Ardelean Amalia-Ela-Mălina are 22 de ani și este studentă în anul IV la Facultatea de Drept din cadrul Universitatea din Oradea. Dincolo de parcursul academic, drumul ei este definit de o căutare constantă a sensului – între rigoarea normei juridice și fragilitatea realităților umane pe care aceasta le reglementează.

Originară din Aștileu, și-a construit traseul profesional prin asumare și consecvență. Poartă mai multe pălării în pofida vârstei. Este fondatoarea și președinta Academiei Excelenței, scriitor și redactor la BihorJust. Interesul său pentru drept penal și protecția drepturilor omului nu este doar unul academic, ci exprimă o preocupare profundă pentru echilibrul dintre puterea statului și demnitatea individului.

În spatele realizărilor se află însă o voce tânără, dar care vorbește despre responsabilitate, vulnerabilitate și curajul de a rămâne autentic într-un domeniu al rigorii. În acest interviu, Ela, așa cum o cunosc eu, vorbește despre vocație și despre convingerea că legea nu trebuie să fie doar corectă, ci și profund umană.

Să îi dăm cuvântul!

Ce te-a determinat să alegi Dreptul și când ai simțit pentru prima dată că acesta este drumul tău?

Am ales Dreptul dintr-o nevoie de sens. Nu pot indica o zi anume în care am decis „asta e”, dar știu sigur că am avut mereu o neliniște în fața nedreptății și o dorință reală de a înțelege cum se ajunge acolo și ce poate fi făcut pentru echilibru. La început am crezut că voi merge spre medicină. Am urmat profilul de științe ale naturii fiind convinsă că a ajuta înseamnă, înainte de toate, a vindeca, însă după doi ani am înțeles că nu mă regăsesc pe deplin în acel drum și m-am transferat la filologie – primul pas sincer către ceea ce eram eu, de fapt: un om care caută sens în cuvinte, în idei și în mecanismele care țin o societate în picioare.

Momentul care a făcut Dreptul “real” pentru mine a venit în clasa a XII-a, când am început demersurile pentru fondarea unei asociații. Acolo am întâlnit, concret, proceduri, norme, responsabilități. Pentru mulți ar fi fost doar birocrație; pentru mine a fost o revelație: legea nu e un text rece, ci un cadru care poate proteja oameni și poate transforma o inițiativă într-o realitate.

După primul semestru de facultate am avut certitudinea. Am înțeles că Dreptul nu înseamnă doar reguli, ci demnitate și responsabilitatea de a lua poziție atunci când ceva e nedrept. Îmi place ideea că regulile pot fi bariere sau pot fi scuturi, depinde cine le cunoaște și cum le folosește, iar eu mi-am dorit să le cunosc ca să pot fi, în același timp, lucidă, empatică și implicată.

Cum reușești să îmbini rigoarea juridică cu latura creativă a scrisului?

La început nu știam dacă ele pot coexista. Dreptul părea structură, regulă, delimitare, în timp ce scrisul părea libertate, nuanță, emoție. Le-am privit mult timp ca pe două lumi diferite, până când o profesoară m-a încurajat să particip la o conferință și să public o lucrare juridică. Din acel moment am înțeles că nu sunt opuse, ci complementare. Dreptul m-a învățat disciplina gândirii și responsabilitatea fiecărui cuvânt. În domeniul juridic, o formulare greșită poate schimba sensul unei idei. Scrisul, în schimb, m-a învățat empatia și capacitatea de a face lucrurile înțelese, nu doar corecte. Îmbinarea lor pornește dintr-un principiu simplu: dacă înțelegi cu adevărat un concept, îl poți explica limpede, fără artificii inutile.

Când am scris despre violența psihologică în familie, nu m-am limitat la obligațiile asumate de stat prin ratificarea Convenției de la Istanbul ci am simțit nevoia să vorbesc și despre realitatea umană din spatele normei, despre suferința invizibilă, neincriminată, greu de probat, dar profundă.  La fel, în analiza privind malpraxisul medical, am încercat să explic că dreptul nu trebuie să fie emoție, ci echilibru și umanitate: nu orice rezultat tragic înseamnă vinovăție penală, chiar dacă într-adevăr, doare.

Pentru mine, rigoarea juridică oferă structură, iar scrisul aduce dimensiunea umană. Nu cred într-un drept făcut cu emoție necontrolată, dar nici într-un drept lipsit de umanitate. În spatele fiecărui dosar există o poveste, iar echilibrul dintre cele două înseamnă, pentru mine, să rămân fidelă legii fără să uit niciodată că legea există pentru oameni.

Există un domeniu al Dreptului care te atrage în mod special?

Da, dreptul penal, în strânsă legătură cu protecția drepturilor omului, în lumina jurisprudenței CEDO. Pentru mine, cele două nu pot fi separate. Dreptul penal este zona în care statul intervine cel mai puternic în viața individului, iar tocmai de aceea garanțiile fundamentale devin esențiale.

Mă atrage dreptul penal pentru că vorbește despre limite, limitele comportamentului uman, dar și limitele autorității statului. Acolo unde puterea este mare, responsabilitatea trebuie să fie și mai mare. Interesul meu pentru teme precum violența domestică, violența psihologică, prescripția răspunderii penale sau cybercrime pornește din această tensiune dintre sancțiune și protecție.

Cred că forța dreptului penal nu stă în severitate, ci în echilibru. Nu este doar un instrument de pedeapsă, ci și un mecanism de apărare a demnității umane. În același timp, respectarea garanțiilor procesuale este la fel de importantă ca sancționarea faptei, pentru că justiția nu poate exista în absența echilibrului. Îmi doresc să aprofundez această direcție pentru că aici simt că pot îmbina cel mai bine rigoarea juridică, conștiința morală și dorința mea de a contribui la protejarea demnității umane.

Cum te-a schimbat facultatea, dincolo de acumularea de cunoștințe?

Facultatea m-a schimbat, în primul rând, prin oameni. Cunoștințele juridice sunt fundamentale, dar ele capătă sens prin întâlnirile care te modelează. Am înțeles încă din primul an că Dreptul nu se învață doar din manuale, ci din dialog, din dezbateri reale, din exemple vii și din asumarea unor responsabilități concrete.

Profesorii au avut un rol esențial în această formare. Am întâlnit dascăli care nu m-au învățat doar norme și articole de lege, ci rigoare, echilibru și respect pentru profesie. Profesori care au știut să ceară mult, dar și să ofere sprijin atunci când era nevoie. De la ei am învățat că dreptul nu este doar tehnică juridică, ci și caracter, umanitate, implicare. Că argumentul trebuie să fie solid, dar și responsabil, că excelența nu se obține prin grabă, ci prin consecvență, dar și prin susținere.

În paralel, contactul cu profesioniști ai dreptului – avocați, notari, magistrați – mi-a arătat partea nevăzută a acestei profesii: presiunea deciziei, greutatea responsabilității, dar și noblețea de a apăra un principiu chiar și atunci când este dificil. Prin activitatea mea de redactor la BihorJust am avut ocazia să observ îndeaproape aceste realități și să înțeleg că dreptul trăit este diferit de dreptul studiat, dar tocmai această diferență îl face profund.

Un moment care mi-a rămas în minte a fost când, după primul an și într-un moment de cumpănă, o avocată mi-a spus: „Ai o familie mare în construcție.” La vremea aceea nu am înțeles pe deplin, însă astăzi știu că se referea la comunitatea juridică și la acea rețea de oameni care se formează în timp, prin încredere, respect și colaborare, care te forțează se evoluezi, care te susțin și cu care poți face ceva special. Facultatea mi-a oferit această comunitate. Plus colegi care au devenit prieteni, oameni cu care am învățat să ne susținem reciproc, să ne motivăm și să creștem împreună.

Pe plan personal, facultatea m-a disciplinat. M-a învățat să argumentez fără agresivitate, să ascult puncte de vedere diferite și să accept că adevărul juridic se construiește prin analiză, nu prin impuls. M-a obligat să îmi ridic standardele și să nu mă mulțumesc cu superficialul. Mi-a oferit rezistență, acea capacitate de a continua chiar și atunci când lucrurile sunt dificile.

Trecerea de la mediul din care provin la viața universitară din Oradea a fost, la rândul ei, un proces de maturizare. Nu e simplu să îți construiești singur ritmul, disciplina și echilibrul. Uneori chiar și interacțiunile aparent obișnuite – cu vecini, colegi sau profesori – pot deveni surse de încredere și sprijin discret.Toate aceste experiențe m-au ajutat să înțeleg că formarea profesională nu este separată de formarea umană, nu poți fi un profesionist deosebit dacă înainte de toate nu ești om. Am învățat că evoluția nu înseamnă competiție cu ceilalți, ci depășirea propriei versiuni de ieri. Poate cel mai important, facultatea m-a învățat să văd omul dincolo de normă. În spatele fiecărei spețe există o poveste, iar în spatele fiecărei norme există o realitate socială. Această conștientizare m-a făcut mai atentă, mai responsabilă și, paradoxal, mai încrezătoare în oameni.

Facultatea nu m-a schimbat în esență, dar m-a așezat. Mi-a oferit structură, claritate și curaj.

Cărțile tale nu sunt neapărat din sfera juridică. Ce te determină să explorezi și alte teme?

Pentru că oamenii nu pot fi înțeleși doar prin norme juridice. Dacă vrei să aplici dreptul cu responsabilitate, trebuie mai întâi să înțelegi omul în complexitatea sa. Dreptul reglementează, protejează, sancționează, dar nu poate surprinde în întregime frica, trauma, vulnerabilitatea sau speranța. Acolo intervine literatura.

Pentru mine, scrisul este spațiul în care pot explora ceea ce rămâne uneori nespus în limbaj juridic. Dreptul cere obiectivitate și structură, iar acest lucru este necesar. Literatura, în schimb, îmi permite să privesc din interior, să caut sensul unei trăiri, să înțeleg motivațiile care preced un conflict sau o decizie. Nu le văd ca pe direcții separate, ci ca pe două dimensiuni care se completează.

Dreptul oferă soluții, literatura oferă profunzime. Dreptul stabilește limite, literatura caută adevărul interior. Inclusiv o pledoarie bună presupune această îmbinare: rigoare în argument, dar și capacitatea de a înțelege omul din spatele cauzei.

A scrie dincolo de sfera juridică nu înseamnă a mă îndepărta de drept, ci a-l completa. Înainte de a fi justițiabili, inculpați, victime sau profesioniști, suntem oameni. Iar dacă vreau să contribui la un sistem juridic mai echilibrat, trebuie să înțeleg această umanitate în toate formele ei.

Cred că explorarea altor teme mă face un jurist mai atent și un om mai responsabil. Pentru că, în final, valoarea unei profesii nu stă doar în competență tehnică, ci în capacitatea de a înțelege viața dincolo de articolele de lege.

Ce înseamnă pentru tine procesul de scriere – disciplină, terapie, vocație?

Pentru mine, scrisul este, înainte de toate, vocație. Nu a apărut ca o strategie și nici ca un plan bine calculat, ci ca o nevoie interioară. De când mă știu am simțit nevoia să așez gândurile în cuvinte, să dau formă unor întrebări sau trăiri pe care altfel nu le-aș fi înțeles pe deplin.

În timp, scrisul a devenit și disciplină. Mai ales atunci când scriu juridic, fiecare cuvânt trebuie cântărit. O formulare imprecisă poate distorsiona sensul. Rigoarea aceasta m-a învățat responsabilitatea exprimării și m-a făcut mai atentă la impactul pe care îl pot avea ideile puse în spațiul public.

E și o formă de clarificare interioară. Scrisul pune ordine în gânduri, obligă la sinceritate și te confruntă cu propriile convingeri. Uneori abia în momentul în care formulezi ceva pe hârtie înțelegi cu adevărat ce crezi, ce simți sau ce îți dorești. În acest sens, este un exercițiu de autocunoaștere.

Dar, mai presus de toate, scrisul înseamnă asumare. Atunci când publici, îți asumi că fiecare cuvânt poate influența, poate deschide perspective sau poate provoca reflecție. De aceea, pentru mine, autenticitatea este esențială. Dacă lipsește sinceritatea, textul devine gol.

Într-o lume grăbită, în care multe lucruri sunt efemere, cuvintele rămân. Iar dacă prin ele pot aduce claritate, echilibru sau încurajare, atunci scrisul își împlinește rostul.

Care a fost cea mai mare provocare în drumul tău ca autoare tânără?

Cea mai mare provocare a fost să fiu luată în serios. Vârsta vine adesea însoțită de prejudecăți. Am auzit de multe ori că sunt „prea tânără” sau că „nu am suficientă experiență”. La început, astfel de afirmații pot descuraja. E firesc să te întrebi dacă e momentul potrivit sau dacă vocea ta contează cu adevărat. Adesea am avut îndoieli dacă e bine ceea ce fac sau dacă nu e prea repede.  În timp, am înțeles că seriozitatea nu se măsoară în ani, ci în consecvență. Nu am pretins niciodată că știu totul, dar am știut că, dacă am ceva bine fundamentat de spus, trebuie să o fac. Nu din dorința de a demonstra ceva, ci din convingerea că ideile asumate merită exprimate.

O altă provocare a fost tentația de a-mi dilua vocea pentru a fi mai ușor acceptată. Există presiunea de a deveni mai comodă, de a evita pozițiile ferme. Am învățat însă că autenticitatea este singura construcție durabilă. E mai important să rămân fidelă valorilor mele decât să caut validare rapidă, chiar dacă drumul acesta e mai incomod.

Au existat și refuzuri, iar refuzurile pot eroda încrederea, mai ales la început. În acele momente, rămâne disciplina și decizia de a continua. Perseverența, susținută de muncă constantă, devine mai puternică decât talentul.

