Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit

Într-o perioadă în care atenția oamenilor este tot mai fragmentată, iar lectura pare să piardă teren în fața ecranelor, Festivalul Internațional de Carte Transilvania continuă să aducă literatura mai aproape de public și să transforme cartea într-o experiență vie. Ajuns în 2026 la cea de-a XII-a ediție, FICT nu mai înseamnă doar câteva zile de evenimente, lansări și întâlniri cu scriitori, ci o comunitate construită în timp și o serie de proiecte care promovează lectura pe tot parcursul anului.

Sub tema „Ne întoarcem la rădăcini”, ediția din acest an propune o revenire la lucrurile esențiale: identitate, tradiție, natură, apartenență și legătura profundă dintre oameni și povești. Cu peste 60 de evenimente, invitați din țară și din străinătate, activități dedicate copiilor și inițiative care scot literatura din spațiile convenționale, festivalul transformă din nou centrul Clujului într-un loc al întâlnirilor și al dialogului.

Despre evoluția FICT, provocările nevăzute ale organizării, comunitatea formată în jurul cărții și puterea lecturii de a schimba destine am stat de vorbă cu echipa Festivalului Internațional de Carte Transilvania.

 

FICT ajunge anul acesta la cea de-a XII-a ediție. Care este cea mai importantă transformare prin care a trecut festivalul?

FICT a trecut prin multe schimbări în cele douăsprezece ediții, dar cu siguranță cea mai importantă este că a trecut de la un festival care are loc în fiecare an, toamna, la o umbrelă sub care s-au relizat, de-a lungul timpului, mai multe acțiuni și evenimente, unele recurente, care au ca scop promovarea lecturii. Printre acestea: „Geamul cu poezie” — zeci de vitrine din Cluj transformate în spații cu versuri, de la Blaga și Nichita până la autori contemporani; „Leacuri pentru suflet”, organizat împreună cu Muzeul Farmaciei, care propune literatura ca formă de alinare; clubul de carte „Lecturile Insomniacelor”, dedicat scriitoarelor contemporane; și Read & Ride, proiectul prin care Gabriel Bota și Rudolf Nyari au dus cartea pe bicicletă până la Cercul Arctic și, în 2024, pe Insula Capul Horn. De asemenea, a deschis colaborări repetate cu diverse instituții de cultură precum Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” Cluj-Napoca, Cinema Arta, Muzeul Farmaciei etc.

 

 

Tema ediției din 2026 este „Ne întoarcem la rădăcini”. Ce înseamnă, pentru voi, această întoarcere?

Tema „Ne întoarcem la rădăcini” nu este doar un slogan, ci o revenire la esență, la valorile care ne formează și la legătura profundă dintre cultură, natură și comunitate. Vrem să-i ajutăm și pe alții să găsească drumul spre carte, pornind de la origini, de la pământ, tradiții și identitate.

 

Într-o perioadă în care atenția oamenilor este tot mai fragmentată, cum reușește un festival de carte să rămână viu și relevant?

Am înțeles că nu mai concurăm doar cu alte evenimente culturale, ci cu tot ce le fură oamenilor atenția zi de zi. Așa că, în loc să cerem oamenilor să vină la carte, am dus cartea acolo unde sunt deja oamenii: în oraș, în comunitate, în viața lor de zi cu zi, nu doar în cele cinci zile de festival din septembrie.

Și cred că asta ține un festival viu: nu insistența pe format, ci disponibilitatea de a te reinventa constant, păstrând totuși un singur fir roșu, dragostea pentru citit.

Dar cred că, dincolo de toate proiectele, am reușit ceva mai greu de cuantificat: am construit o comunitate în jurul cărții. Oamenii nu mai vin doar pentru lansări sau pentru autori, vin pentru echipa FICT, pentru oamenii pe care îi găsesc an de an în Piața Unirii sau la evenimentele noastre din tot cursul anului. Cred că suntem un exemplu că trăim valorile FICT zi de zi, nu doar în cele cinci zile de festival și cred că exact asta simt și oamenii care ne sunt aproape: că nu vin la un eveniment, ci se întorc la o comunitate.

 

De ce este important ca literatura să iasă din librării și biblioteci și să îi întâlnească pe oameni chiar în inima orașului?

Pentru că nu toată lumea vine la carte din proprie inițiativă. Dar dacă duci cartea acolo unde e deja lumea, întâlnirea se întâmplă de la sine. Cineva care nu ar fi intrat niciodată într-o librărie se oprește să citească un vers pe geamul cafenelei unde își bea cafeaua, sau descoperă o carte într-un cort din Piața Unirii din Cluj-Napoca, în drum spre serviciu. Piața Unirii nu e un spațiu cultural prin definiție, ci e inima orașului, locul prin care trece toată lumea, indiferent dacă citește sau nu, indiferent de vârstă sau de mediu. Când muți literatura acolo, o scoți din bula ei firească și o pui în calea tuturor. Nu mai alegi tu cine vine la carte, ci întâlnirea se întâmplă de la sine. E și un gest simbolic: spui, practic, că literatura nu e ceva separat de viața de zi cu zi, ceva ce ții într-un colț, între patru pereți și rafturi. E parte din oraș, din felul în care oamenii trăiesc, se opresc, discută, se întâlnesc. Iar asta, cred, e cea mai bună formă de a ține cartea vie.

 

Ediția aceasta va reuni peste 60 de evenimente. Cum selectați autorii, invitații și temele dezbaterilor?

Este un proces mixt. O parte din autori și lansări vin din partea editurilor. Ele ne propun cărțile și scriitorii pe care vor să-i aducă la FICT. Dar, în paralel, noi, ca echipă, alegem invitații în funcție de informațiile pe care dorim să le aflăm, de autorii pe care îi citim și ni-i dorim la Cluj, dar și în funcție de tema ediției din anul respectiv. Bineînțeles, alegerea invitaților ține și de buget. Să aduci scriitori mari, internaționali, în România, înseamnă costuri uriașe, de zeci de mii de euro. Așa că fiecare invitat pe care reușim să-l aducem e rezultatul unui echilibru între ce ne dorim, ce contează pentru tema ediției și ce ne permitem, practic, să facem.

 

Care este cea mai mare provocare în organizarea unui festival internațional de carte?

Cu siguranță, bugetul. Primăria și Consiliul Local Cluj-Napoca ne susțin an de an, cu o sumă generoasă, dar în rest alergăm constant după sponsorizări, iar acestea vin greu. Nu toată lumea înțelege cu adevărat ce se întâmplă la festival; poate alte tipuri de evenimente par mai atractive la prima vedere. Dar la noi vin oameni care chiar cumpără cărți, iar cărțile nu sunt ieftine, așadar vin oameni cu putere de cumpărare. Cred că brandurile ar trebui să își aplece privirea mai des asupra noastră. Avem, din fericire, și firme care ne sponsorizează an de an, cărora le suntem recunoscători și care ne dau un pic de stabilitate în tot acest efort. Dar tot trebuie să completăm diferența în fiecare an, iar asta înseamnă timp și energie investite în căutarea de noi parteneri. Totul costă: corturile, invitații, mâncarea pentru echipă și pentru voluntari. Echipa este plătită, dar, din păcate, nu la nivelul muncii pe care o depune:  o muncă ce se întinde pe un an întreg, nu doar pe cele câteva zile de festival. Dar colegii mei cred în puterea cărții și în ce facem, așa că se sacrifică și fac, în mare parte, muncă de voluntariat. Pe lângă buget, mai e și faptul că organizăm totul în aer liber, în Piața Unirii, iar vremea nu ține cont de planurile noastre. O ploaie de-o zi poate da peste cap luni întregi de pregătire.

La toate acestea se adaugă și logistica din spatele invitaților internaționali: traduceri, interpreți, cazare, transport. Sunt costuri și eforturi pe care publicul nu le vede, dar care fac diferența între un eveniment reușit și unul care doar pare simplu.

O altă provocare e să arăți, în cifre, impactul unui eveniment cultural, pentru că succesul unui festival de carte nu se măsoară la fel de ușor ca al unui concert sau al unui eveniment corporate, deși efectele lui, pe termen lung, contează la fel de mult, dacă nu mai mult.

Și, poate cea mai puțin vizibilă provocare: să ții aproape o echipă care muncește un an întreg pentru câteva zile de festival, fără resursele pe care le-ar merita. Aici contează enorm faptul că suntem, de fapt, o familie care crede în ce face, altfel n-ar rezista nimeni atâția ani.

 

A existat, de-a lungul edițiilor, o întâlnire sau o poveste care v-a confirmat că o carte poate schimba ori chiar salva o viață?

Au fost multe și frumoase! Dar voi povesti una drăguță. În 2018, am organizat Marea Lectură, o tentativă de record mondial Guinness World Records pentru cei mai mulți oameni care citesc consecutiv. În cazul nostru, versuri din poeziile lui Eminescu. Recordul nu ne-a ieșit, dar ne-a rămas o amintire mult mai frumoasă decât orice titlu. Este povestea Dianei. Avea vreo 4 ani atunci, nu știa încă să scrie sau să citească. Dar a rugat-o pe mama ei să-i citească versurile, ca să le țină minte, iar apoi, ținând cartea în mână, le-a recitat ca și cum le-ar fi citit chiar ea. De atunci, Diana a rămas aproape de echipa FICT. Vine an de an la festival și la evenimentele noastre, și a crescut într-o tânără cu adevărat deosebită: iubește lectura, cântă, dansează, apare la televizor, și, cu toate acestea, are o modestie uluitoare.

Cred că exact astfel de momente confirmă, de fapt, de ce facem tot ce facem: nu pentru cifre sau recorduri, ci pentru câte o Diana care rămâne cu o carte în brațe.

 

Ați anunțat ediția din 2026 printr-o acțiune în care peste 800 de cărți au fost așezate la baza copacilor din Cluj. Ce reacție a publicului v-a impresionat cel mai mult?

Să vezi sute de clujeni aplecându-se spre baza unui copac pentru a ridica o carte a fost, pentru noi, cea mai frumoasă confirmare că drumul spre cultură trece prin gesturi simple, sincere și pline de sens.

 

România se află la coada clasamentelor europene privind lectura. Ce poate face concret un festival pentru a schimba această realitate?

Cred că rolul unui festival nu e să impună cititul, ci să lase mai jos bariera de la care pornește  și aici sunt câteva lucruri concrete pe care le putem controla. Primul e prețul și accesibilitatea: la festival, cărțile ajung la reduceri pe care nu le găsești mereu, iar intrarea și majoritatea evenimentele sunt gratuite. Pentru multă lume, asta contează mai mult decât pare. Al doilea e cine vine pe scenă. Nu aducem doar scriitori, aducem și sportivi, artiști, oameni din zone care în mod normal nu sunt asociate cu lectura. Când un sportiv de performanță vorbește despre o carte care l-a schimbat, mesajul ajunge la cineva care altfel n-ar fi ascultat niciodată un scriitor.

Al treilea e vârsta la care intervenim. Am dus cartea în școli și grădinițe, prin campanii dedicate celor mici, pentru că obiceiul de a citi se formează de mic, nu la 25 de ani, când cineva îți spune brusc că ar trebui să citești mai mult.

Și, nu în ultimul rând, e vorba de a scoate lectura din zona de obligație și a o pune în zona de experiență și emoție. Un festival poate face din citit ceva ce se trăiește, nu doar ceva ce se „ar trebui” făcut.

Nu cred că un festival, singur, schimbă un clasament european. Dar poate schimba, an de an, felul în care câteva mii de oameni se raportează la o carte, iar asta, multiplicat în timp, contează.

 

 

FICT-ul copiilor are o zi dedicată în cadrul festivalului. Cum poate fi transformată prima întâlnire a unui copil cu lectura într-o experiență memorabilă?

Totul pornește de la o idee simplă: un copil nu trebuie convins să citească, trebuie lăsat să descopere că cititul e o formă de joacă, nu o temă. De-asta, în ziua dedicată lor, cartea nu vine niciodată singură. Vine cu Magic Puppet, unde personaje de poveste ies din pagini și se joacă direct cu ei. Vine cu pictură pe față și joculețe, cu ateliere de împâslire, unde mâinile lucrează la fel de mult ca imaginația. Vine cu robotică și Lego, cu kinetoterapie, cu jocuri despre empatie și lucru în echipă. Practic, un copil trece printr-o zi întreagă în care aude, atinge, construiește și se mișcă și abia la mijlocul tuturor acestora descoperă că, de fapt, totul a pornit de la o carte.

