Îmi place foarte o vorbă pe care o tot spun şi pe care la rândul meu o trăiesc – să înfloreşti acolo unde ai fost sădit – iar Denisa ne spune atât de frumos cum este cu această înflorire din rădăcini. Indiferent cât de departe o poartă drumul, rămâne legată de locul în care a învățat ce înseamnă familia, credința și bucuria lucrurilor simple. Pentru Denisa Pupăză, copilăria petrecută în Mehedinți, printre serile de vară din sat, cântecele cântate alături de tatăl său și grija bunicii care o aștepta cu pâine caldă, reprezintă fundamentul unei identități pe care o poartă astăzi cu mândrie pe scenă.

Cu sensibilitate și sinceritate, Denisa ne invită într-o călătorie prin amintirile copilăriei, prin valorile care au format-o și prin emoțiile care dau glas cântecului său. În cele care urmează, descoperim un dialog despre familie, credință, dor, autenticitate și puterea folclorului de a spune poveștile pe care uneori oamenii nu le pot rosti în cuvinte.

,,Ne întâlneam acolo aproape în fiecare seară, iar la un moment dat venea mama să mă strige să merg acasă, ca să luăm cina împreună, în familie. Sunt lucruri simple, dar care au rămas foarte vii în sufletul meu.”

Când te gândești la cuvântul „acasă”, care sunt primele imagini, oameni și emoții care îți vin în minte?

Sunt foarte atașată de locul în care am crescut și am copilărit. Iubesc Mehedințiul din tot sufletul meu și îl menționez de fiecare dată când am ocazia. Am avut norocul să cunosc, chiar și pentru puțin timp, perioada fără internet și telefoane mobile, iar asta m-a ajutat să mă bucur cu adevărat de frumusețea traiului de la țară.

Copilăria mi-am petrecut-o la țară într-un sat din apropierea orașului Drobeta-Turnu Severin, Mehedinți. A fost frumoasă și autentică, petrecută în sânul unei familii tradiționale, printre horele satului, colindele din Ajunul Crăciunului și serile de vară petrecute cu prietenii în centrul satului. Ne întâlneam acolo aproape în fiecare seară, iar la un moment dat venea mama să mă strige să merg acasă, ca să luăm cina împreună, în familie. Sunt lucruri simple, dar care au rămas foarte vii în sufletul meu.
Nu pot să uit nici perioada în care mergeam la grădiniță, iar când ajungeam acasă mă aștepta bunica mea cu mâncare făcută pe mașina de lemne și cu pâine caldă, toate pregătite cu multă dragoste. Sunt amintiri care pentru mine înseamnă „acasă” și care mi-au rămas adânc întipărite în suflet.
Printre cele mai importante amintiri pe care le port cu mine sunt zilele mele de naștere. Fiind născută pe 29 iunie, de sărbătoarea Sfinților Petru și Pavel, care este și hramul bisericii, dar și ziua satului meu, toată lumea venea la noi de nedeie. Mereu îi aveam aproape pe cei din familie, pe verișori și pe prietenii cei mai apropiați. Ne strângeam cu toții la masă și ne era bine.Țin foarte mult la aceste legături și la locurile care ne amintesc de unde venim și care nu ne lasă să uităm niciodată rădăcinile noastre.

,,Am avut norocul să cunosc, chiar și pentru puțin timp, perioada fără internet și telefoane mobile, iar asta m-a ajutat să mă bucur cu adevărat de frumusețea traiului de la țară.”

 

Cum ți-au modelat familia și copilăria relația cu muzica populară și cu folclorul?

Muzica, pentru mine, este strâns legată de familie. Am crescut cu muzica populară în casă de când mă știu, pentru că bunica mea și tatăl meu îmi cântau mereu. De la ei am moștenit talentul, alături de ei am ascultat primele melodii și tot împreună cu ei am cântat pentru prima dată.
Nu a existat un moment anume în care să îmi dau seama că folclorul este pentru mine. Crescând cu muzica în jurul meu, totul mi se părea firesc și natural. Mai târziu, odată cu trecerea anilor, am înțeles cu adevărat ce înseamnă să fii în slujba folclorului românesc. Atunci am început să studiez, să învăț cum să îmi valorific talentul primit de la Dumnezeu și să descopăr cât mai multe despre folclorul din zona mea.
Bunica mea mi-a lăsat moștenire multe costume populare și tot ea m-a învățat cum să le îmbrac corect și să le respect așa cum se cuvine. Ea a fost primul meu îndrumător în lumea folclorului, iar un îndrumător mai bun nici că aș fi putut avea.

,,Crescând cu muzica în jurul meu, totul mi se părea firesc și natural. Mai târziu, odată cu trecerea anilor, am înțeles cu adevărat ce înseamnă să fii în slujba folclorului românesc.”

 

Ce te-a învățat folclorul despre oameni, despre bucuriile lor și despre felul în care își poartă suferințele?

Prin cântecele populare am învățat că oamenii își poartă durerile și bucuriile mai mult în suflet decât în vorbe. Folclorul vorbește despre dor, iubire, despărțire, familie, credință și greutățile vieții, iar interpretând aceste cântece am ajuns să înțeleg mai bine emoțiile oamenilor și felul în care fiecare generație și-a dus povestea mai departe prin muzică.
Am învățat că suferința îi apropie pe oameni și că, de multe ori, un cântec poate spune ceea ce omul nu reușește să exprime altfel. De aceea cred că muzica populară are o putere aparte, îi face pe oameni să se regăsească, să își amintească de cei dragi și să simtă că nu sunt singuri în trăirile lor.
Pentru mine, fiecare cântec pe care îl interpretez poartă o parte din sufletul celor care l-au trăit înaintea noastră, iar responsabilitatea mea este să transmit mai departe acea emoție cât mai sincer.

,,…suferința îi apropie pe oameni și că, de multe ori, un cântec poate spune ceea ce omul nu reușește să exprime altfel.”

 

Care sunt valorile și credințele care te-au ajutat să mergi înainte în momentele de îndoială sau de cumpănă?

Dragostea pentru muzică și încrederea în Dumnezeu mi-au fost căpătâi.
Nu m-am văzut niciodată având o altă meserie sau profesând într-un alt domeniu. Chiar și în momentele în care nu eram sigură că acesta este drumul meu, am mers înainte fără să realizez că, de fapt, mă aflam pe calea cea bună.
Pe măsură ce înaintezi în viață, apar și incertitudini. Alături de lucrurile frumoase, întâlnești și momente neplăcute, care însă te formează și te învață să prețuiești mai mult binele. Din toate aceste încercări mi-am luat puterea și am reușit, de fiecare dată, să mă ridic după fiecare moment de cumpănă.

,,Dacă nu ar exista răul, nu am mai ști să prețuim binele.”

Privind în urmă, cine sunt oamenii care au lăsat cele mai importante urme în formarea ta ca artist și ca om?

Fără susținerea familiei, nu cred că aș fi reușit să pornesc pe acest drum. Părinții mei au fost lângă mine încă de la început, m-au ajutat și m-au încurajat să cânt și să ies în fața oamenilor pentru a le arăta dragostea mea pentru folclor. Sprijinul lor mi-a dat încrederea de care aveam nevoie pentru a merge mai departe.
Pe parcursul anilor, am avut norocul să întâlnesc oameni care au văzut în mine un potențial și au considerat că merit susținerea și îndrumarea lor. Profesorul meu de muzică din perioada liceului a fost cel care m-a încurajat să studiez muzica mai departe, iar mai târziu profesorii din cadrul Universității din Craiova, specializarea Muzică, mi-au fost alături și m-au îndrumat pe parcursul anilor de facultate. Un loc aparte îl are doamna profesor Emilia Drăgotoiu Nanu, care îmi este îndrumător și în prezent.
Au mai fost oameni care au trecut prin viața mea, iar de la fiecare am avut câte ceva de învățat. Nimic nu a fost nefolositor sau în zadar, pentru că fiecare experiență și fiecare om au contribuit, într-un fel sau altul, la omul care sunt astăzi.
Cred că Dumnezeu mi-a scos în cale oamenii potriviți, exact la momentul potrivit. Mai ales în perioadele în care curajul meu era aproape inexistent, am simțit că nu m-a lăsat niciodată să renunț la visul meu.

,,Fără susținerea familiei, nu cred că aș fi reușit să pornesc pe acest drum. Părinții mei au fost lângă mine încă de la început, m-au ajutat și m-au încurajat să cânt și să ies în fața oamenilor.”

 

Ce înseamnă pentru tine costumul popular și ce poveste spune el despre rădăcinile tale?

Costumul popular este bijuteria mea. Nu cred că există haine mai valoroase pentru sufletul meu decât portul tradițional. Atunci când îl îmbrac, mă simt cea mai frumoasă și îmi place să spun că este făcut să stea bine pe mine.
De mică l-am purtat cu drag și îmi amintesc cum făceam “parada modei” prin casă, mândră de fiecare piesă pe care o îmbrăcam. Bunica mea a fost cea care m-a învățat toată rânduiala atunci când vine vorba despre costumul popular și despre felul în care trebuie așezat fiecare element.
De la ciupagul cu mărgele, la vâlnicul cu flori mărunte, poalele cu colțișori și legătura prinsă după cap, toate spun o poveste. Ele vorbesc despre truda femeilor din Mehedinți, despre frumusețea și bogăția locului din care vin și despre respectul pentru tradiție păstrat din generație în generație.

,,Costumul popular este bijuteria mea.”

 

Cum te-au schimbat întâlnirea cu scena, concursurile și contactul direct cu publicul?

Consider că fiecare apariție mă învață câte ceva și mă ajută să mă maturizez. Festivalurile și concursurile au avut un rol foarte important în formarea mea, pentru că m-au ajutat să îmi depășesc emoțiile, care uneori erau mai degrabă neproductive. Am lucrat mult la acest aspect și în timp, am reușit să transform emoțiile în ceva bun, care să mă ajute pe scenă.
De fiecare dată plecam la drum spunându-mi să profit de fiecare moment, să cunosc colegi de cântec, să întâlnesc artiști îndrăgiți, să mă bucur că pot urca pe o scenă adevărată alături de orchestre mari și să cânt așa cum știu eu mai bine și mai frumos. Acestea au fost începuturile mele, bucuriile mele și gândurile cu care porneam înaintea fiecărei participări la un festival.
Iar dacă, după toate acestea, juriul considera că merit să urc și pe podium, atunci simțeam că misiunea mea era îndeplinită pe deplin. Totuși, mai presus de orice premiu, dragostea publicului este cea care mă încălzește cel mai mult. Mereu m-am bucurat atunci când, după ce coboram de pe scenă, primeam cuvinte frumoase și aprecieri din partea oamenilor sau a membrilor juriului. Mă simt cu adevărat câștigată în acele momente, pentru că nimic nu se compară cu aprecierea sinceră a oamenilor care te ascultă.

Cum reușești să rămâi fidelă autenticității și valorilor cu care ai crescut?

Cred că pe mine mă ajută foarte mult locul din care mă trag. Nu m-am desprins niciodată de rădăcinile mele și cred cu tărie că ele mă ajută să rămân acolo, cu sufletul și cu cântecul. Pentru mine, a fi “modern” înseamnă să fii original și să îți păstrezi autenticitatea. Nu am fost niciodată un om al trendurilor, pentru că ceea ce mă caracterizează cel mai mult este firescul și sinceritatea cu care trăiesc folclorul.
Nu mă văd cântând altceva, pentru că în sufletul meu răsună muzica populară, așa cum am fost crescută în inima Mehedințiului. Am avut mereu oameni care m-au ghidat și mi-au arătat drumul bun, iar de-a lungul timpului mi-am ales drept exemple mari nume ale folclorului mehedințean, oameni care au păstrat curată și vie calea folclorului autentic.

,,Pentru mine, a fi “modern” înseamnă să fii original și să îți păstrezi autenticitatea.”

 

Există un cântec, o melodie sau o emoție pe care o porți mereu cu tine și care te întoarce la începuturile tale?

Sincer, toate cântecele pe care le interpretez au pentru mine o emoție aparte. Cred că de asta nici nu pot să aleg unul singur care să mă emoționeze de fiecare dată, pentru că fiecare piesă vine cu o stare, cu o amintire sau cu o parte din mine.
Dar dacă e ceva ce o să port mereu în suflet, sunt cântecele pe care le cântam cu tatăl meu când eram mică. Acolo cred că s-a născut, de fapt, legătura mea reală cu muzica. Momentele acelea au rămas foarte vii pentru mine și, indiferent unde o să ajung sau ce voi cânta mai departe, ele o să fie mereu parte din povestea mea.
Cred că atunci când cânt, emoția vine tocmai din lucrurile trăite, iar cele mai sincere emoții sunt cele care rămân din copilărie.

