Nicu Alifantis merită mai mult decât un material compus pe fugă, între două “trenuri” de mare viteză ale vieţii. E motivul pentru care, deşi eram nerăbdător să scriu acestă “dedicaţie”, am rezistat impulsului şi am lăsat inspiraţia la decantat. El însuşi donator de sânge la spitalul cuvintelor, cum spunea Blaga despre poeţi, maestrul Alifantis (omul cu 118 piese de teatru cărora le-a ”semnat” muzica, 24 de discuri individuale, 36 de compilaţii) mă va înţelege.
L-am întâlnit nu la Bucureşti, ci la Sibiu, într-o librărie cochetă, numai potrivită pentru discuţii ceva mai ferite de ritmul înnebunitor de afară – înţelegând, prin asta, şi mediul virtual. Căci, chiar dacă Sibiul nu e Capitala, tumultul vieţii digitale e ubicuu. Ne-a vorbit cu căldură, punctând cu un umor fin, pe alocuri autoironic, câteva episoade definitorii ale vieţii sale. “Au fost «accidente» plăcute în existența mea profesională, și am știut întotdeauna ca din toate acestea să iau lucrurile bune, care mi-au fost foarte utile apoi.”
Nicu Alifantis la Sibiu, octombrie 2016 Foto: Mariana Dogaru
Ascultându-l pe brăileanul Nicu Alifantis povestind despre Bob Dylan, “acest fenomen al secolului”, acest “ciudat” care n-a interacţionat cu nimeni la Bucureşti, omul “din cauza” căruia şi-a amânat licenţa (!) la Teatrologie în 2010 (“o dată în viaţă ai şansa să deschizi un concert Dylan”), rămâi fascinat de dragostea lui pentru muzică şi pentru poezie. “Îl iubesc pe Bob Dyan fiindcă a stat la baza cântecului protestatar, a cântecului social. Lui Dylan i s-a dus buhul de cât de ciudat este. Este un ciudat, într-adevăr. Şi la Bercy, la Paris, unde l-am văzut cu un an înainte, târât de Moţu Pittiş, la fel nu a avut nici un contact cu nimeni. A intrat pe scenă, nu a dat «bună seara», a cântat cap-coadă tot ce avea de cântat, a plecat – şi bun plecat a fost! De-asta l-am iubit eu şi mai tare, în clipa aia, pe Bob Dylan. Pentru nonconformism, pentru personalitatea lui uriaşă, pentru tot ce avea de transmis.”
Pe versurile mele am probabil cinci cântece. Nu sunt atât de mare fan Alifantis. După ce mă ascult în studio, că n-am încotro, nu îmi mai trebuie, multe luni. Mă înclin în faţa Dvs. că aveţi nervii atât de tari să ascultaţi Alifantis!
De Nicu Alifantis te bucuri şi te miri. Şi te cutremuri, atunci când îl asculţi cântând, de pildă, în aromână, atât de liricul “Cântic di sârmâniţă”, compus în 2002 în cinstea bunicii sale.
“Vreau să vă cânt, ca sa vedeţi că mă mai ocup cu treaba asta”, glumeşte omul care, de 40 de ani, ne face viaţa mai suportabilă, mai frumoasă. După care se lansează într-un recital care face să vibreze mica librărie a Sibiului, oraş unde în ‘74 petrecea câteva frumoase luni de cătănie.
Muzica s-a oprit, amatorii de autografe s-au risipit. Schimbăm, afabil, cuvinte, apoi ne despărţim. Cutreierând străzile bătrânului Hermannstadt, gândesc, cu o emoţie de toamnă irepresibilă: “Ce bine că eşti, Nicu Alifantis!”.
Nicu Alifantis: de 40 de ani în slujba cântecului şi a poeziei româneşti Foto: Răzvan Voiculescu
Matricea Românească: Miile de concerte pe care le-aţi susţinut v-au permis să sondaţi sufletul românesc. La ce sunt sensibili românii care vă ascultă muzica?
Nicu Alifantis: Într-o ordine absolut aleatorie, bănuiesc că sufletele celor ce vin la concertele mele vibrează în primul rând la poezia pe care o cânt, la mesaj, apoi la muzică, la orchestrații, atunci când sunt cu trupă, la sonoritățile multiplelor instrumente folosite, la calitatea sunetului în sală, la starea pe care de cele mai multe ori reușesc să o instalez peste cei ce-ascultă, la nuanțe… Sunt multe componente specifice artei spectacolului pe care le am în vedere și pe care le folosesc într-un concert de-al meu. Ca să concluzionez, înclin să cred că spectatorii gustă din ce în ce mai tare calitatea unui act artistic și acestui scop mă dedic pe cât de tare pot.
Matricea Românească: Sunteţi un ambasador neobosit al poeziei, româneşti dar nu numai. Ce poeţi contemporani vă plac (în afara lui Bob Dylan)? V-a mai entuziasmat recent o poezie pe care să vreţi să o puneţi pe muzică?
Nicu Alifantis: Sunt un mare consumator de poezie așa că sunt la curent cu mai tot ce se produce din punct de vedere poetic pe spațiul mioritic, dar și pe cel internațional. Dacă e să mă refer la poezia externă, europeană sau provenită de pe alte continente, mi-e destul de greu să pot găsi un numitor comun între mesajul poetului respectiv și starea pe care o am, spre a mă decide de-a pune o anume poezie pe muzică. E o problemă de simțire, de percepție care ține de educația și cultura fiecărei nații. Cât despre fenomenul poetic român contemporan, recunosc, nu e foarte pe gustul meu din multe motive pe care nu țin neapărat să le enumăr. Drept pentru care mai mult caut decât găsesc poezii care să mă inspire. Și totuși se-ntâmplă. Sunt acele excepții ce confirmă regula.
Matricea Românească: În câteva cuvinte, ce înseamnă pentru Dvs. “matricea românească”? La ce vă duce cu gândul sintagma ce dă numele proiectului nostru cultural?
Nicu Alifantis: Nu cred că e foarte complicat. Promovarea culturii naţionale și a identității spirituale românești. Foarte frumos, bravo vouă, mai ales în contextul actual. Nu știu însă, cât de pregătită este societatea românească în ansamblul ei pentru un astfel de demers. Terenul pe care intenționați a păși este însă unul extrem de alunecos și plin de capcane. Trebuie multă băgare de seamă, tact, abilitate și mai ales răbdare spre a vă atinge scopul. Vă țin pumnii!
Copilăria este ceea ce ne alimentează permanent prezentul și viitorul. Nu avem voie sub nici o formă s-o dăm uitării
Matricea Românească: Cum s-a născut “Şotron” vol. 1, şi ce reprezintă el? E un cadou pentru tânăra generaţie, e o educaţie, sau amândouă?
Nicu Alifantis: Totul a plecat dintr-o joacă, din dorința reîntoarcerii la copilărie, la acea minunată inocență și puritate a ei. Copilăria este ceea ce ne alimentează permanent prezentul și viitorul. Nu avem voie sub nici o formă s-o dăm uitării. Relația dintre un adult și un copil devine extrem de puternică abia atunci când cei doi se tratează reciproc cu foarte multă seriozitate.
Autorul unei cărţi şi al unui CD dedicate celor mici, Nicu Alifantis vede în copilărie cea mai frumoasă premisă a viitorului
Mai cred enorm în frumusețea copilăriei și a poveștilor ei. Poveștile pe care le spunem copiilor sunt, într-un fel, o prezentare a unei lumi ideale la care noi visăm și pe care ne-am dori ca cei mici s-o trăiască. Pentru asta am făcut Șotronul. Pentru copiii noștri, dar și pentru copiii din noi.
Nicu Alifantis şi-a lansat la Sibiu jurnalul, “FaceCarte”, şi CD-ul “Madame Mon Amour”, o compilaţie de cântece de iubire, pe versuri de Tudor Arghezi, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Radu Stanca, Nina Cassian.
Foto deschidere: Mariana Dogaru
Pantofi lustruiți, haine călcate și o nuanță de parfum scump. Acestea sunt câteva dintre caracteristicile – definitorii, se pare – ale omului de la oraș, cel care își duce existența în „jungla urbană”, constituită din sticlă, beton și praf. Este ușor pentru mulți dintre noi să uităm, din varii motive, unele obiective, că românul s-a născut la țară, pe pământul curat, pe care l-a respectat încă de la începutul veacurilor. Vacanțele mult așteptate petrecute la bunici au fost înlocuite, odată cu bunăstarea orășeanului, de concediile pe plajele grecești sau de plimbările pe străzile londoneze, ceea ce a făcut ca însoritele case ale copilăriei să nu mai facă parte din planurile noastre. Uităm sau nu conștientizăm faptul că timpul macină nu numai viața omului, luându-ne de lângă noi bătrânii, ci și căminul, locul unde altădată întreaga familie se aduna, împlinită, în jurul sobei.
Preocupați de mediul rural al României, membrii Asociației Mișcarea pentru Acțiune și Inițiativă Europeană (MAIE) au demarat, în 2014, un proiect lăudabil, care și-a propus cercetarea pe teren a așezărilor țărănești. Mai exact, activitatea lor a fost dedicată studiului la fața locului al Geoparcului Platoului Mehedinți (întins pe o suprafață de 106.000 ha), declarat arie protejată de interes național. În 2016, atenția arhitecților din cadrul echipei fost concentrată asupra comunei Balta, unde aceștia au inventariat monumentele de patrimoniu ale zonei.
Ruina casei Aneta Anițescu, în 2012 Foto: Arhiva MAIE
Locul este de o frumusețe răpitoare, iar pentru cei care nu l-au vizitat încă, dovadă în acest sens stă expoziția de fotografie a proiectului, „Trecut pentru viitor”, deschisă recent la Clubul Țăranului Român. Concluziile la care a ajuns echipa, în urma cercetărilor de teren, a interacțiunii cu localnicii și a observării comportamentului lor, arată că zona se bucură de un patrimoniu cultural divers, important pentru țara noastră. Însă aceste avantaje, dacă nu sunt protejate și apărate cu încăpățânarea necesară, pălesc în fața punctelor slabe identificate, poate cel mai dramatic dintre ele fiind degradarea accentuată a caselor țărănești.
Ruina casei Aneta Anițescu, în 2014
„Așezările din Geoparcul Platoul Mehedinți, la fel ca majoritatea celor rurale din România, s-au dezvoltat în mod organic. Aici, omul a reușit să trăiască în comuniune cu natura, găsind un echilibru între a se adapta la condițiile mediului înconjurător și a-și adapta mediul la nevoile sale. Mediul înconjurător a modelat arhitectura, modul de viață și structura interioară a sătenilor, care au ajuns să construiască, să gândească și să trăiască în armonie cu natura. Arhitectura laică și religioasă întâlnită în acest spațiu geografic stă mărturie identității și tenacității locuitorilor. Modernizarea forțată din timpul regimului comunist a transformat categoric satul românesc, și a fisurat legătura dintre om și natură. În ciuda acestui lucru, echilibrul ce a stat la baza lumii rurale poate fi observat în arhitectura vernaculară, în meșteșugurile și în tradițiile locale, în ritmul vieții puținilor locuitori rămași”, a explicat coordonatorul proiectului, Bianca-Maria Bălșan.
Pe lângă faptul că surprinde, în câteva cuvinte, importanța mediului rural în viața țăranului, declarația Biancăi ne și responsabilizează, întrucât, așa cum a menționat aceasta la deschiderea expoziției de fotografie, multe dintre clădirile inventariate de către echipă sunt pe cale de dispariție.
Scenariul morții unei case bătrânești
Calitatea slabă a unor lucrări de intervenție realizate de-a lungul timpului, lipsa resurselor financiare, cât și interesul scăzut sau chiar inexistent al proprietarilor de a restaura și de a întreține clădirile de patrimoniu sunt numai câteva dintre pericolele identificate de către membrii MAIE. Iar analiza sociologică dezvăluie un fenomen prezent în satele românești de câteva zeci de ani încoace – populația este îmbătrânită, mai ales în contextul în care tinerii se mută la oraș sau chiar în străinătate. Acestea fiind spuse, nu este dificil să ne imaginăm un scenariu sumbru, care ar explica „moartea” caselor bătrânești, fie ele și declarate imobile de patrimoniu: bătrânii rămași singuri nu sunt, din păcate, nemuritori, iar după dispariția lor, moștenitorii așezați la oraș nu îngrijesc casa părintească.
Ruina casei Aneta Anițescu, în august 2016
Casele uitate rămân pradă timpului și naturii, un exemplu în acest sens fiind casa din lemn „Aneta Anițescu” din satul Balta, comuna Balta. Casa, construită în anul 1902, potrivit informaților celor de la MAIE, „se află de-a lungul drumului principal care parcurge Geoparcul Platoul Mehedinți, în zona de intrare a satului Balta (venind dinspre Drobeta-Turnu Severin). Parcela conține două construcții: locuința și ruina anexei ansamblului gopodăresc – bucătăria de vară. Ansamblul este momentan părăsit și în stare de ruină. (…) Importanța numelui Anițescu în zonă este documentată în relație cu Tudor Vladimirescu, prin pedepsirea celui «mai notabil locuitor din comuna Balta, Anițescu», fiindcă nu participase la slujba de duminică la biserică. De asemenea, existența unei mahalale cu numele de Anițeasca atestă importanța numelui în zonă”.
Ruina casei Aneta Anițescu, în octombrie 2016
Deși studiul Asociației a fost îndreptat către Geoparcul Platoul Mehedinți, dispariția vechilor case bătrânești și a bisericilor locale din cauza nepăsării reprezintă o realitate dureroasă și o amenințare care, încet-încet, riscă să se extindă și să sufoce întreaga Românie rurală.
Expoziția „Trecut pentru viitor” poate fi vizitată până în 14 noiembrie la Clubul Țăranului Român.
Literatura română este fascinantă, realistă şi tulburătoare. O poveste remarcabilă merită spusă mai departe – de aceea, multe dintre romanele scriitorilor români au reprezentat și produsul industriei cinematografice, iar ecranizările s-au bucurat de apreciere.
În continuare, Matricea Românească vă prezintă o mică parte dintre cele mai memorabile ecranizări ale romanelor celebrilor scriitori români – avem producții aduse în lumina reflectoarelor de către regizori de seamă și la care au luat parte actori consacrați. Cele mai multe sunt drame, care ilustrează sincer zbuciumul personajelor, supuse unor situații aparent obișnuite… Rezultatul? Unul care taie respirația.
Filmele după Sadoveanu, lecții de istorie pentru cinefili
Scriitorul cu cele mai multe ecranizări este Mihail Sadoveanu (un autor prolific în timpul vieții), iar aici este imposibil să nu începem prezentarea cu celebrul roman „Baltagul”, care a dat naștere filmului cu același nume (1969), în regia lui Mircea Mureșan. „Baltagul”, considerat de către cinefili „una dintre cele mai strălucite victorii ale cinematografiei române”, o înfățișează pe curajoasa Vitoria Lipan (Margarita Lozano) în reconstruirea drumului parcurs de către bărbatul său, oierul Nichifor Lipan (Ilarion Ciobanu), „dragostea ei de douăzeci și mai bine de ani”. Neînfricata femeie de la munte reușește singură să afle ucigașii lui Lipan, aici interpretați de către Folco Lulli și de către N. N. Matei. În film îi mai vedem și pe actorii Jean Constantin, Ernest Maftei, Sidonia Manolache sau Eugenia Bosânceanu. Producția este una de excepție, care trebuie văzută măcar o dată-n viață.
Margarita Lozano, în rolul Vitoriei Lipan (1969) Foto: YouTube
Seria ecranizărilor continuă cu „Neamul Șoimăreștilor” (1965), o capodoperă literară a lui Mihail Sadoveanu – roman istoric de aventuri despre care este de prisos să spunem că merita cu „vârf și îndesat” să fie adus pe marile ecrane. Filmul „Neamul Șoimăreștilor”, regizat de Mircea Drăgan, poartă privitorul într-o perioadă tumultuoasă din trecutul Moldovei (secolul al XVII-lea), când setea pentru putere guverna lupta dintre domnitorul Ștefan Tomșa al II-lea și urmașii lui Ieremia Movilă. Aventurile sunt „îndulcite” cu o frumoasă poveste de dragoste, între Tudor Șoimaru (poreclit Limbă-dulce) și Magda, „fată frumoasă, cu studii în Polonia” – fiica boierului Stroie Orheianu. Chiar dacă unele secvențe din roman au fost scurtate sau chiar omise, pentru că opera este deosebit de complexă, filmul a fost atent realizat: decor fidel, costume, scene de capă și spadă și, cum altfel, și umor. Regia filmului este semnată de către Mircea Drăgan, iar producția s-a bucurat de talentul multor actori cunoscuți: Mihai Boghita (Tudor Șoimaru), Ion Besoiu (voievodul Tomșa), Amza Pellea (Simion Bîrova), Colea Răutu (Temir Bey), Ioana Drăgan (Anita), Ernest Maftei (Ispas), Ana Maria Nicolaru (Magda Orheianu), Florin Piersic (Minski), Dem Rădulescu (Lie) etc.
Tot Mircea Drăgan este regizorul filmului „Frații Jderi” (1974), o producție după romanul omonim al aceluiaşi Mihail Sadoveanu. Aici, regretatul Sebastian Papaiani, în pielea personajului Ionuț, „îndrăznește” să se îndrăgostească de Nasta (Valeria Marian), fiica unui boier, și concurează pentru inima fetei cu însuși fiul domnitorului Ștefan cel Mare, Alexandrel Vodă (Ștefan Velniciuc). Și în acest film, privitorul este ținut cu sufletul la gură grație aventurilor lui Ionuț. Producția a fost una de anvergură, în cadrul căreia au fost angrenați peste 400 de săteni din comuna Mitocu Dragomirnei (Suceava), peste 200 de elevi de la școala din localitate și peste 200 de cai aduși de la Herghelia din Rădăuți și din gospodăriile unor localnici. De remarcat este faptul că, la realizarea scenariului, a contribuit și scriitoarea Profira Sadoveanu, fiica lui Mihail Sadoveanu.
De fapt, pelicula este construită după prima parte a trilogiei „Frații Jderi” – „Ucenicia lui Ionuț” și a marcat, în ianuarie 1975, împlinirea a 500 de ani de la Bătălia de la Podu Înalt.
