Sunt zile care ne scutură și seri care ne frământă. Iar pentru un părinte, poate că unele dintre cele mai grele seri sunt cele în care copilul său trece printr-o încercare, iar el nu mai poate fi acolo să-i țină mâna.

Oare am lăsat în desaga fiului meu învățăturile cele bune? Oare fiica mea știe pe ce pârghii să apese ca să se îndrepte din nou spre lumină? Oare, atunci când eu nu voi fi lângă el, va găsi în sine puterea de a merge mai departe?

Sunt întrebări pe care ni le punem, poate fără să le rostim, atunci când copiii noștri cresc și viața începe să le ceară să se descurce singuri. Pentru că, DA, vine o vreme în care nu mai putem interveni, nu mai putem repara, nu mai putem îndepărta toate pietrele din calea lor.

O prietenie se poate încheia. O greșeală poate căpăta, în ochii lor, proporțiile unui gigant. Un examen poate fi ratat, o iubire se poate sfârși, un proiect în care au investit enorm se poate nărui. Și, dintr-odată, tânărul nostru se poate simți rupt în bucăți, dat la o parte, singur, rușinat. Poate crede că a dezamăgit pe toată lumea. Poate că nu știe de unde să înceapă să repare ceea ce s-a stricat.

Ce ar fi bine să știe atunci? Ce am putea așeza în desaga lor, astfel încât, într-o zi grea, să găsească acolo ceva de care să se sprijine?

Mai întâi, că nu trebuie să rezolve totul astăzi. Viața nu se termină dacă lucrurile se așază mâine sau poimâine. Nu orice problemă cere o soluție imediată și nu orice durere trebuie grăbită spre vindecare. Uneori, cel mai înțelept lucru pe care îl poți face este să te oprești, să respiri și să-ți dai răgaz.

Apoi, că o zi grea nu spune toată povestea vieții tale. Poate fi o zi teribilă, o zi în care nimic nu pare să iasă bine, dar ea nu este întreaga ta viață. Nu ești doar greșeala pe care ai făcut-o. Nu ești refuzul pe care l-ai primit. Nu ești pierderea prin care treci. Ești mult mai mult decât ceea ce ți se întâmplă astăzi.

Să știe că, atunci când nu mai știu ce să spună sau ce să facă, pot suna pe cineva. Pot cere un sfat, pot cere ajutor, pot spune simplu: „Nu sunt bine. Am nevoie să vorbesc cu tine.” Nu este o dovadă de slăbiciune, ci un semn de înțelepciune să recunoști că uneori ai nevoie de un sprijin.

Și, mai ales, să nu uite că sunt iubiți și prețuiți chiar și atunci când greșesc. Chiar și când au luat o decizie nefericită. Chiar și când au dezamăgit. O greșeală poate fi îndreptată, o alegere poate fi reconsiderată, iar data viitoare pot alege mai bine.

Dragi părinți, poate că nu vom putea fi mereu lângă copiii noștri, dar putem avea grijă de ceea ce va rămâne în ei din felul în care i-am însoțit. Să le fim aproape fără să le luăm toate încercările din cale. Să-i ascultăm fără să ne grăbim să-i judecăm. Să le amintim că valoarea lor nu se pierde odată cu un eșec.

Pentru că va veni, cu siguranță, o zi în care nu vom fi acolo. Iar atunci ar fi bine ca, undeva înăuntrul lor, să se audă vocea noastră:

„Da, e greu. Da, doare. Și da, poate că astăzi nu știi cum să faci să fie mai bine. Dar asta nu înseamnă că totul se termină aici. Nu trebuie să fii pregătit pentru toate. Nu trebuie să ai toate răspunsurile. Ia-ți răgaz, cere ajutor dacă ai nevoie și mai încearcă o dată. Ziua de mâine este acolo și te așteaptă.”

Școala din sat și lumea de dincolo de ea

Într-o societate în care discutăm tot mai mult despre digitalizare, inteligență artificială, infrastructură și performanță, merită să revenim din când în când la o întrebare simplă: ce șanse are un copil să creadă că poate deveni ceea ce își dorește, indiferent de locul în care s-a născut? Răspunsul la această întrebare reprezintă unul dintre cele mai sincere teste ale unei societăți care prețuiește educația. Educația își împlinește cu adevărat rolul atunci când fiecărui copil îi oferă șansa de a ajunge atât de departe cât îi permit propriile capacități, curajul și munca sa, iar adresa de la care a pornit devine doar începutul poveștii.

 

 

Există sate în care școala este locul în care un copil vede pentru prima dată o hartă a lumii, citește o carte care îl poartă într-un loc în care nu a ajuns niciodată, descoperă meserii despre care nimeni din familia lui nu a auzit și, poate cel mai important, începe să înțeleagă că viitorul poate arăta diferit de trecut. Într-un sat, școala poate fi una dintre puținele ferestre prin care lumea largă intră într-o comunitate. De aceea, atunci când vorbim despre educație în mediul rural, vorbim despre mult mai mult decât rezultate la examene, infrastructură sau statistici privind abandonul școlar. Vorbim despre șanse, despre orizonturi și despre distanța dintre locul în care se naște un copil și locul până la care poate ajunge. Această distanță rămâne una dintre marile provocări ale educației contemporane.

Datele internaționale arată că fenomenul are o dimensiune mai largă. OCDE – Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică observă de ani buni diferențe între elevii din mediul rural și cei din orașe, iar cercetările sale oferă o nuanță esențială: decalajele de performanță sunt strâns legate de statutul socio-economic al elevilor și al școlilor. Cu alte cuvinte, locuirea într-un sat nu determină capacitatea unui copil de a învăța. Contează enorm contextul în care primește educația, resursele de care dispune familia și școala și oportunitățile pe care le întâlnește pe parcurs. În România, această diferență este deosebit de vizibilă. În România, diferența dintre educația rurală și cea urbană rămâne puternică și în cele mai recente date disponibile. Rezultatele PISA 2025 arată decalaje de aproximativ 100 de puncte între elevii din mediul urban și cei din mediul rural: 109 puncte la matematică, 98 la științe și 94 la lectură. Datele indică faptul că dezavantajul socio-economic se concentrează în continuare în școlile rurale și se reflectă puternic în rezultatele elevilor.Imaginea de ansamblu este completată de un alt indicator important.

O diferență și mai puternică apare în ceea ce privește părăsirea timpurie a școlii. În 2023, 16,6% dintre tinerii români cu vârste între 18 și 24 de ani părăsiseră timpuriu educația și formarea, cea mai ridicată proporție din Uniunea Europeană, față de o medie europeană de 9,5%. Potrivit celor mai recente date Eurostat, România avea în 2025 o rată de 15,5% a tinerilor de 18–24 de ani care părăsiseră timpuriu educația și formarea, cea mai ridicată valoare din Uniunea Europeană. Dincolo de aceste procente se află însă experiența concretă a copilului. Imaginați-vă un copil care crește într-un sat în care biblioteca are acces limitat, transportul până la oraș presupune timp și bani, familia nu își permite meditații, iar în jurul lui există puține modele profesionale care să îi arate câte drumuri poate urma. Într-un asemenea context, educația înseamnă și construirea imaginației despre propriul viitor. Elevii din mediul rural sunt, în medie, mult mai puțin predispuși să își imagineze că vor urma o facultate decât cei din mediul urban. Diferența persistă și atunci când sunt luate în calcul unele diferențe socio-economice. Printre explicații se află distanța geografică, accesul redus la oportunități educaționale și profesionale și lipsa modelelor care să facă anumite parcursuri de viață să pară posibile și accesibile.

Aici începe una dintre cele mai importante misiuni ale școlii rurale: să îi ofere copilului un orizont suficient de larg pentru a-și imagina viitorul dincolo de limitele geografice ale locului în care s-a născut. Școala îl învață să rezolve o problemă de matematică, să citească, să scrie și să gândească, dar îi poate transmite în fiecare zi și o idee esențială: lumea este deschisă în fața lui.

O școală mică poate însemna o educație cu un orizont larg

O școală rurală de dimensiuni mici poate avea un rol esențial în comunitatea sa. Realitatea internațională arată că dimensiunea unei școli și calitatea educației pot fi privite separat, iar comunitățile mici pot găsi soluții adaptate propriilor nevoi. Este o lecție importantă pentru orice discuție despre sat: o comunitate mică poate construi oportunități educaționale mari atunci când își folosește inteligent resursele și dezvoltă legături cu alte comunități. O școală rurală poate avea dimensiuni reduse și, în același timp, un orizont educațional larg.

În Columbia, un alt model a pornit chiar de la realitatea școlilor rurale mici. Escuela Nueva a fost creat pentru situațiile în care un singur profesor lucra cu copii de vârste diferite. Modelul a introdus predarea multigrad, învățarea activă, colaborarea între elevi și o relație mai puternică între școală și comunitate. Ministerul Educației din Columbia îl descrie ca pe un model destinat inclusiv școlilor rurale cu unul, doi sau trei profesori. Banca Mondială a descris Escuela Nueva drept un model lansat în anii 1970 pentru școlile rurale mici din Columbia și care a influențat ulterior modele educaționale din alte contexte. Accentul său cade pe învățarea colaborativă, leadership, participarea comunității și implicarea activă a elevilor. Această experiență transmite o idee valoroasă: o școală rurală își poate construi identitatea pornind de la propriile avantaje. Relația apropiată dintre profesor și elev, legătura cu familia, comunitatea, natura, istoria și cultura locului pot deveni resurse educaționale puternice. În Japonia, OECD a analizat un model educațional în care școala, familia și comunitatea au roluri complementare în dezvoltarea copilului. Raportul OECD evidențiază reforme precum „Community Schools”, rețelele de cooperare dintre școli și comunități și inițiativa „Team Gakkou” („școala ca echipă”), prin care școlile își consolidează echipele de profesioniști și dezvoltă forme mai ample de colaborare cu comunitatea. Scopul este susținerea unei educații holistice, în care dezvoltarea copilului depășește dimensiunea strict academică și implică mai activ familia și comunitatea.

Aici apare una dintre lecțiile importante pentru satul românesc: școala și comunitatea își pot susține reciproc viitorul. Școala oferă comunității educație, competențe și perspective, iar comunitatea îi poate oferi școlii resurse, experiență, identitate și un context real de învățare.

Profesorul de la sat

În discuțiile despre infrastructură, table inteligente, transport, internet și statistici există un personaj central: profesorul. Într-o școală mare, profesorul face parte dintr-o comunitate educațională extinsă. Într-o școală mică, el poate deveni una dintre figurile esențiale ale întregii comunități. Poate fi omul care îi recomandă unui copil prima carte, cel care observă un talent pe care familia încă nu l-a descoperit, cel care îl încurajează să participe la un concurs sau cel care îi arată că drumul către liceu, facultate și o profesie pe care și-o dorește este accesibil. Profesorul poate deveni astfel omul care lărgește orizontul posibilului. De aceea, problema profesorilor din mediul rural ține și de capacitatea școlilor de a oferi o paletă largă de discipline și activități. OCDE atrage atenția asupra dificultăților pe care le întâmpină școlile mici tocmai din cauza numărului redus de elevi și profesori. Printre soluțiile discutate la nivel internațional se află rețelele între școli, cooperarea dintre comunități, transportul, finanțarea țintită și instrumentele digitale. Tehnologia poate extinde considerabil ceea ce o școală rurală poate oferi. O conexiune bună la internet poate aduce într-un sat un curs, o bibliotecă digitală sau o lecție susținută de un specialist aflat la sute de kilometri distanță. În centrul acestui proces rămâne însă relația umană dintre profesor și copil. Uneori, cea mai importantă resursă educațională poate fi încrederea pe care un profesor i-o transmite unui elev: „Eu cred că poți.”