,,Dacă e ceva ce o să port mereu în suflet, sunt cântecele pe care le cântam cu tatăl meu când eram mică. Acolo cred că s-a născut, de fapt, legătura mea reală cu muzica.”

 

Dacă ar fi să descrii sufletul Mehedințiului prin muzică, cum l-ai descrie?

Cred că oamenii din Mehedinți poartă multă sinceritate și mult dor în suflet, iar lucrul ăsta se simte foarte bine în muzica locului. Sunt oameni simpli, legați foarte mult de familie, de tradiții și de locurile în care au crescut. Cred că poartă și o anumită liniște, dar în același timp și o putere aparte, pentru că viața la sat și locurile acestea i-au învățat să fie autentici și să trăiască totul foarte profund.
Mehedințiul este un județ aparte pentru că are de toate: munte, deal, câmpie și Dunărea care parcă le leagă pe toate. Și cred că diversitatea asta se reflectă foarte mult și în felul în care sună folclorul nostru. Sunt cântece mai liniștite și mai profunde, care parcă au ceva din calmul muntelui, dar și melodii pline de energie și joc, care duc cu gândul la câmpie și la bucuria oamenilor de la sate.
În cântecele din Mehedinți găsești foarte multe stări și emoții, de la sensibilitate și liniște până la veselie și energie. Cred că tocmai asta le face atât de frumoase, pentru că reușesc să surprindă foarte bine sufletul oamenilor de aici: cald, autentic și plin de viață.
Cred că tocmai emoția asta sinceră face ca folclorul nostru să ajungă atât de ușor la oameni. Nu este doar muzică, este felul oamenilor de aici de a-și pune sufletul în cântec.

,,Cred că oamenii din Mehedinți poartă multă sinceritate și mult dor în suflet, iar lucrul ăsta se simte foarte bine în muzica locului.”

 

Cine ești tu dincolo de scenă, de costume și de aplauze?

Sunt o fire liniștită, care iubește tot ce o înconjoară. Iubesc să stau în natură și să petrec timp de calitate cu oamenii dragi. Îmi place să revin mereu la locurile din copilărie, să mă încarc cu energie pentru ceea ce mă așteaptă în lumea largă.
Adesea îmi petrec timpul liber croșetând sau scriind versuri, inspirate din lumea satului, din natură și din tot ceea ce mă înconjoară.
Îmi doresc să rămân la fel de simplă și sinceră cum mă simt acum, pentru că asta mă caracterizează cel mai bine.
Cu dragostea pentru cântec în suflet și cu pofta de viață, îmi doresc să muncesc și să-mi construiesc în continuare, frumos, drumul cântecului popular.

,,Îmi place să revin mereu la locurile din copilărie, să mă încarc cu energie pentru ceea ce mă așteaptă în lumea largă.”

 

Ce i-ai spune unui copil care visează să urce pe scenă? Dar Denisei de acum zece ani?

Dacă un copil mi-ar cere sfatul, i-aș spune exact ce-mi spun eu mereu: “Să fii tu, cu emoțiile, stările și trăirile tale, pentru că atunci o să reușești, când ești “ca tine”. Adună tot ce porți în inimă și pune pe scenă să vadă lumea ce lumină zace în tine. Arată-le un suflet curat, care muncește și iubește ceea ce face. Fă-o pentru tine și pentru sufletul tău, ca apoi să ajungă emoția în fața publicului. Eu știu că poți și îmi doresc să crezi și tu asta! Crede în tine pentru că ai o menire pe acest pământ!”
Iar Denisei de acum 10 ani i-aș spune că este mult mai puternică decât crede, că poate mai mult decât și-ar fi imaginat vreodată și că drumul pe care l-a ales este exact cel care trebuie urmat.

,,Crede în tine pentru că ai o menire pe acest pământ!”

Diana Tișe reușește să păstreze vie legătura dintre tradiție și suflet. Tânără interpretă de muzică populară, crescută în spiritul valorilor autentice ale județului Mureș, Diana își poartă rădăcinile cu mândrie pe fiecare scenă pe care urcă. Dincolo de glasul său cald și de costumele încărcate de istorie, descoperim un om sensibil, dedicat și profund conectat la moștenirea culturală pe care o reprezintă. În dialogul care urmează, vă invităm să o cunoașteți pe Diana Tișe dincolo de luminile reflectoarelor.

Cine este Diana Tișe dincolo de scenă, de costume și de aplauze?

Dincolo de scenă, Diana este un om simplu, legat profund de rădăcini, de familie și de valorile cu care a crescut. Este un suflet sensibil, care trăiește fiecare emoție intens și care își găsește liniștea în lucrurile mici — acasă, în natură, în oameni dragi.

Ai crescut în Reghin, într-o zonă cu rădăcini folclorice puternice. Ce ai luat cel mai frumos din lumea satului și din oamenii locului?

Am luat autenticitatea oamenilor și bucuria lucrurilor simple. În sat am învățat ce înseamnă respectul, tradiția și legătura sinceră dintre oameni. Acolo am descoperit și dragostea pentru cântec — un cântec care vine din suflet, nu doar din voce.

,,În sat am învățat ce înseamnă respectul, tradiția și legătura sinceră dintre oameni.”

 

În multe dintre aparițiile tale vorbești cu drag despre familie. Cine au fost oamenii care au crezut în tine înainte ca publicul să te descopere?

Familia mea a fost sprijinul meu cel mai puternic. Părinții mei au fost cei care m-au încurajat să merg mai departe, iar bunicii mi-au insuflat dragostea pentru tradiție. Ei au crezut în mine chiar și atunci când eu aveam îndoieli.

Bunica ta îți coase costumele populare. Ce simți atunci când urci pe scenă purtând ceva făcut cu mâinile și sufletul ei?

Este o emoție greu de descris. Simt că port cu mine o parte din sufletul ei, din munca și dragostea ei. Costumul nu este doar un obiect — este o poveste, o moștenire vie.

Ai început să cânți foarte devreme și ai participat la zeci de festivaluri. Ce nu vede publicul din munca și sacrificiile unui tânăr artist?

Nu se văd orele de repetiții, sacrificiile, oboseala și momentele de nesiguranță. În spatele fiecărui zâmbet de pe scenă sunt ani de muncă și multă disciplină.

Care au fost cele mai grele momente din drumul tău artistic și ce te-a făcut să nu renunți?

Au fost momente de oboseală și de îndoială, dar dragostea pentru muzică și susținerea celor dragi m-au ajutat să merg mai departe. Cred că atunci când faci ceva din suflet, nu poți renunța cu adevărat.

,,Cred că atunci când faci ceva din suflet, nu poți renunța cu adevărat.”

 

Spui adesea că folclorul îți este aproape de suflet. Crezi că muzica populară poate vindeca sau apropia oamenii într-o lume tot mai grăbită?

Da, cu siguranță. Muzica populară are o putere aparte — te liniștește, te apropie de tine și de ceilalți. Este o formă de vindecare prin emoție și autenticitate.

Ai cântat atât în țară, cât și peste hotare. Cum reacționează românii din diaspora atunci când aud cântecul autentic de acasă?

Este o emoție aparte. De multe ori îi vezi cu lacrimi în ochi. Pentru ei, cântecul devine o punte spre casă, spre dorurile lor.

Există un cântec pe care îl interpretezi și care te emoționează de fiecare dată, indiferent de câte ori îl cânți?

Da, sunt cântece care ating o coardă sensibilă de fiecare dată. De obicei, cele legate de dor, de familie sau de copilărie.

În spatele unei voci frumoase stă multă disciplină. Cum arată, pentru tine, o zi de pregătire înaintea unui spectacol important?

Este o zi de concentrare și echilibru — repetiții, odihnă, grijă pentru voce și pentru starea interioară. Încerc să intru într-o stare de liniște și conectare.

Dacă ar fi să descrii județul Mureș printr-un cântec, ce stare sau ce imagine ai transmite oamenilor?

Ar fi un cântec cald, cu dor și liniște, cu imagini de dealuri line, oameni primitori și tradiții vii.

Ce îți dorești să simtă oamenii atunci când te ascultă cântând?

Să simtă emoție autentică. Să se regăsească, să își amintească de ceva drag, să plece mai liniștiți și mai conectați cu ei înșiși.

Diana, când privești spre viitor, care este visul pe care îl porți cel mai aproape de suflet — ca artist și ca om?

Să duc mai departe folclorul autentic și să rămân fidelă valorilor mele, atât ca artist, cât și ca om.

Există un moment de pe scenă care ți-a rămas întipărit în suflet și pe care nu îl vei uita niciodată?

Da, fără îndoială… cel mai puternic moment pentru mine a fost spectacolul meu aniversar din 16 noiembrie 2025, când am împlinit 18 ani.
A fost mai mult decât un simplu spectacol — a fost un vis pentru care am muncit un an întreg, cu multă emoție, implicare și suflet. Fiecare detaliu a însemnat ceva pentru mine.
Am avut bucuria și onoarea ca pe scenă să-mi fie alături mari artiști consacrați din toate zonele țării, oameni pe care i-am admirat mereu și de la care am avut atât de multe de învățat. Prezența lor a făcut ca acea seară să fie cu atât mai specială.
Un moment cu totul aparte a fost atunci când am interpretat melodia „Țucu-te, viață, te țuc”, o piesă la care am contribuit chiar eu, compunând linia melodică. A fost pentru prima dată când m-am regăsit atât de profund într-un cântec.
În acea seară, pe scenă, am simțit recunoștință, împlinire și o bucurie greu de pus în cuvinte. A fost momentul în care am realizat cu adevărat că sunt pe drumul meu.

Primul tău material discografic a fost lansat la doar 13 ani – CD-ul intitulat «Drag mi-i mie a cânta», realizat în colaborare cu Libris Brașov. Cât de important a fost acest moment pentru tine?

Într-o perioadă în care tradițiile par uneori uitate, ce crezi că poate face generația tânără pentru ca folclorul să rămână viu?

Să îl respecte, să îl înțeleagă și să îl transmită mai departe. Tradiția nu trebuie reinventată, ci trăită sincer.

Dacă ai putea transmite un singur mesaj copilului care ai fost la începutul drumului, ce i-ai spune astăzi?

Să aibă încredere și răbdare. Să nu renunțe la visul ei, chiar dacă drumul pare greu.

 

,,A fost momentul în care am realizat cu adevărat că sunt pe drumul meu.”

A mințit.

L-am prins cu minciuna. Voia să mintă. Era gata-gata să spună o minciună. M-a privit în ochi și m-a mințit.

Sună cunoscut? Ca părinți, experimentăm aceste lucruri, uneori, lângă copiii noștri. Și tare ne îngrijorăm, ne întristăm, ne înfuriem…tare!

Ce e cu minciuna?

Minciuna nu este despre răutate

Copiii nu mint pentru că sunt răi. De cele mai multe ori, mint ca să se protejeze. Se protejează de dezamăgire, de critică, de consecințe sau de sentimentul că nu sunt suficient de buni. În spatele unei minciuni se află adesea teama de a pierde conexiunea cu părintele sau de a fi priviți diferit după ce au greșit.

De aceea, atunci când un copil minte, este util să privim dincolo de comportament și să ne întrebăm: „Ce încearcă să protejeze prin această minciună?”

Ce ne spune, de fapt, o minciună

Minciuna nu este doar o încercare de a ascunde adevărul. Ea poate indica faptul că, în acel moment, copilul nu are încă abilitățile necesare pentru a gestiona o situație dificilă într-un mod matur și onest.

Poate nu știe cum să își asume o greșeală. Poate nu știe cum să facă față dezamăgirii unui adult. Sau poate nu este pregătit să suporte consecințele propriilor alegeri.

În acest sens, minciuna devine mai degrabă un semnal de alarmă decât o problemă în sine.

Obiectivul nu este să ,,prindem minciuna”, ci să cultivăm sinceritatea

Ca părinți, scopul nostru nu este doar să descoperim minciuna. Scopul este să creștem copii care aleg sinceritatea.

Pentru ca acest lucru să fie posibil, copilul trebuie să simtă că poate spune adevărul fără să își pună în pericol relația cu noi.

A accepta copilul nu înseamnă a accepta minciuna

A crea siguranță emoțională nu înseamnă să ignorăm sau să acceptăm minciuna. Nu înseamnă să îi menajăm atunci când aleg să ascundă adevărul.

Limitele și responsabilitatea rămân importante.

Cum reacționăm contează mai mult decât credem

În loc să ne concentrăm exclusiv pe minciună, este mai util să ne concentrăm pe reflecție, ghidare și conectare.

Copiii au nevoie să fie ajutați să înțeleagă ce s-a întâmplat, de ce au ales să mintă și ce ar putea face diferit data viitoare.

Ce evităm să spunem

Replici precum:

Nu mă mai minți! 

În casa asta nu se tolerează minciuna!

Nu mai am încredere în tine!

rareori îi ajută pe copii să devină mai sinceri.

