Trăiește în casă cu autismul zilnic, dar nu ar face uitat cuvântul acesta, pentru că dacă ar fi așa, ar însemna pentru Carmen Ghercă să uite de Robert, fiul său. Prin el, consideră că aduce mai mult bine în viața persoanelor cu elemente din spectrul autist precum se identifică și tânărul care, în inima sa, Carmen îi este mamă de 27 de ani.

Încă are nevoie de ea ca să îi fie sprijin permanent. Deși sunt multe aspecte la care se descurcă, nu este încă independent și, probabil, nu va ajunge niciodată la un nivel de 100% de independență deoarece, indiferent de terapii, autismul nu se vindecă total, ci doar se recuperează.

Carmen, pe lângă resursele pe care le are zilnic din ipostaza de mamă, reușește să fie atentă, să ajute, să se implice și pentru semeni de-ai lui Robert în interiorul organizației ANCAAR pe care o conduce. La centru, tinerii și adulții cu autism vin zilnic pentru a beneficia de terapiile de care au nevoie, pentru a socializa și pentru a învăța abilități de viață independentă. Cred cu tărie că la bunăstarea lor, Carmen nu contribuie cu puțin.

Dacă ar fi să dați o culoare prezentului, ce culoare ar avea?

Prezentul nu poate avea, pentru mine, decât o singură culoare, cea albastră, aceasta fiind culoarea desemnată la nivel internațional pentru a marca Ziua Internațională pentru Conștientizarea Autismului.

Dacă ar fi să dați ani înapoi și ați avea o superputere, ați schimba diagnosticul fiului?

Nu, fiindcă asta ar însemna să îl schimb pe Robert. Dar aș schimba lumea din jurul lui, pentru a-l accepta așa cum este.

Ce ați învățat de la Robert?

Am învățat că poți fi fericit cu foarte puțin și că bucuriile chiar vin din lucrurile simple de care noi am uitat să ne bucurăm.

Ce ați învățat despre dumneavoastră ca om, ca femeie, ca mamă de când s-a născut Robert?

Datorită lui Robert mi-am descoperit abilități pe care nu credeam că le am – să vorbesc în fața camerelor TV, să merg în Parlamentul European și să vorbesc despre nevoile persoanelor cu autism din România, să gestionez un ONG cu tot ce presupune funcționarea acestuia, să organizez evenimente, să fac PR și fundraising. Am înțeles că trebuie să fiu puternică și să lupt pentru copilul meu cu toată forța, fiindcă doar eu pot să-l ajut cu adevărat. Am învățat să mă ridic de fiecare dată când cad și să nu renunț chiar dacă, de multe ori, sunt tentată să o fac.

Cum e să trăiți cu autismul zilnic în casă?

Ne-am obișnuit, face parte din viața de zi cu zi. Știm deja că timpul se învârte în jurul nevoilor lui Robert, dar încercăm să le acoperim și pe ale noastre, fiindcă este important să fim noi bine pentru ca lui să-i fie bine. Încercăm să ne construim viața firesc, dar bineînțeles că sunt și momente sau zile când este mai greu să o facem. Clar că învățăm, mereu, câte ceva despre autismul lui Robert și că provocările sunt mereu altele. Important este să le depășim.

Cum ați trăit momentul când ați auzit prima dată că Robert e suspect de elemente din spectrul autist?

De multe ori, mi s-a cerut să povestesc ceea ce simte o mamă atunci când află că are un copil cu autism și, de fiecare dată, am folosit această parabolă.

Pentru orice femeie, perioada în care este însărcinată este una dintre cele mai frumoase. Pe parcursul celor nouă luni, te pregătești pentru aducerea unui copil pe lume, cu emoție, cu nerăbdare, plină de curiozitate, cu speranță, așa cum te pregătești pentru o călătorie unică în viață, într-o țară pe care toată viața ai visat să o vizitezi. Îți faci bagajele, îți cumperi bilet, dicționare sau ghiduri de conversație, studiezi istoria țării și formele de relief, clima, încerci să afli cât mai multe lucruri despre oamenii pe care urmează să-i întâlnești și despre viața lor.

Și iată, sosește ziua mult așteptată când te îmbarci în avionul ce te va duce către destinația dorită. Inima îți tresaltă, palmele îți transpiră și îți simți pulsul undeva în gât…

Totul e nou, neașteptat, plin de necunoscute…Și, deodată, auzi vocea pilotului răsunând în boxele avionului…. Îți spune că, din motive tehnice, vor fi nevoiți să aterizeze în altă parte, într-o țară uitată de lume, despre care nu știi absolut nimic. Ești brusc îngrozită, îți spui că nu este posibil, că tu ai bilet pentru țara mult visată și te întrebi ce vei face și cum.

Dar avionul aterizează și ești nevoită să cobori… Totul în jur este necunoscut, oamenii se feresc de tine și nimeni nu-ți dă o mână de ajutor. De fapt, nici nu știi cum să o ceri, fiindcă nu cunoști limba pe care cei din țara în care ai ajuns, o vorbesc.

Ușor sau greu a fost să acceptați constatarea medicală pusă de medici?

A fost foarte greu. Toată perioada de după aflarea diagnosticului a fost foarte dificilă, pentru că nimeni nu ne dădea nicio șansă. Iar în România se știa atât de puțin despre autism. Practic, nu aveai de la cine să ceri ajutor sau un sfat și nici nu găseai informații pe internet. Au fost chiar perioade de depresie, dar am reușit să le depășim, pentru că am înțeles că trebuie să acceptăm că Robert nu este așa cum ni l-am imaginat că va fi și că trebuie să fim lângă el, atunci când nimeni nu era.

Unii ar spune că a fi mama unui copil cu autism este un stres continuu. Ce îmi puteți declara despre asta?

Nu aș putea spune că este un stres continuu, dar există un stres mai mare decât atunci când ești mama unui copil tipic. Mereu poate apărea ceva care poate modifica starea copilului și trebuie să știi sau să încerci să gestionezi situația. De exemplu, o schimbare a rutinei zilnice, poate produce o criză care, normal, duce la apariția stresului pentru cei din jur, dar mai ales pentru mama copilului. Sunt stresante și situațiile în care copilul trebuie să treacă prin experiențe noi sau atunci când trebuie să meargă la medicul dentist, de exemplu. Pentru noi, era dificil de gestionat situația în care ne confruntam cu lipsa energiei electrice, fiindcă Robert devenea foarte agitat. Dar, în timp, am învățat cum să-l ajutăm să depășească și această situație.

Este greu să trăiești în România când copilul tău are autism?

Nu este ușor. În România, persoanele cu autism încă sunt discriminate. Deși lucrurile s-au mai schimbat, încă sunt copii cu autism care nu sunt primiți în grădinițe sau în școli, sunt părinți care fac eforturi uriașe să plătească terapia copiilor, nu există servicii de sănătate specializate pentru ei, și aici revin iar la problema intervențiilor dentare, iar pentru adulții cu autism nu există servicii. Dar, cel mai greu este să reușim să schimbăm mentalitatea despre persoanele cu dizabilități, formată în anii de comunism.

De unde v-ați luat forța în tot acești ani?

Din credință, dar și de la familie și de la prietenii care ne-au rămas aproape. Și, bineînțeles, de la Robert. El este motivația mea.

Cum este Robert acum și cum s-a dezvoltat în conformitate cu anii pe care îi are?

Robert este un tânăr de 27 de ani care are nevoie de sprijin permanent. Deși sunt multe aspecte la care se descurcă, nu este încă independent și, probabil, nu va ajunge niciodată la un nivel de 100% de independență. Mereu am spus că s-a născut prea devreme. Acum, cu siguranță, ar fi avut alte șanse.

Deși nu vorbește, am găsit mijloacele de a comunica cu el prin intermediul calculatorului sau tabletei, scrie și citește și, mai nou, chiar pictează.

Dar, cel mai important pentru noi, este faptul că este fericit și vom face tot ce ne stă în putere să fie fericit în continuare.

Timpul a fost un contra-cronometru ca să-l aduceți la același nivel cu copiii de vârsta lui?

Deși fiecare părinte de copil autist își dorește acest lucru, noi am realizat, la un moment dat, că Robert nu va reuși niciodată să ajungă la același nivel cu copiii de vârsta lui. Timpul contează, pentru că începerea terapiei cât mai devreme posibil, crește mult șansa copilului de a evolua. Doar că în autism, orice achiziție se face cu multă răbdare și perseverență. Iar timpul, pentru noi, părinții care au deja copii deveniți adulți, nu este un prieten. Știți care este dorința unui părinte de copil cu autism? Să trăiască cu o zi mai mult decât copilul său. Fiindcă nu știm ce se va întâmpla cu copiii noștri atunci când noi nu vom mai fi. Mereu ne punem această întrebare și trăim cu frica acelei zile.

Au fost momente grele. Primirea diagnosticului, acceptarea, societatea rea, o Românie nepregătită, terapiile scumpe, dar totuși, care au fost cele mai frumoase momente trăite alături de el sau fiecare zi este o sărbătoare?

Atunci când Robert a reușit să învețe ceva nou sau să facă ceva singur. Acele momente sunt adevărate bucurii pentru că știm cât de greu a fost, pentru toți, ca el să ajungă la un anumit nivel. Momentele în care el este zâmbește sunt cele mai frumoase, fiindcă tot ce contează pentru noi este starea lui de bine.

Lăsați-i gând lui Robert cu ocazia noastră.

El știe că noi îl iubim foarte mult și că mereu vom încerca totul pentru ca viața lui să fie mai bună și demnă.

Carmen, v-ați îndreptat către toți copiii cu autism. Nevoile fiului  a fost motivația întreagă?

Atunci când am aflat despre autism, am crezut că sunt singura mamă din lume care are un copil cu această tulburare. După ce am cunoscut și alți părinți care mă căutau din dorința de a afla mai multe sau îmi cereau ajutorul, am hotărât să încercăm să îi ajutăm, așa cum puteam noi să o facem.

Cum a început povestea cu asociația?

Așa s-a născut asociația. Atunci când am întâlnit, la un curs susținut de un specialist din Suedia, și alți părinți. La acea întâlnire, am fost sfătuiți să ne unim și să devenim vocea copiilor noștri, pentru care să luptăm împreună.

Ce se întâmplă în interiorul ei? Ce proiecte se ticluiesc?

Dacă la început, scopul asociației era de a aduce părinții împreună, încetul cu încetul, am început să oferim servicii pentru copii, iar acum pentru tineri și adulți cu autism.

La centrul ANCAAR Iași, tinerii și adulții cu autism vin zilnic pentru a beneficia de terapiile de care au nevoie, pentru a socializa și pentru a învăța abilități de viață independentă.

Aceștia merg împreună la film, în excursii, învățăm să facem cumpărături și să gătim, pictăm, creăm obiecte din ceramică (ornamente pentru Crăciun, mărțișoare, etc) pe care încercăm să le valorificăm pentru a acoperi o parte din costurile asociației. ANCAAR Iași este singurul loc unde sunt primiți cu dragoste și unde ei se bucură să fie alături de prietenii lor și de terapeuți.

Credeți că aceasta e misiunea dumneavoastră în viață, cea de a avea sub aripă copiii cu aceste tulburări?

Mereu m-am gândit că Dumnezeu ni l-a trimis pe Robert cu un scop. Probabil că misiunea mea în această viață este aceea de a încerca să aduc mai mult bine în viața persoanelor cu autism și a familiilor acestora, prin Robert.

Și sper să reușesc să o duc până la capăt.

Dacă ești din România este foarte puțin probabil să nu fi consumat sau măcar să nu fi auzit de plăcinta dobrogeană – un delicios produs de patiserie fabricat în regiunea Dobrogei, în compoziția căruia intră foi de aluat întinse și umplute cu brânză telemea, amestecată cu caș și cu ouă.