Bineînțeles, și aici ne delectăm cu talentul actoricesc al unei distribuții „de zile mari”: Gheorghe Dinică (Dumitru Crivăț), Florin Piersic (Cristea Jder), Jean Constantin (Zailic), Dem Rădulescu (Ilie Buzarlan), Iurie Darie (Simion Jder), Draga Olteanu Matei (ghicitoarea Raluca), Puiu Călinescu (părintele Stratonic), Colea Răutu (Grigore Gogolea), Gheorghe Gozorici (Ștefan cel Mare), Geo Barton (comisul Manole Păr Negru) șamd.
Rămânem la Mihail Sadoveanu, dar ne îndepărtăm de zona filmelor istorice, și ne oprim la „Dumbrava minunată” (1980). Regizorul Gheorghe Naghi a reușit să creeze o poveste de neuitat pentru copiii vremii – și nu numai -, care poate uimi și entuziasma chiar și în zilele noastre. Aventura fantastică a Lizucăi (Diana Muscă), fetița care pornește împreună cu cățelul Patrocle spre casa bunicilor de lângă dumbravă, poartă privitorul într-o lume feerică, în stil sadovenian. Aici îi avem pe: Draga Olteanu Matei, Maria Ploae, Ernest Maftei, Cezara Dafinescu, Matei Alexandru. Chiar dacă unele voci au pus la îndoială îndemânarea regizorului în realizarea acestui film, „Dumbrava minunată” este o producție de a cărei vizionare nu trebuie vitregit niciun copil român.
Un film ceva mai nou, spre deosebire de cele enumerate mai sus, este „Noiembrie, ultimul bal” (1989), ecranizat tot după un roman al lui Mihail Sadoveanu, „Locul unde nu s-a întâmplat nimic”. Producţia ni-l prezintă pe prințul Lai Cantacuzin, urmaș al unei familii de boieri, care trăiește o viață monotonă, cu excepția relației amoroase cu tânăra soție a generalului Argintar și a activităților educative realizate cu Daria, fiica ajutorului de primar. „Noiembrie, ultimul bal”, este povestea unui om chinuit, incapabil să fructifice viața și iubirea.
Regizorul, Dan Pița, a explicat că producția reprezintă o meditație asupra „mizeriei umane, a plafonării vieții de provincie pe care o suportă un om educat, plin de idealuri”. În distribuție îi avem pe actorii: Ștefan Iordache, Valentin Popescu, Sergiu Tudose, Cătălin Tudose, Gabriela Baciu, Cornel Scripcaru etc. Se poate spune că acest film a însemnat, cu adevărat, „ultimul bal”, întrucât premiera a avut loc în noiembrie 1989, în preajma celui de-al XIV-lea Congres al Partidului Comunist.
Scenă din filmul „Noiembrie, ultimul bal” (1989) Foto: YouTube
Zbucium și tulburare, în dramele de excepție ale lui Rebreanu
Liviu Rebreanu este un alt „titan” al literaturii noastre, cu care ne mândrim peste ani și ani, mai ales pentru că a redat, cu măiestrie în operele sale, viața rurală a țăranului de rând. Începem cu primul roman psihologic al literaturii române: „Pădurea Spânzuraților”, ecranizat în 1965, în regia lui Liviu Ciulei. Filmul – adaptat după romanul omonim al lui Rebreanu, publicat pentru prima oară în 1922 – poate fi inclus fără probleme în top 10 al celor mai bune filme românești de-a lungul timpului. Ecranizarea cuprinde o serie de elemente care reușește să poarte privitorul în lumea ilustrată: metafore, multe secvențe reușite, joc actoricesc desăvârșit, artiști renumiți. Important de menționat este faptul că Liviu Ciulei a obținut, pentru acest film, premiul de regie la Festivalul de la Cannes în 1965.
Scenă din filmul „Pădurea Spânzuraților” (1965) Foto: YouTube
Acțiunea filmului – implicit, a romanului – are loc în timpul Primului Război Mondial, când Apostol Bologa (Victor Rebengiuc) se înrolează de dragul logodnicei sale, Marta (Mariana Mihuț). Mai multe întâmplări îl aduc pe Bologa în situația de a dezerta, faptă despre care se cunoaște că se pedepsește cu moartea. Romanul este construit în jurul unei fapte reale, respectiv situația lui Emil Rebreanu, fratele scriitorului și subofițer în armata austro-ungară, care a încercat să dezerteze pe frontul românesc. Diferențele între scenariul realizat de Titus Popovici și cartea lui Rebreanu sunt, în unele secvențe, evidente, acestea fiind introduse în mod intenționat din cauza contextului politic de la acea vreme. De exemplu, în film, acțiunea este plasată în România, și nu în Rusia, cum ne arată romanul.
Distribuția este formată din: Toma Caragiu, Marga Barbu, Ion Caramitru, Liviu Ciulei, Gheorghe Cozorici, Gina Patrichi, Mihai Mereuță, Emil Botta, Valeriu Arnăutu, Constantin Brezeanu.
O veritabilă frescă a vieții românului de la sat este „Răscoala”, roman aparţinându-i tot lui Liviu Rebreanu. Filmul, care a primit aceeași denumire, a fost realizat în anul 1965, în regia lui Mircea Mureșan. Întreaga acțiune a producției urmărește evocarea momentului răscoalei din anul 1907 – de la chinurile suferite de către țăranii români, revolta lor și mobilizarea la luptă, până la înăbușirea dramatică a acesteia. Evenimentele din vremea răscoalei sunt ilustrate în jurul figurii țăranului Petre Petre, eroul principal. În pielea personajelor au „intrat” următorii maeștri: Ilarion Ciobanu, Amza Pellea, Draga Olteanu Matei, Ion Besoiu, Colea Răutu, Ernest Maftei, Gheorghe Cozorici, Constantin Codrescu, Emil Botta etc.
O altă dramă care ilustrează peisajul rural cu care ne-a obișnuit Liviu Rebreanu este romanul „Ion” – datorită măiestriei cu care a fost scris și cu care a fost redată dragostea pătimaşă a țăranului pentru pământ, acesta a cunoscut succesul și în lumea cinematografiei. Astfel, în regia lui Mircea Mureșan, s-a realizat „Blestemul pământului, blestemul iubirii” (1980). Întreaga acțiune a producției gravitează în jurul personajului Ion (Șerban Ionescu – aflat la filmul său de debut), un țăran sărac din satul Pripas, care vrea să se îmbogățească și să aibă cât mai mult pământ. În acest scop, el decide să o ia de nevastă pe Ana (Ioana Crăciunescu), chiar dacă nu o iubește și o consideră „o fată slăbuță și urâțică”.
Scenariul reușește să redea cu succes încercarea tulburătoare a țăranului Ion de a obține pământul care să-i ofere statutul social râvnit, povestea concentrând și manifestările culturale, etnografice, sociale specifice vieții rurale: hora, cositul şamd. În distribuție îi mai regăsim pe: Ion Besoiu, Tamara Buciuceanu, Valentin Teodosiu, Catrinel Dumitrescu, Costel Constantin etc.
Rămânem tot la Liviu Rebreanu, cu „Ciuleandra” – cea mai cunoscută nuvelă psihologică a scriitorului. Pe baza nuvelei, regizorul Sergiu Nicolaescu a dat naștere unei drame psihologice de mare finețe, filmul fiind realizat în anul 1985. Zbuciumul sufletesc al lui Puiu Faranga – prinzând viață datorită actorului Ion Ritiu –, care este internat într-un ospiciu după ce și-a ucis soția (actrița Anca Nicola) pe care o iubea orbește, ne este înfățișat în cadrul unei producții răvăşitoare, ce conține mai multe secvențe deosebit de expresive.
Pelicula urmărește aflarea verdictului – dacă Faranga și-a ucis soția într-un acces de furie sau de nebunie -, iar firul poveștii este guvernat de fascinația nemiloasă a protagonistului pentru dansul „Ciuleandra”, graţie căruia şi-a cunoscut soţia: “Era un joc cum nu mai văzusem… Forţă şi gingăşie în acelaşi timp, schimbări de ritm neaşteptate, uluitoare, iar melodia te prindea în valurile ei ca o apă furtunoasă şi clară”. În distribuție îi mai avem pe Gheorghe Cozorici, Ștefan Iordache, Romeo Pop.
Când lăcomia duce la pieire
Rămânem în zona filmelor psihologice, și amintim drama „Moara cu noroc”, o ecranizare (1955) după nuvela omonimă semnată de Ioan Slavici în secolul anterior. Regizorul Victor Iliu a reușit să creeze o producție de excepție, ce reconfirmă talentul din lumea cinematografiei românești de altădată. Tragica poveste a Anei și a lui Ghiță, care își găsesc sfârșitul din cauza afacerilor murdare în care îi târăsc tâlharii Lică Sămădăul și Pintea, ne arată cât de slabă este natura umană, atunci când dorința de îmbogățire este mai presus decât orice. Pe baza nuvelei lui Slavici, regizorul Iliu a lăsat moștenire un film remarcabil, care trece cu succes proba timpului. Personajele au prins viață datorită actorilor: Ioana Bulcă, Constantin Codrescu, Colea Răutu, Geo Barton, Aurel Ciobanu, Sandu Sticlaru, Olga Tudorache etc.
Scenă din filmul „Moara cu noroc” (1955) Foto: YouTube
Preda și capodoperele cinematografiei românești
O bijuterie a cinematografiei românești este „Moromeții”, film realizat în anul 1988, în regia lui Stere Gulea, după romanul lui Marin Preda. Cunoaștem aici o fărâmă din viața satului, într-o vreme „când timpul avea răbdare”, prezentată prin prisma familiei Moromete – o familie țărănească tradițională dintr-un sat din Bărăgan. Deși nu avem de-a face cu o poveste nemaiauzită, ci mai degrabă prozaică – disoluţia unei familii -, nostalgia, zbuciumul și trăirile personajelor au creat, sub condeiul lui Preda și transpuse de talentul lui Gulea, o capodoperă cu care ne putem mândri chiar și peste un secol. Ilie Moromete (Victor Rebengiuc), „țăranul intelectual”, este un personaj complex, care a marcat istoria literaturii și cinematografiei de-a lungul timpului. Distribuția mai este formată din: Luminița Gheorghiu, Teodora Mareș, Dorel Vișan, Mitică Popescu, Emilia Popescu, Mihai Gruia etc.
Geniul lui Marin Preda s-a revelat și prin intermediul romanului „Cel mai iubit dintre pământeni”, care a cunoscut, de asemenea, lumina reflectoarelor din lumea cinematografiei. Filmul (1993) a prins contur în regia lui Șerban Marinescu, iar actorii care au adus valoare producției sunt Gheorghe Dinică, Ștefan Iordache, Dorel Vișan, Maia Morgenstern, Tora Vasilescu, Emil Hossu, Mircea Albulescu, Victor Rebengiuc etc.
Despre romanul lui Preda, actorul Mircea Albulescu afirma că este „un decalog al nefericirii, al nenorocirii” și că autorului nu i-ar fi plăcut filmul care s-a născut pe baza operei, pentru că arta cinematografiei presupune o serie de trădări. Filmul urmărește povestea profesorului de filosofie Victor Petrini, care este ridicat de Securitate din propriul cămin și supus unei anchete, în urma interceptării unei scrisori pe care un fost coleg de facultate a încheiat-o cu gluma: „Aștept ordonanțele dumneavoastră”.
Universul filosofic al profesorului capătă o și mai mare anvergură în urma perioadei de detenție, care merită urmărită într-un film în care Ștefan Iordache realizează un rol memorabil.
Eliade și farmecul operelor sale
Un alt scriitor român care a uimit atât compatrioții, cât și sfera internațională este Mircea Eliade. Unul dintre cele mai cunoscute și iubite romane ale sale este „Maitreyi”, publicat pentru prima oară în 1933, care a dat naștere unui film francez: „La nuit Bengali” (1988). Producția își propune să reprezinte o semi-autobiografie a lui Eliade – portretizat în pielea personajului Allan (actorul britanic Hugh Grant), care trăiește o dramatică poveste de iubire în timpul șederii sale în Calcutta. Frumoasa fiică a lui Narendra Sen (cel care îl găzduiește pe Allan) este Gayatri (actrița Supriya Pathak), personajul Maitreyi din roman, de care se îndrăgostește tânărul musafir. Regizorul Nicolas Klotz oferă o fărâmă din decorul Indiei, în contextul frumoasei povești de dragoste interzise. Acest film demonstrează faptul că literatura română este atât de apreciată peste hotare, încât a atras şi atenția specialiştilor din industria cinematografică. Mai mult decât atât, actori consacrați fac cinste operelor românilor, prin participarea la producții dedicate.
Scenă din filmul „La nuit Bengali” (1988) Foto: YouTube
O altă operă de-a lui Eliade care a ajuns pe agenda regizorilor de film este „Domnișoara Christina”, o nuvelă fantastică ce a cunoscut două ecranizări, de data aceasta în România. Construită în jurul comunicării dintre cele două lumi – a celor vii și a celor morți -, nuvela stârnește fiori de groază în sufletul cititorului, aspect la care cele două pelicule nu se lasă mai prejos.
Povestea urmărește familia Moscu, care îl are drept musafir pe tânărul pictor Egor. Acesta află, în timpul șederii sale la conacul amfitrionilor, că domnișoara Christina, mătușa fetelor Simina și Sanda, a fost ucisă în condiții neclare în timpul răscoalei ţărăneşti din 1907, iar tabloul care o înfățișează este, practic, venerat de către membrii casei. Familia domnișoarei Christina decide să-și readucă mătușa printre cei vii, dar când Egor realizează că iubita lui, Sanda, este în pericol, se hotărăște să nimicească strigoiul.
Prima ecranizare a fost realizată în 1992, în regia lui Viorel Sergovici, iar în rolurile principale îi vedem pe regretatul Adrian Pintea, Mariana Buruiană, Medeea Marinescu, Dragoș Pîslaru, Irina Petrescu etc. Cea de-a doua producție a „Domnișoarei Christina” este de-a dreptul nouă, întrucât a avut premiera în 2013, în regia lui Alexandru Maftei. Actorii care au dat viață personajelor nuvelei sunt: Maia Morgenstern, Tudor Istodor, Ioana Anastasia Anton, Anastasia Dumitrescu.
Scenă din filmul „Domnișoara Christina” (2013) Foto: YouTube
Operele autorilor români nu au fost trecute cu vederea de către producătorii autohtoni nici în 2016, ceea ce ne confirmă încă o dată că atât geniul, cât și condeiul scriitorilor noştri rămân la mare preţ. Un exemplu elocvent este adaptarea recentă a nuvelei „Două Loturi”, a lui Ion Luca Caragiale. Regizorul Paul Negoescu a transpus umorul negru și intriga nuvelei acestuia în comedia „Două Lozuri”. Aici, Dragoș Bucur, Dorian Boguță și Alexandru Papadopol își caută lozul câștigător într-o odisee care stârnește hohote de râs. Filmul a fost revelaţia anului, bucurându-se de un succes major la public, dovadă de actualitatea şi de resursele literaturii române.
Scenă cheie din filmul „Două Lozuri”: alegerea numerelor câștigătoare
Cele mai cunoscute romane și nuvele ale literaturii române au fost atât de profunde și de valoroase, încât ar fi fost un real prejudiciu adus patrimoniului cultural mondial ca ele să rămâne limitate la mediul original. Regizorii români, dar nu numai, au reușit să realizeze producții de excepție, care nu lasă loc vechii și interminabilei dezbateri „cartea sau filmul”. De fapt, filmele reprezintă o invitație la lectură, iar operele sunt o moștenire fără egal lăsată poporului român şi culturii universale.
Foto deschidere: emineschool.ro
Deşi a stat cinci ani în Germania la studii, Ovidiu Albert n-a ezitat nici un moment atunci când s-a pus problema să revină în ţară, acolo unde îşi urmează pasiunea: aceea de a le insufla copiilor dragostea de Istoria naţională, oferindu-le modele neaoşe de bravură, de credinţă şi de inteligenţă. Deşi are cunoştinţă de colegi şi de părinţi care le recomandă tinerilor să plece din România, profesorul Albert, de la Colegiul Naţional “Roman-Vodă” din Roman, se încăpăţânează să le redea, celor pe care îi formează, demnitatea şi încrederea în Patrie.
Matricea Românească: Domnule profesor, o să vă rog să vă prezentați în câteva cuvinte.
Ovidiu Albert: Bună ziua, mă numesc Ovidiu Albert, sunt profesor de Istorie la Colegiul Național “Roman-Vodă”, din Roman.
Matricea Românească: Un profesor universitar îmi făcea observaţia că Istoria este știința socială cea mai «vitregită»: mereu ușor de contestat sau de dat la o parte, dar egalmente foarte utilă în anumite momente. Care mai este starea Istoriei în 2016?
Ovidiu Albert: Eu cred că depinde din ce punct de vedere privim Istoria. Din punctul meu de vedere, ca profesor într-un Colegiu, cred că este un pic vitregită prin prisma programei școlare și a întregului pachet educațional dezvoltat de către Ministerul Educației, care a situat, într-un fel sau altul, Istoria într-un colț. Într-un fel, a condamnat-o la a fi uitată – și asta se reflectă în numărul de ore aferente acestei discipline și, bineînțeles, într-o reducere – excesivă, aș spune eu – a programei, a materiei, astfel încât copiii nu mai au un «fir roșu», nu mai au o continuitate în a învăța. Să vă dau un exemplu: la clasa a XII-a, temele nu sunt prezentate cronologic, cum ar fi firesc, ci absolut alandala, iar dacă respectăm cuvânt cu cuvânt programa școlară, nu ajungem nicăieri. Acesta este motivul pentru care eu merg pe o cronologie, care dă sens materiei.
Pe de altă parte, impunând Istoria ca obiect obligatoriu la Bacalaureat, îi forțăm pe copii să urască Istoria – mai devreme sau mai târziu. Eu aș fi de acord ca ea să devină opțională la Bacalaureat. Ei o resimt de multe ori ca pe o chestiune absolut forțată, lipsită de utilitate și care nu îi ajută foarte mult în cariera următoare.
Sunt un pic nemulțumit de rolul pe care-l joacă Istoria în programa școlară, în pachetul educațional al Ministerului Educației. Dar vreau să vă spun că, la nivelul județului Neamț, se întâmplă lucruri frumoase. Există o Asociație a Profesorilor de Istorie din România, filiala Neamț, care a publicat inclusiv un manifest adresat guvernanților, în care solicităm o revalorizare a disciplinei și o revenire a Istoriei la locul pe care-l merită în societatea noastră contemporană.