Privind în urmă, după ani de scris, cred că provocarea reală nu a fost doar acceptarea din exterior, ci definirea propriei voci. Să înțeleg cine sunt ca autor și ce vreau să transmit. Drumul nu este despre validare imediată, ci despre construcție. Iar construcțiile solide se fac în timp.

Ce mesaj îți dorești să transmită cărțile tale generației tale?

Mi-aș dori, înainte de toate, ca ele să transmită că vulnerabilitatea nu este o slăbiciune. Am învățat asta în timp, din propriile îndoieli și din momentele în care nu aveam toate răspunsurile. Eu cred contrariul, capacitatea de a simți, de a empatiza, de a recunoaște că nu avem toate răspunsuril,  e o formă de maturitate.

Aș vrea ca generația mea să înțeleagă că responsabilitatea nu este o povară, ci o alegere. Este ușor să criticăm sau să ne retragem; este mai dificil să ne implicăm, să construim, să rămânem consecvenți. Dar tocmai această asumare ne definește. Văd adesea la colegi și la tineri frica aceasta de asumare, de responsabilitate sau emoții recunoscute public. E mai ușor să îmbrace o aparență.

Nu cred că trebuie să alegem între vis și rigoare, între profunzime și putere. Le putem construi împreună. Putem avea idealuri înalte și, în același timp, disciplină. Putem fi sensibili fără să devenim fragili. Putem fi determinați fără să ne pierdem umanitatea. Dacă prin cărțile mele reușesc să transmit că e în regulă să fii autentic, să îți asumi valori și să rămâi bun într-o lume grăbită, atunci simt că ele și-au împlinit rostul. Pentru că, dincolo de orice realizare profesională, rămâne felul în care ne raportăm unii la alții.

Ce reprezintă pentru tine Academia Excelenței și cum a luat naștere implicarea ta? Cum reușești, la o vârstă atât de fragedă, să conduci un proiect cu impact?

Academia Excelenței s-a născut dintr-o nevoie simplă: aceea de a transforma valorile în acțiune. Nu mi-am dorit doar să vorbesc despre responsabilitate, implicare sau educație, ci să creez un cadru concret în care ele să fie trăite. Pentru mine, asociația reprezintă convingerea că schimbarea începe la scară mică, dar poate crește dacă este susținută cu seriozitate și consecvență.

Implicarea mea a fost un pas firesc. Am simțit că, dacă îmi doresc o comunitate mai responsabilă, trebuie să contribui activ la formarea ei. Unul dintre proiectele care definește cel mai bine Academia este campania de donare de sânge „BLOOD (in) LAW(s)”. A început simplu, aproape discret, patru colegi care au decis să doneze. Fără planuri ambițioase, doar cu dorința de a face un gest concret. În timp, cu sprijinul Facultății de Drept din Oradea, al ELSA și al Baroului Bihor, campania a crescut: de la 4 participanți, la 40, apoi 70, iar ulterior peste 100. Pentru mine, aceste cifre nu sunt statistici, ci încredere câștigată și responsabilitate împărtășită.

Cât despre vârstă, nu cred că e un obstacol. Poate însemna mai puțină experiență, dar nu trebuie să însemne lipsă de asumare. Experiența se construiește muncind. Conducerea unui proiect înseamnă disciplină, viziune clară și respect pentru echipă. Nimic nu se face singur. Am avut și am lângă mine oameni care au crezut în proiect și l-au crescut împreună cu mine: Facultatea de Drept, Baroul Avocaților Bihor și ELSA ORADEA. Academia Excelenței e, pentru mine, dovada că inițiativa contează, că exemplul personal poate mobiliza și că impactul real nu vine din discursuri, ci din acțiuni repetate, consecvente, care construiesc în timp o mentalitate.

Care sunt valorile pe care le promovează Academia și care te definesc personal?

Integritatea, responsabilitatea, empatia, excelența și implicarea socială. Sunt cuvinte des folosite, dar pentru mine ele nu pot rămâne simple declarații. O valoare există doar în măsura în care este repetată prin fapte. Integritatea înseamnă consecvență între ceea ce spui și ceea ce faci. Înseamnă să nu negociezi principiile pentru validare sau avantaj. Nu cred într-un succes obținut prin compromis moral și nici într-o performanță care sacrifică etica.

Empatia și umanitatea sunt fundamentale, indiferent dacă vorbim despre drept, leadership sau inițiative civice. Rigoarea este necesară, dar fără empatie totul devine rece și mecanic. Am învățat că poți fi ferm fără a fi rigid și riguros fără a pierde dimensiunea umană.

Responsabilitatea este, poate, cea mai dificilă dintre toate. Ea presupune continuitate – să rămâi implicat chiar și atunci când entuziasmul inițial se diminuează. Să coordonezi, să răspunzi pentru rezultate, să îți asumi greșelile și să cauți soluții.

Excelența, în viziunea mea, nu înseamnă perfecțiune, ci evoluție constantă. Înseamnă să îți ridici standardele și să nu te mulțumești cu superficialul. E o formă de respect față de tine și față de cei pentru care lucrezi.

Implicarea socială este expresia concretă a tuturor acestor valori. Nu cred într-un sistem juridic sau într-o societate sănătoasă fără oameni dispuși să contribuie activ la binele comun. Dacă Academia Excelenței reflectă ceva din mine, atunci reflectă această dorință de a uni rigoarea cu empatia, performanța cu responsabilitatea și idealul cu acțiunea concretă

Ce înseamnă leadership pentru tine?

Pentru mine, leadership-ul înseamnă, înainte de toate, asumare. Înseamnă să iei decizii chiar și atunci când sunt dificile și să rămâi constant atunci când apar obstacole. Nu îl văd ca pe o poziție sau ca pe o formă de vizibilitate, ci ca pe o responsabilitate. Un lider autentic nu conduce prin autoritate impusă, ci prin exemplu. Oamenii nu urmează titluri, ci coerență. Urmează caracterul, consecvența și echilibrul dintre ceea ce spui și ceea ce faci. Leadership-ul se construiește în timp, prin încredere.

Pentru mine, a conduce înseamnă să creezi contexte în care și ceilalți pot crește. Să descoperi potențialul oamenilor, să le oferi spațiu de dezvoltare și să îi încurajezi să își asume responsabilități. Nu este despre a face totul singur, ci despre a construi o echipă care funcționează prin respect reciproc. Leadership-ul este un exercițiu de echilibru: fermitate fără rigiditate, autoritate fără aroganță, empatie fără slăbiciune. Dacă reușești să păstrezi acest echilibru, atunci conduci nu prin impunere, ci prin inspirație.

În inima Transilvaniei, satul Dăișoara se distinge nu doar prin peisajul său pitoresc, ci și printr-o tradiție culturală și folclorică de o valoare inestimabilă: jocul fecioresc. Așezarea, încărcată de istorie și povești ale haiducilor, a devenit un bastion al păstrării tradițiilor populare, iar dansul fecioresc este un element esențial al acestei moșteniri. Încă din vremuri demult apuse, dăișorenii au privit dansul nu doar ca pe o formă de divertisment, ci ca pe o autentică expresie culturală, care a evoluat, dar care și-a păstrat esența în cadrul comunității.

Dacă stăm să ascultăm povestea bătrânului, unuia dintre aceia care au trăit vremurile de, demult, cum am spune, am înțelege cum haiducii dăișoreni au reușit să creeze o artă din tradiția locului. Începuturile viitoarei formații de dansuri au debutat cu scurte reprezentații în fața prietenilor, sau persoanelor străine de aceste locuri. Era o bucurie și o delectare coregrafică pentru privitori.

Aceste elemente sacre s-au păstrat și astăzi în executarea jocului fecioresc datorită mediului de conservare al folclorului în această localitate cu o dezvoltare relativ izolată. Cum spuneam mai sus, ctitorii acestei așezări au fost țărani care au luat drumul pribegiei și al haiduciei, alegând un loc ferit de patrule ale jandarmilor și de oamenii grofilor care căutau iobagii fugiți de pe moșii. Așezarea era și este și astăzi la zece-cincisprezece kilometri de alte sate, total lipsită în trecut de drumuri de legătură și totodată bine ocrotită de perdeaua deasă a codrului care de-a lungul istoriei și-a îndeplinit funcția de ocrotitor al refugiului.

Fiecare dăișorean este un dansator iar sub acest aspect întreaga populație a satului poate fi împărțită în formații de egală valoare, scopul nefiind spectacolul coregrafic. Fondul nealterat al acestui dans și-a păstrat autenticul în perimetrul satului, fiind preluat de diverse ansambluri sau grupuri din localitățile vecine, dar asupra căruia au intervenit. Acest vechi dans al dăișorenilor a fost lipsit de intenția de a deveni spectacol. Dăișorenii nu executau jocul pentru a se distra sau pentru a-i distra pe alții, ei dansau sub impulsul nevoii de a se exprima, așa cum ciobanii încrustează țesături în nuiele sau cum aceiași ciobani cântă din fluier doar propriei singurătăți, așa și dăișorenii jucau pentru a se exprima pe ei. Dăișorenii executau și execută și astăzi jocul fecioresc cu seriozitate, iar jocul mare sau jocul din Doscior se scotea doar în duminicile sau în sărbătorile calendaristice, reflectând o tradiție a respectului primordialității condițiilor de viață, al necesităților practice cum este de exemplu interdicția de a se organiza joc în sat în perioada dintre prășit până la aducerea bucatelor în sat.

Jocul era scos de feciorii cei mari care chiuind și strigând de joc se îndreptau spre locul unde urma să fie jocul mare la care participa întreg satul. Până la sosirea fetelor se jucau numai jocuri bărbătești ca fecioreasca, sârba și brâul de Dăișoara care este diferit de brâul de Făgăraș. În acest scurt timp puteau intra în joc și începătorii. Fetele veneau spre locul de joc însoțite de mamele lor. Jocul se desfășura într-un cerc mare și începea întotdeauna cu fecioreasca. Tinerii intrau în joc pe rând în ordinea vârstei, începând cu cei mai în vârstă. Prima mișcare este o plimbare rară, lentă, în cerc. Ritmul se întețește treptat și câteva strigături au parcă menirea de a-l biciui. Dansul se iuțește și dansatorii execută pe rând, în centrul cercului, figuri individuale, ca și cum ar avea de dat o probă care să le legitimeze participarea la joc. Cea mai eclatantă dovadă a vigorii dansului este momentul în care feciorii scuipă în palme cu gestul familiar al modului în care încep orice muncă grea. Acest gest trădează multe subînțelesuri. Mai întâi este intenția dansatorului de a depăși acest moment dificil din punct de vedere execuțional, fiindcă se va spune și o strigătură –

,,Decât să nu știi juca

Mai bin să nu ști lucra

Că la joc te vede toți

Iar la lucru faci ce poți”

Izvoarele istorice ne spun că dansul avea un caracter de inițiere, ritualic fiind astfel descris de lexicograful bizantin Hesychios din Alexandria. Dansul se numea Salmoxis și era executat în cinstea marelui zeu. Xenophon, care în anul 399 î.e.n. după eșecul expediției lui Cyrus împotriva grecilor, rămâne două luni în Tracia, în slujba regelui Seuthes, descrie un dans războinic executat de tracii din oastea grecească și care se presupune că era prezentat la ospețele regale. Putem bănui că aceste dansuri care aveau inițial un caracter ritualic erau deosebit de expresive. Aristotel ne spune că ,,dansatorii prin ritmurile pe care le exprimă figurile de dans, imită caractere, pasiuni și acțiuni.” În ,,Dialogul despre dans ”, scris de Lucian din Samosata în secolul al II-lea e.n. se vorbește despre dansatorul-mim și se precizează că ,,dansatorul se cuvine să rămână lipit de realitate și să se identifice cu ceea ce interpretează”. Dina ceste rânduri pot deduce faptul că în Dăișoara, localitate înființată de haiduci, aceștia ca metodă de relaxare, de distragere, fiind mulți bărbați inițial (până ce așezarea a prin constur și s-au dezvoltat familii) au conceput acest dans poate ritualic, poate vindecător, poate doar ca motiv de bucurie sau de mișcare, jocul fecioresc. Joc în care fiecare în funcție de ocupația pe care o avea, striga în versuri diverse expresii care făceau parte din viața omului.

Spre exemplu

,,Șinc-o dată să-i dăm roată

Să se mire lumea toată.

Că astăzi la noi în sat

Multe, multe s-au schimbat.

Am făcut gospodărie

Și-am scăpat de sărăcie

Viața mi-e îmbelșugată,

Că suntem stăpâni pe soartă”

,,Cât e țara și Ardealul

Nu-i fecior ca dăișoreanul

Că-i înalt și subțirel

Parcă-i tras printr-un inel

Că se-mbracă românește

Și dansează feciorește”

,,Si-nc-odată să-i dăm roată

Să se mire lumea toată

Și-nc-odată tot așa

Să nu ne râză lumea”

,,Mă uitai din deal în luncă

Să văz mândra unde lucră

La amiazi unde mănâncă

Să mă duc să-i fac o umbră

Să n-o arză soarele

Că-i albă ca laptele

Să n-o arză sfântul Soare

Că-i frumoasă ca și-o floare. ”

,,Întoarce-te mândro-ntoarce

De trei ori cu fața-ncoace.