Foile se întind și se usucă până când devin foarte subțiri, translucide, elastice și puțin lucioase. Apoi, se rulează, se încrețesc și se aranjează în formă de spirală în tăvi rotunde. Este un produs cu consistență moale, fragedă, datorită amestecului de ou și iaurt turnat deasupra, față de alte produse de același tip, care au o consistență crocantă cu suprafața ușor casantă. O altă deosebire față de alte produse de același tip este folosirea aluatului proaspăt, pregătit pentru fiecare tavă de produs finit.

De curând, caracterul specific al plăcintei dobrogene, datorat modului de preparare și îndemânării transmise de la o generație la alta, a fost recunoscut la nivel european – Comisia Europeană a adoptat, pe 30 martie, decizia prin care ”plăcinta dobrogeană” este considerată ca fiind o indicație geografică protejată (IGP) pentru România. Numele a fost adăugat în lista celor 1 621 de produse agricole deja protejate la nivel european, listă care se găsește în baza de date eAmbrosia.

Demersurile pentru obținerea recunoașterii și protecției la nivel european pe sistemul de calitate, Indicație Geografică Protejată au început în 2017, iar acum plăcinta dobrogeană completează lista de produse alimentare românești recunoscute până în prezent pe sisteme de calitate europene. Listă care a început cu magiunul de prune Topoloveni și care mai include Salam de Sibiu, Novac afumat din Țara Bârsei, Scrumbie de Dunăre afumată, Cârnați de Pleșcoi, Telemea de Sibiu, Cașcaval de Săveni, Salată cu icre de știucă de Tulcea și Salată tradițională cu icre de crap – toate cu Indicație Geografică Protejată, alături de Telemeaua de Ibănești, cu Denumire de Origine Protejată (DOP). Trebuie precizat că sistemele de calitate europeană IGP și DOP protejează denumirea unui produs care provine dintr-o anumită regiune și care este realizat urmând o anumită metodă de producție tradițională. Diferența între cele două este că, în timp ce în cazul DOP materiile prime trebuie să provină din regiunea de origine, unde trebuie să aibă loc toate etapele de producție, în ceea ce privește IGP, măcar una din etapele de producție, prelucrare sau preparare trebuie să aibă loc în regiunea respectivă.

Dintre cele peste 1600 de produse cu indicație geografică protejată sau denumire de origine protejată existente la nivelul Uniunii Europene, cele mai multe sunt deținute de Italia (317), Franța (260) și Spania (204), urmate de Germania, Portugalia și Grecia cu peste 100 de produse fiecare. De remarcat și faptul că, în prezent, China, țară care nu este membră a Uniunii, are 99 de produse de astfel de produse recunoscute la nivelul UE. Revenind la România, să amintim și că pe lângă produsele amintite, are înregistrate în Registrul indicațiilor geografice ale UE și băuturi spirtoase, din categoriile Rachiu de fructe, respectiv Rachiu de vin, iar la nivelul Ministerului Agriculturii sunt în derulare acțiuni care vizează înregistrarea pe sisteme de calitate europene a produsului “Pelin”, în categoria băuturilor aromatizate. De asemenea, România are în prezent trei produse în etapa de verificare europeană, respectiv două pentru dobândirea Indicației Geografice Protejate, respectiv Pita de Pecica și Salinatele de Turda și unul pentru dobândirea Specialității Tradiționale Garantate, respectiv Sardeluța marinată.

Sursă foto: https://suntdelicioase.ro/product/placinta-dobrogeana-cu-branza-sarata/

Pe când unii adolescenți au preocupări cu prietenii sau în fața calculatorului atunci când stau de vorbă cu timpul liber, Andreea Iordache se ocupă să se perfecționeze în fotografie și face și cu dragă inimă voluntariat, fiind secretara voluntarilor în cadrul Teatrului ,,George Ciprian”.

Reușește să gliseze și să jongleze cu atribuțiile pe care le are ca elevă, punându-le fără doar și poate pe primul loc, cu cele pe care le înfăptuiește din pasiune pentru arta fotografică stradală și cu cele în care este implicată la teatru. La finalul clasei a IX-a a participat la primul său voluntariat. A fost în cadrul proiectului ,,Școala din parc”, organizat de Biblioteca Județeană ,,Vasile Voiculescu” din Buzău. Nu avea nicio așteptare. Până în acel moment nu mai auzise de alt voluntariat la nivelul orașului.

De când a început să guste din acest tip de activități, ea a înțeles cât de mult o ajută în dezvoltarea și formarea sa. Ce carieră vrea să îmbrățișeze pe lângă pasiunile în jurul cărora se perindă, aflăm de la invitata zilei, Andreea Iordache. Cred cu tărie că va avea un start frumos în viață pentru care a meritat ca unele clipe din adolescența sa să fie, poate, sacrificate, dar și pentru că a învățat ce înseamnă responsabilitățile și asumarea lucrului temeinic făcut.

Andreea, cum arată viața unei tinere? Ce atribuții îmbrățișezi în viața ta?

Am o viață foarte diversă, plină de responsabilități și atribuții, cum ar fi studiile, pasiunile personale, voluntariatul. Fotografia este pasiunea mea principală, îmi place să iau trenul și să merg dintr-un oraș în altul pentru a fotografia clădiri și oameni (street photography). În ceea ce privesc voluntariatul, m-am implicat și încă mă implic activ în orice activitate apare în orașul meu, dar voluntariatul la Teatrul ,,George Ciprian” rămâne cel mai important în sufletul meu. Acolo mă dezvolt în fiecare zi, oamenii de acolo sunt ca o a doua familie pentru mine. Pe lângă toate acestea, îmi ajut și părinții la treburile casei.

Glisezi între școală, activități extracurriculare, pasiuni și voluntariat. Ușor sau greu este, frumos și/sau complex?

Nimic nu este greu atunci când faci totul din plăcere. Dacă îți dorești ceva cu adevărat vei reuși să-ți împarți timpul pentru a reuși să le faci pe toate. Este important să existe un echilibru între școală și pasiuni, voluntariat. Mereu îmi spun că trebuie să mă ocup întâi de liceu și să învăț pentru a putea face și restul activităților pe care le am programate în timpul liber.  Mă bucur că nu am fost niciodată pusă în situația de a alege între școală și voluntariat, am norocul că părinții mei mă susțin în tot ceea ce-mi doresc și mă ajută la fiecare pas. Sunt recunoscătoare că pot să-mi îmbin pasiunea de suflet, fotografia, cu voluntariatul la Teatrul ,,George Ciprian”.

O pasiune pe care ți-o dezvolți și te apreciez totodată este fotografia. Cum ai descoperit-o?

Acum câțiva ani, am descoperit pasiunea pentru fotografie atunci când am primit un aparat foto de la părinții mei ca dar de Crăciun. Însă, fiind încă un copil, am renunțat rapid după ce am constatat că nu îmi ies fotografiile și nu mă descurc. Cu un an în urmă, în timpul unei excursii la Brașov împreună cu prietenii mei, am împrumutat aparatele lor foto și am realizat că doresc să am propriul aparat de fotografiat pentru a captura momente speciale. După ce am discutat cu părinții mei, m-au susținut și mi-au cumpărat propriul aparat foto o săptămână mai târziu. Am început să fac street photography cu o prietenă în fiecare săptămână, apoi am explorat și fotografia de teatru și de concert. Am fost norocoasă să am în jurul meu oameni care să mă încurajeze și să mă învețe tot ce știu astăzi. Acum, nu-mi pot imagina viața fără fotografie.

Cu voluntariatul când ai făcut cunoștință? Cum a fost prima întâlnire?

La finalul clasei a IX-a am participat la primul meu voluntariat. A fost în cadrul proiectului ,,Școala din parc”, organizat de Biblioteca Județeană ,,Vasile Voiculescu” din Buzău. Nu aveam nicio așteptare pentru că până în acel moment nu mai auzisem de alt voluntariat la nivelul orașului meu. Cred că bucuria și căldura cu care ne-au primit coordonatorii a fost punctul de plecare pentru tot ceea ce avea să urmeze. Mă bucur de faptul că, la aproape doi ani distanță, activitățile de voluntariat sunt susținute și încurajate mult mai mult.

Ocupi funcția de secretar al voluntarilor. În ce organizație și cum te responsabilizează acest rol?

Voluntariatul în cadrul Teatrului ,,George Ciprian” mi-a acordat multe oportunități printre care și cea de secretar al voluntarilor. Sigur, nu este o experiență potrivită pentru toată lumea, mai ales pentru cei care nu au răbdare, dar pe mine mă pasionează ceea ce fac. Responsabilă sunt de mică, îmi place să-mi însușesc atribuții și să duc tot ceea ce am de făcut la bun sfârșit. Sper și cred că acesta a fost unul dintre principalele motive pentru care am primit această funcție.

Ești o tânără care știe deja ce domeniu vrea să îmbrățișeze în viața profesională sau gândurile tale încă vorbesc între ele? Spre ce înclini?

Sincer, știu că nu mai este atât de mult timp până ce va trebui să aleg ce voi face cu viitorul meu, dar gândurile mele sunt împărțite. Pe de o parte îmi doresc să continui în domeniul matematicii, informaticii, să merg la Politehnică, la Automatică sau la Facultatea de Matematică. Pe de altă parte, dacă ar fi să mă ghidez după ceea ce fac cu cea mai mare plăcere, probabil aș merge pe contabilitate, management. Toate lucrurile acestea le fac cu mare drag, dar trebuie să-mi dau seama ce-mi doresc să fac cu adevărat.

Ce ți-ai luat frumos pentru suflet din activitățile de voluntariat?

Satisfacția implicării în proiecte și empatia față de toți oamenii cu care am ocazia să interacționez cred că sunt cele mai importante beneficii pentru suflet, în urma activităților de voluntariat. Bucuria pe care o văd pe fața persoanelor din jurul meu, mă ajută și-mi dă energie să-mi continui treaba până la bun sfârșit. Mă simt împlinită când realizez aceste activități, simt că fac ceea ce trebuie și că locul meu este acolo.

De ce ai îndruma adolescenții să facă voluntariat?

Cred că voluntariatul este activitatea care ne dezvoltă cel mai mult. Adolescenți fiind, trebuie să acumulăm cât mai multe informații din domenii diverse, să fim puși în cât mai multe situații diferite. Din punctul meu de vedere, activitățile de voluntariat ne responsabilizează, ne ajută să ne consumăm timpul productiv și ne învață să lucrăm în echipă. Voluntariatul ne ajută să ne îmbunătățim stima de sine, să cunoaștem oameni noi și să avem curajul să ne exprimăm opiniile.

Ce ai învățat tu despre viață până la anii tăi?

Viața nu este atât de ușoară precum mi-am imaginat când am fost mică. Toți ne dorim să creștem, să fim adulți și niciodată nu credem când părinții ne spun ,,când o să fii mare, o să-ți dorești să fii iar copil”. Așa a fost și în cazul meu. Odată ce am crescut, au venit responsabilitățile și deciziile cu privire la viața mea. Am înțeles că nu primesc nimic pe gratis și că trebuie să muncesc mult pentru a realiza ceea ce-mi doresc și să nu aștept să-mi cadă din cer pentru că nu se va întâmpla. Nimic nu se poate fără muncă și dedicare. Viața e grea, dar frumoasă. Merită din plin să o trăiești!

Ce proiecte ticluiești în viitorul apropiat?

În cadrul voluntariatului la Teatrul ,,George Ciprian”, avem un proiect în desfășurare, despre care nu vă pot spune foarte multe încă, până nu-l vom face public. Totul a pornit de la o idee care nu părea realizabilă, dar cu ajutorul coordonatoarei voluntarilor, Georgiana, care ne susține în orice moment, și a celei mai bune prietene a mea, Ștef, cu care formez o echipă excelentă, am reușit să punem bazele unui proiect, care sperăm noi, să aibă mare succes. Ne dorim să lăsăm ceva în urma noastră următoarelor generații de voluntari, dar și comunității orașului nostru.