Impunând Istoria ca obiect obligatoriu la Bacalaureat, îi forțăm pe copii să urască Istoria – mai devreme sau mai târziu
Această platformă a fost prezentată mai departe, și un prim efect a fost că s-a mai introdus o oră de Istorie la clasa a V-a – un efect secundar, dacă vreţi. Noi ne-am dori mult mai multe, vizavi de inițiativele guvernanților în privința Istoriei, a Geografiei naționale, care sunt lăsate undeva deoparte.
Un profesor român dedicat: Ovidiu Albert, Colegiul Naţional “Roman-Vodă”, Roman Foto: Marius Donici
Matricea Românească: Totuşi, mai bine pași mici, decât nimic.
Ovidiu Albert: Da. A fost un câștig neașteptat.
Matricea Românească: Pentru că vorbeați despre rolul mai important pe care l-ar merita Istoria națională, aș vrea să vă întreb care sunt argumentele Dvs., ca profesor, pentru Istorie, în general? Ce îi învață ea pe tineri?
Ovidiu Albert: În primul rând, ar trebui să înțelegem de ce s-a ajuns aici. Este foarte simplu. Intrând în structurile euro-atlantice, noi trebuie, mai devreme sau mai târziu, să ne integrăm, inclusiv din punct de vedere cultural, în aceste structuri. Aceasta înseamnă o renunțare la naționalism – desigur, eu nu sunt de acord cu naționalismul de tip excesiv, extremist, care nu a dus la nimic bun în istorie. Pe de altă parte, nu sunt de acord să promovăm excesiv europenismul și să renunțăm la valorile pe care le avem noi, pentru că aceasta produce dezrădăcinare. Este evident – se vede în atitudinea adolescenților vizavi de Patrie, de Ţară, în dorința lor de a pleca cât mai departe de România după ce își termină studiile, ei nesimțindu-se în nici un fel legați de Ţară, de trecutul ei.
Nu sunt de acord să promovăm excesiv europenismul și să renunțăm la valorile pe care le avem noi, pentru că aceasta produce dezrădăcinare. Este evident în atitudinea adolescenților vizavi de Patrie, de Ţară, în dorința lor de a pleca cât mai departe de România după ce își termină studiile. S-a creat o generație de oameni dezrădăcinați
Cred că acesta este motivul pentru care Istoria ar trebui să revină în prim-planul preocupărilor guvernanților, în primul rând – pentru că ei sunt cei care decid ce politică culturală urmează să avem în următorii ani sau în următoarele decenii. S-a creat astfel o generație de oameni dezrădăcinați. Aceasta se vede în numărul mare al celor plecați, şi care nu se mai întorc. Deci efectele le trăim deja, le avem acum. Iar faptul că Istoria, Geografia și Româna și multe altele, care țin de mândria de a fi român, au fost într-un fel sau altul marginalizate, iată că a condus la această tragedie – eu o pot numi tragedie.
Matricea Românească: Cum le insuflați elevilor Dvs. mândria de a fi român și iubirea față de Istorie?
Ovidiu Albert: În primul rând, eu am încercat să plec din litera moartă a manualelor. Am încercat să fac lucruri practice cu ei, să îi câștigăm pentru Istorie. Am organizat diferite evenimente, în care rolul principal l-au jucat ei – nu eu ca adult, ca profesor, ca mentor, ci ei, care au organizat evenimente de genul balurilor istorice, în care a trebuit să prezinte un personaj sau mai multe personaje istorice sub forma unei piese de teatru – a unui monolog, a unui dialog, a unui dans istoric. Am avut surpriza să avem elevi care au dansat pe muzică barocă, au prezentat scene din viața unor domnitori ai Moldovei sau a unor monarhi ai Europei. Aceasta înseamnă muncă de documentare, efort intelectual, uneori și unul financiar – pentru că și-au creat singuri costume, încercând să reconstituie o atmosferă a epocii. Din punctul acesta de vedere, au fost câștigați pentru Istorie. S-a retrezit în ei pasiunea pentru Istorie prin acest eveniment.
Un alt lucru pe care îl fac, deja de 8 ani, este o tabără arheologică în Dobrogea, în vechea cetate romană de la Ibida (Ĺibida), respectiv în satul Slava Rusă din județul Tulcea. Acolo am avut parte de experiențe fantastice alături de elevii noștri, pentru că ei au avut posibilitatea să descopere istoria «la fața locului». Cetatea este cea mai mare cetate romană din Dobrogea, artifactele se găsesc la suprafață. De multe ori, făcând o periegheză (cercetare de suprafață a terenului, în zone bine definite, n.r.), am avut surpriza să găsim fragmente din amfore sau diferite alte obiecte, care i-au fascinat. Au participat la săpături spectaculoase la necropole, sau – dacă vremea nu ne-a permis – am vizitat diferite locuri din Dobrogea, care sunt fabuloase. Am fost în cetatea Argamum, la Histria, la Aegyssus în Tulcea, în diferite bazilice paleo-creștine, la Tomis.
Inspirat de exemplul profesorului său, Mihail Ciocan, Ovidiu Albert s-a îndrăgostit de Istorie încă din clasa a V-a
Sunt foarte multe locuri pe care le-au văzut și le-au descoperit singuri. Pentru că, de fiecare dată când mergem într-o tabără, în avans ei trebuie să fie informați. Eu le cer să-și facă temele. Nu mergem într-un loc doar pentru a ne afla acolo și a bifa undeva, pe Facebook, un check-in: „Am fost la Histria și este cool”. Nu vreau asta. Ei trebuie să afle lucruri. Am beneficiat de sprijinul unor oameni extraordinari, de la Institutul Eco-muzeal din Tulcea. Sunt doctori în Istorie, arheologi, oameni care se pricep la ceea ce fac și s-a creat o atmosferă, aproape de familie, acolo. Seara am avut conferințe în aer liber susținute de către profesori universitari de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, sau chiar am avut arheologi veniți din Canada, care au ținut prezentări. Din punctul meu de vedere, este o metodă foarte bună de a-i atrage pe copii pentru Istorie.
Eu le cer copiilor să-și facă temele. Nu mergem într-un loc doar pentru a ne afla acolo și a bifa undeva, pe Facebook, un check-in: „Am fost la Histria și este cool”. Nu vreau asta
Prin urmare, ei își doresc să revină în fiecare an, însă capacitățile noastre logistice nu sunt atât de generoase. Nu putem să îi luăm în fiecare an. Încercăm să luăm alți adolescenți și să oferim posibilitatea mai multora să fie prezenți. Unii au revenit chiar și după terminarea facultății. Și-au dorit să vină în tabără. M-au întrebat: „Pot să vin?”. Le-am spus, “Bineînţeles!”. Mergând și la nivel personal, unii s-au cunoscut acolo și au format o familie. Caz concret, una dintre elevele mele s-a căsătorit cu unul dintre arheologi, și azi au familie, au copii. E fantastic. Iată unde poate duce Istoria!
Matricea Românească: Care este figura Dvs. istorică preferată – și de ce?
Ovidiu Albert: E greu de spus. Eu am licența și lucrarea de doctorat pe istoria antică. O componentă importantă a studiilor mele a fost creștinismul. Din punctul acesta de vedere, sunt foarte mulți oameni istorici care m-au inspirat – de la Iorga și Brătianu până la istorici ai Bisericii, [Ioan] Rămureanu, Emilian Popescu, mulți arheologi, specialiști în istoria creștinismului. Am avut un contact permanent și cu istoriografia germană. Chiar am plecat în Germania pentru a-mi completa studiile (timp de cinci ani, n.r.). Nu am o figură, un istoric preferat, pentru că îi iubesc pe toți, şi asta din clasa a V-a. Am avut parte de un mentor aici, în Roman, care s-a stins din viață în urmă cu două săptămâni, cu regret. Mi-a fost profesor în clasa a V-a, după care s-a transferat la Colegiul Național „Roman-Vodă” și m-a prins și aici. Practic, mi-a fost mentor din clasa a V-a, până într-a XII-a – domnul profesor Mihail Ciocan, pe care vreau să-l amintesc aici. El mi-a insuflat această pasiune pentru Istorie și pentru istorici.
Matricea Românească: Din istoria României, ce personaj vă fascinează?
Ovidiu Albert: Greu de zis. Observ, acum, că pe rețelele de socializare sunt la modă fie dacii sau conducătorii lor, fie Vlad Țepeș, pentru că trăim vremuri tulburi. În general, domnitorii noștri mă fascinează, pentru că mi se par pe alocuri geniali. În primul rând, cei ai Moldovei. Am încercat să văd toate cetățile de apărare construite de către domnii Moldovei și recunosc că genialitatea sau inteligența acestor domni, dincolo de resorturile religioase sau de ce i-a mânat în a lua decizii, este pentru mine evidentă. Şi asta încerc să le transmit și copiilor.
Observ, acum, că pe rețelele de socializare sunt la modă fie dacii sau conducătorii lor, fie Țepeș, pentru că trăim vremuri tulburi. În general, domnitorii noștri mă fascinează, pentru că mi se par pe alocuri geniali
Pentru că, apropo de Istorie, la ore, mulți dintre ei consideră că aceste figuri istorice sunt patetice, aparțin trecutului, aparţin părinților noștri care le-au studiat obligatoriu, le-au cultivat excesiv din obligaţie. Iar ei astăzi își caută alți eroi, alte figuri, care nu sunt neapărat din istoria noastră – ci de la Hollywood, sau dintr-o altă lume care nu mai are legătură neapărat cu istoria Patriei.
Matricea Românească: Dar avem şi noi eroi care îi pot inspira.
Ovidiu Albert: Da, absolut! În momentul când le cer să facă o fișă biografică a unei personalități istorice, constată ei înșiși cu surprindere că, totuși, noi ca români nu suntem atât de jalnici pe cât ne prezentăm astăzi în lume, nu am suferit de acest complex de inferioritate în care se situează unii dintre noi astăzi, ci dimpotrivă, am avut demnitate în rândul celorlalte națiuni europene. Şi asta se datorează, în mare parte, acestor caractere puternice care au făcut posibilă existența noastră ca națiune în această parte a Europei.
“Copiii au fost câștigați pentru Istorie. S-a retrezit în ei pasiunea pentru Istorie prin aceste activităţi practice”
Matricea Românească: Dvs. de ce v-ați făcut profesor de Istorie?
Ovidiu Albert: Din pasiune pentru Istorie. După cum am spus, aceasta mi-a fost insuflată și cultivată de către un mentor extraordinar, care m-a învățat, încă din clasa a V-a, să lucrez sistematic. Și acum am fișe – într-adevăr, îngălbenite de timp – din clasa a V-a. Întotdeauna m-am gândit că viitorul meu este legat de Istorie – și nu m-am gândit niciodată la partea financiară sau la partea materială. Apropo de asta, vă pot evoca – și poate părea o glumă – discursul introductiv al Decanului nostru la Facultatea de Istorie din Iași, domnul profesor Ciupercă. Îmi aduc aminte foarte bine că ne-a spus: „Ați ales Istoria, ați ales să fiți săraci”. Pentru noi, care eram absolvenți de liceu, a fost șocant, pentru că nu ne-a spus nimeni acest lucru, atât de direct. Dar nu ne-am gândit niciodată la partea financiară. Dacă aș putea, acum l-aș contrazice.
În momentul când le cer să facă o fișă biografică a unei personalități istorice, constată ei înșiși cu surprindere că noi, ca români, nu suntem atât de jalnici pe cât ne prezentăm astăzi în lume, nu am suferit de acest complex de inferioritate în care se situează unii dintre noi astăzi, ci dimpotrivă, am avut demnitate în rândul celorlalte națiuni europene
Eu mă simt foarte bogat, pentru că ceea ce fac mă împlinește, este un sentiment al utilității, și nu aș vrea să fac altceva. Pot să fac și altceva, am și altă calificare, dar nu mă interesează, în acest moment al vieții, decât să fac asta. Prin urmare, fac naveta 100 de kilometri în fiecare zi, de nouă ani, de la Roman la Piatra Neamț, am făcut naveta în sate uitate de lumină și de Dumnezeu, am lucrat cu adulți – în programul “A doua șansă” –, în diferite situații și nu regret nici o secundă. Pot părea jalnic când spun asta, dar chiar sunt împlinit în ceea ce fac.
Matricea Românească: Felicitări! Vorbiți-mi puțin despre Asociația Dvs., “Muşatinii” Roman, şi despre proiectele pe care le derulaţi.
Ovidiu Albert: Avem multe proiecte în cadrul Asociației. Unul dintre acestea se numește “Cartea vie”, prin care încercăm să readucem tinerii la lectură – nu numai în mediul virtual, ci, efectiv la lectura cărților „vii” din bibliotecile noastre. Cum facem asta? Îi provocăm la dezbateri. Fiecare proiect are un coordonator, iar ei își aleg lecturile pentru următoarea dezbatere, după care, la un moment dat, se întrunesc și – uneori în prezența unui profesor de Limba Română sau a unui invitat special – încearcă să dezbată o carte, cu argumente pro și contra. Chiar și cu varianta cinematografică, dacă această carte a fost ecranizată, astfel încât să facă o comparație între carte și film.
Am și altă calificare, dar nu mă interesează, în acest moment al vieții, decât să fac asta. Fac naveta 100 de kilometri în fiecare zi, de nouă ani, de la Roman la Piatra Neamț, am făcut naveta în sate uitate de lumină și de Dumnezeu, și nu regret nici o secundă. Pot părea jalnic când spun asta, dar chiar sunt împlinit în ceea ce fac
Au avut loc numeroase dezbateri pe această temă. Copiii au preluat și o serie de idei din mediul online – proiectul „Cărțile pe față”, de exemplu, care a plecat de la Cluj, sau „O carte uitată pe o bancă” – prin care, la fel, încercăm să încurajăm oamenii să citească. Își propun să facă și un autocar-bibliotecă cu care să circule în oraș, să îndemne lumea să citească. Avem un mentor local, doamna notar Andreea Neculai, care ţine dezbateri pe tema cărților de dezvoltare personală, cu modele de succes în viață, și acestea au loc la intervale regulate. Repet, încercăm să îi aducem un pic în biblioteci, să îi încurajăm să citească.
Încercăm de asemenea să aducem foști absolvenți de-ai noștri să le vorbească. Am avut o absolventă de Medicină, care le-a spus: „Eu, în timpul liceului, am citit 400 de cărți”. Ei se uitau unii la alții, încercând să evalueze dacă împreună au citit 400 de cărți! Ioana a devenit, pentru mulți dintre ei, un model, fiindcă le-a relatat cum a beneficiat de pe urma acestor lecturi, a acestui limbaj pe care ți-l dezvoltă lectura. Încercăm să dăm exemple din viața reală, să aducem mentori care să le vorbească, să le oferim o alternativă la non-valorile și la subcultura promovată astăzi, aş spune eu, agresiv.
Credința în Dumnezeu reprezintă, fără tăgadă, motorul care pune în mișcare daimonul creației aflat înlăuntrul artiștilor, iar cei mai cunoscuți români care ne-au făcut cinste prin lucrările lor și-au declarat, în memorii și în interviuri, dragostea pentru Creatorul suprem. Un exemplu mai mult decât elocvent îl reprezintă compozitorul George Enescu (19 august 1881 – 4 mai 1955), un mare român, care L-a iubit pe Dumnezeu, și-a iubit țara, și-a iubit soția, iar dovadă simțămintelor puternice care-l mânau în focul creației stau compozițiile de excepție, pentru care este apreciat în întreaga lume. „Nu mi-am servit țara decât cu armele mele: condeiul, vioara și bagheta”, a declarat cu înflăcărare Enescu.
George Enescu, sau micul Jurjac – așa cum îl alinta familia -, s-a născut în satul Liveni-Vîrnav, din Botoșani, iar copilul-minune știa încă de la vârsta de 5 ani că vrea să devină compozitor. Geniul românului ni s-a înfățișat cu mult mai mult: a fost, pe lângă un compozitor desăvârșit, un virtuoz al viorii, pianist, dirijor și pedagog apreciat.
Deprinderile privind cinstirea lui Dumnezeu i-au fost însuflate micului Jurjac încă din fragedă copilărie, întrucât în sânul familiei existau oameni ai Domnului: bunicul său, Gheorghe Enescu, a fost un preot dedicat, care avea o voce de înger, potrivit mărturiilor vremii. Atât credința în Creatorul văzutelor și nevăzutelor, cât și talentul muzical au fost moștenite de micul Enescu. De asemenea, însuși tatăl său a fost înzestrat cu aptitudini muzicale notabile, el fiind trimis de către părinți la Seminarul de la Socola (pe unde a trecut și scriitorul Ion Creangă). Însă, tatăl lui George Enescu a constatat că straiele bisericești nu sunt în consonanță cu personalitatea sa și a decis să devină învățător, după care a preluat funcția de administrator de moșie. Însă, talentul lui George avea să depășească barierele instaurate de ceilalți membri ai familiei sale.
Enescu, românul care a schimbat faţa muzicii universale Foto: newsic.fr
Copilăria, definitorie pentru micul Enescu
Copilăria micului geniu a fost una destul de „încorsetată”, în lumina faptului că bucuria venirii sale pe lume s-a „războit” cu teama părinților de a-l pierde și pe el (toți cei unsprezece frați ai săi au murit fie la naștere, fie în primii ani din viață). Acest «glob de cristal» în care se va afla până la vârsta adolescenței a contribuit la conturarea, în spiritul lui Enescu, a unei sensibilități mai rar întâlnite: se ferea de jocurile prea brutale, joaca i se părea o pierdere de timp în detrimentul studiului muzicii, ura vulgaritatea și gălăgia și simțea „un fel de spaimă înnăscută în fața vieții”.
“Dacă aș îndrăzni să mă plâng, aș face-o pentru a spune că nu am fost un copil răsfățat, ci un copil adorat până la exces, până la sufocare. (…) Când mă gândesc la copilărie, simt încă în jurul meu vigilența înspăimântată în care am crescut. Eram ferit de cele mai mici pericole, la cea dintâi alarmă tremurau pentru mine. În această căldură de seră, sufocantă și tensionată, m-am maturizat prea repede. Și, dacă astăzi sunt un bărbat hipersensibil, un fel de jupuit de viu, explicația cred că trebuie căutată în copilăria mea”, avea să i se confeseze compozitorul lui Bernard Gavoty (critic muzical și jurnalist de radio).