Cum putem răspunde diferit

„Mai devreme mi-ai spus că nu aveți teme. Eu cred că, de fapt, nu ai avut dispoziția să le faci. Îmi dau seama că este inconfortabil să vorbești despre asta. Totuși, responsabilitățile noastre rămân importante chiar și atunci când nu avem chef de ele. Hai să vedem cum putem să o luăm de la capăt.”

Puterea de a spune adevărul

Copiii spun adevărul atunci când au suficient curaj să o facă. Iar curajul se construiește în relații în care se simt văzuți, înțeleși și ghidați, chiar și atunci când greșesc.

Ce vrem să învețe copiii noștri

La final, întrebarea importantă nu este: „Cum îl fac să nu mai mintă?”

Întrebarea este: „Cum creez o relație în care îi este mai ușor să spună adevărul?”

Atunci când abordăm minciuna cu fermitate, dar și cu empatie, le oferim copiilor ceva mult mai valoros decât ascultarea de moment: le oferim puterea de a fi onești, chiar și atunci când adevărul este greu de spus.

În fiecare școală există copii care intră pe poartă purtând în ghiozdan mai mult decât manuale. Poartă etichete, comparații, dezamăgiri și convingerea că nu sunt suficient de buni. În multe cazuri, cea mai grea lecție nu este matematica sau limba română, ci aceea de a învăța să creadă în ei înșiși.

Într-o perioadă în care educația este măsurată aproape exclusiv în rezultate, clasamente și statistici, există profesori care vorbesc despre un alt tip de performanță: curajul de a visa, demnitatea și încrederea de a-ți găsi propriul drum. Despre acești copii, despre prejudecățile care încă apasă asupra învățământului tehnologic și despre puterea educației de a schimba destine am discutat cu profesoara Gabriela Sabău. A ales să privească dincolo de note și să vadă, înainte de toate, omul din fiecare elev.

Să îi dăm cuvântul!

Ați spus la un moment dat că, în multe licee tehnologice, cea mai mare problemă nu este lipsa resurselor, ci lipsa încrederii pe care elevii o au în ei înșiși. Încă împărtășiți această idee?

Mai mult ca niciodată. În fiecare an întâlnesc copii care intră pe poarta școlii convinși că nu sunt suficient de buni. Nu pentru că au decis ei asta, ci pentru că au auzit-o în diferite forme de prea multe ori. Uneori îi văd în clasa a IX-a stând în ultima bancă, evitând să răspundă, cerându-și scuze înainte să încerce. Și atunci îmi dau seama că nu avem de construit doar competențe. Avem de reconstruit ÎNCREDEREA. Când un copil începe să creadă că merită să viseze, că are dreptul să reușească și că nu este definit de etichetele primite, se întâmplă ceva extraordinar. Din acel moment începe adevărata lui creștere.

Sunteți parte dintr-un liceu care, ani la rând, a fost privit prin prisma prejudecăților asociate învățământului tehnologic. Cum schimbi nu doar o instituție, ci și felul în care societatea privește copiii care învață acolo?

Nu cred că schimbi percepțiile prin discursuri. Le schimbi atunci când oferi copiilor experiențe care îi transformă. Am văzut elevi care plecau pentru prima dată din țară cu teamă și se întorceau cu o altă lumină în privire. Am văzut copii care nu aveau curaj să vorbească în fața clasei și care, după o mobilitate Erasmus sau o acțiune de voluntariat, prezentau experiența lor în fața unei săli întregi. Oamenii își schimbă părerea atunci când văd rezultate, nu atunci când aud argumente.

Iar cea mai frumoasă victorie este atunci când un fost elev se întoarce și îți spune: „Doamna profesoară, acum știu că am și eu locul meu în lume.”

În discursul public despre educație se vorbește foarte mult despre performanță și foarte puțin despre demnitate. Credeți că școala românească reușește astăzi să le ofere elevilor sentimentul că au valoare, indiferent de traseul pe care îl aleg?

Nu întotdeauna. Școala vorbește adesea despre rezultate, clasamente și statistici. Dar un copil nu își construiește identitatea din statistici. El are nevoie să simtă că este văzut. Să simtă că valoarea lui nu depinde doar de o notă sau de numele școlii pe care o urmează. Cred că unul dintre cele mai importante lucruri pe care le poate face un profesor este să îi transmită elevului că merită respect înainte de a demonstra ceva. Pentru că demnitatea nu ar trebui să fie recompensa succesului. Ar trebui să fie punctul de plecare.

Există un moment anume în care vedeți că un elev începe, cu adevărat, să creadă în el?

Da. Și de cele mai multe ori nu este un moment spectaculos. Este clipa în care începe să vorbească fără teamă. Când nu mai spune „nu știu” înainte să încerce. Când ridică privirea și își susține punctul de vedere. Sau când se întoarce dintr-o experiență care i-a arătat că poate face față unor provocări despre care credea că sunt prea mari pentru el. Atunci înțeleg că s-a produs transformarea cea mai importantă: nu în carnetul de note, ci în felul în care se privește pe sine.

Ce se schimbă într-un tânăr în clipa în care descoperă că poate face față într-un mediu european, profesionist și competitiv?

Se schimbă povestea pe care și-o spune despre el însuși. Dintr-odată nu mai este copilul dintr-un oraș mic sau dintr-un sat care se întreabă dacă este suficient de bun. Devine un tânăr care știe că poate comunica, poate lucra într-o echipă internațională și poate face față unor situații reale. Pentru  mulți dintre elevii noștri aceasta este cea mai mare descoperire. Nu faptul că lumea este mare. Ci faptul că și ei au loc în ea.

Este un profesor un sprijin emoțional pentru întreaga comunitate?

Cred că un profesor este, înainte de toate, un om care însoțește alți oameni. Elevii au nevoie de profesori competenți, dar au nevoie și de profesori care să le ofere siguranță, încredere și speranță. Nu putem rezolva toate problemele cu care vin copiii la școală. Dar putem fi acea persoană care îi ascultă atunci când au nevoie, care crede în ei atunci când ei nu mai cred și care le amintește că nu sunt singuri. Uneori atât este suficient pentru a schimba un destin.

Există momente în care simțiți că trebuie să luptați ca profesor împreună cu soțul dumneavoastră, director al școlii, nu doar pentru elevi, ci și împotriva unor mentalități vechi din sistem?

Da. Și cred că aceasta este una dintre cele mai dificile lupte. Este mai ușor să schimbi un regulament decât o prejudecată. Ani la rând am simțit că trebuie să demonstrăm că elevii unui liceu tehnologic merită aceeași încredere, aceleași oportunități și același respect ca orice alt elev. Nu pentru că ar fi mai buni. Ci pentru că sunt la fel de valoroși. Iar această convingere ne-a ghidat în tot ceea ce am construit.

Care a fost cea mai dificilă decizie pe care a trebuit să o ia soțul dumneavoastră ca director și v-a cerut părerea?

Paradoxal, nu cred că cele mai grele decizii au fost cele administrative. Una dintre perioadele care l-au pus cel mai mult la încercare a fost cea legată de concursul pentru funcția de director. Nu examenul în sine, ci tot ceea ce vine odată cu el: responsabilitatea, presiunea, întrebările, așteptările oamenilor. Îmi amintesc discuțiile noastre din acea perioadă. Nu vorbeam despre funcție, ci despre misiune. Despre dacă mai are energia să continue, despre ce înseamnă să conduci o școală și să rămâi fidel valorilor tale atunci când nu este întotdeauna simplu. Cred că adevărata decizie a fost să continue să creadă în ceea ce construim aici, chiar și atunci când drumul nu a fost ușor. Și acest lucru se repetă din nou, că tot ne aflăm în plină perioadă pre-concurs.

De ce credeți că în România există încă ideea că succesul adevărat înseamnă doar liceu teoretic, facultate și birou?

Cred că, mult timp, am confundat succesul cu statutul social. Ne-am obișnuit să admirăm diplomele și prea puțin oamenii. Să întrebăm un tânăr la ce facultate merge înainte să ne întrebăm ce îl pasionează, ce știe să facă sau ce fel de om este. Din păcate, mulți copii cresc cu impresia că valoarea lor depinde de numele școlii pe care o urmează. Că există un singur drum „bun” și multe alte drumuri considerate variante de rezervă. Eu nu cred asta. Am văzut elevi care au ajuns la liceul tehnologic dezamăgiți și nesiguri, iar câțiva ani mai târziu au devenit profesioniști respectați, antreprenori sau studenți care și-au construit singuri viitorul. Poate că adevărata problemă nu este cum definim succesul. Poate problema este că încă judecăm oamenii după traseul pe care pornesc, nu după locul în care ajung.

Care este cea mai mare nedreptate pe care o face astăzi sistemul unor copii?

Cred că cea mai mare nedreptate este atunci când îi face să creadă că valorează mai puțin. Există încă un tip de bullying despre care se vorbește prea puțin: bullyingul dintre instituții. Încă se întâmplă ca unor elevi să li se spună: „Dacă nu înveți, ajungi la tehnologic.” Poate pentru un adult este doar o expresie aruncată într-o conversație. Pentru un copil însă este un verdict. Este mesajul că școala lui valorează mai puțin. Că viitorul lui valorează mai puțin. Că el valorează mai puțin, iar asta este profund nedrept.

Pentru că eu văd zilnic elevi din învățământul tehnologic care muncesc enorm, care își depășesc condiția, care își ajută familiile, care își construiesc un drum cu demnitate și curaj. Cred că educația ar trebui să îi învețe pe copii să se respecte unii pe alții, nu să se privească de sus în funcție de școala pe care o urmează. În fond, nu există copii de elită și copii de categoria a doua…..

Există doar copii care au nevoie să fie văzuți, încurajați și respectați.

Evenimentul Noua marchează inaugurarea Pinacotecii UNArte și a noii Biblioteci, două spații dedicate patrimoniului, cercetării și educației artistice.

După 162 de ani de existență, Universitatea Națională de Arte din București deschide pentru prima dată publicului Pinacoteca instituției și noua Bibliotecă, reunind lucrări de patrimoniu, documente istorice, piese asociate lui Constantin Brâncuși și peste 60.000 de volume dedicate artei și culturii vizuale.

Programul dedicat deschiderii oficiale se va desfășura în perioada 29 iunie – 1 iulie 2026, sub denumirea Noua. În contextul unui proiect mai amplu, de extindere și remodelare a sediului său, UNArte își propune să valorifice patrimoniul artistic și documentar al universității și să îl aducă mai aproape de public, studenți, cercetători, artiști și parteneri interesați de dezvoltarea educației și culturii vizuale.

Momentul are și o semnificație aparte. În 1864, Theodor Aman nota în Regulamentul Școlii de Belle Arte și al Pinacotecii:

„t. 44. Pinacotecele Române se compună:

• Din tablóne și statue naționale de pictori și seultori Români.
• Din copii escelinte de pe autori clasică.
• Din tablóne și statue ale artiștilor moderni.”

Astăzi, după 162 de ani de la fondarea instituției, această viziune devine realitate grație proiectului amplu de remodelare și modernizare, desfășurat în etape succesive și finalizat cu succes în cadrul Fazei A a proiectului.

Noua va aduce în prim-plan generațiile de artiști formate în cadrul universității, impactul direct al acestui patrimoniu asupra studenților de astăzi și rolul esențial al UNArte în dezvoltarea artei românești.

Prin Noua, universitatea își propune să consolideze dialogul dintre mediul academic, cultural, instituțional și privat și să creeze noi oportunități pentru studenți și tinerii creatori.

Prin proiecte, parteneriate și programe dedicate, universitatea urmărește să creeze mecanisme prin care tinerii creatori să își poată construi parcursul profesional încă din perioada studiilor și să beneficieze de oportunități reale de dezvoltare și afirmare.

„Galeria unei universități de artă reprezintă emblema domeniului, a specializărilor și a tradiției artistice academice – în cazul nostru, o tradiție de peste 160 de ani, pe care o aniversăm și o celebrăm. Pinacoteca și biblioteca sunt secțiuni fundamentale ale spațiului universitar, emblematice pentru școală europeană de arte, cea mai mare universitate de profil din țară, prin care au trecut, ca studenți sau profesori, aproximativ 90% dintre artiștii din galeria națională. Deschiderea pinacotecii și a bibliotecii consolidează prezența unei instituții de rang academic european și poziția Universității Naționale de Arte în rândul academiilor de arte cu tradiție.”

— Prof. univ. dr. Cătălin Bălescu, Rectorul Universității Naționale de Arte din București

Pinacoteca UNArte va funcționa ca spațiu expozițional permanent dedicat patrimoniului artistic al universității. Expoziția include lucrări de pictură și sculptură, gravuri istorice, desene și picturi din colecția UNArte, desene academiste din sec. al XIX-lea, piese de sculptură din Colecția Kalinderu, portretele lui Theodor Aman, Gheorghe Tattarescu, al clasei de studiu a lui Ștefan Luchian, presa originală de gravură lui Theodor Aman și lucrări ale unor personalități importante ale artei românești.