Cred că în asta vine memorabilul: din faptul că lectura devine parte dintr-o experiență senzorială completă, nu un moment izolat, static, în care copilul stă cuminte și ascultă. Iar dacă prima lui amintire legată de o carte e una în care a râs, s-a jucat și s-a simțit liber, șansele să se întoarcă la ea singur, mai târziu, cresc enorm. Nu vrem ca un copil să plece de la FICT știind că a fost „la un eveniment cu cărți”. Vrem să plece simțind că a avut o zi bună  și că, undeva, în mijlocul acelei zile, a fost și o carte.

 

Ce rol au părinții și profesorii în apropierea copiilor de carte și unde simțiți că greșesc uneori adulții?

Un copil învață să iubească lectura din ce vede acasă și la școală, în fiecare zi obișnuită.

Cea mai frecventă greșeală e că transformăm cititul într-o obligație înainte ca cel mic să apuce să descopere singur ce poate găsi într-o carte. A doua ține de puterea exemplului: îi cerem copilului să citească, dar el ne vede pe noi cu telefonul în mână, nu cu o carte. Cred că rolul adulților nu e să impună lectura, ci s-o facă vizibilă și firească, să lase cartea la îndemână, să citească ei înșiși, să lase copilul să aleagă ce-i place. Restul vine de la sine.

 

Mai mulți membri ai echipei au venit inițial ca voluntari. Ce spune acest parcurs despre comunitatea construită în jurul FICT?

Spune, cred, tot ce trebuie știut despre FICT: că nu construim o echipă prin angajări, ci prin oameni care rămân pentru că simt că fac parte din ceva. Când cineva vine ca voluntar, dă câteva zile pe an. Când rămâne ani la rând și ajunge parte din echipă, înseamnă că a găsit acolo mai mult decât un eveniment, a găsit o comunitate în a cărei valori crede. Nu poți plăti pe cineva să creadă în ce faci; poți doar să-i oferi un loc în care merită să rămână.

Cred că exact acesta e testul real al unei comunități: nu câți oameni vin o dată, ci câți se întorc, an de an, până când, la un moment dat, nu mai vin pentru festival, vin pentru ceilalți oameni de acolo.

 

Ce nu vede publicul din munca, emoțiile și dificultățile unei echipe care pregătește un asemenea festival?

Am vorbit puțin mai sus despre munca din spate și despre comunitatea creată. Dar poate ce nu se vede din afară este că noi nu suntem o echipă sau colegi. Noi suntem prieteni, familie. Suntem alături unii de alții la cele mai importante evenimente din viețile personale. Suntem alături unii de alții la zile de naștere, la nunți, la botezuri, la înmormântări, la despărțiri, la succesuri și eșecuri. Ne face plăcere să petrecem timp împreună, chiar și când nu lucrăm și trăim toate aceste momente cu emoție și recunoștință. Suntem oameni extrem de diferiți, dar ne-a adus împreună cartea, așadar am rămas aproape de ea și unii de alții și am învățat să ne mulăm unii după alții.

 

Cu ce gând v-ați dori să plece acasă un om care participă pentru prima dată la Festivalul Internațional de Carte Transilvania?

Mi-aș dori să plece cu gândul că lectura nu e ceva rezervat doar unora. Că orice om, indiferent de vârstă, statut social sau de cât citește de obicei, are loc la FICT.

 

 

…Ne cufundăm în serile acestea de toamnă care ne aduc aminte de povești… și de bunici.

Ce bine era în amurgul în care un „Bunicule, spune o poveste!” era tot ce trebuia pentru ca lumea să se oprească puțin.

Și bunicul începea:

…din viața lui, din întâmplări de demult, din povești pe care le știa de la alții. Cu haz, cu tâlc, cu înțelepciune. Era hâtru și sfătos, uneori repeta aceeași poveste, dar noi o ascultam de fiecare dată încântați!

Ce bine e cu bunicii…

Cu replica aceasta, „Bunicule, spune o poveste!”, nu cerem doar o poveste. Cerem, fără să știm, să ne întoarcem puțin acolo unde ne era bine. Unde eram mici, ținuți aproape, iar timpul avea răbdare.

O moștenire neprețuită? Poveștile lor, ale bunicilor, în care încă ne putem întoarce acasă.

Mai țineți minte povestea mea cu Părintele-Far?

M-am gândit din nou la ea acum, la început de an școlar, când copiii se întorc în clase, fiecare cu felul lui de a privi lumea, de a înțelege, de a întreba, de a se teme, de a încerca.

 

 

Un far nu schimbă marea

Un far nu schimbă marea și nici nu îi spune unei corăbii cum să navigheze. El luminează. Arată unde sunt stâncile, unde este țărmul, unde poate fi un loc sigur. Iar lumina lui poate fi văzută de corăbii foarte diferite, aflate la distanțe diferite și prin furtuni diferite.

Așa cred că este și copilul.

 

Fiecare copil pornește în lumea învățării cu propriul său ritm.

Unii copii înaintează repede și au nevoie să descopere ce se află dincolo de ceea ce li se oferă. Alții au nevoie să se oprească, să privească, să întrebe, să mai încerce o dată. Unii au nevoie de mai multă structură, alții de mai multă libertate. Unii au nevoie să fie încurajați să facă un pas înainte, alții au nevoie să audă că este în regulă să meargă mai încet.

Aici se află una dintre marile frumuseți, dar și una dintre marile dificultăți ale educației: să înțelegem că același sprijin nu produce întotdeauna același rezultat.

Când un copil nu este atent, poate ne grăbim să-i cerem mai multă atenție. Când nu înțelege, repetăm aceeași explicație. Când nu lucrează, îi spunem să se mobilizeze. Când pare plictisit, îi cerem să se implice. Când se teme, îi spunem să aibă curaj.

Dar poate că întrebarea importantă este alta.

 

 

Ce fel de lumină îi trebuie acum copilului?

Pentru un copil, lumina poate însemna o explicație spusă altfel. Pentru altul, o sarcină care să-i trezească interesul. Pentru unul poate fi nevoie de timp, pentru altul de o provocare. Un copil are nevoie să știe exact ce are de făcut, altul are nevoie să poată alege cum ajunge la rezultat. Unul are nevoie de încurajare, altul de limite clare.

Nu pentru că unii copii ar fi mai buni decât ceilalți.

Ci pentru că toți sunt diferiți.

A-i trata pe toți copiii la fel nu înseamnă întotdeauna a-i sprijini la fel de bine.

Farul nu luminează mai tare pentru o corabie și mai slab pentru alta. Dar lumina lui ajunge în locuri diferite, iar fiecare corabie o folosește în felul în care poate pentru a-și găsi drumul.

Poate că și noi, adulții, avem nevoie să privim mai atent înainte de a pune o etichetă.

„Nu este atent.”

„Nu este motivat.”

„Nu se străduiește.”

„Este prea sensibil.”

„Este prea lent.”

„Se grăbește.”

În spatele fiecăreia dintre aceste observații poate exista o nevoie pe care încă nu am văzut-o. Noi.

Educația nu înseamnă să îi facem pe toți copiii să navigheze la fel. Înseamnă să le oferim reperele de care au nevoie pentru a-și găsi propriul drum, fără să le luăm curajul de a-l descoperi.

Pentru că un copil nu are nevoie întotdeauna de mai multă presiune.

Uneori are nevoie de mai multă lumină.

Și poate că, atunci când un copil nu reușește să meargă mai departe așa cum ne-am imaginat, merită să ne oprim o clipă și să ne întrebăm:

„Oare vede lumina de care are nevoie?”

 

 

Școala a început. După săptămâni de vacanță, curțile școlilor s-au umplut din nou de copii, clasele de glasuri, iar diminețile de graba cu care se pregătesc ghiozdanele și se încheie ultimii nasturi ai uniformelor. Pentru părinți, începutul de an școlar înseamnă rechizite, haine, program, teme, rezultate și speranța că, la sfârșitul anului, copilul va fi mai bun la matematică, la limba română, la o limbă străină sau la orice altă materie. Dincolo de disciplinele școlare există însă o formă de educație care însoțește copilul pretutindeni: felul în care învață să fie între oameni. Cum vorbește, cum ascultă, cum pierde, cum câștigă fără să umilească, cum privește un om vulnerabil și cum reacționează în fața diferenței. Sunt lecții care se așază în caracter și care se construiesc în fiecare zi, prin familie, prin școală și prin comunitate. Un copil intră în clasă cu tot ceea ce a învățat acasă despre lume, despre ceilalți și despre propria lui valoare. Poartă în comportament felul în care a fost învățat să privească un om care are mai puțin decât el, care arată diferit, care întâmpină dificultăți sau care pur și simplu nu seamănă cu majoritatea.

De aceea, conversația de după școală merită să treacă dincolo de întrebarea „Ce ai făcut astăzi?”. Merită să ajungă la copilul care a stat singur în pauză, la colegul de care au râs ceilalți, la momentul în care cineva a fost exclus și la curajul de a spune „nu e în regulă”. Sunt întrebări simple, dar în spatele lor se află o formă profundă de educație. Un copil are nevoie să înțeleagă de timpuriu că hainele, greutatea, înălțimea, culoarea pielii, familia din care provine, dizabilitatea sau pasiunile sale nu stabilesc valoarea unui om. Un coleg care poartă în fiecare zi aceiași pantofi are aceleași drepturi la prietenie, respect și bucurie. Un ghiozdan vechi poate purta aceleași cărți, aceleași emoții și aceleași visuri ca unul cumpărat înainte de începerea anului școlar.

Copiii învață rapid ierarhiile societății. Observă cine are mai mult, cine are mai puțin, cine este popular, cine este marginalizat, cine primește atenție și cine rămâne în afara grupului. Privesc comportamentul adulților și îl transformă în propriul lor limbaj social. Educația pentru empatie începe, astfel, cu mult înaintea definiției din dicționar. Începe în familie. În felul în care părintele vorbește despre un om sărac, despre un vecin, despre un coleg de serviciu, despre o persoană cu dizabilitate sau despre cineva care arată diferit. Începe în gesturile cotidiene, în răbdarea acordată celuilalt, în felul în care este ascultat un copil și în disponibilitatea adultului de a se opri pentru câteva minute din ritmul zilei. John Dewey, unul dintre cei mai importanți filosofi ai educației, formula această idee printr-o afirmație devenită reper: „Educația nu este o pregătire pentru viață; educația este însăși viața.” Copilul învață permanent. La masa din familie, în mașină, în magazin, pe terenul de sport, în fața televizorului, pe telefon și în conversațiile dintre adulți. Învață din ceea ce i se spune și, mai ales, din ceea ce vede. Un părinte care respectă oamenii din jurul său oferă o lecție despre respect. Un părinte care își ajută vecinul oferă o lecție despre solidaritate. Un adult care ascultă cu răbdare oferă o lecție despre empatie. Valorile devin reale atunci când copilul le vede trăite.

 

 

Două copilării, aceleași nevoi

Mediul în care crește copilul îi modelează experiențele sociale. Orașul și satul oferă ritmuri diferite, relații diferite și forme diferite de apropiere între oameni. În mediul urban, copilăria se desfășoară adesea într-un program dens. Școala este urmată de cursuri de limbi străine, sport, muzică, meditații sau alte activități. Părinții lucrează mult, traversează orașul în trafic și încearcă să împartă aceeași zi între serviciu, responsabilități și familie. Copilul beneficiază de numeroase oportunități educaționale și culturale, în timp ce timpul petrecut împreună cu părintele devine una dintre resursele cele mai prețioase. Apare aici una dintre marile teme ale familiei contemporane: timpul de calitate. O conversație la masa de seară. O plimbare fără destinație. Câteva minute în care telefonul rămâne deoparte. O întrebare despre colegii copilului. O discuție despre o nedreptate observată la școală. Toate aceste momente construiesc educația morală a copilului la fel de puternic precum activitățile organizate. În multe comunități rurale, relațiile dintre oameni păstrează încă o dimensiune comunitară mai vizibilă. Copilul cunoaște vecinii, întâlnește mai multe generații, participă la evenimentele comunității și crește într-un spațiu în care oamenii se cunosc între ei. Bătrânii, rudele, vecinii, profesorii, preotul și ceilalți membri ai comunității pot deveni repere în formarea lui. Această apropiere are însă și reversul ei. Satele românești au trecut prin schimbări profunde: migrația, plecarea părinților la muncă în străinătate, depopularea și accesul diferit la oportunități educaționale au modificat structura comunităților. Copilul urban și copilul rural cresc, astfel, în lumi diferite, fiecare cu avantajele și vulnerabilitățile sale. Punctul comun rămâne familia. Maria Montessori considera că „copilul este atât un constructor al propriei persoane, cât și al societății”. Mediul în care copilul crește devine parte din această construcție. Relațiile, limbajul, comportamentele și atmosfera familiei contribuie la formarea lui în fiecare zi.