George Enescu, un spirit nemuritor Foto: Mihai Vladu
Mai mult, cuprinsă de spaima de a-l pierde și pe Jurjac, mama acestuia, Maria, a devenit din ce în ce mai credincioasă și a efectuat toate ritualurile, dar și obiceiurile „băbești”. Înainte de nașterea pruncului, ea a trecut pe sub altarul Bisericii toate hăinuțele cu care avea să-l îmbrace pe micuț și, după ce acesta a venit pe lume, prevăzătoarea mamă nu a dat voie nimănui să se apropie de el, rudele cunoscând bebelușul de afară, prin fereastră. De asemenea, primii ani din viață ai singurului copil al familiei au fost vitregiți de orice tovarăși de joacă. “Mama m-a îngrijit cu idolatrie. Cea mai mică indispoziție a mea o prăbușea de durere și spaimă”, a mai rememorat compozitorul.
Toată munca zilnică a familiei Enescu a fost guvernată de credința în Dumnezeu, lucru pe care îl simțeau și cei din jur. Consătenii îi iubeau foarte mult pe tatăl lui George, Costache fiind o fire generoasă: de sărbătorile religioase le oferea mese gratuite sărmanilor, trimitea ajutoare spitalelor și închisorilor, iar la strânsul grânelor, după măcinare, arendașul le asigura tuturor o masă îmbelșugată. La toate aceste dovezi de mărinimie compozitorul a fost martor, drept pentru care, personalitatea sa a fost influențată de gesturile familiei.
Un copil cu talente uimitoare
Copilul George Enescu a fost înzestrat de către Dumnezeu cu abilități remarcabile, în acest context, supranumele de copil-geniu fiindu-i atribuit pe bună dreptate. Astfel, Jurjac avea un auz uimitor, o memorie uluitoare (era suficient să audă o singură dată o melodie, pentru a o putea reproduce cu ușurință și, la maturitate, putea dirija întreaga operă a compozitorului Richard Wagner și cânta pe dinafară nu mai puțin de 62 de volume de Bach), deținea o excelentă memorie vizuală (imediat ce vedea o partitură , o „îndosaria” în minte). Mai mult, Enescu știa să citească, să scrie și să socotească încă de la vârsta de 4 ani, cunoștea notele muzicale la 5 ani, realiza tablouri și desene la 6 ani și vorbea engleza, franceza și germana la 9 ani (!).
Părinții compozitorului au observat înclinația răsfățatului familiei pentru muzică și i-au dăruit o mică vioară cu trei coarde. Cu o luciditate admirabilă specifică omului care știe care îi este menirea, viitorul creator al Rapsodiei Române, supărat că părinții nu l-au luat în serios și că nu a primit o vioară adevărată, a aruncat jucăria în foc! Din momentul în care micuțul a primit prima vioară adevărată, lumea întreagă a stat la picioarele acestui om genial, criticii vienezi numindu-l un Mozart român – la nu mai mult de 11 ani, George Enescu a urcat pe scena sălii Bösendorfer din Viena, moment în care a demonstrat cât de bine stăpânește vioara și pianul.
De-a lungul anilor, succesele au încununat activitatea lui George Enescu, firea lui sensibilă și simțămintele nobile insuflate de către familia sa influențându-i tot parcursul vieții.
Marele compozitor român şi-a întâlnit Creatorul în noaptea de 3 spre 4 mai 1955, după ce vreme de un an a suferit, la Paris, din cauza unei congestii cerebrale, urmate de paralizia parțială.
Pentru unii, ba chiar cu veleităţi creştine, sunt o cohortă de adoratori ai răului care şi-au meritat soarta şi au atras pedeapsa “divină”. Mai moderaţii văd în ei nişte victime naive, pe alocuri inconştiente, ale unui sistem putred şi clătinat din toate încheieturile. Pentru alţii, sunt “martirii” care şi-au pierdut viaţa pentru a face loc ridicării, din cenuşă, a unei noi Românii, eliberate de proprii-i demoni (corupţie generalizată, nepăsare viscerală, individualism feroce). Ca de fiecare dată în cazul unui subiect, pe drept cuvânt, încărcat de emoţie, care polarizează societatea şi dezbină familiile sau prietenii, nu se poate vorbi despre un adevăr absolut: în lumina propriilor pasiuni şi credinţe, uneori osificate în prejudecăţi, Colectiv înseamnă cu totul altceva pentru fiecare dintre noi. Iar asta e normal şi, exceptând fanatismele, ne-blamabil.
Acest material nu este un manifest – poate doar unul spiritual, cultural. Ci este o reflecţie asumată, dedicată unor oameni care ne-au părăsit de timpuriu şi nejustificat. Dincolo de motivaţiile care le mânau şi de credinţele care le animau, victimele din Colectiv nu sunt nişte străini: sunt cunoştinţele, prietenii, fraţii, uneori părinţii noştri, prinşi într-un context nefericit care ne putea şi ne poate lovi oricând şi pe noi, ca o sabie a lui Damocles. Colectiv nu a fost niciodată şi nu este doar despre arşii din Colectiv, ci şi despre cei care se “ard” afară, în Colectivul mai mare numit România. Colectiv nu a fost şi nu este o ştire senzaţională: este o poveste moralizatoare despre pericolele derapajului etic, ale compromisului şi ale jumătăţilor de măsură ajunse, prin acutizare, la rang de cultură naţională.
Pentru că, după mine, Colectiv este fundamental despre cultură – şi răspund aici scepticismului cu care ar putea fi interpretat un material despre Colectiv, pe o platformă dedicată culturii naţionale. Este reducţionist şi caricatural să limitezi cultura la manifestările ei artistice: dimpotrivă, arta oricărui popor este nu cultură în accepţiunea populară a termenului, cât o manifestare sublimată a culturii, a numitorului nostru comun pe care îl descriem, generic, drept “specific naţional”, “identitate”, “fel de a fi”, modus vivendi / operandi, “cultură a locului”. Cultura este, în bine sau în rău, mimetism.
“Să zicem mersi că am scăpat cu viaţă!”
Bogdan Tănase are 39 de ani şi este un bibliotecar din Buzău, care s-a aflat în Colectiv preţ de aproape o oră și jumătate, în seara tragediei. “Am stat la patru piese ale trupei – exact înaintea piesei cu pricina -, apoi am plecat cu un prieten fotograf cu taxiul spre clubul Quantic de la Grozăvești, pentru a participa la alt eveniment rock. Iar când am ajuns acolo, am aflat nenorocirea…”, rememorează acesta pentru Matricea Românească.
“Prima dată nu am crezut, am crezut că e vreo glumă de Halloween. Îmi venea foarte greu să cred o așa grozăvie, mai ales că abia plecasem din Colectiv și era improbabil ca în timpul petrecut în taxi să se fi întâmplat așa ceva… Însă, altă imagine m-a tulburat. Am urcat la concert, era prima trupă pe scenă și mai avea vreo două piese de cântat. Nimeni nu dădea din cap, nimeni nu se agita, toată lumea era cu capetele plecate și cu fețele luminate de la ecranele telefoanelor… Atunci am realizat că nu e glumă și m-au trecut mii de frisoane instant. Am simțit că mi se taie picioarele, m-am așezat lângă perete și m-am scurs pe lângă el și am început să tremur, neștiind dacă să plâng pentru nefericiții de acolo sau să mă bucur pentru că am fost inspirat să plec atunci… Începusem totuși să plâng, când au venit prietenii, m-au ridicat și m-au strâns în brațe de bucurie că sunt acolo cu ei. Apoi am plecat cu prietenul meu spre spitalele Floreasca și Colțea unde aflasem că sunt prieteni de-ai noștri la urgențe…”
Bogdan e sceptic că lucrurile s-au schimbat, în timpul scurs, fiindcă în România mereu “s-au găsit… artificii pentru a eluda legea”. Jocul de cuvinte, deşi original, e înfiorător şi spune multe cu privire la imaginea noastră despre noi. “Una peste alta, suntem tot acolo de unde (n-)am plecat, iar timpul le va «vindeca» pe toate în dulcele și netulburatul somn românesc. Să zicem mersi că am scăpat cu viață!”.
“Se poate întâmpla oriunde – club, biserică sau şcoală”
Pentru Cătălin Bîrsan, un student și formator de 22 de ani din Galați, “acum situația este și mai gravă. Fiind din Galați, am aflat că cineva a dat foc altor doi oameni, oameni ai străzii. Unul dintre cei incendiați a murit, iar celălalt avea arsuri pe 70% din suprafața corpului. A fost ținut la Galați cinci zile, pentru că la București nu era un pat unde să îl transfere, pentru a i se acorda ajutor de specialitate. Un pat, unui om.
Dacă astăzi se întâmpla ceva de proporțiile Colectivului – sau poate mai mic, sau poate, Doamne ferește, mai mare – unde ar fi fost duse victimele? Din punctul meu de vedere, suntem într-o situație mai gravă. (…) Nu avem un sistem bine pus la punct în ceea ce privește siguranța oamenilor, pentru că se poate întâmpla oriunde – într-un club, o biserică, o școală.”
Colectiv nu a fost niciodată şi nu este doar despre arşii din Colectiv, ci şi despre cei care se “ard” afară, în Colectivul mai mare numit România
Nici Adrian Dimitriu, de 37 ani, un administrator IT din acelaşi oraş, nu vede “schimbări majore. Unii patroni de localuri au preferat să le închidă – probabil temporar – decât să le modifice la standardele de siguranță legale. Sper să nu se mai repete și să învățăm ceva din tragica experiență.” A trăit sentimente confuze în 30 octombrie 2015, când ştirile erau contradictorii iar telefoanele îngrijorate ale celor apropiaţi i-au arătat cât de iubit este.
“Nenorocirea la noi acasă”
Actorul bucureştean Adrian Nicolae era acasă şi insomniac atunci când, zapând, a descoperit “ştirea de ultimă oră” referitoare la Colectiv. “Erau imagini foarte alerte cu multe ambulanţe. Am avut instantaneu senzaţia că o mare tragedie se desfăşoară foarte aproape de mine. Am avut impulsul de a mă uita pe fereastră. Probabil obişnuinţa de a vedea ştiri despre lucrurile oribile care se întâmplă altora, care nu ne privesc. Treaba lor, oricât de cinic ar suna asta. Acum era ceva de la noi. Nenorocirea la noi acasă.”
Profesorul universitar Gheorghe Piperea locuieşte la câteva sute de metri de locul tragediei. “Zilnic trec pe acolo de două-trei ori. Nu pot să nu văd altarul improvizat la care lumea încă se opreşte pentru a se ruga pentru sufletul celor dispăruţi şi pentru siguranţa celor rămaşi.
În acea seară fatidică am ajuns acasă cu câteva zeci de minute înainte de incendiu. Nu am auzit, nu am văzut nimic. (…) De dimineaţă am descoperit pe telefon sute de mesaje cu conversaţii pe grupuri întinse până pe la 4 dimineaţa. Era clar că ceva grav se întâmplase. Şi apoi am deschis TV-ul. Imaginile erau de coşmar. Mi-a luat timp să îmi dau seama că e vorba de un loc din vecinătatea mea şi a şcolii fetiţei mele. Mi-am dat seama că puteam fi oricare dintre noi acolo. Că ni se putea întâmpla oricând ceea ce li s-a întamplat acelor oameni, căci cluburile şi locurile de concerte din Bucureşti sunt de regulă underground. Că ni se poate întâmpla oricând acelaşi lucru, de vreme ce a trecut deja un an de la tragedie şi nimic nu s-a schimbat. Nicio construcţie unde, în mod imprevizibil, se deschid cluburi, baruri sau locuri de concerte, nu este concepută pentru acest gen de activitate. Clubul Colectiv era deschis într-o fabrică de pantofi. Acolo încă mai funcţionează diverse SRL-uri care gestionează săli de sport, şcoli de dans sau alte activităţi fără legătură cu ideea iniţială a fabricii Pionierul.”
Spuneam, cultura este, în bine sau în rău, solidaritate, comunitate. “La nivel colectiv (ce ironie neagră)”, crede profesorul, “impactul emoţional a fost adânc, profund, tragedia fiind forcepsul cu care a fost extras din străfundurile noastre, atât de dureros, sentimentul de solidaritate care ne face să plângem pentru durerea unor necunoscuţi, fărâma de bunătate din fiecare, scânteia divină din noi.
Din nefericire, însă, evenimentul acesta tragic a scos la iveală şi felii consistente de întuneric şi de obscurantism ale societăţii nostre, de la mici răutăţi creştine, la urâte frustrări medievale (pe care eu le credeam intrate în istoria secolelor trecute). Cel mai rău a fost curentul de opinie care a urmat şi care a diabolizat această cultură underground (…). Mă revoltă aceste ieşiri inchizitoriale. Mulţi dintre noi uită că nu suntem nimic fără ceilalţi. (…) Căci cei ce pierd sunt cei ce rămân în urmă: copiii noştri, consorţii noştri, părinţii sau fraţii noştri, prietenii noştri, aliaţii noştri şi chiar duşmanii noştri. Noi, ca indivizi, nu pierdem nimic când plecăm din această lume. Am venit goi pe lume, plecăm goi înapoi, în nesfârşitul întuneric din care am venit. Secunda de lumină în care am trăit se va fi pierdut în eternitatea în care, inexorabil, ne vom afunda. Ar fi o dovadă de cruzime contra celor care ne iubesc să nu ne intereseze ce lăsăm în urmă.”
Profesorul are dreptate: poate că, la un an după Colectiv, important e nu atât ce s-a schimbat în România, cât ce s-a schimbat în cele patru camere ale inimii noastre. Suntem mai lucizi, mai toleranţi, mai inflexibili la scurtătură, mai realişti privind locul şi importanţa noastră în lume?
“În vremea aceea, au venit unii şi au istorisit lui Iisus ce se întâmplase unor galileeni, al căror sânge îl amestecase Pilat cu jertfele lor. «Credeţi voi», le-a răspuns Iisus, «că aceşti galileeni au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi galileeni pentru că au păţit astfel? Eu vă spun: nu, ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel. Sau acei optsprezece inşi peste care a căzut turnul din Siloam şi i-a omorât, credeţi că au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi oameni care locuiau în Ierusalim? Eu vă spun: nu, ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel.» (Luca 13, 1-5)
Înlocuiţi anul 30 cu anul 2015, Siloam cu Colectiv. Şi veţi realiza, poate, că, aşa cum spune Iisus, nu suntem cu nimic mai buni decât cei 64 de nefericiţi care au dispărut în Colectiv. Doar mai binecuvântaţi. Iar ei nu au fost cu nimic mai păcătoşi decât noi.
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
E drept, bărbații au fost cei care au luptat în bătălii sângeroase necesare evoluției neamului, și s-au ocupat de bunăstarea familiei. De aceea, laudele la adresa lor nu-și vor afla sfârșitul nici peste veacuri. Dar de puține ori se consemnează faptul că acei curajoși bărbați au avut de-a dreapta lor o femeie la fel de temerară. Vechea zicală românească, „tata este capul familiei, dar mama este gâtul”, pare una simplistă și ușor hazlie, dar de fapt reflectă realitatea – multe dintre lucruri importante se petrec atunci când o femeie se află „în culise”.
Pentru a omagia memoria celor mai reprezentative personaje ale Brașovului, Muzeul „Casa Mureșenilor” a inițiat un demers inedit și lăudabil – oamenii de vază ai orașului de altădată se plimbă pe străzi și povestesc trecătorilor cine au fost și cum au contribuit la cultura Transilvaniei. O serie de actori, îmbrăcați în straiele vremii, au intrat pentru câteva zile în pielea personajelor istorice însemnate ale locului și au evocat activitățile notabile desfășurate de-a lungul vieții lor.
Matricea Românească a „cunoscut-o” pe Maria Băiulescu (prezentată de Simona Tăbăcaru), o feministă convinsă, figură reprezentativă pentru mișcare de emancipare, ce a militat pentru drepturile femeilor și pentru recunoașterea importanței acestora în societatea noastră.
Simona Tăbăcaru, în rolul Mariei Băiulescu Foto: Marius Donici
Maria Băiulescu (1860-1941) este cunoscută mai ales pentru vasta sa activitate în organizația „Reuniunea Femeilor Române”, înființată după Revoluția de la 1848, când Transilvania număra 25.000 de văduve și aproximativ 100.000 de orfani. Organizația și-a propus, și a reușit, să ajute atât mamele rămase singure, cât pe și copiii acestora.
„Ideea a prins foarte bine, așa că s-au născut ulterior foarte multe organizații de genul acesta, pe teritoriul întregii Transilvanii. În momentul în care eu, o tânără domnișoară, am intrat în organizație, am constatat că sunt diverse alte organizații – multe și mărunte. Mi-am dat seama că în unire stă puterea și, după doi ani de chinuri, am izbutit. Să unești 37 de organizații de femei nu e de colea. Am reușit și am coordonat Uniunea Femeilor Române în 1913. După câțiva ani, am fost aleasă președinta acestei structuri, pe care am condus-o timp 27 de ani. La perioada respectivă, femeile din întreaga lume se străduiau pentru a obține drept de vot – nu neapărat dreptul de vot în sine, ci drepturi egale cu bărbații. Noi, datorită Uniunii, dar și datorită sprijinului substanțial din toate punctele de vedere al Reginei Maria – a cărei doamne de onoare am fost -, în 1938 ne-am căpătat drept de vot.”
O inteligență remarcabilă
Maria Băiulescu a trăit până la vârsta de 81 ani și a avut bucuria de a fi de față la recunoașterea statutului femeii în societatea română, una dominată de bărbați la acea vreme. Ea milita nu numai pentru dreptul de vot al sexului frumos, ci și pentru dreptul la educație, crezând cu putere că, „dacă educi un bărbat, educi o persoană, dar dacă educi o femeie, educi o familie”.
Dacă educi un bărbat, educi o persoană, dar dacă educi o femeie, educi o familie
Inteligența Mariei nu a trecut neremarcată nici de către erudiții vremii, ea fiind invitată să colaboreze, alături de colectivul de autori format din 200 de bărbați, la Enciclopedia Română, cu materiale pe teme de etnografie – Băiulescu a fost cea care a descris pentru prima oară portul românesc din Șcheii Brașovului. Ea a rămas singura femeie care a contribuit la elaborarea Enciclopediei.
