălucirea adevărului” spunea Mahatma Gandhi. Într-o societate în care mulți strigă în gura mare, am învățat să mă retrag în liniște și să mă bucur de bucuriile simple ale existenței. Din profunzimile inimii, am învățat să dăruiesc, conștient că “puterea noastră cea mai adâncă nu constă în capacitatea de a ne transforma viața, ci în capacitatea de a ne transforma impactul asupra vieții altora”, cum spunea Nelson Mandela. Într-o lume a grabei și a egoismului, am ales să dăruiesc fără așteptări, știind că fiecare gest de bunătate creează efecte de schimbare în jurul nostru. Lecția răbdării mi-a fost dată în învălmășeala vieții de zi cu zi, iar “răbdarea este amară, dar rodnică”, așa cum ne-a învățat Aristotel. Într-o eră a vitezei, am învățat să aștept și să cultiv în tăcere, știind că fiecare efort și fiecare răsturnare de situație aduce cu sine învățături neprețuite. Așa cum a spus Paulo Coelho, “Iubirea nu se măsoară în timp. Ci în momente”. Astfel, am învățat să înțeleg că fiecare zi, fiecare clipă, este o șansă de a mă înălța spre cea mai bună versiune a mea. Prin toate aceste învățături, am devenit un călător în propriul suflet, căutând mereu adevăruri adânci și înălțătoare. Deci, în această călătorie a învățăturii, am învățat că suntem diferiți dar conectați, corectitudinea este binele în acțiune, modestia este eleganța inimii, dăruirea este forța transformatoare, răbdarea este sabia timpului, iar iubirea ne înalță în fiecare moment.

 

Ce ai învățat de la copii? Ce ți-ai luat frumos pentru suflet de la ei?

Succesul nu constă în a ajunge la vârful muntelui, ci în călătoria de a escalada fiecare treaptă cu pasiune și reziliență. Din fiecare copil am învățat darul sincerității, o învățătură prețioasă care m-a provocat să-mi reamintesc că simplul adevăr este adesea cel mai strălucitor lucru pe care îl putem oferi. În această școală a inimilor curate, am învățat lecții nemijlocite despre modul de a purta un dialog autentic, curgând în conversații fără bariere, evitând zidurile impuse de filtrul social.

Copiii sunt călători plini de încredere în lume, iar în prezența lor, am fost nevoit să renunț la masca de adult și să mă urc la universul lor. În fiecare râs și fiecare întrebare curioasă, am găsit un motiv de a abandona adultul superior și să devin copilul infinit plin de întrebări și curiozități.

Ei sunt un univers magic al  empatiei, învățându-ne că greșelile noastre nu sunt decât pietre de hotar pe drumul spre evoluție. În ochii lor, am citit povestea puterii vindecătoare a iertării, o lecție pe care am preluat-o în suflet cu umilință și recunoștință.

De-a lungul călătoriei mele în lumea lor, am observat că fiecare întâlnire este o oglindă a propriilor noastre atitudini și abilități. Prin jocurile lor sincere, am văzut oportunități de a îndrepta erorile de comunicare pe care le-am adunat de-a lungul timpului. În acest mod, am putut corecta rănile copilului interior, aducând lumină în trecut și speranță în viitorul lor.

Fiecare copil este un maestru al sincerității și un ghid luminos spre autenticitate. Ei ne amintesc să ne dezlipim de mască și să ne îndreptăm privirile către autenticitate, către acele zile în care eram puri și neîngrădiți. În acest spectacol în care copiii sunt protagoniștii, am găsit învățătura care ne învață să fim din nou curajoși, sănătoși și deschiși.

 

 

-Mama, vreau să îți spun ce am pățit!

-Doar o secundă, mă uit la ceva acum!

-Tata, m-am certat cu Cosmin!

-Acum vorbesc la telefon…

-Mama, nu știu ce decizie să iau…

-Mă uit la fim acum, mai târziu…

-Tata, sunt furios!

-Tu mereu ai un motiv să fii supărat… acum pregătesc niște materiale, nu vezi?

Uneori suntem acolo, în aceeași încăpere cu fiul sau fiica noastră. Lângă ei și totuși departe. Se mai întâmplă.

 

Copiii nu au nevoie de perfecțiune.

Nu.

Copiii au nevoie de tine, părintele lor, conectat cu ei.

 

 

Ce este important?

Este foarte important ca atunci când vorbim cu copiii noștri să avem contact vizual cu ei. A vorbi spre ei, a vorbi cu ei oricum nu înseamnă o conectare completă. Zâmbim cu ochii, încurajăm cu ochii, aprobăm cu ochii, ne minunăm cu ochii. Cu ochii noștri în ochii lor.

Conectați-vă cu mintea și inima, deopotrivă, în discuțiile cu micuții voștri.

Copiii simt când suntem deconectați, când mintea ne zboară în altă parte, când scriem un mesaj în timp ce răspundem, când ne preocupă următorul eveniment atunci când dăm un sfat.

 

Fiți lângă ei, la nivelul lor, dacă e necesar, arătați-vă cât vă pas cu o atingere pe umăr sau pe mână.

E important să le arătăm că suntem acolo, abordabili când au nevoie de noi, arătându-le că sunt importanți, mai importanți decât știrile, filmulețul de vizionat sau un ecran.

 

 

Absența unui părinte prezent

Absența unui părinte prezent creează în copil furie, temeri, îndoieli despre propria persoană, sentiment de singurătate, anxietate. Și de aici până la pierderea autenticității pentru a fi cumva acceptat, este doar un pas.

 

,,Nu sunt suficient.”

,,Poate nu sunt destul de bun.”

,,Poate că nu merit.”

 

Se poate instala astfel frica de a fi vertical pentru sine, frica permanentă de a nu dezamăgi, de a nu greși, de a fi singur.

Un copil frustrat și speriat poate oricând alege să își așeze pe chip masca de încrezut, arogant, agresiv, tocmai pentru a masca vulnerabilitatea creată de lipsa conectării sănătoase.

 

Încurajează empatia în copilul tău, explicându-i cum se simt alți oameni și cum acțiunile lor îi pot afecta pe ceilalți. Arată empatie față de sentimentele și nevoile lui.

 

Răbdarea este cheia în construirea unei conexiuni puternice cu copilul tău. Înțelege că dezvoltarea lor este un proces și că vor exista momente de provocare și greutate. Răbdare!

 

În viața lor, copiii noștri vor avea parte de modele securizate și modele nesecurizate.

Prezența noastră constantă îi poate ajuta ca modelele securizate să le fie mereu în raza de vedere.

 

Să fim acolo când se îndoiesc, când se confesează, să fim acolo când spun lucruri bune și mai puțin bune despre ei și despre alții, să fim acolo când se lovesc, când caută soluții, când au nevoie de un sfat sau nu au nevoie decât să își audă gândurile, să fim acolo când se revoltă și când se bucură, când spun cuvintele potrivite și mai ales pe cele nepotrivite.

Să îi privim, să ne conectă, să ascultăm, să atingem, să oglindim.

Să fim acolo!

 

 

12 septembrie – 5 octombrie 2023, Sala Noua Galerie

Muzeul Național al Țăranului Român

 

Uniunea Arhitecților din România, în parteneriat cu Muzeul Național al Țăranului Român, vă așteaptă marți, 12 septembrie, de la ora 17.00, la Sala Noua Galerie, la vernisajul expoziției REVITALIZĂRI RURALE, arhitect Köllő Miklós & Studio LARIX.

 

Proiectele pe care Uniunea Arhitecților din România le prezintă în această expoziție reprezintă o tendință puternică a arhitecturii românești contemporane și evidențiază interesul special și o nouă formulă de abordare a arhitecturii rurale de către arhitectura cultă.

 

Arhitectul Köllő Miklós și Studio Larix sunt unii dintre reprezentanții de frunte ai acestui curent de gândire și atitudine față de satul românesc pe care, în primul rând, îl iubesc în toată complexitatea sa, îl respectă ca peisaj uman, natural și cultural și îl readuc la viață prin prisma experiențelor lor intelectuale și sentimentale.

 

Iată cum își definește arhitectul abordarea sa și arhitectura pe care o practică:

 

Arhitectura nu înseamnă doar amenajare funcțională, nu înseamnă doar rezultatul unor soluții inginerești și viziuni artistice, ci și acțiune socială, culturală și politică.

Casa noastră este căminul unei familii de intelectuali care a experimentat modul de viață urban, dar a ales satul și …lucrarea unui arhitect care… este îndrăgostit de spațiile largi care corespund și curg dintr-unul în altul

 

Îmi place să folosesc numai materiale naturale. Este adevărat, ele nu se comportă perfect ca cele sintetice, dar îmbătrânesc frumos și sunt recunoscătoare pentru îngrijirea primită. Pot accepta și deteriorarea lor, căci astfel se transformă, de fapt, în capsule ale timpului.

O casă țărănească bine construită prezintă foarte multe soluții sofisticate. Casa întoarce spatele la vânt, pe latura din spate nu se fac ferestre – cu excepția celei de la cămară. Acoperișul se întinde mult peste prispă, făcând umbră vara, dar permițând soarelui să pătrundă sub streașină iarna. Privindu-le astăzi, evident că nu funcționează perfect aceste case, dar am vrut să păstrez vii, profitând și de avantajele oferite de ingineria modernă, ecologică, din zilele noastre”.

 

Această expoziție deschide evenimentele Bienalei Naționale de Arhitectură 2023, desfășurată sub deviza ÎMPREUNĂ, aflată la a XV-a ediție.