Întoacete mândo bine

Cu fața tot către mine. ”

,,Drag mi-i jocul românesc

Dar nu știu cum să-l pornesc

Că l-aș porni cât de bine

Dar râde lumea de mine

Râde lumea, râde țara

Râde mândrulița sara”

,,Frunză verde sălcioară,

Ăsta-i joc din Dăișoară

Se joacă de sărbători

De fete și de feciori”

,,Fost-am puiu pădurii

Și nu m-o mâncat lupii

Lupii mâncă oi și boi

Nu mâncă feciori ca noi

Lupii mâncă oi și vaci

Nu mâncă feciori săraci. ”

Gesturile din timpul jocului sugerează începutul unei sobre și importante ceremonii, gesturi care evident s-au pierdut prin veacuri și substanța a fost substituită de o nouă încărcătură de participare spirituală a dansatorilor, dar din ale căror mișcări s-au mai păstrat trăsături care sunt executate inconștient în virtutea forței de conservare a tradiției. Forma circulară de altfel este o trăsătură care ne duce cu gândul la schema roții solare care se află într-o continuă mișcare în sensul rotației pământului. În acest semn solar rotitor generațiile pătrund pe rând începând cu cele mai pline de vigoare. Pomponius Mela îi considera pe daci ,,partissimi ad mortem” – care credeau că existența se împlinește sub semnul solar ce îl sculptau pe pietrele altarelor și care nu își acopereau templele spre a putea privi spre lumină  și care trăgeau cu săgeți în norii ce acopereau fața zeului soare.  Dacă insula folclorică dăișoreană a conservat în dansul ei vestigiile unui rit îndepărtat, atunci acest rit este al vieții, al existenței concepute în continuă curgere prin succesiunea generațiilor, sub mărturia aceluiași soare care marchează neîntrerupta trecere a timpului. Învățarea jocului fecioresc în sat arată autenticul transmis generației de astăzi, față de cel învățat la ansamblu unde este stilizat pentru a putea fi pus în scenă.

În anul 2022, noiembrie, alături de Cristian Mușa, cercetator Dr. la Institutul de Etnografie si Folclor ,,C. Brăiloiu” București si membru al Comisiei Naționale pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial și Andrada Iordache, am efectuat o cercetare de teren în localitățile Dăișoara, Dacia, Rupea și Crihalma, pentru monitorizarea și actualizarea localităților în care acest element de patrimoniu imaterial este viu și jucat în cadru natural.

Când Dumnezeu lucrează prin oameni, trebuie doar să observam. Să ascultam. Să primim. Recunoscător si împlinit că am reușit să vă arătăm o bucata din ceea ce este Dăisoara astăzi, si nu numai. Rupea. Dacia. Crihalma. Țara Cohalmului si oamenii ei care mișcă lucruri. Care joacă feciorește. Care strigă. Și care nu lasă jocul să moară.

Din 2024 – Prin Ordinul Ministrului Culturii privind constituirea grupurilor de monitorizare a elementelor înscrise în Patrimoniul Cultural Imaterial UNESCO ale României sunt onorat să fac parte din grupul de monitorizare multianuală a ,,Jocului Fecioresc”, iar pentru asta de fiecare dată când am ocazia înregistrez materialele care vor deveni arhivă. Sunt accesibilie pe pagina de facebook – „Dăișoara – tradiții locale” dar și pe canalul de YouTube, Florin Bucuțea.

„Frunză verde sălcioară,

Ăsta-i joc din Dăișoară

Se joacă de sărbători

De fete și de feciori”

În acest sat, dansul nu era un spectacol, ci o formă de manifestare a identității și apartenenței la un loc și o tradiție. Dansul fecioresc nu se desfășura pentru a impresiona privitorii, ci pentru a exprima sentimente, respect și mândrie locală. Jocurile de duminică sau șezătorile, prilejuri în care tinerii se adunau pentru a dansa și a învăța noile mișcări, erau ocazii de bucurie, dar și de învățătura neîntreruptă a tradiției din generație în generație. Astfel, jocul fecioresc a devenit o formă de artizanat spiritual, un legământ între trecut și viitor.

Acest dans are rădăcini adânci în istoria regiunii, fiind un simbol al celor care au ales să trăiască în izolare pentru a se proteja de autoritățile vremii. Fondatorii așezării de la Dăișoara au fost țărani care, în căutarea libertății, s-au adăpostit în pădurile ce înconjurau satul, în locuri departe de patrulele jandarmilor și de grofi. Astfel, tradițiile lor au rămas nealterate și s-au transmis, de-a lungul decadelor, fără influențe externe. În ciuda izolării, dansul fecioresc de la Dăișoara a rămas autentic, purtând în mișcările sale ritmuri și semnificații care se pierd în negura vremii.

Jocul fecioresc din Dăișoara este, în mod special, remarcabil datorită ritmurilor sale unice. Trecerea de la un ritm lent la unul accelerat, caracteristică acestui dans, nu este doar o trăsătură coregrafică, ci și o reflectare a unui timp istoric plin de schimbări și de ritmuri contrastante. Această schimbare de viteză simbolizează, în esență, evoluția vieții însăși: o existență plină de contraste, unde fiecare generație aduce cu ea o nouă viziune asupra lumii și a tradițiilor. În plus, un alt element distinctiv al dansului de la Dăișoara îl reprezintă gestul bărbătesc de a scuipa în palme înainte de a începe o figură de dans, un semn al pregătirii fizice și mentale pentru provocările viitoare.

Dansul, deși inițial bărbătesc, a evoluat și a înglobat și fetele în cadrul său. Feciorii din Dăișoara le-au introdus treptat pe fete în joc, adăugând noi mișcări și ritmuri specifice, precum purtata și învârtita. Acest ritual a evoluat, iar astăzi, în comunitate, fiecare tânăr este considerat un dansator, iar jocul nu mai este doar o activitate de divertisment, ci un mod de a transmite moștenirea culturală.

Tradiția strigăturilor locale este o altă caracteristică esențială a dansului fecioresc dăișorean. Aceste versuri, care sunt strigate pe parcursul dansului, sunt mai mult decât simple cuvinte. Ele sunt o formă de exprimare a gândurilor și sentimentelor tinerilor din sat și o metodă prin care se dezvăluie preferințele și aspirațiile lor.

Dansul din Dăișoara este, așadar, o formă de ritual social și cultural, care a evoluat de-a lungul secolelor, păstrându-și însă semnificațiile adânci. Fiecare figură de dans are o încărcătură simbolică ce reflectă respectul pentru tradițiile locale, dar și pentru natura umană. Chiar și astăzi, dansul fecioresc este un simbol al mândriei și al apartenenței la comunitatea dăișoreană. Este un mod prin care tineretul din sat continuă să-și exprime respectul pentru trecut și pentru învățăturile strămoșilor lor.

Astăzi, în ciuda globalizării și a schimbărilor rapide, jocul fecioresc din Dăișoara continuă să fie un simbol al continuității și al legăturii între generații. La fiecare eveniment cultural sau festivitate, acesta este primul dans care deschide programul, aducând cu el un val de energie și vitalitate care pune în valoare spiritul comunității. Este o tradiție vie, care se transmite de la o generație la alta, fiind păstrată cu mândrie de dăișoreni și apreciată de toți cei care au ocazia să o descopere.

Începând cu 16 februarie, Învie Tradiția te invită să întâmpini primăvara printr-un gest simplu, dar plin de semnificație: un mărțișor ales cu grijă. Târgul de Mărțișor, organizat în showroom-ul nostru de pe strada Mihai Eminescu, nr. 142, aduce laolaltă obiecte create manual, cu respect pentru tradiție și drag de frumos.

Aici, fiecare mărțișor spune o poveste. Șnurul alb-roșu devine simbol al începutului, iar fiecare pandantiv, cusut sau modelat manual, poartă cu el urări de bine, speranță și noroc. Vei descoperi mărțișoare din lemn, ceramică, pânză sau brodate, inspirate din motive populare vechi, dar și reinterpretări delicate, cu un aer contemporan. Toate sunt lucrate de artizani români, care duc mai departe meșteșuguri păstrate din generație în generație.

Pentru cei care își doresc mai mult decât un mărțișor, târgul oferă și alte daruri de suflet: ii tradiționale cusute cu măiestrie, ceramică pictată manual, obiecte de decor inspirate din folclor și delicii culinare artizanale, potrivite atât pentru a fi dăruite, cât și pentru a rămâne ca amintire.

Primăvara înseamnă prospețime, lumină și momente împărtășite. Un mărțișor dăruit din inimă, alături de o cană ceramică, miere sau dulceață, poate transforma un gest mic într-un moment cu adevărat special.

Te așteptăm la Învie Tradiția, pe Strada Mihai Eminescu, nr. 142, București, zilnic, între 10:00 și 17:00, în perioada 16 februarie – 5 martie.

Intrarea este liberă, iar tradiția te așteaptă să o redescoperi.

Învie Tradiția este un proiect național dedicat susținerii meșteșugului românesc și conservării tradițiilor populare, prin documentarea și promovarea artei autentice, încă vie în marile zone etnografice ale României. Vino să descoperi moștenirea noastră culturală, să o trăiești și să o păstrezi pentru generațiile viitoare!

Sunt peste trei decenii de când Cristiana Sima a ales Argeșul nu doar ca loc de carieră, ci ca spațiu de construcție umană. Plecată din Băbeni de Vâlcea, la începutul anilor ’90, și-a început parcursul profesional ca preparator și asistent universitar, într-o perioadă în care sistemul educațional românesc traversa una dintre cele mai dificile etape ale sale. Astăzi, este cunoscută și apreciată pentru dezvoltarea unui templu de educație și cultură, ce se întinde dincolo de granițele țării.

Drumul său profesional s-a conturat treptat dincolo de activitatea universitară, transformându-se într-o misiune asumată în slujba educației și a comunității argeșene. De 20 de ani, Cristiana Sima își leagă numele de Colegiul Ecologic „Prof. Univ. Dr. Alexandru Ionescu” Pitești, instituție pe care a fondat-o și pe care a dezvoltat-o cu perseverență, într-un context educațional adesea marcat de instabilitate și lipsă de sprijin pentru inițiativele independente.

De la înființare și până în prezent, peste 1.200 de elevi au absolvit Colegiul Ecologic, integrându-se ulterior pe piața muncii sau continuându-și studiile în țară sau peste hotare. Inclusiv fiica sa, Victoria Ioana, care profesează, în prezent, ca medic stomatolog, specialist în chirurgie dento-alveolară, este absolventă a colegiului. Anul acesta, instituția școlarizează în jur de 500 de elevi, confirmându-și rolul constant în peisajul educațional argeșean.

Un element definitoriu al activității Colegiului Ecologic este politica de acces egal la educație. În acest an școlar, 38 de elevi cu cerințe educaționale speciale (CES) învață fără taxă, beneficiind de sprijin adaptat nevoilor lor. În același timp, alți 130 de elevi sunt înscriși gratuit pentru specializările arta actorului și învățător-educator (pedagogic). Integrarea copiilor cu CES și sprijinirea elevilor proveniți din medii vulnerabile nu au fost tratate ca excepții, ci ca direcții constante, susținute prin efort instituțional și resurse proprii.

De-a lungul celor 33 de ani de carieră universitară, conf. univ. dr. Cristiana Sima a predat atât în cadrul Academiei de Studii Economice București și Universității „Titu Maiorescu” – filiala Pitești, cât și în cadrul Universității „Constantin Brâncoveanu” din Pitești, discipline din domenii precum ecologia și protecția mediului, economia mediului, dezvoltarea durabilă, managementul de mediu, managementul conflictelor, strategii și politici publice. Activitatea universitară a inclus coordonarea lucrărilor de licență și disertație, precum și a unor grupuri științifice dedicate protecției mediului și dezvoltării durabile.

Este doctor în Economie, cu studii postuniversitare în ecotehnie și ecologie umană (în cadrul programului UNESCO–Cousteau, Universitatea Liberă din Bruxelles – VUB), cu un master în medierea conflictelor în drept, precum și cu numeroase certificări profesionale, printre care formator și manager de proiect. De-a lungul timpului, a coordonat proiecte educaționale cu finanțare europeană, inclusiv prin programe Erasmus+, orientate spre formarea profesională și incluziune.

Această bază academică a stat la fundamentul dezvoltării proiectului EDU ECO HUB – FAB LAB FII MESERIAȘ!, un demers amplu care vizează un ecosistem educațional integrat, având ca direcții majore orientarea practică prin meserii de tip Fab Lab și o relație profundă, asumată, cu ecologia și conservarea naturii. Proiectul este conceput ca o investiție pe termen lung în comunitate, cu obiectivul de a oferi tinerilor competențe profesionale, calificări și perspective reale de integrare pe piața muncii, dar și integrare socială. De asemenea, Colegiul Ecologic Pitești a semnat recent un protocol de cooperare care deschide perspectiva unor programe educaționale comune și schimburi de experiență cu instituții similare din Chișinău. Demersul este susținut de Iuliana Gorea-Costin, fost ambasador extraordinar și plenipotențiar al Republicii Moldova la Consiliul Europei.

În ultima vreme, obstacolele și impedimentele apărute au fost depășite prin coeziunea echipei, implicarea profesorilor și un stil de conducere bazat pe asumare, muncă directă și responsabilitate față de oameni. Pentru toate acestea, recunoașterea  publică a profesoarei Cristiana Sima a venit firesc. În 2024, a primit Premiul pentru Educație acordat de ziarul Argeșul, obținând peste o mie de voturi, un record în istoria publicației. Distincția a reflectat susținerea comunității și impactul real al activității sale în județul Argeș.

În cadrul Premiilor Regal Literar din 2025, organizate sub egida Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, i-a fost acordat, în contextul Anului Centenar al Patriarhiei Române, Premiul „Doamna Maria Brâncoveanu”, pentru dedicarea constantă față de promovarea și perpetuarea culturii autentice românești, prin inițiative artistice și proiecte de recuperare a valorilor esențiale pentru tradiția, literatura și spiritualitatea națională.