Maria Băiulescu (1860-1941) Foto: monitorulexpres.ro
Activista a fost și scriitoare, traducătoare, dramaturg și a susținut o serie de conferințe („Rolul femeii în societatea de azi“, „Misiunea femeii române“) în țară și în Europa, menite să sublinieze rolul important al femeii în societatea română. Pentru întreaga sa activitate, una prolifică, eforturile Mariei Băiulescu au fost distinse cu medaliile „Crucea Reginei Maria” și „Ferdinand I”.
Actualul Colegiu Tehnic „Maria Băiulescu” din Brașov era, în secolul XIX, o adevărată pepinieră de femei puternice și bine pregătite pentru viața de familie. În clădirea, transformată din orfelinatul Reuniunii într-o școală de menaj și industrie culinară, fetele nu numai că învățau noțiuni elementare de cusut, călcat, spălat, dar și de contabilitate, fizică și chimie casnică. Uniforma cursantelor includea și o ie românească.
Maria Băiulescu a demonstrat posterității că femeia poate fi un combatant redutabil care depășește cu eroism obstacolele ce-i sunt aruncate în cale.
Chiar dacă lupta a avut loc într-o lume a bărbaților.
Poporul român se poate mândri cu o istorie bogată, iar de cele mai multe ori, obiectele vechi sunt cele care reprezintă mărturia valorilor care ne fac cinste. Un astfel de artifact deosebit de important și cu o notabilă încărcătură istorică este Marea Camee a României, un obiect de artă de o extremă raritate, care se află, astăzi, în colecția Bibliotecii Academiei Române, grație donației admirabile a inginerului Constantin Orghidan, un colecționar numismat de notorietate mondială.
Mai jos, Matricea Românească vă oferă povestea acestei camee – o piesă încadrată în categoria monumentelor antice, precum și a ilustrului Constantin Orghidan, cel care a donat-o.
Marea Camee a României a încântat privirile publicului larg în urma celebrei donații din 1944, a inginerului Constantin Orghidan (1874 – 1944). Acest inginer, căruia îi țara noastră îi datorează onoarea de a deține piese rare, provenea dintr-o familie de comercianți aromâni. Deși a urmat drumul științelor reale, Orghidan a fost preocupat și de istorie, filosofie și arheologie, reprezentând un exemplu admirabil de antreprenor care înțelege și apreciază importanța culturii românești. Ba chiar unul care-și donează, spre studiu și expunere publicului larg, colecția care a reprezentat pasiunea de o viață a inginerului.
Constantin Orghidan, cel mai mare colecționar al României
Orghidan a fost un personaj cu un destin fabulos, fiind cel mai mare colecționar numismat pe care l-a avut vreodată țara noastră, a explicat un cercetător al Academiei Române consultat de către Matricea Românească. Unul dintre cei mai bogați oameni ai României anilor ’20, cu o cultură extrem de vastă, omul de afaceri își permitea să achiziționeze orice piesă deosebită, oricând, la orice preț. De aceea, de-a lungul vieții, Orghidan a creat o colecție extrem de valoroasă de monede bizantine din aur și argint, dar nu numai.
Inginerul Constantin Orghidan (1874 – 1944), un pasionat colecționar de artifacte Foto: ro.wikipedia.org
Potrivit aceleiași surse, Orghidan era atât de cunoscut pentru achizițiile sale de mare importanță, încât casele de licitații din Vest îi trimiteau anticipat, la București, cataloagele cu piesele care urmau a fi vândute, iar colecționarul trebuia să evalueze calitatea cataloagelor, dar și să își exprime dorința – dacă îl interesa ceva – de a cumpăra o piesă înainte ca aceasta să fie supusă „duelului” public al licitației.
Graţie importantei contribuţii pe care Constantin Orghidan a avut-o în crearea unui tezaur românesc, mormântul său, care se află în orașul Oțelu Roșu – fost Ferdinand -, din judeţul Caraș-Severin, este îngrijit cu sfințenie, de aproape 80 de ani. Ca o recunoaştere a acestei calităţi, pe piatra funerară a colecţionarului stă semnalat posterităţii un altfel de epitaf: „mormânt de importanță istorică”.
Biblioteca Academiei Române a primit din partea lui Constantin Orghidan aproximativ 10.000 (!) de artifacte valoroase adunate de antreprenor de-a lungul vieții, donate instituției în anul în care acesta a trecut la cele veșnice, 1944. Datorită lăudabilului gest – aproape de neconceput în zilele noastre -, românii îşi pot cunoaște istoria şi prin prisma numismaticii.
„Vedeta” colecției Orghidan, Marea Camee a României
Cea mai spectaculoasă și cunoscută piesă din colecția donată este Marea Camee a României (posibil secolul IV d.Hr.), a treia ca mărime din lume, potrivit Bibliotecii Academiei Române.
Marea Camee a României Foto: mihaigramatopol.ro
Cameea este realizată din sardonix policrom (are nuanțe de maro, brun-violet, verde-brun, alb și alb-roșcat) și reprezintă apoteoza unui cuplu imperial. Reprezentantul Bibliotecii Academiei Române opinează că, la origini, piesa a fost pictată, așa cum sunt și alte mari camee din lume. Dimensiunile spectaculoasei piese sunt rar întâlnite în cazul artifactelor similare – 17,5 cm x 13,6 cm x 13,6 cm și o greutate de 905 grame.
Marea Camee a României înfățișează două acvile cu aripile desfăcute, ținând în gheare o ghirlandă de frunze și fructe. Aceste două păsări susțin busturile celor doi soți imperiali, cel mai probabil Iulian Apostatul (331 – 363 d.Hr.) și Flavia Elena, sora lui Constantius II. Cei doi s-au căsătorit în anul 355, când Iulian Apostatul (ultimul împărat roman păgân) a fost învestit ca Caesar. Faptul că împărăteasa este reprezentată în această piesă arată că a murit înaintea soțului său și că cel din urmă nu s-a recăsătorit.
De fapt, interpretările privind personajele ilustrate variază de la un istoric la altul, dar cărturarul Mihai Gramatopol (cel care a început studiul asupra Colecției Cabinetului Numismatic al Bibliotecii Academiei Române în 1966) oferă explicații solide și bine argumentate privind identitatea cuplului, eliminând punctual interpretările celorlalți cercetători, ei înșiși nesiguri cu privire la propriile aprecieri lansate. Mai departe, observăm că, între cele două busturi imperiale reprezentate în această piesă, o avem pe Minerva, zeița înțelepciunii și a războiului drept, aici purtând casca, lancea și scutul.
Marea Camee a României uimește prin caracterul insolit al esteticii și reprezintă o mărturie a artei romane, cu reverberaţii în istoria României. Piesa este totodată dovada concretă a faptului că în trecutul nostru au existat oameni deosebiți, colecționari pasionați, care şi-au făcut din susţinerea culturii o datorie de onoare.
„(1) Militarii sunt obligaţi să cunoască regulile privind portul uniformelor militare, să deţină toate uniformele militare complete şi să le poarte regulamentar în situaţiile în care acestea sunt folosite: la ceremonii, în oraş, la serviciu, la instrucţie şi la activităţi administrative. (2) Purtarea unor uniforme militare sau articole de echipament, altele decât cele descrise în prezentul Regulament, constituie o încălcare a ordinii şi disciplinei militare şi se sancţionează în conformitate cu prevederile legale în vigoare.” Aceste norme care, prin natura lor, nu lasă loc interpretărilor sau – mai rău – încălcărilor, reprezintă primele două alineate din articolul 2 al Regulamentului uniformelor militare din Armata României. Deși întreaga paletă de obligații pare tranșantă, ea reprezintă temelia unei ținute impecabile a militarilor români, iar rezultatul taie respirația civililor. O uniformă a Armatei Române inspiră, întâi de toate, respect şi încredere, iar apoi siguranță.
Într-un interviu pentru Matricea Românească, comandorul (r) Marian Moșneagu, fost Şef al Serviciului Istoric al Armatei preţ de un deceniu, a dezvăluit cu emoție că, începând cu vârsta de 15 ani, poartă uniforma de marină cu mândrie, dar şi cu responsabilitatea dată de această onoare. Comandorul și-a lansat recent cărțile Uniformele Forţelor Navale Române şi Şefii Statului Major al Forţelor Navale la Cercul Militar din București, dar cei care cred că aceste apariţii editoriale sunt unele izolate, se înșală. Fost director al Muzeului Marinei Române din Constanța, Marian Moșneagu (specialist cu vastă experiență al Forțelor Navale Române) se consideră „mai mult ziarist, decât ofițer și mai mult publicist, decât istoric”, întrucât s-a bucurat de o activitate prolifică în presă și a publicat un număr mare de volume: Ziua Marinei la români, O istorie tragică a marinei comerciale române, Cultul apelor la români, Odiseea navei-școală Constanța (cartea sa de suflet) și multe altele. Dar pentru că, întâi de toate, un militar comunică „în tăcere” prin intermediul uniformei și al conduitei, dr. Moșneagu ne-a împărtășit amintiri prețioase din cariera sa, ale căror protagonistă a fost haina militară, “cartea de vizită” a celor care apără Patria.
Comandorul (r) dr. Marian Moșneagu, vorbind despre rolul identitar al uniformei militare române în cultivarea spiritului de mândrie naţională
„În perioada comunistă, era obligatoriu pentru cadeții școlilor militare să poarte uniforma și în vacanțe. Eu, fiind sucevean, făceam naveta de la Constanța la Suceava cu trenul, cu autobuzul și pe jos. Țin minte – și nu voi uita niciodată – impactul vizual asupra unui vecin de-al meu, veteran în al Doilea Război Mondial, care purta straiul popular la zile de sărbătoare și cu decorațiile în piept. Aveam toată considerația pentru dânsul. Venind acasă, în vacanța de vară – uniforma albă era din cap până în picioare – m-am apropiat de casa lui, iar el era la poartă pe șanț, cum se stătea atunci. Când m-am apropiat la câțiva metri de el, și-a scos pălăria și m-a salutat. Nu a salutat copilul din mine, ci uniforma Armatei Române, pentru care el avea un cult. (…) Armata continuă să inspire încredere, să furnizeze garanții de securitate și nu numai.”
Când m-am apropiat la câțiva metri de el, vecinul meu și-a scos pălăria și m-a salutat. Nu a salutat copilul din mine, ci uniforma Armatei Române, pentru care el avea un cult
În spatele imaginii fără cusur a uniformei unui militar – marinar, în discuția curentă – se află un întreg ansamblu de reguli și de rigori pe care bărbații încadrați (şi nu numai) le respectă cu sfințenie, pentru a se alinia imaginii ireproșabile cu care Armata ne-a obișnuit: dungile marinărești să se încadreze în standardele impuse, uniforma să fie călcată înainte de zorii zilei, pentru a fi impecabilă dimineața. Iar dragostea și devotamentul față de țară reprezintă flacăra care îi mobilizează pe militari.
Marian Moșneagu, elev al Liceului Militar de Marină „Alexandru Ioan Cuza”, din Constanţa (1976)
„Pentru mine, uniforma este în suflet și în sânge. Ca militari, am fost învățați să ținem la valori, fie că este vorba despre imn sau despre pavilionul național – ziua începe și termină cu ridicarea și coborârea pavilionului -, dar și la respect (pe o navă este de neconceput să nu existe o armonie și unitate în acțiuni). (…) Când eram directorul Muzeului de Marină, am fost la un schimb de experiență în Brest, Franţa. Ne-am întâlnit și cu români stabiliți în zonă, și s-a întâmplat să fie prezente trei românce și copiii lor îmbrăcați în port național. De puține ori am fost atât de mândru de originea mea și de faptul că sunt român – când am ascultat imnul pe malul Oceanului și ne-am prins în horă cu francezii și cu românii noștri în costum național… Marinarul care, de regulă, este departe de țară, vibrează la orice semn, simbol vizual, afectiv sau sonor. Sau, cum se spune, marinarul poartă România în suflet oriunde se duce”.
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Singurul compus din familia pietrelor care este inclus în alimentația omului joacă un rol aparte în tradițiile și în credințele românilor, care l-au considerat dintotdeauna un “ajutor” de nădejde. Este vorba despre sare, un mineral prezent astăzi pe masa fiecărei gospodării, și pe care membrii casei îl apreciază, din păcate – cum se întâmplă de multe ori – numai atunci când lipsește. În trecut, când lucrurile nu erau atât de simple, sarea se găsea foarte rar, reprezentând un bun “de lux”… Astăzi, gestul de a presăra sare în mâncare a devenit atât de natural și de comun, încât nu mai este însoțit de nicio satisfacție, cu excepția celei premergătoare unei gustări copioase.
Sarea, atât de ieftină în prezent, nu a fost dintotdeauna un produs procurat cu ușurință – de exemplu, în Evul Mediu, aceasta era supranumită „aurul alb” și doar cei înstăriți se bucurau de ea la fiecare masă. De asemenea, în secolul XVII, cei care își permiteau plăteau pentru sare mai mulți bani decât pentru carnea de vită (!). Însă, treptat, produsul a devenit din ce în ce mai accesibil, astfel încât fiecare casă are acum câte o solniță în bucătărie.
Poporul român, creativ și cu o vădită aplecare către mister, nu s-a limitat numai la aspectul practic al sării și i-a acordat acestei pulberi prețioase o serie de conotații care transcend materialul. Potrivit dr. Anamaria Iuga, șeful secției de Studii Etnologice de la Muzeul Național al Țăranului Român, banala sare a depășit limita dintre întrebuințarea practică și utilitatea esoterică.
Când eram mică, bunica mea îmi punea în pantof puțină sare, când mergeam de Paști sau de Crăciun prin sat. Așa se credea – că sarea te apără de rele
„Semnificația sării se mută și în magic. Se spune că nu e bine să pui sare pe pervazul ferestrei, pentru că îți fuge norocul din casă. Pe de altă parte, în anumite zone ale României se spune că e bine să pui sare la fereastră, pentru că îți protejează casa și vă protejează pe tine și pe cei care locuiesc acolo, de farmece. De asemenea, la sărbătorile mari se crede că sunt oameni răi care merg la răscruci de drumuri și aruncă farmece, vrăji, iar răul acesta se leagă de tine în drumul pe care-l ai în sat. Motiv pentru care, atunci când eram mică, bunica mea îmi punea în pantof puțină sare, când mergeam de Paști sau de Crăciun prin sat.
Așa se credea – sarea te apără de rele. Fiind etnolog, am fost plăcut surprinsă să aud de la gazda mea, dintr-un sat din Maramureș: «Pune în buzunar șervețelul acesta cu puțină sare ca să te apere de cine știe ce rele am putea să întâlnim pe drum». Pentru mine, a fost o dovadă că această credință este încă vie și că oamenii încă îi văd utilitatea”, a explicat cercetătorul, în cadrul conferinței „Voi sunteți sarea pământului – o discuție despre credință și elite”.
Mai mult decât atât, sătenii din România s-au încrezut în sare și i-au acordat și proprietăți tămăduitoare: pulberea încălzită le alina cu succes suferințele provocate de durerile de piept, de gât sau de dinți.
Sarea se folosește și pentru a ghici ursitul, pentru fetele necăsătorite
Pentru țărani, gospodăria este bunul cel mai de preț, iar prosperitatea, în concepția lor, presupune animale multe și sănătoase, fântâni curate, recoltă bună și putere de muncă. Astfel, pornind de la tehnica păstrării alimentelor (în saramură – brânza, carnea, peștele), aspect care le permite sătenilor să aibă de-ale gurii pentru o perioadă mai lungă de timp, s-a născut credința că a deține sare în casă aduce de la sine și prosperitate. De aceea, gospodinele se îngrijesc să nu le lipsească niciodată solnița și nici să o împrumute în zilele de sărbătoare, pentru că și-ar înstrăina rodul casei.
Mai mult, această prețioasă pulbere albă mai este folosită și pentru a satisface una dintre cele mai arzătoare curiozități ale umanității: aflarea viitorului. Bătrânii sunt cei care au reușit să găsească răspunsurile în prozaica sare: cum va fi vremea în următorul an, ce soartă va avea recolta, sau chiar care va fi sexul viitorului copil. Într-o vreme în care sătenii se vindecau singuri, fără ajutorul unui medic, misterul sexului unui făt nu a rămas nedezlegat – a fost demontat de către români cu ajutorul clorurii de sodiu. Când se presăra puțină sare pe creștetul unei femei însărcinate – fără ca aceasta să-și dea seama -, primul său gest era edificator: dacă își atingea sau scărpina nasul, avea un băiețel, iar dacă își scarpina urechea, năștea o fetiță.
Dr. Anamaria Iuga, Șef Secție Studii Etnologice în cadrul Muzeului Național al Țăranului Român Foto: Adi Bulboacă
„Sarea se folosește și pentru a ghici ursitul, pentru fetele necăsătorite. Se spune că, în noaptea de Sfântul Andrei, fetele necăsătorite pot să facă o turtă foarte sărată pe care să o mănânce și o să-și viseze ursitul, care o să le aducă apă. O femeie din Maramureș, cu care am vorbit acum circa cinci ani, și care avea la acea vreme cam 70 și ceva de ani, mi-a povestit cum a procedat să-și afle ursitul, în condițiile în care familia voia să o căsătorească – s-a și întâmplat acest lucru – cu cineva pe care ea nu-l voia. Ca să scape de incertitudine, a făcut această turtă de Sfântul Andrei și a visat viitorul soț, cel cu care familia a căsătorit-o până la urmă. Pentru că nu i-a plăcut rezultatul visului, a fost foarte supărată și a mers la o mătușă, care i-a spus: «Bine, dar mai fă o dată, însă de Andrei cel bătrân». După cum probabil știți, la 1921, s-a schimbat calendarul și există stilul vechi și cel nou, iar diferența dintre cele două este cam de treisprezece zile. Evident, femeia a făcut din nou turta, a mâncat-o și a visat, din nou, același bărbat. Într-un final, și-a acceptat soarta”, a mai povestit cu umor etnologul Anamaria Iuga.