Biblioteca, școala și satul

În acest context, biblioteca rurală capătă o importanță aparte. Într-un oraș, ea face parte dintr-un ecosistem cultural mai larg, alături de muzee, teatre, centre culturale și numeroase alte spații de întâlnire cu ideile. Într-un sat, biblioteca poate deveni una dintre principalele porți către lume. O bibliotecă este mai mult decât o încăpere cu rafturi ți mai mult decât un muzeu al cărților. Este o invitație către alte epoci, alte țări, alte vieți și alte posibilități. Un copil poate deschide o carte despre un astronom, un pictor, un explorator sau un scriitor și, pentru câteva ore, poate intra într-o lume pe care nu a întâlnit-o niciodată în viața de zi cu zi. Atunci când biblioteca se întâlnește cu școala, cartea capătă și mai multă forță. O lectură devine o conversație, o vizită la muzeul sătesc devine o lecție despre identitate, iar povestea spusă de un bătrân al satului devine o formă de educație și de transmitere a memoriei comunității. În acest fel, educația rurală poate valorifica un avantaj important: comunitatea însăși poate deveni sală de clasă. Natura, istoria locală, meșteșugurile, poveștile oamenilor, tradițiile și spațiile satului pot intra în procesul educațional și pot transforma învățarea într-o experiență legată de viața reală.

Pentru mine, această idee a început chiar în satul Dăișoara, prin proiectul „Bibliotecile Rurale”. Am pornit de la convingerea că o bibliotecă dintr-un sat poate deveni mult mai mult decât un loc în care oamenii împrumută cărți. Poate fi un spațiu în care copiii vin să citească, să descopere filme, să lucreze pe calculator, să participe la activități și, mai ales, să întâlnească oameni și idei la care altfel ar ajunge mult mai greu. Pe măsură ce proiectul s-a dezvoltat și am început să construiesc biblioteci și în alte comunități rurale, am văzut cât de mult poate conta existența unui asemenea loc într-un sat. În Dăișoara am dus aceeași idee și în zona patrimoniului local, prin Colecția Muzeală Etnografică. Am adunat obiecte donate de oamenii satului și am încercat să transform memoria comunității într-o resursă pentru generațiile care vin. Un costum, un război de țesut, un obiect gospodăresc sau o fotografie veche pot deveni punctul de plecare pentru o conversație despre cine suntem, cum au trăit oamenii de aici și ce s-a schimbat de-a lungul timpului. Pentru un copil, toate aceste lucruri pot transforma istoria dintr-o materie într-o poveste pe care o poate atinge și înțelege. De aici a venit și ideea mea de hub cultural rural: un loc în care biblioteca, școala, patrimoniul local, tehnologia și oamenii din comunitate să se întâlnească. Îmi imaginez astfel de spații în care un copil poate veni să citească o carte, apoi să vadă un film, să descopere un obiect vechi din sat, să vorbească cu un meșteșugar sau cu un localnic care îi povestește despre lumea de odinioară și, în aceeași zi, să participe la o activitate educațională. Un astfel de hub cultural rural poate face legătura dintre două lumi care par, uneori, foarte îndepărtate: lumea în care copilul se naște și lumea către care poate aspira. Îi poate oferi rădăcini prin istoria și cultura locului și, în același timp, acces către cărți, tehnologie, cultură și oameni care îi pot deschide alte perspective. Cred că aici se află una dintre marile oportunități ale satului românesc: să transforme spațiile mici în locuri cu un impact mare asupra comunității.

Pentru mine, aceasta este una dintre direcțiile prin care satul poate transforma ceea ce are deja într-o resursă pentru viitor: biblioteca devine loc de întâlnire, patrimoniul devine instrument educațional, iar comunitatea devine parte din procesul de învățare.

Rădăcini și aripi

Poate cea mai importantă schimbare de perspectivă este să privim educația rurală prin prisma alegerii. Copilul din sat are nevoie de educație care să îi ofere libertatea de a-și construi propriul drum. Poate pleca, dacă aceasta este alegerea lui. Poate reveni. Poate deveni medic într-un oraș, inginer într-o companie internațională, profesor într-o universitate sau antreprenor într-un alt colț al lumii. La fel de bine, poate reveni într-o zi acasă și poate construi ceva pentru comunitatea din care a plecat. Pentru asta, educația rurală are nevoie de două lucruri în același timp: rădăcini și aripi. Rădăcini, pentru ca un copil să știe cine este, de unde vine și ce valoare are locul în care s-a născut. Aripi, pentru ca originea lui să îi ofere un punct de plecare, iar educația să îi deschidă cât mai multe direcții de viitor. În fond, acesta este unul dintre cele mai frumoase roluri pe care le poate avea școala într-un sat: să îi arate copilului că lumea este suficient de mare pentru visurile lui și că locul în care s-a născut poate reprezenta începutul unei călătorii, nu măsura destinului său.

Într-o societate în care discutăm tot mai mult despre digitalizare, inteligență artificială, infrastructură și performanță, merită să revenim din când în când la o întrebare simplă: ce șanse are un copil să creadă că poate deveni ceea ce își dorește, indiferent de locul în care s-a născut? Răspunsul la această întrebare reprezintă unul dintre cele mai sincere teste ale unei societăți care prețuiește educația. Educația își împlinește cu adevărat rolul atunci când fiecărui copil îi oferă șansa de a ajunge atât de departe cât îi permit propriile capacități, curajul și munca sa, iar adresa de la care a pornit devine doar începutul poveștii.

Într-o perioadă în care atenția oamenilor este tot mai fragmentată, iar lectura pare să piardă teren în fața ecranelor, Festivalul Internațional de Carte Transilvania continuă să aducă literatura mai aproape de public și să transforme cartea într-o experiență vie. Ajuns în 2026 la cea de-a XII-a ediție, FICT nu mai înseamnă doar câteva zile de evenimente, lansări și întâlniri cu scriitori, ci o comunitate construită în timp și o serie de proiecte care promovează lectura pe tot parcursul anului.

Sub tema „Ne întoarcem la rădăcini”, ediția din acest an propune o revenire la lucrurile esențiale: identitate, tradiție, natură, apartenență și legătura profundă dintre oameni și povești. Cu peste 60 de evenimente, invitați din țară și din străinătate, activități dedicate copiilor și inițiative care scot literatura din spațiile convenționale, festivalul transformă din nou centrul Clujului într-un loc al întâlnirilor și al dialogului.

Despre evoluția FICT, provocările nevăzute ale organizării, comunitatea formată în jurul cărții și puterea lecturii de a schimba destine am stat de vorbă cu echipa Festivalului Internațional de Carte Transilvania.

FICT ajunge anul acesta la cea de-a XII-a ediție. Care este cea mai importantă transformare prin care a trecut festivalul?

FICT a trecut prin multe schimbări în cele douăsprezece ediții, dar cu siguranță cea mai importantă este că a trecut de la un festival care are loc în fiecare an, toamna, la o umbrelă sub care s-au relizat, de-a lungul timpului, mai multe acțiuni și evenimente, unele recurente, care au ca scop promovarea lecturii. Printre acestea: „Geamul cu poezie” — zeci de vitrine din Cluj transformate în spații cu versuri, de la Blaga și Nichita până la autori contemporani; „Leacuri pentru suflet”, organizat împreună cu Muzeul Farmaciei, care propune literatura ca formă de alinare; clubul de carte „Lecturile Insomniacelor”, dedicat scriitoarelor contemporane; și Read & Ride, proiectul prin care Gabriel Bota și Rudolf Nyari au dus cartea pe bicicletă până la Cercul Arctic și, în 2024, pe Insula Capul Horn. De asemenea, a deschis colaborări repetate cu diverse instituții de cultură precum Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” Cluj-Napoca, Cinema Arta, Muzeul Farmaciei etc.

Tema ediției din 2026 este „Ne întoarcem la rădăcini”. Ce înseamnă, pentru voi, această întoarcere?

Tema „Ne întoarcem la rădăcini” nu este doar un slogan, ci o revenire la esență, la valorile care ne formează și la legătura profundă dintre cultură, natură și comunitate. Vrem să-i ajutăm și pe alții să găsească drumul spre carte, pornind de la origini, de la pământ, tradiții și identitate.

Într-o perioadă în care atenția oamenilor este tot mai fragmentată, cum reușește un festival de carte să rămână viu și relevant?

Am înțeles că nu mai concurăm doar cu alte evenimente culturale, ci cu tot ce le fură oamenilor atenția zi de zi. Așa că, în loc să cerem oamenilor să vină la carte, am dus cartea acolo unde sunt deja oamenii: în oraș, în comunitate, în viața lor de zi cu zi, nu doar în cele cinci zile de festival din septembrie.

Și cred că asta ține un festival viu: nu insistența pe format, ci disponibilitatea de a te reinventa constant, păstrând totuși un singur fir roșu, dragostea pentru citit.

Dar cred că, dincolo de toate proiectele, am reușit ceva mai greu de cuantificat: am construit o comunitate în jurul cărții. Oamenii nu mai vin doar pentru lansări sau pentru autori, vin pentru echipa FICT, pentru oamenii pe care îi găsesc an de an în Piața Unirii sau la evenimentele noastre din tot cursul anului. Cred că suntem un exemplu că trăim valorile FICT zi de zi, nu doar în cele cinci zile de festival și cred că exact asta simt și oamenii care ne sunt aproape: că nu vin la un eveniment, ci se întorc la o comunitate.

De ce este important ca literatura să iasă din librării și biblioteci și să îi întâlnească pe oameni chiar în inima orașului?

Pentru că nu toată lumea vine la carte din proprie inițiativă. Dar dacă duci cartea acolo unde e deja lumea, întâlnirea se întâmplă de la sine. Cineva care nu ar fi intrat niciodată într-o librărie se oprește să citească un vers pe geamul cafenelei unde își bea cafeaua, sau descoperă o carte într-un cort din Piața Unirii din Cluj-Napoca, în drum spre serviciu. Piața Unirii nu e un spațiu cultural prin definiție, ci e inima orașului, locul prin care trece toată lumea, indiferent dacă citește sau nu, indiferent de vârstă sau de mediu. Când muți literatura acolo, o scoți din bula ei firească și o pui în calea tuturor. Nu mai alegi tu cine vine la carte, ci întâlnirea se întâmplă de la sine. E și un gest simbolic: spui, practic, că literatura nu e ceva separat de viața de zi cu zi, ceva ce ții într-un colț, între patru pereți și rafturi. E parte din oraș, din felul în care oamenii trăiesc, se opresc, discută, se întâlnesc. Iar asta, cred, e cea mai bună formă de a ține cartea vie.

Ediția aceasta va reuni peste 60 de evenimente. Cum selectați autorii, invitații și temele dezbaterilor?