În cadrul Galei „Excelență la Feminin” 2025, Cristiana Sima a fost distinsă cu Premiul de Excelență în Educație, alături de personalități de prim rang ale României, precum Nadia Comăneci, Stela Enache, Verginia Vedinaș și Liana Stanciu. De asemenea, în 2024, a primit recunoașterea Galei „Valori Contemporane”, desfășurată sub patronajul Ministerului Culturii, eveniment de referință al excelenței românești, în cadrul căruia au fost laureați, printre alții, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, acad. Ioan-Aurel Pop, Mihai Cimpoi, pr. Constantin Necula, Emil Boroghină, Carmen Tănase, Felicia Filip și Ovidiu Lipan Țăndărică.

Unul dintre cele mai importante proiecte culturale inițiate de Cristiana Sima este Festivalul Național de Științe și Arte „Basarab Fest”, lansat în 2024 sub patronajul Ministerului Culturii, cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului. Festivalul este dedicat moștenirii Dinastiei Basarabilor și aduce spectacole, simpozioane, arte plastice și concursuri de literatură, cu participarea mediului academic, diplomatic, a tineretului și a personalităților culturale. Acest demers a fost apreciat public de acad. Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, care a felicitat inițiativa, subliniind importanța recuperării memoriei istorice și culturale. Academicianul a considerat inițiativa drept „un atribut al popoarelor civilizate”. Totodată, Dan Negru, una dintre cele mai cunoscute figuri ale televiziunii, s-a numărat printre susținătorii acestor evenimente, apreciind faptul că ele readuc în atenția publicului valori culturale uitate sau neglijate.

În cadrul ediției a doua a Festivalului „Basarab Fest” (2025), implicarea civică a Cristianei Sima a fost recunoscută și printr-o distincție specială. Printr-un brevet acordat de Asociația Română de Tineret „Muntenia”, profesoarei Cristiana Sima i-a fost conferită Medalia de Onoare, clasa a III-a, cu panglică albastră, pentru altruism civic. Distincția a fost înmânată de Valentin Uruc, președintele Asociației, care a evidențiat rolul acesteia în inspirarea tinerilor și în promovarea valorilor naționale, subliniind impactul proiectelor educaționale și culturale dezvoltate în județul Argeș.

Dincolo de instituțiile create, un rol esențial în consolidarea misiunii Colegiului Ecologic l-a avut capacitatea Cristianei Sima de a coagula în jurul său o rețea solidă de prieteni, colaboratori și susținători, proveniți din domenii diverse. De-a lungul timpului, proiectele educaționale și culturale inițiate au beneficiat de sprijinul unor artiști renumiți, academicieni, oameni de cultură, reprezentanți ai mediului diplomatic, ambasadori și personalități publice, care au ales să se alăture acestei misiuni nu formal, ci prin implicare concretă și dialog constant cu tinerii.

Lista inițiativelor coordonate de Cristiana Sima include și Școala Domnească de Meserii „Sfântul Neagoe Basarab”, Festivalul „L’art d’Eco”, Școala de Grămătici, precum și Școala de Teatru și Film „Ion Dichiseanu” din cadrul Colegiului Ecologic Pitești – proiecte care contribuie la formarea tinerilor și la evidențierea legăturii dintre educație, cultură și identitate. Cariera Cristianei Sima se definește prin continuitate, rigoare profesională și responsabilitate publică. De peste trei decenii, a construit instituții, a format generații și a susținut constant ideea că educația și cultura nu sunt domenii conjuncturale, ci piloni esențiali ai unei comunități sănătoase. În județul Argeș, parcursul său continuă să fie un reper de construcție pe termen lung, în slujba oamenilor și a valorilor.

Lucia este o voce care nu se ascunde niciodată în spatele convențiilor, dar nici nu se impune cu forța. Este un om cu o sensibilitate profundă, o sensibilitate pe care nu o expune oricum și oricând, dar pe care o lasă să prindă viață prin cuvinte. Am cunoscut-o de mai bine de 15 ani, timp în care am observat cum fiecare pas al ei este marcat de o tensiune între fragilitate și putere interioară. Atunci când scrie, se eliberează. Și nu scrie pentru a impresiona pe cineva, nici măcar pe sine. Scrisul este pentru ea o formă de purificare, de a face față „otrăvii” emoțiilor acumulate, o modalitate de a elibera ceea ce, altfel, ar putea deveni o povară pentru trupul și sufletul ei.

La fel cum poeziile ei sunt scrise dintr-o profundă vulnerabilitate, tot așa, Lucia este o femeie care a învățat să-și asume această latură a sa, chiar dacă multă vreme a încercat să o ascundă. Poezia ei e un act de sinceritate, un proces de traducere a unei emoții. Dincolo de cuvinte, însă, ceea ce o face cu adevărat remarcabilă este forța interioară de a nu renunța niciodată la visurile ei.

În acest interviu, veți înțelege mai multe despre Lucia, despre cum dragostea poate lăsa urme adânci și vindecătoare și despre cum, în ciuda tuturor îndoielilor, ea continuă să scrie și să-și urmeze visul cu aceeași determinare care o caracterizează. Și totodată, ne așteaptă la lansarea ei de carte, în 2026. Lucia, să-ncepem.

Cine este Lucia atunci când nu mai scrie nimic și nu mai impresionează pe nimeni — cine rămâne când se face liniște complet?

Au fost momente în trecut când nu știam să explic ce simt când scriu, nu știam de ce fac asta, nu știam nici din ce resursă îmi vine toată inspirația, pur și simplu o făceam. Cu timpul, am început să-mi pun întrebări pentru că voiam să aflu un răspuns și mi-a venit un singur cuvânt în minte – otravă. Da, știu că sună ciudat, doar că exact asta devin pentru mine emoțiile acumulate. Toate sentimentele, tot ce reprimi, tot ce nu scoți afară devine o otravă pentru corp.

Deci – când scriu eliberez, când scriu creez cu suferință și cu iubire în același timp. Nici azi nu am o definiție completă, dar Lucia care nu mai scrie nimic este captivă în ceva ce nu are nume momentan.

Nu am început să scriu ca să impresionez pe cineva, nici măcar pe mine, vine natural. Mă simt liberă când fac asta, iar faptul că sunt oameni care rezonează cu emoția mea, e doar un bonus.

„…otravă. Da, știu că sună ciudat, doar că exact asta devin pentru mine emoțiile acumulate.”

Ce ai studiat și cât din acel drum a fost alegerea ta sinceră și cât a fost încercarea de a te potrivi într-o lume care nu știe ce să facă cu sensibilitatea?

Am studiat Jurnalism și Comunicare la Universitatea din București. Am plecat din Brașov către haosul din capitală. Am plecat spre ce eram eu, pentru că exact asta eram – un haos.

La vremea aia vedeam sensibilitatea ca pe o slăbiciune. Nu voiam să vadă lumea că eu am emoții, cu atât mai mult, să vadă că o creație e rezultată din asta. Deși încă din copilărie am fost omul cuvintelor, nu am vrut să o accept și am respins partea asta din mine, de aici poate și confuzia mea – dorința să fac Jurnalism, să prezint știri, să mă vadă lumea la televizor.

Pe de altă parte, să știi că lumea știe foarte bine ce să facă cu sensibilitatea, fiecare o simte în toți porii, doar că o păstrează ascunsă pentru că nu mai știu către cine să și-o îndrepte pentru a se simți văzuți.

Asta a fost și frica mea de atunci, încercam să mă fac văzută, dar ignoram partea care îmi scotea autenticitatea afară.

Să scriu nu a fost o alegere, a fost un cadou, iar jurnalismul a fost doar hârtia ce l-a împachetat prea bine ca să-l văd mai devreme.

„…încercam să mă fac văzută, dar ignoram partea care îmi scotea autenticitatea afară.”

Când ai scris prima poezie care chiar te-a durut după ce ai terminat-o?

Am scris multe poezii, aveam multe notiție pe care astăzi îmi pare rău că le-am pierdut. Soră-mea zice că avem pe acasă un ”caiețel cu poezii” de când aveam vreo 10 ani. Trebuie să-l caut neapărat.

Totuși, o poezie care a ajuns foarte profund în sufletul meu a fost scrisă când eram într-o relație de destul de mult timp cu partenerul meu de atunci. Subiectul era despărțirea și deși nu aveam niciun gând să mă despart de persoana respectivă, sufletul meu scria sincer, iar când am terminat-o și am recitat-o ulterior, am plâns ca un copil.

Efectiv mi-am dat seama că trupul meu îmi dădea semne că ceva nu e în regulă înainte ca mintea mea să conștientizeze efectiv sentimentul.

„Scriu despre dragostea care lasă urme, dar care vindecă.”

Scrii despre dragoste — dar despre ce fel de dragoste, mai exact? Despre cea care vindecă sau despre cea care lasă urme?

Cred cu tărie că cele două sunt legate între ele. Scriu despre dragostea care lasă urme, dar care vindecă.

Există o poveste reală, un om real, o rană reală care a devenit sursa constantă a scrisului tău?

Oricum ar suna asta, cred că e prima dată când o spun – absolut toate poeziile mele sunt povești reale. Toate sunt simțite pe propria piele și pe propria inimă, doar că le mai șlefuiesc pe alocuri.

Imaginează-ți că toate amintirile ce m-au atins din punct de vedere emoțional sunt stocate în mintea mea ca în niște sertare în care găsești câte un dosar. În fiecare din ele găsești alte dosare, apoi alte dosare, etc.

Și ca să-ți răspund la întrebare, da, imaginează-ți că toate au câte un nume scris pe ele.

„…cred că e prima dată când o spun – absolut toate poeziile mele sunt povești reale. Toate sunt simțite pe propria piele și pe propria inimă.”

Cât din poezia ta este adevăr biografic și cât este ficțiune creată ca să îți protejezi inima?

Îți spun sincer că mi-aș dori ca scrierile mele să fie rezultatul imaginației, poate aș scrie mult mai mult, dar nu la fel de real.

În cazul meu, singurul rol pe care-l are imaginația e doar ca să-mi traducă emoțiile în cuvinte, astfel încât să găsesc o exemplificare palpabilă a unui feeling pe care l-am simțit la un moment dat.

Din păcate sau din fericire, nimic din ce am scris nu e ficțiune și nici nu cred că inima este făcută că să fie protejată. Oricât de clișeic ar suna, e făcută să simtă. Chiar dacă pe parcurs mai are nevoie de câte un plasture, nu ține de ceva ce avem mereu în control.

„Nu cred că inima este făcută că să fie protejată.”

Ți s-a întâmplat să regreți că ai publicat un poem, pentru că a dezvăluit prea mult din tine?

Nu am regretat absolut niciun poem postat, deși-mi asum că pot fi oameni din trecutul meu care mă urmăresc și azi. Părerea mea e că nimic nu e „prea mult” în artă.

Care este partea ta pe care o ascunzi cel mai bine în viața de zi cu zi, dar care se vede limpede în poezii?

Profunzimea e cea care se vede cel mai clar în creațiile mele. Ciudat e că nu-mi ascund partea asta niciodată, doar că ea nu simte să iasă când nu are loc.

Cumva, pare că și-a însușit propria conștiință și a învățat când e momentul să iasă la suprafață și cu cine. E foarte selectivă. Uneori nu iese nici cu mine, mai ales când mă simte absentă, e foarte orgolioasă. E funny că spun asta, dar realizez acum, în timp ce scriu.

Deși nu am văzut-o niciodată așa, are mult sens pentru mine.

Cum vezi poezia scrisă astăzi într-o lume a vitezei, a superficialului și a scroll-ului infinit? Mai are poezia puterea să oprească pe cineva din goană?

Oh, da, și încă cum, Florin! Și ți-o spune cineva care-și postează creațiile pe Tiktok. Ai zice că e o platformă potrivită pentru poezie? Nu cred. Nici eu nu am zis asta, au fost câțiva ani în care fix aspectul ăsta m-a oprit.

Evident că poezia are impact asupra unei nișe, ce-i drept, uneia foarte restrânse, ținând cont de faptul că nu aduce în viața unui om prea mult entertainment.

Nu aduce asta, dar aduce ceva ce umple un gol. Toți avem goluri care simt să fie umplute și spații ce simt să fie înțelese. Asta face poezia, nu vindecă, dar înțelege.

Ai fi surprins cum se opresc oamenii la un videoclip de al meu și-mi spun ”textul ăsta a venit la momentul potrivit”, ei poate sunt în metrou, poate sunt în pauza de masă, dar s-au oprit.

Dacă e ceva de care sunt sigură e că niciun om nu e superficial, mai ales dacă îl cunoști la un nivel profund. Fiecare are o parte care încă nu a fost ascultată și cred cu tărie că poeziile mele au puterea să ofere măcar senzația că ești văzut și că nu trăiești singur o emoție.

„Se formează o comunitate care își dorește să simtă în timp ce are piciorul pe accelerație.”

Crezi că publicul de azi mai are răbdare pentru emoție autentică sau trebuie „ambalată” ca să fie acceptată? De impactul pe social-media a poeziei recitate, ce ne poți spune?

Eu nu l-aș numi public, ci oameni care împărtășesc trăiri similare într-un mod diferit.

Cred că tocmai asta e și ideea. Mulți oameni nu au trăit niciodată sentimentul ca cineva poate avea răbdare cu ei, iar consecința tristă este că devin, la rândul lor, nerăbdători cu propria persoană.

Cred că exact asta e. Emoțiile și trăirile ambalate într-o poezie îî fac pe oameni să se oprească și să simtă.

Am plecat pe drumul ăsta spunându-mi mereu că poezia nu mai e de actualitate și că nu s-ar îmbina niciodată cu social-media, dar poftim, am găsit o modalitate să prindă glas (la propriu).

Nu am inovat eu poezia recitată, dar te asigur că în momentul în care îi este asociat un chip și o trăire, prinde o altă culoare, să spunem că devine o scriere „digerabilă” pentru vremurile astea grăbite.