 

Expoziția va putea fi vizitată la Sala Noua Galerie, în perioada 12 septembrie – 5 octombrie 2023, de miercuri până duminică, între orele 10.00 și 18.00.

 

 

Pe când alții alergau la joacă, Răzvan Halici își exprima dorința de a face parte dintr-o orchestră. Mama sa l-a inspirat și i-a insuflat dorința de a studia muzica. Și cum dedicarea părinților este absolut esențială, atunci când el s-a îndrăgostit de puterea sunetelor pianului, instrument care-l însoțește și-n prezent, l-au sprijinit în alegerea sa de a-l studia la nivel de performanță.

Îi oferă dinamismul de care, poate, avea nevoie în viață. Îi oferă corespondența dintre el și artă, pianul fiind o fereastră spre lumea muzicii, dar și vocea emoțiilor pe care le simte. Îi oferă ambiții noi precum a fost experiența trăită de curând, manifestarea culturală unde și-a lăsat amprenta.

Nu la noi în țară, ci peste granițele acesteia, în țara fiordurilor. A susținut trei concerte în Norvegia în cadrul programului Ro-Cultura susținut prin granturile SEE care finanțează rezidențele artistice în vederea colaborării între artiștii din România și Statele Donatoare (Norvegia, Islanda și Liechtenstein).

 

 

Răzvan, stau de vorbă cu un tânăr care provine dintr-o familie de artiști sau ești singurul care a fost condus de talent pe acest drum?

În familia mea, doar mama era cea care cânta cu vocea și cred că de la ea am moștenit acest talent. Datorită ei am ajuns să studiez muzica, încă din clasa I, atunci când a dorit să urmez cursurile Liceului de Artă din Botoșani.

 

Când te-ai îndrăgostit de sonoritatea pianului?

Am început să descopăr pianul în clasele primare, prima dată la colegii de trupă a mamei mele, pentru ca mai apoi să primesc și eu o orgă electrică pe care puteam studia pentru școală, iar de atunci, dragostea pentru pian a crescut în fiecare zi.

 

Când s-a conturat ideea devenirii artistului de astăzi?

Sunt de părere că, odată ce alegi calea aceasta în viață, chiar și de la vârste mai fragede, undeva acolo în subconștient se conturează ideea de a deveni artist într-o zi, iar pe măsură ce creștem, devenim tot mai conștienți că acest lucru poate fi posibil prin muncă și dăruire. Concret, în perioada liceului am hotărât să transform ideea într-un obiectiv.

 

Îți amintești crâmpeie de la primul concert sau recital de pian la care ai asistat în viața ta? Ce sentimente ai purtat?

Primul concert la care am asistat a avut loc la Filarmonica din Botoșani, pe când aveam în jur de 7 ani. A fost un concert pentru pian și orchestră și am fost impresionat de faptul că pot exista atât de multe instrumente, fiecare cu o timbralitate aparte, dorind parcă să-mi spună o poveste, reușind să mă facă să mă simt copleșit de puterea sunetului atunci când interpretau în tutti anumite pasaje. După terminarea concertului, am simțit o dorință puternică să ajung să cânt și eu într-o orchestră.

 

Mai simte emoții Răzvan atunci când este pe scenă având în vedere experiența sa?

Emoțiile vor fi mereu acolo, indiferent de experiența pe care o am, deoarece fiecare concert, fiecare spectacol are ceva aparte, are ceva diferit. De fiecare dată îmi doresc și încerc, pe cât posibil, să transmit emoție celor care mă ascultă.

 

 

Numele tău s-a asociat de curând cu un recital de muzică clasică susținut în Norvegia alături de alți colegi din Iași. Care este povestea acestei „escapade”?

Da, într-adevăr! Am susținut trei concerte în Norvegia, alături de artiștii Bogdan Onofrei, Dragoș Cantea, Grace Jee Eun Oh, Martin Romberg, prieteni dragi fără de care nu aș fi reușit, aportul lor fiind unul semnificativ în realizarea concertelor și doresc să le mulțumesc și pe această cale. În ultimele două concerte, i-am avut alături și pe contrabasistul Anders Rove și percuționistul Åsmund Soldal, artiști norvegieni. Nu în ultimul rând, aș dori să îi mulțumesc și lui Carmen Lăcătușu, președinte Flarom Advertising. Totul a început când Dragoș mi-a propus să mă implic într-un proiect de care aflase și el în perioada respectivă. Este vorba de programul Ro-Cultura susținut prin granturile SEE care finanțează rezidențele artistice în vederea colaborării între artiștii din România și Statele Donatoare (Norvegia, Islanda și Liechtenstein).

 

Ai fost protagonistul unei manifestări culturale, acolo unde ai susținut trei concerte. Ai fost la prima experiență de talie internațională?

Nu este prima experiență de talie internațională. În gimnaziu am susținut concerte în Franța, print-un proiect Comenius, însă atunci făceam parte din corul Liceului de Artă din Botoșani.

 

În artă,  talentul se îmbină armonios cu munca continuă. Cât te-ai pregătit pentru această experiență și în ce a constat pregătirea?

Într-adevăr, dacă țintești spre performanță, pe lângă talent, e nevoie și de muncă. Pregătirea pentru această experiență am început-o cu puțin timp înainte să plec și a durat până în ultima zi acolo. Având în vedere că a trebuit să compun o piesă pentru 4 instrumente (pian, vioara, contrabas, percuție), pe motive românești și norvegiene, am început prin a asculta muzica lor tradițională norvegiană încercând să-mi dau seama cum aș putea crea o mixtură între cele două genuri, adăugând elemente din jazz, blues și p.o.p.. Pe toată perioada petrecută acolo, am avut ocazia să studiez și să finalizez piesa și să repet împreună cu artiștii cu care am colaborat.

 

Spune-mi, te rog, care a fost scopul acestui proiect și cât consideri tu, în accepțiunea ta, dar și prin feedback-ul primit de la public, că l-ai atins?

Prin realizarea acestui proiect, am urmărit să unesc muzica românească cu cea norvegiană, punând accent pe valorile comune conturate într-un nou stil, sub forma unei mixturi. Am dorit ca cei din public să se poată bucura de muzică, iar reacțiile lor mi-au confirmat că scopul meu a fost atins.

 

Am fost curioasă și către colegul tău, dar spune-mi, din unghiul tău, cum ți s-a Norvegia? Este o țară deschisă din punct de vedere artistic? Sunt oamenii expuși la artă?

Din ce am experimentat, arta nouă capătă foarte multe forme în societatea norvegiană, în special în sculptură și design – atât cel exterior cât și cel interior, îmbogățit cu artă vizuală care ne ridică întrebări mai mult decât ne oferă răspunsuri. Putem găsi versuri aleatorii pavate pe trotuare în oraș, sau spații verzi acolo unde nu ar trebui să existe spații verzi, ori memoriale închinate victimelor unor evenimente tragice din istorie expuse în miniatură, la fiecare pas – lângă bănci în parc, la intrarea în clădirile publice, în holurile gărilor și aeroporturilor, etc.. Societatea este definită prin incluziune artistică, dar fiind o țară dezvoltată relativ recent, ea sare câteva etape ale romantismului pe care îl resimțim în arhitectura autohtonă și descoperim o conviețuire între lemnul tradițional și stilul simplu de viață, însă foarte adaptat la tehnologia și modernismul din 2023.

 

Reprezinți generația tânără de artiști și te lași purtat zilnic de sunetele pianului. Te-ai perfecționat la noi în țară. Crezi că daci ai fi urmat calea străinătății, ai fi avut alt drum profesional?

Dacă aș fi fost în străinătate, tot muzică aș fi ales să mă perfecționez. Bineînțeles, pe lângă această profesie, există loc și pentru alte pasiuni sau hobbyuri, însă pe primul plan va rămâne mereu ceea ce am decis să fac cu ceva timp în urmă, acela de a reuși să aduc un aport muzicii și să fiu recunoscător pentru ceea ce-mi oferă în fiecare zi.

 

 

Ți-ai fi dorit un alt drum pentru tine?

De mic mi-am dorit să fac fotbal, însă mama mea mă asculta cântând prin casă și a decis că băiatul ei trebuie să facă muzică. Țin minte că am fost supărat la început, dar în timp am ajuns să îi mulțumesc și să fiu recunoscător pentru decizia pe care a luat-o.

 

Cât te întregește ceea ce faci, Răzvan?

Sunt împlinit cu ceea ce fac, în primul rând sufletește, apoi profesional, pasiunea devenind o profesie, iar asta le spun mereu și elevilor mei, să aleagă mereu ceea ce le place, ceea ce îi împlinește și ce le aduce satisfacție, deoarece vor merge la serviciu cu drag și se vor dărui întru totul.

 

Unește muzica suflete? Vindecă inimi?

Poate că sunt subiectiv, însă pentru mine muzica reprezintă cea mai complexă formă de artă, cea mai pură și delicată formă de manifestare a frumosului, este ceva care ne atinge pe toți în suflet. Pentru mine, muzica este un refugiu în care mă retrag atunci când simt că am nevoie să mă încarc cu energie. Da, muzica unește suflete, alină dureri, bucură inimi și în același timp le vindecă.

 

 

În perioada 13 septembrie – 1 octombrie, povestea Bucureștiului la mijlocul secolului 19 poate fi descoperită prin intermediul fotografiilor de epocă, machetelor, planurilor și hărților de arhivă în cadrul expoziției documentare “București. O stratigrafie în hărți și planuri”, la ARCUB – Hanul Gabroveni.