După ce considerente te ghidezi în viață, Andreea? Sau credințe, valori, idei.

,,Nimic nu este imposibil”. Mereu am asta în cap când vreau să fac ceva, sau când simt că nu reușesc ceea ce-mi propun. Am început să cred în aceste cuvinte, cu și mai multă tărie, după ce am avut oportunitatea să-i iau un interviu actorului Denis Hanganu în cadrul voluntariatului de la Teatrul ,,George Ciprian”. M-a uimit tot ceea ce a avut să-mi povestească și mi-a spus: ,,Cred că indiferent de moment, trebuie să fii pregătit că dacă, cumva, printr-un context fericit, se oprește trenul în gară, să urci în el”. Atunci am înțeles. Am înțeles că trebuie să accept orice oportunitate sau provocare pentru că acestea nu se vor mai întoarce niciodată. Nu trebuie să ratez niciun moment pentru a putea reuși.

-Vreau mașină roșie de pompieri! Chiar vreau!

-Îmi doresc o păpușă nouă blondă, cu ochi verzi, care cântă!

-Vreau acum în parc! Vreau!

-Îmi dai acum ciocolată? Da? Acum!

-Îmi doresc să vină Mioara la mine, acum, te roog, acum!

Perfect în regulă pentru copiii tăi să-și dorească și să-și dorească… și să nu obțină. O mică luptă cu sine, în siguranță, adecvată vârstei este, desigur, un lucru bun. De fapt, este un lucru minunat!

Reziliență, seriozitate, adaptare

Vorbim atât de mult despre construirea rezistenței, seriozității și abilităților de adaptare. Și tocmai în aceste momente de dorință mare, cu zbucium și frustrare, obținem unele dintre aceste abilități, la cote înalte.

Ce este reziliența?

Reziliența este abilitatea de a face față unei situații dificile sau neplăcute și de a reveni la starea emoțională inițială, în siguranță. Este capacitatea de a te adapta la unele situații dificile pe care nu le poți schimba, păstrându-ți calmul și spiritul optimist.

O persoană rezilientă percepe situațiile dificile ca pe niște provocări și ocazii de învățare, de creștere, din care va ieși -în final- mai puternică, mai abilă.

Este important să ne învățăm copiii să caute mereu oportunități, din când în când să își asume riscuri rezonabile și să accepte și eșecul, dacă el apare.

Copiii simt furie, supărare, dezamăgire, tristețe, însă nu lasă ca aceste stări și sentimente să devină dominante și să îi pironească.

Cum pot arăta dorințele neîmplinite?

Dorești să mergi în parc și nu poți.

Dorești altă prăjitură și nu o poți avea.

Dorești o nouă jucărie și nu poate fi acum a ta.

Dorești să câștigi cursa și acest lucru poate că nu se va îndeplini.

Dorești să mergi într-o excursie și vremea nu te ajută.

Da, da, este perfect în regulă ca fiii și fiicele noastre să își dorească ceva (acum?), să vrea ceva din tot sufletul și să nu primească.

De ce?

Pentru că atunci când ne învățăm copiii să navigheze printre stări de frustrare și dezamăgire, le dăruim valoroase instrumente de folosit în viață.

E un lucru foarte bun să îți dorești, să vrei ca lucrurile să se întâmple, să îți imaginezi că ai ceea ce visezi! De asemenea este grozav să poți rosti că vrei și dorești anumite lucruri.

Totuși asta nu înseamnă că tot ce ne dorim, tot ce visăm, tot ce vrem poate să se îndeplinească, poate prinde contur, poate fi realizat.

Și atunci ce le putem spune copiilor?

Da, sigur, te-am auzit, vrei asta, îți dorești asta cu adevărat!

Uneori ne dorim un lucru și îl putem avea… Și-DA- este grozav.

Altă dată nu putem avea un anumit lucru și asta, desigur, nu e prea plăcut. Ne simțim frustrați sau triști sau furioși.

Lista de priorități

O soluție tare bună este să creăm o listă de priorități, o listă de așteptare: Vrei cu adevărat ceva? Hai să îl pui pe lista ta de priorități, hai să știm că este acolo, hai să vedem cum îl putem obține într-un viitor, chiar dacă lucrurile nu se pot întrupa acum.

Ce este bine de știut?

Reziliența psihologică nu este o trăsătură pe care oamenii o au sau nu, nu este o trăsătură de personalitate cu care ne naștem, ci este o abilitate care se poate dezvolta prin antrenament susținut, de la vârsta copilăriei.

Iar acest lucru e minunat!

Vrei să faci un cadou fără de preț pentru toată viața copilului tău? Clădește-i, pas cu pas, capacitatea de a fi rezilient încă de la o vârstă fragedă! Va merita!

Ajuns la cea de-a șaptea ediție, festivalul de artă vizuală în aer liber Spotlight a pregătit, pentru weekendul 21-23 aprilie 2023, o nouă serie de experiențe multimedia în locații consacrate și locații în premieră pe Calea Victoriei și la ARCUB – Hanul Gabroveni.

Evenimentul care așteaptă, și în acest an, peste 100.000 de participanți, Spotlight Festival este un proiect organizat de Primăria Capitalei, prin ARCUB – Centrul Cultural al Municipiului București, alături de Direcția Cultură, Învățământ, Turism, cu sprijinul MONUMENT for – Direcția Generală de Arhitectură Peisagistică și Monumente de For Public.

Din anul 2023, Spotlight Festival este membru al celei mai ample rețele internaționale de festivaluri ale luminii – The International Light Festivals Organisation, conectând astfel Bucureștiul cu cele mai mari orașe ale lumii care găzduiesc evenimente spectaculoase de new media în spațiul public.

Tema Spotlight – Geometry of The City

Ediția Spotlight din acest an se numește Geometry of the City și își propune să transforme geometria orașului prin trei zile de spectacole de lumină, culoare și sunet. Astfel, între 21 și 23 aprilie, clădiri celebre din București prind viață prin videomapping, locuri iconice sunt populate de instalații multimedia, iar statuile orașului sunt animate prin proiecții de light art.

Premiere la Spotlight #7 – Geometry of the City

În premieră la Spotlight, Hotel InterContinental Athénée Palace Bucharest este inclus în circuitul festivalului cu o proiecție luminoasă de foarte mari dimensiuni, ce poartă semnătura unuia dintre cei mai importanți artiști contemporani din România, Roman Tolici. De asemenea, harta Spoltight se extinde, în acest an, cu o instalație în Centrul istoric, pe fațada Hanului Gabroveni, sediul Centrului Cultural al Municipiului București – ARCUB.

Este, de altfel,  pentru prima dată când programul Spotlight include lucrări realizate de nume celebre ale artei contemporane din România alături de care artiști de street art, ilustratori și sculptori români, ce transformă locuri iconice din București împreună cu pionieri new media din Franța, Ungaria și Austria.

Un alt element de noutate în al ediției din acest an a festivalului este muzica corală inclusă în programul Spotlight ca element de inspirație pentru un spectacol de videomapping. Spotlight Festival 2023 marchează împlinirea a 60 de ani de existență ai Corului Național de Cameră „Madrigal – Marin Constantin” cu o sesiune de videomapping pe fațada Teatrului Odeon, realizată de Mindscape Studio după un fragment muzical interpretat de celebrul ansamblu vocal.

Harta Spotlight # 7 – Geometry of The City

În weekendul 21-23 aprilie 2023, Spotlight invită publicul să exploreze un oraș reinventat de arta new media prin zeci de instalații și proiecții de light-art pe Calea Victoriei și la ARCUB – Hanul Gabroveni. De la statuia lui Mihai Eminescu din parcul Ateneului transformată într-un joc vizual, la Palatul Telefoanelor escaladat de personaje ilustrate, la Teatrul Odeon devenit teren de joacă sau parcul Kretzulescu devenit o grădină de flori din lumină, Spotlight – Geometry of the City a pregătit pentru bucureșteni o aventură vizuală spectaculoasă. Traseul Spotlight din acest an începe de la intersecția Calea Victoriei cu strada Piața Amzei și continuă de-a lungul acesteia până la Cercul Militar, cu o ultimă oprire în Centrul vechi, la ARCUB – Hanul Gabroveni.

Programul Spotlight – Geometry of the City 2023 | 21-23 APRILIE 2023

Programul Spotlight începe, în fiecare zi de festival, de la ora 19.30 și se încheie la ora 23.00. Detalii despre program și instalațiile participante la Spotlight 2023 vor fi disponibile curând pe arcub.ro și spotlightfestival.ro.

„Statui vii” la Spotlight – Geometry of The City

Pentru a doua oară consecutiv, MONUMENT for – Direcția Generală de Arhitectură Peisagistică și Monumente de For Public se alătură Festivalului Spotlight și animă o serie de statui de pe Calea Victoriei prin spectacole de videomapping create de Les Ateliers Nomad în cadrul programului „Statui vii”, o campanie inițiată de MONUMENT for, ce își propune să valorizeze monumente emblematice ale orașului printr-o serie de reactivări artistice.

19.04-16.05.2023 | sala Irina Nicolau

Muzeul Național al Țăranului Român

Muzeul Național al Țăranului Român vă așteaptă miercuri, 19 aprilie 2023, de la ora 18.30, la Sala Irina Nicolau, la vernisajul expoziției Muzeul [in]vizibil #5. Subiect, imagine, obiect.

Dacă vreme de aproape 100 de ani expunerile etnografice se concentrau asupra unor teme mari, folosind exclusiv obiecte reprezentative, atent selectate în vederea constituirii colecțiilor, după 1990 specialiștii Muzeului Țăranului Român au dat șansa unor teme și practici aparent minore sau mai dificil de abordat și obiectului nepatrimonializat, considerat neînsemnat, deteriorat ori provenit din colecții private, nu doar să fie o surpriză pentru privirea și înțelegerea comună, ci și să intre în laboratorul de cercetare din muzeele etnografice sau antropologice.

Muzeul [in]vizibil #5. Subiect, imagine, obiect. propune re-vizitarea unor eseuri vizuale ori ale unor evenimente constante din ultimii cincisprezece ani pe urmele experimentului muzeografic al echipei MȚR din anii ’90: expo-rimentele Cusături/țesături, Oale și ulcele, Dantele și broderii, eseurile vizuale dedicate unor teme etnologice ca Materia martir. Grâul și Arta trecerii, instalația interactivă Piua. Joacă, jocuri, jucării, explorarea unui fond inedit de artă naivă precum Burticală.Gh.Ion.Leu.Dolj, ori crochiul antropologic Mărțișor. Mostrar: 25-19.

Situate sensibil diferit față de temele explorate de etnologia și muzeografia clasică, aceste expoziții intersectau teritorii precum antropologia, artele vizuale, istoria sau literatura. Una din mize era să recompună fragmentar instrumentarul și imaginarul lumii țărănești sau a celei urbane prin arheologii subiective, stratigrafii, istorie orală, imagine iconografică sau fotografii martor, obiecte ritualice, autobiografice sau ready-made, instalații audio-video și, nu în ultimul rând, materii organice. Muzeul [in]vizibil #5. Subiect, imagine, obiect. nu este doar o antologie muzeografică, ci readuce în discuție obiectul fără statut patrimonializat, însă cu reale valențe estetice și socio-culturale.