Este un proces mixt. O parte din autori și lansări vin din partea editurilor. Ele ne propun cărțile și scriitorii pe care vor să-i aducă la FICT. Dar, în paralel, noi, ca echipă, alegem invitații în funcție de informațiile pe care dorim să le aflăm, de autorii pe care îi citim și ni-i dorim la Cluj, dar și în funcție de tema ediției din anul respectiv. Bineînțeles, alegerea invitaților ține și de buget. Să aduci scriitori mari, internaționali, în România, înseamnă costuri uriașe, de zeci de mii de euro. Așa că fiecare invitat pe care reușim să-l aducem e rezultatul unui echilibru între ce ne dorim, ce contează pentru tema ediției și ce ne permitem, practic, să facem.

Care este cea mai mare provocare în organizarea unui festival internațional de carte?

Cu siguranță, bugetul. Primăria și Consiliul Local Cluj-Napoca ne susțin an de an, cu o sumă generoasă, dar în rest alergăm constant după sponsorizări, iar acestea vin greu. Nu toată lumea înțelege cu adevărat ce se întâmplă la festival; poate alte tipuri de evenimente par mai atractive la prima vedere. Dar la noi vin oameni care chiar cumpără cărți, iar cărțile nu sunt ieftine, așadar vin oameni cu putere de cumpărare. Cred că brandurile ar trebui să își aplece privirea mai des asupra noastră. Avem, din fericire, și firme care ne sponsorizează an de an, cărora le suntem recunoscători și care ne dau un pic de stabilitate în tot acest efort. Dar tot trebuie să completăm diferența în fiecare an, iar asta înseamnă timp și energie investite în căutarea de noi parteneri. Totul costă: corturile, invitații, mâncarea pentru echipă și pentru voluntari. Echipa este plătită, dar, din păcate, nu la nivelul muncii pe care o depune:  o muncă ce se întinde pe un an întreg, nu doar pe cele câteva zile de festival. Dar colegii mei cred în puterea cărții și în ce facem, așa că se sacrifică și fac, în mare parte, muncă de voluntariat. Pe lângă buget, mai e și faptul că organizăm totul în aer liber, în Piața Unirii, iar vremea nu ține cont de planurile noastre. O ploaie de-o zi poate da peste cap luni întregi de pregătire.

La toate acestea se adaugă și logistica din spatele invitaților internaționali: traduceri, interpreți, cazare, transport. Sunt costuri și eforturi pe care publicul nu le vede, dar care fac diferența între un eveniment reușit și unul care doar pare simplu.

O altă provocare e să arăți, în cifre, impactul unui eveniment cultural, pentru că succesul unui festival de carte nu se măsoară la fel de ușor ca al unui concert sau al unui eveniment corporate, deși efectele lui, pe termen lung, contează la fel de mult, dacă nu mai mult.

Și, poate cea mai puțin vizibilă provocare: să ții aproape o echipă care muncește un an întreg pentru câteva zile de festival, fără resursele pe care le-ar merita. Aici contează enorm faptul că suntem, de fapt, o familie care crede în ce face, altfel n-ar rezista nimeni atâția ani.

A existat, de-a lungul edițiilor, o întâlnire sau o poveste care v-a confirmat că o carte poate schimba ori chiar salva o viață?

Au fost multe și frumoase! Dar voi povesti una drăguță. În 2018, am organizat Marea Lectură, o tentativă de record mondial Guinness World Records pentru cei mai mulți oameni care citesc consecutiv. În cazul nostru, versuri din poeziile lui Eminescu. Recordul nu ne-a ieșit, dar ne-a rămas o amintire mult mai frumoasă decât orice titlu. Este povestea Dianei. Avea vreo 4 ani atunci, nu știa încă să scrie sau să citească. Dar a rugat-o pe mama ei să-i citească versurile, ca să le țină minte, iar apoi, ținând cartea în mână, le-a recitat ca și cum le-ar fi citit chiar ea. De atunci, Diana a rămas aproape de echipa FICT. Vine an de an la festival și la evenimentele noastre, și a crescut într-o tânără cu adevărat deosebită: iubește lectura, cântă, dansează, apare la televizor, și, cu toate acestea, are o modestie uluitoare.

Cred că exact astfel de momente confirmă, de fapt, de ce facem tot ce facem: nu pentru cifre sau recorduri, ci pentru câte o Diana care rămâne cu o carte în brațe.

Ați anunțat ediția din 2026 printr-o acțiune în care peste 800 de cărți au fost așezate la baza copacilor din Cluj. Ce reacție a publicului v-a impresionat cel mai mult?

Să vezi sute de clujeni aplecându-se spre baza unui copac pentru a ridica o carte a fost, pentru noi, cea mai frumoasă confirmare că drumul spre cultură trece prin gesturi simple, sincere și pline de sens.

România se află la coada clasamentelor europene privind lectura. Ce poate face concret un festival pentru a schimba această realitate?

Cred că rolul unui festival nu e să impună cititul, ci să lase mai jos bariera de la care pornește  și aici sunt câteva lucruri concrete pe care le putem controla. Primul e prețul și accesibilitatea: la festival, cărțile ajung la reduceri pe care nu le găsești mereu, iar intrarea și majoritatea evenimentele sunt gratuite. Pentru multă lume, asta contează mai mult decât pare. Al doilea e cine vine pe scenă. Nu aducem doar scriitori, aducem și sportivi, artiști, oameni din zone care în mod normal nu sunt asociate cu lectura. Când un sportiv de performanță vorbește despre o carte care l-a schimbat, mesajul ajunge la cineva care altfel n-ar fi ascultat niciodată un scriitor.

Al treilea e vârsta la care intervenim. Am dus cartea în școli și grădinițe, prin campanii dedicate celor mici, pentru că obiceiul de a citi se formează de mic, nu la 25 de ani, când cineva îți spune brusc că ar trebui să citești mai mult.

Și, nu în ultimul rând, e vorba de a scoate lectura din zona de obligație și a o pune în zona de experiență și emoție. Un festival poate face din citit ceva ce se trăiește, nu doar ceva ce se „ar trebui” făcut.

Nu cred că un festival, singur, schimbă un clasament european. Dar poate schimba, an de an, felul în care câteva mii de oameni se raportează la o carte, iar asta, multiplicat în timp, contează.

FICT-ul copiilor are o zi dedicată în cadrul festivalului. Cum poate fi transformată prima întâlnire a unui copil cu lectura într-o experiență memorabilă?

Totul pornește de la o idee simplă: un copil nu trebuie convins să citească, trebuie lăsat să descopere că cititul e o formă de joacă, nu o temă. De-asta, în ziua dedicată lor, cartea nu vine niciodată singură. Vine cu Magic Puppet, unde personaje de poveste ies din pagini și se joacă direct cu ei. Vine cu pictură pe față și joculețe, cu ateliere de împâslire, unde mâinile lucrează la fel de mult ca imaginația. Vine cu robotică și Lego, cu kinetoterapie, cu jocuri despre empatie și lucru în echipă. Practic, un copil trece printr-o zi întreagă în care aude, atinge, construiește și se mișcă și abia la mijlocul tuturor acestora descoperă că, de fapt, totul a pornit de la o carte.

Cred că în asta vine memorabilul: din faptul că lectura devine parte dintr-o experiență senzorială completă, nu un moment izolat, static, în care copilul stă cuminte și ascultă. Iar dacă prima lui amintire legată de o carte e una în care a râs, s-a jucat și s-a simțit liber, șansele să se întoarcă la ea singur, mai târziu, cresc enorm. Nu vrem ca un copil să plece de la FICT știind că a fost „la un eveniment cu cărți”. Vrem să plece simțind că a avut o zi bună  și că, undeva, în mijlocul acelei zile, a fost și o carte.

Ce rol au părinții și profesorii în apropierea copiilor de carte și unde simțiți că greșesc uneori adulții?

Un copil învață să iubească lectura din ce vede acasă și la școală, în fiecare zi obișnuită.

Cea mai frecventă greșeală e că transformăm cititul într-o obligație înainte ca cel mic să apuce să descopere singur ce poate găsi într-o carte. A doua ține de puterea exemplului: îi cerem copilului să citească, dar el ne vede pe noi cu telefonul în mână, nu cu o carte. Cred că rolul adulților nu e să impună lectura, ci s-o facă vizibilă și firească, să lase cartea la îndemână, să citească ei înșiși, să lase copilul să aleagă ce-i place. Restul vine de la sine.

Mai mulți membri ai echipei au venit inițial ca voluntari. Ce spune acest parcurs despre comunitatea construită în jurul FICT?

Spune, cred, tot ce trebuie știut despre FICT: că nu construim o echipă prin angajări, ci prin oameni care rămân pentru că simt că fac parte din ceva. Când cineva vine ca voluntar, dă câteva zile pe an. Când rămâne ani la rând și ajunge parte din echipă, înseamnă că a găsit acolo mai mult decât un eveniment, a găsit o comunitate în a cărei valori crede. Nu poți plăti pe cineva să creadă în ce faci; poți doar să-i oferi un loc în care merită să rămână.

Cred că exact acesta e testul real al unei comunități: nu câți oameni vin o dată, ci câți se întorc, an de an, până când, la un moment dat, nu mai vin pentru festival, vin pentru ceilalți oameni de acolo.

Ce nu vede publicul din munca, emoțiile și dificultățile unei echipe care pregătește un asemenea festival?

Am vorbit puțin mai sus despre munca din spate și despre comunitatea creată. Dar poate ce nu se vede din afară este că noi nu suntem o echipă sau colegi. Noi suntem prieteni, familie. Suntem alături unii de alții la cele mai importante evenimente din viețile personale. Suntem alături unii de alții la zile de naștere, la nunți, la botezuri, la înmormântări, la despărțiri, la succesuri și eșecuri. Ne face plăcere să petrecem timp împreună, chiar și când nu lucrăm și trăim toate aceste momente cu emoție și recunoștință. Suntem oameni extrem de diferiți, dar ne-a adus împreună cartea, așadar am rămas aproape de ea și unii de alții și am învățat să ne mulăm unii după alții.

Cu ce gând v-ați dori să plece acasă un om care participă pentru prima dată la Festivalul Internațional de Carte Transilvania?

Mi-aș dori să plece cu gândul că lectura nu e ceva rezervat doar unora. Că orice om, indiferent de vârstă, statut social sau de cât citește de obicei, are loc la FICT.

Olena Gamurar este o tânără interpretă de muzică populară din Bugeac, care își poartă rădăcinile în cântec, în portul tradițional și în fiecare apariție scenică. Crescută între tradiția bisericească și folclorul românesc al locului natal, Olena își construiește astăzi propriul drum artistic, cu dragoste pentru autenticitate și pentru poveștile oamenilor de acasă. Pentru ea, muzica este mai mult decât o pasiune: este o formă de a-și păstra identitatea, de a-și descoperi rădăcinile și de a duce mai departe tradițiile Bugeacului. Prin fiecare cântec pe care îl interpretează, încearcă să păstreze vie memoria locului din care vine și să o împărtășească unui public cât mai larg.

Olena, vii din Odesa, un spațiu în care se întâlnesc culturi, limbi și tradiții diferite. Cum ai descrie folclorul locului în care ai crescut și ce crezi că îl face atât de special?