 

Această construcție începe însă să se clatine acolo unde accesul la educație devine inegal. România are încă diferențe importante între copiii care cresc în orașe și cei care cresc în comunități rurale, iar aceste diferențe se văd în șansele de a rămâne în școală, în accesul la resurse, în posibilitatea de a continua studiile și, în cele din urmă, în felul în care copilul își poate imagina propriul viitor. Datele UNICEF arată că rata abandonului școlar este de trei ori mai mare în mediul rural decât în mediul urban. În același timp, rata de înscriere a elevilor din mediul rural este cu 20 de puncte procentuale mai mică decât cea a elevilor din urban, diferența devenind deosebit de vizibilă în momentul trecerii de la gimnaziu la liceu. Pentru un copil dintr-un sat izolat, distanța până la liceu, costul transportului, lipsa unor servicii de sprijin sau posibilitățile financiare limitate ale familiei pot transforma continuarea studiilor într-un efort mult mai mare decât pentru un copil care locuiește într-un oraș. În spatele acestor procente se află copii concreți. Copii care fac naveta, copii care își ajută familia după ore, copii ai căror părinți au plecat în străinătate, copii care cresc cu bunicii și pentru care școala reprezintă una dintre puținele căi către o altă perspectivă asupra vieții. Accesul la educație înseamnă, așadar, mai mult decât existența unei școli pe hartă. Înseamnă transport, profesori, consiliere, tehnologie, sprijin familial, condiții materiale și un mediu în care copilul să poată învăța fără sentimentul permanent că pornește cu un pas în urmă. În mediul urban, vulnerabilitatea are adesea o altă formă. Copilul are școala aproape, acces la cursuri, biblioteci, centre culturale, sport, limbi străine și numeroase oportunități de dezvoltare. În același timp, ritmul vieții de familie poate deveni extrem de fragmentat. Părinții lucrează mult, petrec ore în trafic, jonglează între serviciu și responsabilități, iar timpul rămas pentru conversații, joacă și apropiere se comprimă între două zile aglomerate. Un copil poate avea acces la aproape toate resursele educaționale ale orașului și, în același timp, să ducă lipsa unei resurse esențiale: timpul părintelui. Această vulnerabilitate este mai greu de măsurat în statistici. Nu apare întotdeauna în cifrele despre abandon sau participare școlară. Se poate vedea însă în comportament, în anxietate, în dificultatea de a comunica, în nevoia permanentă de validare sau în felul în care copilul caută apartenența în grupul de colegi. Aici se întâlnesc două lumi aparent foarte diferite. La sat, problema poate fi distanța până la liceu, lipsa resurselor sau sărăcia. La oraș, problema poate fi abundența de activități și lipsa timpului. Într-un loc, copilul poate avea nevoie de mai multe oportunități. În celălalt, poate avea nevoie ca adultul să se oprească din alergare și să fie prezent. Ambele situații ajung, în cele din urmă, la aceeași nevoie: copilul are nevoie de un adult care să-l vadă.

 

Bullyingul are multe chipuri

În școală, diferențele dintre copii devin vizibile. Hainele, telefoanele, rezultatele, felul de a vorbi, aspectul fizic, familia, dizabilitatea sau statutul social pot deveni criterii de apropiere sau de excludere. Fenomenul bullyingului arată cât de repede poate deveni diferența o sursă de vulnerabilitate. Potrivit celei mai recente anchete citate de Salvați Copiii România, realizată în 2022, 81% dintre elevii chestionați au declarat că au fost martori ai unor situații de bullying în școala lor, iar 28% au spus că au asistat des sau foarte des la astfel de situații. Procentul este în creștere față de 2016, când 73% dintre elevi declarau că fuseseră martori ai bullyingului, iar 22,7% indicau o frecvență ridicată. Cifrele descriu o realitate care merită privită dincolo de statistici. Bullyingul nu se oprește la poarta școlii. Un copil umilit în mod repetat își poate pierde încrederea în sine, poate începe să evite colectivul, poate refuza să vorbească sau să participe și poate ajunge să asocieze școala cu frica. În 2025, o analiză calitativă realizată de Salvați Copiii a arătat și o diferență între mediile de învățământ. 90% dintre profesorii și consilierii școlari consultați considerau că elevii cu care lucrează sunt victime ale bullyingului. În ceea ce privește frecvența ridicată a fenomenului, 28,1% dintre respondenții din școlile bucureștene au indicat-o, comparativ cu 13,4% dintre profesorii din școlile rurale. Diferența aceasta spune ceva important despre mediile în care cresc copiii. Orașul concentrează grupuri mari de elevi, diferențe sociale vizibile, competiție și expunere intensă la rețele sociale și la modelele de consum. Satul păstrează comunități mai mici și relații mai apropiate, dar vulnerabilitățile economice, izolarea și accesul limitat la servicii pot crea alte forme de presiune. Bullyingul își schimbă forma în funcție de mediul în care apare. În curtea unei școli poate fi o poreclă repetată până când devine identitate. Într-un grup online poate fi o fotografie distribuită fără acord. Într-o comunitate mică poate fi eticheta care îl urmărește pe copil mult timp, pentru că oamenii se cunosc și informația circulă repede. În toate aceste situații, rana rămâne una profund umană: copilul simte că locul său printre ceilalți este nesigur.

 

Aici se întâlnesc familia, școala și comunitatea. Niciuna dintre ele nu poate funcționa izolată. Copilul are nevoie de părinți care ascultă, de profesori care observă, de colegi care includ și de o comunitate care înțelege că educația este o responsabilitate comună. În ultimii ani, în România au fost dezvoltate și programe dedicate prevenirii bullyingului și construirii unui climat școlar mai sigur. Numai în 2024, programul Salvați Copiii dedicat îmbunătățirii climatului școlar și prevenirii bullyingului a ajuns în 502 unități de învățământ, implicând mii de elevi,

 

 

 

„Umple-mă cu informații bune și corecte și gânduri frumoase, ca să pot face lucruri frumoase”

Acesta este unul dintre cele mai importante lucruri pe care ni le poate cere un copil, nouă, adulților. Nu ne cere să gândim în locul lui. Nu ne cere să-i spunem mereu ce să facă. Ne cere să-i oferim lucruri din care să-și poată construi singur gândirea. Din care să poată crea frumosul.

Mintea se hrănește cu ceea ce primește. Dacă o umplem cu teamă, comparații, zgomot și informații neverificate, și gândurile pot deveni asemenea lor. Dacă îi dăm cunoaștere, adevăr, frumusețe, întrebări bune, povești care inspiră, oameni care au construit ceva și curajul de a cerceta, mintea începe să lege lucrurile, să înțeleagă, să pună întrebări și să creeze.

„Umple-mă” nu înseamnă „spune-mi tot”. Înseamnă: ,,ajută-mă să am de unde alege”: ,,Dă-mi repere ca să pot deosebi adevărul de aparență, binele de ceea ce doar pare bun, informația de manipulare”.

Un îndemn: pune înăuntrul unui copil lucruri atât de bune, încât, în timp, să poată crește din ele propriile lui gânduri cu rost!

Pe bunica mea o chema Crucița. Iar în fiecare an, pe 14 septembrie, Ziua Crucii era și ziua ei.

În satul meu, Dăișoara, din județul Brașov, Ziua Crucii vine și cu o rânduială pe care am cunoscut-o dintotdeauna: în ajunul sărbătorii, preotul merge din casă în casă, cu crucea și cu cele sfinte, pentru a binecuvânta și a sfinți casele oamenilor. Dintr-o gospodărie în alta, crucea trece pragurile caselor și ajunge în camerele în care se trăiește, se muncește, se râde, se plânge și se păstrează amintirile unei familii. Este un obicei simplu, dar care, privit astăzi, spune mult despre felul în care satul românesc și-a trăit credința. Sărbătoarea nu rămâne doar în biserică. Ea pleacă împreună cu preotul și cu crucea și intră în casele oamenilor. Binecuvântarea nu este doar a locului sfânt, ci și a gospodăriei, a familiei și a vieții de zi cu zi. Tot așa este și astăzi, tradiția a mers mai departe și sătenii își așteaptă preotul cu porțile deschise și-o lumânare aprinsă pe masă.

Pentru mine, imaginea aceasta este legată iremediabil de bunica mea, Crucița. Poate pentru că, atunci când eram copil, nu făceam încă diferența între o sărbătoare din calendar și o sărbătoare a casei. Știam doar că în jurul acestei zile exista ceva solemn și cald în același timp: biserica, satul, casele, oamenii și numele bunicii mele. Astăzi, când privesc în urmă, îmi dau seama că numele Crucița purta cu el mai mult decât o simplă amintire de familie. Purta o lume întreagă. O lume în care numele oamenilor, sărbătorile, anotimpurile și credința se așezau unele lângă altele și în care o zi din calendar putea să însemne, deopotrivă, sărbătoare religioasă, prag al toamnei și prilej de a-i aduna pe cei dragi în jurul mesei.

De aceea, articolul acesta este pentru ea.

 

 

Pentru lumea tradițională românească, Ziua Crucii este un prag: între vară și toamnă, între rod și odihna pământului, între lumea văzută și una în care plantele, animalele și strămoșii aveau propriile lor rosturi.

În fiecare an, la 14 septembrie, Biserica Ortodoxă prăznuiește Înălțarea Sfintei Cruci, una dintre marile sărbători ale calendarului creștin. Pentru credincioși, este o zi a Crucii, a jertfei și a postului. Pentru satul românesc de odinioară, aceeași zi marca însă și un moment mult mai larg: schimbarea anotimpului, sfârșitul unui ciclu agrar și apropierea de perioada rece a anului. În jurul acestei date s-au adunat, de-a lungul timpului, credințe, ritualuri și practici care vorbesc despre felul în care oamenii au încercat să înțeleagă și să rânduiască lumea. Ziua Crucii devine astfel un loc de întâlnire între creștinism și vechiul calendar al satului.

De ce sărbătorim Înălțarea Sfintei Cruci

Din punct de vedere religios, sărbătoarea amintește de două momente importante din istoria Crucii pe care, potrivit tradiției creștine, a fost răstignit Iisus Hristos. Primul este aflarea Sfintei Cruci la Ierusalim și înălțarea ei solemnă în fața poporului, la 14 septembrie 335. Tradiția leagă acest moment de împărăteasa Elena și de cercetările întreprinse la Ierusalim pentru identificarea locului Răstignirii și a Crucii Mântuitorului. Cel de-al doilea moment este legat de întoarcerea Sfintei Cruci la Ierusalim după ce aceasta fusese luată de perși. Evenimentul s-a petrecut în secolul al VII-lea, în timpul împăratului bizantin Heraclius. În Biserică, ziua are un caracter aparte și prin postul care o însoțește.  Crucea, în această perspectivă, este semnul central al credinței creștine: al jertfei, al morții și al biruinței asupra morții.

Ziua Crucii, un prag în calendarul popular

Dincolo de calendarul liturgic, 14 septembrie avea o importanță aparte în calendarul tradițional românesc. Potrivit documentării etnografice realizate de Institutul Național al Patrimoniului, calendarul agrar tradițional împărțea anul în două mari perioade: vara și iarna. Vara agrară începea în apropierea echinocțiului de primăvară, avea punctul central în perioada Sânzienelor și se încheia în jurul Zilei Crucii, aflată la aproximativ o săptămână înainte de echinocțiul de toamnă.  De aceea, 14 septembrie trebuie înțeleasă și ca o zi de hotar. Nu întâmplător, septembrie este luna în care natura începe să-și schimbe vizibil chipul. Zilele se scurtează, nopțile devin mai reci, roadele ajung la maturitate, iar muncile agricole intră într-o altă etapă. În această lume, sărbătorile nu erau simple date din calendar. Ele organizau timpul comunității și spuneau oamenilor când să înceapă sau să încheie anumite lucrări. Ziua Crucii era una dintre aceste borne.

Cârstovul Viilor și începutul culesului

În anumite regiuni ale țării, în special în Muntenia și Oltenia, 14 septembrie este cunoscută și sub numele de Cârstovul Viilor. Este momentul asociat în calendarul tradițional cu încheierea anului viticol și cu începutul culesului strugurilor. În lumea satului, via pe lângă o cultură agricolă, era parte din economia gospodăriei, din viața comunității și din ritualurile legate de rod și de pomenirea celor morți. Calendarul pomi-viticol consemnat de cIMeC plasează Ziua Crucii la sfârșitul anului pomi-viticol, în legătură cu începutul culesului strugurilor și cu alte munci de toamnă, precum bătutul nucilor. În acest fel, sărbătoarea devenea și o celebrare a roadelor pământului.