Seria Muzeul [in]vizibil a fost inițiată în februarie 2017, în timpul și în contextul dificil al șantierului de consolidare, ca un prilej de deschidere și privire alternativă la sensurile muzeografiei. Memoria clădirii neo-românești de la Șosea se reactiva cu vizite printre schele și bormașini ori în depozite, în căutarea obiectelor de colecție, și mai ales în una dintre cele mai importante arhive de imagine din România. Propunerea MNȚR era o formulă de exercițiu auto-reflexiv care încerca să suplinească închiderea expunerii permanente. A doua ediție a Muzeului [in]vizibil a fost o explorare a arhivei și ale colecțiilor MNȚR prin expunerea obiectelor înregistrate cu numărul de inventar 111, cu ocazia împlinirii a 111 ani de la înființare. Ediția a treia aducea în atenție patrimoniul imaterial re-vizitat și re-interpretat în proiectele de cercetare și artistice ale unora dintre cei ce au activat sau activează în diversele secții ale muzeului. În sfârșit, ediția a patra a propus o serie de proiecții video cu filmări care documentează fragmentar începuturile MȚR, dar și proiectele de cercetare și de acțiune culturală din anii ’90 și 2000.

Curatori: Lila Passima, Cosmin Manolache

Expoziția va putea fi vizitată la Sala Irina Nicolau, până la 16 mai 2023, de miercuri până duminică, între orele 10.00 și 18.00. Luni și marți este închis.

Prețul biletului de intrare: adulți – 12 lei; pensionari – 6 lei; elevi și studenți, posesori ai cardului Euro 26, în vârstă de până la 30 de ani, persoanele adulte cu handicap mediu sau ușor – 3 lei.

Nicoleta Gavrilă este dascăl de trei decenii și niciodată nu și-a practicat meseria stând cu mâinile la spate. Mărturisește că merită să fii dascăl dacă ai vocație, dacă intri cu bucurie interioară în sala de clasă. Dacă nu, te îndeamnă să o iei pe alt drum și să te reorientezi profesional. A fost declarată Profesorul Anului din mediul rural în ediția 2023 la categoria prevenirea abandonului școlar și nu se va opri din a-și da toate resursele pentru elevii săi.

Dacă în primii 15 ani ai săi de când este bucată din sistemul educațional, obiectivul era urmarea unei facultăți la școala din Arad, la școala din Valea Mănăstirii luptă ca elevii să nu abandoneze studiile și să aibă o cât mai mare frecvență la ore. Vine și cu stimulente de ordin material, dar nu înainte de a le fi mamă, confidentă, psiholog, prietenă.

Copiii din clasă sunt 100% de etnie rromă, dar asta nu-i face să fie diferiți de ceilalți copii, spune învățătoarea. Acești copii, din păcate, se confruntă cu lipsuri de toate felurile. Unii sunt din familii monoparentale, ba au părinții plecați în străinătate, ba nu au venituri financiare, dar cu toate acestea Nicoleta a observat că se bucură de fiecare clipă a existenței lor. Pentru ea, asta este o lecție adevărată. A îmbrățișat ideea datorită elevilor că nu contează cât de bogat sau de sărac ești, că lucrurile mici pot deveni mari și că fiecare moment merită prețuit. Mai multe despre învățămintele pe care le primește zilnic în rândurile de mai jos!

Credeți că profesorii sunt cei mai importanți piloni în sistemul de educație? De la ei ar trebui să plece schimbarea?

Sistemul educațional românesc, după părerea mea, nu este pregătit pentru generația actuală, este un sistem bazat pe memorarea unui volum mare de informații. În zilele noastre o informație o găsești foarte ușor printr-o singură căutare pe Google, deci nu reținerea informației este importantă, ci filtrarea și înțelegerea ei. Aici consider că trebuie să intervenim noi profesorii. Cu puținele mijloace tehnice pe care le avem, trebuie să-l facem pe elev să înțeleagă materia predată, nu să-l obligăm să memoreze pagini întregi din manual, transformându-l în analfabet funcțional.

Schimbarea trebuie să plece de la noi toți: profesori, părinți, societate. Dacă dorim să avem o țară puternică și respectată în lume trebuie să avem oameni educați și sănătoși. Pilonii de bază ai unei societăți sunt educația și sănătatea.

Merită să fii dascăl? Unde ați găsit satisfacțiile cele mai mari având în vedere cei peste trei decenii petrecute în învățământ?

Da, merită să fii dascăl dacă ai vocație pentru această meserie, dacă nu, meseria de dascăl devine o corvoadă, devii apatic, dezinteresat, iar toate acestea se răsfrâng asupra copiilor. Meseria de dascăl nu este un job. Un dascăl nu trebuie să lase cartea din mână, tot timpul trebuie să se pregătească, să urmeze cursuri și să fie într-o permanentă transformare, iar toate acestea costă timp și bani.

Dacă atunci când intri la clasă și vezi copiii în bănci și nu simți o bucurie interioară, ar fi bine să renunți și să o iei de la capăt în alt domeniu.

În cei 30 de ani am lucrat în două medii diferite, într-o școală din jud. Arad și școala actuală din Valea Mănăstirii, comuna Țițești, jud. Argeș. Pentru mine copiii sunt la fel, standardele sunt diferite, dacă la Arad obiectivul era urmarea unei facultăți, în Valea Mănăstirii lupt ca acești copii să nu abandoneze școala.

În accepțiunea dumneavoastră educația este arma cu care putem dobândi în viață?

Dacă toți cetățenii unei țări ar reuși în viață prin educație, am fi o societate perfectă. Da, prin perseverență, prin cei cu care ne înconjurăm, prin renunțări, printr-o educație sănătoasă se poate reuși în viață.

Ce a stat la baza motivației dumneavoastră de a fi bucată din sistemul educațional? A fost dorință proprie, joc ticluit al vieții sau o îndrumare venită din partea familiei?

Totul a venit de la sine, de mică am simțit că trebuie să fiu ca doamna educatoare pe care o sorbeam din ochi. Acasă jucam rolul de educatoare, iar păpușile le transformam în elevi.

Fiecare dintre noi ne naștem cu o vocație pentru un anumit domeniu, important este să-l descoperim și să-l dezvoltăm. Foarte important, tinerii trebuie lăsați să-și găsească singuri drumul în viață, noi doar să-i observăm și să-i sfătuim acolo unde credem că greșesc.

Care este frumoasa poveste a escapadei dumneavoastră academice?

După finalizarea studiilor, mi-am urmat soțul la Arad, un oraș frumos, dar total necunoscut. Eram doi tineri pierduți în lume. Primul nostru ghid, care ne-a purtat și mult noroc, a fost taximetristul care ne-a luat de  la gară și aflând că nu suntem din oraș, ne-a plimbat peste tot arătându-ne toate obiectivele importante printre care și Inspectoratul Școlar.

Fără să stau prea mult pe gânduri, oricum nu aveam nimic de pierdut, am intrat în clădire și prima persoană cu care m-am întâlnit a fost chiar doamna inspector de la învățământul primar. Practic acela a fost debutul meu în învățământ. Timp de 15 ani am profesat în jud. Arad unde mi-am desăvârșit pregătirea pedagogică.

În acești 15 ani, ultima generație de copii a fost cea mai frumoasă, cea mai emoționantă, deoarece printre elevii mei s-a aflat și propriul meu copil.

Când credeam că nimic nu mă va face să plec din Arad, aveam tot ce îmi doream, o familie frumoasă cu doi băieți minunați, Robert și Radu, am primit vestea că soțul trebuie să se mute cu serviciul în Argeș. Așa am ajuns în actuala școală, cu copii total diferiți față de cei de la Arad, dar, TOTUȘI LA FEL.

Dar a traseului profesional? De cât timp vă aflați în școala în care predați în prezent?

De când mă știu, viața mea a fost legată de activitatea didactică, pedagogică. Nu mă văd făcând altceva. Mai mult, de când activez la Valea Mănăstiri am descoperit că pe lângă profesia de dascăl, trebuie să fii și părinte pentru copiii din clasă, să suplinești părintele biologic pentru a putea să intri în sufletul micuților, să le cunoști problemele, să-i faci să aibă încredere în tine, să te iubească, să-i faci să-și dorească să vină la școală.

Școala de la Valea Mănăstirii m-a primit cu multe provocări. Eram obișnuită cu copii din familii din mediu favorizat, care lăsau viitorul copiilor lor în mâinile mele.

La Valea Mânăstirii am găsit copiii în an terminal care nici măcar nu aveau caiete, creioane, manuale. Practic am ajuns într-o altă emisferă a învățământului românesc.

Văzând acea clasă, nu ai cum să nu plângi, dar ajută la ceva? Lacrimile sunt suficiente ca pe băncile clasei să apară caiete, creioane și cărți? Școala pe care am urmat-o, gradele didactice, cursurile pe care le-am urmat sunt oare suficiente să pot face ca acei copii să învețe să citească și să socotească? NU!

Mi-a trebuit multă răbdare, vocație, dar cel mai important a fost să reușesc să-i privesc pe acei copii ca pe propriii mei copii. Să-i apropii, să-i înțeleg și să-i îmbrățișez atunci când au nevoie. Uneori, o bucățică de ciocolată face minuni. Așa a luat ființă dulapul cu bunătăți.

Ce-mi puteți spune despre școala în care predați?

Școala nu este diferită față de școlile din România, pot spune chiar că, pe alocuri, beneficiază de dotări superioare multor școli din mediul rural, din acest punct de vedere pot să spun că mă simt norocoasă.

Mai mult, pe parcursul acestor 15 ani, am reușit, în parteneriat cu Universitatea de Stat din Pitești să înființăm o mică bibliotecă. Împreună cu Asociația Dăruim Zâmbete – Zâmbete Colorate cu sediul în Pitești am organizat evenimente în urma cărora copii au primit haine, încălțăminte, rechizite, jucării și dulciuri. Foarte mulți oameni cu suflet mare m-au ajutat să achiziționez diferite materiale didactice.

În acest moment, în ultimele o 100 de zile împreună, am inițiat un concurs în urma căruia elevul care nu lipsește nicio zi de la școală până la finalul anului, primește de la o familie din Câmpulung un calculator. Omul sfințește locul.

Care este profilul elevilor de la clasa dumneavoastră?

Copiii din clasă sunt 100% de etnie rromă, dar asta nu-i face să fie diferiți de ceilalți copii. Cu toate neajunsurile și acești copii au acces la informație, problema este filtrarea ei. Ca orice copil și cel de etnie rromă nu iubește învățarea mecanică, nu suportă să-i torni informația cu polonicul. Dacă folosești metode moderne de predare-învățare, să-i dai informația cu lingurița, dându-i timp pentru sedimentare, atunci ai rezultate.

Dacă pasiunea pentru meseria ta este superioară altor dorințe, creezi un profil al clasei cel puțin egal cu profilul altor clase din medii favorizate.

Ce ați învățat de la copii? Ce v-ați luat frumos pentru suflet?

Este foarte greu sau chiar imposibil să schimbi obiceiurile unei clase de copii 100% rromi într-o clasă așa cum o știam eu, predând la altă școală. Și atunci am încercat să mă schimb eu, deoarece era imperios necesar să-i înțeleg. Acești copii, din păcate, au probleme, unii sunt monoparentali, au părinții plecați în străinătate, nu au venituri financiare etc, dar cu toate acestea trăiesc și se bucură de fiecare clipă a existenței lor.

Pentru mine asta este o lecție, nu contează cât de bogat sau de sărac ești, iubește viața așa cum este ea și bucură-te de fiecare clipă pe care o trăiești. ,,Fă rai din ce ai!,,

Cea mai mare provocare a fost să-i determinați să vină la școală. Cum ați reușit?

Absenteismul este un flagel care s-a așternut destul de mult peste școlile din România, iar în școlile din mediu defavorizat a crescut alarmant. Școala noastră nu face excepție. Ce am făcut? Simplu, le-am aflat nevoile, iar ulterior le-am acoperit. Sunt foarte puțini copii din zone defavorizate care vin la școală din nevoia de a învăța.