Bugeacul, într-adevăr, este un spațiu istoric bogat din punct de vedere etnic, în care conviețuiesc comunități de români, bulgari, turci etc., fiecare comunitate având propriile tradiții, obiceiuri și credințe. Din această cauză, folclorul românilor de aici este influențat de celelalte popoare și pot spune că este și mai special, datorită diferențelor vizibile în portul tradițional și în cântecele populare regăsite în culegerile zonale.

„Bugeacul, într-adevăr, este un spațiu istoric bogat din punct de vedere etnic, în care conviețuiesc comunități de români, bulgari, turci etc.”

 

În multe familii, cântecul popular se transmite firesc, aproape fără cuvinte. Care sunt primele melodii sau primele voci care ți-au rămas în suflet încă din copilărie?

Deși acum sunt foarte pasionată să descopăr fiecare zonă etnofolclorică și stilistica ei unică de interpretare, nu am avut o astfel de atracție de mică. Primele mele cântece care îmi făceau plăcere să le ascult și pe care să le interpretez au fost cele bisericești. Datorită faptului că tatăl meu este preot la biserica din satul nostru, am crescut slăvindu-L pe Dumnezeu pentru tot ceea ce mi se întâmplă, prin vocea cu care m-a înzestrat. Astfel, am cântat în corul bisericesc pe tot parcursul copilăriei și adolescenței mele. Primul contact cu muzica populară l-am avut abia la vârsta de 10 ani, când am pășit pentru prima dată pe scena Casei de Cultură din satul meu, Krutoiarivka. Acolo am trăit primele emoții de dinaintea unui concert, dar și bucuria de a cânta în fața oamenilor și de a transmite mai departe bucuria mea.

„Datorită faptului că tatăl meu este preot la biserica din satul nostru, am crescut slăvindu-L pe Dumnezeu pentru tot ceea ce mi se întâmplă, prin vocea cu care m-a înzestrat. Astfel, am cântat în corul bisericesc pe tot parcursul copilăriei și adolescenței mele.”

Folclorul oricărui neam poartă multă sensibilitate, dor și forță în același timp. Ce ai descoperit despre sufletul oamenilor din zona Bugeacului prin muzica pe care o interpretezi?

Fiecare om și fiecare popor este frumos în felul său. La mine acasă, în Bugeac, acest lucru se simte și mai mult, datorită diversității naționalităților care locuiesc aici. Răsfoind culegerile de folclor românesc din zonă, am ajuns să înțeleg mai bine problemele întâmpinate de strămoșii mei, care au trecut prin multe năpaste, dar niciodată nu s-au abătut de la drumul pe care l-au ales. Un exemplu bun ar fi cadâneasca „Plevna arde-n foc”, cântecul istoric care ne povestește despre Războiul de Independență sau Războiul Româno-Ruso-Turcesc (după cum a fost notat și în culegere) și care a ajuns până în zilele noastre datorită păstrătorilor de folclor. De aceea, am ales să scot această creație muzicală în mediul online, pentru a împărtăși cu ceilalți unul dintre capitolele dureroase ale istoriei românilor din Bugeac.

Există un moment precis în care ai înțeles că scena va deveni parte din viața ta și că muzica populară nu este doar o pasiune trecătoare?

Momentul în care am înțeles că nu îmi pot închipui viața fără muzică a venit la câteva luni după ce a început conflictul militar dintre țara mea și țara vecină. Neavând posibilitatea să-mi continui studiile muzicale, simțeam o durere imensă și un gol în suflet, pentru că nu știam dacă voi mai reuși vreodată să-mi continui drumul muzical. Nu voi uita niciodată cât de mult mă bucuram de fiecare oră de canto alături de profesoara mea, Loredana Streche, la catedra căreia am fost elevă pe tot parcursul liceului, studiind la Colegiul Național de Arte „Dinu Lipatti” din București. Dumneaei mi-a transmis această pasiune pentru folclorul autentic și m-a ajutat să-mi regăsesc rădăcinile și să le promovez în cel mai frumos mod, participând la unele dintre cele mai prestigioase festivaluri din România.

„Momentul în care am înțeles că nu îmi pot închipui viața fără muzică a venit la câteva luni după ce a început conflictul militar dintre țara mea și țara vecină. Neavând posibilitatea să-mi continui studiile muzicale, simțeam o durere imensă și un gol în suflet, pentru că nu știam dacă voi mai reuși vreodată să-mi continui drumul muzical.”

 

Drumul artistic presupune uneori singurătate și multe încercări. Care au fost cele mai dificile obstacole pe care le-ai întâlnit și ce te-a ajutat să nu renunți?

Nu a existat niciodată un motiv pentru care să renunț la drumul pe care l-am ales, însă au existat anumite obstacole pe care a trebuit să le depășesc la un moment dat. Senzația că nicăieri nu mă voi simți ca acasă și că sunt străină oriunde m-aș duce este lucrul de care mă lovesc mereu atunci când mă gândesc la ceva măreț pe care vreau să-l fac. Deseori, acesta este și motivul pentru care mă opresc pentru o vreme din a mă dezvolta. Însă această bătălie, dusă cu mine însămi, a început să ia sfârșit odată cu apariția prieteniilor și a cunoștințelor pe care le dobândesc prin concursurile la care particip și nu numai. Sunt recunoscătoare lui Dumnezeu pentru oamenii pe care mi-i așază în cale în cele mai potrivite momente ale vieții.

Costumul popular român are o simbolistică aparte, iar fiecare motiv spune o poveste. Ce simți atunci când porți costumul tradițional din zona Bugeacului și urci în fața publicului? Cum ne-ai descrie acest port?

Fiecare costum este special în felul lui, dar nu poți compara cu nimic sentimentul pe care îl ai atunci când te prezinți în fața publicului în costumul care îți povestește trecutul. Costumul meu nu este foarte complex, fiindcă țăranul român din Bugeac, prins între toate evenimentele tragice ale trecutului, purta ceva simplu și de zi cu zi. Totuși, pentru a prezenta întreaga frumusețe a zonei etnofolclorice, la festivaluri aleg să îmbrac portul de sărbătoare, după moda orășenească. Acesta este alcătuit din cămașa cu pui dreaptă, cu platcă, cusută cu motive modeste, apoi din fustă și ilic, reconstituite după fotografii vechi din arhive și cusute pe material industrial. Piesa cea mai bogat ornamentată a costumului este șorțul, reconstituit și el după fotografii vechi din arhive, dar și inspirat din piesele prezentate în expozițiile muzeografice din zonă.

„Costumul meu nu este foarte complex, fiindcă țăranul român din Bugeac, prins între toate evenimentele tragice ale trecutului, purta ceva simplu și de zi cu zi.”

 

În vremuri dificile, oamenii se întorc adesea la tradiții și la cântec pentru a-și păstra identitatea. Ce rol crezi că are folclorul astăzi pentru tinerii din satul tău?

Încă mai există tineri interesați de trecutul lor, fapt care îmi bucură inima de fiecare dată când îi văd. La mine în sat există ansamblul de dansuri populare „Brâuleț”, care își promovează tradițiile participând la festivalurile naționale organizate în Ucraina pentru minoritățile naționale de acolo. De multe ori, membrii ansamblului au adus chiar și premii prestigioase satului nostru. De apreciat, însă, nu este numărul de premii pe care le-ai dobândit sau concursurile la care ai participat, ci dragostea cu care îți faci cunoscut și apreciat folclorul.

„Dar, de fiecare dată, oricât de departe aș ajunge, Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru momentele trăite, la care nici măcar nu visam vreodată, dar pentru care am muncit cu spor și cu drag.”

 

Participările la festivaluri și întâlnirile cu publicul din alte țări te-au făcut, probabil, să privești altfel propriile rădăcini. Ce ai învățat despre tine prin aceste experiențe?

Pentru mine, fiecare experiență scenică este unică, la fel ca și lecțiile pe care le învăț în cadrul acesteia. Participând la diverse festivaluri folclorice din România, realizez cât de frumoasă și de diversă este țara noastră, de la un capăt la altul. Dar, de fiecare dată, oricât de departe aș ajunge, Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru momentele trăite, la care nici măcar nu visam vreodată, dar pentru care am muncit cu spor și cu drag.

Există un cântec tradițional pe care îl porți cel mai aproape de inimă și care simți că te reprezintă ca om și ca artist? Ce poveste ascunde pentru tine?

„Scumpă-i cinstea omului”, din repertoriul interpretului basarabean Nicu Mâță. Simt că mă regăsesc în totalitate în acest cântec și, chiar dacă l-am descoperit de curând, mi-a cucerit inima prin adevărul crunt pe care îl poartă. Nu aș putea spune mai mult de atât. Este suficient să-l asculți o singură dată pentru a înțelege de ce îl port la suflet.

„Cred că tocmai dragostea pentru ceea ce fac nu mă lasă să fiu influențată de cei care mă înconjoară.”

Într-o lume în care muzica modernă domină tot mai mult, cum reușești să păstrezi autenticitatea folclorului fără să pierzi legătura cu generația tânără?

Mi-am pus și eu de multe ori această întrebare, fiindcă, în zilele noastre, folclorul nu este aproape deloc apreciat de tânăra generație. Cred că tocmai dragostea pentru ceea ce fac nu mă lasă să fiu influențată de cei care mă înconjoară. Ba, din contră, am devenit și mai puternică și mai sigură pe mine, văzând că, în timp, sunt răsplătită pentru sacrificiile făcute.

Dincolo de voce și de aparițiile scenice, ce fel de om este Olena Gamurar? Ce valori simți că ți-au fost lăsate moștenire de familia și de locul din care vii?

N-aș ști să mă descriu în totalitate, dar pot spune că încerc să fiu un om de încredere și să-i ajut pe oameni de fiecare dată când este nevoie. Din păcate, nu toți oamenii prețuiesc sinceritatea în ziua de azi; majoritatea o consideră o slăbiciune. De aceea, cu timpul, am învățat să nu-mi mai deschid sufletul din prima, ci să cunosc mai întâi persoana, pentru a nu regreta mai târziu.

Dacă ai putea transmite un singur mesaj tinerilor care își caută identitatea și rădăcinile într-o lume tot mai grăbită, care ar fi acela? Dar un gând pentru fetița Olena de acum 10 ani, dornică și plină de visuri?

Cel mai important pentru orice tânăr este să-și găsească liniștea și siguranța în ceea ce face.

„Dacă aș avea posibilitatea să-i transmit un mesaj acelei fetițe de 9 ani, i-aș spune să nu se oprească niciodată din a visa și din a-și continua drumul, fiindcă orice este posibil dacă faci totul cu sufletul deschis și cu drag de a trăi.”

…Ne cufundăm în serile acestea de toamnă care ne aduc aminte de povești… și de bunici.

Ce bine era în amurgul în care un „Bunicule, spune o poveste!” era tot ce trebuia pentru ca lumea să se oprească puțin.

Și bunicul începea:

…din viața lui, din întâmplări de demult, din povești pe care le știa de la alții. Cu haz, cu tâlc, cu înțelepciune. Era hâtru și sfătos, uneori repeta aceeași poveste, dar noi o ascultam de fiecare dată încântați!

Ce bine e cu bunicii…

Cu replica aceasta, „Bunicule, spune o poveste!”, nu cerem doar o poveste. Cerem, fără să știm, să ne întoarcem puțin acolo unde ne era bine. Unde eram mici, ținuți aproape, iar timpul avea răbdare.