Visul tău de a deveni o voce — la propriu, prin voice-over — prin muzică, prin scris, prin social-media, vine din dorința de a fi auzită mai mult decât ai fost până acum?

Nu sunt cu nimic mai bună sau diferită de cel de lângă mine, dar am realizat că pot ajuta oamenii să nu se simtă singuri în avalanșa de emoții ce-i cuprinde zilnic.

În anul 2022 am făcut un curs de voice-over pentru că cineva mi-a spus că am o voce bună pentru reclame sau audiobook-uri.

Apoi am scris câteva poezii care au ajuns să facă parte din câteva piese lansate pe youtube.

Toate încercările mele de a-mi face auzită vocea (și la propriu, și la figurat) au venit dintr-un spațiu care era mult prea aglomerat. Trebuia cumva să scot afară tot ce am strâns.

Trăim viața asta și strângem tot felul de trăiri, de sentimente, de iubire, de dezamăgiri, dar uităm că așa cum ne facem curat în casă, așa e nevoie să facem și cu sufletul. Pentru mine, toate sunt instrumente care mă ajută să mă eliberez. Evident că nu pot să le fac pe toate, momentan m-am oprit la poezie.

 

„Toate încercările mele de a-mi face auzită vocea au venit dintr-un spațiu care era mult prea aglomerat.”

Anul acesta îți lansezi prima carte. Ce emoții te încarcă și spune-mi, te rog, câtă muncă stă în spatele acestui vis devenit realitate.

Așa-mi doresc, Florin.

Recunosc că nu sunt nici pe aproape de a-i pune punct, mai am multe de scris și aspecte de finisat, însă emoția pe care o simt doar gândindu-mă că-mi voi ține în mână cartea, mă face să radiez.

Nu pot să descriu în cuvinte ce voi simți, mi-e greu, însă da, e puțină muncă în spate (puțin mai multă) pentru că vreau să-i dau o „culoare” cu totul specială și pentru asta, trebuie să gândesc câteva idei, să le pun pe foaie și să apelez la oameni care să mă ajute.

Pe lângă asta, va trebui să contactez și editura care-mi va prelua conținutul, deci este ceva activitate de împins la deal, dar nu pot decât să mă las cuprinsă de avalanșa aia de emoții ce o să vină când se va publica.

Apropo, te aștept la lansarea de carte!

Care este visul tău cel mai fragil — acel vis pe care încă îl rostești cu teamă, dar care te ține în mișcare în fiecare zi?

Să fiu liberă. La momentul ăsta mă simt captivă, cumva, încă în haos. De aici și dorința de a mă elibera cu atâta patos. Aici mă refer strict din punct de vedere profesional.

Îmi doresc să-mi dau voie să creez în adevăratul sens al cuvântului, spune-i carieră, dacă vrei.

Totuși, dacă mă întrebi la un nivel mai profund de atât, cred că fragilitatea se găsește în visul care mă plasează pe o scenă cu microfonul în față.

„Să fiu liberă. La momentul ăsta mă simt captivă, cumva, încă în haos. De aici și dorința de a mă elibera cu atâta patos.”

În momentele în care îndoiala devine mai puternică decât inspirația, ce te face să continui să scrii și să crezi în drumul tău?

Nu mi-e frică de nimic altceva în drumul ăsta cum mi-e frică de mine.

Sunt un om al schimbărilor, nu-mi place să stau prea mult într-un loc, nu-mi convine să mă plafonez și fac greșeala pe care o facem mulți, să ne plictisim de propriul farmec.

Nu am multe momente de îndoială, știu ce fac și de ce fac, dar recunosc că nu mereu sunt inspirată.

În momentele în care simt că nu mai am resurse sau că sunt copleșită, din contră, nu continui să scriu, mă opresc și-mi dau timp. Îmi ofer răbdare să mă regăsesc. Inspirația are și ea nevoie de odihnă.

„…greșeala pe care o facem mulți, să ne plictisim de propriul farmec.”

Dacă ar trebui să ne lași aici, la finalul interviului, câteva versuri care nu te-au părăsit niciodată — le-ai putea scrie acum pentru noi?

Fiecare dintre noi e construit din mii de uși

Unele cu lacăte din care ies scânteie

Altele în care poți intra doar dacă porți mănuși

Asta, bineînțeles, dacă găsești o cheie.

Unii suntem, poate, mai doritori și mai deschiși

Și lăsăm cheia chiar în ușă,

Dar celor cărora le este greu și sunt închiși

Găsești și acolo cheia, numai că-n cenușă.

Și-atunci când cortina se ridică, de eșec nimeni nu te ferește

Iar dacă ții neapărat să faci un act,

Joacă un rol în care exteriorul mereu îmbătrânește

În timp ce sufletul rămâne intact.

„Nu mi-e frică de nimic altceva în drumul ăsta cum mi-e frică de mine.”

Profesor de limba română și voluntar dedicat, implicată de peste cinci ani în proiectul C@rte în sate, Gabriela Andone aduce copiilor din satele Vrancei mai mult decât cărți. Se întâlnesc cu personaje din povești, dar își dau întâlnire totodată și cu curiozitatea, imaginația și bucuria de a descoperi un univers nou. Fiecare vizită de-a sa este o călătorie în care poveștile prind viață, iar copiii devin exploratori ai cuvintelor. Prin activități creative, lectură pe roluri, personaje inventate pe loc și concursuri literare, reușește să transforme școlile fără bibliotecă în spații de întâlnire cu cultura,  cunoașterea și joaca.

Voluntariatul său este despre darul sufletesc pe care îl aduce fiecărui copil. În aceste momente, nu calculează timpul ca pe unul pierdut, în zadar. Generozitatea, pasiunea pentru carte și dorința de a inspira devin vizibile și măsurabile în zâmbetele micuților, în entuziasmul lor și în dorința de a citi mai mult. Prin implicarea sa, comunitățile rurale se simt mai aproape de cultură, iar copiii primesc șansa unui început educațional solid și plin de inspirație.

Să o cunoaștem pe profesoara Gabriela Andone!

De când sunteți bucată din proiectul C@rte în sate?

Sunt deja cinci ani de când particip la activitățile Proiectului cultural c@rte în sate, iar în acest timp am avut ocazia să merg în foarte multe localități vrâncene, unele izolate, pentru a duce copiilor de acolo darul de carte și de lectură.

Ce rol aveți și ce ați învățat în tot acest timp? De ce voluntar într-un astfel de proiect?

Sunt profesor voluntar, ofer o părticică din timpul de care dispun, din pasiunea pentru lectură și din priceperea / experiența dobândită ca profesor de limba română.

Am ales să fac voluntariat ducând mai departe o activitate începută de fiica mea. Încă de la prima mea acțiune, care s-a desfășurat în satul Năruja, în anul 2020, am constatat importanța de a merge în locurile greu accesibile din județul Vrancea, spre a fi alături de micuții de acolo, fiind însoțiți de voluntari inimoși, cu valize de cărți și cu voie bună. Proiectul c@rte în sate face activități de literație, promovează literatura de calitate, înființează mici biblioteci și susține dotarea celor deja existente cu volume care vin în ajutorul cadrelor didactice din spațiul rural, aflat la distanță de orașele ce dispun de un fond de carte bogat. Scopul cultural și cel educativ m-au determinat să nu rămân indiferentă la demersurile făcute de Silvia Vrînceanu-Nichita. Când eram o copilă, adolescentă, prin clasa a XI-a, domnul Liviu Topală, referent la Ateneul Popular și muzician, ne-a scos din întunericul neștiinței și al inculturii (muzicale), pe mine și pe colegii mei de generație care au avut dorința de înnoire lăuntrică: a creat seri de audiții în care ne-a făcut să-i iubim pe cei de la Pink Floyd, pe Jethro Tull sau Led Zeppelin. Atunci nu conștientizam cât de important era acest lucru, dar astăzi îi mulțumesc în gând.

Cum ați aflat de Carte în sate și care este programul dumneavoastră în această asociație?  Ce timp dedicați?

Am aflat de la fata mea, care făcea voluntariat alături de colegele ei în acest proiect, apoi am cunoscut-o pe Silvia Vrînceanu, un om frumos ca nimeni altul, care a înțeles câtă nevoie este de implicare și de acțiune, pentru a da o șansă la educație copiilor din mediul rural. Programul fluctuează în funcție de perioadele în care mergem mai des să ne întâlnim cu cititorii, de taberele organizate de Silvia sau de excursiile în care s-au implicat adesea chiar elevii și profesorii Școlii Gimnaziale ,,Oana Diana Renea’’. Le mulțumesc tuturor colegelor mele care au făcut parte din grupurile de voluntari ce au adus bucurie prin lectură în lumea satelor.

Sunt membru în juriul Concursului de scriere creativă din cadrul proiectului (Prietenii lui Cărțilă ne scriu). În luna decembrie a ultimilor ani am petrecut muuulte ore citind și recitind scrisorile participanților, care n-au fost doar vrânceni, ci din numeroase alte județe ori din București. Au fost premiați sute de copii, fiindcă nu am vrut să-i dezamăgim pe cei ce ne-au așezat pe filele scrisorii visurile lor.

Așadar, timpul dedicat proiectului nu cred că poate fi contabilizat. Nu mi-ar plăcea să-l văd menționat în vreo statistică.

Cu ce gând vă aplecați asupra copiilor?

Dacă ai ceva de oferit din preaplinul sufletesc, nici nu-ți spui că e vreun fel de muncă, ci împlinirea unei chemări pe care o ai. Știu că e din ce în ce mai greu să ne creăm timp pentru noi, cu atât mai puțin – să găsim vreme pentru comunitățile în care trăim, dar fiecare moment petrecut alături de o echipă ca a Silviei te încarcă sufletește mai mult decât un concediu.

Sunt cadru didactic și știu câtă nevoie este de noi acolo unde sunt ființe micuțe, în formare, pentru care un început bun ca educație contează enorm. Aducem cu noi acea briză caldă care să sufle în pânzele corăbioarelor ce sunt acești copii, care vor naviga pe mările mai calme sau mai tumultuoase ale vieții.

În viața de zi cu zi, când dați jos haina voluntarului, ce pălărie așezați pe capul dumneavoastră?

Sunt cadru didactic, slujbă care, ca și actoria, te consumă până la feștilă. Oferi, fără să știi mereu dacă darul tău ajunge la inima copiilor, fără să poți aprecia imediat ce a crescut în solul în care ai pus răsad de flori ori de spice.

Ce experiențe ați avut anterior în voluntariat?

Dintotdeauna am știut că generozitatea este o formă de a întoarce vieții ceva din bucuriile pe care ți le-a adus. Am făcut voluntariat, în ultimii patru ani și în cadrul Asociației Renato, înființată de colega mea, profesoara Marcela Ghiuță. În cadrul Sistemului Național de Acțiune Comunitară, am activat încă din anul 2015.

Pe lângă generozitate, un voluntar e necesar să meargă la braț cu creativitatea în fața copiilor? Ce activități creative ați propus sau propuneți pentru citit?

Sunt foarte multe activități care pot dezvolta gustul pentru citit. Am început cu propunerea lecturării în mod gradual, cu texte mai accesibile copiilor, cu scriitori care le plac, iar treptat am ajuns să-i determinăm pe cei de liceu să încerce proza marilor scriitori români ori pe cea valoroasă din literatura universală.

Am propus lectură pe roluri, însoțită de personaje create pe loc sau îl aducem pe Cărțilă, Spiritul cărților. Întotdeauna alegem locuri care să-i inspire pe copii, în aer liber. Citatele de tip ,,Înțelepțenii’’ sunt realizate cu câteva zile înainte de acțiunea noastră și au rolul de a le trezi copiilor curiozitatea în legătură cu tema/temele cărților ce urmează a fi citite.

În câteva rânduri, am versificat, după ce am parcurs o operă literară, pornind de la întâmplările pe care le conținea. Acesta este un exercițiu care place copiilor iubitori de cuvinte și celor foarte inventivi.

La unele întâlniri cu cei mici am propus concursuri care constau în recunoașterea titlurilor operelor de Caragiale, amestecate în formulări neașteptate.

Cum măsurați impactul acțiunii C@rte în sate?

Impactul caravanelor de lectură se măsoară prin numărul mare de copii participanți. În foarte multe rânduri, părinții și bunicii au rămas la activități, curioși fiind, iar apoi interesați, dornici și dumnealor să se bucure alături de noi.

Comunitățile în care am mers au fost atât de implicate, încât ne-au lăsat o impresie excelentă. Cadrele didactice și familiile micuților s-au implicat pentru ca acțiunile noastre să-i aducă împreună pe cât mai mulți copii. Au constatat că venirea caravanei este așteptată cu emoție, așa că au contribuit la crearea unei stări de bine, fie la școală, fie la biserică, la vreun muzeu ori la bibliotecă, așa cum a fost la Năruja.

Ce nevoi educaționale ați întâlnit? Cum se asigură sustenabilitatea proiectului pe termen lung?

Este o mare nevoie de ore de lectură cu copiii, de întâlniri în care să se discute semnificațiile operelor literare citite. Cei mici au nevoie de modele umane și din lumea din afara școlii. De aceea, voluntarii din acest proiect sunt atât de iubiți de ei, sunt invitați în diferite localități prin scrisori trimise pe adresa asociației, devenind prietenii mai mari, mentori ai celor mici care învață să descopere lumea cu ajutorul cărților.

Proiectul este sustenabil, dovadă fiind faptul că se derulează de peste opt ani, început fiind în anul 2017. Acest lucru se datorează generațiilor de voluntari formați de Silvia Vrînceanu, tuturor părinților acestora, care nu de puține ori au colaborat la organizarea taberelor de lectură; toți sponsorii, precum editurile sau librăriile care și-au oferit sprijinul au contribuit la factorul sustenabilitate a acțiunilor din proiect. În plus, toți copiii participanți, voluntari sau beneficiari ajung să se educe întru canalizarea resurselor spre reușită, iar aceasta într-un mod neforțat.