Suportul principal al expoziției îl reprezintă ilustrarea detaliată a planurilor și hărților care au surprins Bucureștiul începând de la 1864 și până în prezent, baza cartografică fiind asigurată de planul Borroczyn finalizat la 1946.

Pentru a ilustra evoluția orașului, dar și pentru a aduce în atenție locuri care astăzi sunt aproape o legendă, vizitatorii vor avea ocazia, în premieră, să urmărească în paralel planșe litografiate la 1846, cât și cele redesenate la 1915-1916 de către o echipă coordonată de arhitectul șef al Capitalei, Cincinat Sfințescu.

Taboul este completat de ilustrații de epocă, realizate de primii fotografi ai Bucureștilor (Szathmary, Angerer), urmate de ilustrații utilizate în timpul celor două războaie mondiale de către aviația militară a combatanților și, nu în ultimul rând, de fotografii realizate de autori anonimi cu ocazia unor evenimente importante petrecute în București. Participanții vor putea admira, de asemenea, ilustrații de operă din categoria gravuri și litografii, portrete ale diverselor personaje care au influențat soarta urbei bucureștene, imortalizate în penelul artiștilor contemporani (tablouri cu ultimii domnitori ai Țării Românești – Gheorghe Bibescu, Barbu Știrbei, Al. I. Cuza, Carol I).

Prezentată în premieră, panorama orașului, realizată între 1857 și 1858 de Carol Pop de Szathmary, din șapte fotografii preluate cel mai probabil din Turnul Colței, va putea fi analizată în detaliu de vizitatori. Calitatea fotografiilor de mari dimensiuni permite vizualizarea cu ușurință a multor edificii care au dispărut în timp sau și-au schimbat înfățișarea, precum Palatul Șutu și clădirea Universității.

Expoziția este organizată de Primăria Capitalei prin ARCUB, alături de Muzeul de Istorie a României și Ministerul Culturii, în parteneriat cu Muzeul Municipiului București și Lavița Verde. Ștefan Huțanu, arhitect și designer 3D, va curatoria expoziția, împreună cu Mihai Florea, muzeograf al Muzeului Național de Istorie a României.  Evenimentul face parte din programul evenimentului “Zilele Bucureștiului”.

“Expoziția oferă vizitatorilor o adevărată incursiune pe străzile Bucureștiului de la mijlocul veacului al XIX-lea. Orașul prinde viață prin intermediul hărților și planurilor, dar și al fotografiilor de epocă. Prin realizarea cartografică, realizată de baronul Artur Rudolf von Borroczyn, veți putea retrăi într-o atmosferă autentică de la 1846: străzi sau clădiri importante care au rezistat până astăzi, locuri prin care au trecut mari personalități istorice, târguri aglomerate, trăsuri și calești trase de cai, evenimente și istorii captivante sunt dezvăluite prin prisma planurilor și hărților Bucureștiului de odinioară. Reconstruirea orașului de la 1846 prin intermediul unei machete la scară întregește experiența vizitatorilor pe întreaga durată a expoziției.”, a declarat Mihai Florea, muzeograf Muzeul Național de Istorie a României, curatorul expoziției.

Expoziția poate fi vizitată în perioada 13 septembrie – 1 octombrie, de marți până duminică între orele 12:00 – 20:00 la ARCUB – Hanul Gabroveni, Sălile Bolților și Atelier.

Biletele pot fi achiziționate online de pe arcub.ro, Entertix.ro, Myticket.ro, în magazinele partenere și la casa de bilete ARCUB din Str. Lipscani 84-90. Prețul unui bilet la categoria I este de 25 de lei, iar elevii, studenții și pensionarii pot achiziționa un bilet la categoria a II-a la prețul de 15 lei.

 

 

Florin Buzilă este unul dintre acei tineri care nu-și uită originile, deși viața i-a arătat și alte căi. A ales să trăiască și să se înconjoare de liniștea locurilor natale, departe de zgomotul cotidian. A construit o casă tradițională pe pământul bunicilor săi, o casă care le poartă numele și care promovează vatra satului bucovinean.

Cabana La Țâlica nu a fost gândită inițial pentru a deveni un business, doar dorește acum să se bucure și alții de frumusețea locurilor. A început cu o investiție mică, dar cum Florin este un vizionar și un om care nu face lucrurile cu jumătate de măsură, a ridicat costurile cabanei în conformitate cu calitatea pe care a dorit să o pună la dispoziție.

 

Pe când unii aleargă după averi, case mari, avuții materiale, tu „ai căutat” să găsești un spațiu în care să conviețuiești la țară, să iei o porție de aer fresh o dată la câteva săptămâni sau l-ai renovat pentru oaspeți?

Mă numesc Buzilă Florin, sunt un tânăr de 30 de ani, domiciliat în comuna Șaru Dornei și mi-am dorit foarte mult să construiesc o casă cu arhitectură tradițional bucovineană pe pământul bunicilor mei.

 

 

Ce a stat la baza alegerii de a renova o casă la țară, în mijlocul naturii? Ai plecat de la ideea unui business pentru doritorii de frumos sau de la un imbold personal?

Moștenesc acest pământ din anul 2013 de la tatăl meu Pr. Buzilă Damaschin și în cinstea părinților lui am dat denumire cabanei ,,La Țâlică”. Bunicul meu se numea Petrică, iar un localnic mai șterpelit nu îi putea spune Petrică și îi spunea Țâlică. Casa aceasta a fost făcută pentru sufletul meu în cinstea bunicilor, dar văzând că zona are potențial, m-am gândit că poate deveni un business.

 

Apropo de casă, ca să înțeleg mai bine. O aveai sau ai cumpărat-o ca mai apoi să faceți diverse schimbări pe placul tău?

Această cabană a fost adusă dintr-un vârf de deal (Plaiul Șarului) și strămutată la intrarea în comuna Șaru Dornei pe pământul nostru.

 

Ce îți dă frumos pentru suflet cabana?

Simt împlinire sufletească că am terminat ce mi-am dorit, iar asta mă liniștește și mă face mai încrezător.

 

Cât de mare este și câți oaspeți poate primi odată?

Această cabană deține o parcare încăpătoare, iar în proprietate se află la demisol un living spațios cu șemineu, bucătărie complet utilată, baie de serviciu și camera centralei. La parter sunt trei dormitoare cu băi proprii, într-unul dintre ele se află o baie panoramică cu cadă freestanding, iar la mansardă încă două dormitoare cu băi proprii.

 

De ce se pot bucura oaspeții prin împrejurimi? Unde este situată?

La această cabană oaspeții se pot bucura la o depărtare de 10 km de Munții Călimani, iar tot pe această rază de Crescătoria de Cerbi Dârmoxa, cabana fiind situată la 7 km de orașul stațiune Vatra Dornei unde se află telefericul cele 3 pârtii (Veverița, Parc și Dealu Negru) plus Cazinoul, Muzeul Etnografic, Muzeul de Științe ale Naturii și Cinegetică și Parcul Central.

 

Cât timp ți-a luat să găsești o echipă care să îți înțeleagă gusturile și să le transpună concret și corect în mobilier?

Am găsit în scurt timp o echipă de meșteri pe nume Boca Stelu și Dan, frați fiind care locuiesc în satul Șaru Bucovinei, iar pe parcursul vieții lor au construit minim 200 de case.

 

 

Capitolul financiar a fost o provocare? Cât de mare a fost investiția?

Am început la această casă cu o investiție de 6.000 de lei, iar pe parcurs am avut multe beneficii deoarece pământul a deservit să fie umplutură malului râului Neagra Șarului, iar investiția finală a fost de 300.000 euro deoarece pentru structura casei s-a excavat foarte mult.

 

Amenajarea este o combinație între modern, ce este în trend acum, și tradițional? Ce-mi poți spune despre stilul adoptat?

Am făcut acest interior și exterior la această casă pe un stil arhitectural vechi, dar în care să predomine modernul deoarece epoca în care trăim se caută ceva mai aparte.

 

Ce predomină? Lemnul, din ce văd în poze?

Fiind o casă cu specific bucovinean, este construită din bârne de lemn de brad, iar în exteriorul casei se află un cerdac din lemn natur.

 

Cine sunteți voi, cei din spatele acestui concept? Cu cine stau de vorbă? Hai să aflăm câte ceva.

Eu mă numesc Florin fiul lui Pr. Buzilă Damaschin și Larisa, nepot a lui Buzilă Petru (Țâlică).

 

Unde locuiești în prezent?

Locuiesc în comuna Șaru Dornei, sat Șaru Bucovinei la un km de aceste împrejurimi.

 

Pe care meleaguri ai copilărit și ți-ai creat amintiri?

M-am născut în municipiul Rădăuți, comuna Satu Mare, sat Țibeni, iar în vacanțe părinții fiind băștinași locului ne aduceau în comuna Șaru Dornei pentru a-i ajuta pe bunici la treburile gospodărești (fân).

Această cabană am făcut-o din drag pentru a promova vatra satului bucovinean. Sper ca pe viitor să fie un concept de casă tradițională pentru toți tinerii de la țară.

 

 

7 – 17 septembrie 2023

Muzeul Național al Țăranului Român

 

Ca în fiecare început de toamnă, în preajma sărbătorii Înălțarea Sfintei Cruci, cunoscută în popor și ca Ziua Crucii, Muzeul Național al Țăranului Român întâmpină anotimpul cu expoziții noi, ateliere, târg de icoane și proiecții de film.