O moștenire neprețuită? Poveștile lor, ale bunicilor, în care încă ne putem întoarce acasă.

Mai țineți minte povestea mea cu Părintele-Far?

M-am gândit din nou la ea acum, la început de an școlar, când copiii se întorc în clase, fiecare cu felul lui de a privi lumea, de a înțelege, de a întreba, de a se teme, de a încerca.

Un far nu schimbă marea

Un far nu schimbă marea și nici nu îi spune unei corăbii cum să navigheze. El luminează. Arată unde sunt stâncile, unde este țărmul, unde poate fi un loc sigur. Iar lumina lui poate fi văzută de corăbii foarte diferite, aflate la distanțe diferite și prin furtuni diferite.

Așa cred că este și copilul.

Fiecare copil pornește în lumea învățării cu propriul său ritm.

Unii copii înaintează repede și au nevoie să descopere ce se află dincolo de ceea ce li se oferă. Alții au nevoie să se oprească, să privească, să întrebe, să mai încerce o dată. Unii au nevoie de mai multă structură, alții de mai multă libertate. Unii au nevoie să fie încurajați să facă un pas înainte, alții au nevoie să audă că este în regulă să meargă mai încet.

Aici se află una dintre marile frumuseți, dar și una dintre marile dificultăți ale educației: să înțelegem că același sprijin nu produce întotdeauna același rezultat.

Când un copil nu este atent, poate ne grăbim să-i cerem mai multă atenție. Când nu înțelege, repetăm aceeași explicație. Când nu lucrează, îi spunem să se mobilizeze. Când pare plictisit, îi cerem să se implice. Când se teme, îi spunem să aibă curaj.

Dar poate că întrebarea importantă este alta.

Ce fel de lumină îi trebuie acum copilului?

Pentru un copil, lumina poate însemna o explicație spusă altfel. Pentru altul, o sarcină care să-i trezească interesul. Pentru unul poate fi nevoie de timp, pentru altul de o provocare. Un copil are nevoie să știe exact ce are de făcut, altul are nevoie să poată alege cum ajunge la rezultat. Unul are nevoie de încurajare, altul de limite clare.

Nu pentru că unii copii ar fi mai buni decât ceilalți.

Ci pentru că toți sunt diferiți.

A-i trata pe toți copiii la fel nu înseamnă întotdeauna a-i sprijini la fel de bine.

Farul nu luminează mai tare pentru o corabie și mai slab pentru alta. Dar lumina lui ajunge în locuri diferite, iar fiecare corabie o folosește în felul în care poate pentru a-și găsi drumul.

Poate că și noi, adulții, avem nevoie să privim mai atent înainte de a pune o etichetă.

„Nu este atent.”

„Nu este motivat.”

„Nu se străduiește.”

„Este prea sensibil.”

„Este prea lent.”

„Se grăbește.”

În spatele fiecăreia dintre aceste observații poate exista o nevoie pe care încă nu am văzut-o. Noi.

Educația nu înseamnă să îi facem pe toți copiii să navigheze la fel. Înseamnă să le oferim reperele de care au nevoie pentru a-și găsi propriul drum, fără să le luăm curajul de a-l descoperi.

Pentru că un copil nu are nevoie întotdeauna de mai multă presiune.

Uneori are nevoie de mai multă lumină.

Și poate că, atunci când un copil nu reușește să meargă mai departe așa cum ne-am imaginat, merită să ne oprim o clipă și să ne întrebăm:

„Oare vede lumina de care are nevoie?”

Școala a început. După săptămâni de vacanță, curțile școlilor s-au umplut din nou de copii, clasele de glasuri, iar diminețile de graba cu care se pregătesc ghiozdanele și se încheie ultimii nasturi ai uniformelor. Pentru părinți, începutul de an școlar înseamnă rechizite, haine, program, teme, rezultate și speranța că, la sfârșitul anului, copilul va fi mai bun la matematică, la limba română, la o limbă străină sau la orice altă materie. Dincolo de disciplinele școlare există însă o formă de educație care însoțește copilul pretutindeni: felul în care învață să fie între oameni. Cum vorbește, cum ascultă, cum pierde, cum câștigă fără să umilească, cum privește un om vulnerabil și cum reacționează în fața diferenței. Sunt lecții care se așază în caracter și care se construiesc în fiecare zi, prin familie, prin școală și prin comunitate. Un copil intră în clasă cu tot ceea ce a învățat acasă despre lume, despre ceilalți și despre propria lui valoare. Poartă în comportament felul în care a fost învățat să privească un om care are mai puțin decât el, care arată diferit, care întâmpină dificultăți sau care pur și simplu nu seamănă cu majoritatea.

De aceea, conversația de după școală merită să treacă dincolo de întrebarea „Ce ai făcut astăzi?”. Merită să ajungă la copilul care a stat singur în pauză, la colegul de care au râs ceilalți, la momentul în care cineva a fost exclus și la curajul de a spune „nu e în regulă”. Sunt întrebări simple, dar în spatele lor se află o formă profundă de educație. Un copil are nevoie să înțeleagă de timpuriu că hainele, greutatea, înălțimea, culoarea pielii, familia din care provine, dizabilitatea sau pasiunile sale nu stabilesc valoarea unui om. Un coleg care poartă în fiecare zi aceiași pantofi are aceleași drepturi la prietenie, respect și bucurie. Un ghiozdan vechi poate purta aceleași cărți, aceleași emoții și aceleași visuri ca unul cumpărat înainte de începerea anului școlar.

Copiii învață rapid ierarhiile societății. Observă cine are mai mult, cine are mai puțin, cine este popular, cine este marginalizat, cine primește atenție și cine rămâne în afara grupului. Privesc comportamentul adulților și îl transformă în propriul lor limbaj social. Educația pentru empatie începe, astfel, cu mult înaintea definiției din dicționar. Începe în familie. În felul în care părintele vorbește despre un om sărac, despre un vecin, despre un coleg de serviciu, despre o persoană cu dizabilitate sau despre cineva care arată diferit. Începe în gesturile cotidiene, în răbdarea acordată celuilalt, în felul în care este ascultat un copil și în disponibilitatea adultului de a se opri pentru câteva minute din ritmul zilei. John Dewey, unul dintre cei mai importanți filosofi ai educației, formula această idee printr-o afirmație devenită reper: „Educația nu este o pregătire pentru viață; educația este însăși viața.” Copilul învață permanent. La masa din familie, în mașină, în magazin, pe terenul de sport, în fața televizorului, pe telefon și în conversațiile dintre adulți. Învață din ceea ce i se spune și, mai ales, din ceea ce vede. Un părinte care respectă oamenii din jurul său oferă o lecție despre respect. Un părinte care își ajută vecinul oferă o lecție despre solidaritate. Un adult care ascultă cu răbdare oferă o lecție despre empatie. Valorile devin reale atunci când copilul le vede trăite.

Două copilării, aceleași nevoi

Mediul în care crește copilul îi modelează experiențele sociale. Orașul și satul oferă ritmuri diferite, relații diferite și forme diferite de apropiere între oameni. În mediul urban, copilăria se desfășoară adesea într-un program dens. Școala este urmată de cursuri de limbi străine, sport, muzică, meditații sau alte activități. Părinții lucrează mult, traversează orașul în trafic și încearcă să împartă aceeași zi între serviciu, responsabilități și familie. Copilul beneficiază de numeroase oportunități educaționale și culturale, în timp ce timpul petrecut împreună cu părintele devine una dintre resursele cele mai prețioase. Apare aici una dintre marile teme ale familiei contemporane: timpul de calitate. O conversație la masa de seară. O plimbare fără destinație. Câteva minute în care telefonul rămâne deoparte. O întrebare despre colegii copilului. O discuție despre o nedreptate observată la școală. Toate aceste momente construiesc educația morală a copilului la fel de puternic precum activitățile organizate. În multe comunități rurale, relațiile dintre oameni păstrează încă o dimensiune comunitară mai vizibilă. Copilul cunoaște vecinii, întâlnește mai multe generații, participă la evenimentele comunității și crește într-un spațiu în care oamenii se cunosc între ei. Bătrânii, rudele, vecinii, profesorii, preotul și ceilalți membri ai comunității pot deveni repere în formarea lui. Această apropiere are însă și reversul ei. Satele românești au trecut prin schimbări profunde: migrația, plecarea părinților la muncă în străinătate, depopularea și accesul diferit la oportunități educaționale au modificat structura comunităților. Copilul urban și copilul rural cresc, astfel, în lumi diferite, fiecare cu avantajele și vulnerabilitățile sale. Punctul comun rămâne familia. Maria Montessori considera că „copilul este atât un constructor al propriei persoane, cât și al societății”. Mediul în care copilul crește devine parte din această construcție. Relațiile, limbajul, comportamentele și atmosfera familiei contribuie la formarea lui în fiecare zi.

Această construcție începe însă să se clatine acolo unde accesul la educație devine inegal. România are încă diferențe importante între copiii care cresc în orașe și cei care cresc în comunități rurale, iar aceste diferențe se văd în șansele de a rămâne în școală, în accesul la resurse, în posibilitatea de a continua studiile și, în cele din urmă, în felul în care copilul își poate imagina propriul viitor. Datele UNICEF arată că rata abandonului școlar este de trei ori mai mare în mediul rural decât în mediul urban. În același timp, rata de înscriere a elevilor din mediul rural este cu 20 de puncte procentuale mai mică decât cea a elevilor din urban, diferența devenind deosebit de vizibilă în momentul trecerii de la gimnaziu la liceu. Pentru un copil dintr-un sat izolat, distanța până la liceu, costul transportului, lipsa unor servicii de sprijin sau posibilitățile financiare limitate ale familiei pot transforma continuarea studiilor într-un efort mult mai mare decât pentru un copil care locuiește într-un oraș. În spatele acestor procente se află copii concreți. Copii care fac naveta, copii care își ajută familia după ore, copii ai căror părinți au plecat în străinătate, copii care cresc cu bunicii și pentru care școala reprezintă una dintre puținele căi către o altă perspectivă asupra vieții. Accesul la educație înseamnă, așadar, mai mult decât existența unei școli pe hartă. Înseamnă transport, profesori, consiliere, tehnologie, sprijin familial, condiții materiale și un mediu în care copilul să poată învăța fără sentimentul permanent că pornește cu un pas în urmă. În mediul urban, vulnerabilitatea are adesea o altă formă. Copilul are școala aproape, acces la cursuri, biblioteci, centre culturale, sport, limbi străine și numeroase oportunități de dezvoltare. În același timp, ritmul vieții de familie poate deveni extrem de fragmentat. Părinții lucrează mult, petrec ore în trafic, jonglează între serviciu și responsabilități, iar timpul rămas pentru conversații, joacă și apropiere se comprimă între două zile aglomerate. Un copil poate avea acces la aproape toate resursele educaționale ale orașului și, în același timp, să ducă lipsa unei resurse esențiale: timpul părintelui. Această vulnerabilitate este mai greu de măsurat în statistici. Nu apare întotdeauna în cifrele despre abandon sau participare școlară. Se poate vedea însă în comportament, în anxietate, în dificultatea de a comunica, în nevoia permanentă de validare sau în felul în care copilul caută apartenența în grupul de colegi. Aici se întâlnesc două lumi aparent foarte diferite. La sat, problema poate fi distanța până la liceu, lipsa resurselor sau sărăcia. La oraș, problema poate fi abundența de activități și lipsa timpului. Într-un loc, copilul poate avea nevoie de mai multe oportunități. În celălalt, poate avea nevoie ca adultul să se oprească din alergare și să fie prezent. Ambele situații ajung, în cele din urmă, la aceeași nevoie: copilul are nevoie de un adult care să-l vadă.