Ziua în care „se închide pământul”

Una dintre cele mai interesante credințe asociate cu 14 septembrie este aceea că, în această zi, pământul se închide. În imaginarul popular, șerpii, insectele și celelalte târâtoare se retrag în pământ pentru iarnă. De aici vine și una dintre denumirile populare ale zilei: Ziua Șarpelui. Nu trebuie confundată această credință cu învățătura religioasă a sărbătorii. Ea aparține stratului de cultură tradițională și spune ceva despre modul în care omul satului își organiza observațiile asupra naturii. Pentru omul contemporan, ideea că „se închide pământul” poate părea o imagine poetică. Pentru omul tradițional, ea era însă parte dintr-un calendar al naturii urmărit cu atenție: când apar anumite animale, când dispar, când se răcește vremea, când începe bruma, când se coc fructele și când trebuie încheiate anumite lucrări. Calendarul popular transforma astfel schimbarea anotimpului într-un eveniment cu valoare simbolică.

Ce se putea și ce nu se putea mânca

Postul din această zi a generat, în cultura populară, și o serie de interdicții alimentare. Unele credințe spuneau că nu trebuie consumate alimente care amintesc prin formă de Cruce sau care poartă simbolic semnul acesteia. În diverse regiuni sunt menționate nucile, usturoiul, peștele, castraveții, prunele, pepenii sau alte produse.  Aceste prescripții trebuie privite însă în contextul lor: ele aparțin credințelor și practicilor tradiționale, nu trebuie prezentate drept reguli dogmatice ale Bisericii. Tocmai această diferență este una dintre cheile înțelegerii culturii tradiționale românești. Calendarul creștin și calendarul popular au coexistat timp de secole, iar sărbătorile creștine au fost integrate în ritmul muncilor, al anotimpurilor și al credințelor comunității.

O zi pentru cei plecați

Cârstovul Viilor era și un moment în care roadele erau oferite celor care nu mai erau printre cei vii. Pomana, strugurii, vinul sau alte produse ale gospodăriei puteau fi împărțite pentru sufletele celor morți. În mentalitatea tradițională, lumea celor vii și lumea celor plecați nu erau complet despărțite. Această legătură se regăsește în numeroase sărbători ale calendarului românesc: rodul pământului este primit cu recunoștință, dar și împărțit, pentru ca memoria celor plecați să rămână inclusă în viața comunității.

Între Cruce și pământ

Poate că aici se află una dintre cele mai interesante semnificații culturale ale Zilei Crucii. În calendarul bisericesc, 14 septembrie vorbește despre Cruce, despre jertfă și despre Hristos. În calendarul tradițional, aceeași zi vorbește despre pământ, vii, plante, animale, roade și trecerea timpului. Cele două lumi nu trebuie puse în opoziție. Ele s-au întâlnit și s-au influențat reciproc, alcătuind ceea ce astăzi numim cultura tradițională românească. Crucea era, pentru omul satului, un semn al credinței, dar și un reper al timpului. Ea apărea la răspântii, la hotarele satelor, în case, pe porți și în gesturile cotidiene. Iar o sărbătoare dedicată Crucii putea deveni, în același timp, reper pentru începutul unei munci, sfârșitul alteia sau schimbarea anotimpului.

Ce mai înseamnă Ziua Crucii astăzi?

În România urbană a secolului XXI, puțini mai trăiesc după calendarul agrar al satului. Nu mai așteptăm Ziua Crucii pentru a ști că trebuie să înceapă culesul viilor și nu mai privim cu aceeași intensitate semnele prin care natura anunță schimbarea anotimpului. Dar sărbătoarea nu și-a pierdut sensul. Ea continuă să fie una dintre zilele importante ale calendarului creștin și, în același timp, păstrează în memoria culturală un întreg univers de credințe și obiceiuri. Poate că acesta este unul dintre motivele pentru care astfel de sărbători merită încă povestite. La 14 septembrie, în lumea satului românesc, vara nu dispărea pur și simplu. Se încheia cu un ritual. Pământul se pregătea să se odihnească. Viile intrau în vremea culesului. Plantele își pierdeau treptat puterea verii. Șerpii și târâtoarele se retrăgeau, în imaginarul popular, sub pământ. Iar oamenii se opreau pentru o zi din ritmul muncilor, posteau, mergeau la biserică și împărțeau din ceea ce le dăduse pământul.

Ziua Crucii era, astfel, mai mult decât o sărbătoare. Era un prag. Iar pragurile, în cultura românească, nu au fost niciodată simple treceri. Ele au fost momente în care lumea își schimbă rostul.

București, 7 septembrie 2026: După o vară în care a străbătut țara în cadrul unei caravane naționale cu peste 35 de proiecții, „Hoinari prin Munți”, documentarul regizat de Cosmin Dumitrache, intră de vineri, 11 septembrie, în cinematografele din întreaga țară.

București, Timișoara, Brașov, Sibiu, Cluj-Napoca, Arad, Craiova, Galați, Pitești, Suceava, Iași, Ploiești, Târgu Mureș, Sinaia, Baia Mare sau Bistrița sunt doar câteva dintre orașele unde se va putea viziona filmul, începând de vineri. Biletele pentru toate proiecțiile se pot achiziționa de pe site-ul oficial – https://hoinariprinmunti.ro/.

Documentarul a fost întâmpinat cu un entuziasm care a depășit așteptările echipei, cu săli pline, întâlniri emoționante și un feedback extraordinar din partea publicului. De la un oraș la altul, spectatorii au descoperit povestea lui Dinu și Marlene Mititeanu, montaniarzii clujeni care au făcut din munte nu doar o pasiune, ci un adevărat mod de viață.

„Au trecut două luni de la avanpremiera filmului, după care au urmat peste 35 de prezentări din „Via Cinematografica”, cum a numit cineva caravana noastră națională. Cam peste tot am avut săli pline și am asistat la o atmosferă de entuziasm, cu îndelungi aplauze. Bănuiam că filmul va fi bine primit, însă reacțiile și bucuria spectatorilor au fost peste așteptări. Vă invităm la film din 11 septembrie în cinematografele din toată țara și sperăm ca povestea noastră să fie o sursă de inspirație pentru voi toți, să ieșiți mai des în natură și pe munte și să le descoperiți cu inima și sufletul deschise”, au menționat Dinu și Marlene Mititeanu.

 

Un documentar despre iubire, libertate și bucuria de a trăi viața din plin, la orice vârstă

La 87 de ani, Dinu Mititeanu continuă să trăiască muntele cu aceeași energie și pasiune. Împreună cu Marlene, face de peste 25 de ani Revelionul și Crăciunul în cort, inclusiv atunci când temperaturile coboară la -20 de grade, a parcurs integral Via Transilvanica de la nord la sud, tot la cort, în prezent bucurându-se de traseu și în sens invers. Una dintre cele mai mari realizări ale lui Dinu Mititeanu rămâne ascensiunea a 33 de vârfuri de peste 4.000 de metri, în Alpi, între 70 și 80 de ani. Acestea nu au fost simple drumeții, ci ascensiuni tehnice pe vârfuri emblematice precum Mont Blanc, Matterhorn, Monte Rosa sau Dom, toate alături de soția sa, Marlene. Cei doi sunt un exemplu pentru comunitatea montaniarzilor: un cuplu care, după decenii petrecute împreună, își păstrează intactă bucuria de a descoperi muntele și de a-l trăi unul alături de celălalt.

 

 

Spectatorii vor putea descoperi în film secvențe din turele lor montane din Carpați, Alpi și Patagonia, dar și imagini de la escaladă, via ferrata și ascensiuni alpine, filmate de-a lungul celor șase ani în care a fost realizat documentarul. Lor li se adaugă imagini din arhiva personală, din primele lor expediții, dar și fragmente din poveștile fiecăruia cu muntele, de dinainte să se întâlnească. Documentarul conturează astfel nu doar povestea de cuplu a lui Dinu și Marlene, ci și perspectiva celor dragi – familie și prieteni apropiați – asupra legăturii lor profunde cu muntele.

Mai mult decât o poveste despre munte, „Hoinari prin Munți” este o invitație de a privi mersul pe munte ca pe un act cultural: o formă de a descoperi locuri și oameni, de a înțelege lumea și chiar de a lăsa loc întâlnirii cu sinele, reflectând totodată la importanța de a privi natura cu atenție, de a o prețui și de a o trata cu respect.

„A fost o perioadă intensă pentru mine, ca regizor și producător al acestui film, dar și pentru întreaga echipă. După avanpremierele de la TIFF și de la București, ne-am luat energie cât pentru un an din caravana națională, care a fost absolut minunată, fără exagerare. Acum facem următorul pas, lansarea în cinema, și ce îmi doresc e ca filmul să nu se termine odată cu genericul, ci să continue în fiecare om care pleacă din sală cu dorința de a privi altfel muntele și, poate, propria viață – cu bucurie, cu poftă de cutreierat poteci, dar și cu mult respect pentru natură. Ne vedem la film, din 11 septembrie!”, spune Cosmin Dumitrache, regizorul filmului.

 

Luna Septembrie are felul ei de a ne întoarce, în fiecare an, la începuturi. Săptămâna aceasta ne revedem. Copiii își caută locurile, clasele se umplu din nou de glasuri, iar în brațele tuturor florile din buchete stau țanțoșe și înmiresmate. Miros a toamnă, a vară care încă nu s-a desprins cu totul, a bucurie și, mai ales, a promisiune. Promisiunea unui an bun.

Peste câteva zile însă, după emoția începutului, vor apărea și primele observații. Primele lucrări. Primele concluzii. Primele feedbackuri. Și printre ele, aproape sigur, va apărea una dintre cele mai frecvente: „Ar trebui să fie mai atent.” Sau, și mai apăsat: „Nu este atent.” Și atunci părintele se scutură puțin. Se întreabă ce n-a făcut bine, ce ar trebui schimbat, ce ar putea încerca. Un curs? O activitate în plus? Un specialist? O metodă de lucru? Un program pentru dezvoltarea atenției?

 

 

Cum îl învățăm să fie atent?

Aproape instant apar și celelalte întrebări: De ce nu reușește să rămână concentrat? Cum îl ajut să ducă un lucru până la capăt? Ce fac dacă își pierde repede interesul? Dacă se foiește mereu? Dacă uită ce i-am spus? Dacă își rătăcește lucrurile? Dacă nu are răbdare? Dacă pare că orice activitate îl plictisește după câteva minute? Și, poate cea mai importantă întrebare dintre toate: Cum îl învățăm să fie atent? (Oh, ce întrebare grea!)

Trăim în anii aceștia în care, pentru aproape orice dificultate a copilului, există o soluție ambalată frumos și pusă la vânzare. Există programe pentru atenție, activități pentru concentrare, cursuri pentru autocontrol, tehnici pentru memorie, terapii, ateliere, metode alternative, exerciții și strategii. Unele sunt foarte bune. Unele pot fi de ajutor. Unele își găsesc locul lor. Dar avem tendința să căutăm mereu ceva care să producă o schimbare rapidă. Ceva ce putem adăuga. Ceva ce putem cumpăra. Ceva la care să-l ducem. Ceva care să rezolve problema. Ceva dinafaralumiinoastre. Așa e?

Uneori, lucrul de care copilul are nevoie cel mai mult nu mai trebuie adăugat în programul lui. Trebuie, dimpotrivă, să așezăm programul în jurul lui. Și aici apare o strategie teribil de simplă și, tocmai de aceea, teribil de greu de vândut: ritmul.

 

Ritmul copilului

O zi care are o anumită ordine. Ore de somn cât de cât constante. Mese care nu apar la întâmplare. Timp pentru joacă și mișcare, dar și timp în care nu se întâmplă mare lucru. Activități care se repetă. Lucruri simple pe care copilul le face până când nu mai are nevoie să fie împins de la spate. Să-și pună hainele la loc. Să-și pregătească ghiozdanul. Să strângă după el. Să citească puțin, chiar și atunci când nu are chef. Să termine ceea ce a început. Să aștepte. Să stea. Să se plictisească. Să descopere că nu orice secundă a zilei trebuie umplută cu ceva interesant.