Vă așteptăm, în perioada 7 – 17 septembrie 2023, la cea de a unsprezecea ediție a Zilelor Muzeului Țăranului!

 

PROGRAM

 

Joi, 7 septembrie

Orele 10.00 – 18.00 – ALEXANDRU TZIGARA-SAMURCAȘ – ÎNTEMEIETORUL MUZEULUI NAȚIONAL, în spațiile expoziției permanente

Orele 10.00 – 18.00 – FLĂCĂRI ȘI CORĂBII, mărturii din Banat și Transilvania – Expoziția artistului Ioan Muntean, Sala Irina Nicolau

Orele 10.00 – 18.00 – DINCOLO DE POVESTE. GRAIUL STRAIELOR MOȘTENITE, Sala Media

Orele 16.00 – 18.00 – CAVE OF FORGOTTEN DREAMS, la Sala MNȚRplusC

Orele 18:15 – A FOST ODATĂ CA O VARĂ (AFTERSUN), la Cinema Muzeul Țăranului

Orele 20:00 – COPIII CELORLALȚI (LES ENFANTS DES AUTRES), la Cinema Muzeul Țăranului

 

Vineri, 8 septembrie

Orele 10.00 – 18.00 – ALEXANDRU TZIGARA-SAMURCAȘ – ÎNTEMEIETORUL MUZEULUI NAȚIONAL, în spațiile expoziției permanente

Orele 10.00 – 18.00 – FLĂCĂRI ȘI CORĂBII, mărturii din Banat și Transilvania – Expoziția artistului Ioan Muntean, Sala Irina Nicolau

Orele 10.00 – 18.00 – DINCOLO DE POVESTE. GRAIUL STRAIELOR MOȘTENITE, Sala Media

Orele 16.00 – 18.00 – CAVE OF FORGOTTEN DREAMS, la Sala MNȚRplusC

Orele 10.00 – 19.00 – TÂRG DE SFÂNTA MARIA, în curtea interioară

Orele 18:00 FALCON LAKE, la Cinema Muzeul Țăranului

Orele 19:45 CEI OPT MUNȚI (LE OTTO MONTAGNE), la Cinema Muzeul Țăranului

 

Sâmbătă, 9 septembrie

Orele 10.00 – 18.00 – ALEXANDRU TZIGARA-SAMURCAȘ – ÎNTEMEIETORUL MUZEULUI NAȚIONAL, în spațiile expoziției permanente

Orele 10.00 – 18.00 – FLĂCĂRI ȘI CORĂBII, mărturii din Banat și Transilvania – Expoziția artistului Ioan Muntean, Sala Irina Nicolau

Orele 10.00 – 18.00 – DINCOLO DE POVESTE. GRAIUL STRAIELOR MOȘTENITE, Sala Media

Orele 14.00 – 18.00 – CAVE OF FORGOTTEN DREAMS, la Sala MNȚRplusC

Orele 10.00 – 19.00 – TÂRG DE SFÂNTA MARIA, în curtea interioară

Orele 16:30 – ZĂPADĂ DE AUGUST (FIRST SNOW OF SUMMER), la Cinema Muzeul Țăranului

Orele 18:15 – ARSENIE. VIAȚA DE APOI, la Cinema Muzeul Țăranului

Orele 20:00 – COPIII CELORLALȚI (LES ENFANTS DES AUTRES), la Cinema Muzeul Țăranului

 

Duminică, 10 septembrie

Orele 10.00 – 18.00 – ALEXANDRU TZIGARA-SAMURCAȘ – ÎNTEMEIETORUL MUZEULUI NAȚIONAL, în spațiile expoziției permanente

Orele 10.00 – 18.00 – FLĂCĂRI ȘI CORĂBII, mărturii din Banat și Transilvania – Expoziția artistului Ioan Muntean, Sala Irina Nicolau

Orele 10.00 – 18.00 – DINCOLO DE POVESTE. GRAIUL STRAIELOR MOȘTENITE, Sala Media

Orele 14.00 – 18.00 – CAVE OF FORGOTTEN DREAMS, la Sala MNȚRplusC

Orele 10.00 – 19.00 – TÂRG DE SFÂNTA MARIA, în curtea interioară

Orele 16:30 – POVEȘTI INDISCRETE (HISTORIAS PARA NO CONTAR), la Cinema Muzeul Țăranului

Orele 18:30 – ZĂPADĂ DE AUGUST (FIRST SNOW OF SUMMER), la Cinema Muzeul Țăranului

Orele 20:15 – ULTIMA NOAPTE (L’ULTIMA NOTTE DI AMORE), la Cinema Muzeul Țăranului

 

Marți, 12 septembrie

Ora 17.00 – vernisajul expoziției arh. Köllő Miklós & Studio LARIX – REVITALIZĂRI RURALE, Sala Noua Galerie

 

Miercuri, 13 septembrie

Ora 18.30 – vernisajul expoziției laborator AICI A FOST CÂNDVA O APĂ, la Sala Acvariu

Orele 10.00 – 18.00 – ALEXANDRU TZIGARA-SAMURCAȘ – ÎNTEMEIETORUL MUZEULUI NAȚIONAL, în spațiile expoziției permanente

Orele 10.00 – 18.00 – FLĂCĂRI ȘI CORĂBII, mărturii din Banat și Transilvania – Expoziția artistului Ioan Muntean, Sala Irina Nicolau

Orele 10.00 – 18.00 – DINCOLO DE POVESTE. GRAIUL STRAIELOR MOȘTENITE, Sala Media

Orele 10.00 – 18.00 – arh. Köllő Miklós & Studio LARIX – REVITALIZĂRI RURALE, Sala Noua Galerie

Orele 18.15 – ARSENIE. VIAȚA DE APOI, la Cinema Muzeul Țăranului

Orele 20.00 – MAESTRUL GRĂDINAR (Master Gardener), la Cinema Muzeul Țăranului

 

Joi, 14 septembrie

Orele 10.00 – 18.00 – TÂRGUL ICONARILOR ȘI AL MEȘTERILOR CRUCERI, în curtea interioară

Orele 10.00 – 18.00 – ALEXANDRU TZIGARA-SAMURCAȘ – ÎNTEMEIETORUL MUZEULUI NAȚIONAL, în spațiile expoziției permanente

Orele 10.00 – 18.00 – FLĂCĂRI ȘI CORĂBII, mărturii din Banat și Transilvania – Expoziția artistului Ioan Muntean, Sala Irina Nicolau

Orele 10.00 – 18.00 – DINCOLO DE POVESTE. GRAIUL STRAIELOR MOȘTENITE, Sala Media

Orele 10.00 – 18.00 – AICI A FOST CÂNDVA O APĂ, la Sala Acvariu

Orele 10.00 – 18.00 – arh. Köllő Miklós & Studio LARIX – REVITALIZĂRI RURALE, Sala Noua Galerie

Orele 19.00 – finisaj interactiv CAVE OF FORGOTTEN DREAMS, la Sala MNȚRplusC

Orele 19.00 – CONCERT DE MUZICI TRADIȚIONALE. Taraful lui Șandorică de la Valea Largă. Marian Sandu și Taraful din Teleorman, la Studioul Horia Bernea

 

Vineri, 15 septembrie

Orele 10.00 – 18.00 – TÂRGUL ICONARILOR ȘI AL MEȘTERILOR CRUCERI, în curtea interioară

Orele 10.00 – 18.00 – ALEXANDRU TZIGARA-SAMURCAȘ – ÎNTEMEIETORUL MUZEULUI NAȚIONAL, în spațiile expoziției permanente

Orele 10.00 – 18.00 – FLĂCĂRI ȘI CORĂBII, mărturii din Banat și Transilvania – Expoziția artistului Ioan Muntean, Sala Irina Nicolau

Orele 10.00 – 18.00 – DINCOLO DE POVESTE. GRAIUL STRAIELOR MOȘTENITE, Sala Media

Orele 10.00 – 18.00 – AICI A FOST CÂNDVA O APĂ, la Sala Acvariu

Orele 10.00 – 18.00 – arh. Köllő Miklós & Studio LARIX – REVITALIZĂRI RURALE, Sala Noua Galerie

Orele 13.00 – 16.00 – panotarea cu public a expoziției LOST SIGNAL: Recuperări, Eugenia MUREȘAN, la MNȚRplusC

Orele 19.30 – Gala de deschidere BIFF – LA BETE, la Cinema Muzeul Țăranului

Orele 22.00 – BOSS – în cadrul evenimentului Noaptea Albă a Filmului Românesc, la Cinema Muzeul Țăranului

Orele 00.15 – SPRE NORD (To The North) – în cadrul evenimentului Noaptea Albă a Filmului Românesc, la Cinema Muzeul Țăranului

 

Sâmbătă, 16 septembrie

Zilele Europene ale Patrimoniului. Ediția XXX

Orele 10.00 – 18.00 – TÂRGUL ICONARILOR ȘI AL MEȘTERILOR CRUCERI, în curtea interioară

Orele 11:00 – 13:00 – Atelier de încrustat în lemn cu Vasile Moldoveanu (în cadrul târgului)

Orele 14:00 – 16:00 – Atelier de pictură cu Angela Ludoșanu (în cadrul târgului)

Orele 10.00 – 18.00 – ALEXANDRU TZIGARA-SAMURCAȘ – ÎNTEMEIETORUL MUZEULUI NAȚIONAL, în spațiile expoziției permanente

Orele 10.00 – 18.00 – FLĂCĂRI ȘI CORĂBII, mărturii din Banat și Transilvania – Expoziția artistului Ioan Muntean, Sala Irina Nicolau