Pentru a-i aduce la școală, am încercat să transform clasa într-un mediu plăcut, superior condițiilor lor de trai. Am folosit metode de predare – învățare bazate pe joc, i-am implicat în cât mai multe activități extrașcolare la nivel local cât și județean, iar sala de clasă am transformat-o într-o sală de basm ori de câte ori a fost nevoie.

Toate activitățile de la clasă sunt publice, pe pagina mea de Facebook, prin aceasta încercând să realizez o legătură și mai bună cu părinții în ideea de a-i lăsa să vină la școală.

Elevii au fost implicați în diferite proiecte: „FRDS-Școala face diferența”, POCU „Școala după școală” și „Masă caldă în școli”. Aceste proiecte au contribuit decisiv la prevenirea abandonului școlar. Ei știu că dacă vin la școală au posibilitatea să servească o masă, pot să îmbrace o haină sau să primească o jucărie.

Dar cât de mare a fost bucuria după?

Este greu de exprimat în cuvinte ce simt atunci când intru în clasă și văd toate băncile pline. Mă simt împlinită, practic nu am venit degeaba la școală, parcă și lecțiile sunt mult mai ușoare. Sunt și zile, când vremea nu ne ajută, prezența este mai scăzută, dar este de înțeles, sunt copii care stau departe, pe dealuri, iar drumul până la asfalt este impracticabil.

Ce mesaje primiți zilnic de la copii?

Mesajele copiilor sunt ca un pansament pentru mine. Dragostea pe care o văd în ochii lor îmi confirmă faptul că venirea la școală nu este o corvoadă, din contră, o fac din plăcere, parcă vor să evadeze în lumea poveștilor. Nu este zi în care să nu primesc bilețele cu inimioare și mulțumiri.

Îmbrățișarea colectivă, la plecare, a devenit un ritual zilnic.

Cu ce alte provocări v-ați mai întâlnit de-a lungul anilor?

Cea mai mare provocare, pe lângă dorința de a nu abandona școala, a fost să particip cu copii din clasă la concursuri școlare și olimpiade.

De asemenea, am reușit să-i fac să-și înțeleagă obiceiurile și tradițiile lor înființând un ansamblu de dansuri țigănești cu care particip la diferite evenimente ,,Steluțele rromilor din muscel”, ,,Ziua comunei Țițești” și multe alte concursuri.

Ce signifiantă are pentru dumneavoastră titlul primit în cadrul Galei Profesorilor? Cât de mult v-a onorat?

Titlul primit la GALA PROFESORUL ANULUI DIN MEDIUL RURAL EDIȚIA 2023, CATEGORIA: PREVENIREA ABANDONULUI ȘCOLAR  a fost pentru mine o încununare a celor 15 ani de activitate și de luptă împotriva abandonului școlar într-o școală dintr-un mediu defavorizat.

Nicio clipă nu am lăsat garda jos, au fost zile când am fost epuizată psihic, dar nu am renunțat. Acest titlu mă onorează, dar mă și obligă în aceeași măsură. Simt că pot să fac mai mult pentru această comunitate. Educația este singura cale ca tinerii din Valea Mănăstirii să reușească în viață, să aibă un loc de muncă și să-și câștige existența.

Nu este ușor să profesezi într-o asemenea școală unde performanța se măsoară prin numărul celor care nu abandonează școala, dar îi încurajez pe colegii care predau în asemenea școli să nu se dea bătuți, să persevereze, iar pe dumneavoastră media, să-i descoperiți, să-i faceți cunoscuți și să-i încurajați în demersul lor.

Ce proiecte ticluiți în perioada următoare?

Deoarece elevii mei sunt la finalul clasei a IV-a, urmează să organizez, cu sprijinul unui om cu suflet mare, o reuniune de absolvire.

De asemenea, cu ajutorul Asociației Dăruim Zâmbete-Zâmbete Colorate, școala noastră va fi dotată cu 6 videoproiectoare și vom organiza diferite activități de  „Ziua Copilului”.

Un alt proiect de suflet va fi reamenajarea clasei și achiziționarea de rechizite pentru o nouă generație de copii. Acest lucru este posibil cu ajutorul financiar oferit de Teach for Romania.

Dar din dar se face Rai.

Darul nu după mărime, ci după dragoste se prețuiește!

Darul dat la vreme e dar îndoit.

Felul dăruirii prețuiește mai mult decât darul!

Câtă înțelepciune sălășluiește adânc în neamul nostru. Câtă trăire puternică și minunată!

Copiii învață. Învață că în camerele sufletului – camerele acestea sunt niște cămări pline-ochi, pe de-a dreptul – există adăpost pentru viața și lumina și daruri fără număr!

Bucuria Sărbătorilor Pascale vine spre noi toți, negreșit, dacă îi deschidem ușa hotărât, la timpul potrivit. Și oare când e timpul potrivit?

Să le spunem copiilor așa: tu o știi cel mai bine. Este exact atunci când deschizi larg porțile de la cămările inimii tale, exact atunci minunea darului se petrece.

Copiii învață.

Învață – privindu-ne pe noi, adulții – că fericirea ce izvorăște din actul dăruirii nu se aseamănă cu nimic. Când îi oferi cuiva darul ce îi bucură mintea și inima și când îi vei citi extazul pe chip, în ochi, în gesturi, vei ști cum transferul de încântare te-a cuprins cu brațe calde, strâns; și sentimentul va dura ceva și va fi izvor pentru următorul tău pas. Pasul tău, pasul copilului tău.

Copiii învață. Învață că nu e musai să fii cea mai bogată persoană din lume. În niciun caz. Ei trebuie să știe că nu toată lumea are trebuință de daruri materiale.

Uneori este nevoie de o vizită, de o încurajare, de o vorbă bună, de o îmbrățișare. Uneori un dar este un moment de ascultare plină de empatie. Se simte un om trist? Poate primi drept dar un degetar cu un cuvânt de alinare cuibărit în el. Celui neîncrezător în ceea ce poate îi putem oferi un sertar plin cu vorbe ce îi arată cât și ce poate înfăptui.

Sunt daruri fără de preț, toate acestea. Deși pare de necrezut, unii le așteaptă de zile bune sau de luni bune. Sau poate chiar de ani întregi.

Oferă-le fără ezitare. Și bucuria ta se va dubla.

Copiii învață. Învață că puterea de a face bine nu are margini, nu are stavilă.

Resursele inimii sunt inepuizabile; ele vor avea mereu puterea să reapară, să se multiplice. Copiii învață că un simplu zâmbet poate fi un cadou fără preț pentru cel ce a așteptat o atingere caldă și i-a simțit lipsa.

Copiii învață. Învață de la noi. Ei învață că valoarea unui dar nu se reflectă în suma de pe bon, ci în valoarea pentru sufletul celui ce îi este destinat.

Ești un dăruitor cu suflet? Ei bine, sigur nu ai urmat niște cursuri anume. Sigur însă ți-ai lăsat sufletul să palpeze nevoi și trăiri și simțiri și ai oferit iubire, zâmbet, faptă caldă, vorbă blândă. Din rafturile așezate în camerele tale curate din suflet ai luat borcan după borcan cu fapte bune, cuvinte tămăduitoare, gesturi ce alină.

Bucuria de a dărui este pur și simplu de neegalat!

Și asta copiii tăi vor învăța de la tine!

,,Orice dar e o bucățica de suflet. Și tot ce dai din toată inima e de un preț ce nu se poate socoti. Adevărata valoare însă a darului e pururea hotărâtă de dragostea cu care-i primit”. (Alexandru Vlahuță)

Este autorul a peste 300 de lucrări în stil folcloric, cameral, coral, vocal, instrumental și simfonic; a vândut peste 120 de milioane de discuri în întreaga lume și a înregistrat peste 160 de albume; repertoriul său interpretativ acoperă perioadele barocă, clasică și contemporană; alături de nenumărate premii și onoruri în întreaga lume, are 120 de discuri de aur și platină. Este singurul artist european care a câștigat două discuri de aur în SUA și singurul artist român care a câștigat un disc de aur în Ungaria. Este vorba despre naistul și compozitorul Gheorghe Zamfir, supranumit „Regele Naiului”, care împlinește astăzi 82 de ani.

Începuturi

S-a născut pe 6 aprilie 1941 la Găești, în județul Dâmbovița, și este atras încă de mic de muzică, de acordurile lăutărești la început, dorind să învețe la acordeon și să cânte la aceste instrument alături de taraful lăutarilor. La vârsta de 14 ani este înscris de tatăl său la clasa special de nai de la Școala specială de muzică nr.1 din București, în prezent Liceul de Muzică Dinu Lipatti, unde are șansa de a fi repartizat în clasa unuia dintre cei mai mari “suflători”, cum era caracterizat chiar de George Enescu, profesorul Fănică Luca.

Ia startul astfel cariera impresionantă a unui artist, care prin creativitate, muncă imensă și un talent nemărginit a adus o contribuție importantă la dezvoltarea muzicii universale. În 1959, obține Premiul I și titlul de laureat pe țară, iar doi ani mai târziu, este admis la Conservatorul “Ciprian Porumbescu” din București. Absolvirea are loc în 1966 – cu diplomele de pedagogie și dirijat pentru cor și orchestră – an în care devine și dirijor al prestigiosului ansamblu folcloric “Ciocârlia” din București, cu care va face numeroase turnee foarte apreciate în țară și în străinătate.

Deschizător de drumuri

1966 este și anul în care înregistrează și primul său disc la Electrecord. Începând din 1968, Gheorghe Zamfir își pune puternic amprenta asupra instrumentului său de suflet, naiul tradițional românesc cu 20 de tuburi, căruia îi aduce schimbări inovatoare, pentru a-I lărgi tonalitățile. Apar astfel naiul alto – cu 20 de tuburi, naiul tenor – cu 25 de tuburi, naiul bas – cu 28 de tuburi și naiul contrabas – cu 30 de tuburi. Toate sunt asamblate de însuși Gheorghe Zamfir, din lemn de bambus, fiind acordate folosind o metodă original, cu ajutorul unei mici cantități de miere introdusă în tuburi. Introduce pentru prima data într-un spectacol cele patru naiuri în timpul unui recital pe scena teatrului “Vieux Colombier” din Paris, moment descris drept o revoluție a sunetului la scară universală.

Succesul lui Gheorghe Zamfir, care demisionase în 1969 de la ansamblul “Ciocârlia” pentru a se dedica turneelor peste hotare, capătă dimensiuni spectaculoase, el cucerind, alături de ansamblul pe care și-l înființase, atât publicul cât și critica muzicală. Concertează pe toate meridianele lumii, în SUA și Canada, în Australia și Japonia, în Africa de Sud și Israel, în Orientul Apropiat și Extremul Orient. În 1972 devine membru al Societății Compozitorilor din Franța, iar în anul 1974 compune piesa simfonică „Misa pentru Pace”, scrisă pentru nai, cor, orgă și orchestră. Doi ani mai târziu, single-ul său „Eté d’amour” devine unul din hiturile cele mai apreciate ale anului, iar în 1979 a publică volumul de versuri, în ediție bilingvă, româno-franceză, „Dincolo de sunet”. Urmează, în 1981, lansarea discurilor sale pe piața americană și tot în acest an îi apare și un alt volum de versuri, „Drum de spini și de glorii”. Un an mai târziu compune prima Rapsodie și primul Concert pentru nai și orchestră, pe care le înregistrează pentru Phillips cu Filarmonica din Monte Carlo, sub bagheta lui Lawrence Foster.