Foto: beauty24store.com
Pe lângă atribuțiile practice din bucătărie, sarea a căpătat și alte valențe care depășesc concretul, românii oferindu-i încrederea și respectul cuvenite unui element vital. Acest discret mineral a avut, încă din cele mai vechi timpuri, un rol esențial în construirea culturii și a credințelor umanității, fiind considerat un element sacru, dovadă în acest sens stând cuvântul lui Dumnezeu, care sfătuiește creștinii să se îngrijească să nu le lipsească sarea: „Toate darurile tale de mâncare să le sărezi cu sare; să nu lași să lipsească niciodată de pe darurile tale de mâncare sarea, care este semnul legământului Dumnezeului tău; la toate darurile tale de mâncare să aduci sare” (Leviticul 2:13).
“Chat with Alice”, văzut în week-end, la Festivalul de Film “Astra” de la Sibiu, e o poveste despre disperare şi despre speranţă, care te urmăreşte mult timp după scurgerea celor 21 de minute ale documentarului de un realism frust, semnat de către tânăra regizoare Sandra Isabela Ţenţ.
Alice e o româncă de 19 ani, cu un “bagaj” solid de experienţe nefericite, fugită de acasă la 14 ani şi, puţin mai târziu, lăsată însărcinată de către Dorian, mai vârstnic decât ea cu 35 de ani.
Dorian e artist – deci, în accepţiunea socială şi medicală a termenului, un inadaptat într-o «lume a lui», cu probleme psihice confirmate, care “se joacă pe sine” excepţional. La rândul ei artistă vizuală, una cu ambiţii academice, Alice face videochat, încercând să compenseze promiscuitatea “ocupaţiei” sale cu o atmosferă plină de iubire şi stimulantă creativ pentru băieţelul cuplului, Aristo. Previzibil, toate lucrurile fiind egale, eforturile sunt sortite eşecului iar echilibrul precar se destramă într-un efect de domino.
Alice şi băieţelul ei, Aristo Foto: Astra Film Festival
“Chat with @lice” e un film care vorbeşte despre disoluţia familiei “tradiţionale”, despre (i)responsabilitatea partenerilor şi despre presiunile asupra femeii moderne, despre lipsa claustrantă de opţiuni a individului într-un mediu viciat – dar pesimismul e nu atât proiecţia protagoniştilor, cât senzaţia spectatorului, care ştie că are în faţă cronica unei morţi anunţate. “La nebuni e linişte. Adevărata nebunie e aici, afară”, spune Dorian într-un pasaj-cheie al filmului, ce rezumă perfect drama “familiei Floyd”, una exponenţială pentru România. Pentru că Alice e mai mult decât portretul unei tinere femei ajunse pe marginea prăpastiei: e portretul unei generaţii, şi poate sub-culturi, româneşti.
La nebuni e linişte. Adevărata nebunie e aici, afară
“Cu «Alice» nu cred că am transmit neapărat ceva, ci să arăt. Am vrut să redau o relație care mie mi s-a părut deficitară, însă, după cum poți vedea în documentar, nu este (relaţia lui Alice cu Aristo, n.r.). De asemenea, am vrut să redau o dezvoltare a unei tinere fete, în contextul familial pe care ea și l-a asumat și şi l-a dezvoltat. Cumva, mi s-a părut interesant să vorbesc despre o relație care, în contextul societății actuale, nu funcționează – o relație dintre doi oameni care provin din două generații total diferite, care aparent au puncte comune și pot să stabilească o conexiune. Dar, în fond, nu e așa.
Va creşte acel copil fericit sau nu? Nu există o direcţie clară. Din punctul meu de vedere, există două posibilități – să ajungă un drogat și o scursură a societății, sau un individ remarcabil. Deoarece capacitatea lui interioară este undeva foarte sus și Aristo înțelege niște lucruri. Poate că și maturizarea aceasta precoce l-a determinat să înțeleagă faptul că Alice se prostituează azi în Suedia”, a declarat regizorul Sandra Isabela Ţenţ pentru Matricea Românească.
Vedem Alice-uri în diverse contexte din societatea românească – din ce în ce mai multe, din păcate – care, cumva, într-o notă discordantă față de Alice a mea, își uită valorile, pierd tot ce e bun și onest din ele și se raportează doar la superficial
Vedem multe Alice-uri în societatea românească? “Da. Vedem Alice-uri în diverse contexte – politice, sociale – din ce în ce mai multe, din păcate – care, cumva, într-o notă discordantă față de Alice a mea, își uită valorile, pierd tot ce e cumva bun și onest din ele și se raportează doar la partea aceasta, de suprafață, de superficialitate.
Pentru Alice a mea, momentan evadarea este în videochat. Și în pictură.”
Nota Matricea Românească: [usr 5]
Îşi poartă cu mândrie rădăcinile bucovinene prin capitala României. Este una dintre cele mai apreciate tinere voci din peisajul muzicii autohtone şi încearcă, prin arta ei, să valorifice într-un context modern moştenirea noastră spirituală. Este Ana-Cristina Leonte, într-un interviu pentru Matricea Românească.
Matricea Românească: Când auzi “Matricea Românească”, ce înțelegi sau prin ce o definești?
Ana-Cristina Leonte: Când vorbeşti despre Matrice, vorbești despre un şablon, despre un arhetip și asta te duce cu gândul la ce înseamnă un simbol românesc, care sunt simbolurile autohtone, ce reprezintă spiritul românesc. La asta mă gândesc auzind sintagma care dă numele platformei Dvs. culturale – la tradiție și la firul pe care evoluează ea.
Matricea Românească: Cum ai descrie România în câteva cuvinte?
Ana-Cristina Leonte: Nu vreau să dau o notă posomorâtă întrebării, răspunsului sau interviului general. România e o țară cu mulți oameni, foarte valoroși, care nu sunt puși în lumină. E o țară cu un potențial extraordinar, care nu este suficient valorificat.
Matricea Românească: Tu de ce cânți?
Ana-Cristina Leonte: (râde) Nici nu mai știu! Am început să cânt când nici măcar nu eram conștientă că exist. Doi ani cred că aveam când cântam imnul României de la televizor. Nu erau așa de multe lucruri pe care le auzeam. Și cred că, mai târziu, ceva colinde. La 4 ani am urcat prima oară pe scenă. Deci, aproape că nici nu mai știu de ce cânt. Face parte din mine, e ceea ce sunt. Am stat de multe ori să mă gândesc și mi-ar plăcea ca, pe lângă muzică, să mai fac altceva. Mă gândeam ce, și efectiv nu găsesc alternativa. Pentru asta m-am pregătit toată viața. Asta îmi place să fac și prin asta îmi place să mă exprim.
România e o țară cu mulți oameni, foarte valoroși, care nu sunt puși în lumină. E o țară cu un potențial extraordinar, care nu este suficient valorificat
Matricea Românească: Există o tendinţă a artiştilor români de a cânta în engleză, desigur pentru o expunere mai mare. Tu ce limbă preferi?
Ana-Cristina Leonte: Depinde de proiect. Am multe compoziții și în engleză. Româna este, în cântec, mult mai «capricioasă» decât engleza. Unele chestiuni, care poate «sună bine» în engleză, nu se verifică în română. Limba română mi se pare o limbă foarte «sensibilă», foarte poetică. Cumva, atunci când îmi vine să cânt în română, textul trebuie să fie mai «poetic» decât atunci când scriu în engleză. Nu știu de ce.
Ana-Cristina Leonte, fotografiată de Adi Bulboacă
Matricea Românească: Consideri că porți și valorile zonei din care provii – Bucovina – în cântecul tău?
Ana-Cristina Leonte: Singura influență muzicală din familie sau singurul membru al familiei care mai cântă este bunica mea – și cântă extraordinar de frumos. Dar nu a făcut niciodată carieră. Este, efectiv, femeia de la țară, din mediul rural, care cântă pe prispă, pentru familie sau pur și simplu. Mereu mi-a plăcut această muzică, dar recunosc că nu m-am gândit de multe ori să cânt folclor. Chestiunea aceasta a venit mai târziu. Cred că ţine şi de maturitate să-ți dai seama că lucrurile autentice, tradiționale, sunt extrem de valoroase. De chestiunea aceasta mi-am dat seama mai târziu.
Contactul cel mai intens cu muzica autentică românească… Îmi place să-i spun autentică, pentru că, de multe ori se poate confunda cu etno, cu lucrurile care sunt la televizor, cu felul cum se promovează muzica. Multe lucruri nu sunt atât de valoroase ca muzica aceasta autentică, ce chiar este culeasă «de la rădăcini». E foarte interesant: o culegere de Constantin Brăiloiu [celebru etnomuzicolog român, n.r.] chiar aşa se numeşte: Rădăcini.
Am intrat în contact cu muzica aceasta prin intermediul unui prieten foarte drag din Sfântu Gheorghe, de origine secuiască. El este un mare iubitor de etnografie, în general, nu doar de muzică. De asemenea, cântă la foarte multe instrumente de suflat tradiționale, de mai multe feluri – unele sunt românești, unele nu. Altele chiar sunt împrumutate din alte culturi.
Îmi amintesc o poveste foarte drăguță, de când am cântat noi în Ungaria la un festival, și acolo mai era un grup de asiatici, dintr-o subcultură asiatică. Ei bine, unul dintre ei a făcut schimb de niște instrumente de suflat tradiționale cu prietenul meu din Sfântu Gheorghe! Asiaticul i-a dat instrumentul lui și prietenul meu i-a dat instrumentul său. A fost foarte drăguță chestiunea aceasta. Bineînțeles, instrumentele populare, în general, au multe lucruri în comun, pentru că funcționează după aceleași principii. Dar mi s-a părut foarte frumos gestul de schimb între artişti. Chiar învățau, pe loc, să cânte fiecare la instrumentul celuilalt. Tehnicile la instrumentele de suflat sunt, oricum, comune.
Revenind, prietenul amintit m-a adus în contact cu muzica aceasta, mi-a propus acest proiect și așa m-am apropiat și așa am ajuns să cânt cântecele românești de care m-am îndrăgostit. Şi nu doar de cele pe care le cânt. Sunt o mulțime și ar trebui, într-un fel sau altul, să fie mult mai popularizate decât sunt.
E un pic ciudat să spui asta, nu? Faci parte dintr-o țară și muzica ți se pare inedită, atunci când auzi pe cineva cântând-o
Matricea Românească: Oamenii de la oraș cum simt muzica asta? E o extravaganță, e ceva ce sună bine sau chiar o înțeleg?
Ana-Cristina Leonte: Cred că, într-un fel, e ceva un pic chiar exotic pentru ei. E un pic ciudat să spui asta, nu? Faci parte dintr-o țară și muzica ți se pare inedită, atunci când auzi pe cineva cântând-o. Dar da, mulți români nu au contact cu rădăcinile lor. Cred că în asta rezidă noutatea: pui muzica în lumină, într-un «ambalaj» un pic mai actual.
Matricea Românească: În străinătate, când oamenii află că ești româncă, cum te percep?
Ana-Cristina Leonte: În Ungaria, cred că proiectul acesta chiar a avut mai mult succes decât aici! (râde) Oamenii erau absolut încântați de proiect și, în afară de el, am participat la niște ateliere, în cadrul un proiect european care includea trei țări principale – Italia, Ungaria și România. Eu am reprezentat România. Am inclus, în proiectul respectiv – care presupunea colaborarea dintre muzicieni de origine romă și muzicieni de origine neromă și crearea unui proiect muzical – și piese românești. Trebuie să recunosc că eram vedeta spectacolului, pentru că oamenii chiar apreciau foarte mult cântecele cu care veneam eu. Am învățat de asemenea să cânt în ungurește. Mai stâlcit, dar am făcut lucrul acesta, iar efortul meu a fost foarte apreciat.
Matricea Românească: E un purtător de identitate, pentru români, cântecul?
Ana-Cristina Leonte: Sigur că da! Cântecele s-au transmis din generație în generație, dar s-au și transformat. La nivel de contur melodic, sunt multe piese inspirate unele din altele. Totodată, textele se transmit, dar se și modifică. De exemplu, unele tematici, care la început erau mioritice, de păstorit, de dor. De exemplu, acum câțiva ani am rugat-o pe bunica mea să îmi cânte ceva – și am auzit multe cântece legate de mersul în armată. Oamenii chiar cântau despre experiențele lor iar asta e ceva foarte real, e ceva adevărat, pe care îl poți simți. E ceva care transmite o stare – nu e o poveste, nu e o fabulație.
Matricea Românească: Artiștii români tineri care cântă cum se pot remarca? Ce crezi că ar trebui făcut mai mult pentru ei?
Ana-Cristina Leonte: Cred că e o chestiune care pornește un pic mai de departe. Într-un fel, degradarea aceasta, pe care eu o simt că se întâmplă, vine și din educație, din ce se întâmplă în școli. Trăim într-o epocă în care copiii sunt bombardați din toate direcțiile cu informație și nu cred că cineva trebuie să le spună ce să facă. Nu cred în chestiunea asta, nu cred în genul acesta de abordare, dar cineva trebuie să îi ghideze, să le arate și să îi ajute să trieze informația, să o folosească în avantajul lor. Nu știu dacă asta se întâmplă.
Dacă s-ar produce chestiunea aceasta, și populația ar răspunde mult mai ușor la actele culturale. Da, artiștii de astăzi trebuie să fie ajutați să se ridice deasupra acestui amalgam de informații. Te lupți cu o presă care nu e corectă, care manipulează într-o direcție sau alta. Te lupți cu monopolul unor case de discuri sau al unor radiouri care merg pe o singură linie și nu ai cum să intri în lumea lor.
Matricea Românească: Face parte cântecul din Matricea Românească?
Ana-Cristina Leonte: Cântecul popular se transmite, este o moştenire, dar în același timp nu văd matricea ca fiind ceva foarte rigid. Cred că matricea – dacă vorbim despre matricea românească, și o matrice în general, reprezentanta unei societăți, a unui popor – trebuie să fie elastică. Ea împrumută și se unduiește după cum evoluează și după ce pun în ea oamenii care vor să o ducă mai departe.
Te lupți cu monopolul unor case de discuri sau al unor radiouri care merg pe o singură linie și nu ai cum să intri în lumea lor
Matricea Românească: Pentru tine, ce înseamnă un bun român? Ce calități ar trebui să aibă?
Ana-Cristina Leonte: Suntem, totuși, în 2016 și nu cred într-un patriotism orb. Trebuie să fii, în primul rând, om şi, dacă trăiești într-o societate, să încerci să faci ceva pentru ea, ceva bun pentru oamenii care te înconjoară. Asta, până la urmă, înseamnă să fii om. Pe mine mă întristează și mă doare că ne îndepărtăm de esența noastră umană, și asta nu ajută la nimic. Trăim pe pământul acesta ca români, trăim într-un spațiu în care, atunci când moștenim ceva, nu trebuie să-l abandonăm. Ar fi frumos să valorificăm ce primim și să ducem mai departe.
Matricea Românească: Ce te-a făcut să rămâi în România?
Ana-Cristina Leonte: Nu știu, n-am avut niciodată suficient curaj sau tragere de inimă și am construit niște lucruri aici pe care nu vreau să le las în paragină. Mi se pare important, în momentul acesta, să rămân. În același timp, mi-ar plăcea foarte mult să cânt în străinătate. Dar, trăim într-o epocă în care e atât de simplu să călătorești. Mi-ar plăcea, desigur, să am o activitate în străinătate mai intensă decât am în momentul acesta. Dar nu vreau să plec nicăieri.
Matricea Românească: Ce cântec românesc te-a impresionat cel mai mult? Sau, unul despre care crezi că ar cuprinde cel mai bine sufletul nostru.
Ana-Cristina Leonte: Toate cântecele pe care le-am ales pentru proiectul de muzică românească îmi sunt foarte dragi. Toate au niște texte absolut superbe. Unul dintre preferatele mele este Dorul meu pe unde umblă, pe care îl și cânt, care are o lirică absolut răvășitoare și întruchipează frumusețea simplității. Cred că aceasta este una dintre calitățile principale ale sufletului românesc. Zice aşa cântecul: „Dorul meu pe unde umblă / Nu-i pasăre să-l ajungă”. În același timp, are o construcție melodică în oglindă, cu niște motive foarte simple, despre care pot spune că ar fi un fel de matrice pentru o parte din folclorul românesc.
Matricea Românească a făcut parte marţi, în avancronica spectacolului “Ťoamna Simfonic Aniversar”, dintr-o asistenţă de gală, la lansarea “bucureşteană” a volumului memorialistic “Vă dau un an din viaţa mea”, al maestrului Tudor Gheorghe. Mai jos, câteva dintre gândurile omului de cultură, la ceas aniversar.
Despre Tudor Gheorghe, criticii vorbesc fără excepţie în termeni elogioşi: el este – asemeni Mariei Tănase – culegătorul folclorului românesc uitat, pe care l-a readus la viaţă, este luptătorul neobosit contra poluării folclorului autohton, este cavalerul limbii române literare.
“Ce povestitor e cântăreţul ăsta!”, a exclamat academicianul Dumitru Radu Popescu la citirea manuscrisului ce avea să devină, simplu şi puternic spus, “Vă dau un an din viaţa mea”.
Maestrul a vorbit despre cartea sa cu modestie, în puține cuvinte, glumind la începutul prelegerii sale, în fața prietenilor, privitor la faptul că îi este mai ușor să cânte pentru 4000 de oameni decât să grăiască în fața a „o mână” de persoane, pentru că se găsește într-o postură mai puțin obișnuită – cea de scriitor.
Timpul este un râu, care în viaţă curge liniar şi fără întrerupere într-o singură direcţie. Cartea tatei este râul cu meandrele lui, este un concert în scris ~ Adrian Tudor
„Am fost întrebat mai demult – ei s-au întrebat: «Cât o să mai cânte ăsta? Ce o să facă după ce n-o să mai cânte?». Eh, dragii mei, ați încurcat-o! Am ce face. Veți citi o carte care se citește foarte ușor, este scrisă cu mult umor, cu tristețe, cu amărăciune. Veți vedea, veți întrezări, că urmează să scriu lucruri mult mai importante. Am fost întrebat, de pildă, de ce nu public propriile mele poezii. (…)
Tudor Gheorghe, o figură distinsă a culturii româneşti, vorbind la lansarea cărţii sale, găzduită de Palatul Parlamentului
Romulus Vulpescu spunea: «Publică-ți, pentru că vreau să-ți fac eu cartea». Mulți prieteni voiau să să se implice. N-am publicat propriile mele poeme pentru că am considerat să pun mai întâi marile poezii românești. Oricât de frumoase ar fi poeziile mele de dragoste, niciodată nu vor fi ca cele ale lui Arghezi.”