Printre reperele documentare se regăsesc foile matricole ale unor personalități precum Constantin Brâncuși, Ștefan Luchian, Victor Brauner, Arsenie Boca și Sofian Boghiu. Un element central al colecției este Ecorșeul, piesă din creația de început a lui Constantin Brâncuși.

Noua Bibliotecă UNArte reunește aproximativ 60.000 de volume și este concepută ca spațiu de documentare, cercetare și studiu pentru studenți, profesori, cercetători, specialiști în arte vizuale și publicul interesat de cultura artistică. Biblioteca va funcționa ca resursă academică și culturală pentru comunitatea universitară și pentru publicul de specialitate.

Noua are și o componentă de dezvoltare pe termen lung. Proiectul urmărește cooptarea unor parteneri interesați să contribuie la dezvoltarea ecosistemului UNArte prin proiecte culturale, educaționale și profesionale dedicate tinerilor creatori. Obiectivul este susținerea studenților și a artiștilor aflați la început de drum și crearea unor mecanisme prin care aceștia să poată avea acces la oportunități de afirmare încă din perioada studiilor.

Programul inaugural se desfășoară pe parcursul a trei zile:

29 iunie | 11:00–12:30 — Deschidere instituțională și conferință de presă

Eveniment dedicat presei, mediului instituțional și partenerilor culturali, cu discursuri oficiale și tururi curatoriate ale noilor spații.

30 iunie | 19:00–21:30 — Noua Soirée

Momentul central al programului inaugural, cu acces pe bază de invitație, cu tur curatoriat, intervenții artistice, muzică live și întâlniri dedicate comunității culturale, academice și instituționale.

1 iulie, ora 19:00 – 21:30 — Open Spaces

Zi dedicată publicului larg, cu tururi ghidate și experiențe curatoriate în Pinacotecă și noua Bibliotecă.

Prin acest program, UNArte introduce Pinacoteca și noua Bibliotecă în circuitul cultural public și consolidează rolul universității ca instituție de referință în educația artistică, cercetare și conservarea patrimoniului.

Despre Noua

Noua este programul inaugural dedicat deschiderii Pinacotecii UNArte și a noii Biblioteci. Proiectul pune în valoare patrimoniul artistic și documentar al Universității Naționale de Arte din București prin expoziții, intervenții curatoriale și programe dedicate comunității academice, culturale și publicului larg.

Informații suplimentare

Program complet:

Perioadă:

29 iunie – 1 iulie 2026

Locație:

Universitatea Națională de Arte din București

Str. G-ral Constantin Budișteanu 19, București

Crescută între farmecul satului argeșean și valorile autentice ale tradiției românești, Mihaela Băzăvan face parte din noua generație de interpreți care duc mai departe cântecul popular cu respect, sensibilitate și credință. Legată profund de rădăcinile sale muscelene, tânăra artistă își construiește drumul prin muncă, emoție și autenticitate, transformând fiecare apariție scenică într-o mărturisire sinceră despre iubirea pentru folclor și pentru valorile care definesc identitatea românească.

,,Satul unde am copilărit mi-a dăruit o deosebită moștenire sufleteasca.”

 

Mihaela, Argeșul este un ținut în care folclorul pare că se aude și în liniștea dealurilor. Cum ai descrie locul în care ai crescut și ce crezi că ai moștenit sufletește de la oamenii acestei zone?

Locul în care am crescut… este unul în care chiar poți auzi atât folclorul, în cea mai pură formă, dar și glasurile naturii, în liniștea dealurilor. Dacă îți iei un moment să asculți, poți sesiza gingașul ciripit al păsărilor, cântatul greierilor, zumzetul albinelor și, parcă, în acel moment, timpul se oprește în loc. Cu toate că am fost crescută atât la oraș, cât și la țară, sunt mult mai legată de cea de-a doua menționată, deoarece simt că acolo mă conectez mult mai bine cu rădăcinile mele. Satul unde am copilărit mi-a dăruit o deosebită moștenire sufletească, atât prin locurile de o frumusețe aparte, care m-au învățat să apreciez și să iubesc natura, dar și prin oamenii dragi, care au adus un aport la formarea mea și de la care am moștenit, cu siguranță, dragostea pentru folclor, pentru simplitate, pentru tradiții și iubirea pentru Dumnezeu.

,,Vibrația scenei, zâmbetele și aplauzele publicului, emoția pieselor, totul mă făcea să simt că nu aș mai vrea să se termine acel moment, ceea ce, pentru mine, a fost semnul că muzica face parte din toată ființa mea.”

În copilărie, înainte să existe scena și aplauzele, care au fost cântecele sau vocile care ți-au rămas în inimă? Cine a aprins în tine dragostea pentru muzica populară?

Dragostea pentru folclor mi-a fost aprinsă în suflet încă de la o vârstă fragedă. Familia mi-a povestit că, micuță fiind, dansam, așa cum puteam, pe orice cântec ce era difuzat pe Favorit TV, căci acest post era cel mai urmărit, iar când am mai crescut puțin, o puneam pe bunica să îmi cânte mai mereu. Doinele au fost, dintotdeauna, preferatele mele, iar bunica, cu al ei glas dulce, mi-a strecurat în suflet iubirea pentru muzică încă de atunci.

Există un moment anume în care ai simțit că muzica este un drum pe care vrei să mergi cu toată ființa ta?

Aș putea spune că momentul decisiv în care am știut că vreau să urmez calea aceasta a muzicii și, în mod special, cea a cântecului popular, a fost cel în care am avut oportunitatea de a urca pe o scenă foarte mare și de a fi acompaniată, pentru prima dată, de o orchestră. Acea clipă este greu de descris în cuvinte, fiindcă am trăit niște emoții atât de intense, de profunde, dar cu o bucurie incredibilă. Vibrația scenei, zâmbetele și aplauzele publicului, emoția pieselor, totul mă făcea să simt că nu aș mai vrea să se termine acel moment, ceea ce, pentru mine, a fost semnul că muzica face parte din toată ființa mea.

Drumul unui tânăr artist presupune multă muncă și multe renunțări. Ce sacrificii ai făcut până acum pentru a rămâne aproape de visul tău?

Oh, da, chiar așa este… Sunt mai multe lucruri la care am renunțat. Cel care îmi vine primul în minte este timpul (liber). Dar… nu aș putea spune că a fost un sacrificiu pentru mine. Atunci când iubești ceea ce faci, te dăruiești complet acelei chemări, fără să te gândești, atât de mult, la sacrificii. Consider că, pentru a ajunge acolo unde îți dorești, trebuie să depui mult efort și multă muncă, iar ulterior, vei simți și răsplata pe care o primești în urma “sacrificiilor” făcute.

,,Atunci când iubești ceea ce faci, te dăruiești complet acelei chemări, fără să te gândești, atât de mult, la sacrificii.”

 

Argeșul are o identitate folclorică aparte, profundă și caldă. Ce înseamnă pentru tine să reprezinți această zonă la festivaluri și pe scene din țară?

Argeșul meu drag are, într-adevăr, o identitate folclorică aparte, ce merită descoperită, conservată, promovată și respectată. Bineînțeles, orice zonă etnofolclorică a țării este inedită, specială și are specificul ei, însă, fiind o reprezentantă a zonei mele, pot spune că are o profunzime care merită mai multă apreciere. Ceea ce facem eu și alți colegi, reprezentând zona Argeș-Muscel la festivaluri și pe scene din țară, este o formă de respect și de promovare, ce este alimentată de dorința de a duce mai departe folclorul și tradițiile din regiune. Este zona mea de suflet, cea în care m-am născut, am copilărit, m-am format, pe care am dorit să o descopăr cât mai bine, iar faptul că o pot reprezenta este, pentru mine, o binecuvântare și o șansă de a arăta oamenilor splendoarea folclorului muscelean, atât prin portul popular, cât și prin cântecele interpretate cu mult patos. Este, cu siguranță, o zonă ce merită mult mai mult promovată, deoarece aduce, cu sine, un aport important la tezaurul viu al țării noastre.

,,…o binecuvântare și o șansă de a arăta oamenilor splendoarea folclorului muscelean, atât prin portul popular, cât și prin cântecele interpretate.”

 

Participarea la concursuri și festivaluri naționale vine cu emoții puternice. Cum arată, pentru tine, acele minute dinainte să intri pe scenă și să înceapă orchestra?

Oh! Cu siguranță, emoțiile care se produc înainte de a intra pe scenă sunt foarte puternice. Ar fi îngrijorător dacă nu ai avea emoții, deoarece acest lucru poate fi un semn că nu îți pasă de ceea ce faci. Dacă, într-adevăr, iubești ceea ce faci, este inevitabil să nu existe măcar o mică urmă de emoție, ce te face să simți totul la un nivel aparte de adrenalină. Pentru mine, minutele de dinainte de a intra pe scenă sunt rezervate pentru un moment de rugăciune către Bunul Dumnezeu și Maica Domnului, a căror prezență o simt, de nenumărate ori, că este cu mine. Prefer să stau în liniște, mai retrasă, rugându-mă ca totul să fie bine și ca emoția din glasul meu să fie transmisă publicului, în cea mai pură formă a ei. Ulterior, simt cum mă liniștesc și știu că sunt pregătită să intru pe scenă, având un scop cert de a bucura inimile oamenilor.

,,Pentru mine, minutele de dinainte de a intra pe scenă sunt rezervate pentru un moment de rugăciune către Bunul Dumnezeu.”

 

În spatele fiecărui tânăr interpret există oameni care îl țin în picioare atunci când obosește. Cine sunt oamenii fără de care Mihaela Băzăvan nu ar fi ajuns până aici?

Cred cu tărie că nu aș fi putut ajunge aici fără ajutorul lui Dumnezeu. El este Cel care îmi dă putere să merg mai departe, Cel care este lângă mine în fiecare secundă… Dar, cu siguranță, trebuie să îi menționez și pe părinții mei, fără de care nu aș fi putut ajunge unde sunt acum. Ei sunt cei care m-au susținut de micuță, au avut încredere în mine chiar și atunci când eu nu am avut, au mers și merg cu mine la aproape toate festivalurile și spectacolele la care cânt, și pentru asta le sunt pururea recunoscătoare! Știu că ei sunt cei pe care mă pot baza oricând și fără de care nu știu unde aș fi fost acum.

,,…părinții mei, fără de care nu aș fi putut ajunge unde sunt acum.”

 

Ai întâlnit, cu siguranță, artiști pe care îi admiri și din care ai învățat. Care sunt modelele tale și ce ai încercat să iei de la fiecare fără să îți pierzi propria identitate artistică?

Desigur, am mai mulți artiști pe care îi admir, îi apreciez, îi ascult cu mare drag, fie din zona mea sau chiar și din celelalte. Am întâlnit anumiți interpreți, chiar de curând, care m-au sfătuit și mi-au schimbat puțin viziunea asupra anumitor lucruri. Însă, cele mai bune modele sunt, cu certitudine, doamnele mele profesoare, pe care le consider o inspirație și ale căror sfaturi le apreciez enorm! Vor rămâne în inima mea pentru totdeauna, fiindcă dumnealor sunt cele care m-au format în ceea ce sunt acum. De la fiecare în parte am preluat, fie ambiția și motivația de a continua pe drumul meu, fie m-am inspirat din stilul lor de interpretare, de transmitere a emoțiilor, fie am căpătat dorința de a căuta să fiu într-o continuă dezvoltare, pentru a fi din ce în ce mai bună. Cu toate acestea, mereu mi-am dorit să îmi creez o identitate artistică unică, A MEA, fără să copiez pe cineva și, cred eu, până acum mi-a reușit!

Într-o lume în care totul se schimbă foarte repede, iar tradițiile par uneori uitate, de unde îți iei puterea să mergi mai departe cu autenticitate și răbdare?

Puterea de a merge mai departe cu autenticitate și răbdare, în această lume plină de schimbări, vine din dorința profundă de a păstra VIU tezaurul nostru folcloric, atât de bogat și de divers, de a nu destrăma tradițiile și, implicit, RĂDĂCINILE poporului nostru. Cu toate că în această lume, tradițiile par a fi uneori uitate, eu aleg să lupt pentru a duce mai departe folclorul. Aceasta este dorința mea și datorită ei am această putere de a continua drumul meu, cu toate că pentru mulți, sunt diferită. Nu urmăresc să mă iau după valorile superficiale ale acestei lumi, ci după valorile autentice, profunde și pline de credință. Sunt diferită pentru că aleg să cânt piese din folclorul autentic, în locul altor genuri, “mai la modă”? DA! ȘI MĂ BUCUR CĂ SUNT DIFERITĂ! Și oricât îmi va îngădui Bunul Dumnezeu pe acest pământ, voi continua să lupt și să merg mai departe, urmărind aceste valori morale și promovând AUTENTICUL!