Orele 10.00 – 18.00 – DINCOLO DE POVESTE. GRAIUL STRAIELOR MOȘTENITE, Sala Media

Orele 10.00 – 18.00 – AICI A FOST CÂNDVA O APĂ, la Sala Acvariu

Orele 10.00 – 18.00 – arh. Köllő Miklós & Studio LARIX – REVITALIZĂRI RURALE, Sala Noua Galerie

Orele 13.00 – 16.00 – panotarea cu public a expoziției LOST SIGNAL: Recuperări, Eugenia MUREȘAN, la MNȚRplusC

Orele 11.00 – WHO KILLED KENYA – în cadrul BIFF, la Cinema Muzeul Țăranului

Orele 15.30 – HERE – în cadrul BIFF, la Cinema Muzeul Țăranului

Orele 17.30 – SCURTMETRAJE AUTORI ROMÂNI – în cadrul BIFF, la Cinema Muzeul Țăranului

Orele 20.30 – COMOARA PIERDUTĂ – în cadrul BIFF, la Cinema Muzeul Țăranului

 

Duminică, 17 septembrie

Orele 10.00 – 18.00 – TÂRGUL ICONARILOR ȘI AL MEȘTERILOR CRUCERI, în curtea interioară

Orele 10:00 – 16:00 – Atelier de modelat lutul cu Andreiana Ramona Stanca (în cadrul târgului)

Orele 10.00 – 18.00 – ALEXANDRU TZIGARA-SAMURCAȘ – ÎNTEMEIETORUL MUZEULUI NAȚIONAL, în spațiile expoziției permanente

Orele 10.00 – 18.00 – FLĂCĂRI ȘI CORĂBII, mărturii din Banat și Transilvania – Expoziția artistului Ioan Muntean, Sala Irina Nicolau

Orele 10.00 – 18.00 – DINCOLO DE POVESTE. GRAIUL STRAIELOR MOȘTENITE, Sala Media

Orele 10.00 – 18.00 – AICI A FOST CÂNDVA O APĂ, la Sala Acvariu

Orele 10.00 – 18.00 – arh. Köllő Miklós & Studio LARIX – REVITALIZĂRI RURALE, Sala Noua Galerie

Orele 13.00 – 16.00 – panotarea cu public a expoziției LOST SIGNAL: Recuperări, Eugenia MUREȘAN, la MNȚRplusC

Orele 11.00 – WORKSHOP DE ACTORIE DE FILM CU DANIEL NUȚĂ – în cadrul BIFF, la Cinema Muzeul Țăranului

Orele 15.30 – THE BREAKING ICE – în cadrul BIFF, la Cinema Muzeul Țăranului

Orele 17.30 – CASTELUL CRĂIȚEI – în cadrul BIFF, la Cinema Muzeul Țăranului

Orele 20.30 – ASTEROID CITY – în cadrul BIFF, la Cinema Muzeul Țăranului

Daniela Țepeș deține o sumă de calități care o ajută să facă cinste carierei îmbrățișate. Predă fizică copiilor, deși pe vremea când era elevă nu era prietenă cu această disciplină. Era pasionată de istorie, scria poezii, picta, dansa, făcea teatru și, totuși, un liceu cu profil de matematică-fizică a fost opțiunea sa. Era fascinată de taina numerelor, nu și de fizică. Prima sa notă în liceu la fizică a fost 3, dar fiind conștiincioasă, a negociat cu ea și a îndreptat lucrurile.

Azi, construiește caractere frumoase. Este un profesor echitabil, adaptabil la situațiile imprevizibile, atent la nevoile individuale ale elevilor, responsabil de cele mai nobile suflete, cele ale copiilor. Să o cunoaștem!

 

Cum reușiți să glisați între atribuțiile de acasă și cele de la școală? Cum le împăcați?

Sunt o persoană activă, muncesc între 12-16 ore pe zi și cumva, planificându-mi cu atenție activitățile, reușesc să păstrez un minim echilibru între activitatea profesională și viața privată. Uneori, însă, partea cu viața privată  nu îmi „iese” prea bine.

 

 

Acasă, reușiți să vă detașați de tot de serviciu sau tot rămâneți conectată?

Eu cred că meseria de profesor face parte din categoria meseriilor de la care nu te poți „deconecta” cu adevărat în momentul în care ajungi acasă. Aproape întotdeauna mai rămâne ceva de făcut: de corectat niște teste de evaluare sau teme, de căutat resurse utile pentru lecții, de pregătit fișe de lucru. Apoi  te mai sună un părinte, îngrijorat din varii motive, sau un elev să te anunțe că s-a îmbolnăvit și mâine nu vine la școală. Și când în sfârșit zici, „gata, ora asta e pentru mine” se strecoară un gând legat de ceva ce te-a nemulțumit la școală. Și încerci să înțelegi dacă ai greșit sau unde ai greșit, dacă ai fi putut face altfel, dacă ar trebui să schimbi ceva. Și până îți găsești răspunsurile, ora ta de relaxare s-a cam dus. Când ai copii de vârstă școlară, lucrurile se complică și mai tare. Începi să te uiți la procesul de învățare și cu „lentila de părinte” și întrebările se înmulțesc.

 

Numele dumneavoastră este asociat cu sistemul educațional. Debutul a fost din perspectiva dumneavoastră natural, însemnând că ați vrut mereu să fiți parte din educație și astfel ați studiat pe domeniu?

Ar fi fost frumos să pot spune că am știut întotdeauna că voi fi profesor de fizică, dar nu. În copilărie visam să fiu scriitoare, pictoriță, actriță, ziaristă, arheolog, ofițer criminalist, avocat. Decizia de a  deveni profesor de fizică a fost așa, mai pe ultima sută de metri, la finalul liceului și are legătură cu profilul absolvit, cu prima mea poveste de dragoste, cu prietenii mei din acea perioadă. Dar cred că ceea ce este cu adevărat important, e faptul că nu  am regretat nici  măcar o secundă alegerea făcută! Nici când  am predat cu mănușile pe mână, pentru că atât de frig era în sălile de clasă, nici când unii elevi sau părinți m-au dezamăgit. Și nici măcar  atunci când  nivelul salariului meu era atât de scăzut, încât aveam mereu datorii de la lună la lună.

 

Cum ați putea defini toți acești ani de când sunteți bucată din învățământ?

E greu să găsești o definiție, pentru că  în meseria mea nicio zi nu seamănă cu alta. Zilnic, interacționez cu  cel puțin o sută de elevi și ei nu seamănă unul cu altul. Și nici cu cei din generațiile trecute. Așa că mereu mă confrunt cu noi provocări și  cu nevoia de a răspunde acestora, cât de bine pot eu. Și încerc să mă adaptez, învățând permanent cum să fac asta.

 

 

Ați avea ceva să vă reproșați la catedră?

Nu cred în profesorul perfect. Profesorii sunt oameni și oamenii greșesc. Bineînțeles că fac greșeli, pe care, ulterior, mi le reproșez. Uneori am senzația că am fost prea exigentă, sau dimpotrivă, prea îngăduitoare, că nu am avut suficientă răbdare, sau că nu am valorizat suficient un moment de AHA al unui elev. Dar și greșeala este parte a procesului de învățare.

 

Cât de mult vă place să fiți „doamna”?

Îmi place! Iubesc interacțiunea cu elevii!  Îmi place energia lor!  Iubesc luminița care li se aprinde în ochi când reușeșc să le stârnesc interesul pentru o temă, le iubesc nedumeririle și modul stângaci în care le exprimă, le iubesc curiozitățile și creativitatea. Mă topesc după zâmbetul elevului care spune: „aha, acum are sens!” Îndrăgesc până și momentele în care „ceva” nu merge bine și trebuie, pe loc, să identific și problema și soluția! Și chiar dacă uneori, unul sau mai mulți elevi, mă dezamăgesc și mi-e greu, trec peste asta. Și a doua zi o iau de la capăt, cu încredere și speranță.

 

Învățați copiii de acasă să aibă valori, convingeri bine închegate, principii de viață. Copiilor de la școală ce le transmiteți?

În primul rând, încerc să promovez în rândul elevilor respectul. Eu cred că elevii care  au respect de sine, pot fi mai  responsabili, mai atenți la anturaj, la modul în care își petrec timpul liber, la modul în care  se implică în propria lor învățare și dezvoltare. Respectându-se pe ei înșiși, pot învăța mai ușor respectul pentru ceilalți. Devin  toleranți și mai puțin conflictuali sau violenți și, prin urmare, vor avea șanse mai mari de integrare socială și profesională. Și dacă, pe lângă acestea, învață și respectul față de mediu, atunci, cu siguranță, vom trăi într-o lume mai bună.

Încerc, de asemenea, să-i învăț despre încredere și curajul de a îndrăzni. Și despre. muncă, perseverență și răbdare.

 

Ce ați învățat dumneavoastră de la ei? Se spune că și adulții învață de la cei mici.

Cred că, în primul rând, am învățat să mă uit la mine, ca profesor, prin ochii lor și să gândesc „în afara cutiei”. Am mai învățat să îmi gestionez mai bine emoțiile. În ultimii ani, m-au ajutat să-mi dezvolt abilitățile tehnologice, iar de curând mi-au „făcut cunoștință” cu CHAT GPT.

 

Dacă ar fi să mă luați de mână și să mă conduceți în timpurile copilăriei dumneavoastră, ce aș putea afla despre fetița Daniela? Cum era ea la școală?