Ce indicatori ar trebui urmăriți pentru a evalua succesul?

Sunt acei indicatori cantitativi, care pot fi măsurabili, iar aici intră numărul mare de copii, fie voluntari, fie beneficiari, implicați. Apoi există un foarte mare număr de localități, din județul nostru și din alte județe, unde a ajuns caravana de lectură. De asemenea, s-au înființat colțuri de lectură în școlile în care nu există bibliotecă. S-a întâmplat lucrul minunat de care am pomenit la inițiativa copiilor care au participat la acțiunile proiectului. Totodată, au fost sute de copii care au participat la Concursul de scriere creativă. Nu dețin eu toate datele, dar ei proveneau din foarte multe județe ale țării, iar prezența lor în număr foarte mare la festivitatea de premiere ne-a dovedit că își doresc să se exprime și să fie auziți și apreciați. Copiii din Republica Moldova, la care am mers cu  Silvia Vrînceanu și cu alți voluntari au recitat și citit la Maratonul lecturii, în pandemie, când a fost realizat un exercițiu cultural. Am fost emoționați să-i revedem, implicați și ei în acțiunea de a dărui ceva din ceea ce au învățat.

Există și indicatorii calitativi implicați, precum: creșterea motivației pentru literatura valoroasă, îmbunătățirea competențelor de lectură, diversificarea gustului literar, implicarea comunităților, mulțumirea sufletească a tuturor celor care au luat parte la activități.

Ce resurse logistice, umane, financiare aveți la dispoziție?

Cea mai valoroasă resursă a unui voluntar este generozitatea. Dacă ești făcut pentru a împărtăși cu ceilalți ceea ce ai adunat înlăuntrul tău, vei găsi o formulă ca ele să atingă o inimă, un copil care le așteaptă. Apoi urmează timpul pe care ți-l faci, ca să-l aloci activităților și abia apoi vin celelalte: donație de cărți, acțiuni de colectă de carte sau de rechizite. Întotdeauna îți dorești să poți să faci mai mult, iar acesta este, de fapt, lucrul care te ține conectat la dimensiunea altruismului.

Mesaj de la povestitor:

Pe 15 martie, Asociația Magic&Ludic dă viață unui eveniment cultural deosebit, dedicat atât divertismentului de calitate, cât și implicării sociale. Magicianul Christians va susține un spectacol de magie și iluzionism la Casa de Cultură a Studenților, un show conceput pentru publicul de toate vârstele.

Evenimentul promite o experiență spectaculoasă, în care realitatea se împletește cu iluzia, iar magia devine surprinzător de reală. Timp de aproximativ o oră, spectatorii vor fi purtați într-un univers plin de mister, energie și emoție, descoperind momente de mare impact vizual și artistic.

Programul include două reprezentații, pentru a permite accesul unui număr cât mai mare de participanți:

• Spectacolul 1: ora 10:30
• Spectacolul 2: ora 12:00

În cadrul show-ului, publicul va putea urmări evadări spectaculoase, momente impresionante de levitație, apariții speciale ale papagalilor Ara, precum și numeroase momente interactive menite să stârnească uimire, zâmbete și aplauze.

Un element definitoriu al acestui eveniment îl reprezintă dimensiunea sa socială. Organizatorii își propun să ofere acces gratuit pentru 200 de copii proveniți din medii defavorizate, din împrejurimile Iașului. Prin această inițiativă, spectacolul devine nu doar un act artistic, ci și un gest de solidaritate, menit să aducă bucurie, inspirație și o experiență culturală autentică unor copii care au mai rar acces la astfel de evenimente.

„Ne dorim ca magia să ajungă la toți copiii, indiferent de contextul social din care provin. Pentru mulți dintre ei, acest spectacol poate fi o primă întâlnire cu lumea artei și a scenei – o amintire care să le rămână în suflet”, transmit organizatorii.

Spectacolul se adresează familiilor, copiilor, tinerilor și tuturor celor care doresc să redescopere emoția pură a mirării și bucuria copilăriei, într-un cadru cultural de prestigiu.

Experiența mi-a arătat că un copil nu are nevoie doar de lucruri sau de obiecte speciale, alese cu grijă. Are nevoie de ritualuri care îl așază, îl liniștesc; are nevoie de ritm care îi transmite, fără explicații lungi: „ești în siguranță”. Cititul împreună poate deveni un astfel de ritual. Nu trebuie să fie zilnic, nu trebuie să fie nici măcar lung, nu trebuie să fie „perfect”. Contează mai ales felul în care sunteți ,,acolo” unul cu altul în acel timp.

Mulți părinți îmi spun că își doresc copii mai calmi, mai atenți, mai cooperanți. Adevărul este că liniștea nu se impune, ci se transmite.

Vocea ta, ritmul tău, felul în care te așezi lângă copil creează atmosfera în care lectura devine refugiu sau, dimpotrivă, o altă obligație. Sistemele noastre nervoase se influențează reciproc; nu putem cere calm când noi suntem tensionați. O poveste citită într-un spațiu blând poate face mai mult decât explicații repetate sau sancțiuni.

Respectul nu se construiește din frică și nici din formule autoritare. Când copilul se simte constrâns, curiozitatea lui se restrânge, iar dorința de a explora povești, de a întreba și de a imagina slăbește. În schimb, atunci când te vede citind firesc, din plăcere, fără presiune, învață că lectura este un mod natural de a fi cu tine însuți și cu ceilalți.

Cititul împreună poate deveni spațiul sigur în care emoțiile nu sunt grăbite, corectate sau negate. Există copii numiți „prea sensibili”, când, de fapt, adulții din jur nu au fost învățați să conțină emoțiile cu blândețe. În micul spațiu intim ce se creează în timpul cititului, copilul primește mesajul simplu și profund: „sunt aici cu tine”.

Nu e ușor să fii părinte! Deloc! Greșelile vor apărea, inevitabil. Vei ridica vocea, vei fi obosit, vei rata momente. Asta nu distruge relația. Ce contează este repararea. Un „îmi pare rău” spus sincer reface legătura și îi arată copilului că relațiile pot fi vindecate, nu abandonate. Reconectarea poate veni și în timpul în care citim și discutăm apoi despre viață, valori, relații, asumare.

Copiii au nevoie de limite, nu de control. Limite calde și totodată ferme, coerente, care îi ajută să înțeleagă lumea. La fel și lectura în familie: are nevoie de un cadru blând și de o anumită consecvență, nu de rigiditate. Nu durata este esențială, ci calitatea prezenței.

Poate că cel mai valoros lucru pe care îl oferă cititul împreună nu este povestea în sine, ci experiența de conectare.

Este acel timp în care copilul învață că poate fi văzut, auzit și ținut în relație. Iar acesta este un dar care rămâne.

*Două cărți minunate pentru orele de lectură în familie: ,,Hanno desenează un balaur” de Irina Korschunow și ,,Pastă de fasole dulce” de Durian Sukegawa.

27 ianuarie 2026 marchează ziua de naștere a legendarului actor român Florin Piersic, o personalitate emblematică a culturii românești, îndrăgită de generații întregi de spectatori.

Despre Florin Piersic

Florin Piersic s-a născut pe 27 ianuarie 1936 în Cluj-Napoca, România.
Este un actor român de film, teatru, televiziune, radio și voce, cunoscut pentru prezența sa carismatică, rolurile diverse și vocea inconfundabilă.

A urmat studiile la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică (astăzi UNATC) din București, iar mai târziu s-a alăturat Teatrului Național din București, unde a jucat zeci de roluri memorabile pe scenă.

Pe marele ecran, Piersic a avut o carieră prodigioasă, apărând în peste 40 de filme, în special în perioada cinemaului românesc din timpul regimului comunist, în diverse genuri cinematografice. Este deosebit de cunoscut pentru seria de filme „Mărgelatu”, în care a interpretat personajul principal.

Realizări și recunoașteri

Pe parcursul carierei sale, Florin Piersic a primit numeroase distincții și premii, reamimtim doar câteva dintre ele:

• Premiul pentru întreaga carieră la Festivalul Internațional de Film Transilvania (TIFF) pentru contribuția sa la cinematografia românească.
• A fost numit în lista celor mai mari români și a devenit cetățean de onoare al orașului Oradea.

Rolurile sale au rămas vii în memoria publicului și continuă să fie apreciate de cinefili și pasionați de teatru și film.

Florin Piersic nu este doar un actor talentat, ci și o personalitate care a știut să mențină o legătură puternică cu publicul său. Înainte de a-și sărbători 90 de ani, el a transmis un mesaj emoționant admiratorilor săi, amintindu-le de anii petrecuți pe scenă și de întâlnirile pline de energie cu spectatori.

Pe 27 ianuarie, numele său este celebrat în întreaga țară – de la scenele teatrelor și ecranele cinematografelor până la rețelele de socializare, unde admiratorii îi transmit cele mai calde urări de „La mulți ani!”, cu ocazia împlinirii frumoasei vârste de 90 de ani.

Surse

1. Florin Piersic – articol biografic pe Wikipedia (Română).

2. Enciclopedia României – Florin Piersic Biografie.

3. Florin Piersic – Wikipedia (English).

4. CineMagia – profil biografic.

5. Mesaj emoționant de ziua actorului – Mediafax.

6. Transilvania International Film Festival – premiu și tributes.

Foto: Captură video Facebook, Florin Piersic

Există momente în istorie care nu fac zgomot, dar schimbă definitiv direcția unei comunități. Nu prin forță, ci prin acord. Mica Unire este unul dintre aceste momente rare în care românii au ales să fie mai mult decât vecini de istorie: au ales să fie împreună. Într-o lume grăbită, care consumă trecutul în date și ceremonii, merită să ne oprim și să privim acest gest fondator nu ca pe o lecție învățată, ci ca pe o întrebare încă deschisă despre cine suntem și ce ne leagă.

La 24 ianuarie 1859, românii nu au unit doar două principate. Au unit o idee.

Mica Unire – unirea Moldovei cu Țara Românească – a fost mai mult decât un act politic ingenios; a fost un exercițiu de voință colectivă, o dovadă că istoria se poate schimba atunci când oamenii învață să gândească împreună. Într-o epocă dominată de imperii și interese externe, românii au ales calea solidarității. Alegerea aceluiași domnitor, Alexandru Ioan Cuza, la Iași și la București, a fost un gest curajos, dar și profund simbolic. Mica Unire nu a fost rezultatul unui entuziasm de moment. Ea s-a clădit pe ani de frământări, pe ideile pașoptiste, pe convingerea că limba, tradițiile și memoria comună pot deveni fundament politic. Intelectuali, boieri, negustori și oameni simpli au contribuit, fiecare în felul său, la această construcție fragilă, dar esențială.

Domnia lui Cuza a adus apoi primele reforme moderne: secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrară, reorganizarea învățământului și a justiției. Chiar dacă domnia sa a fost scurtă, direcția a fost clară: statul român nu mai putea fi un accident al istoriei, ci un proiect asumat.

Privită din prezent, Mica Unire ne vorbește mai puțin despre trecut și mai mult despre noi. Despre capacitatea de a coopera, despre compromis, despre ideea că unitatea nu înseamnă uniformitate, ci un acord asupra valorilor comune.

În fiecare an, la 24 ianuarie, ne prindem în Hora Unirii. Un gest simplu. Unirea a însemnat, înainte de toate, o decizie comună. O alegere practică de a funcționa împreună, de a pune resurse, reguli și direcții la un loc. A fost mai puțin despre entuziasm și mai mult despre organizare, compromis și continuitate. De aceea, semnificația ei rămâne actuală: lucrurile importante se construiesc atunci când există voința de a merge în aceeași direcție, chiar și fără acord deplin.

„Cine nu știe ce este vecinătatea, nu știe ce este Transilvania.”
Johannes Halmen, preot al Bisericii Evanghelice din Saschiz

Transilvania nu poate fi înțeleasă doar prin monumente, biserici fortificate sau peisaje. Ea se explică, mai ales, prin formele sale de organizare comunitară, prin felul în care oamenii au știut să trăiască, să muncească și să se sprijine unii pe alții. Dintre acestea, vecinătatea – cunoscută în unele zone sub numele de nobărie, iar sărbătoarea ei sub numele de fosnich – este una dintre cele mai solide și mai expresive structuri sociale ale Transilvaniei istorice.

O organizare născută din nevoia de supraviețuire

Vecinătățile sunt o formă de organizare a vieții sociale elaborată în Evul Mediu occidental și adusă în Transilvania de coloniștii sași. Ulterior, ele au fost preluate, adaptate și trăite în moduri diferite de maghiari și români, supraviețuind până în zilele noastre sub diverse forme.

Încă de la fondarea localităților, exista preocuparea de a reduce distanța dintre gospodării. Apropierea fizică era esențială pentru reacția rapidă în fața pericolelor: invazii, incendii, calamități. Din această nevoie s-a născut comunitatea de întrajutorare, care, în timp, a căpătat roluri economice, administrative, religioase și morale.

Organizarea strictă a vecinătăților a fost o condiție esențială a muncii în comun, element indispensabil supraviețuirii. Așa cum se consemna în Constitution von Agnetheln ăncă din anul 1717:
„Unitatea îi apără pe oameni în caz de pericol, iar neînțelegerea le pricinuieste durere și dispariție.”

Vecinătatea – un contract social viu

Vecinătatea era garanția că nimeni nu rămâne singur. Dacă ți se întâmpla ceva, ceilalți interveneau. Era un adevărat contract social între vecini, asumat și respectat.