Concert pentru Dumnezeu

În anul 1982, îi dedică un concert lui Dumnezeu, fapt care atrage repercusiuni din partea autorităților comuniste ale vremii, iar în cele din urmă, Gheorghe Zamfir pleacă în exil la Paris. În 1984 compune primul Cvintet pentru nai și cvartet de coarde, numit „Cvintetul Plopilor”, pe care îl interpretează alături de Cvartetul Oxford din Toronto, iar în 1986 înregistrează primul disc cu repertoriu baroc, alături de British Chamber Orchestra. În perioada 1988-1990 vizitează de trei ori Cetatea Vaticanului, unde primește medalia Vaticanului și, de două ori, diploma Universității „Don Bosco” din Roma – este primul muzician care a cântat în timpul Misei private a Papei Ioan Paul al II-lea. Celebritatea sa a atras și atenția regizorilor și producătorilor de film, Zamfir fiind invitat să realizeze coloana sonoră a unor pelicule precum „Once Upon a Time in America” – alături de Ennio Morricone, „Karate Kid” sau „The Tall Blonde Man with One Black Shoe”.

Revenirea în România

Se restabilește în România după Revoluția din 1989, având mari probleme financiare din cauza datoriilor acumulate față de fiscul francez, care îi confiscă proprietățile din Franța. Își continuă seria de concerte și turnee în Franța, Elveția și, mai ales, Turcia, unde este declarat cel mai popular compozitor și artist al secolului al XX-lea. În anul 2000 și-a publicat autobiografia „Binecuvântare și blestem”, iar doi ani mai târziu publică încă un volum de versuri, pe care îl intitulează „În inima întristată a barocului”.

Gheorghe Zamfir a contribuit și la crearea primei catedre de nai din Europa, la Universitatea Națională de Muzică din București, unde a fost profesor asociat, în perioada 2001-2005.

În 2003 a confecționat naiul numit Gigantul, de 1,35 m înălțime și 1,2 m lățime, având 42 de tuburi, iar în 2005 își susține doctoratul, teza sa intitulându-se „Naiul – geneză, evoluție și semnificație”.

În 2009, a primit Premiul Internațional Omnia pentru întreaga operă muzicală, în cadrul premiilor anuale ale Academiei Internaționale “Mihai Eminescu”, în 2010 s-a numărat printre laureații celei de-a 13-a ediții a premiilor Oscar Românesc, decernate în cadrul unei festivități desfășurate la Opera Națională București, iar în 2013, în semn de omagiu, prilejuit de împlinirea a 55 de ani de carieră artistică, Uniunea Muzicienilor Interpreți din România, în parteneriat cu Asociația de Tineret Ecou și Centrul de Cultură Arcuș, a organizat prima ediție a Festivalului Naiului „Gheorghe Zamfir”. Printre numeroasele medalii, premii și decorații pe care maestrul le-a primit se mai regăsesc, de două ori medalia de aur a Asociației din cadrul Academiei „Artă-Științe și Litere” a Franței, de două ori Premiul Academiei „Charles Cros”, premiile „Țitera de aur” în Franța și „Săgetătorul de Aur” în Italia, discuri de aur în Elveția și Germania. Este medaliat cu aur al Asociației de Muzică de Divertisment din Franța și Mare Ofițer al Franței, a primit titlul de Merit Artistic al Franței, Cavaler al Belgiei, este medaliat cu aur de Ducesa de Luxemburg și Diplomat de Onoare al Universității Sorbona. Gheorghe Zamfir este și un talentat pictor, având mai multe expoziții în țară și în străinătate.

Bibliografie: Radio România

Sursă foto: Facebook Gheorghe Zamfir

În weekendul 21-23 aprilie, Corul Național de Cameră „Madrigal – Marin Constantin” participă în premieră la a șaptea ediție a Spotlight – Festivalul de artă vizuală în aer liber organizat în București.

Astfel, Spotlight Festival 2023 marchează împlinirea a 60 de ani de existență ai Corului Madrigal cu o sesiune de video mapping pe fațada Teatrului Odeon, realizată de Mindscape Studio după un fragment muzical interpretat de celebrul ansamblu.

Participarea Corului Madrigal la acest eveniment reprezintă un element de noutate absolută, piesa „Sârba pe scaun” de Alexandru Pașcanu reprezentând universul sonor al momentului de artă vizuală.

Festivalul de artă vizuală în aer liber Spotlight oferă și anul acesta nenumărate experiențe multimedia, atât în spații consacrate, cât și în noi spații situate pe Calea Victoriei și la ARCUB – Hanul Gabroveni.

Desfășurată cu tema Geometry of the City, a șaptea ediție Spotlight, la care sunt așteptați peste 100.000 de participanți, își propune să transforme geometria orașului prin trei zile de spectacole de lumină, culoare și sunet. Între 21 și 23 aprilie, clădiri celebre din București prind viață prin video mapping, locuri iconice sunt populate de instalații multimedia, iar statuile orașului sunt animate prin proiecții de light art. Traseul Spotlight din acest an începe de la intersecția Calea Victoriei cu strada Piața Amzei și continuă de-a lungul acesteia până la Cercul Militar, cu o ultimă oprire în Centrul vechi, la ARCUB – Hanul Gabroveni.

Programul Spotlight începe, în fiecare zi de festival, de la ora 19.30 și se încheie la ora 23.00. Detalii despre program și instalațiile participante la Spotlight 2023 vor fi disponibile curând pe arcub.ro și spotlightfestival.ro.

Spotlight Festival este un proiect organizat de Primăria Capitalei, prin ARCUB – Centrul Cultural al Municipiului București, alături de Direcția Cultură, Învățământ, Turism, cu sprijinul MONUMENT for – Direcția Generală de Arhitectură Peisagistică și Monumente de For Public.

Evenimentul realizat de Corul Madrigal în cadrul Spotlight Festival 2023 se înscrie în programul aniversar „MADRIGAL 60”, care include o serie amplă de peste 30 de proiecte speciale, ce se vor desfășura pe tot parcursul anului. Programul marchează 60 de ani de activitate neîntreruptă, excelență în muzică și diplomație prin cultură pentru Corul Madrigal, devenit un simbol al constanței artistice naționale, dar și al relevanței culturale și de imagine a României în lume.

Înființat în anul 1963 de către legendarul muzician și dirijor Marin Constantin (1925–2011), Corul Național de Cameră „Madrigal – Marin Constantin” a devenit un reper al vieții muzicale și diplomației culturale naționale și internaționale. Este definit prin sonoritatea sa specifică, tehnica non-vibrato-lui, amplasamentul stereofonic în scenă și costumele impunătoare. Repertoriul său este îndreptat către renaștere, muzica preclasică și clasică, romantism, muzica bizantină și creația contemporană românească și universală. Prezența scenică și componența ansamblului au fost în permanență rafinate, astfel încât performanța sa a ajuns să fie comparată de critici cu „o vioară Stradivarius în mâna lui Paganini”.

În noiembrie 2016, Corul Național de Cameră „Madrigal – Marin Constantin” a fost recunoscut oficial ca Ambasador al Libertății, Speranței și Păcii, primind premiul „Jean Nussbaum and Eleanor Roosevelt” la Palatul Națiunilor Unite din Geneva, în cadrul Summit-ului Global de Religie, Pace și Securitate.

Pe 1 martie 2023, la Palatul Parlamentului, Senatul României a inaugurat oficial „Galeriile Madrigal – Marin Constantin”, un spațiu dedicat, care găzduiește evenimente culturale și expoziții temporare și permanente ale Corului Național de Cameră „Madrigal – Marin Constantin”.

Din anul 2011, Corul Madrigal derulează Programul Național Cantus Mundi, cel mai mare program de integrare socială prin muzică a copiilor din România, inițiat de maestrul Ion Marin, care reunește în prezent peste 1.800 de coruri și peste 63.000 de copii din țară și diaspora.

Despre Spotlight – Bucharest International Light Festival

Spotlight – Bucharest International Light Festival se află la a șaptea ediție și este unul dintre evenimentele bucureștene care strânge anual peste 150.000 de spectatori în trei zile de festival. Zeci de lucrări artistice, instalații, sisteme de iluminare arhitecturală și video-mapping din Germania, Ungaria, Slovacia, Finlanda, Cehia, Polonia, Franța, Austria și România transformă clădiri emblematice din București precum Biblioteca Centrală Universitară, Muzeul Național de Artă al României, Teatrul Odeon, Cercul Militar Național, Palatul CEC.

Dacă s-ar fi lăsat condusă de dorințele tatălui, artist la rându-i, ar fi fost azi medic, dar Doina Dimitriu salvează vieți prin muzica pe care o cântă. Muzica nu doar că unește suflete, dar vindecă, rupe toate energiile negative, ne apropie ca ființe, ne stimulează să ne descătușăm de toate emoțiile și ne conectează la spiritul etern.

Numele sopranei s-a auzit peste hotare. A plecat de pe scena operei din Iași tocmai până pe scenele din orașe mari precum Milano, Genova, Lausanne, Toulouse, Stockholm, Boston, Chicago, Santa Fe, Los Angeles, Copenhaga, Stuttgart, Hamburg, Varsovia, Tokyo, Ankara, Baku.

Iubește necondiționat arta, scena și dăruiește frumosul prin vocea primită în dar și șlefuită de adevărați  maeștri întâlniți în parcursul său profesional. Mărturisește că cea mai mare mulțumire a unui artist este atunci când îndeplinește așteptările publicului. Să o cunoaștem pe artista Doina Dimitriu!

Când v-ați dat întâlnire cu muzică? Când ați stabilit primul „date” oficial cu ea?

De când m-am născut, dat fiind că amândoi părinții sunt artiști lirici, activând peste 45 de ani în cadrul Operei și Filarmonicii Ieșene. Nu am fost la grădiniță de la 2 ani până la începerea școlii, mergând împreună cu ei la toate repetițiile și spectacolele din cadrul acestora. Oficial vorbind, au fost mai multe etape: începând cu clasa întâia și până la absolvirea liceului am studiat pian principal la Liceul de Artă Octav Băncilă din Iași, la terminarea acestuia activând concomitent la cursurile Conservatorului Ieșean, cât și în ambientul Operei din Iași.

Primul pas pe scenă unei operei l-ați făcut în orașul natal? Care a fost primul rol? În ce rol ați evoluat?

Da, primul rol, cu adevărat important, mi-a fost încredințat în anul 1992 de către maestrul Corneliu Calistru, directorul Operei de atunci. Opereta se numea „Victoria și al ei husar” de P. Abraham, iar eu am interpretat rolul feminin principal, Victoria. Pot să spun că a fost momentul decisiv principal în evoluția mea ulterioară, producția fiind nouă, extrem de relevantă prin regizorul invitat, regretatul maestru George Zaharescu.

Pentru fiecare rol vă pregătiți la fel de mult pentru că vă perindați în jurul a două calități: seriozitatea și responsabilitatea. Dar care rol vă definește carieră?

Aș mai adăuga că cele două calități nu sunt suficiente, predispoziția, talentul, harul, cum doriți dumneavoastră să îl definiți că termen, fiind esențial. Pregătirea nu se poate realiza fără o matrice genetică grefată, apoi pe o infrastructură complexă și aleatorie. Cu alte cuvinte, majoritatea ar însuma toate acestea în cuvântul noroc, dar punctul meu de vedere este strict legat de latura divină a fiecăruia dintre noi, cât și a propriei capacități de a înnobila nativul printr-o muncă titanică. În sensul celor afirmate, cu siguranță pot spune că rolul Reginei nopții din „Flautul Fermecat” de W. A. Mozart, constituie imaginea profesională personală specifică acestui parcurs anevoios, dar definitoriu.

Ați pierdut, cu tărie cred, numărul aparițiilor scenice, în schimb, poate, nu și orașele pe care le-ați cucerit. Care sunt acestea?

Începând cu dragul meu Iași, trecând prin București și celelalte teatre ale României, următorul „popas” artistic a fost Milano prin Teatro alla Scala, urmând „circuitul Lombard” Parma, Reggio Emilia, Piacenza, Ferrara, Genova, Spoleto, Palermo și apoi Hamburg, Stuttgard, Stockholm, Copenhaga, Toulouse, Los Angeles, Chicago, Boston, Santa Fe, Tokyo, Istambul, Baku…

Gravitați în jurul sunetelor. Iubiți necondiționat arta?