,,Un artist are puterea de a uni oameni, suflete…”

 

Dincolo de voce și costum popular, ce simți că trebuie să transmită un interpret adevărat atunci când urcă pe scenă pentru a atinge sufletul publicului?

Eu simt că un interpret adevărat trebuie să transmită publicului, atunci când se află pe scenă, EMOȚIE prin cântec. Un artist trebuie să atingă sufletele oamenilor prin ceea ce transmite cu glasul său, cu sinceritate, cu dragoste și cu prezență. Un artist are puterea de a uni oameni, suflete… Să râdă împreună, să plângă împreună, să-și amintească, împreună, de rădăcinile lor. Așa că, dincolo de voce și costum popular, un interpret adevărat trebuie să transmită, neapărat, emoție celor care îl ascultă și să trezească, în aceștia, un sentiment înălțător. Așa știi că ai ajuns în sufletul ascultătorului și că acesta te va ține minte mult timp de acum încolo.

Dacă ar fi să alegi un singur cântec care te reprezintă cel mai bine în acest moment al vieții tale, care ar fi acela și ce poveste ascunde pentru tine?

În acest moment al vieții mele, simt, într-un mod cu totul deosebit, prezența Bunului Dumnezeu în viața mea și chemarea pe care o am de a cânta Lui, de a îi mulțumi pentru tot și pentru toate, acest lucru ducându-mă către mai multe pricesne. Nu aș alege una singură, pentru că toate îmi sunt dragi și interpretarea lor îmi aduce o împlinire sufletească greu de descris în cuvinte.

Ești parte din noua generație de artiști care duc mai departe folclorul românesc. Închide ochii pentru o clipă și scrie-i fetiței Mihaela, cea de acum 10 ani, un gând.

Oh, dar ce întrebare frumoasă și profundă! Aș avea atât de multe să îi spun fetiței Mihaela Andreea de acum 10 ani! Pentru început, aș lua-o în brațe tare, tare și i-aș spune că toate nopțile în care a visat cu ochii deschiși vor avea sens… Că va urca pe scenă cu emoție de fiecare dată, dar că oamenii vor simți adevărul din glasul ei. I-aș spune să nu renunțe niciodată la ceea ce simte atunci când cântă. Să aibă răbdare cu ea, pentru că toate emoțiile, toate lacrimile, toate rugăciunile și toate visurile ei o vor duce exact unde trebuie. Și să nu uite niciodată de rădăcinile ei, pentru că acolo își va găsi mereu puterea. I-aș transmite să își păstreze sufletul curat și iubirea pentru cântec. Într-o zi va înțelege că folclorul nu înseamnă doar muzică, ci acasă, familie și dor. Dar i-aș spune și să creadă mai mult în ea. Să nu se teamă că e diferită și să cânte mereu cu sufletul, pentru că exact asta o va face specială. I-aș mulțumi pentru că a avut un suflet pur, plin de speranță, un glas dornic de a fi șlefuit și descoperit, și o fire atât de ambițioasă și muncitoare! În final, aș mai strânge-o încă o dată în brațe, aș săruta-o pe frunte și i-aș spune că orice s-ar întâmpla, Dumnezeu ne este alături și cu voia Lui, vom ajunge acolo unde ne dorim! Să nu uite niciodată să spere, așa cum a făcut-o până atunci!

,,Și să nu uite niciodată de rădăcinile ei, pentru că acolo își va găsi mereu puterea. I-aș transmite să își păstreze sufletul curat și iubirea pentru cântec.”

La un moment dat, fără să ne dăm seama exact când, într-o după-amiază, pe la 4, încetăm să mai trăim ca niște copii. Nu se întâmplă într-o zi anume. Nu! Pur și simplu, viața începe să ne grăbească. Apar responsabilitățile, grijile, oboseala, iar lucrurile simple care cândva ne făceau fericiți devin detalii peste care trecem fără să le mai observăm. (Mare păcat!)

De 1 Iunie vorbim mult despre copii. Ce bine! Le cumpărăm baloane, dulciuri, îi scoatem în parc și le facem poze. …dar foarte rar ne întrebăm ce s-a întâmplat cu copilul din noi.

…Cu partea aceea care știa să se bucure din nimic, care putea transforma o după-amiază obișnuită într-o aventură, care râdea fără motiv și nu avea nevoie de un plan anume ca să fie fericită.

Copiii au felul lor sincer de a trăi fiece clipă. Se supără repede, dar iartă repede. Pun întrebări fără teamă. Se miră, se uimesc de lucruri pe care noi nici nu le mai vedem. Pentru ei, timpul nu fuge. O zi de vară pare nesfârșită, iar o înghețată mâncată pe o bancă poate deveni o amintire care rămâne ani întregi.

Noi, oamenii mari, uităm încet toate astea. Ne obișnuim să alergăm dintr-un loc în altul, să verificăm ceasul, să răspundem la mesaje, să fim mereu ocupați. Fără să vrem, pierdem ceva important: capacitatea de a ne bucura cu adevărat de prezent.

Eu spun că poate de aceea avem nevoie de Ziua Copilului mai mult decât credem. Nu doar pentru cei mici, ci și pentru noi. Ca să ne amintim că viața nu înseamnă numai liste, termene și griji. Că încă avem voie să râdem tare, să fim curioși, să ne emoționăm din lucruri mici.

Copilăria nu dispare complet. Rămâne undeva în noi, în amintiri, în mirosul verii, în dorul de „acasă”, în momentele în care uităm pentru câteva secunde să fim atât de serioși.

DA! Asta ar trebui să păstrăm, indiferent cât creștem: partea din noi care încă știe să simtă lumea sincer.

Daria Moraru vine dintr-un colț liniștit al Prahovei, de unde vocea ei ajunge si se aude mult mai departe. Pentru tânăra artistă, muzica populară e o stare profundă de dor și sensibilitate, un mod de a fi care pornește din rădăcini, din familie și din respect pentru tradiție. Fiecare apariție pe scenă este o mărturie a muncii, a sacrificiilor și a emoțiilor trăite intens, iar autenticitatea este firul invizibil care o leagă de public. Daria ne transmite sentimente și valori care fac ca folclorul să rămână viu și relevant pentru generațiile de azi.

,,Cred că m-aș descrie printr-o stare de dor și sensibilitate.”

 

Daria, dacă ar fi să te descrii printr-un singur cântec sau o singură stare, care ar fi aceea și de ce?

Cred că m-aș descrie printr-o stare de dor și sensibilitate. Muzica populară are foarte multă emoție în ea, iar eu mă regăsesc în partea aceea sinceră și profundă. Dacă ar fi să aleg un cântec, ar fi unul care vorbește despre rădăcini, familie și suflet, pentru că asta încerc să transmit și eu atunci când cânt.

Cum arată locul din care vii și cât din Prahova se regăsește astăzi în omul și artista Daria Moraru?

Vin din Prahova, un loc frumos, liniștit și plin de tradiții. Cred că locul în care crești îți formează foarte mult felul de a fi. În mine se regăsesc valorile cu care am crescut: respectul pentru oameni, pentru tradiție și pentru muncă. Toate acestea mă însoțesc și astăzi, atât ca om, cât și ca artist.

,,Studiez canto de la vârsta de 9 ani și încă de atunci am simțit că scena este locul unde mă exprim cel mai sincer.”

Îți amintești primul moment în care ai simțit că muzica este parte din identitatea ta?

Da, foarte clar. Studiez canto de la vârsta de 9 ani și încă de atunci am simțit că scena este locul unde mă exprim cel mai sincer. Nu era doar un hobby sau o activitate după școală, ci ceva ce simțeam că face parte din mine. De fiecare dată când cântam, simțeam că mă regăsesc.

Cine a fost primul om care a crezut cu adevărat în vocea ta și ce impact a avut asupra drumului tău?

Primul profesor cu care am început canto a fost domnul Dănuț Andrei din Câmpina și pot spune că a avut un rol foarte important în începutul meu artistic. A fost omul care m-a încurajat și care mi-a oferit încredere în mine. Mai târziu, am continuat să mă dezvolt la Școala Populară de Arte din Ploiești, alături de domnul profesor Corneliu Irimia, iar acum studiez cu doamna profesoară Magda Suciu din Brașov. Fiecare dintre ei a contribuit la formarea mea și le sunt foarte recunoscătoare.

Există un sacrificiu pe care publicul nu îl vede atunci când privește un artist tânăr urcând pe scenă?

Da, cu siguranță. Publicul vede câteva minute pe scenă, dar în spate sunt foarte multe ore de muncă, repetiții, emoții și renunțări. Uneori sacrifici timp liber, ieșiri sau momente cu cei dragi pentru a evolua și pentru a deveni mai bun. Dar atunci când faci ceea ce iubești, toate aceste lucruri capătă sens.

,,Uneori sacrifici timp liber, ieșiri sau momente cu cei dragi pentru a evolua și pentru a deveni mai bun.”

Ai avut vreodată un moment în care ai vrut să renunți? Ce te-a făcut să continui?

Au existat momente mai grele, momente de oboseală sau nesiguranță, pentru că orice drum artistic vine și cu provocări. Dar de fiecare dată muzica a fost cea care m-a făcut să continui. Faptul că mă regăsesc în ceea ce fac și susținerea oamenilor apropiați mi-au dat puterea să merg mai departe.

Cum se schimbă Daria atunci când coboară de pe scenă și rămâne singură cu gândurile ei?

Pe scenă sunt foarte energică și emoționată în același timp, dar în afara scenei sunt un om liniștit și sensibil. Îmi place să analizez fiecare moment și mereu mă gândesc cum pot deveni mai bună. Cred că scena scoate o altă parte din mine, una mai puternică și mai curajoasă.

,,Cred că scena scoate o altă parte din mine, una mai puternică și mai curajoasă.”

 

Într-o lume în care mulți artiști simt presiunea de a „fi pe placul tuturor”, cât de greu este să rămâi autentică?

Este destul de greu, pentru că există foarte multă presiune și multe tendințe care apar constant. Dar cred că autenticitatea este ceea ce face un artist să fie cu adevărat apreciat în timp. Eu încerc să rămân aproape de ceea ce simt și de valorile mele, pentru că doar așa pot transmite ceva real oamenilor.

Ce te-a maturizat cel mai mult, atât ca om, cât și ca artist?

Experiențele trăite pe scenă și întâlnirile cu oamenii m-au maturizat foarte mult. Fiecare concurs, fiecare apariție și fiecare emoție m-au învățat ceva. Muzica m-a făcut mai disciplinată, mai responsabilă și mai atentă la oameni și la emoțiile lor.

,,Muzica m-a făcut mai disciplinată, mai responsabilă și mai atentă la oameni și la emoțiile lor.”

 

Ce îți dorești să simtă oamenii după ce te ascultă? Admirație, emoție, liniște, curaj?

Cel mai mult îmi doresc să simtă emoție. Dacă un om rămâne cu un sentiment frumos după ce mă ascultă, atunci înseamnă că am transmis ceva cu adevărat. Muzica are puterea de a apropia oamenii și de a le atinge sufletul, iar asta îmi doresc și eu să fac prin fiecare interpretare.

Cât de importantă este participarea la festivaluri locale și naționale?

Participarea la festivaluri este foarte importantă pentru un artist tânăr. Pe lângă experiența acumulată, ai ocazia să cunoști oameni noi, să înveți și să evoluezi. Fiecare festival vine cu emoții și lecții noi și consider că toate aceste experiențe contribuie la dezvoltarea mea artistică.

Dacă peste ani cineva ar scrie povestea Dariei Moraru într-o singură frază, cum ai vrea să sune aceasta?

„A cântat mereu cu sufletul și a rămas autentică indiferent de drum.”

Radu, când spui „acasă”, ce imagine îți vine prima dată în minte: oamenii, costumul popular, muzica, satul românesc, familia, orașul în care trăiești?

Acasă este locul unde se află tot ce iubesc: părinții, sora, bunicii și toate amintirile mele. Acasă este pământul pe care pășesc și roadele lui de care mă bucur. Sunt lucrurile vechi descoperite prin lăzile de zestre, prin șuri și grajduri. Acasă sunt bătrânii cu chipurile brăzdate de riduri și mâinile muncite de ani de trudă. Acasă este cântecul popular cu care am crescut, sunt oamenii și poveștile lor de la care am învățat foarte multe. Acasă este, de fapt, totul.

De curând, alături de sora mea, am lansat piesa „La casa unde am crescut”, iar primele versuri spun așa: „La casa unde am crescut, tot ce-o fost bun am avut, dragostea nu ne-o lipsit și credința ne-o-ntărit.”

 

Ai crescut într-o familie în care tradiția este trăită. Cum ți-a influențat copilăria această apropiere de patrimoniul cultural?