Eu tremur de frig împreună cu 600 de români în casa de cultură a unui oraş, al cărui primar e urmărit penal pentru c-a primit o sută de milioane de euro mită! Asta după 25 de ani de la începutul democratizării României. ~ extras din “Vă dau un an din viaţa mea”, de Tudor Gheorghe
„Cântărețul povestitor” (şi vice-versa) ne pregătește o nouă lecție de viață în versuri dureroase, grele, „ce ilustrează viața pe care o ducem și idealurile noastre – cum au fost și ce au ajuns”. Până atunci, Tudor Gheorghe „și-a făcut mâna” cu proza scurtă adusă în fața cititorilor, care vor reînvăța să râdă, să plângă și, bineînțeles, să trăiască, ajutaţi de reflecţiile unuia dintre marii români ai epocii.
„Şi un ultim gând: Nu vă apucați să o citiți seara, pentru că nu o veți lăsa din mână până dimineaţa!”
Tudor Gheorghe a vorbit la lansarea cărţii sale memorialistice, “Vă dau un an din viaţa mea”, Fundaţia – Editura Scrisul Românesc, Craiova 2016, 267 pagini
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Curajul și puterea de a merge mai departe, indiferent de condițiile vitrege inevitabile în evoluția unui popor, sunt trăsături aproape definitorii pentru români, cu care aceştia s-au mândrit dintotdeauna. Dar aceste calități nu au ieșit la iveală singure, ci “ajutate” de mai mulți factori. Unul dintre catalizatorii care le-au pus în mișcare îndârjirea și dragostea pentru țară a fost cântecul, liantul muzical ce a unit mii de suflete.
Atunci când amintim cântecele care au motivat, dar au şi reprezentat o defulare a trăirilor acumulate în timpul episoadelor cruciale petrecute de-a lungul istoriei, „Deșteaptă-te, române!” ocupă un loc fruntaş, întrucât a fost „stropit cu sânge”, așa cum a explicat pentru Matricea Românească dr. Valer Rus, directorul Muzeului „Casa Mureșenilor” din Brașov.
Într-un loc protejat de lumină și de temperaturi dăunătoare din muzeul menționat “tronează”, la loc de cinste, pagina pe care Andrei Mureșanu (1816 – 1863) a scris, în timpul Revoluției de la 1848, versurile poeziei „Un răsunet” (sau „Răsunetul”), adică imnul țării noastre, cunoscut astăzi sub numele „Deșteaptă-te, române!”, ale cărui rânduri se află printre primele pagini ale manualelor elevilor.
Situat în centrul Brașovului, Muzeul „Casa Mureșenilor” a reprezentat căminul uneia dintre cele mai de vază familii din oraș. Iacob Mureșanu (sau Mureșianu), un intelectual din Rebrișoara (Bistrița-Năsăud) s-a mutat la Brașov în anul 1837 și, trei ani mai târziu, s-a căsătorit cu Sevastia Nicolau, care provenea dintr-o familie de negustori bogați, cei care au cumpărat imobilul ce avea să fie cunoscut posterității drept „Casa Mureșenilor”.
„Un răsunet”, aliment pentru sufletul românilor
Mult mai cunoscutul său verișor, Andrei Mureșanu, a venit și el la Brașov și a predat alături de Iacob la un liceu de sub Tâmpa. Alături de George Barițiu (1812–1893), cei doi au colaborat la Gazeta de Transilvania (apărută în 1838), primul ziar în limba română al zonei. Aici, în suplimentul literar al Gazetei, „Foaie pentru minte, inimă și literatură”, Andrei Mureșanu va publica poezia „Un răsunet”.
Un facsimil al paginii pe care a fost scrisă poezia „Un răsunet” Foto: Marius Donici
„Eu am o teorie personală cu privire la geneza imnului. Un imn devine imn, în momentul în care este cântat de oameni, cu atât mai mult dacă îl cântă în momente de restriște, când au nevoie de «îmbărbătare», de însuflețire. Deci cântecele acestea «călduțe» cu «Slăvim patria, ce munți frumoși avem și ce femei frumoase», nu sunt cântece de luptă, cântece revoluționare. Or, «Deșteaptă-te, române!», în contextul respectiv, în secolul XIX, a avut acest rol. De asemenea, un imn nu apare pentru că vrea cineva, sau pentru că Parlamentul dă un decret: «Acesta este imnul!». În 1987, brașovenii îl cântau pe drum, când a fost revolta muncitorilor. Ei nu au cântat cântece de voioșie și de voie bună, ci un cântec care i-a însuflețit. Românii l-au mai cântat la Timișoara, pe treptele catedralei, când au fost împușcați de armata română, în decembrie 1989. De aceea, un imn național devine imn – atunci când, din păcate, este stropit cu sânge.
S-a cântat în Primul Război Mondial (1914-1918), s-a cântat la Adunarea de la Alba Iulia (1918), în timpul rebeliunii legionarilor (1941). În momente de cumpănă, de restriște, românii cântă. S-a mai cântat și la revoltele din 2012 și din 2014 și de anul trecut, la tragedia de la Colectiv”, a explicat, pentru Matricea Românească, Valer Rus, directorul Muzeului „Casei Mureșenilor”.
Versurile lui Mureșanu au fost apreciate nu numai de către românii care au rezonat cu patosul compoziţiei lirice, ci și de către istorici – Nicolae Bălcescu vedea în aceasta „una din faptele cele mai minunate” ale secolului XIX și a supranumit-o «Marseilleza românilor».
Generația care vine după noi va cânta imnul. Sper să avem nevoie din ce în ce mai rar de «Deșteaptă-te, române!», pentru că a fost cântat în momente grele
Deși unii ar crede că acest imn, „stropit cu sânge”, nu mai prezintă interes pentru românii de astăzi – cărora le sunt filmate bâlbele în timp ce-l recită, de către televiziunile avide de divertisment ieftin – conducerea instituției culturale consultate de către Matricea Românească este de părere că situația nu este chiar atât de sumbră și că există speranță.
Dr. Valer Rus, directorul Muzeului „Casa Mureșenilor” din Brașov, vorbind despre „Părinții Fondatori”
„Generația de după 1990 nu l-a învățat sistematic la școală, dar clasele mici îl cântă la școală, în fiecare luni. Cei mici îl știu, cei mari nu îl știu. Ei știu doar primele versuri – îi ajută și alea. Încet-încet o să îl învățăm, mai ales pentru că suntem o generație care a crescut cu «Trei culori cunosc pe lume». Dacă îmi spuneți acum, s-ar putea să vi-l cânt mai repede decât pe «Deșteaptă-te, române!». Generația care vine după noi va cânta imnul. Sper să avem nevoie din ce în ce mai rar de «Deșteaptă-te, române!», pentru că, așa cum am spus, a fost cântat în momente grele. Dar poporul român are talentul de a se «împotmoli» în momente grele cu o anumită frecvență, și atunci are nevoie de muzică”.
Pe axa timpului, anul 1990 este cel în care, în mod oficial, poezia lui Andrei Mureșanu a devenit imnul României, aspect de la sine înțeles, în virtutea teoriei expuse de istoricul Rus, potrivit căreia poporul își decide imnul. Se pare că diriguitorii s-au conformat.
„În decembrie, oamenii îl cântau pe stradă, dar nu era imn oficial. Un imn devine imn pentru că îl cântă oamenii, nu pentru că vrea un Guvern. Guvernul consacră. S-a pus problema dacă să se mai cânte «Trei culori cunosc pe lume», care are versuri cuminți, nimic ieșit din comun, numai că toată lumea îl asocia cu sistemul comunist. Deci se renunță la acel cântec și se întreabă: «Ce cântăm în loc?». Decretul a fost semnat de Ion Iliescu. Mai era «Treceți, batalioane române, Carpații!», dar apoi a fost întrebarea: «Împotriva cui?». Sunt foarte puține cântece cu recunoaștere națională. Dacă am fi avut o revoluție «de catifea», probabil că s-ar fi cântat altceva, dar la noi au murit oameni pe stradă.”
Brașovenii, mândri de imnul României
Cu toate că există opinii contradictorii care îi atribuie muzica imnului lui Anton Pann sau lui Gheorghe Ucenescu (1830–1896), mândria localnicilor este aceea că „Deșteaptă-te, române!” a răsunat pentru prima oară la Brașov.
„Versurile sunt, incontestabil, ale lui Mureșanu, dar la melodie există teoria potrivit căreia îi aparţine lui Gheorghe Ucenescu, unul dintre cantorii Bisericii Sfântul Nicolae. El a scris că a cântat mai multe cântece de probă, și poetul s-a oprit la melodia «Din sânul maicii mele».”
Familia Mureșanu a crezut în puterea cuvântului, nu în cea a sabiei, de aceea, a oferit românilor Gazeta de Transilvania (numele ziarului a suferit schimbări precum Gazeta Transilvană sau Gazeta Transilvaniei), o publicație la care a colaborat „triada de excepție” formată din intelectualii Iacob și Andrei Mureșanu și George Barițiu. Redacția ziarului se afla chiar în Casa Mureșenilor din centrul Brașovului.
Gazeta de Transilvania, primul ziar în limba română al zonei
„Ziarul a fost primul care a salutat unirea Principatelor române (1859). El a insuflat brașovenilor ideea de unitate. Și nu erau singuri în demersul acesta. Apare și «Telegraful român» (1853), la inițiativa lui Andrei Șaguna (1808-1873), și în 1884 apare și «Tribuna», la Sibiu, care avea pe frontispiciu: «Soarele pentru toți românii, la București răsare». (…) Toate ziarele acestea erau Facebook și televiziunea epocii. Cei care cumpărau ziarul erau liderii de opinie, cum îi avem astăzi pe cei care creează «viralele». Ele erau citite de preotul satului, învățătorul satului, profesorul.”
Muzeul ”Casa Mureșenilor” de astăzi păstrează zestrea documentară a familiei Mureșanu, cea care a avut un important aport nu numai în cultura brașoveană, ci și în cea română. De asemenea, instituția are şi o sală dedicată istoriei muzicale, omagiindu-i pe George Dima (1847-1925), Tiberiu Brediceanu (1877-1968), și pe Paul Richter (1875-1950).
Evoluția suporturilor audio, ilustrată la Casa Mureşenilor: de la cele mai vechi discuri, până la iPod
„Tinerii trebuie să înțeleagă că înainte de miracolul tehnologic în care ei au fost născuți și crescuți, a fost și altceva. Acel «altceva» e la fel de interesant și de impresionant, dar îți dă și o scară a timpului. (…) Cultura are diferite forme de manifestare. Provocarea este să ambalăm informația istorică pentru a ajunge la tineri.”
Românii au făcut din suferinţa lor un brand, şi îşi sublimează această stare – dar nu numai – în cântec, crede Grigore Leşe, cel care susţine, într-un interviu pentru Matricea Românească, faptul că doar experienţa “departelui” ne poate face să ne apreciem unicitatea. Un material Matricea Românească despre şansa unică a românilor de a muri în Rai, cu unul dintre “glasurile” care spun cel mai bine povestea noastră.
Matricea Românească: Domnule Leşe, este primul Dvs. interviu pentru Matricea Românească. Atunci când auziţi “Matricea Românească”, la ce vă gândiţi?
Grigore Leşe: Eu, când mă gândesc la Matrice, mă gândesc la doină. La structurile arhetipale, pentru că este un gen neocazional, din păcate necunoscut şi, de cele mai multe ori, confundat. Se confundă doina cu cântecul strofic şi lucrurile acestea nu se cunosc încă în detaliu în România.
Matricea Românească: După 1989, ce s-a schimbat în structura spirituală a românului?
Grigore Leşe: Eu zic că nu s-a schimbat nimic. S-a schimbat ceva, dar foarte puţin. Mă aşteptam ca, după 25 de ani, lucrurile să stea puţin altfel, scara valorilor să se schimbe, oamenii adevăraţi să predomine. Aşa cum spun eu de fiecare dată, trăim în două Românii: o Românie care “joacă” în afară, şi o Românie la noi. Cu alte cuvinte, România profundă nu se cunoaşte. Suntem cunoscuţi în lume cu lucruri nesemnificative. De exemplu: ciocârlia, obiceiuri nesemnificative aduse în scenă, şi-atâtea, şi-atâtea…
Matricea Românească: România profundă de ce este tăcută?
Grigore Leşe: Ştiţi de ce este tăcută? Pentru că nu avem profesionişti pe acest segment, din păcate. Oamenii se pierd în lucruri superficiale. Preferă divertisment păgubos. Există un divertisment artistic – cu care sunt de acord. Dar nu sunt de acord cu divertismentul păgubos. Şi unde întâlnim divertismentul, la ce se apelează când se “performează” acesta? Se apelează la cultura tradiţională. La conştiinţă, cu alte cuvinte.
Matricea Românească: Ce încercaţi să le insuflaţi elevilor Dvs.?
Grigore Leşe: Lucrurile adevărate. Eu nu m-am înscăunat în Universitate. Nu prefer o catedră specială nici în Universitatea Naţională de Muzică, şi nici în Universitatea Bucureşti. Cântecul popular nu se predă: cine horeşte, horeşte, cine nu horeşte, nu horeşte! Prefer studiul muzicologiei, dar cu aplicaţie. Nu este de ajuns să fii un bun teoretician. Trebuie să fii practician. Adică să împlineşti, şi apoi să interpretezi.
Oamenii se pierd în lucruri superficiale. Preferă divertisment păgubos. Există un divertisment artistic – cu care sunt de acord. Dar nu sunt de acord cu divertismentul păgubos
Matricea Românească: Cum vedeţi rolul profesorului – şi nu doar în domeniul Dvs.?
Grigore Leşe: Profesorul trebuie să fie tot timpul inventiv. Trăim alte vremuri, altfel se raportează lumea. De 25 de ani, oamenii umblă mult. Trebuie să avem experienţa departelui. Nu putem trăi din obişnuinţă. Din păcate, obişnuinţa ne aruncă în derizoriu. Trebuie să ne raportăm tot timpul la marea cultură, să ştim ce se întâmplă în jurul nostru. Nu suntem noi buricul pământului!
Matricea Românească: Pe ţăranul român cum îl simţiţi? Mai este senin?
Grigore Leşe: Ţăranul român? Eu aş spune că nu mai avem ţărani. Umblu mult, am umblat mult, am realizat atâtea emisiuni, am umblat în toate zonele ţării. Am peste 300 de episoade realizate în diferite comunităţi din România. Vremea ţăranului a dispărut demult. Trăim alte vremuri, aşa cum am spus. Oamenii doresc altceva. Sigur, ne raportăm la structurile arhetipale, ne raportăm la obiceiuri, ne raportăm la trecut, dar noi trebuie să trăim în prezent. Prezentul nu este cum ar trebui să fie. Tot timpul ne raportăm la un trecut, la un trecut pe care nu îl putem percepe. Eu mă raportez la trecut, dar nu la un trecut îndepărtat, ci la un trecut apropiat. De exemplu, în cazul meu, la horit: eu mă pot raporta la horit, la străbunicul, la străbunica mea, la bunicul, la bunica, la unchi, şi gata! Ce s-a întâmplat înainte de ei, nu pot şti. Eu trebuie să trăiesc clipa. Aşa sunt eu în ziua de astăzi. Aşa trebuie să trăiesc – să fiu prezent, să fiu trăitor, să aduc lumină, să aduc bucuria prin horit. Nădejdea.
Grigore Leşe, o veritabilă comoară naţională a României
Matricea Românească: Mulţi sunt paseişti, nu?
Grigore Leşe: Da. Adică, avem mulţi imitatori, mulţi mintitori în societate, nu sunt trăitori, nu împlinesc ceea ce fac, nu duc un lucru până la capăt. Trebuie să creăm o poveste. Dacă lucrăm în economie, trebuie să ştim ce poveste vrem să spunem, ce vrem să împlinim. Dacă trăim din cultura tradiţională, eu trebuie să spun întotdeauna o poveste. În cazul meu, când mă duc la Ateneul Român, sau unde mă duc cu concertul, eu trebuie să spun o poveste – să aibă povestea un început şi un sfârşit. Dacă nu am aceste calităţi, dacă nu am sensibilitate, dacă nu am talent, dacă nu am intuiţie, trebuie să mă reprofilez. Trebuie să fac altceva, la ce sunt potrivit. În lumea asta este loc pentru fiecare, dar fiecare trebuie să ştie unde îi este locul. Eu nu pot fi pe locul altuia, eu trebuie să fiu pe locul meu. Pentru asta trebuie să am conştiinţă. Trebuie să ştiu la ce sunt bun eu pe lumea asta.
Matricea Românească: Şi să nu fac umbră pământului degeaba.
Grigore Leşe: Da!
Avem mulţi imitatori, mulţi mintitori în societate, nu sunt trăitori, nu împlinesc ceea ce fac, nu duc un lucru până la capăt. Trebuie să creăm o poveste. Dacă lucrăm în economie, trebuie să ştim ce poveste vrem să spunem, ce vrem să împlinim. (…) Trebuie să ştiu la ce sunt bun eu pe lumea asta
Matricea Românească: Diletantismul, impostura aceasta este cea mai mare ameninţare la adresa românismului?
Grigore Leşe: Ştiţi cum? Cultura tradiţională românească, de 25 de ani, se raportează la Europa, la ţări. Fiecare ţară îşi caută identitatea. Dacă Dvs. mă întrebaţi, să spunem, pe mine: “Prin ce sunt românii identitari?”, mi-e greu să spun. Există o asemănare în lume, în Europa, până la contopire. De cântat, toată lumea horeşte. În lumea asta, este o hore. Şi horea asta are «pui». Şi s-a împrăştiat prin toată Europa. Nu-s multe hore pe lume. Cum horim noi, se horeşte şi în Iran, se horeşte şi în Irlanda. Se zice în cimpoaie şi în Scoţia, se zice în cimpoaie şi în Franţa, se zice în cimpoaie şi în Bulgaria. Suntem în lume, toţi suntem în lumea asta. Problema ştiţi care este? Că lumea asta, când a apărut, a fost făcută şi din rău, şi din bine. Eu, când mă duc la un concert şi, din oamenii răi câţi au fost la concert, fac din ei să fie buni, eu sunt deplin fericit. Nu pot schimba eu lumea…
Matricea Românească: Prin cântec, românul şi-a transmis toate stările şi toate momentele definitorii ale vieţii: de la naştere, până la moarte.