Bullyingul are multe chipuri

În școală, diferențele dintre copii devin vizibile. Hainele, telefoanele, rezultatele, felul de a vorbi, aspectul fizic, familia, dizabilitatea sau statutul social pot deveni criterii de apropiere sau de excludere. Fenomenul bullyingului arată cât de repede poate deveni diferența o sursă de vulnerabilitate. Potrivit celei mai recente anchete citate de Salvați Copiii România, realizată în 2022, 81% dintre elevii chestionați au declarat că au fost martori ai unor situații de bullying în școala lor, iar 28% au spus că au asistat des sau foarte des la astfel de situații. Procentul este în creștere față de 2016, când 73% dintre elevi declarau că fuseseră martori ai bullyingului, iar 22,7% indicau o frecvență ridicată. Cifrele descriu o realitate care merită privită dincolo de statistici. Bullyingul nu se oprește la poarta școlii. Un copil umilit în mod repetat își poate pierde încrederea în sine, poate începe să evite colectivul, poate refuza să vorbească sau să participe și poate ajunge să asocieze școala cu frica. În 2025, o analiză calitativă realizată de Salvați Copiii a arătat și o diferență între mediile de învățământ. 90% dintre profesorii și consilierii școlari consultați considerau că elevii cu care lucrează sunt victime ale bullyingului. În ceea ce privește frecvența ridicată a fenomenului, 28,1% dintre respondenții din școlile bucureștene au indicat-o, comparativ cu 13,4% dintre profesorii din școlile rurale. Diferența aceasta spune ceva important despre mediile în care cresc copiii. Orașul concentrează grupuri mari de elevi, diferențe sociale vizibile, competiție și expunere intensă la rețele sociale și la modelele de consum. Satul păstrează comunități mai mici și relații mai apropiate, dar vulnerabilitățile economice, izolarea și accesul limitat la servicii pot crea alte forme de presiune. Bullyingul își schimbă forma în funcție de mediul în care apare. În curtea unei școli poate fi o poreclă repetată până când devine identitate. Într-un grup online poate fi o fotografie distribuită fără acord. Într-o comunitate mică poate fi eticheta care îl urmărește pe copil mult timp, pentru că oamenii se cunosc și informația circulă repede. În toate aceste situații, rana rămâne una profund umană: copilul simte că locul său printre ceilalți este nesigur.

Aici se întâlnesc familia, școala și comunitatea. Niciuna dintre ele nu poate funcționa izolată. Copilul are nevoie de părinți care ascultă, de profesori care observă, de colegi care includ și de o comunitate care înțelege că educația este o responsabilitate comună. În ultimii ani, în România au fost dezvoltate și programe dedicate prevenirii bullyingului și construirii unui climat școlar mai sigur. Numai în 2024, programul Salvați Copiii dedicat îmbunătățirii climatului școlar și prevenirii bullyingului a ajuns în 502 unități de învățământ, implicând mii de elevi,

„Umple-mă cu informații bune și corecte și gânduri frumoase, ca să pot face lucruri frumoase”

Acesta este unul dintre cele mai importante lucruri pe care ni le poate cere un copil, nouă, adulților. Nu ne cere să gândim în locul lui. Nu ne cere să-i spunem mereu ce să facă. Ne cere să-i oferim lucruri din care să-și poată construi singur gândirea. Din care să poată crea frumosul.

Mintea se hrănește cu ceea ce primește. Dacă o umplem cu teamă, comparații, zgomot și informații neverificate, și gândurile pot deveni asemenea lor. Dacă îi dăm cunoaștere, adevăr, frumusețe, întrebări bune, povești care inspiră, oameni care au construit ceva și curajul de a cerceta, mintea începe să lege lucrurile, să înțeleagă, să pună întrebări și să creeze.

„Umple-mă” nu înseamnă „spune-mi tot”. Înseamnă: ,,ajută-mă să am de unde alege”: ,,Dă-mi repere ca să pot deosebi adevărul de aparență, binele de ceea ce doar pare bun, informația de manipulare”.

Un îndemn: pune înăuntrul unui copil lucruri atât de bune, încât, în timp, să poată crește din ele propriile lui gânduri cu rost!

Pe bunica mea o chema Crucița. Iar în fiecare an, pe 14 septembrie, Ziua Crucii era și ziua ei.

În satul meu, Dăișoara, din județul Brașov, Ziua Crucii vine și cu o rânduială pe care am cunoscut-o dintotdeauna: în ajunul sărbătorii, preotul merge din casă în casă, cu crucea și cu cele sfinte, pentru a binecuvânta și a sfinți casele oamenilor. Dintr-o gospodărie în alta, crucea trece pragurile caselor și ajunge în camerele în care se trăiește, se muncește, se râde, se plânge și se păstrează amintirile unei familii. Este un obicei simplu, dar care, privit astăzi, spune mult despre felul în care satul românesc și-a trăit credința. Sărbătoarea nu rămâne doar în biserică. Ea pleacă împreună cu preotul și cu crucea și intră în casele oamenilor. Binecuvântarea nu este doar a locului sfânt, ci și a gospodăriei, a familiei și a vieții de zi cu zi. Tot așa este și astăzi, tradiția a mers mai departe și sătenii își așteaptă preotul cu porțile deschise și-o lumânare aprinsă pe masă.

Pentru mine, imaginea aceasta este legată iremediabil de bunica mea, Crucița. Poate pentru că, atunci când eram copil, nu făceam încă diferența între o sărbătoare din calendar și o sărbătoare a casei. Știam doar că în jurul acestei zile exista ceva solemn și cald în același timp: biserica, satul, casele, oamenii și numele bunicii mele. Astăzi, când privesc în urmă, îmi dau seama că numele Crucița purta cu el mai mult decât o simplă amintire de familie. Purta o lume întreagă. O lume în care numele oamenilor, sărbătorile, anotimpurile și credința se așezau unele lângă altele și în care o zi din calendar putea să însemne, deopotrivă, sărbătoare religioasă, prag al toamnei și prilej de a-i aduna pe cei dragi în jurul mesei.

De aceea, articolul acesta este pentru ea.

Pentru lumea tradițională românească, Ziua Crucii este un prag: între vară și toamnă, între rod și odihna pământului, între lumea văzută și una în care plantele, animalele și strămoșii aveau propriile lor rosturi.

În fiecare an, la 14 septembrie, Biserica Ortodoxă prăznuiește Înălțarea Sfintei Cruci, una dintre marile sărbători ale calendarului creștin. Pentru credincioși, este o zi a Crucii, a jertfei și a postului. Pentru satul românesc de odinioară, aceeași zi marca însă și un moment mult mai larg: schimbarea anotimpului, sfârșitul unui ciclu agrar și apropierea de perioada rece a anului. În jurul acestei date s-au adunat, de-a lungul timpului, credințe, ritualuri și practici care vorbesc despre felul în care oamenii au încercat să înțeleagă și să rânduiască lumea. Ziua Crucii devine astfel un loc de întâlnire între creștinism și vechiul calendar al satului.

De ce sărbătorim Înălțarea Sfintei Cruci

Din punct de vedere religios, sărbătoarea amintește de două momente importante din istoria Crucii pe care, potrivit tradiției creștine, a fost răstignit Iisus Hristos. Primul este aflarea Sfintei Cruci la Ierusalim și înălțarea ei solemnă în fața poporului, la 14 septembrie 335. Tradiția leagă acest moment de împărăteasa Elena și de cercetările întreprinse la Ierusalim pentru identificarea locului Răstignirii și a Crucii Mântuitorului. Cel de-al doilea moment este legat de întoarcerea Sfintei Cruci la Ierusalim după ce aceasta fusese luată de perși. Evenimentul s-a petrecut în secolul al VII-lea, în timpul împăratului bizantin Heraclius. În Biserică, ziua are un caracter aparte și prin postul care o însoțește.  Crucea, în această perspectivă, este semnul central al credinței creștine: al jertfei, al morții și al biruinței asupra morții.

Ziua Crucii, un prag în calendarul popular

Dincolo de calendarul liturgic, 14 septembrie avea o importanță aparte în calendarul tradițional românesc. Potrivit documentării etnografice realizate de Institutul Național al Patrimoniului, calendarul agrar tradițional împărțea anul în două mari perioade: vara și iarna. Vara agrară începea în apropierea echinocțiului de primăvară, avea punctul central în perioada Sânzienelor și se încheia în jurul Zilei Crucii, aflată la aproximativ o săptămână înainte de echinocțiul de toamnă.  De aceea, 14 septembrie trebuie înțeleasă și ca o zi de hotar. Nu întâmplător, septembrie este luna în care natura începe să-și schimbe vizibil chipul. Zilele se scurtează, nopțile devin mai reci, roadele ajung la maturitate, iar muncile agricole intră într-o altă etapă. În această lume, sărbătorile nu erau simple date din calendar. Ele organizau timpul comunității și spuneau oamenilor când să înceapă sau să încheie anumite lucrări. Ziua Crucii era una dintre aceste borne.

Cârstovul Viilor și începutul culesului

În anumite regiuni ale țării, în special în Muntenia și Oltenia, 14 septembrie este cunoscută și sub numele de Cârstovul Viilor. Este momentul asociat în calendarul tradițional cu încheierea anului viticol și cu începutul culesului strugurilor. În lumea satului, via pe lângă o cultură agricolă, era parte din economia gospodăriei, din viața comunității și din ritualurile legate de rod și de pomenirea celor morți. Calendarul pomi-viticol consemnat de cIMeC plasează Ziua Crucii la sfârșitul anului pomi-viticol, în legătură cu începutul culesului strugurilor și cu alte munci de toamnă, precum bătutul nucilor. În acest fel, sărbătoarea devenea și o celebrare a roadelor pământului.

Ziua în care „se închide pământul”

Una dintre cele mai interesante credințe asociate cu 14 septembrie este aceea că, în această zi, pământul se închide. În imaginarul popular, șerpii, insectele și celelalte târâtoare se retrag în pământ pentru iarnă. De aici vine și una dintre denumirile populare ale zilei: Ziua Șarpelui. Nu trebuie confundată această credință cu învățătura religioasă a sărbătorii. Ea aparține stratului de cultură tradițională și spune ceva despre modul în care omul satului își organiza observațiile asupra naturii. Pentru omul contemporan, ideea că „se închide pământul” poate părea o imagine poetică. Pentru omul tradițional, ea era însă parte dintr-un calendar al naturii urmărit cu atenție: când apar anumite animale, când dispar, când se răcește vremea, când începe bruma, când se coc fructele și când trebuie încheiate anumite lucrări. Calendarul popular transforma astfel schimbarea anotimpului într-un eveniment cu valoare simbolică.