Am fost un copil curios  și vorbăreț.  La școală am fost o elevă conștiincioasă. Tratam cu aceeași seriozitate temele la română, la matematică, la desen sau muzică. Am fost pasionată de istorie, am participat la o grămadă de activități extracurriculare, am scris poezii, am pictat, am dansat, am jucat teatru. M-am orientat spre un liceu cu profil de matematică-fizică pentru că îmi plăcea matematica. Prima mea notă în liceu a fost 3 la fizică. Acum mă amuză. Atunci a fost un cutremur. Am urât fizica, am urât profesorul, m-am urât pe mine. Mi-am dat seama, însă, destul de curând, că stă doar în puterea mea să îndrept lucrurile. Am muncit din greu, deseori  până târziu, în noapte. Am lucrat sute de probleme cărora treptat le creșteam gradul de dificultate. Am cerut ajutor colegilor sau profesorului când am întâmpinat dificultăți. Și cumva, oarecum pe neașteptate, prin clasa a X-a, mi-am dat seama că îmi place fizica.

 

 

Cum sunt copiii din generația de azi față de copiii din vremea dumneavoastră?

Poate că cei de azi sunt mai pragmatici decât noi! Dar este doar o opinie personală!

 

Generația de înainte de revoluția citea mai mult? Cum simțiți?

Cred că în fiecare generație, sunt elevi care citesc mult și elevi care nu citesc. Deosebirile între generații sunt legate mai degrabă de ceea ce citesc, de modul în care citesc.

 

Cine v-a insuflat iubirea pentru fizică, pentru această disciplină?

Așa cum deja am povestit, nu e vorba de cineva anume. A fost mai mult o provocare într-un context favorabil. Și multă muncă.

 

Cum îi determinați pe elevi să îndrăgească acest obiect de studiu?

Provocându-i să observe, să se mire, să își pună întrebări, să gândească,  să caute cauza profundă a lucrurilor.

 

Poți să ai în învățământ succes? Sau cum cuantificați dumneavoastră succesul?

Să fii profesor nu e nici simplu, nici ușor. Sunt multe provocări și multe dezamăgiri. Dar sunt și bucurii mărunte, pe care înveți, în timp, să le valorizezi. O lecție reușită, un elev care se bucură că te vede, care îți spune că cel mai mult la școală îi plac orele tale. Un grup care te reține în pauză să te mai întrebe ceva sau să îți arate cum au rezolvat o problemă. Elevi din generațiile trecute care te salută cu respect sau vin să te îmbrățișeze, pentru că nu te-au văzut de mult și le-a fost dor. O stare de bine cu care ieși din clasă după o lecție în care elevii s-au întrecut pe ei înșiși. Un părinte care te oprește pe stradă să îți mulțumească. Nu știu dacă asta înseamnă neapărat succes. Pentru mine, sunt situații care-mi certifică succesul. Succesul e o noțiune relativă.

 

 

Începe școala!

Da, da, chiar începe!

Și din nou copiii noștri vor socializa și vor crește prin interacțiune și se vor șlefui. Școala este despre învățare, formare, programe de pregătire. Însă în egală măsură este despre prietenie, acceptare, apartenență. Oare cine este prietenul meu acum? De ce mă privesc ei așa? Oare de ce nu m-a ales din prima în echipa lui? Ele spun lucruri urâte despre mine? Ea mă apreciază? El mă va mai critica?

 

Curtea școlii este locul în care copiii noștri se întâlnesc, se descoperă, se oglindesc, se susțin (sau nu) și este locul în care se petrec jocuri de putere și jocuri de rol; este locul în care se învață despre viață.

 

 

Și ce tipologii pot întâlni copiii noștri?

Să discutăm puțin cu fiicele și fiii noștri despre aceste tipologii și să lăsăm la îndemâna lor câteva unelte de ajutor:

 

Să știți că se vor întâlni cu bârfitorii. Acestora le place să vorbească despre alții (și, de obicei, nu de bine…). Desigur, ulterior vor vorbi și despre ai noștri, și nici acum nu o vor face cu bună credință. Spuneți-le copiilor că dacă le vor încredința un secret, acesta nu va sta ,,la secret” pentru mult timp.

Ce e de făcut: îndrumați-vă copiii să schimbe vorba atunci când partenerul de discuție dorește ,,să comenteze” pe cineva. Și, desigur, sugerați-le să nu lase în mâinile și la urechile lor lucruri personale, secrete, întâmplări intime.

 

Să știți că îi vor întâlni pe critici. Pe cei ce caută problema în orice soluție și neghina în lanul cu grâu. Cei ce subliniază mereu ceea ce nu e bine, cei ce formulează des: ,,da, dar….”, cei ce caută să le arate partenerilor de discuție că nu sunt de ajuns sau sunt mai puțin. Copiii aceștia judecă aproape orice (din păcate) și vor căută să vă facă fiul sau fiica să se îndoiască de sine.

Ce e de făcut: spuneți-le copiilor voștri că opinia unui tip critic este doar o opinie și nu înseamnă finalul, pecetea, concluzia.

Acești copii au ei înșiși stima de sine scăzută și au fost și sunt criticați și ei, la rândul lor. Este bine să le arătăm căldură acestor tineri sau-când sunt prea mult-să îi evităm în interacțiune.

 

Să știți că îl vor întâlni și pe cel ce dorește să le facă tuturor pe plac ( chiar și atunci când sunt răniți de cei din jur și nu li se întorc cuvintele și faptele bune). Ei sunt prieteni buni, însă în răstimpuri pot profita de anumite situații, se tem de conflict, evită să rostească ceva ferm, transmit jumătăți de adevăr.

Ce e de făcut: îndrumați-i pe copiii voștri să adune mai multe opinii despre anumite lucruri, îndrumați-i să îi întrebe pe acești tineri cum se simt cu adevărat și îndrumați-i să le fie sprijin și suport când aceștia au nevoie.

 

Inevitabil vor întâlni persecutorul (tipul bully). Persecutorul trece de tiparul clasic: nu este doar tipul cel puternic și fără limită ce necăjește copiii mici. Nu! Persecuția poate fi emoțională, persecuția se poate realiza și în mediul on-line, persecuția este în cuvinte mici, în gesturi și mimică, în puterea de a exclude și evita.

Ce e de făcut: puneți la dispoziția copiilor voștri un set de instrumente care să îi ajute: ce e de spus, de făcut, când e musai să implice adulții responsabili. Îndrumați-vă fiii și fiicele să îi evite pe persecutori, amintiți-le că au puterea de a se îndepărta de ei. Repetați-le că puterea acestora se pierde dacă nu se afișează teamă, frică, supunere, că sunt neputincioși dacă grupul spune STOP!

 

 

Îl vor întâlni și pe înfumurat. Pe cel ce are o poveste mai bună, o întâmplare mai bună, o experiență mai bună decât tot ce a rostit fiul sau fiica voastră. Sunt copii cu focus doar pe sine, au nevoie de audiență și -da- creează frustrare în aproape orice conversație.

Ce e de făcut: îndrumați-i pe copiii voștri să nu o ia personal, atenția acestor copii este slabă; chiar dacă nu vor asculta pe deplin niciodată, ei nu sunt prieteni delăsători; au nevoie de susținere și au nevoie să li se spună ,,acum e rândul meu să vorbesc”. Este clar că acele convorbiri importante vor fi purtate cu alte categorii de tovarăși.

 

Bineînțeles că îl vor întâlni pe cel optimist, bun, încrezător! Pe cel ce dă forță și încredere, pe cel ce crede în tine! Ei vor crede în copiii noștri, în prietenia ce îi leagă, vor vedea binele și vor prețui relația de prietenie.

Ce e de făcut: spuneți-le copiilor: țineți-i aproape pe acești tineri, bucurați-vă de ei, de tot ceea ce oferă relaționarea de calitate și susțineți-vă reciproc în momente bune și mai puțin bune!

 

 

Nu e ușor în curtea școlii.

Însă e simplu să povestim cu copiii noștri și să îi pregătim pentru ce ar putea veni spre ei.

Căci pregătim copiii pentru drum și nu drumul pentru copii, așa e?

 

 

 

Muzica a fost acel element din viață, de o familiaritate ieșită din comun, ce l-a însoțit pe violonistul Bogdan Onofrei încă din frageda copilărie. A făcut parte din educație, el chiar găsind în ea un mod de exprimare pe care, în timp, a transformat-o în liantul dintre oameni și artă.

Se perindă în jurul sunetelor, totodată merge la braț cu abilitățile de neegalat. Îndrăzneala cu care abordează orice concert susținut alături de alți artiști, emoția cu care cântă muzica și iubirea pentru creație, artă și frumos sunt elementele care îl formează azi pe tânăr.

Și totuși, nu se abate de la crezul său, acela de a se perfecționa continuu și de a îmbrățișa ineditul. De curând s-a întors din Norvegia, acolo unde a susținut mai multe spectacole în cadrul programului Ro-cultura. Aflăm amănunte despre experiența trăită chiar de la tânărul artist Bogdan Onofrei!

 

 

Bogdan, numele tău s-a asociat de curând cu un recital de muzică clasică susținut în Norvegia, Care este povestea acestei colaborări?

Da, așa este. De fapt, am susținut mai multe concerte în Norvegia alături de alți artiști cu care am colaborat, iar fără aportul lor consistent nu aș fi reușit. Ei sunt Dragoș Cantea, Grace Jee Eun Oh și Răzvan Halici, prieteni buni, cărora doresc să le mulțumesc și pe această cale, alături de Patricia Butucel, președinte Asociația Industrii Creative.