 

Hrana pentru atenție

Atenția nu apare din senin. Ea se hrănește din predictibilitate, repetiție, liniște și exercițiul de a rămâne într-un lucru suficient de mult timp. Iar aici avem o mare problemă (mda, e chiar problemă). Noi, adulții, vrem rezultate repede. Copilul trebuie să învețe repede, să se adapteze repede, să fie atent repede, să renunțe repede la un comportament și să adopte repede unul nou. Dar formarea unui ritm interior nu se întâmplă în câteva zile.

Când introduci reguli noi și o altă ordine a zilei, copilul nu se transformă imediat într-un copil calm, organizat și atent. De multe ori, se întâmplă exact invers. Protestează. Se enervează. Se opune. Negociază. Spune că e nedrept. Încearcă să te convingă să renunți. Și aici se află una dintre cele mai importante încercări pentru părinte: să nu confunde disconfortul copilului cu faptul că strategia nu funcționează.

Unui copil care se împotrivește unei rutine noi nu înseamnă neapărat că rutina îi face rău. Înseamnă, de multe ori, că ….este nouă! Iar lucrurile noi au nevoie de timp pentru a deveni firești. Din tine. Nu este nevoie de severitate. Nu este nevoie de țipete. Nu este nevoie de un părinte milităros care controlează fiecare minut. Este nevoie de consecvență. De aceeași regulă spusă de suficiente ori. De aceeași ordine repetată suficient de mult. De un adult care nu schimbă totul în fiecare seară pentru că, după trei zile, copilul încă protestează.

 

 

Vine un moment!

Pentru că există un moment (și el nu vine la comandă) în care lucrurile încep să se așeze. Rutina devine familiară. Copilul nu mai consumă atât de multă energie întrebând ce urmează. Nu mai negociază fiecare pas. Nu mai are nevoie de atâția stimuli pentru a trece de la o activitate la alta. Și, încet, apare ceva foarte valoros: ritmul interior.

De aici se poate construi atenția. Din felul în care copilul învață să stea cu o singură activitate. Din pauzele în care nu este bombardat cu stimuli. Din timpul în care nu trebuie să primească imediat o recompensă. Din răbdarea cu care este lăsat să facă un lucru pas cu pas. Din repetarea unor gesturi simple până când ele devin parte din viața lui.

Atenția nu este doar o abilitate pe care o „antrenăm” într-o oră specială. Este și rezultatul atmosferei în care copilul trăiește. Al felului în care arată o dimineață. Al felului în care arată o seară. Al cantității de zgomot, grabă și schimbare din jurul lui. Al disponibilității noastre de a-i permite să facă uneori lucruri care nu sunt spectaculoase.

Poate că tocmai aici este paradoxul. Cerem copiilor răbdare, în timp ce noi …….ne-am pierdut răbdarea. Cerem concentrare, în timp ce schimbăm permanent activitățile. Cerem ordine, în timp ce viața lor este adesea o succesiune de excepții și negocieri. Cerem să suporte plictiseala, în timp ce ne grăbim să le umplem fiecare minut. Și cerem rezultate rapide într-un proces care, prin natura lui, are nevoie de timp.

Poate că, înainte de a ne întreba „Ce să fac pentru atenția lui?”, ar merita să ne întrebăm: „Cum arată ritmul în care trăiește copilul meu?”

 

Nu vom avea un ,,certificat”

Nu este o strategie spectaculoasă. Nu poate fi pusă într-o reclamă cu „rezultate în 14 zile”. Nu vine cu certificat. Nu are ambalaj. Și nici nu ne scutește pe noi, părinții, de muncă. Pentru că această strategie cere ceva foarte greu de cumpărat și foarte greu de înlocuit: prezență, consecvență și timp.

Iar uneori, pentru un copil care pare că „nu este atent”, primul pas nu este să-i mai adăugăm ceva. Este să-i oferim, pentru o vreme, mai puțin zgomot, mai multă ordine și un ritm în care să poată crește.

 

 

Copilăria stă în gesturile mici, în lucrurile mici!

Ce îți amintește de copilărie?

Poate foșnetul hârtiei care învelea bomboana și care, înainte să-i simți gustul, îți trezea deja papilele gustative! Dulce și răcoritoare…
Poate acadeaua lipicioasă? Poate înghețata în cornet, topită puțin pe degete…
Sau poate gustul de lapte, clar și simplu, al unei bucăți de cașcaval….

Unele amintiri nu dispar niciodată.
Doar așteaptă un sunet, un gust sau o aromă ca să se întoarcă.
Pentru o clipă, copilăria e din nou aici. Așa e la noi…

Care este gustul copilăriei tale?

 

Au fost niște luni (recunoaștem!) în care timpul s-a măsurat în teste, emoții și…… zile numărate până la examen. Acum însă, în sfârșit (!!!!!!), totul s-a încheiat. Caietele sunt închise, rezultatele sunt (deja!) cunoscute, iar înainte se întinde cea mai frumoasă recompensă: o lună întreagă de vacanță ADEVĂRATĂ.

Este ultima vară înainte de liceu. O vară fără ore, fără teme, fără presiune. O lună în care diminețile pot începe târziiiiiiiu, serile se pot termina sub cerul plin de stele, iar fiecare zi promite o nouă aventură. Peste puțin timp va începe un nou capitol, cu profesori noi, colegi noi și provocări noi.

Dar nu acum.

Acum este un alt timp.

Acum este vremea amintirilor care se construiesc fără grabă. Poate cea mai importantă lecție înainte de un nou început este să te bucuri din plin de pauza dintre două etape ale vieții!

Cu prilejul Sărbătorii Adormirii Maicii Domnului, Adrian-Cătălin Bulboacă, președintele Matricei Românești, transmite un cald mesaj de credință, pace și bucurie sufletească.

În această zi de mare însemnătate pentru creștini, gândurile se îndreaptă către Maica Domnului, ocrotitoare și mijlocitoare, izvor de nădejde și întărire în momentele de încercare.

Vă invităm să urmăriți mesajul transmis de Adrian-Cătălin Bulboacă și să întâmpinăm această mare sărbătoare cu inimile deschise, în rugăciune și recunoștință.

 

Există, undeva, îți mărturisesc, o pereche de ochelari pe care nu o găsești în magazine! Ei NU sunt făcuți din sticlă, ci din răbdare, curaj și curiozitate. Prin ei poți privi, chiar dacă ți-e greu să crezi, dincolo de zidurile întunericului care par de netrecut. La început nu vezi nimic, doar umbre și tăcere. Dar dacă rămâi, dacă ai răbdarea să cauți și curiozitatea să întrebi, în depărtare să știi că apare o licărire! Lumina nu se grăbește să se arate; ea se dezvăluie celor care nu renunță. Acești ochelari transformă frica în speranță și necunoscutul în descoperire. Iar când lumina se ivește, înțelegi că a fost mereu acolo, așteptând să fie văzută!

Bagajul era aproape gata. Tricourile împăturite, lanterna pusă într-un buzunar lateral, sticla de apă verificată încă o dată. A doua zi Costin urma să plece în tabără.

Sergiu îl privea pe Costin cum se învârte prin cameră, când grăbit, când entuziasmat, când puțin emoționat. Îi era greu să creadă cât de repede i-a crescut fiul. Parcă mai ieri îl ținea de mână la grădiniță, iar acum urma să petreacă zile întregi departe de casă, printre colegi, prieteni și experiențe noi.

S-a așezat lângă el pe marginea patului.

— Costin, hai să îți spun câteva lucruri. Important!

— Sigur, tata.

— În tabără o să te distrezi mult. O să râzi, o să legi prietenii, o să ai povești de spus când te întorci. Dar vreau să ții minte ceva important:

 

 

Alegeri greșite

Uneori, oamenii fac alegerile greșite să pară extraordinare. Le ambalează frumos. Le spun „curaj”, „aventură”, „distracție”, „cool”.

Poate cineva va încerca să te convingă că e interesant să încalci reguli, să ascunzi adevărul, să faci lucruri pe furiș sau să râzi de cineva pentru a fi acceptat de grup.

Dar știi ceva?

În adâncul sufletului, aproape întotdeauna noi știm când ceva nu este în regulă.

Vocea aceea liniștită din interiorul nostru știe.

Dacă ajungi să te prefaci că ești altcineva, dacă faci lucruri care nu-ți plac doar pentru a fi băgat în seamă, validat sau acceptat de un grup, oprește-te puțin și întreabă-te: „Merită?”

Pentru că un prieten adevărat nu are nevoie să-i demonstrezi nimic. Știi?

Nu are nevoie să încalci reguli pentru el.

Nu are nevoie să fii altcineva.

Nu are nevoie să te pui în situații nepotrivite pentru a-ți câștiga locul lângă el.

Un prieten adevărat te acceptă exact așa cum ești.

Și să mai știi ceva:

 

Prieteniile nu sunt neapărat zgomotoase

Cele mai bune prietenii nu sunt întotdeauna cele mai zgomotoase. Uneori sunt liniștite. Sunt făcute din conversații simple, din respect, din încredere și din sentimentul că poți să fii tu însuți fără să demonstrezi nimic.

Apropo de „cool”…

Să nu lași niciodată pe nimeni să te convingă că popularitatea înseamnă să fii răutăcios, superior sau să-i faci pe alții să se simtă mici.

Adevărata popularitate nu lasă răni în urma ei.

Înainte să faci o glumă, gândește-te dacă vor râde toți sau dacă cineva va pleca acasă cu inima puțin mai grea.

Pentru că a fi cu adevărat admirat înseamnă și să-ți pese de oameni.

Să observi cine este exclus. Să fii bun cu cineva care are nevoie. Să ai curajul să fii om asumat.

Și îți mai zic ceva despre prietenii:

 

Într-o prietenie sănătoasă, responsabilitatea este împărțită.

Dacă observi că doar tu îți ceri scuze, doar tu repari, doar tu te întrebi ce ai greșit și doar tu te străduiești să nu superi pe cineva, atunci poate că nu este prietenia pe care o meriți.

Nu toate relațiile trebuie păstrate.

Nu toate grupurile merită să faci orice pentru a rămâne în ele.

Știi cum îți dai seama că ești lângă un prieten adevărat?

 

 

Te simți în pace.

Îți place cine ești când ești lângă el.

Nu simți că mergi pe vârfuri.

Nu te întrebi mereu:

„Oare mă lasă pe dinafară?”; „Oare a ales pe altcineva?”; „Oare nu mă mai invită?”; „Oare iar am greșit cu ceva?”; „Oare ce trebuie să repar acum?”

Lângă prietenii adevărați nu trăiești cu teamă.

Trăiești cu încredere.

Te simți relaxat. Te simți văzut. Te simți acceptat.

Și, mai ales, te simți suficient exact așa cum ești.

Costin a zâmbit și a dat din cap.

Sergiu i-a ciufulit părul și s-a ridicat.

Mâine începea tabăra.

Cea mai importantă lecție nu încăpea în niciun bagaj. E lecția despre oamenii lângă care merită să crești.

Noi, părinții, e bine să știm că aceasta este una dintre cele mai importante pregătiri înainte de orice tabără, excursie sau nou început.

Nu putem merge alături de copiii noștri în fiecare alegere pe care o vor face. Nu le putem fi mereu aproape când cineva îi va provoca, îi va exclude sau îi va tenta să fie altcineva pentru a fi acceptați.

Putem să le lăsăm în suflet un reper. Chiar putem. Putem să-i învățăm că valoarea lor nu depinde de popularitate. Că apartenența nu trebuie cumpărată cu compromisuri. Că prieteniile adevărate aduc liniște, nu teamă.

Iar atunci când vor întâlni oamenii potriviți, vor recunoaște acel sentiment simplu și prețios: „Lângă tine pot fi eu însumi.”

Să înceapă tabăraaaaaa!

 

 

Bum! Poarta se trântește! Alin e trist și își pune capul în mâini. Apoi țopăie pe loc, nervos.

— OFFFFFFF… ai mei spun numai „nu”! mormăi băiețelul, așezându-se bosumflat pe bordură, în fața porții.

Vecinul, care își uda liniștit florile, îl privi zâmbind.

— Chiar numai „nu”, măi Alin?

— Da! Nu la telefon mai mult. Nu la dulciuri înainte de cină. Nu să plec singur. Nu să mă culc târziu. Aș vrea să spună „da” la orice!

Vecinul închise robinetul și se așeză lângă el.

— Știi… și eu, când eram mic, gândeam la fel. Dar, mai târziu, am înțeles ceva important.

 

 

Ceva important

Băiețelul îl privi curios.

— Un părinte care spune mereu „da” nu alege întotdeauna ce este mai bun pentru copil. De multe ori alege ce este mai ușor. Alege liniștea de moment, confortul, evitarea supărării. Dar iubirea adevărată nu caută întotdeauna calea cea mai ușoară.