Sunt absolut convinsă că toți iubim arta, chiar dacă nu suntem conștienți. În alcătuirea tuturor lucrurilor există regulă frumosului pe care, vrem nu vrem, le admirăm. În toate acțiunile noastre finalizate cu bine, există mult din sufletul nostru expus într-o formă de artă. Poate că eu am fost mai norocoasă având de la naștere conjunctura favorabilă, astfel că întreagă mea viață de până acum a gravitat în jurul frumosului, a sunetelor, admirând necondiționat și cu asiduitate tot ceea ce îmi aduce inspirație.

Cum este să te identifici cu un personaj? Ce iei acasă din el?

Soluția este ambivalența, ne regăsim în personaj și personajul se găsește în noi. Întotdeauna vom duce cu noi pe scenă experiențele personale, iar în viața cotidiană vor ieși involuntar la lumina frânturi din viață personajelor interpretate pe scenă.

Publicul vede pe scenă un artist complet, perfect. Dar artistul ce vede în public? Simțiți energia din sală?

De foarte multe ori persoanele care ne-au văzut pe scenă interacționând cu noi în mod direct rămân descumpănite, și asta pentru că ne situează într-un ideal imaginar… iar noi suntem oameni, publicul și energia lui, noi artiștii, le percepem mai mult la nivel energetic. Există acea liniște absolută atunci când reușim să îl captăm cu adevărat și acea admirație vădită când devenim doar divertisment.

Aveți o carieră impresionantă. Sunteți un artist foarte apreciat atât acasă, cât și în lume. Dar dacă nu ar fi fost muzica, ce alt domeniu ați fi îmbrățișat?

Vă mulțumesc! Această profesie necesită vocație dar, problema perspectivei supune orice viitor artist. La sfârșitul liceului, îmi amintesc că tatăl meu își dorea foarte mult să devin medic, iar eu m-am opus cu vehemență. Dar astăzi, de multe ori îmi pun întrebarea dacă nu ar fi fost frumos și așa. Interacțiunea artist-public, medic-pacient este aceeași.

Ați putea să trăiți fără muzică?

Cel mai mult mă interesează muzica sufletelor…

Care este dorința cea mai arzătoare a sopranei Doina Dimitriu legată de artă și cariera pe care v-ați construit-o?

Îmi doresc să pot transmite mai departe tot ceea ce am învățat de la maeștrii mei, de la mine însămi, de la viață, să pot motiva prin exemplul propriu, tangibil și credibil, să cred în continuare că există și-n alții aceeași dorința de absolut.

Ce vă luați frumos pentru suflet de la catedră, de la elevi?

Speranța. Trăim într-o lume atât de bulversată, contradictorie și dezorientată, încât contactul cu studenții reprezintă motorul principal de a merge mai departe. Tinerețea, elanul, inocența lor, mă poartă atât în trecut cât și în viitor, motivându-mi prezentul.

Introducere la un ghid incomplet

pentru descoperirea patrimoniului cultural imaterial

5 aprilie 2023, ora 18.00, sala Media

Muzeul Național al Țăranului Român

Muzeul Național al Țăranului Român vă așteaptă miercuri, 5 aprilie 2023, ora 18.00, la Sala Media, la o nouă ediție a Conferințelor de la Șosea. Tema acestei ediții este Noi vrem UNESCO! Introducere la un ghid incomplet pentru descoperirea patrimoniului cultural imaterial

Conferențiază: Ioana Baskerville – Departamentul de Etnologie al Institutului de Filologie Română „A. Philippide” – Academia Română – Filiala Iași; punct focal național pentru Convenția UNESCO din 2003

Moderează: Corina Iosif – Muzeul Național al Țăranului Român

România se mândrește, din 2008 până astăzi, cu 9 înscrieri câștigătoare în prestigioasa listă a UNESCO pentru patrimoniul cultural imaterial al umanității. De la ritualul Călușului la meșteșugul cămășii cu altiță, forme de acțiune magică, muzici și dansuri tradiționale, vechi îndeletniciri au primit consacrarea și eticheta „UNESCO”. În ciuda entuziasmului oficial și civic manifestat față de fiecare succes în această direcție, dincolo de adeziunea emoțională tacită la nivelul publicului și asimilarea implicită la nivelul științelor etnologice autohtone, „imaterialul” – fenomen patrimonial central sau secundar în construcția noastră identitară, prin excelență static sau derutant de dinamic, fenomen universal, național sau local – stârnește controverse și curiozități.

Care este raportul real de forțe între brandul global și realitățile patrimoniale locale? Cum ne încurajează sau descurajează UNESCO să idealizăm țăranul român anistoric și să ne lăsăm fascinați de contribuția acestuia la „eternitatea” românească? Care e diferența dintre folclor și patrimoniul cultural imaterial? Cine este adevăratul deținător și gestionar al acestei forme de patrimoniu? UNESCO, statul, organizatorul de evenimente, primăria sau omul de rând? Care sunt, în anul 2023, strategiile și prioritățile Convenției UNESCO pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial, la 20 de ani de la adoptarea acesteia? Cum plasăm propriile afinități și descoperiri patrimoniale în raport cu standardele UNESCO? Cum să devenim din activiști pasionați activiști informați? Care este diferența dintre patrimoniul pasiv și patrimoniul viu și care este rolul societății civile și al experților în asigurarea vitalității patrimoniului cultural imaterial? Cine și cum decide viitoarele dosare de înscriere în lista UNESCO?

Ioana Baskerville va răspunde la aceste întrebări din perspectiva experienței acumulate în cadrul grupurilor naționale și internaționale de experți pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial care acționează sub egida Convenției UNESCO din 2003 și a calității de coordonator, din partea României, a două dosare multinaționale recente pentru Lista Reprezentativă a Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanității.

Conferința este un eveniment prilejuit de sărbătorirea a 20 de ani de la adoptarea Convenției UNESCO din 2003.

Intrarea este liberă.

„Sunt un mix între puternic și fragil, o visătoare cu picioarele pe pământ, un om ce iubește arta în toate formele ei și o pianistă care a visat mereu că va cânta cu vocea. Dar și o cântăreață care a visat mereu să își compună propria muzică. Sunt un compozitor îndrăgostit de muzica de film și un creator de content vizual ce încearcă să aducă creativitatea cinematografică în ceea ce face. Sunt un spirit ce caută să se descopere și să se autodepășească. Și, nu în ultimul  rând,  sunt „mama” motanului Spritz”, sunt împărtășirile artistei Magdalena Marica, fiica dirijorului Filarmonicii Oltenia, din Craiova.

Tratează cu multă dragoste arta. Iubește frumosul, se lasă inspirată de el și-l transpune în muzică. Este imaginea fără cusur a unei generații care a crescut cu muzica la braț și care i-a călcat pe urme tatălui, celui care i-a fost bun reper și care i-a dat mereu aripi să zboare în acest domeniu. Este un exemplu desăvârșit de perseverență în această lume și nu este deloc o apariție întâmplătoare.

Creează și oferă muzică, e una cu pianul și nu dezminte faptul că  acest instrument îi dă șansa să exploreze un univers aproape neomenesc, îi dă posibilitatea să își exprime personalitatea și sentimentele, să se dezvolte complex ca individ. Pentru artista Leyah, este de departe cea mai bună formă de terapie. Să o cunoaștem!

Cum este omul de pe scenă și cu ce este diferit față de cel de acasă?

Cred că atunci când urc pe scenă devin o persoană ușor vulnerabilă. Scena e un loc în care te expui tu și arta pe care o faci. De aceea cred că artiștii sunt niște oameni aparte. A te pregăti, a urca și a performa pe scenă este o dovadă de curaj, indiferent de cât de mare sau mică este scena pe care urci. De aceea, când ajung acolo îmi creez o lume doar a mea, o lume absolut magică, dar și extrem de consumatoare.

Când ți-ai dat prima întâlnire oficială cu muzica, Leyah? 

Am început studiul pianului la vârsta de 5 ani, dar aș zice că prima întâlnire cu muzica mi-am dat-o încă de când abia reușeam să ajung cu mâinile la claviatura pianului. La noi în casă se asculta zilnic muzică clasică, datorită tatălui meu care mereu studia sau asculta ceva. Apoi, sora mea, Alexandra, mai mare decât mine, a studiat și ea pianul, deci am crescut pe acorduri de pian. Chiar am o poză cu amândouă, la pian, iar eu cred că aveam în jur de un an și ceva. Așa că nu cred că exagerez cu nimic dacă spun că prima mea întâlnire cu muzica a fost dinainte de a mă naște, încă din burta mamei.

Apropo, de ce ai ales acest nume? Ce semnificație are pentru tine? 

Cred că numele acesta m-a ales pe mine și nu viceversa. Povestea este mai lungă, dar dacă rezum, Leyah mi-a atras atenția în special prin sonoritate. E un nume luminos, rotund și puternic. Apoi l-am căutat pe internet și am aflat că, printre alte semnificații, în ebraică este similar lui „gazelle”, adică “frumusețe și grație”.

Încă de când eram mică îmi închipuiam că o să fiu o artista care o să arate ca o actriță de cinema pe covorul roșu, așa că numele m-a convins.

Ai crescut cu sunetele muzicii încă de mică, căci tatăl tău era artist la fel ca și tine, mai exact dirijor al Filarmonicii Oltenia, din Craiova. Cum a fost să crești sub egida lui? Ce ai învățat de la el?

Brâncuși a spus la un moment dat: „Nimic nu crește la umbra unui copac înalt.” Nu țin să îl contrazic, dar mi se pare mai importanta relația pe care o ai cu copacul decât cu umbra lui.

Dacă vrei să înveți, trebuie să înveți de la cei mai buni, iar cei buni vor fi mai mari ca tine, cu siguranță. Ține de tine cât timp stai în umbra lor și înveți și când decizi să ieși în lume, la soare, undeva unde să crești și tu mare, până când, la un moment dat, să adăpostești și tu, la umbra ta, un copac mai mic. Cam acesta este firul vieții, nu? Așa că aș zice că tata a fost un copac mare, de la care am învățat enorm. Iar în ziua în care a plecat dintre noi, umbra lui s-a încheiat, o umbră mare cât un soare, de care îmi este tare dor.

Ce am învățat de la tata? Să visez și să cred că pot. El mereu îmi repeta asta. Tata m-a încurajat să visez, poate și pentru că el era un visător. El credea tare mult în mine și în talentul meu, îmi tot spunea că mă vede pe cele mai mari scene. De fapt, până la maturitatea mea, cred că el a crezut mai mult în mine decât credeam eu. Îmi spunea mereu că pot. Și cred că aceste două lucruri, a visa și a crede în tine, sunt de neprețuit pentru orice copil!

Ce ai moștenit de pe partea paternă, în afară de latura artistică?

Sper că am moștenit bucuria de a trăi și determinarea de a face tot timpul lucruri noi. Tata, la 79 de ani, avea mai multe planuri decât aveam noi, tinerii. Și sper că am moștenit puțin și din stilul, și din prestanța lui. Era mereu extrem de frumos îmbrăcat, chiar și în casă, și-mi spunea că acesta este respectul de sine.

Dar de pe cea maternă? Ce ai moștenit?

De la mama cred că am moștenit dorința de a cânta cu vocea și de a dansa. Am mai luat eleganța și feminitatea, calmul și diplomația, gândul pozitiv, dragostea pentru limbile străine, iubirea pentru design-ul interior. Astea cred că sunt doar câteva care îmi vine acum în minte. Altfel cred că atât în cazul tatălui, cât și al mamei, sunt multe lucruri pe care le-am moștenit sau învățat.

Din vremurile copilăriei te-ai transpus, prin exercițiul imaginației, într-o artistă. Coincid, să înțeleg, planurile de când erai mică cu cele din prezent?