Toate lucrările comunale se realizau împreună: repararea acoperișurilor, săparea șanțurilor, ridicarea unei case, aducerea lemnelor din pădure pentru cei neputincioși. Un cuplu proaspăt căsătorit nu era lăsat singur: vecinătatea venea, ajuta la săpat fundația casei, iar la final munca era urmată de sărbătoare. Se muncea și se petrecea împreună.

În situații-limită – boală, necaz, moarte – vecinătatea prelua întreaga povară organizatorică. La o înmormântare, vecinii se ocupau de tot, pentru ca familia îndoliată să poată jeli. Solidaritatea nu era o opțiune, ci o obligație morală, consemnată an de an în registrele de vecinătate.

Ca într-o mare familie. Regulile sale erau stabilite după dictonul nescris „fă bine ca să-ți fie bine”.

Nobăr-fotărul și „primul smartphone din lume”

În fruntea vecinătății se afla nobăr-fotărul, conducătorul și organizatorul vieții comunitare. Rolul său nu era unul simbolic, ci profund practic: el stabilea ordinea lucrărilor, convoca adunările, media conflictele și se asigura că regulile vecinătății sunt respectate. În cercetarea de teren realizată la Cincu și Cincșor, alături de Uwe Constantin Boghian, acest rol apare constant în relatările informatorilor ca fiind „omul care ținea satul legat”.

Unul dintre cele mai sugestive instrumente ale acestei organizări era semnul vecinătății – o plăcuță de lemn care circula din gospodărie în gospodărie. La Cincu, din relatările culese pe teren, semnul nu era însoțit de explicații scrise: simpla lui prezență la poartă era suficientă pentru a transmite mesajul. Fie că era vorba despre o chemare la ședință, o muncă în comun sau un eveniment neprevăzut, obiectul funcționa ca un cod comunitar unanim înțeles.

La Cincșor, Uwe Boghian amintește faptul că semnul vecinătății impunea o reacție imediată: gospodarul era dator să-l ducă mai departe fără întârziere, refuzul sau neglijența fiind considerate abateri grave de la regulile nescrise ale comunității. În acest fel, circulația semnului nu transmitea doar informație, ci și responsabilitate.

Nu întâmplător, preotul Johannes Halmen de la Biserica Evanghelică fortificată din Saschiz numea acest sistem, cu umor, „primul smartphone din univers” inventat de sași. Dincolo de metaforă, cercetarea de teren confirmă eficiența acestui mijloc de comunicare: un obiect simplu, dar investit cu autoritate colectivă, capabil să mobilizeze rapid o întreagă comunitate. Semnul vecinătății nu era doar un mesaj, ci expresia concretă a unui acord social profund interiorizat.

Țihinul – chemarea la adunare

Această chemare purta un nume: Țihinul. Cu el, nobărul-fotăr mergea din poartă în poartă, invitând oamenii la adunarea generală a vecinătății. Întâlnirea începea cu o ședință: se discutau realizările anului trecut, se stabileau sarcinile pentru anul ce urma și se prezentau cheltuielile consemnate în registru.

Se spune că, înainte de fosnich sau nobărie, toți cei certați trebuiau să se împace. Comunitatea nu putea funcționa în dezbinare.

Fosnichul și nobăriile din Țara Cohalmului

În jurul datei de 24 ianuarie, în satele din zona Rupea aveau loc petreceri comunitare asemănătoare balurilor mascate ale sașilor și ungurilor. În unele localități, sărbătoarea poartă numele de Fosnich (în satele comunei Hoghiz), iar în altele este cunoscută drept Întâlnirea vecinătăților sau Nobării (Dăișoara, satele comunei Bunești).

Denumirea de Fosnich provine dintr-o veche sărbătoare săsească, preluată ulterior de comunitățile românești și încărcată, în timp, cu nuanțe patriotice legate de Ziua Unirii. Un exemplu elocvent cercetării mele, este Dăișoara, unde au existat și există patru nobării: de la deal, de din jos, de pe față și de pe dos. Fiecare își ținea ședința proprie, iar apoi urma întâlnirea generală, organizată la Căminul Cultural. Accesul era permis doar sătenilor. Fiecare venea cu un coș cu bucate și băutură, se juca, se dansa, se întărea comunitatea.

Această structură s-a păstrat până în prezent: nobăria având loc în data de 24 ianuarie 2026, la Căminul Cultural din sat, unde momentul principal al serii este „HORA UNIRII”.

Vecinătatea și identitatea săsească

Încă de pe vremea primilor coloniști care au migrat în Transilvania, sașii știau care este menirea lor – să apere teritoriul – și își cunoșteau drepturile, fiind subordonați direct regatului. De fiecare dată când era numit un nou rege, sașii organizau validarea legilor după care se ghida comunitatea, de către regatul aferent. Pe lângă cadrul legislativ diferit, sașii au avut șansa de a-și organiza structuri bisericești locale, fapt datorat distanței față de Esztergom, unde se afla episcopul cărora ei îi erau subordonați. Apoi, odată cu reformarea, sașii au văzut șansa de a-și crea o confesiune proprie.

„Foarte important de luat în considerare sunt școlile. Sașii spun că dacă nu avem școală, nu avem nimic. Încă dinainte de Reforma Protestantă, fiecare sat dispunea de câte o școală. Se preda bineînțeles în limba latină. Apoi sistemul școlar a fost modernizat la inițiativa lui Johannes Honterus. El a întemeiat în Brașov primul gimnaziu umanist și sistemul de învățământ propus de el a fost apoi preluat și de celelalte școli din Transilvania. Acestea erau susținute de biserică. Era o formă a comunității de a se organiza. Reacție la influența maghiară în statul austro-ungar, biserica a susținut și mai puternic aceste școli, care pe atunci funcționau ca școli private, această conjunctură permițându-le să își determine în mod independent conținutul de predare, în vreme ce în școlile de stat sistemul de învățământ tindea să urmărească maghiarizarea elevilor. Prin dezvoltarea și autonomia sistemului de învățământ și al bisericii, limba de predare putea fi germana. Biserica și școala ocrotesc astfel identitatea sașilor.”

Comunitatea era la rândul ei susținută printr-un sistem de organizare sătesc, specific, în cadrul căruia oamenii defineau reguli pentru a le respecta apoi. Acest sistem este numit vecinătăți. În cadrul vecinătăților (Nachbarschaften), oamenii, vecinii se ajutau în treburile gospodărești precum construcția unei case, a unei fântâni sau cu prilejul unui eveniment. În cazul unei înmormântări, de exemplu, se ocupau vecinii de toate aspectele organizatorice, iar membrii familiei afectate puteau jeli. În acest fel comunitatea se organiza într-un mod eficient și structurat.”

Placa sau tabla de vecinătate era un semn de comunitate folosit în tradițiile săsești din Transilvania. Acestea aveau rolul de a marca, comunica sau simboliza funcții sociale și organizaționale în cadrul comunității. Placa era circulată între membrii comunității și era folosită pentru a transmite un mesaj, un ordin sau anunțuri diverse în numele comunității sau al conducătorilor ei. Erau semne de comunicare colectivă în cadrul satului.

Mai mult decât o formă de organizare

Dincolo de reguli și structuri, vecinătatea răspundea unei nevoi profunde: nevoia de a fi și de a acționa împreună. Ea exprima solidaritatea, dar și eficiența. Era un mecanism social care transforma comunitatea într-un organism viu, capabil să facă față vieții în toate ipostazele ei.

Poate tocmai de aceea, vecinătatea rămâne una dintre cele mai autentice chei de lectură ale Transilvaniei. Nu ca nostalgie, ci ca model de coeziune, responsabilitate și umanitate.

Adunarea vecinătății „Oarda” – Dăișoara, jud. Brașov

Vecinătatea era garanția că tu nu ești singur niciodată și dacă ți se întamplă ceva, ceilalți sar să te ajute. Era un fel de contract social între vecini.

Nobăria în actualitate

Pe vremuri, adunarea nobarilor era una fixă și strict delimitată: participarea era permisă exclusiv membrilor satului, satenilor de drept, fără intervenția sau prezența persoanelor din afara comunității. Această rânduială reflecta o organizare internă bine definită, bazată pe apartenență, responsabilitate comună și respectarea tradițiilor moștenite. În acele timpuri, nobaria funcționa ca o structură închisă, menită să protejeze identitatea satului, valorile sale și modul de viață tradițional. Deciziile se luau în interiorul comunității, iar fosnichul devenea locul unde se întărea coeziunea dintre săteni și se transmiteau regulile nescrise din generație în generație. Odată cu trecerea vremurilor și cu schimbările sociale inevitabile, această organizare a cunoscut o adaptare firească. Depopularea satelor, mobilitatea crescută și deschiderea către alte comunități au dus la o redefinire a modului în care nobaria este trăită astăzi. În prezent, adunarea nu mai este rezervată strict doar satenilor, ci a devenit o invitație deschisă tuturor apropiaților satului — rude, prieteni sau persoane care simt o legătură autentică cu comunitatea și doresc să ia parte la această sărbătoare.

Această deschidere nu diminuează valoarea tradiției, ci, dimpotrivă, contribuie la păstrarea ei vie. În contextul în care numărul satenilor se împuținează, includerea altor persoane reprezintă o formă de continuitate și de adaptare la realitățile actuale. Nobaria rămâne astfel un simbol al identității locale, dar și o dovadă că tradițiile pot evolua fără a-și pierde esența, păstrând echilibrul dintre rânduiala de odinioară și nevoile prezentului.

Vă așteptăm în data de 24 ianuarie 2026!

Eusebiu Militaru este un om al rădăcinilor și al tradițiilor, un păstrător al valorilor din satul gorjenesc, care îmbină cu mândrie în sufletul său lumea veche a obiceiurilor străvechi cu ritmul unei vieți moderne. Crescut într-o familie modestă, în inima Văii Jaleșului, Eusebiu a învățat de mic respectul pentru muncă, oameni și tradiții, iar satul natal, Cornești, a fost locul care i-a dat sens și identitate. Legătura profundă cu viața rurală și cu obiceiurile strămoșești este ceea ce îl definește cu adevărat.

Tradițiile, muzica populară și portul autentic gorjenesc au fost mereu pentru Eusebiu nu doar o sursă de mângâiere sufletească, ci și un mod de viață. A crescut cântând doine și sârbe, învățând de la bunici și învățători, iar în cadrul Școlii Populare de Artă „Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu a dat viață și profunzime pasiunii sale pentru folclor. Astăzi, Eusebiu este un adevărat ambasador al tradițiilor din Gorj, organizând evenimente care readuc la viață obiceiuri de altădată, precum hora gorjenească sau „Joimărelele”, și militând pentru păstrarea portului popular autentic.

Prin muzică, costume și obiceiuri, Eusebiu Militru este un om care nu doar că păstrează moștenirea culturală, ci o trăiește și o transmite mai departe, cu convingerea că fără tradiții nu putem înțelege cine suntem cu adevărat. Eusebiu, să începem!

„Sunt un om simplu, crescut într-o familie modestă, în care respectul pentru muncă, oameni și rânduieli este firesc.”

Dacă ți-aș cere să spui cine ești fără să folosești nici vârsta, nici studiile, ce poveste ai spune despre tine?

Unde este acasă pentru tine? Ce loc ocupă Gorjul în inima ta și cum te poartă amintirile lui prin viață?

Pentru mine, sentimentul de «acasă» începe din clipa în care intru pe raza județului Gorj. Este o stare care mă cuprinde firesc, ca o liniște. Dar adevăratul «acasă» este satul în care am crescut, satul în care am învățat carte și unde îmi este familia. Corneștiul nu este doar un punct pe hartă, ci locul care m-a format și care mă cheamă mereu înapoi, indiferent cât de departe aș fi.

„Corneștiul nu este doar un punct pe hartă, ci locul care m-a format și care mă cheamă mereu înapoi, indiferent cât de departe aș fi.”

Satul meu a cunoscut, în ultimii ani, schimbări majore, aduse de fireasca modernizare. Cu toate acestea, în inima mea, satul a rămas același. Este satul în care drumul era plin de vite și de oamenii care le duceau la pășunat, satul în care, la șase dimineața, vedeai bărbații, femeile și copii cu sapele pe spate, plecând la prășit porumbul, varza sau grădinile. Este satul în care căruțele treceau încărcate cu bucate – grâu, porumb, rodul muncii de peste an. Seara, tinerii și bătrânii se adunau la poartă ca să «pună țara la cale», iar femeile torceau, tricotau și coseau, dând timpului un alt ritm. Așa am crescut eu, într-un sat minunat, care mi-a format sufletul și felul de a fi.

„Bătrânii satului sunt, pentru mine, icoanele și cărțile lui sfinte.”

Ai ales să urmezi și studii la Școala Populară de Artă. Ce ți-a adus această experiență: rigoare, curaj, sau?

După ce am început cursurile la Școala Populară de Artă, orizontul meu artistic s-a lărgit considerabil. Am început să particip la concursuri locale, la spectacole organizate de Școală și la apariții televizate, alături de grupul «Gorjeanca», înființat de regretatul profesor Ion Drăgan. Prin acest grup, am promovat colindele și obiceiurile populare specifice marilor sărbători, precum Floriile sau Sânzienele. Toate aceste experiențe mi-au deschis drumul către lumea artistică, mi-au oferit curaj și m-au pus în contact cu numeroși artiști, contribuind decisiv la formarea mea ca interpret și ca om.

 

Când cânți, cui simți că te adresezi: satului sau copilului care ai fost?

În prezent, cânt mai ales pentru mine, pentru familie și prieteni. Cântecul este pentru mine o formă de eliberare: când sunt supărat, zic o doină de jale, iar când sunt fericit, spun o sârbă, ca la Gorj. Cântecul îmi este un frate; oriunde simt greutăți sau oboseală, încep să cânt și astfel mă vindec, găsind puterea să o iau de la capăt. Îmi pare rău uneori că, stând singur, creez versuri și linii melodice pe care nu le înregistrez și le uit, dar cântecul rămâne parte din mine, din sufletul și viața mea.