— Atunci de ce spun „nu”?

— Pentru că te iubesc. Pentru că văd pericole pe care tu încă nu le vezi. Pentru că vor să te protejeze, să te învețe să ai răbdare, să faci alegeri bune și să crești frumos. Uneori, un „nu” spus la timp te ferește de un necaz mare mai târziu.

Băiețelul tăcu câteva clipe.

— Dar parcă doare când aud „nu”…

— Știu, răspunse vecinul cu blândețe. Uneori, „nu”-ul pare o ușă închisă. Dar, de multe ori, este un gard care te oprește să cazi într-o prăpastie. Nu este o pedeapsă, ci o formă de grijă.

 

Un gard care te oprește să cazi într-o prăpastie

Copilul privi spre casa lui și zâmbi ușor.

— Deci… când mama și tata spun „nu”, nu înseamnă că sunt împotriva mea?

— Din contră. De cele mai multe ori, înseamnă că sunt de partea ta. Ei nu încearcă să-ți strice bucuria, ci să-ți păzească viitorul.

Și, pentru prima dată în ziua aceea, băiețelul nu s-a mai gândit la „nu” ca la o piedică, ci ca la o mână care îl ținea strâns, ca să poată merge în siguranță pe drumul cel bun.

 

 

Să păstrăm bucuriile cele mari

Copiii văd clipa, dar părinții încearcă să vadă viitorul. Ei nu spun „nu” ca să ia bucuria, ci ca să păstreze bucuriile cele mai mari. Astăzi poate nu înțelegi fiecare răspuns pe care îl primești, dar într-o zi vei privi înapoi și vei spune: „Ce bine că mama și tata nu m-au lăsat să fac tot ce am vrut.” Dragostea adevărată nu înseamnă să primești mereu ceea ce ceri, ci să primești ceea ce îți este cu adevărat de folos. Iar acesta este unul dintre cele mai frumoase daruri pe care le poate oferi un părinte.

Nu orice lucru pe care îl dorim ne face bine. Un părinte care spune uneori „nu” nu iubește mai puțin, ci iubește mai înțelept. Limitele nu sunt ziduri care ne opresc, ci garduri care ne ocrotesc. Uneori, cel mai frumos „da” pentru viitorul nostru începe cu un „nu” spus din dragoste.

 

 

Îmi place foarte o vorbă pe care o tot spun şi pe care la rândul meu o trăiesc – să înfloreşti acolo unde ai fost sădit – iar Denisa ne spune atât de frumos cum este cu această înflorire din rădăcini. Indiferent cât de departe o poartă drumul, rămâne legată de locul în care a învățat ce înseamnă familia, credința și bucuria lucrurilor simple. Pentru Denisa Pupăză, copilăria petrecută în Mehedinți, printre serile de vară din sat, cântecele cântate alături de tatăl său și grija bunicii care o aștepta cu pâine caldă, reprezintă fundamentul unei identități pe care o poartă astăzi cu mândrie pe scenă.

Cu sensibilitate și sinceritate, Denisa ne invită într-o călătorie prin amintirile copilăriei, prin valorile care au format-o și prin emoțiile care dau glas cântecului său. În cele care urmează, descoperim un dialog despre familie, credință, dor, autenticitate și puterea folclorului de a spune poveștile pe care uneori oamenii nu le pot rosti în cuvinte.

 

,,Ne întâlneam acolo aproape în fiecare seară, iar la un moment dat venea mama să mă strige să merg acasă, ca să luăm cina împreună, în familie. Sunt lucruri simple, dar care au rămas foarte vii în sufletul meu.”

 

Când te gândești la cuvântul „acasă”, care sunt primele imagini, oameni și emoții care îți vin în minte?

Sunt foarte atașată de locul în care am crescut și am copilărit. Iubesc Mehedințiul din tot sufletul meu și îl menționez de fiecare dată când am ocazia. Am avut norocul să cunosc, chiar și pentru puțin timp, perioada fără internet și telefoane mobile, iar asta m-a ajutat să mă bucur cu adevărat de frumusețea traiului de la țară.

Copilăria mi-am petrecut-o la țară într-un sat din apropierea orașului Drobeta-Turnu Severin, Mehedinți. A fost frumoasă și autentică, petrecută în sânul unei familii tradiționale, printre horele satului, colindele din Ajunul Crăciunului și serile de vară petrecute cu prietenii în centrul satului. Ne întâlneam acolo aproape în fiecare seară, iar la un moment dat venea mama să mă strige să merg acasă, ca să luăm cina împreună, în familie. Sunt lucruri simple, dar care au rămas foarte vii în sufletul meu.
Nu pot să uit nici perioada în care mergeam la grădiniță, iar când ajungeam acasă mă aștepta bunica mea cu mâncare făcută pe mașina de lemne și cu pâine caldă, toate pregătite cu multă dragoste. Sunt amintiri care pentru mine înseamnă „acasă” și care mi-au rămas adânc întipărite în suflet.
Printre cele mai importante amintiri pe care le port cu mine sunt zilele mele de naștere. Fiind născută pe 29 iunie, de sărbătoarea Sfinților Petru și Pavel, care este și hramul bisericii, dar și ziua satului meu, toată lumea venea la noi de nedeie. Mereu îi aveam aproape pe cei din familie, pe verișori și pe prietenii cei mai apropiați. Ne strângeam cu toții la masă și ne era bine.Țin foarte mult la aceste legături și la locurile care ne amintesc de unde venim și care nu ne lasă să uităm niciodată rădăcinile noastre.

 

,,Am avut norocul să cunosc, chiar și pentru puțin timp, perioada fără internet și telefoane mobile, iar asta m-a ajutat să mă bucur cu adevărat de frumusețea traiului de la țară.”

 

Cum ți-au modelat familia și copilăria relația cu muzica populară și cu folclorul?

Muzica, pentru mine, este strâns legată de familie. Am crescut cu muzica populară în casă de când mă știu, pentru că bunica mea și tatăl meu îmi cântau mereu. De la ei am moștenit talentul, alături de ei am ascultat primele melodii și tot împreună cu ei am cântat pentru prima dată.
Nu a existat un moment anume în care să îmi dau seama că folclorul este pentru mine. Crescând cu muzica în jurul meu, totul mi se părea firesc și natural. Mai târziu, odată cu trecerea anilor, am înțeles cu adevărat ce înseamnă să fii în slujba folclorului românesc. Atunci am început să studiez, să învăț cum să îmi valorific talentul primit de la Dumnezeu și să descopăr cât mai multe despre folclorul din zona mea.
Bunica mea mi-a lăsat moștenire multe costume populare și tot ea m-a învățat cum să le îmbrac corect și să le respect așa cum se cuvine. Ea a fost primul meu îndrumător în lumea folclorului, iar un îndrumător mai bun nici că aș fi putut avea.

 

,,Crescând cu muzica în jurul meu, totul mi se părea firesc și natural. Mai târziu, odată cu trecerea anilor, am înțeles cu adevărat ce înseamnă să fii în slujba folclorului românesc.”

 

Ce te-a învățat folclorul despre oameni, despre bucuriile lor și despre felul în care își poartă suferințele?

Prin cântecele populare am învățat că oamenii își poartă durerile și bucuriile mai mult în suflet decât în vorbe. Folclorul vorbește despre dor, iubire, despărțire, familie, credință și greutățile vieții, iar interpretând aceste cântece am ajuns să înțeleg mai bine emoțiile oamenilor și felul în care fiecare generație și-a dus povestea mai departe prin muzică.
Am învățat că suferința îi apropie pe oameni și că, de multe ori, un cântec poate spune ceea ce omul nu reușește să exprime altfel. De aceea cred că muzica populară are o putere aparte, îi face pe oameni să se regăsească, să își amintească de cei dragi și să simtă că nu sunt singuri în trăirile lor.
Pentru mine, fiecare cântec pe care îl interpretez poartă o parte din sufletul celor care l-au trăit înaintea noastră, iar responsabilitatea mea este să transmit mai departe acea emoție cât mai sincer.

 

,,…suferința îi apropie pe oameni și că, de multe ori, un cântec poate spune ceea ce omul nu reușește să exprime altfel.”

 

Care sunt valorile și credințele care te-au ajutat să mergi înainte în momentele de îndoială sau de cumpănă?

Dragostea pentru muzică și încrederea în Dumnezeu mi-au fost căpătâi.
Nu m-am văzut niciodată având o altă meserie sau profesând într-un alt domeniu. Chiar și în momentele în care nu eram sigură că acesta este drumul meu, am mers înainte fără să realizez că, de fapt, mă aflam pe calea cea bună.
Pe măsură ce înaintezi în viață, apar și incertitudini. Alături de lucrurile frumoase, întâlnești și momente neplăcute, care însă te formează și te învață să prețuiești mai mult binele. Din toate aceste încercări mi-am luat puterea și am reușit, de fiecare dată, să mă ridic după fiecare moment de cumpănă.

,,Dacă nu ar exista răul, nu am mai ști să prețuim binele.”

 

Privind în urmă, cine sunt oamenii care au lăsat cele mai importante urme în formarea ta ca artist și ca om?

Fără susținerea familiei, nu cred că aș fi reușit să pornesc pe acest drum. Părinții mei au fost lângă mine încă de la început, m-au ajutat și m-au încurajat să cânt și să ies în fața oamenilor pentru a le arăta dragostea mea pentru folclor. Sprijinul lor mi-a dat încrederea de care aveam nevoie pentru a merge mai departe.
Pe parcursul anilor, am avut norocul să întâlnesc oameni care au văzut în mine un potențial și au considerat că merit susținerea și îndrumarea lor. Profesorul meu de muzică din perioada liceului a fost cel care m-a încurajat să studiez muzica mai departe, iar mai târziu profesorii din cadrul Universității din Craiova, specializarea Muzică, mi-au fost alături și m-au îndrumat pe parcursul anilor de facultate. Un loc aparte îl are doamna profesor Emilia Drăgotoiu Nanu, care îmi este îndrumător și în prezent.
Au mai fost oameni care au trecut prin viața mea, iar de la fiecare am avut câte ceva de învățat. Nimic nu a fost nefolositor sau în zadar, pentru că fiecare experiență și fiecare om au contribuit, într-un fel sau altul, la omul care sunt astăzi.
Cred că Dumnezeu mi-a scos în cale oamenii potriviți, exact la momentul potrivit. Mai ales în perioadele în care curajul meu era aproape inexistent, am simțit că nu m-a lăsat niciodată să renunț la visul meu.

 

 

,,Fără susținerea familiei, nu cred că aș fi reușit să pornesc pe acest drum. Părinții mei au fost lângă mine încă de la început, m-au ajutat și m-au încurajat să cânt și să ies în fața oamenilor.”

 

Ce înseamnă pentru tine costumul popular și ce poveste spune el despre rădăcinile tale?

Costumul popular este bijuteria mea. Nu cred că există haine mai valoroase pentru sufletul meu decât portul tradițional. Atunci când îl îmbrac, mă simt cea mai frumoasă și îmi place să spun că este făcut să stea bine pe mine.
De mică l-am purtat cu drag și îmi amintesc cum făceam “parada modei” prin casă, mândră de fiecare piesă pe care o îmbrăcam. Bunica mea a fost cea care m-a învățat toată rânduiala atunci când vine vorba despre costumul popular și despre felul în care trebuie așezat fiecare element.
De la ciupagul cu mărgele, la vâlnicul cu flori mărunte, poalele cu colțișori și legătura prinsă după cap, toate spun o poveste. Ele vorbesc despre truda femeilor din Mehedinți, despre frumusețea și bogăția locului din care vin și despre respectul pentru tradiție păstrat din generație în generație.

 

,,Costumul popular este bijuteria mea.”

 

Cum te-au schimbat întâlnirea cu scena, concursurile și contactul direct cu publicul?

Consider că fiecare apariție mă învață câte ceva și mă ajută să mă maturizez. Festivalurile și concursurile au avut un rol foarte important în formarea mea, pentru că m-au ajutat să îmi depășesc emoțiile, care uneori erau mai degrabă neproductive. Am lucrat mult la acest aspect și în timp, am reușit să transform emoțiile în ceva bun, care să mă ajute pe scenă.
De fiecare dată plecam la drum spunându-mi să profit de fiecare moment, să cunosc colegi de cântec, să întâlnesc artiști îndrăgiți, să mă bucur că pot urca pe o scenă adevărată alături de orchestre mari și să cânt așa cum știu eu mai bine și mai frumos. Acestea au fost începuturile mele, bucuriile mele și gândurile cu care porneam înaintea fiecărei participări la un festival.
Iar dacă, după toate acestea, juriul considera că merit să urc și pe podium, atunci simțeam că misiunea mea era îndeplinită pe deplin. Totuși, mai presus de orice premiu, dragostea publicului este cea care mă încălzește cel mai mult. Mereu m-am bucurat atunci când, după ce coboram de pe scenă, primeam cuvinte frumoase și aprecieri din partea oamenilor sau a membrilor juriului. Mă simt cu adevărat câștigată în acele momente, pentru că nimic nu se compară cu aprecierea sinceră a oamenilor care te ascultă.