Toată povestea a început în toamna anului trecut, când Dragoș mi-a propus să mă implic într-un proiect de care aflase și el în perioada respectivă. Este vorba de programul Ro-Cultura susținut prin granturile SEE care finanțează rezidențele artistice în vederea colaborării între artiștii din România și Statele Donatoare (Norvegia, Islanda și Liechtenstein).

 

Sub ce formă s-a desfășurat?

S-a desfășurat sub forma unei rezidențe artistice unde am susținut o serie de concerte, prin care am reprezentat Asociația Industrii Creative. Proiectul pentru care am aplicat împreună cu Dragoș se numește Folk Encounters, a Norwegian-Romanian Pitoresque Fantasy. Obiectivul a fost realizarea unor concerte prin care să pot reliefa auditorilor valorile comune între Norvegia și România în domeniul muzicii cu caracter serios, și nu numai. Spre exemplu, anumite influențe folclorice, prezența programatismului, diferite tehnici componistice și interpretative între muzica de factură academică Românească și cea Norvegiană.

 

Ai cucerit publicul de talie internațională. Ai fost protagonistul unei manifestări culturale, acolo unde ai interpretat piese  ale compozitorilor români, cât și norvegieni. Ce sentimente ai purtat atunci?

Nu pot spune că publicul a fost foarte divers în concertele cu Grace, întrucât acestea au avut loc într-o perioadă în care populația din Norvegia abia se întorcea din concediu, iar turiștii erau prezenți mai mult la Roseslottet, un muzeu în aer liber, unde am susținut o serie de concerte alături de Răzvan. Cu toate acestea, am putut simți efervescența și energia publicului la fiecare final de concert.

 

Ce sentimente mai porți încă?

Reacția publicului după fiecare piesă interpretată și bucuria de pe chipurile auditorilor a fost de-a dreptul copleșitoare. Deși a fost obositoare perioada rezidenței artistice, în urma concertelor susținute simt ca mi-am reîncărcat un pic bateriile cu energia oferită de public.

 

Despre colaborarea cu partenera ta de scenă ce-mi poți mărturisi?

Inițial trebuia să cânt împreună cu Dragoș, însă au intervenit anumite probleme personale la el și mi-a propus să cânt cu Grace. Este o pianista minunată și o persoană de o bunătate și empatie ieșită din comun. Ea e de origine din Coreea de Sud, dar s-a stabilit în Norvegia de mai bine de 6 ani, lucru favorabil colaborării noastre în raport cu cerințele impuse de proiectul Ro-Cultura. Relația noastră artistică a fost foarte simplă (într-un sens bun) și naturală, iar omogenitatea dintre noi ca și instrumentiști s-a realizat într-un interval de timp relativ scurt, fiind remarcată și de către public. Îmi aduc aminte de surprinderea de pe chipul unei doamne când a aflat că noi am susținut abia primul concert împreună pe data de 13 august, ea fiind ferm convinsă ca avem la activ zeci de prestații artistice în această formulă de duo.

 

 

Spirit tânăr, plin de vitalitate, entuziast, unul care a îmbrățișat talentul în această viață. Totuși, în artă,  talentul se îmbină armonios cu munca continuă. Cât te-ai pregătit pentru această experiență? În ce a constat pregătirea?

Nu pot spune că am vreun merit asupra talentului oricât de mic e el, întrucât acesta provine de la Dumnezeu. Datoria noastră, indiferent dacă suntem artiști sau nu, este să înmulțim ceea ce El ne oferă. Personal, sunt recunoscător pentru tot ceea ce am primit de la divinitate și consider că una dintre cele mai importante responsabilități ale mele este de a oferi mai departe ceea ce am învățat, prin diferite forme: artistice și pedagogice.

Pentru toate experiențele de care avem parte, ne pregătim o viață întreagă. De ce? Pentru ca ele apar ca niște oportunități. Dacă ești suficient de pregătit, te poți bucura de o anumită experiență, dacă nu, cel mai probabil vei rata acea experiență, însă va fi generată automat alta în loc ei, care îți va oferi șansa învățării.

În ceea ce privește pregătirea repertoriului pentru concertele din Norvegia, aceasta a început din primăvară, întrucât multe dintre lucrările muzicale nu au mai fost abordate în trecut nici de către mine și nici de către Grace.

 

Ai reprezentat spațiul cultural din care provii. Simți, poate, prin acest proiect că  ai putut oferi speranță tinerilor artiști arătându-le că muzica lor, ce poartă amprenta etosului românesc, își are loc în circuitul internațional?

A oferi speranță celorlalți este prea mult spus. Cu siguranță sunt persoane care au o influență mai mare asupra tinerilor, prin natura personalității lor remarcante. Aici aș putea menționa pe Prof. univ. dr. Elena Ovănescu, profesoara mea de vioară, Prof. univ. dr. Laura Vasiliu, îndrumătoarea de doctorat, iar lista exemplelor inspiratoare și demne de urmat poate continua. Cât despre promovarea muzicii românești în spațiul internațional, aportul meu nu este la fel de consistent precum al marilor muzicieni din diaspora. Sincer să fiu, scopul meu a fost altul prin realizarea acestui proiect, acela de a pune în lumină valorile comune din domeniul muzicii cu caracter serios ale celor două țări și de a aduce un strop de bucurie și entuziasm celor care au putut fi prezenți la concerte. Din punctul meu de vedere, cu toată modestia, simt că obiectivul a fost atins, iar reacțiile celor din jur confirmă acest lucru.

 

Norvegia cum ți s-a părut? Știu că este atractivă, dar este un motiv bun pentru care își atrage artiști buni?

Norvegia, deși este o țară mai dezvoltată din multe puncte de vedere față de alte mari centre culturale artistice din Europa, trece printr-un proces evolutiv admirabil. Poate va părea rudimentară următoarea afirmație, dar Norvegia nu are o tradiție cultural-artistică la fel de mare comparativ cu alte țări, precum Italia, Franța, Germania, Austria etc., însă depune eforturi fantastice pentru culturalizarea celor care locuiesc acolo. Ei știu să își promoveze valorile și expun arta, cu toate esteticile ei, prin diferite forme și în orice circumstanțe. Cât am stat în Oslo, am remarcat faptul că ei au multe muzee în aer liber, extrapolează arta contemporană și expun sculpturi ale artiștilor locali în aproape orice zonă a orașului. Oamenii sunt expuși la artă peste tot, în stațiile de metrou, la colț de stradă, în spații comerciale și în multe alte locuri unde te aștepți mai puțin, spre exemplu, în toalete.

Norvegia este un punct atractiv pentru artiști, însă trebuie să fii elitist pentru a reuși să te stabilești acolo. Statistic, Norvegia se numără printre țările din Europa cu cei mai puțini imigranți care reușesc să se stabilească acolo definitiv. Acest lucru se datorează faptului că țara are o economie foarte dezvoltată care oferă sustenabilitate și beneficii locuitorilor ei, nu și celor care imigrează.

 

De cât timp te poartă vioara pe scene ale orașelor din Europa? Din ce cunosc, nu ești la prima experiență peste granițele țării noastre.

Primele experiențe provin din ultimii ani de facultate, când am avut oportunitatea să fac parte din Orchestra de Cameră „Sonos Alumni” a UNAGE, care a susținut concerte în Italia, Bulgaria și Republica Moldova. Apoi au mai fost colaborări cu filarmonica din Bacău, care a susținut turnee în Italia, Elveția și China, colaborări cu Ansamblul „Doina Carpaților” de la CSS Iași, având spectacole în Franța și Spania, iar lista poate continua.

 

Reprezinți generația tânără de artiști. Muzica este în ADN-ul tău. Încurajezi tinerii care ajung la statura de muzicieni maturi să rămână mentori în țara noastră sau să curteze altă țară?

Nu îmi permit să ofer sfaturi nimănui, fiecare face ceea ce crede că e mai bine pentru el și ceea ce îi aduce fericire, împlinire. Eu sunt de părere că noi, tinerii, trebuie să experimentăm, să fim curioși, să descoperim, să învățăm de la alții care fac lucrurile mai bine decât noi, ca în final să putem dărui mai departe ceea ce avem noi mai bun. Într-adevăr, de multe ori simțim că cei care sunt la conducerea țării nu oferă tinerilor, și nu numai, speranța unui viitor mai bun, foarte mulți confruntându-se cu multiple neajunsuri. Unii care aleg să plece pe alte meleaguri, într-un final se întorc măcar pentru intervale scurte de timp, pentru că simt nevoia să dăruiască din ceea ce au aprofundat ei prin locurile unde au activat. Oare care ar fi evoluția noastră ca națiune dacă toți cei care sunt capabili și elitiști vor pleca fără să se mai întoarcă?

 

 

Ce ai vrea să știe lumea atunci când aude numele tău?

Profesoara mea de vioară din facultate are o vorbă pe care doresc că o împărtășesc mai departe: „Dincolo de a fi artiști, trebuie să fim oameni.”. Mi-ar plăcea să rămân în memoria celor pe care îi întâlnesc așa cum sunt în memoria mea toți cei care m-au inspirat și mă inspiră în continuare.

 

Este instrumentul la care cânți un mijloc de expresie a universului interior uman?