„Cântecul îmi este un frate; oriunde simt greutăți sau oboseală, încep să cânt și astfel mă vindec, găsind puterea să o iau de la capăt.”

 

Trăiești într-o lume modernă, dar porți în tine o lume veche. Cum se împacă cele două și ce sacrificii presupune această alegere?

Trăim, într-adevăr, între două lumi. Una este lumea respectului față de oameni, față de portul popular și față de rânduiala străveche. Cealaltă este lumea modernă, în care, de multe ori, credem că ni se cuvine totul și uităm să prețuim tradiția, portul și graiul. Eu, petrecând mult timp în preajma oamenilor bătrâni, nu am avut dificultăți în a înțelege ce voiau să-mi transmită. Le-am învățat firesc, pe măsură ce am crescut, mai ales că multe dintre aceste obiceiuri au fost încă vii până nu demult, chiar acum zece ani. În același timp, nu m-am desprins de generația mea: sunt în pas cu moda, cu distracția și cu tot ce ține de frumosul acestei vârste. Poate tocmai de aceea sunt puțin diferit, pentru că am trăit și cunosc rânduielile generațiilor trecute. Încerc, pe cât pot, să readuc la viață tradițiile și obiceiurile, măcar cu ocazia marilor sărbători.

 

Ai readus oamenii laolaltă în jurul horei și a șezătorii. Ce crezi că se vindecă într-o comunitate atunci când oamenii se prind din nou de mâini?

Am încercat să reînvii obiceiul horei din ziua de Paște, așa cum se făcea odinioară în curtea bisericii din satul Cornești. Bătrânii mi-au povestit că aceasta era hora tradițională a satului, locul unde tinerii necăsătoriți se adunau pentru a-și găsi jumătatea. La hora din Cornești veneau tineri și din satele învecinate – Tălpășești, Găvănești, Tămășești. Anul acesta am organizat hora gorjenească așa cum a fost cândva: oamenii îmbrăcați în costume populare autentice, iar muzica asigurată de Taraful lui nea Ion Dundu din Tămășești. M-a bucurat enorm faptul că oamenii au răspuns cu atâta deschidere invitației, mai ales că au venit îmbrăcați gorjenește, alături de un taraf vechi. Un moment care m-a emoționat profund a fost prezența Dodei Costăina, în vârstă de 83 de ani, care mi-a spus că a fost foarte fericită să retrăiască, prin această horă, amintirile tinereții sale.

 

Portul popular pe care îl colecționezi este cu adevărat o memorie. Cum simți că această moștenire va vorbi generațiilor viitoare, poate chiar mai mult decât o apreciem noi astăzi?

Portul popular nu va muri niciodată atât timp cât oamenii îl vor purta și îi vor învăța pe copii, pe nepoți și pe strănepoți să-l îmbrace. Familia are un rol esențial în formarea viziunii tinerilor. Cu siguranță, ceea ce un copil vede la mama sau la tata, repetat an de an sau măcar din când în când, va duce mai departe. Din păcate, astăzi trăim într-o perioadă în care transmitem tot mai puțin generațiilor viitoare, iar acest lucru este tragic. Tinerii nu mai au prilejul pe care l-am avut eu, acela de a învăța rânduiala străveche prin viu grai, pentru că oamenii și-au schimbat profund felul de a privi viața și lumea. Cu toate acestea, sper din suflet ca portul popular autentic să nu se piardă, pentru că, în momentul în care ne pierdem portul, graiul și muzica, ne pierdem, de fapt, identitatea națională.

„Tinerii nu mai au prilejul pe care l-am avut eu, acela de a învăța rânduiala străveche prin viu grai, pentru că oamenii și-au schimbat profund felul de a privi viața și lumea.”

 

Spune-ne povestea unui costum care te-a tulburat. Ce ți-a spus despre femeia sau bărbatul care l-a purtat? Care este cea mai de preț piesă pe care o ai în colecția ta? Are o poveste?

Una dintre cele mai tulburătoare povești din viața mea este cea a stră-străbunicii mele. A fost o femeie foarte deșteaptă, care, în anul 1929, a fost elevă a Liceului Pedagogic din Târgu Jiu. Din spusele bunicii mele, ale femeilor în vârstă din sat, dar și din fotografiile rămase, reiese limpede că stră-străbunica mea s-a purtat mereu numai în cămașă cu oprege, cum îi zicem noi, adică în costum popular, purtat cu demnitate și firesc, nu ca podoabă, ci ca fel de a fi. Imediat după Paște, s-a dus la o horă de nuntă în sat, împreună cu băiatul ei, adică cu străbunicul meu. Acesta a luat horă înainte și, așa cum era obiceiul, a luat și o fată de pe margine ca s-o joace. Fratele stră-străbunicii mele, fiind foarte gelos, pentru că străbunicul meu luase acea fată în horă, a început să se ia de el, iar mai apoi s-a ajuns și la bătaie. Când a văzut că fiul ei este atacat pe nedrept, stră-străbunica mea nu a stat pe gânduri și s-a dus să-i despartă. Atunci, fratele ei, un om fără scrupule, a tras ca o fiară de ciupagul stră-străbunicii mele și i l-a rupt în două. Gândiți-vă că acea cămașă fusese făcută chiar de Paște și trebuia să-i fie bună poate până la moarte, pentru că, în vremurile acelea, era foarte greu să găsești pânză sau materiale pentru a coase o cămașă nouă, mai ales că avea și un băiat care trebuia îmbrăcat. Pentru mine, această cămașă nu este doar o piesă de port popular, ci o lecție despre demnitate, sacrificiu și despre câtă viață se cosea, odinioară, într-un singur rând de pânză.”

 

Hora gorjenească are o forță aparte, ce spune ea despre felul vostru de a fi, de a iubi, de a trăi?

În Gorj, hora nu este doar un joc, ci un fir care leagă viața omului de la început până la sfârșit. Se joacă din clipa nașterii copilului și până la trecerea lui din această lume. La naștere, lăutarii nu lipsesc: vin să aducă bucurie părinților și apropiaților, iar hora se joacă până a doua zi dimineața, ca un legământ al vieții care începe. Urmează botezul și tăiatul moțului, alte momente în care hora adună oamenii laolaltă. Copilul crește și merge cu părinții la hora satului, fie la căminul cultural, fie afară, în câmp liber sau chiar în drum, în funcție de anotimp. Acolo face primii pași de horă, fără să știe că învață, de fapt, rânduiala locului. La 16–17 ani, băieții deja dobândesc propriul stil de joc, ca să fie cât mai prezentabili în horă și în fața fetelor, pentru că hora este și loc de întâlnire, și loc de alegere. Apoi vine timpul căsătoriei, adevăratul examen al vieții: nunta de trei zile, cu horele cele mai puternice și cu bucuria dusă la capăt. După nuntă, tânărul devine bărbat, își lasă jocul năvalnic al tinereții și începe să joace mai așezat — un «calm» care, în Gorj, înseamnă totuși o viteză a unei hore din zona Munteniei. Iar la sfârșit, omul este petrecut tot prin horă, la hora de pomană, pe care familia o dă în primele zile ale Paștelui, la hora satului. Așa este Gorjul meu: un loc unde oamenii au dus-o greu, dar au știut să-și poarte viața, durerea și bucuria jucând hora noastră de mână, cu demnitate și cu suflet.

„După nuntă, tânărul devine bărbat, își lasă jocul năvalnic al tinereții și începe să joace mai așezat — un «calm» care, în Gorj, înseamnă totuși o viteză a unei hore din zona Munteniei. Iar la sfârșit, omul este petrecut tot prin horă, la hora de pomană, pe care familia o dă în primele zile ale Paștelui, la hora satului. Așa este Gorjul meu.”

 

Care este, pentru tine, semnul distinctiv al portului gorjenesc — acel detaliu mic care poartă o identitate întreagă?

Pentru mine, semnul distinctiv al portului gorjenesc este semnul bradului. Îl regăsim pe vestele și pe paltoanele cu găitane ale bărbaților și femeilor, pe pantalonii din dimie bătută în piuă ai bărbaților, dar și pe cămășile cusute cu migală. Semnul bradului apare, de asemenea, pe fețele de masă, pe scoarțele și pe macatele țesute în casă, semn că el nu aparține doar portului, ci întregii vieți a satului. În cultura gorjenească, bradul celebrează marile schimbări ale existenței, fiind prezent atât la momentele de bucurie, cât și la cele de trecere. În limbajul popular, moartea, echivalentă cu nunta, devine expresia unei viguroase continuități, iar bradul rămâne martorul tăcut al acestei legături dintre început și sfârșit. Așadar, acest semn nu este doar un ornament, ci o identitate cusută în timp.

 

Mulți tineri cred că tradiția îi ține pe loc. Tu ai ales contrariul. Ce ți-a oferit folclorul în drumul tău personal și profesional?

Într-adevăr, mulți tineri spun că tradiția îi ține pe loc, deoarece nu au avut bucuria să guste cu adevărat din seva satului romanesc. Fiecare tradiție are o poveste, iar fără a-i cunoaște menirea, ea rămâne doar un gest gol. De exemplu, la noi,în Joia Mare din Postul Paștelui, adică de Joimărele, cum se zice pe Valea Jaleșului, se dau de pomană ulcele pline cu apă, vin sau rachiu. Se spune că acela care dă ulcică de pomană în ziua de Joimărele îi oferă mortului o cană din care să poată bea apă din izvorul lui Dumnezeu, iar aceluia care nu se i se dă cană, se spune că nu are parte de apă. Aceste obiceiuri nu sunt simple ritualuri, ci forme prin care oamenii și-au exprimat, dintotdeauna, grija, credința și legătura cu cei plecați. Pentru mine, folclorul și tradițiile au fost mereu o mângâiere sufletească. Mi se umple inima de bucurie când văd locuri în care tradițiile încă se păstrează și, mai ales, când observ că începe să se reînvie ceea ce mai poate fi salvat. Aceasta este, de fapt, cea mai mare mulțumire a mea.

 

„la noi,în Joia Mare din Postul Paștelui, adică de Joimărele, cum se zice pe Valea Jaleșului, se dau de pomană ulcele pline cu apă, vin sau rachiu. Se spune că acela care dă ulcică de pomană în ziua de Joimărele îi oferă mortului o cană din care să poată bea apă din izvorul lui Dumnezeu.”

 

 

Dacă, peste ani, cineva va spune „Eusebiu Militaru a făcut ceva pentru satul lui”, ce ai vrea să fie acel „ceva”?

Mi-aș dori din suflet să revină îmbrăcatul portului popular autentic gorjenesc. Aș vrea să văd cât mai multă lume purtând aceste veșminte minunate, care spun o poveste fără să rostească un cuvânt. Bărbații să se întoarcă la costumele schilerești, la cămășile cusute cu mătase și șebace, la pălăriile negre purtate cu demnitate, iar femeile să se întreacă în frumusețea cusăturilor de pe ciupaguri și poale, cu opregele cât mai încărcate și cu nelipsitele cârpe de borangic, maramele, pe care mi le doresc să le văd din nou zburând în vânt. Aș vrea ca aceste tradiții să revină măcar la sărbători, la biserică, la hora satului, acolo unde, în Gorj, încă mai găsim hore vii. Pentru acest lucru lupt. Deja am transformat într-o tradiție a satului ca, în fiecare an, în Duminica Floriilor, să scoatem din ladă costumele populare și să le expunem, să le facem din nou văzute. Lupt, de asemenea, pentru păstrarea obiceiurilor din pragul marilor sărbători, așa cum s-a întâmplat și de Crăciun, când vedem tot mai puțini colindători îmbrăcați gorjenește. Lupt și pentru păstrarea obiceiurilor de la înmormântare, chiar dacă acest moment aduce multă durere, pentru că și el trebuie înțeles și respectat. Iar pentru a fi înțeles pe deplin, trebuie readus la viață cântecul zorilor, pe care, din păcate, tot mai rar mai găsești pe cineva care să-l știe și să-l cânte. În egală măsură, lupt pentru horele făcute în locurile unde ele s-au jucat de sute de ani, pentru că acolo se află memoria satului. Dacă aceste lucruri vor rămâne vii, atunci satul gorjenesc nu va fi pierdut.

 

 

Eusebiu, vreau să lași un gând aici, pentru tinerii care poate au în ei o flacără dar le este frică să întrețină focul. Ce te motivează să continui?

Dragostea pentru tradițiile și obiceiurile Văii Jaleșului este flacăra care îmi ține sufletul viu. Ea mă face să merg în sat, să stau ore întregi cu bătrânii și să ascult poveștile lor, să înțeleg cum și-au trăit viața oamenii din satul meu natal și din întreaga vale. Cu cât aflu mai multe, cu atât dorința de a păstra și transmite tot ce am învățat devine mai puternică. Știu că viața s-a schimbat, că oamenii și-au dorit modernizare pentru că au dus-o greu, dar tocmai de aceea este nevoie să cunoaștem rădăcinile noastre și să le respectăm. Dragostea pentru autentic nu se învață din cărți, ci se trăiește și se simte în fiecare gest, în fiecare cântec și în fiecare costum purtat cu mândrie. Îi îndemn pe tinerii care au flacăra în inimă să nu o stingă, să caute adevărul locului de unde provin, să vorbească graiul străbunilor și să arate lumii cine sunt. Dacă păstrăm tradițiile, portul și muzica, păstrăm însăși identitatea noastră.

„Îi îndemn pe tinerii care au flacăra în inimă să nu o stingă, să caute adevărul locului de unde provin, să vorbească graiul străbunilor și să arate lumii cine sunt.”