 

Cum reușești să rămâi fidelă autenticității și valorilor cu care ai crescut?

Cred că pe mine mă ajută foarte mult locul din care mă trag. Nu m-am desprins niciodată de rădăcinile mele și cred cu tărie că ele mă ajută să rămân acolo, cu sufletul și cu cântecul. Pentru mine, a fi “modern” înseamnă să fii original și să îți păstrezi autenticitatea. Nu am fost niciodată un om al trendurilor, pentru că ceea ce mă caracterizează cel mai mult este firescul și sinceritatea cu care trăiesc folclorul.
Nu mă văd cântând altceva, pentru că în sufletul meu răsună muzica populară, așa cum am fost crescută în inima Mehedințiului. Am avut mereu oameni care m-au ghidat și mi-au arătat drumul bun, iar de-a lungul timpului mi-am ales drept exemple mari nume ale folclorului mehedințean, oameni care au păstrat curată și vie calea folclorului autentic.

 

,,Pentru mine, a fi “modern” înseamnă să fii original și să îți păstrezi autenticitatea.”

 

Există un cântec, o melodie sau o emoție pe care o porți mereu cu tine și care te întoarce la începuturile tale?

Sincer, toate cântecele pe care le interpretez au pentru mine o emoție aparte. Cred că de asta nici nu pot să aleg unul singur care să mă emoționeze de fiecare dată, pentru că fiecare piesă vine cu o stare, cu o amintire sau cu o parte din mine.
Dar dacă e ceva ce o să port mereu în suflet, sunt cântecele pe care le cântam cu tatăl meu când eram mică. Acolo cred că s-a născut, de fapt, legătura mea reală cu muzica. Momentele acelea au rămas foarte vii pentru mine și, indiferent unde o să ajung sau ce voi cânta mai departe, ele o să fie mereu parte din povestea mea.
Cred că atunci când cânt, emoția vine tocmai din lucrurile trăite, iar cele mai sincere emoții sunt cele care rămân din copilărie.

,,Dacă e ceva ce o să port mereu în suflet, sunt cântecele pe care le cântam cu tatăl meu când eram mică. Acolo cred că s-a născut, de fapt, legătura mea reală cu muzica.”

 

Dacă ar fi să descrii sufletul Mehedințiului prin muzică, cum l-ai descrie?

Cred că oamenii din Mehedinți poartă multă sinceritate și mult dor în suflet, iar lucrul ăsta se simte foarte bine în muzica locului. Sunt oameni simpli, legați foarte mult de familie, de tradiții și de locurile în care au crescut. Cred că poartă și o anumită liniște, dar în același timp și o putere aparte, pentru că viața la sat și locurile acestea i-au învățat să fie autentici și să trăiască totul foarte profund.
Mehedințiul este un județ aparte pentru că are de toate: munte, deal, câmpie și Dunărea care parcă le leagă pe toate. Și cred că diversitatea asta se reflectă foarte mult și în felul în care sună folclorul nostru. Sunt cântece mai liniștite și mai profunde, care parcă au ceva din calmul muntelui, dar și melodii pline de energie și joc, care duc cu gândul la câmpie și la bucuria oamenilor de la sate.
În cântecele din Mehedinți găsești foarte multe stări și emoții, de la sensibilitate și liniște până la veselie și energie. Cred că tocmai asta le face atât de frumoase, pentru că reușesc să surprindă foarte bine sufletul oamenilor de aici: cald, autentic și plin de viață.
Cred că tocmai emoția asta sinceră face ca folclorul nostru să ajungă atât de ușor la oameni. Nu este doar muzică, este felul oamenilor de aici de a-și pune sufletul în cântec.

,,Cred că oamenii din Mehedinți poartă multă sinceritate și mult dor în suflet, iar lucrul ăsta se simte foarte bine în muzica locului.”

 

Cine ești tu dincolo de scenă, de costume și de aplauze?

Sunt o fire liniștită, care iubește tot ce o înconjoară. Iubesc să stau în natură și să petrec timp de calitate cu oamenii dragi. Îmi place să revin mereu la locurile din copilărie, să mă încarc cu energie pentru ceea ce mă așteaptă în lumea largă.
Adesea îmi petrec timpul liber croșetând sau scriind versuri, inspirate din lumea satului, din natură și din tot ceea ce mă înconjoară.
Îmi doresc să rămân la fel de simplă și sinceră cum mă simt acum, pentru că asta mă caracterizează cel mai bine.
Cu dragostea pentru cântec în suflet și cu pofta de viață, îmi doresc să muncesc și să-mi construiesc în continuare, frumos, drumul cântecului popular.

 

,,Îmi place să revin mereu la locurile din copilărie, să mă încarc cu energie pentru ceea ce mă așteaptă în lumea largă.”

 

Ce i-ai spune unui copil care visează să urce pe scenă? Dar Denisei de acum zece ani?

Dacă un copil mi-ar cere sfatul, i-aș spune exact ce-mi spun eu mereu: “Să fii tu, cu emoțiile, stările și trăirile tale, pentru că atunci o să reușești, când ești “ca tine”. Adună tot ce porți în inimă și pune pe scenă să vadă lumea ce lumină zace în tine. Arată-le un suflet curat, care muncește și iubește ceea ce face. Fă-o pentru tine și pentru sufletul tău, ca apoi să ajungă emoția în fața publicului. Eu știu că poți și îmi doresc să crezi și tu asta! Crede în tine pentru că ai o menire pe acest pământ!”
Iar Denisei de acum 10 ani i-aș spune că este mult mai puternică decât crede, că poate mai mult decât și-ar fi imaginat vreodată și că drumul pe care l-a ales este exact cel care trebuie urmat.

,,Crede în tine pentru că ai o menire pe acest pământ!”

 

Într-o perioadă în care despre adolescenți se vorbește adesea prin prisma stereotipurilor, există tineri care demonstrează că implicarea, educația și dorința de a produce schimbări reale sunt valori cât se poate de actuale. Alex Sima este unul dintre ei. Elev implicat în proiecte educaționale, voluntar în comunitatea MERITO și viitor profesor de matematică, Alex vorbește cu maturitate despre rolul mentorilor, provocările generației sale și nevoia unei școli mai apropiate de realitatea elevilor. În acest interviu, descoperim povestea unui tânăr care crede în puterea educației de a transforma destine și care își propune, la rândul său, să inspire generațiile care vor urma. Să îi dăm cuvântul!

 

Care a fost momentul care te-a făcut să te implici activ în proiecte educaționale?

Cred că momentul care m-a făcut să mă implic activ în proiecte educaționale a fost atunci când am înțeles că educația nu se rezumă la note, manuale și examene. În anii de liceu am avut șansa să particip la toate activitățile organizate de comunitatea MERITO, iar fiecare experiență mi-a arătat cât de mult poate influența un profesor viața unui elev. Am văzut profesori care nu veneau doar să predea, ci să inspire, să construiască și să schimbe destine. Un rol esențial l-a avut profesoara mea de limba și literatura română. Pentru mine, ea nu a fost doar un profesor. Mi-a fost mentor, sprijin în momentele dificile și omul care a avut încredere în mine atunci când poate nici eu nu aveam suficientă. De multe ori spun că a fost a doua mea mamă, pentru că m-a format nu doar ca elev, ci și ca om. Alături de ea am facilitat activități și proiecte educaționale, iar atunci am realizat că vreau să mă implic mai mult și să contribui și eu la dezvoltarea altor tineri. Acolo s-a născut dorința mea de a deveni profesor și de a avea, la rândul meu, un impact pozitiv asupra elevilor.

 

Ce te motivează să investești timp în astfel de inițiative? Sau te-a influențat cineva până acum?

Cea mai mare motivație a mea este sentimentul că ceea ce fac poate conta pentru cineva. De multe ori, un sfat, o încurajare sau o activitate bine organizată pot schimba perspectiva unui elev asupra propriei persoane. Cred că fiecare dintre noi își amintește măcar un profesor care a avut un impact major asupra vieții sale. Eu am avut norocul să întâlnesc un astfel de om. Profesoara mea de română a fost persoana care m-a influențat cel mai mult în această direcție. A fost omul care a avut încredere în mine atunci când poate nici eu nu aveam suficientă încredere în mine. Mi-a oferit oportunități, m-a învățat să îmi asum responsabilități și mi-a arătat prin propriul exemplu ce înseamnă să pui suflet în ceea ce faci. De aceea spun deseori că este mentorul meu și a doua mea mamă. Alături de ea și de comunitatea MERITO am învățat că educația adevărată nu se rezumă la informații, ci înseamnă relații umane, empatie și dorința de a contribui la binele celor din jur.

 

Care este cea mai importantă lecție învățată în liceu?

Cea mai importantă lecție pe care am învățat-o în liceu este că oamenii sunt mai importanți decât notele. Evident că rezultatele contează și că trebuie să muncești pentru ele, însă, la final, ceea ce rămâne sunt relațiile pe care le construiești și experiențele pe care le trăiești. Liceul m-a învățat să am curaj să încerc lucruri noi, să accept că uneori voi greși și să înțeleg că eșecul nu este sfârșitul lumii. Tot aici am învățat că succesul nu înseamnă să fii cel mai bun dintre toți, ci să fii mai bun decât ai fost ieri. Cred că această lecție mă va ajuta mult mai mult în viață decât orice formulă sau definiție pe care am memorat-o pentru un examen.

 

 

Dacă ai fi ministrul Educației pentru o zi, ce ai schimba prima dată?

Aș încerca să aduc școala mai aproape de realitate. De multe ori elevii se întreabă de ce învață anumite lucruri și cum îi vor ajuta acestea în viitor. Cred că avem nevoie de mai multe activități practice, proiecte interdisciplinare și contexte în care elevii să își dezvolte competențe utile pentru viață. Aș introduce mai multă educație financiară, orientare în carieră, dezvoltare personală și gândire critică. Într-o lume care se schimbă atât de rapid, informația poate fi găsită foarte ușor. Mult mai important este să știm cum să o folosim, cum să colaborăm cu ceilalți și cum să luăm decizii responsabile.

 

Ce crezi că lipsește cel mai mult școlii românești?

Cred că lipsește încrederea. Încrederea dintre profesori și elevi, dintre școală și familie, dintre sistem și cei care fac parte din el. Avem profesori extraordinari și elevi foarte capabili, însă de multe ori energia lor este consumată de probleme administrative, programe încărcate și lipsa unor mecanisme reale de dialog. De asemenea, cred că avem nevoie de mai multe exemple de bune practici și de profesori care să fie susținuți și valorizați. Comunități precum MERITO demonstrează că există oameni care fac educație la cel mai înalt nivel și care merită să fie cunoscuți și apreciați.

 

Cum arată profesorul ideal pentru generația ta?

Profesorul ideal nu este neapărat cel care știe cele mai multe lucruri, ci cel care reușește să îi inspire pe elevi să își dorească să învețe. Este omul care știe să asculte, care respectă elevii și care îi tratează ca pe niște parteneri în procesul educațional. Dar profesorul ideal ar trebui să pregătească elevii și pentru examenele pe care le vor susține, dar si pentru viitor și viața care îi așteaptă, ceea ce școala nu o face în ziua de azi. Pentru generația mea contează foarte mult autenticitatea, dar și empatia. Vrem profesori care să fie sinceri, implicați și care să ne înțeleagă provocările. Profesorul ideal este cel care îți rămâne în minte și după ce ai uitat lecția predată.

 

Ce greșeli fac adulții când încearcă să înțeleagă adolescenții?

Cred că cea mai mare greșeală este că pornesc de la ideea că experiențele lor din adolescență sunt identice cu ale noastre. Lumea în care trăim noi este foarte diferită. Suntem conectați permanent, avem acces la foarte multă informație și ne confruntăm cu presiuni pe care generațiile anterioare nu le-au cunoscut în aceeași măsură. De multe ori adolescenții nu au nevoie imediat de sfaturi, ci de cineva care să-i asculte fără să îi judece. Cred că dialogul începe atunci când renunțăm să presupunem și alegem să întrebăm.