Da, așa este. De mic, părinții m-au crescut în spiritul tradițiilor și m-au învățat să respect și să prețuiesc moștenirea lăsată de înaintașii noștri. Cu multă muncă și suflet, am reușit să readucem la viață obiceiurile din Codlea și să păstrăm frumusețea lor vie.

Încă din copilărie am observat că, în familia mea, cei dragi purtau haine tradiționale, pe atunci eu le vedeam ca pe niște haine „țărănești”, fiind prea mic să înțeleg adevărata lor valoare. Pe mine și pe sora mea ne îmbrăcau în straie românești la fiecare sărbătoare importantă. Lumea ne admira, preotul ne lăuda, însă eram printre puținii copii care păstrau această tradiție. Părinții noștri erau mândri și ne încurajau mereu.

Mai târziu, am început să cântăm, iar lucrurile au prins și mai mult contur. Toate aceste experiențe m-au influențat profund, m-au învățat să fac diferența între autentic și superficial, să văd frumusețea adevărată și să apreciez valoarea tradițiilor noastre.

,,Lumea ne admira, preotul ne lăuda, însă eram printre puținii copii care păstrau această tradiție.”

 

Îți amintești primul moment în care ai îmbrăcat voit costumul popular? Cum te-ai simțit? A trezit ceva în tine?

Da. Îmi amintesc că de 1 Decembrie am vrut neapărat să merg la Alba Iulia. Mi-am îmbrăcat cămașa de moț pe care tata o avea din copilărie, am luat steagul în mână și deși ai mei erau înghețați de frig, eu nu voiam să mai plec de la paradă. Am stat la toată parada, apoi am luat Cetatea și muzeele la pas.

Îmi doream să fac poze cu fiecare bust pe care îl vedeam. Aveam doar 5 ani, iar fotografiile de atunci au rămas o mărturie a acelor momente. Eram foarte mândru că sunt român, simțeam că fac parte dintr-o poveste importantă și mă simțeam special. Țin minte și acum cum îmi bătea inima tare de emoție și bucurie.

Într-o generație atrasă tot mai mult de modern și rapid, de unde vine dorința ta de a rămâne atât de aproape de folclor și de rădăcini?

Într-o zi, într-o discuție cu mama despre folclorul de altădată, i-am spus că acest folclor autentic este ascultat de tot mai puțini oameni și pare să fie pe cale de dispariție. Am mâhnit-o, iar ea mi-a spus să am răbdare că voi crește și voi înțelege, că dacă și doar trei oameni dintr-o sală mă aplaudă, pentru aceia trebuie să cânt și să rămân eu însumi, vertical și neschimbat.

Astăzi îi dau dreptate. De-a lungul anilor, am reușit să adun în jurul meu un public minunat, care iubește autenticul, iar acum mă bucur sincer de sprijinul și susținerea lor necondiționată.

,,dacă și doar trei oameni dintr-o sală mă aplaudă, pentru aceia trebuie să cânt și să rămân eu însumi.”

Cât din omul Radu Adam se regăsește în cântecele pe care le interpretezi? Există o durere, o bucurie sau o lecție personală care îți schimbă felul în care cânți?

Mă regăsesc în tot ceea ce cânt, simt că fac parte din această poveste și duc cu bucurie cântecul mai departe, oriunde merg. Dacă o piesă nu îmi place, nu o interpretez, decât în cazul în care este dorința cuiva. Probabil nu reușesc să transmit aceeași trăire și emoție pe care le am atunci când cânt o melodie apropiată sufletului meu.

În ceea ce privește piesele din repertoriul propriu, sunt foarte exigent. Lucrez și rafinez materialul până ajunge exact așa cum îmi doresc și până mă regăsesc pe deplin în el.

Ai obținut premii și recunoaștere încă de tânăr. Cum reușește un artist să rămână sincer cu sine atunci când apar aplauzele și validarea publicului?

Da, am obținut premii încă de la o vârstă fragedă. Sunt foarte exigent cu mine însumi, iar în familia mea am crescut într-un spirit al sincerității. Nu ne-am menajat niciodată. Dacă mama îmi spunea „a fost bine” pentru a mă încuraja, peste câteva zile revenea și îmi arăta unde crede că mai pot îmbunătăți, iar tata nu m-a protejat de critici. Amândoi au știut mereu că pot mai mult.

Le sunt recunoscător celor care mă susțin și mă aplaudă, pentru că îmi oferă un sprijin emoțional și siguranța de a merge mai departe. Totuși, nu cred că aplauzele vin din politețe, ci din faptul că oamenii chiar simt și apreciază momentul pe care îl trăiesc pe scenă.

,,Sunt foarte exigent cu mine însumi.”

 

Ce înseamnă pentru tine Codlea? Este doar locul din care vii sau simți că ai și o responsabilitate față de comunitatea care te-a format?

Codlea înseamnă acasă, în primul rând, prin familia mea. De multe ori poți avea impresia că nu ești suficient apreciat chiar în locul în care ai crescut, însă noi am reușit să pornim numeroase proiecte în comunitate și să adunăm în jurul nostru oameni frumoși, care ni s-au alăturat cu drag.

Împreună am readus la viață obiceiuri uitate, precum legatul mestecenilor la porți în ajunul Sfântului Gheorghe, colindul specific „Dragu’ Sfinte Neculai” sau un vechi obicei asemănător unui „zorit” în ajunul Sfântului Ioan.

Colecția de costume și obiecte tradiționale a familiei Adam pare un adevărat act de salvare culturală. Ce ai descoperit despre oameni și despre trecut prin aceste obiecte? Ce anume din portul codlean îți este cel mai drag și de ce?

Colecția noastră adună piese și obiecte din toate colțurile țării și a început din pasiunea mamei, fiind apoi susținută, înțeleasă și îndrăgită de toți membrii familiei. De mici am colindat țara și am ascultat poveștile de viață ale oamenilor, fiecare lăsând în mine o impresie aparte.

Familia tatălui meu are rădăcini în Codlea. Păstrăm scrisoarea străbunicului trimisă de pe front, șerparul pe care bunicul și-a prins tricolorul desprins dintr-o decorație, batista cu care delegația din Codlea a mers pe Câmpia Libertății de la Blaj, baticul străbunicii, care a făcut parte din Consiliul Reuniunii Femeilor Române, precum și numeroase fotografii vechi.

De fiecare dată sunt foarte atent la detalii, mai ales când încerc să refac costumele tradiționale din Codlea de altădată. Colecția noastră, numită „Comoara de acasă”, cuprinde mii de piese și, în mod firesc, aceste căutări m-au făcut să-mi doresc ca imaginea mea să fie cât mai apropiată de acele vremuri.

Din aceste documente și obiecte am descoperit cât de simplu, frumos și așezat își trăiau oamenii viața, respectând cu strictețe rânduiala creștină.

,,Colecția noastră, numită „Comoara de acasă”, cuprinde mii de piese și, în mod firesc, aceste căutări m-au făcut să-mi doresc ca imaginea mea să fie cât mai apropiată de acele vremuri.”

Există un cântec pe care îl interpretezi și care te emoționează de fiecare dată, indiferent de câte ori îl cânți? De ce tocmai acela?

Sincer, nu există un singur cântec care să mă emoționeze de fiecare dată, însă cel mai mult simt cântecele patriotice. Ele au o încărcătură aparte, transmit dragostea de țară, respectul pentru neam și pentru valorile noastre, iar de fiecare dată când le interpretez retrăiesc emoții puternice.

În același timp, sunt foarte apropiat și de cântecele din Ardeal pentru că ele poartă mesajul, energia, bucuria și autenticitatea locurilor din care provin. Prin aceste melodii simt că mă conectez cel mai bine cu oamenii și cu rădăcinile mele.

Cum vezi viitorul folclorului? Crezi că tinerii mai pot fi apropiați de această lume sau e nevoie de o altă formă de a o transmite?

Cred că folclorul are în continuare un viitor, chiar dacă provocările sunt mari. În jurul meu am prieteni cu care pot cânta și juca, ceea ce îmi arată că această lume nu s-a pierdut. Este greu, dar nu imposibil, iar dacă suntem perseverenți putem merge mai departe. Chiar dacă numărul celor care ascultă acest gen de muzică pare să fie mai mic, nu trebuie să ne descurajăm.

Împreună cu sora mea, Lorena, care coordonează și corul de copii al bisericii, încercăm să adunăm în jurul nostru copii și tineri, pe care îi învățăm să cânte și să participe la diverse activități culturale. Cred că tocmai implicarea lor este cheia continuității.

Avem bucuria să colaborăm cu mai multe ansambluri din țară și să avem alături de noi doar colegi tineri care încă păstrează tradițiile și linia autentică, atât în joc, cât și în cântec. Sunt colegi sufletiști, bine pregătiți, care pun pasiune în tot ceea ce fac și contribuie la menținerea vie a folclorului românesc.

În plus, consider că folclorul trebuie adus mai aproape de generația tânără prin forme adaptate vremurilor de azi prin proiecte educaționale, evenimente interactive și chiar prin mediul online, fără a-i pierde însă autenticitatea. Esențial este să păstrăm sufletul tradiției, dar să o facem accesibilă și relevantă pentru cei de azi.

,,Esențial este să păstrăm sufletul tradiției, dar să o facem accesibilă și relevantă pentru cei de azi.”

 

Care a fost momentul în care ai simțit cel mai puternic că munca ta are sens? Un spectacol, o întâlnire, o reacție a publicului?

Au fost mai multe momente care m-au făcut să simt cu adevărat că munca mea are sens.

Unul dintre ele a fost în 2016, când am obținut Marele Premiu la Festivalul „Brașov Art Talent”, deși aveam doar 11 ani. De-a lungul timpului am obținut și alte premii și distincții importante, printre care „Crucea Șaguniană pentru Mireni”, oferită de Înaltpreasfințitul Laurențiu Streza, în 2024, ca membru al Coralei „Corona” a Inspectoratului de Jandarmi Brașov, dar și premiul pentru „Cel mai bun artist solo” la Gala Muzicii Brașovene, organizată de Radio România Brașov în anul 2026. A fost un moment special, pentru că am simțit că folclorul, într-o competiție cu multe genuri muzicale, a fost cu adevărat apreciat.

Pe drumul cântecului am pășit timid, sub îndrumarea domnului Costel Radu, coordonator al grupului „Florile Codlei” la acea vreme, cel care i-a convins pe părinții mei să mă înscrie la Școala Populară de Arte și Meserii „Tiberiu Brediceanu” din Brașov, unde l-am avut îndrumător pe domnul profesor George Muraru.

La început de drum am avut norocul să întâlnesc oameni deosebiți, care m-au susținut, m-au îndrumat și mi-au oferit încredere, printre ei fiind violonistul Daniel Iancu Ticușor și maestrul Nicolae Furdui Iancu. Un moment definitoriu a fost și întâlnirea cu maestrul Stelian Stoica în 2019, un om extraordinar care mi-a oferit încredere și sfaturi esențiale. Mă vedea ca pe un viitor bariton și spunea că am o voce care are multe de transmis. În același an am urcat pentru prima dată pe o scenă mare ca membru al Ansamblului Jidvei Romania, la Festivalul Național „Strugurele de Aur”, unde am interpretat și o piesă solo. A fost o experiență care mi-a deschis drumul spre Televiziunea Română.

De-a lungul timpului am fost sprijinit și de alți mentori valoroși, precum Lavinia Goste, Marius Zorilă, Mariana Anghel și doamna profesor Gabriela Iuga Șeicanu.

,,În același an am urcat pentru prima dată pe o scenă mare ca membru al Ansamblului Jidvei Romania, la Festivalul Național „Strugurele de Aur”, unde am interpretat și o piesă solo. A fost o experiență care mi-a deschis drumul spre Televiziunea Română.”

 

Dacă peste ani cineva ar deschide lada de zestre culturală lăsată de generația voastră, ce ai vrea să găsească acolo despre Radu Adam?

Mi-aș dori ca, atunci când cineva ar deschide acea ladă de zestre culturală, să găsească un om care a iubit folclorul cu sinceritate și l-a trăit cu respect și responsabilitate. Să se vadă munca, seriozitatea și dragostea pentru tradiție, dar și dorința de a duce mai departe ceea ce am primit de la înaintași.

Aș vrea să rămână în urmă imaginea unui om care a fost retras, serios și vertical, dar care a știut să transmită emoție prin ceea ce a făcut. Aș vrea ca oamenii să se bucure de interpretările mele și de mesajul pe care am încercat să-l duc mai departe.

Aș vrea să se vadă că noi, familia Adam, am mișcat lucrurile în comunitate, că am pus suflet și am contribuit la păstrarea și readucerea tradițiilor. Aș vrea să rămână un port popular nealterat, autentic, așa cum l-am moștenit și l-am iubit.