Întotdeauna am crezut despre mine că asta pot să fac cel mai bine, că pentru asta m-am născut. Așa că da, pot spune că planurile coincid. Au fost și perioade în trecut când lucrurile păreau că nu se leagă deloc, că totul e în mintea mea. Dar depinde ce alegi, ce vrei. Căutarea de sine și a drumului este o luptă deloc ușoară pe care o duci tu, cu tine. Până la urmă, chiar ține de tine dacă vrei să faci ceva cu adevărat. Știu că sună a poveste, am avut și eu dubiile mele, perioade în care poate mi-am pierdut busola sau speranța, dar este fundamental important să nu te lași. Și, dacă crezi în ceva cu adevărat, să ai curaj să îți urmezi crezul.

Ce-ți dă pianul frumos pentru suflet? 

Să cânți la pian e un dar divin. Este atât de multă frumusețe în acest gigant, atâta armonie, libertate și unicitate. Pianul îți dă șansa să explorezi un univers aproape neomenesc, îți dă posibilitatea să îți exprimi personalitatea și sentimentele, să te dezvolți complex ca individ. E de departe cea mai bună terapie pentru mine.

Dacă nu ar fi muzica în viața ta, ce ai îmbrățișa?

Când eram mică îmi imaginam că sunt actriță. Probabil că a avut un impact asupra mea și faptul că am copilărit în Opera din Craiova. Îmi aduc aminte cât de mult îmi plăcea să mă joc printre decoruri (nu am să uit niciodată acel miros specific), mă fascinau nenumăratele costume, peruci, cabinele de machiaj, artiștii ce se pregăteau să se transforme în personaje înainte de fiecare spectacol. O lume incredibilă pentru un copil de doar câțiva ani. Îmi plăcea să-mi imaginez că într-o zi poate o să ajung și eu ca ei… Cu toate acestea, nu am luat niciodată în serios acest aspect, dar recunosc că mi-ar plăcea tare mult să explorez și lumea cinematografiei, ca actriță.

A fost o perioadă în viața ta când ai renunțat la muzică sau ai pus-o pe modul „hold”. Ce a stat la baza alegerii tale?

Da, este adevărat. Am luat o pauză de la muzică la un moment dat. Veneam după mulți ani de muncă susținută, în care am fost cumva ruptă de realitate, de lumea din jurul meu. Așa că mi-am luat o pauză, din dorința de a recupera experiențe ce se regăseau doar în poveștile celor din jur. Vezi tu, performance-ul este un animal solitar. Petreci enorm de mult timp doar tu cu tine. Apoi, pentru că interpretam la pian, mereu a trebuit să-mi protejez mâinile, așa că orice fel de sport a fost tăiat de pe lista mea de activități. Nu mai zic de weekend-uri când, în timp ce alți copii de vârsta mea făceau tot felul de jocuri, eu studiam, pentru că în timpul săptămânii trebuia să merg la școală, la program normal. Iar lista poate continua. Așa că pauza a fost binevenită, pentru că am aflat multe lucruri despre viață, oameni și lume. Iar după pauză, când am ales să revin la muzică, fiindcă fără ea nu s-a putut, mi-am ales un nou drum, cel pe care sunt și astăzi.

Unește muzica suflete? Simți asta și când te gândești la tatăl tău?

În amintirea tatălui, am scris piesa “I’ll be fine” și poate pentru că, undeva în adâncul sufletului, simt că muzica ne unește în continuare sufletele, așa, de la distanță. De multe ori când scriu muzică, mă gândesc ce ar zice el, cum i s-ar părea, dacă ar fi mândru de mine, fericit.

Așa că da, consider că muzica unește suflete, poate mai mult decât o fac cuvintele. Cred că mulți dintre noi, la un moment dat, ne-am declarat dragostea față de persoana iubită pur și simplu trimițând un fragment muzical ce spune tot. Pentru că da, muzica este un limbaj universal și, chiar și în limbi străine, ea face ca mesajul să fie complet.

Ce fel de muzică cânți tu, Leyah?

Muzica pe care o scriu și cânt este o combinație de muzică clasică cu muzică pop. Cumva am vrut să aduc un pic din muzica clasică către publicul care poate trăiește în preconcepția că, pentru a asculta astfel de muzică, ai nevoie de studii sau o educație aleasă. Nu zic că nu e adevărat într-o anumită măsura. Dar nu obligatoriu! Așa am ajuns la stilul cinematic pop, ce stă la granița dintre cele două curente muzicale (clasic și pop), stil în care este scris tot albumul nou „Remember who you are” ce va apărea în acest an, cât și primele două piese ce au apărut deja: „Time” și „Peace is the only thing we need”. Este o muzică a stărilor și emoțiilor, pentru toți ce vor să asculte ceva „diferit”.

Ce proiecte ticluiești în prezent?

Anul a început în forță, cu multă muncă. Urmează noi lansări de piese, am mai multe concerte programate în următoarea perioadă dar scriu și muzică nouă. Apoi pregătesc câteva filmări cu cvartetul, care face parte din conceptul meu de concert, și mai am câteva surprize pe care le voi anunța pe parcurs.

De ce să te asculte, Leyah, oamenii? Ce mesaje transmiți tu prin muzica ta? Ce dorești să ajungă la inima lor?

De ce să îmi asculte muzica? Hmmm… Pentru că acolo, undeva, deschide o cutiuță, cu un univers muzical între clasic și modern, unde vor descoperi un produs emoționant, calitativ, intens. Eu mi-am pus creația în slujba muzicii și mi-am propus să o servesc cât mai bine, așa că zic că transmit prin muzica mea tot ceea ce muzica are de spus.

Iar la inima ascultătorului mi-ar plăcea să ajungă emoția și dorința de a asculta mai mult.

7 – 9 aprilie 2023, între orele 10.00 și 18.00

Muzeul Național al Țăranului Român

Duminica cea de pe urmă din Păresimi sau din Postul Mare este cunoscută sub numele de Florii, Duminica Floriilor sau Duminica Vlăstarelor. De peste 20 de ani, Muzeul Național al Țăranului Român ține această sărbătoare și își așteaptă vizitatorii, timp de trei zile, la primul eveniment cu meșteri de peste an. Vom sărbători Floriile alături de încondeietoare, țesătoare, împletitoare, cusătorese, iconari, olari, lingurari, pielari, rudari… meșteri vechi, care și-au dovedit iscusința de-a lungul timpului și care duc mai departe tradiția meșteșugului lor.

De vineri, 7 aprilie, până duminică, 9 aprilie 2023, de la orele 10 dimineața până la 6 seara, veți avea prilejul să admirați și să tocmiți o mulțime de lucruri frumoase, meșteșugite cu sârg și încărcate cu semne și înțelesuri. Ouă încondeiate, icoane, obiecte din lemn, ceramică, țesături, jucării, podoabe și multe altele vor fi prezentate la Târgul de Florii, care va avea loc în curtea Muzeului de la Șosea.

De-ale gurii găsiți: cozonaci și prăjituri de casă, turtă dulce, miere de albine, polen și propolis, ierburi de leac, pălincă și dulcețuri.

Vizitatorii sunt invitați, de asemenea, să răsfoiască, să citească și să-și îmbogățească biblioteca cu publicațiile Muzeului: cărți cu teme etnologice, cărți-obiect, albume ori revista Martor.

Prețul biletului de intrare: adulți – 12 lei; pensionari – 6 lei; elevi și studenți, posesori ai cardului Euro 26, în vârstă de până la 30 de ani, persoanele adulte cu handicap mediu sau ușor – 3 lei. Biletele pot fi achiziționate și online pe booktes.com

Născută în 1894, în București, Virginia Andreescu-Haret este prima femeie arhitect din România și prima femeie din lume care a ajuns la gradul de arhitect inspector general.

Nepoată de frate a pictorului Ion Andreescu și cea mai mare dintre cei patru copii ai familiei, Maria Virginia Andreescu a apreciat încă de mică frumosul, trăind înconjurată de operele unchiului său care îmbrăcau pereții din locuința în care a crescut.

Clasele primare le-a făcut la școala Pitar Moș din București, însă, la scurt timp după începerea școlii, când avea doar 9 ani, a rămas orfană de mamă. În urma nefericitei întâmplări, Virginia a devenit responsabilă de cei trei frați mai mici și de casă, responsabilități foarte mari pentru un copil la o vârstă atât de fragedă.

A absolvit Liceul Național Mihai Viteazul din București, urmând ca în 1912, cu sprijinul lui Spiru C. Haret, Ministrul Învățământului la acea vreme, să obțină o licență specială la Școala Superioară de Arhitectură din București. A deslușit tainele Belle-Arte în paralel și a realizat o serie numeroasă de picturi în acuarelă care sunt păstrate astăzi în Colecția de Stampe a Bibliotecii Academiei Române.

În perioada 1918-1921 a lucrat pentru Comisia Monumentelor Istorice, urmând ca la data de 6 iulie 1919 să absolve Școala Superioară de Arhitectură din București, fiind foarte apreciată. A devenit, astfel, prima femeie-arhitect din România, a patra în această profesie din lume. Proiectul său de diplomă, O academie de arte frumoase, a fost premiat cu Premiul Ministerului Educației și Învățământului.

Imediat după absolvire, a fost eleva arhitectului Petre Antonescu, ulterior mutându-se la Roma, unde a urmat un stagiu de specializare timp de un an și jumătate, timp în care a lucrat în atelierul lui Gr. Bargellini. În aceeași perioadă, a realizat împreună cu prof. Montecchi diverse studii.

Din 1923 și până în 1947 a lucrat în serviciul tehnic al Ministerului Educației Naționale, făcând parte din comisiile permanente ale Învățământului Tehnic. A lucrat, totodată, la Casa Școalelor fost profesor în școlile tehnice ale Ministerului de Construcții, unde a avut ocazia să împărtășească din experiența sa, formând tinerele arhitecte în instituții de învățământ.

Se căsătorește în 1928 cu inginerul Spiru I. Haret, nepot al matematicianului Spiru C. Haret, cu care a colaborat excelent inclusiv din punct de vedere profesional.

A reprezentat, în perioada interbelică, România la Congresele Internaționale de arhitectură din Roma, Paris, Moscova și Bruxelles.

Începând din 1953, devine membră a Uniunii Arhitecților din România.

Peste 130 de lucrări poartă semnătura sa – unele dintre cele mai importante fiind o serie de blocuri de pe Calea Victoriei, fiind printre primele pentru care s-a folosit beton armat, pavilionul administrativ și dependințele subterane ale Aeroportului Băneasa, Liceul Gh. Șincai și Colegiul Național Cantemir Vodă din București, precum și Palatul Tinerimea Română. De-a lungul carierei, a proiectat în București și în țară, clădiri cu elemente din arhitectura tradițională – case, vile și blocuri.

Împreună cu arhitectul Nicolae Ghyka a realizat lucrarea Evoluția arhitecturii în Muntenia și Oltenia, publicată în 1930. În plus, a publicat articole în revista Arhitectura și a colaborat cu Editura Tehnică. În ultimii ani de viață a redactat monografia Istoricul clădirii Teatrului Național din București.

De-a lungul vieții sale, Virginia Andreescu-Haret s-a remarcat nu doar prin lucrările de arhitectură, ci și prin numeroasele creații de artă grafică – desene, acuarele și tablouri, păstrate astăzi la Academia Română.

S-a stins din viață la data de 6 mai 1962, la București, fiind înmormântată la Cimitirul Bellu.

În 1981, în cadrul celui de-al XVI-lea Congres de Istorie a Științei, organizat la București, Virginia Andreescu-Haret a fost recunoscută drept prima femeie din lume care a ajuns la gradul de arhitect inspector general.

Sursă bibliografică: Rador

Sursă foto: arhitectura-1906.ro