 

Cum vezi rolul inteligenței artificiale în educație?

Inteligența artificială este una dintre cele mai mari oportunități pe care le are educația în prezent. Folosită responsabil, poate transforma modul în care învățăm. Poate oferi explicații personalizate, poate ajuta elevii să își organizeze mai bine informațiile și poate face procesul de învățare mai accesibil. Totuși, cred că inteligența artificială trebuie privită ca un instrument, nu ca un înlocuitor pentru profesori. Nicio tehnologie nu poate înlocui empatia, inspirația și relația umană pe care un profesor adevărat le oferă elevilor săi.

 

Care sunt cele mai mari preocupări ale tinerilor de azi?

Cred că principala preocupare este viitorul. Mulți tineri se întreabă dacă vor reuși să își construiască o carieră stabilă, dacă vor avea oportunități suficiente și dacă vor putea face față schimbărilor rapide din societate. Pe lângă acest aspect, sănătatea mintală, presiunea socială și nevoia de validare reprezintă provocări importante pentru generația noastră.

 

Crezi că generația voastră este mai implicată civic decât cele anterioare?

Da, cred că generația noastră este mai implicată și mai informată decât se spune adesea. Avem acces rapid la informații și suntem mult mai conectați la problemele societății. Desigur, există și provocări, însă observ din ce în ce mai mulți tineri implicați în voluntariat, proiecte comunitare și inițiative civice. Experiența mea în cadrul comunității MERITO mi-a demonstrat că există foarte mulți tineri care își doresc să contribuie activ la schimbare.

 

Ce stereotip despre adolescenți te deranjează cel mai mult?

Mă deranjează ideea că adolescenții sunt nepăsători și dezinteresați. Mă deranjează ideea că adolescenții nu sunt interesați de educație și că singurele lor preocupări sunt telefonul, rețelele sociale sau distracția. Cred că acest stereotip este nedrept și nu reflectă realitatea. Mulți tineri își doresc să învețe, să se dezvolte și să își construiască un viitor mai bun. Problema nu este lipsa interesului pentru educație, ci faptul că uneori școala nu reușește să se conecteze suficient la nevoile și aspirațiile generației noastre. Dacă li se oferă oportunități și inspirație, adolescenții pot demonstra că sunt mult mai implicați și mai capabili decât cred mulți adulți.

 

Ce îi împiedică pe tineri să se implice mai mult în comunitate?

De multe ori, lipsa informațiilor și lipsa încrederii în propriile forțe. Mulți tineri nu știu unde să înceapă sau consideră că vocea lor nu contează suficient. Cred că atunci când li se oferă oportunități reale și sunt încurajați să participe, tinerii demonstrează că pot avea un impact semnificativ în comunitățile lor.

 

Cum ar trebui să arate dialogul dintre elevi și profesori?

Dialogul ideal ar trebui să fie bazat pe respect reciproc, sinceritate și încredere. Elevii trebuie să se simtă ascultați, iar profesorii să fie priviți ca parteneri în procesul educațional. Cred că cea mai eficientă comunicare este cea apropiată, de la om la om, uneori chiar de la prieten la prieten, fără ca acest lucru să afecteze respectul dintre profesor și elev. O astfel de relație contribuie la construirea încrederii de sine și îi face pe elevi să se simtă în siguranță să își exprime ideile și problemele. Atunci când există o comunicare autentică, apar și soluțiile la multe dintre provocările cu care se confruntă școala.

 

 

Ce faci când îți pierzi motivația?

Încerc să-mi reamintesc de ce am început. Mă gândesc la oamenii care au avut încredere în mine și la obiectivele pe care mi le-am propus. De asemenea, îmi acord timp să mă odihnesc și să mă reconectez cu lucrurile care îmi plac. Am învățat că motivația nu este permanentă și că disciplina este cea care te ajută să mergi mai departe în momentele dificile.

 

Ce carte, film sau persoană ți-a schimbat perspectiva asupra vieții?

Dacă ar fi să aleg o persoană, aș spune fără ezitare că profesoara mea de limba și literatura română a avut cea mai mare influență asupra modului în care privesc lumea. Prin exemplul ei am învățat că adevărata valoare a unui profesor nu constă doar în informațiile pe care le transmite, ci și în capacitatea de a forma caractere și de a inspira oameni.

 

Crezi că tinerii din Maramureș au suficiente oportunități?

Există oportunități, însă cred că ele pot fi dezvoltate și promovate mai bine. Maramureșul are foarte mulți tineri talentați și implicați, însă uneori accesul la anumite proiecte sau programe este mai limitat comparativ cu marile centre universitare. Cu toate acestea, experiențele pe care le-am avut prin MERITO și prin alte proiecte mi-au demonstrat că atunci când există oameni dedicați, oportunitățile pot fi create.

 

Ce ai vrea să rămână în urma activității tale?

Mi-aș dori să rămână oameni care au prins mai mult curaj datorită unei conversații, unui proiect sau unei experiențe pe care am construit-o împreună. Nu îmi doresc neapărat să fiu ținut minte pentru realizări, ci pentru impactul pozitiv pe care l-am avut asupra celor din jur.

 

Dacă ai putea transmite un singur mesaj tuturor elevilor din România, care ar fi acela?

Le-aș spune să nu își subestimeze niciodată potențialul. De multe ori avem impresia că trebuie să așteptăm momentul perfect sau aprobarea altcuiva pentru a începe să facem lucruri importante. Adevărul este că schimbarea începe atunci când ai curajul să faci primul pas. Nu trebuie să fii perfect pentru a începe, dar trebuie să începi pentru a deveni mai bun.

În același timp, le-aș spune să nu se judece niciodată doar după note, aparențe sau părerile celorlalți. Valoarea unui om nu se măsoară într-un catalog, ci în caracterul său, în bunătatea pe care o arată și în impactul pe care îl are asupra celor din jur. Așa cum spune Micul Prinț: „Nu poți vedea bine decât cu inima. Esențialul este invizibil pentru ochi.” Cred că acesta este un mesaj pe care fiecare elev ar trebui să îl poarte cu el, indiferent de vârstă.

 

 

Peste 20 de ani, ce ai vrea să spună oamenii despre Alex Sima?

Peste 20 de ani, mi-ar plăcea ca oamenii să spună despre Alex Sima că este un profesor care continuă să creadă în puterea educației și în potențialul fiecărui elev. Îmi doresc să devin profesor de matematică, iar cea mai mare realizare pentru mine nu ar fi un titlu sau o funcție, ci faptul că elevii mei vin la școală cu încredere și pleacă din clasă crezând mai mult în ei înșiși. Aș vrea să spună că sunt un profesor care nu predă doar formule și teoreme, ci care îi ajută pe elevi să-și dezvolte gândirea, caracterul și curajul de a-și urma visurile. Mi-ar plăcea să fiu recunoscut ca un om implicat în comunitate, care continuă să susțină proiectele educaționale și care oferă mai departe ceea ce a primit de la mentorii săi.Mai presus de toate, mi-ar plăcea ca oamenii să spună că sunt un om autentic, care nu și-a uitat niciodată rădăcinile și profesorii care l-au format. Sper ca peste 20 de ani să pot privi în urmă și să văd generații de elevi care și-au găsit drumul, iar dacă o mică parte din succesul lor se datorează și sprijinului pe care l-am oferit eu, atunci voi ști că sunt exact omul și profesorul care mi-am dorit să devin.

 

 

Mai mult decât un festival: comunitatea crescută în jurul cărții

 25 septembrie 2026 | Eveniment
Într-o perioadă în care atenția oamenilor este tot mai fragmentată, iar lectura pare să piardă teren în fața ecranelor, Festivalul Internațional de Carte Transilvania continuă să aducă literatura mai aproape de public și să transforme cartea într-o...

Desenele lui David #49

 21 septembrie 2026 | Desenele lui David
...Ne cufundăm în serile acestea de toamnă care ne aduc aminte de povești… și de bunici.Ce bine era în amurgul în care un „Bunicule, spune o poveste!” era tot ce trebuia pentru ca lumea să se oprească puțin.Și bunicul începea:...din viața...

Lumina care se revarsă

 18 septembrie 2026 | Cum ne creștem copiii
Mai țineți minte povestea mea cu Părintele-Far? M-am gândit din nou la ea acum, la început de an școlar, când copiii se întorc în clase, fiecare cu felul lui de a privi lumea, de a înțelege, de a întreba, de a se teme, de a...

Școala începe acasă

 16 septembrie 2026 | Educație
Școala a început. După săptămâni de vacanță, curțile școlilor s-au umplut din nou de copii, clasele de glasuri, iar diminețile de graba cu care se pregătesc ghiozdanele și se încheie ultimii nasturi ai uniformelor. Pentru părinți, începutul de an...

Desenele lui David #48

 15 septembrie 2026 | Desenele lui David
„Umple-mă cu informații bune și corecte și gânduri frumoase, ca să pot face lucruri frumoase"Acesta este unul dintre cele mai importante lucruri pe care ni le poate cere un copil, nouă, adulților. Nu ne cere să gândim în locul lui. Nu ne cere să-i...

Ziua Crucii. Între credință, toamnă și memoria satului românesc

 14 septembrie 2026 | Spiritualitate
Pe bunica mea o chema Crucița. Iar în fiecare an, pe 14 septembrie, Ziua Crucii era și ziua ei. În satul meu, Dăișoara, din județul Brașov, Ziua Crucii vine și cu o rânduială pe care am cunoscut-o dintotdeauna: în ajunul sărbătorii, preotul merge din...

Septembrie auduce RITMUL

 8 septembrie 2026 | Cum ne creștem copiii
Luna Septembrie are felul ei de a ne întoarce, în fiecare an, la începuturi. Săptămâna aceasta ne revedem. Copiii își caută locurile, clasele se umplu din nou de glasuri, iar în brațele tuturor florile din buchete stau țanțoșe și înmiresmate. Miros a...

Desenele lui David #47

 3 septembrie 2026 | Desenele lui David
Copilăria stă în gesturile mici, în lucrurile mici!Ce îți amintește de copilărie?Poate foșnetul hârtiei care învelea bomboana și care, înainte să-i simți gustul, îți trezea deja papilele gustative! Dulce și răcoritoare... Poate acadeaua...

Desenele lui David #46

 18 august 2026 | Desenele lui David
Au fost niște luni (recunoaștem!) în care timpul s-a măsurat în teste, emoții și...... zile numărate până la examen. Acum însă, în sfârșit (!!!!!!), totul s-a încheiat. Caietele sunt închise, rezultatele sunt (deja!) cunoscute, iar înainte se întinde...

Desenele lui David #45

 6 august 2026 | Desenele lui David
Există, undeva, îți mărturisesc, o pereche de ochelari pe care nu o găsești în magazine! Ei NU sunt făcuți din sticlă, ci din răbdare, curaj și curiozitate. Prin ei poți privi, chiar dacă ți-e greu să crezi, dincolo de zidurile întunericului care par...

Cel mai important bagaj pentru tabără: prietenii potriviți

 6 august 2026 | Cum ne creștem copiii
Bagajul era aproape gata. Tricourile împăturite, lanterna pusă într-un buzunar lateral, sticla de apă verificată încă o dată. A doua zi Costin urma să plece în tabără. Sergiu îl privea pe Costin cum se învârte prin cameră, când grăbit, când...

De ce părinții spun NU

 3 august 2026 | Cum ne creștem copiii
Bum! Poarta se trântește! Alin e trist și își pune capul în mâini. Apoi țopăie pe loc, nervos.— OFFFFFFF... ai mei spun numai „nu”! mormăi băiețelul, așezându-se bosumflat pe bordură, în fața porții.Vecinul, care își uda liniștit...

Denisa Pupăză, când rădăcinile devin destin

 30 iunie 2026 | Interviu
Îmi place foarte o vorbă pe care o tot spun şi pe care la rândul meu o trăiesc - să înfloreşti acolo unde ai fost sădit - iar Denisa ne spune atât de frumos cum este cu această înflorire din rădăcini. Indiferent cât de departe o poartă drumul, rămâne...

Tinerii și educația: un dialog cu Alex Sima

 25 iunie 2026 | Interviu
Într-o perioadă în care despre adolescenți se vorbește adesea prin prisma stereotipurilor, există tineri care demonstrează că implicarea, educația și dorința de a produce schimbări reale sunt valori cât se poate de actuale. Alex Sima este unul dintre ei....
1 2 3 … 147
 
×

Donează

Împreună putem construi un viitor în care cultura românească este prețuită și transmisă mai departe. Alege să susții Matricea Românească!

Donează