Mi-aș dori, de asemenea, să existe un muzeu la care lucrăm și în care să fie adunate toate resursele și poveștile noastre. Și, poate cel mai important, aș vrea ca tot ceea ce am făcut să fie văzut chiar și de cei care, la un moment dat, au ales să nu vadă.

Și nu în ultimul rând, mi-aș dori să rămân o emblemă a folclorului din Țara Bârsei.

Hei… mă vedeți?
Sunt aici, lângă voi, dar parcă între noi există un zid făcut din ecrane, notificări și lumi virtuale. Mi-e dor să râdem împreună fără să privim un telefon din două în două secunde. Mi-e dor de jocurile din curtea școlii sau din parc, de conversațiile simple, de momentele în care nu trebuia să concurăm cu tehnologia pentru atenția celuilalt.

Vă privesc cum stați unul lângă altul, dar fiecare singur în universul lui digital. Și e tare ciudat. Eu nu caut like-uri sau scoruri într-un joc. Eu caut prieteni adevărați. Caut oameni care să mă întrebe sincer „Ce faci?” și să aibă răbdare să asculte și răspunsul.

Poate că avem sute de conexiuni online, dar din ce în ce mai puține legături reale. Iar singurătatea e și mai grea atunci când ești înconjurat de oameni care nu te mai privesc în ochi.

Eu încă sper că putem reveni unii la alții….

Educația adevărată începe cu încredere, cu relații sincere și cu oameni care aleg, zi de zi, să rămână aproape de copii și de nevoile lor reale. Un astfel de om este și doamna profesor de limba și literatura română Sorina Puian care, din septembrie 2023, a îmbrățișat cu bucurie funcția de director din interiorul Școlii Gimnaziale Bârghis, din județul Sibiu.

În acest interviu s-a vorbit despre parcursul în educație, despre provocările și frumusețea școlii rurale, despre ce înseamnă educație cu sens și despre felul în care Programul Școala Încrederii a contribuit la transformarea comunității  școlare din care face parte și își lasă amprenta.

Este o conversație despre punți, despre oameni și despre credința că fiecare copil merită să fie văzut, ascultat și sprijinit să crească.

V-a ales meseria pe dumneavoastră sau reciproca este valabilă?

De multe ori simt că nu eu am ales această meserie, ci ea m-a ales pe mine. A venit firesc, ca o chemare, ca un drum care s-a deschis singur și pe care am mers cu încredere, chiar și atunci când a fost greu.

Întreaga mea activitate didactică s-a desfășurat în mediul rural, un spațiu al autenticului, al relațiilor adevărate și al copilăriei trăite cu sinceritate. Aici am învățat că educația nu se face din manuale perfecte, ci din priviri, din răbdare, din prezență și din credința că fiecare copil are un potențial care așteaptă să fie descoperit.

Mă simt privilegiată să pot fi parte din viața acestor copii, să le cunosc poveștile, familiile, visurile și temerile, să cresc odată cu ei și să le ofer, dincolo de cunoștințe, încredere. Nu aș schimba această alegere pentru nimic în lume, pentru că școala rurală mi-a oferit cel mai valoros dar: sensul profund al meseriei de dascăl.

Pentru mine, a fi profesor înseamnă a rămâne aproape de oameni și de rostul adevărat al educației.

Ce vă motivează să nu schimbați domeniul de activitate și să rămâneți în sistemul de educație?

Mă motivează sensul profund al muncii mele și impactul real pe care îl pot avea în viețile copiilor. Educația este unul dintre puținele domenii în care rezultatele nu se văd imediat, dar se simt pe termen lung, în felul în care un copil capătă curaj, încredere și dorința de a merge mai departe.

Rămân în sistemul de educație pentru că aici simt că sunt necesară, că pot construi, chiar și în contexte dificile. Mă motivează fiecare progres mic, fiecare copil care începe să creadă în el, fiecare profesor care prinde curaj, fiecare comunitate care se adună în jurul școlii.

Educația nu este un drum ușor, dar este un drum care contează. Atât timp cât pot contribui la formarea unor oameni mai buni și mai încrezători, știu că locul meu este aici.

Cum arată pentru dumneavoastră educația de calitate, ce înseamnă concret?

Pentru mine, educația de calitate începe cu relația. Cu un copil care se simte în siguranță, văzut și respectat. Abia apoi vin conținuturile, metodele și performanța academică.

Educația de calitate înseamnă profesori care știu să predea, dar mai ales știu să asculte; o școală care pune accent pe starea de bine, pe încredere și pe sensul învățării; un proces educațional adaptat realităților fiecărui copil și fiecărei comunități.

În mediul rural, educația de calitate nu se măsoară doar în rezultate sau statistici, ci în șanse oferite, în drumuri deschise și în oameni care prind curaj să viseze. Este o educație care formează nu doar elevi buni, ci oameni echilibrați, autonomi și responsabili, capabili să se adapteze și să își găsească locul în lume.

Cum i-ați apropiat de elevi de învățare?

I-am apropiat pe elevi de învățare pornind de la cine sunt ei și de la lumea în care trăiesc. La Școala Gimnazială Bârghiș, copiii vin cu povești de viață diferite, cu ritmuri proprii și cu o nevoie mare de a fi ascultați și validați. Am înțeles repede că învățarea începe atunci când copilul simte că aparține.

Am adus în clasă exemple din viața lor de zi cu zi, din comunitate, din natură, din experiențele simple, dar autentice. Am încurajat învățarea prin dialog, prin proiecte, prin lucru în echipă și prin activități care să le dea curaj să se exprime, fără teama de greșeală.

Am pus accent pe relație, pe încredere și pe pași mici, dar siguri. Când elevii simt că sunt văzuți și apreciați, devin mai deschiși, mai curioși și mai implicați. Pentru mine, apropierea de învățare nu a însemnat să cer mai mult, ci să ofer mai mult sens fiecărui demers educațional.

De ce ați ales să faceți parte din Programul Școala Încrederii? Ce ați reușit să schimbați prin acest Program la dumneavoastră?

Am ales să fac parte din Programul Școala Încrederii pentru că a pus în cuvinte și în practică ceea ce eu simțeam deja că este esențial în educație: relația, încrederea și starea de bine. Nu am căutat rețete rapide, ci sens, coerență și instrumente care să mă ajute să construiesc o școală în care copiii și profesorii să se simtă în siguranță.

Prin acest program, am reușit să schimb, în primul rând, perspectiva mea: am învățat să privesc mai atent la oameni, nu doar la rezultate, să ascult mai mult și să creez spații reale de dialog. Am devenit mai conștientă de impactul pe care îl are fiecare gest, fiecare cuvânt și fiecare decizie asupra comunității școlare.

Programul m-a ajutat să fiu un lider mai empatic, mai prezent și mai asumat, să am curajul de a construi pas cu pas o cultură a încrederii în școala mea. Schimbarea a început cu mine și s-a extins firesc către elevi, profesori și părinți, pentru că încrederea se construiește din interior spre exterior.

Dacă ar fi să puteți schimba un lucru la sistemul de învățământ, care ar fi acela?

Dacă aș putea schimba un singur lucru în sistemul de învățământ, aș schimba felul în care este înțeles contextul. Avem, încă, tendința de a aplica aceleași așteptări, aceleași ritmuri și aceleași standarde unor realități foarte diferite.

Diferențele dintre mediul rural și cel urban sunt reale și profunde, nu doar la nivel de resurse, ci mai ales la nivel emoțional și social. În școala rurală, înainte de a face transfer de conținuturi științifice, este esențial să construim un fundament emoțional sănătos pentru elevi: siguranță, încredere, stabilitate și sentimentul că aparțin. Fără acest fundament, învățarea rămâne fragilă și superficială.

Aș schimba perspectiva de la „toți la fel” la „fiecare acolo unde este”, cu respect pentru comunitatea din care vine copilul. Educația de calitate, mai ales în mediul rural, nu poate fi făcută de școală singură. Este nevoie de implicarea întregii comunități – profesori, părinți, autorități locale, parteneri – care să construiască împreună un ecosistem educațional coerent și susținător.

Doar atunci școala devine un spațiu al șanselor reale, nu al comparațiilor nedrepte.

Luna mai se rostogolește cu iasomie și bujori. Și s-a oprit ploaia! Cafeneaua e mica, însă grădina ei e o binecuvântare! Lângă masa mea vin patru adolescenți. Și-au lăsat ghiozdanele pe pietriș, telefoanele și le-au întors cu fața în jos. Pe chip au o oboseală pe care doar cei foarte tineri o pot avea: oboseala aceea venită din încercarea continuă de a deveni „destul”.

Nu vorbeau încet. Nici nu cred că își doreau. (sincer!)

– Ai și tu senzația că nimeni nu te vede așa cum ești cu adevărat? a spus unul dintre ei, în timp ce rupea eticheta unei sticle de apă. Toți văd doar ce ar trebui să fii.

Cei din jur își beau cafeaua mai departe. Eu însă am rămas suspendată în fraza aceea.

Și apoi au început să curgă replicile care imitau voci de adult:

– „Poți mai mult!”

– „Trebuie să fii mai organizat….”

– „Trebuie să ai un plan!”

– „La vârsta ta, eu, deja…”

– „Nu mai fi atât de sensibil!”

– „Uită-te la colegul tău…”

Uneori, fără să ne dăm seama, iubirea noastră de părinți se transformă într-o listă nesfârșită de corecturi. Din grijă. Din teamă. Din dorința sinceră ca ei să aibă o viață bună.

Dar copiii noștri nu cresc doar din ceea ce le spunem să devină. Cresc și din felul în care sunt priviți astăzi.

Din felul în care li se face loc să fie.

Încă un sfat?

Poate că adolescenții nu au nevoie, înainte de toate, de încă un sfat. Poate că au nevoie să simtă că nu sunt un proiect aflat permanent în construcție. Că nu trebuie să demonstreze fără oprire că merită iubire, apreciere, răbdare.

Un băiat cu hanorac gri a spus atunci ceva ce mi-a rămas în minte:

– Știi ce e obositor? Să simți că pentru ai tăi ești mereu varianta neterminată a cuiva.

A urmat liniștea aceea grea și sinceră.

Și atunci am înțeles încă o dată cât de mult își doresc adolescenții să fie cunoscuți nu pentru note, ci pentru notele lor personale.

Pentru felul lor unic de a simți. Pentru umorul lor. Pentru vulnerabilitatea lor. Pentru ce îi aprinde pe dinăuntru. Pentru cine sunt când nu încearcă să impresioneze pe nimeni.

Vor să fie văzuți dincolo de performanțe.

Dincolo de comparații.

Dincolo de „mai mult”.

Anii aceștia au devenit aproape imposibili pentru ei. Li se cere să fie excepționali în toate direcțiile deodată: să învețe perfect, să arate bine, să fie populari, maturi, echilibrați emoțional, sportivi, creativi, sociabili, disciplinați și pregătiți pentru viitor. Să știe cine sunt înainte să fi avut timp să descopere.

Uneori uităm cât de greu este să crești sub presiunea continuă de a nu dezamăgi

– Mi-aș dori să mă întrebe mai des ce îmi place mie, a spus o fată cu părul împletit cu raze de soare. Mi se spune în general doar ce ar trebui să îmi placă….

– Sau să nu creadă că dacă nu semăn cu fratele meu înseamnă că sunt mai puțin bun…

– Sau să accepte că poate succesul meu arată diferit…

Cât adevăr încape în câteva propoziții rostite de niște copii…

Copiii nu vin pe lume ca să repare visurile netrăite ale părinților. Nu sunt continuarea noastră și nici a doua noastră șansă. Ei nu au misiunea de a deveni ceea ce noi n-am reușit să fim.

Au propria lor construcție. Propriul drum. Propriul ritm.

Cea mai mare dovadă de iubire este să îi însoțim fără să îi modelăm până la pierderea de sine.

Să putem spune:

„Te văd.”

„Te aud.”

„Nu trebuie să fii altcineva ca să fii suficient pentru mine.”

Pentru că atunci când un copil se simte acceptat în ceea ce este deja, începe să crească frumos…

Nu din frică.

Nu din presiune.

Ci din încredere.

Iar adolescenții aceștia, pe care îi judecăm uneori prea repede, duc în ei lupte tăcute și grele. Între cine sunt, cine li se spune să fie și cine încearcă să devină.

Ei nu vor perfecțiune.

Vor spațiu.

Vor răbdare.

Vor părinți care să îi cunoască înainte să îi corecteze.

Vor să fie iubiți nu pentru cât reușesc, ci pentru cine sunt atunci când nu reușesc!

„Cine e Iza? Uneori mă întreb și eu, având în vedere că am așa de multe valențe și nuanțe.”

Dacă ar fi să te definești dincolo de profesie, cine este Iza atunci când nu mai există scenă, rol sau public?