Cred că muzica, în general, este o formă de expresie a universului interior uman. Această întrebare poate genera o discuție filosofică fără sfârșit, însă eu voi fi mai pragmatic și succint. Dacă e să ne referim la vioară sau violă în raport cu celelalte instrumente, pot spune că cele două instrumente oferă un mijloc de expresie particular, prin prisma timbralității lor și prin simplul fapt că acestea sunt mai aproape de corpul nostru în timpul actului artistic, mai mult decât oricare alt instrument. Este mult mai ușor pentru cei care cântă la aceste instrumente, sprijinite pe umăr, deci aproape de inimă, să ofere auditorilor muzică din suflet pentru suflet.

 

 

Artiști nominalizați la premiile Grammy, senzații noi ale jazzului britanic, orchestre, trupe și muzicieni din America, Germania, Finlanda, Austria, România și Franța se reunesc la București pentru o nouă ediție a Bucharest Jazz Festival. Organizat în perioada 7-10 septembrie, festivalul invită pasionații de jazz să se bucure de trei zile de concerte live și jam sessions la Combinatul Fondului Plastic, în perioada 8-10 septembrie. În plus, organizatorii și-au dorit să ofere un preview, astfel că, în prima zi de festival, în 7 septembrie, doritorii pot participa la concerte cu acces gratis, organizate la ARCUB – Hanul Gabroveni.

 

Capetele de afiș ale ediției 2023 & line-up

Colectivul muzical din Londra – Nubiyan Twist aduce la Bucharest Jazz Festival ritmuri de hip-hop, jazz, soul și afrobeat. Selectați de David Bryne să cânte la prestigioasa Queen Elizabeth Hall și aplaudați la Glastonbury, Shambala sau Edinburgh Jazz Festival, formația chitaristului și producătorului Tom Excell este cunoscută pentru prestațiile sale live spectaculoase, ce îmbină sunetul instrumentelor de suflat cu voci feminine puternice,MC-ing, live dubs și ritmuri raggae, soul, jazz, latin și dance.

Ben Wendel, saxofonist nominalizat la Grammy, este unul dintre artiștii care vin pentru prima dată la București. Unul dintre cei mai inovatori și prolifici muzicieni ai generației sale, acesta a cântat cu Prince, Snoop Dog, Ignacio Berroa și Tigran Hamasyan. Artistul va urca pe scenă alături de Shai Maestro, Ofri, Nehemya și Orlando LeFleming.

În cadrul uneia dintre cele mai interesante colaborări ale acestei ediții, Tobias Hoffman va prezenta publicului român cel mai recent album al său, “Conspiracy”, alături de Big Bandul Radio și chitaristul Vilkka Wahl în calitate de solist. Tobias Hoffman va urca pe scenă în calitate de dirijor.

 

 

O atracție inediată în programul ediției din acest an a Bucharest Jazz Festival este concertul Norzeatic și Qintă Spartă, ce îl aduce pe scenă pe unul dintre reprezentanții rap-ului românesc – Norzeatic, care va energiza atmosfera de la Combinatul Fondului Plastic cu rime postmoderne și ritmuri groovy alături de artiștii Mihai Iordache, Albert Tajti, Tavi Scurtu, Electric Brother, Florian Mikuta, Mike Alex, Lolo Noukpetor și DJ Tzuc.

Din line-up-ul festivalului fac parte Mircea Tiberian Quartet, Gin Tonic Orchestra, Anita Petruescu Group, Muntet, Lukacs Marton ft. Csikos Aron, Sorin Romanescu Trio, Sebastian Spanache și mulți alții.

 

Bucharest Jazz Festival are un nou curator

Un nume important în peisajul jazzului românesc, compozitor și lider de trupă, absolventă a secției conduse de pianistul și profesorul universitar Mircea Tiberian, din cadrul Universității Naționale de Muzică București, Ana-Cristina Leonte este noul curator al festivalului. Aceasta a cântat alături de numeroși artiști de jazz, însă, de-a lungul carierei, a colaborat și cu artiști din diferite sfere muzicale, precum Electric Brother, trupa Kumm și Akim Hash. Artista a fost premiată în cadrul a numeroase competiții de jazz, obținând titlul de Cel mai bun solist vocal, în cadrul Concursului Internațional Johnny Răducanu (2015), Best Vocal Performance Award la Sibiu Jazz Festival (2013) și premiul pentru Cea mai bună trupă de jazz, alături de pianistul Albert Tajti și basistul Michael Acker, la Târgu-Mureș, în 2012.

 

Programul ediției din acest an

Festivalul începe joi, 7 septembrie, cu două concerte cu acces gratuit la ARCUB – Hanul Gabroveni. Pianistul Sebastian Spanache deschide ediția cu un concert în pasajul Hanului Gabroveni, urmat de Mircea Tiberian Quartet, o colaborare internațională între marele pianist român și Claudio Puntin din Elveția, Chris Dahlgren din SUA și Nadia Trohin – România/Moldova. Concertul va include compoziții ale membrilor grupului și câteva piese din folclorul românesc vechi.

În perioada 8-10 septembrie, festivalul se mută la Combinatul Fondului Plastic. Vineri, 8 septembrie, festivalul începe cu un concert susținut de Sorin Romaescu Trio, urmat de concertul “Conspiracy” al Big Bandului Radio România, dirijat de Tobias Hoffmann, solist Vilkka Wahl. După ce a lansat, în 2023, cel mai recent album al său, “All One”, Ben Wendel cântă pe 8 septembrie la Bucharest Jazz Festival alături de cvartetul său.

Pianistul Lukács Márton deschide seria concertelor de sâmbătă, 9 septembrie, cu un live set de jazz modern și muzică electronică, în care sunetele experimentale se combină cu rimuri groove și armonii unice. Programul continuă cu un concert al artiștilor români de la Muntet. Inspirați de muzica lui Coltrane, Alex Munte, Alex Cos, Michael Acker și Sergiu Fănică combină jazzul contemporan cu referințe hip-hop, balade și muzică electronică.

Întregul program al festivalului poate fi consultat aici: http://www.bucharestjazzfestival.ro/program

 

 

Despre Bucharest Jazz Festival

Festivalul care i-a adus la București pe Jan Garbarek, Dave Douglas, Carmen Lundy, Lee Konitz și Roy Hargrove, Bucharest Jazz Festival este cel mai important eveniment de jazz din București. Acesta a debutat în 2011, sub numele de ARCUB – Live Open Air – Jazz, Blues & More, iar în 2014 devine Bucharest Jazz Festival, fiind un mix unic de concerte, expoziții și lansări de disc și carte. Festivalul, membru al European Jazz Network, pune România în avangarda fenomenului jazz din Europa de Est cu zece ediții de concerte live și conferințe, expoziții de fotografie de jazz, proiecții de filme și documentare muzicale, masterclass-uri, ateliere, lansări de disc și carte de jazz.

Cei dornici să participe pot achiziționa bilete online de pe arcub.ro, Entertix.ro, Myticket.ro, din magazinele partenere și de la casa de bilete ARCUB (Str. Lipscani 84-90).

Surse foto: Facebook Bucharest Jazz Festival

 

 

Podcast Aniversar – Binevestind lumii că România este frumoasă!

16 septembrie 2023 |
Totul a început în anul 2012, în cadrul unui dialog cordial. Vorbind despre felurite subiecte, la un moment dat s-a strecurat o întrebare: oare nu am putea pune pe picioare ceva care să vorbească despre frumusețea sufetului Românesc? Cu timpul ideea a stat la...

Noaptea Albă a Filmului Românesc - 15 septembrie

15 septembrie 2023 |
Cinefilii au ocazia să urmărească, în seara de 15 septembrie, peste 30 de filme și scurtmetraje românești. Acestea vor fi proiectate în peste 10 locații din București, iar printre actorii pe care spectatorii îi pot întâlni cu această ocazie se numără...

Conectarea cu copiii noștri

13 septembrie 2023 |
-Mama, vreau să îți spun ce am pățit! -Doar o secundă, mă uit la ceva acum! -Tata, m-am certat cu Cosmin! -Acum vorbesc la telefon... -Mama, nu știu ce decizie să iau... -Mă uit la fim acum, mai târziu... -Tata, sunt furios! -Tu mereu ai...

Revitalizări rurale - Expoziția arh. Köllő Miklós & Studio LARIX

12 septembrie 2023 |
12 septembrie – 5 octombrie 2023, Sala Noua Galerie Muzeul Național al Țăranului Român   Uniunea Arhitecților din România, în parteneriat cu Muzeul Național al Țăranului Român, vă așteaptă marți, 12 septembrie, de la ora 17.00, la Sala Noua...

Zilele Muzeului Țăranului

6 septembrie 2023 |
7 – 17 septembrie 2023 Muzeul Național al Țăranului Român   Ca în fiecare început de toamnă, în preajma sărbătorii Înălțarea Sfintei Cruci, cunoscută în popor și ca Ziua Crucii, Muzeul Național al Țăranului Român întâmpină anotimpul cu...

Bun găsit în noul an școlar!

4 septembrie 2023 |
Începe școala! Da, da, chiar începe! Și din nou copiii noștri vor socializa și vor crește prin interacțiune și se vor șlefui. Școala este despre învățare, formare, programe de pregătire. Însă în egală măsură este despre prietenie, acceptare,...

Bogdan Onofrei, tânărul care comunică prin sunetele viorii, instrumentul muzical ce îl poartă și peste granițele țării noastre: „Sunt recunoscător pentru tot ceea ce am primit de la divinitate”

1 septembrie 2023 |
Muzica a fost acel element din viață, de o familiaritate ieșită din comun, ce l-a însoțit pe violonistul Bogdan Onofrei încă din frageda copilărie. A făcut parte din educație, el chiar găsind în ea un mod de exprimare pe care, în timp, a transformat-o în...