Ce se putea și ce nu se putea mânca

Postul din această zi a generat, în cultura populară, și o serie de interdicții alimentare. Unele credințe spuneau că nu trebuie consumate alimente care amintesc prin formă de Cruce sau care poartă simbolic semnul acesteia. În diverse regiuni sunt menționate nucile, usturoiul, peștele, castraveții, prunele, pepenii sau alte produse.  Aceste prescripții trebuie privite însă în contextul lor: ele aparțin credințelor și practicilor tradiționale, nu trebuie prezentate drept reguli dogmatice ale Bisericii. Tocmai această diferență este una dintre cheile înțelegerii culturii tradiționale românești. Calendarul creștin și calendarul popular au coexistat timp de secole, iar sărbătorile creștine au fost integrate în ritmul muncilor, al anotimpurilor și al credințelor comunității.

O zi pentru cei plecați

Cârstovul Viilor era și un moment în care roadele erau oferite celor care nu mai erau printre cei vii. Pomana, strugurii, vinul sau alte produse ale gospodăriei puteau fi împărțite pentru sufletele celor morți. În mentalitatea tradițională, lumea celor vii și lumea celor plecați nu erau complet despărțite. Această legătură se regăsește în numeroase sărbători ale calendarului românesc: rodul pământului este primit cu recunoștință, dar și împărțit, pentru ca memoria celor plecați să rămână inclusă în viața comunității.

Între Cruce și pământ

Poate că aici se află una dintre cele mai interesante semnificații culturale ale Zilei Crucii. În calendarul bisericesc, 14 septembrie vorbește despre Cruce, despre jertfă și despre Hristos. În calendarul tradițional, aceeași zi vorbește despre pământ, vii, plante, animale, roade și trecerea timpului. Cele două lumi nu trebuie puse în opoziție. Ele s-au întâlnit și s-au influențat reciproc, alcătuind ceea ce astăzi numim cultura tradițională românească. Crucea era, pentru omul satului, un semn al credinței, dar și un reper al timpului. Ea apărea la răspântii, la hotarele satelor, în case, pe porți și în gesturile cotidiene. Iar o sărbătoare dedicată Crucii putea deveni, în același timp, reper pentru începutul unei munci, sfârșitul alteia sau schimbarea anotimpului.

Ce mai înseamnă Ziua Crucii astăzi?

În România urbană a secolului XXI, puțini mai trăiesc după calendarul agrar al satului. Nu mai așteptăm Ziua Crucii pentru a ști că trebuie să înceapă culesul viilor și nu mai privim cu aceeași intensitate semnele prin care natura anunță schimbarea anotimpului. Dar sărbătoarea nu și-a pierdut sensul. Ea continuă să fie una dintre zilele importante ale calendarului creștin și, în același timp, păstrează în memoria culturală un întreg univers de credințe și obiceiuri. Poate că acesta este unul dintre motivele pentru care astfel de sărbători merită încă povestite. La 14 septembrie, în lumea satului românesc, vara nu dispărea pur și simplu. Se încheia cu un ritual. Pământul se pregătea să se odihnească. Viile intrau în vremea culesului. Plantele își pierdeau treptat puterea verii. Șerpii și târâtoarele se retrăgeau, în imaginarul popular, sub pământ. Iar oamenii se opreau pentru o zi din ritmul muncilor, posteau, mergeau la biserică și împărțeau din ceea ce le dăduse pământul.

Ziua Crucii era, astfel, mai mult decât o sărbătoare. Era un prag. Iar pragurile, în cultura românească, nu au fost niciodată simple treceri. Ele au fost momente în care lumea își schimbă rostul.

București, 7 septembrie 2026: După o vară în care a străbătut țara în cadrul unei caravane naționale cu peste 35 de proiecții, „Hoinari prin Munți”, documentarul regizat de Cosmin Dumitrache, intră de vineri, 11 septembrie, în cinematografele din întreaga țară.

București, Timișoara, Brașov, Sibiu, Cluj-Napoca, Arad, Craiova, Galați, Pitești, Suceava, Iași, Ploiești, Târgu Mureș, Sinaia, Baia Mare sau Bistrița sunt doar câteva dintre orașele unde se va putea viziona filmul, începând de vineri. Biletele pentru toate proiecțiile se pot achiziționa de pe site-ul oficial – https://hoinariprinmunti.ro/.

Documentarul a fost întâmpinat cu un entuziasm care a depășit așteptările echipei, cu săli pline, întâlniri emoționante și un feedback extraordinar din partea publicului. De la un oraș la altul, spectatorii au descoperit povestea lui Dinu și Marlene Mititeanu, montaniarzii clujeni care au făcut din munte nu doar o pasiune, ci un adevărat mod de viață.

„Au trecut două luni de la avanpremiera filmului, după care au urmat peste 35 de prezentări din „Via Cinematografica”, cum a numit cineva caravana noastră națională. Cam peste tot am avut săli pline și am asistat la o atmosferă de entuziasm, cu îndelungi aplauze. Bănuiam că filmul va fi bine primit, însă reacțiile și bucuria spectatorilor au fost peste așteptări. Vă invităm la film din 11 septembrie în cinematografele din toată țara și sperăm ca povestea noastră să fie o sursă de inspirație pentru voi toți, să ieșiți mai des în natură și pe munte și să le descoperiți cu inima și sufletul deschise”, au menționat Dinu și Marlene Mititeanu.

Un documentar despre iubire, libertate și bucuria de a trăi viața din plin, la orice vârstă

La 87 de ani, Dinu Mititeanu continuă să trăiască muntele cu aceeași energie și pasiune. Împreună cu Marlene, face de peste 25 de ani Revelionul și Crăciunul în cort, inclusiv atunci când temperaturile coboară la -20 de grade, a parcurs integral Via Transilvanica de la nord la sud, tot la cort, în prezent bucurându-se de traseu și în sens invers. Una dintre cele mai mari realizări ale lui Dinu Mititeanu rămâne ascensiunea a 33 de vârfuri de peste 4.000 de metri, în Alpi, între 70 și 80 de ani. Acestea nu au fost simple drumeții, ci ascensiuni tehnice pe vârfuri emblematice precum Mont Blanc, Matterhorn, Monte Rosa sau Dom, toate alături de soția sa, Marlene. Cei doi sunt un exemplu pentru comunitatea montaniarzilor: un cuplu care, după decenii petrecute împreună, își păstrează intactă bucuria de a descoperi muntele și de a-l trăi unul alături de celălalt.

Spectatorii vor putea descoperi în film secvențe din turele lor montane din Carpați, Alpi și Patagonia, dar și imagini de la escaladă, via ferrata și ascensiuni alpine, filmate de-a lungul celor șase ani în care a fost realizat documentarul. Lor li se adaugă imagini din arhiva personală, din primele lor expediții, dar și fragmente din poveștile fiecăruia cu muntele, de dinainte să se întâlnească. Documentarul conturează astfel nu doar povestea de cuplu a lui Dinu și Marlene, ci și perspectiva celor dragi – familie și prieteni apropiați – asupra legăturii lor profunde cu muntele.

Mai mult decât o poveste despre munte, „Hoinari prin Munți” este o invitație de a privi mersul pe munte ca pe un act cultural: o formă de a descoperi locuri și oameni, de a înțelege lumea și chiar de a lăsa loc întâlnirii cu sinele, reflectând totodată la importanța de a privi natura cu atenție, de a o prețui și de a o trata cu respect.

„A fost o perioadă intensă pentru mine, ca regizor și producător al acestui film, dar și pentru întreaga echipă. După avanpremierele de la TIFF și de la București, ne-am luat energie cât pentru un an din caravana națională, care a fost absolut minunată, fără exagerare. Acum facem următorul pas, lansarea în cinema, și ce îmi doresc e ca filmul să nu se termine odată cu genericul, ci să continue în fiecare om care pleacă din sală cu dorința de a privi altfel muntele și, poate, propria viață – cu bucurie, cu poftă de cutreierat poteci, dar și cu mult respect pentru natură. Ne vedem la film, din 11 septembrie!”, spune Cosmin Dumitrache, regizorul filmului.

Luna Septembrie are felul ei de a ne întoarce, în fiecare an, la începuturi. Săptămâna aceasta ne revedem. Copiii își caută locurile, clasele se umplu din nou de glasuri, iar în brațele tuturor florile din buchete stau țanțoșe și înmiresmate. Miros a toamnă, a vară care încă nu s-a desprins cu totul, a bucurie și, mai ales, a promisiune. Promisiunea unui an bun.

Peste câteva zile însă, după emoția începutului, vor apărea și primele observații. Primele lucrări. Primele concluzii. Primele feedbackuri. Și printre ele, aproape sigur, va apărea una dintre cele mai frecvente: „Ar trebui să fie mai atent.” Sau, și mai apăsat: „Nu este atent.” Și atunci părintele se scutură puțin. Se întreabă ce n-a făcut bine, ce ar trebui schimbat, ce ar putea încerca. Un curs? O activitate în plus? Un specialist? O metodă de lucru? Un program pentru dezvoltarea atenției?

Cum îl învățăm să fie atent?

Aproape instant apar și celelalte întrebări: De ce nu reușește să rămână concentrat? Cum îl ajut să ducă un lucru până la capăt? Ce fac dacă își pierde repede interesul? Dacă se foiește mereu? Dacă uită ce i-am spus? Dacă își rătăcește lucrurile? Dacă nu are răbdare? Dacă pare că orice activitate îl plictisește după câteva minute? Și, poate cea mai importantă întrebare dintre toate: Cum îl învățăm să fie atent? (Oh, ce întrebare grea!)

Trăim în anii aceștia în care, pentru aproape orice dificultate a copilului, există o soluție ambalată frumos și pusă la vânzare. Există programe pentru atenție, activități pentru concentrare, cursuri pentru autocontrol, tehnici pentru memorie, terapii, ateliere, metode alternative, exerciții și strategii. Unele sunt foarte bune. Unele pot fi de ajutor. Unele își găsesc locul lor. Dar avem tendința să căutăm mereu ceva care să producă o schimbare rapidă. Ceva ce putem adăuga. Ceva ce putem cumpăra. Ceva la care să-l ducem. Ceva care să rezolve problema. Ceva dinafaralumiinoastre. Așa e?

Uneori, lucrul de care copilul are nevoie cel mai mult nu mai trebuie adăugat în programul lui. Trebuie, dimpotrivă, să așezăm programul în jurul lui. Și aici apare o strategie teribil de simplă și, tocmai de aceea, teribil de greu de vândut: ritmul.

Ritmul copilului

O zi care are o anumită ordine. Ore de somn cât de cât constante. Mese care nu apar la întâmplare. Timp pentru joacă și mișcare, dar și timp în care nu se întâmplă mare lucru. Activități care se repetă. Lucruri simple pe care copilul le face până când nu mai are nevoie să fie împins de la spate. Să-și pună hainele la loc. Să-și pregătească ghiozdanul. Să strângă după el. Să citească puțin, chiar și atunci când nu are chef. Să termine ceea ce a început. Să aștepte. Să stea. Să se plictisească. Să descopere că nu orice secundă a zilei trebuie umplută cu ceva interesant.

Hrana pentru atenție

Atenția nu apare din senin. Ea se hrănește din predictibilitate, repetiție, liniște și exercițiul de a rămâne într-un lucru suficient de mult timp. Iar aici avem o mare problemă (mda, e chiar problemă). Noi, adulții, vrem rezultate repede. Copilul trebuie să învețe repede, să se adapteze repede, să fie atent repede, să renunțe repede la un comportament și să adopte repede unul nou. Dar formarea unui ritm interior nu se întâmplă în câteva zile.