În ultimii 8 ani, de când m-am mutat înapoi la Brașov, o mare parte din viața mea a însemnat profesia, compania ARTIZ și toate evenimentele sau spectacolele avute. Mi-a luat destul de mult să „încep” să am și o viață personală, fiind foarte focusată pe proiecte și muncă. Cine e Iza? Uneori mă întreb și eu, având în vedere că am așa de multe valențe și nuanțe. Pot să spun că este o persoană, în primul și în primul rând, plină de energie și pasiune – Aries power. Și când spun energie, mă refer la ENERGIE. Sunt foarte activă și mă inspiră aproape orice văd și orice simt. Sunt o persoană sensibilă, deși nu pare la prima vedere, însă iubesc frumosul în toate formele lui. Îmi plac animalele și petrec mult timp cu ele. Îmi place să călătoresc, să descopăr lumea vastă în care ne aflăm și să o fac mai bună cu tot ce pot.

„Țin minte fraza: „Prin teatru devin cea mai bună versiune a mea”. Și chiar așa este. Teatrul îmi oferă șansa să fiu cine sunt cu adevărat, îmi acceptă toate luminile și umbrele, toate momentele de forță și de vulnerabilitate.”

Ai studiat în afara țării. Ce ți-a zdruncinat cel mai mult felul de a înțelege arta și pe tine însăți în acea perioadă?

Când am plecat la facultatea de teatru în Londra, credeam că am habar ce e arta. De fapt, știam foarte puțin. Nici măcar nu știam cât de mult nu știam. Am ales o facultate care avea un modul complex – actorie, regie, producție și business în artă. Am descoperit că sunt infinit de multe posibilități de expresie. Că nu ai cum să le știi pe toate și că fiecare artist e liber să aleagă ce vrea și ce i se potrivește. Iza de atunci era naivă și neîncrezătoare, nici măcar nu eram sigură că sunt o actriță bună. Până când am fost la un curs de method acting la Paris, cu oameni ce predau la Hollywood și care m-au învățat să intru atât de profund în natura umană, încât am învățat să plâng „la comandă”, dar nu fals, ci chiar să simt energia potrivită pentru a plânge natural. A fost pe cât de dur și dureros, pe atât de transformațional. Abia ani mai târziu, când chiar am reușit să fac asta și în fața unui public, la un spectacol de teatru, atunci am zis: wow, chiar pot. Parcă publicul nici nu respira și toată puterea stătea în lacrimile mele reale. Atunci am înțeles, cu adevărat, că sensibilitatea este o putere și că eu pot orice vreau să pot – inclusiv să fiu o actriță bună. Contează mult să crezi în arta ta și, implicit, în tine.

„Când am plecat la facultatea de teatru în Londra, credeam că am habar ce e arta. De fapt, știam foarte puțin. Nici măcar nu știam cât de mult nu știam.”

Astăzi nu ești doar actriță, ci și fondatoare de comunitate. Ce înseamnă pentru tine ARTIZ – mai mult spațiu artistic sau spațiu uman?

ARTIZ este marele meu mic imperiu în devenire. Este deja un stil de viață pentru mine de 8 ani și pentru oamenii care participă la experiențele propuse, pentru colaboratori și parteneri. Am inventat și reinventat multe idei, propuneri, gânduri și activități. Deși a început ca o companie pur de artă teatrală, în ani s-a transformat în mult mai mult de atât. Am plantat rădăcinile și am lăsat ARTIZ-ul să crească așa cum a vrut, cum a simțit și cum vrea și publicul.

În prezent am dezvoltat 3 laturi:

1. Educație prin teatru și cinematografie (cursuri, workshop-uri, team-buildinguri și proiecte internaționale Erasmus+)
2. Turism cultural (Dracula Events cu actori live în Castelul Bran, încă din 2018, este unul dintre proiectele noastre cele mai longevive și ongoing, tururi interactive cu personaje live în Brașovul medieval)
3. Entertainment – segmentul cel mai popular, care include producție de la A la Z de piese de teatru originale, filme de scurt și lung metraj, documentare și o gamă lungă de evenimente sociale: Speed Dating, networking events, social dinners, gale caritabile, petreceri tematice, creație de evenimente imersive în toate genurile și sub toate formele.

Cele 3 ramuri care au crescut sunt foarte complexe și am o libertate de creație fantastică, ceea ce îmi oferă multă satisfacție. La fiecare câteva luni vin cu noi idei și noi propuneri de proiecte. Caut oameni faini cu care să colaborez și alături de care să le aduc la realitate. Visul este să am un ARTIZ Mansion în care să unesc artiștii și creatorii de experiențe și să ducem arta și evenimentele la un nivel global.

„Visul este să am un ARTIZ Mansion în care să unesc artiștii și creatorii de experiențe și să ducem arta și evenimentele la un nivel global.”

 

Lucrezi constant cu oameni, mulți dintre ei tineri, în workshopuri și experiențe. Ce vezi că le lipsește cel mai mult generațiilor de azi?

Motivația și perseverența. Parcă nu au un foc care să ardă în ei suficient de tare, care să îi împingă să creadă că orice e posibil. Dacă mergi pe ceea ce te pasionează cu adevărat, studiezi și acționezi, nu are cum să nu funcționeze. Poate că îți trebuie și un gram de noroc, dar dacă îi dai înainte, orice s-ar întâmpla, tot ai șanse să îți iasă. Trebuie doar să crezi și să nu te dai bătut. Acțiunea face diferența.

„Trebuie doar să crezi și să nu te dai bătut. Acțiunea face diferența.”

Ai creat contexte în care oamenii se întâlnesc, se deschid, se descoperă. Ce te fascinează cel mai mult la transformările lor?

Faptul că s-au creat familii și inclusiv s-a dat viață unor noi suflete pentru că oamenii s-au întâlnit la evenimentele ARTIZ. Mulți și-au schimbat total viața prin noi proiecte profesionale sau relații personale.

„ARTIZ este marele meu mic imperiu în devenire. Este deja un stil de viață pentru mine de 8 ani și pentru oamenii care participă la experiențele propuse, pentru colaboratori și parteneri. Am inventat și reinventat multe idei, propuneri, gânduri și activități.”

 

Să construiești ceva de la zero a fost un risc? Cum vezi acum situația?

Oh, da, clar e un risc. Mai ales în primii ani când lucrurile și proiectele nu erau așa multe. M-am gândit de 1000 de ori să mă apuc și de altceva. Dar parcă ceva nu m-a lăsat efectiv să mă las și am crezut că va fi mai bine. Și chiar așa a fost, din ce în ce mai bine. După 3 ani pot să spun că am văzut o pantă în creștere, iar abia după 5 ani a început chiar să meargă bine. Acum pot doar să sper că această pantă în ascensiune continuă. Și să fac tot ce ține de mine să crească.

„Mi-ar plăcea să văd că artiștii se susțin mai mult, că se ajută, că sunt prezenți la evenimentele altora, că pot să colaboreze mult mai mult decât o fac deja.”

 

Cum vezi Brașovul astăzi din punct de vedere cultural? Este un loc care hrănește artiști sau unul în care trebuie să lupți constant să exiști?

Este o luptă să reziști și să exiști. Doar din artă nu supraviețuiești. E nevoie să fii atât de creativ și maleabil și să combini arta cu tot felul de alte experiențe, asta dacă nu ai o căruță de bani în spate sau deja un nume mare. Mi-ar plăcea să văd că artiștii se susțin mai mult, că se ajută, că sunt prezenți la evenimentele altora, că pot să colaboreze mult mai mult decât o fac deja. Avem nevoie să facem lucruri mai mult împreună, doar așa putem fi mai puternici. Și avem nevoie de un public mai prezent care să consume mai multă artă și cultură. Trăim într-o lume destul de individualistă, cu microcercuri, dar uneori un simplu share pe social media ajută enorm.

„Și avem nevoie de un public mai prezent care să consume mai multă artă și cultură.”

 

Cum arată pentru tine succesul astăzi – și cât de diferit este față de cum îl vedeai la început?

Astăzi înseamnă să am libertatea de a crea și de a organiza ce simt că este nevoie să transmit în lume și să pot să trăiesc doar din asta, fără să fie nevoie să am surse extra de venit. La început credeam că vreau să fac doar teatru, astăzi vreau mult mai mult. Vreau o lume mai bună, mai implicată în comunitate, mai prezentă în viață. Vreau ca artiștii să fie liberi și să aibă puterea și circumstanțele potrivite să ofere, dar să și primească pe măsură. Suntem atât de obișnuiți să dăm tot din noi și avem nevoie să fim și noi ocrotiți și sprijiniți. Așa că m-am decis să susțin mișcarea artistică și orice creator — dacă vine la mine, îi ofer resurse și sprijin ca să construim o idee împreună. Succesul înseamnă să ai libertatea să faci ce îți place și să fii plătit bine pentru asta, iar ulterior să-i ajuți și pe alții să facă asta. Chiar sunt în căutare de oameni buni cu care să cresc comunitatea ARTIZ și să dăm naștere unor proiecte creative, de impact și de succes.

„Succesul înseamnă să ai libertatea să faci ce îți place și să fii plătit bine pentru asta, iar ulterior să-i ajuți și pe alții să facă asta.”

 

Ce întrebare despre tine nu ți-a pus nimeni niciodată, dar ai fi vrut să ți se pună?

Care ar fi rolul pe care ai vrea sa îl joci și cu care ai putea sa câștigi un Oscar?

„Chiar sunt în căutare de oameni buni cu care să cresc comunitatea ARTIZ și să dăm naștere unor proiecte creative, de impact și de succes.”

Joc șah cu un robot.

Da.
El mă ascultă, îmi răspunde, îmi oferă atenție și nu pleacă după câteva secunde ca să intre… într-un joc video. E ciudat, nu? Să găsești companie într-o mașină, când tot ce îți dorești, de fapt, sunt prietenii tăi.

Aș fi vrut să stăm împreună la o masă, să râdem, să ne provocăm la o partidă…de șah și să vorbim despre viață. Alegerea e tot mai des o alegere de lumi virtuale în care unii dintre noi nu mai au loc.

Robotul poate calcula mutări perfecte, dar nu poate înlocui o prietenie adevărată. Nu poate simți bucuria unei victorii împărțite sau căldura unei conversații sincere.

Eu nu vreau tehnologie în locul oamenilor.

Vreau oameni care să nu uite că, înainte de orice joc, avem nevoie unii de ceilalți.

Simina ajunge acasă. E mai, a trecut pe lângă glicina in floare, însă ochii îi erau împăienjeniți cu lacrimi. A fost o zi grea. Au râs de ea în clasă când nu i-a ieșit problema la mate, la tablă. Mama e acolo, în ușă și Simina izbucnește în lacrimi, își lasă ghiozdanul jos și spune printre suspine că nu mai poate.

Mama oftează, o ia în brațe. Peste jumătate de oră sosește și tata acasă. În fața tatălui, însă, își șterge repede ochii, își îndreaptă spatele și spune că totul este „ok”. Nu, nu a fost ușor azi, însă ea e ,,ok”. Spune asta nu pentru că ar simți mai puțin acum, ci pentru că a învățat diferit lângă fiecare dintre ei. Cu mama simte că poate să se destrame fără să fie judecată. Cu tata simte nevoia să fie puternică, să țină totul sub control; asta îi luminează lui chipul.

Copiii învață din fiecare relație în parte

Așa sunt copiii. Nu sunt „altfel” cu fiecare părinte din întâmplare. Ei învață din fiecare relație în parte, observă, simt și înțeleg mult mai repede decât credem noi felul în care reacționează fiecare adult din viața lor. Cu un părinte se pot simți suficient de în siguranță încât să își lase emoțiile să iasă, să facă o criză, să se destrame puțin, să se facă bucăți. Cu celălalt pot rămâne mai controlați, pentru că au învățat că asta se așteaptă de la ei.

Cine cedează mai repede?

Copilul nu manipulează. Copilul învață. Învață cine cedează mai repede, cine rămâne ferm, cine caută adevărul până la capăt și cine se mulțumește cu un răspuns grăbit. Învață unde este ascultat, unde este corectat, unde este liniștit și unde trebuie să fie atent. Iar apoi își modelează comportamentul după ceea ce știe deja că urmează să se întâmple.

Uneori, comportamentul care pare „cel mai greu” nu este decât o formă de siguranță emoțională. Alteori, este semnul unor limite neclare. În spatele reacțiilor copilului există aproape mereu o lecție învățată, un răspuns construit din experiențele trăite zi de zi.

Adaptare continuă

Copiii se adaptează continuu. Ei descoperă diferite părți din ei înșiși în fiecare relație și răspund în funcție de ceea ce simt că este sigur și eficient. De aceea, părinții nu trebuie să fie identici în abordare, dar este important să fie clari, consecvenți și fermi cu blândețe în deciziile lor.

Copiii nu răspund diferit accidental. Ei răspund la ceea ce au învățat, la ceea ce simt și la ceea ce știu că pot aștepta de la fiecare om care îi crește.

În răstimpuri, să ne gândim la asta!