Grigore Leşe: Dar nu numai românii fac asta! Toate popoarele.
Matricea Românească: Ce mai rămâne din noi dacă nu ne cântăm dorul, dragostea, viaţa?
Grigore Leşe: Ce rămâne din noi? Suntem mai săraci. De fiecare dată când mă duc să concertez, eu spun aşa: “Stimaţi spectatori, v-aţi uitat cântecul. Hai să ne readucem aminte de cântec, să cântăm împreună!”. Şi, când îi pun să cânte, simt că şi-au uitat cântecul. Cântecul, la români, are un rol utilitar. Prin cântec, românul şi-a adormit copilul, prin cântec şi-a condus mireasa la cununie, prin cântec şi-a condus la mormânt neamurile. Cântecul are un rol utilitar, asta este foarte important să spunem. Cântecul are un rol utilitar – nu cântăm numai aşa, că ne vine să cântăm! Prin cântec ne ‘stâmpărăm, prin cântec aducem bucuria, aducem iubirea, aducem lumina.
Un suflet românesc: Grigore Leşe
Matricea Românească: Care este poetul Dvs. preferat? Şi de ce?
Grigore Leşe: Am umblat mult. Cred că cea mai frumoasă poezie pe care am auzit-o este poezia oralităţii, poezia nescrisă. Ea, de fiecare dată, înfloreşte. În glasul meu au înflorit textele acestea, despre lume, despre viaţă, despre oameni, despre praguri. Tot timpul se transformă această poezie. Poezia oralităţii este după oameni.
Eu, când mă duc la un concert şi, din oamenii răi câţi au fost la concert, fac din ei să fie buni, eu sunt deplin fericit
Matricea Românească: Aşadar, poetul anonim.
Grigore Leşe: Da. Poetul anonim este poetul meu preferat.
Matricea Românească: De ce face Grigore Leşe parte din matricea românească?
Grigore Leşe: Mi se pune întrebarea asta. Eu ştiu un singur lucru – că mi-am ales un drum. De 40 de ani nu m-am abătut după lumea asta. Ce-am putut să fac, a fost o încăpăţânare a mea! A fost un fix de-al meu! Toţi oamenii, în ziua de azi, au câte un fix. Eu am avut un fix. Ce fix? Să horesc horele adevărate, pe care le-am moştenit. Glasul lor l-am moştenit. Trebuie să moşteneşti asta. Dacă nu eşti în povestea asta, nu ai ce căuta aici! Trebuie să moşteneşti glasul, ăsta nu se învaţă! Nu e bel canto, este glas. Trebuie să cânţi cu inima. Una-i glasul, şi alta-i vocea. Mie îmi place să spun că eu horesc cu glasul, nu cu vocea.
Matricea Românească: Pentru Dvs., ce înseamnă România?
Grigore Leşe: Pentru mine ce înseamnă România? Ştiţi ce înseamnă România? Dacă tot am umblat, eu trebuie să conştientizez asta. Cum am putut conştientiza ce înseamnă România? Având experienţa departelui. Nu pot să răspund la întrebarea asta nici la 20 de ani, nici la 30 de ani. Eu trebuie să îmbătrânesc ca să pot răspunde la întrebarea: “Ce înseamnă România?”. Cu cât intru în vârstă, trebuie să mă înţelepţesc, trebuie să am înţelepciune, ca să pot răspunde la întrebarea asta. Eu trebuie să am experienţa departelui, adică să umblu în lume, să cânt, să văd oameni, să mă duc în ţările nordice, să mă duc în America, să mă duc în Japonia, să mă duc în Coreea, să mă duc în China, să umblu în Occident, să văd lumea.
Ştiţi ce este România? O ţară, un teritoriu din periferia Occidentului şi din periferia Orientului. Totdeauna mă întreabă: “Mă Grigore, când a fi odată România Mare?” Eu nu prefer România Mare, eu prefer România întreagă. Nu poţi arăta lumii nimic, dacă nu eşti întreg. Că se spune între oameni: “Trebuie să-ţi fie mintea întreagă. Mă, tu nu eşti cu mintea întreagă! Întâi să ai mintea întreagă, şi apoi poţi înfăptui alte lucruri”.
Despre România, n-aş putea spune aşa, că este ţara dorului. Eu aş zice aşa: brandul României este suferinţa.
Eu nu prefer România Mare, eu prefer România întreagă. Nu poţi arăta lumii nimic, dacă nu eşti întreg
Matricea Românească: Frapant.
Grigore Leşe: Da, dar prin suferinţă pot ajunge la fericire. Şi repet: brandul României este suferinţa. N-am demonstrat niciodată în lumea asta altceva. Noi totdeauna ne-am dus să arătăm cât de bucuroşi suntem. Noi n-am arătat lucrurile profunde din România. Erorile din cultura tradiţională sunt ale noastre. Noi trebuie să recunoaştem cum suntem noi: aşa suntem noi, pe lume făcuţi! Noi cântăm cu erori, noi avem o viaţă, noi tot timpul avem o poveste de spus. Trăim din poveşti, din povestiri. Viaţa aici, în România, e făcută din poveşti. Dar poveşti despre dor, poveşti despre înstrăinare, poveşti despre jele. Şi dacă acestea s-au adunat la un loc, de aceea avem atâta diversitate în muzica tradiţională. Noi trecem, minten-minten, de la bucurie la tristeţe! Aşa suntem noi pe lume, hâtri. Dar suntem şi vicleni, suntem şi leneşi. De astea ne vin, că amestecăturile în România au fost multe. Suntem o zonă cosmopolită, aici am trăit cu tot felul de oameni: am trăit cu bulgari, am trăit cu turci, am trăit cu ruşi, am trăit cu unguri. Şi, din păcate, de la fiecare am luat şi ce-a fost rău.
Grigore Leşe Foto: Mircea Mocanu
Am întrebat eu un ţăran, odată – era acum vreo trei ani, la Ţibleş – “Cum e în ţara asta”? Şi el mi-a răspums: “Mai bine! Cum e acum în România, n-o fo’ de când e lumea şi pământul”. “Da’ de ce?” Păi, zice: “Am pământul meu, îmi pot creşte animalele…” Adică o vrut să îmi spună că este în libertate. Din păcate, libertatea în România a fost înţeleasă greşit. Ne-am câştigat libertatea în decembrie 1989, dar ne-am câştigat libertatea de a gândi. Avem nevoie de oameni înţelepţi, avem nevoie de oameni de ispravă, cu mintea întreagă, şi să nu credem niciodată că noi reprezentăm buricul pământului.
Noi avem o şansă: se povesteşte că aici, în România, este Raiul primordial. Ce şansă avem noi: să murim în Rai!
Deși, la o primă vedere, desenele lui Mimi Ciora nu par decât compoziții în alb și negru, îmbogățite prin zeci de amănunte, apropierea privirii de fiecare lucrare în parte deschide o lume a simbolurilor ancestrale. Elementul dominant al expoziției sale, “Zâne şi inimi”, este feminitatea, despre care un clasic al culturii româneşti, Constantin Brâncuşi, credea că nu trebuie devoalată niciodată de mistere.
Tânara artistă s-a poziționat – intuitiv, credem noi – la extremitatea ideii brâncușiene și i-a „aşternut”, cu îndrăzneală – o trăsătură pe care sexul frumos o exprimă destul de des -, Femeii gândurile, sentimentele și convingerile pe propria ei piele.
Mitologia română cunoaște zâne bune, cum sunt Sânzienele, și zâne rele, precum Ielele
„Am încercat să fiu foarte atentă la detalii, de aceea, personajele au tatuaje, dar nu unele precum cele pe care le cunoaștem deja, pe care le vedem în albume sau pe pielea oamenilor, ci unele ce reprezintă simboluri reinterpretate de mine, forme organice. Mai am și inimile – sunt șapte la număr, pentru fiecare zi a săptămânii. În principiu, este vorba despre mine: încep cu luni și termin cu ultima zi din săptămână, când renasc și o iau de la început. Nu mă refer la ele ca organ vital, ci ca suflet”, şi-a „descifrat” artista creaţiile, pentru Matricea Românească.
Tânara artistă s-a poziționat la extremitatea ideii brâncușiene despre misterul feminin și i-a „așternut”, cu îndrăzneală, Femeii gândurile, sentimentele și convingerile pe propria ei piele
Privitorul care își formează, în prealabil, ideea că la expoziția lui Mimi Ciora va intra pe tărâmul zânelor din povești, cu zâmbet cald și cu flori în păr, va fi, cu siguranţă, fie dezamăgit fie plăcut surprins. Eu m-am încadrat în cea de-a doua categorie, pentru că nu mă așteptam la o reinterpretare a acestor creaturi mitologice în “cheie” horror – goth și pop culture (cultura masei). Mitologia română cunoaște zâne bune și rele, bătrâne gârbovite sau tinere ispititoare, iar toate personajele dețin aceeași trăsătură notabilă, care le separă de omul obișnuit – puterea supranaturală. În urma unei ample documentări, Mimi a decis să îmbine elementele negative cu cele pozitive ale zânelor, și a adus în fața publicului o nouă viziune.
O artistă îndrăzneaţă: Mimi Ciora
Astfel se face că „Zâne şi inimi” este despre femeia puternică, fioroasă pentru unii, dar cu trăsături calde pentru alţii, atât timp cât știm unde și cum să ne uităm. Tânăra artistă ne-a mărturisit că zânele reflectă propria ei personalitate – aspect ușor de intuit -, dar putem spune fără teama de a greși că expoziția este dedicată fiecărei femei. Adică eternului feminin, cu umbrele şi luminile sale de fiecare zi.
Zâne şi inimi, lumini şi umbre
Expoziția „Zâne și inimi” a artistei Mimi Ciora poate fi vizitată la Galeria Galateca din București, până în 19 noiembrie. Curator: Ioana Ciocan
Nicu Alifantis merită mai mult decât un material compus pe fugă, între două “trenuri” de mare viteză ale vieţii. E motivul pentru care, deşi eram nerăbdător să scriu acestă “dedicaţie”, am rezistat impulsului şi am lăsat inspiraţia la decantat....
Pantofi lustruiți, haine călcate și o nuanță de parfum scump. Acestea sunt câteva dintre caracteristicile – definitorii, se pare – ale omului de la oraș, cel care își duce existența în „jungla urbană”, constituită din sticlă, beton și praf....
Literatura română este fascinantă, realistă şi tulburătoare. O poveste remarcabilă merită spusă mai departe - de aceea, multe dintre romanele scriitorilor români au reprezentat și produsul industriei cinematografice, iar ecranizările s-au bucurat de...
https://youtu.be/yNKIgJKbyXQ
Deşi a stat cinci ani în Germania la studii, Ovidiu Albert n-a ezitat nici un moment atunci când s-a pus problema să revină în ţară, acolo unde îşi urmează pasiunea: aceea de a le insufla copiilor dragostea de Istoria...
Credința în Dumnezeu reprezintă, fără tăgadă, motorul care pune în mișcare daimonul creației aflat înlăuntrul artiștilor, iar cei mai cunoscuți români care ne-au făcut cinste prin lucrările lor și-au declarat, în memorii și în interviuri, dragostea...
Pentru unii, ba chiar cu veleităţi creştine, sunt o cohortă de adoratori ai răului care şi-au meritat soarta şi au atras pedeapsa “divină”. Mai moderaţii văd în ei nişte victime naive, pe alocuri inconştiente, ale unui sistem putred şi clătinat din...
E drept, bărbații au fost cei care au luptat în bătălii sângeroase necesare evoluției neamului, și s-au ocupat de bunăstarea familiei. De aceea, laudele la adresa lor nu-și vor afla sfârșitul nici peste veacuri. Dar de puține ori se consemnează faptul...
Poporul român se poate mândri cu o istorie bogată, iar de cele mai multe ori, obiectele vechi sunt cele care reprezintă mărturia valorilor care ne fac cinste. Un astfel de artifact deosebit de important și cu o notabilă încărcătură istorică este Marea Camee...
„(1) Militarii sunt obligaţi să cunoască regulile privind portul uniformelor militare, să deţină toate uniformele militare complete şi să le poarte regulamentar în situaţiile în care acestea sunt folosite: la ceremonii, în oraş, la serviciu, la...
Singurul compus din familia pietrelor care este inclus în alimentația omului joacă un rol aparte în tradițiile și în credințele românilor, care l-au considerat dintotdeauna un "ajutor" de nădejde. Este vorba despre sare, un mineral prezent astăzi pe masa...
“Chat with Alice”, văzut în week-end, la Festivalul de Film "Astra" de la Sibiu, e o poveste despre disperare şi despre speranţă, care te urmăreşte mult timp după scurgerea celor 21 de minute ale documentarului de un realism frust, semnat de către...
Îşi poartă cu mândrie rădăcinile bucovinene prin capitala României. Este una dintre cele mai apreciate tinere voci din peisajul muzicii autohtone şi încearcă, prin arta ei, să valorifice într-un context modern moştenirea noastră spirituală. Este...
Matricea Românească a făcut parte marţi, în avancronica spectacolului “Ťoamna Simfonic Aniversar”, dintr-o asistenţă de gală, la lansarea “bucureşteană” a volumului memorialistic “Vă dau un an din viaţa mea”, al maestrului Tudor Gheorghe. Mai...
https://www.youtube.com/watch?v=BnSeC1ze6mA
Curajul și puterea de a merge mai departe, indiferent de condițiile vitrege inevitabile în evoluția unui popor, sunt trăsături aproape definitorii pentru români, cu care aceştia s-au mândrit dintotdeauna. Dar aceste...
Românii au făcut din suferinţa lor un brand, şi îşi sublimează această stare - dar nu numai - în cântec, crede Grigore Leşe, cel care susţine, într-un interviu pentru Matricea Românească, faptul că doar experienţa “departelui” ne poate face să ne...
Deși, la o primă vedere, desenele lui Mimi Ciora nu par decât compoziții în alb și negru, îmbogățite prin zeci de amănunte, apropierea privirii de fiecare lucrare în parte deschide o lume a simbolurilor ancestrale. Elementul dominant al expoziției sale,...
Matricea Românească este o platformă culturală laică, de dimensiune civică, publicată de către Asociaţia Culturală Matricea Românească, ce promovează cultura şi spiritualitatea României, susţine limba română şi respectul faţă de celelalte culturi prezente în spaţiul românesc, respectiv cooperarea interculturală.
Matricea Românească este apolitică şi autonomă.
Matricea Românească respinge și condamnă toate formele și manifestările antisemite, rasiste sau xenofobe. Ele sunt incompatibile cu valorile şi principiile fondatoare ale Asociaţiei-mamă, unele ale toleranţei şi ale interculturalităţii.
Informaţiile prezentate prin intermediul Matricea Românească pot fi utilizate exclusiv în scopuri personale de informare, și nu în scopuri comerciale sau de profit.
Este interzisă utilizatorilor Matricea Românească orice formă de reproducere, distribuire, adaptare, precum şi orice altă transformare a conţinutului generat de aceasta, fără acordul scris al Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi al “Bulboacă şi Asociaţii SCA”.
Utilizatorii Matricea Românească nu au dreptul de a distribui conţinutul site-ului, indiferent de suport, fără să indice în mod explicit sursa, inclusiv numele autorului și link-ul spre conținutul de pe Matricea Românească, acolo unde este cazul.
Utilizatorii Matricea Românească nu au dreptul să desfăşoare nici o activitate de colectare a datelor (indiferent de natura acestor date şi de modul de colectare) prin intermediul Matricea Românească.
Platforma Matricea Românească şi Asociaţia Culturală Matricea Românească nu sunt răspunzătoare pentru conţinutul altor site-uri care pot fi accesate prin intermediul www.matricea.ro.
Proprietarul revistei culturale online Matricea Românească (www.matricea.ro) este “Bulboacă şi Asociaţii SCA”, prin Asociaţia Culturală Matricea Românească. Conţinutul media publicat pe Matricea Românească nu reprezintă în mod obligatoriu poziţia oficială a “Bulboacă şi Asociaţii SCA”. Întreaga răspundere asupra acurateţii şi coerenţei informaţiilor oferite de Matricea Românească, precum şi răspunderea opiniilor exprimate, le revine editorilor acesteia şi autorilor articolelor, acolo unde este cazul.
Utilizatorii Matricea Românească sunt supuşi reglementărilor legale din România, indiferent de ţara din care accesează Matricea Românească.
Conţinutul (text, video, audio, grafic şamd) materialelor publicate prin intermediul Matricea Românească, precum şi drepturile de autor aferente aparţin “Bulboacă şi Asociaţii SCA”, prin Asociaţia Culturală Matricea Românească, cu excepţia cazurilor evidenţiate distinct.
Asociaţia Culturală Matricea Românească şi “Bulboacă şi Asociaţii SCA” îşi rezervă dreptul de a opera modificări ale conţinutului şi / sau ale structurii site-ului fără nici o informare prealabilă a utilizatorilor.
Asociaţia Culturală Matricea Românească, “Bulboacă şi Asociaţii SCA” şi partenerii săi implicaţi în procesul de creaţie sau difuzare a conţinutului Matricea Românească nu sunt răspunzători pentru daunele directe sau indirecte, de orice natură, ce ar rezulta din / în legătură cu utilizarea acestui site sau a conţinutului său de către utilizatori.
Matricea Românească le permite utilizatorilor săi să publice comentarii (sub rezerva moderării lor în spiritul unei exprimări civilizate, care să nu atingă atingere demnităţii personale ori valorilor toleranţei) şi permite găzduirea, partajarea și publicarea conținutului disponibil pe www.matricea.ro către rețelele sociale. Comentariile care vor fi aprobate nu sunt confidenţiale şi nici protejate de drepturile de proprietate intelectuală.
Utilizatorii Matricea Românească poartă responsabilitatea integrală a comentariilor publicate şi a folosirii celorlalte opţiuni aferente conţinutului.
Asociaţia Culturală Matricea Românească şi “Bulboacă şi Asociaţii SCA” îşi rezervă dreptul de a modera orice comentarii ale utilizatorilor cu conţinut licenţios sau denigrator la adresa lor.