Când introduci reguli noi și o altă ordine a zilei, copilul nu se transformă imediat într-un copil calm, organizat și atent. De multe ori, se întâmplă exact invers. Protestează. Se enervează. Se opune. Negociază. Spune că e nedrept. Încearcă să te convingă să renunți. Și aici se află una dintre cele mai importante încercări pentru părinte: să nu confunde disconfortul copilului cu faptul că strategia nu funcționează.

Unui copil care se împotrivește unei rutine noi nu înseamnă neapărat că rutina îi face rău. Înseamnă, de multe ori, că ….este nouă! Iar lucrurile noi au nevoie de timp pentru a deveni firești. Din tine. Nu este nevoie de severitate. Nu este nevoie de țipete. Nu este nevoie de un părinte milităros care controlează fiecare minut. Este nevoie de consecvență. De aceeași regulă spusă de suficiente ori. De aceeași ordine repetată suficient de mult. De un adult care nu schimbă totul în fiecare seară pentru că, după trei zile, copilul încă protestează.

Vine un moment!

Pentru că există un moment (și el nu vine la comandă) în care lucrurile încep să se așeze. Rutina devine familiară. Copilul nu mai consumă atât de multă energie întrebând ce urmează. Nu mai negociază fiecare pas. Nu mai are nevoie de atâția stimuli pentru a trece de la o activitate la alta. Și, încet, apare ceva foarte valoros: ritmul interior.

De aici se poate construi atenția. Din felul în care copilul învață să stea cu o singură activitate. Din pauzele în care nu este bombardat cu stimuli. Din timpul în care nu trebuie să primească imediat o recompensă. Din răbdarea cu care este lăsat să facă un lucru pas cu pas. Din repetarea unor gesturi simple până când ele devin parte din viața lui.

Atenția nu este doar o abilitate pe care o „antrenăm” într-o oră specială. Este și rezultatul atmosferei în care copilul trăiește. Al felului în care arată o dimineață. Al felului în care arată o seară. Al cantității de zgomot, grabă și schimbare din jurul lui. Al disponibilității noastre de a-i permite să facă uneori lucruri care nu sunt spectaculoase.

Poate că tocmai aici este paradoxul. Cerem copiilor răbdare, în timp ce noi …….ne-am pierdut răbdarea. Cerem concentrare, în timp ce schimbăm permanent activitățile. Cerem ordine, în timp ce viața lor este adesea o succesiune de excepții și negocieri. Cerem să suporte plictiseala, în timp ce ne grăbim să le umplem fiecare minut. Și cerem rezultate rapide într-un proces care, prin natura lui, are nevoie de timp.

Poate că, înainte de a ne întreba „Ce să fac pentru atenția lui?”, ar merita să ne întrebăm: „Cum arată ritmul în care trăiește copilul meu?”

Nu vom avea un ,,certificat”

Nu este o strategie spectaculoasă. Nu poate fi pusă într-o reclamă cu „rezultate în 14 zile”. Nu vine cu certificat. Nu are ambalaj. Și nici nu ne scutește pe noi, părinții, de muncă. Pentru că această strategie cere ceva foarte greu de cumpărat și foarte greu de înlocuit: prezență, consecvență și timp.

Iar uneori, pentru un copil care pare că „nu este atent”, primul pas nu este să-i mai adăugăm ceva. Este să-i oferim, pentru o vreme, mai puțin zgomot, mai multă ordine și un ritm în care să poată crește.

Copilăria stă în gesturile mici, în lucrurile mici!

Ce îți amintește de copilărie?

Poate foșnetul hârtiei care învelea bomboana și care, înainte să-i simți gustul, îți trezea deja papilele gustative! Dulce și răcoritoare…
Poate acadeaua lipicioasă? Poate înghețata în cornet, topită puțin pe degete…
Sau poate gustul de lapte, clar și simplu, al unei bucăți de cașcaval….

Unele amintiri nu dispar niciodată.
Doar așteaptă un sunet, un gust sau o aromă ca să se întoarcă.
Pentru o clipă, copilăria e din nou aici. Așa e la noi…

Care este gustul copilăriei tale?

Au fost niște luni (recunoaștem!) în care timpul s-a măsurat în teste, emoții și…… zile numărate până la examen. Acum însă, în sfârșit (!!!!!!), totul s-a încheiat. Caietele sunt închise, rezultatele sunt (deja!) cunoscute, iar înainte se întinde cea mai frumoasă recompensă: o lună întreagă de vacanță ADEVĂRATĂ.

Este ultima vară înainte de liceu. O vară fără ore, fără teme, fără presiune. O lună în care diminețile pot începe târziiiiiiiu, serile se pot termina sub cerul plin de stele, iar fiecare zi promite o nouă aventură. Peste puțin timp va începe un nou capitol, cu profesori noi, colegi noi și provocări noi.

Dar nu acum.

Acum este un alt timp.

Acum este vremea amintirilor care se construiesc fără grabă. Poate cea mai importantă lecție înainte de un nou început este să te bucuri din plin de pauza dintre două etape ale vieții!

Cu prilejul Sărbătorii Adormirii Maicii Domnului, Adrian-Cătălin Bulboacă, președintele Matricei Românești, transmite un cald mesaj de credință, pace și bucurie sufletească.

În această zi de mare însemnătate pentru creștini, gândurile se îndreaptă către Maica Domnului, ocrotitoare și mijlocitoare, izvor de nădejde și întărire în momentele de încercare.

Vă invităm să urmăriți mesajul transmis de Adrian-Cătălin Bulboacă și să întâmpinăm această mare sărbătoare cu inimile deschise, în rugăciune și recunoștință.

Există, undeva, îți mărturisesc, o pereche de ochelari pe care nu o găsești în magazine! Ei NU sunt făcuți din sticlă, ci din răbdare, curaj și curiozitate. Prin ei poți privi, chiar dacă ți-e greu să crezi, dincolo de zidurile întunericului care par de netrecut. La început nu vezi nimic, doar umbre și tăcere. Dar dacă rămâi, dacă ai răbdarea să cauți și curiozitatea să întrebi, în depărtare să știi că apare o licărire! Lumina nu se grăbește să se arate; ea se dezvăluie celor care nu renunță. Acești ochelari transformă frica în speranță și necunoscutul în descoperire. Iar când lumina se ivește, înțelegi că a fost mereu acolo, așteptând să fie văzută!

Bagajul era aproape gata. Tricourile împăturite, lanterna pusă într-un buzunar lateral, sticla de apă verificată încă o dată. A doua zi Costin urma să plece în tabără.

Sergiu îl privea pe Costin cum se învârte prin cameră, când grăbit, când entuziasmat, când puțin emoționat. Îi era greu să creadă cât de repede i-a crescut fiul. Parcă mai ieri îl ținea de mână la grădiniță, iar acum urma să petreacă zile întregi departe de casă, printre colegi, prieteni și experiențe noi.

S-a așezat lângă el pe marginea patului.

— Costin, hai să îți spun câteva lucruri. Important!

— Sigur, tata.

— În tabără o să te distrezi mult. O să râzi, o să legi prietenii, o să ai povești de spus când te întorci. Dar vreau să ții minte ceva important:

Alegeri greșite

Uneori, oamenii fac alegerile greșite să pară extraordinare. Le ambalează frumos. Le spun „curaj”, „aventură”, „distracție”, „cool”.

Poate cineva va încerca să te convingă că e interesant să încalci reguli, să ascunzi adevărul, să faci lucruri pe furiș sau să râzi de cineva pentru a fi acceptat de grup.

Dar știi ceva?

În adâncul sufletului, aproape întotdeauna noi știm când ceva nu este în regulă.

Vocea aceea liniștită din interiorul nostru știe.

Dacă ajungi să te prefaci că ești altcineva, dacă faci lucruri care nu-ți plac doar pentru a fi băgat în seamă, validat sau acceptat de un grup, oprește-te puțin și întreabă-te: „Merită?”

Pentru că un prieten adevărat nu are nevoie să-i demonstrezi nimic. Știi?

Nu are nevoie să încalci reguli pentru el.

Nu are nevoie să fii altcineva.

Nu are nevoie să te pui în situații nepotrivite pentru a-ți câștiga locul lângă el.

Un prieten adevărat te acceptă exact așa cum ești.

Și să mai știi ceva:

Prieteniile nu sunt neapărat zgomotoase

Cele mai bune prietenii nu sunt întotdeauna cele mai zgomotoase. Uneori sunt liniștite. Sunt făcute din conversații simple, din respect, din încredere și din sentimentul că poți să fii tu însuți fără să demonstrezi nimic.

Apropo de „cool”…

Să nu lași niciodată pe nimeni să te convingă că popularitatea înseamnă să fii răutăcios, superior sau să-i faci pe alții să se simtă mici.

Adevărata popularitate nu lasă răni în urma ei.

Înainte să faci o glumă, gândește-te dacă vor râde toți sau dacă cineva va pleca acasă cu inima puțin mai grea.

Pentru că a fi cu adevărat admirat înseamnă și să-ți pese de oameni.

Să observi cine este exclus. Să fii bun cu cineva care are nevoie. Să ai curajul să fii om asumat.

Și îți mai zic ceva despre prietenii:

Într-o prietenie sănătoasă, responsabilitatea este împărțită.

Dacă observi că doar tu îți ceri scuze, doar tu repari, doar tu te întrebi ce ai greșit și doar tu te străduiești să nu superi pe cineva, atunci poate că nu este prietenia pe care o meriți.

Nu toate relațiile trebuie păstrate.

Nu toate grupurile merită să faci orice pentru a rămâne în ele.

Știi cum îți dai seama că ești lângă un prieten adevărat?

Te simți în pace.

Îți place cine ești când ești lângă el.

Nu simți că mergi pe vârfuri.

Nu te întrebi mereu:

„Oare mă lasă pe dinafară?”; „Oare a ales pe altcineva?”; „Oare nu mă mai invită?”; „Oare iar am greșit cu ceva?”; „Oare ce trebuie să repar acum?”

Lângă prietenii adevărați nu trăiești cu teamă.

Trăiești cu încredere.

Te simți relaxat. Te simți văzut. Te simți acceptat.

Și, mai ales, te simți suficient exact așa cum ești.

Costin a zâmbit și a dat din cap.

Sergiu i-a ciufulit părul și s-a ridicat.

Mâine începea tabăra.

Cea mai importantă lecție nu încăpea în niciun bagaj. E lecția despre oamenii lângă care merită să crești.

Noi, părinții, e bine să știm că aceasta este una dintre cele mai importante pregătiri înainte de orice tabără, excursie sau nou început.

Nu putem merge alături de copiii noștri în fiecare alegere pe care o vor face. Nu le putem fi mereu aproape când cineva îi va provoca, îi va exclude sau îi va tenta să fie altcineva pentru a fi acceptați.

Putem să le lăsăm în suflet un reper. Chiar putem. Putem să-i învățăm că valoarea lor nu depinde de popularitate. Că apartenența nu trebuie cumpărată cu compromisuri. Că prieteniile adevărate aduc liniște, nu teamă.

Iar atunci când vor întâlni oamenii potriviți, vor recunoaște acel sentiment simplu și prețios: „Lângă tine pot fi eu însumi.”

Să înceapă tabăraaaaaa!