Biserica, în calitatea ei de păstrătoare și garantă a Sfintei Scripturi, a asigurat dintotdeauna transmiterea conținutului acesteia credincioșilor ei, conștientă fiind de faptul că aceasta este în fapt, puterea revelatoare a conținutului biblic, ca, fiind repetat de un om credincios către altul, fie prin reproducerea, fie prin explicarea lui, să activeze lucrarea Sfântului Duh în credința acestora – căci aceasta, ca lucrare a Duhului, vine în cineva prin altul, dar numai când acel altul comunică cuvântul Scripturii însușit și mărturisit cu credința, sau cu sensibilitatea comuniunii în Duhul. Scriptura își activează puterea ei de comuniune între persoane, în transmiterea cuvântului ei cu credință de la o persoană la alta, de-a lungul generațiilor – garantând în acest fel păstrarea credinței vii și nealterate în Biserică, deși la rândul ei este valorificată de Duhul lui Hristos, de Duhul credinței, și păstrată în comunitatea Bisericii prin Duhul de la întemeierea ei, după contactul intens al unor persoane cu Hristos.

În cadrul cultului creștin ortodox există numeroase momente când li se împărtășește credincioșilor conținutul revelat al Scripturii: citirea psalmilor, a paremiilor, a apostolului, a Sfintei Evanghelii, ori le este explicat înțelesul profund al acestora prin predici exegetice ori cateheze. Dorința Bisericii de a sădi lămurit și deplin cuvintele dumnezeiești în inimile credincioșilor este cel mai bine arată în rugăciunea rostită de preot înaintea citirii Sfintei Evanghelii: „Stăpâne, Iubitorule de oameni, fă să strălucească în inima noastră lumina cea curată a cunoașterii dumnezeirii Tale și deschide gândul nostru spre înțelegerea evanghelicelor Tale propovăduiri. Pune în noi și frică de fericitele Tale porunci, pentru ca, toate poftele trupului călcând, viețuire duhovnicească să petrecem, cugetând și făcând toate cele ce sunt spre bună-plăcerea Ta. Că Tu ești luminarea sufletelor și trupurilor noastre, Hristoase Dumnezeule, și Ție slavă înălțăm, și totodată Părintelui Tău Celui fără de început și Preasfântului și bunului și de viață făcătorului Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin”[1].

În ceea ce privește importanța avută de Scriptură în cadrul cultului ortodox, se cade să demontăm o falsă percepție, potrivit căreia ortodocșii s-au ancorat în ritual și tradiție. În fapt, întreaga țesătură a slujbelor ortodoxe este întemeiată pe textul scripturistic – Noul Testament fiind citit, cu excepția Apocalipsei, în întregime în decursul anului bisericesc, însemnate pasaje din Vechiul Testament fiind citite la paremii, iar cei 150 de Psalmi fiind citiți de nu mai puțin de 52 de ori pe an, în ciclurile săptămânale ale catismelor.

Citirea pericopelor evanghelice și apostolice nu constituie nicidecum o “paranteză” liturgică în cadrul cultului, ci face parte din însuși miezul Sfintei Liturghii, precum au făcut încă din primele veacuri creștine.

Pe lângă rolul instructiv al lecturilor biblice, care nu este neglijabil căci, precum o arată Nicolae Cabasila: „… până acum, Sfânta Evanghelie a stat închisă, așa cum Iisus Hristos a tăcut în prima parte a vieții Sale, singură mărturie asupra dumnezeirii Lui venind de la Tatăl în momentul Botezului. Acum, prin mâinile și vocea preotului, Evanghelia se deschide și grăiește, așa cum Însuși Hristos le-a grăit mulțimilor și cum i-a învățat pe sfinții apostoli, poruncindu-le să-I ducă învățătura la toate neamurile”.[2] Un rol egal al acestor scripturi, pe lângă cel catehetic, este cel purificator, de a pregăti sufletele pentru momentul principal al Liturghiei, Sfânta Euharistie.

[1] Liturghierul, Ed. IBMBOR, București, 2000, p. 137.

[2] Cf. †Bartolomeu Anania, Cartea deschisă a Împărăției, Ed. IBMBOR, București, 2007, p. 93.

Legea Noului Testament este expresia cea mai tipică și mai desăvârșită a voinței divine. Ea reprezintă forma ultimă de exprimare a voii lui Dumnezeu, deoarece prin persoana întemeietorului ei, Hristos Dumnezeu Cel Întrupat, harul și adevărul au primit fără nicio mijlocire realitatea temporală – această lege este una esențial internă, centrată asupra harului sfințitor, care, prin credință și prin dragoste, devine puterea generatoare a faptelor bune.[1]

Superioritatea Legii noi față de cea veche este arătată de către Sfântul Apostol Pavel, care opune legii faptelor legea credinței, exclamând: „Căci legea duhului vieții în Hristos m-a izbăvit de legea păcatului și a morții.” (Romani 8, 2). Această interioritate a Legii nou-testamentare nu exclude însă și o dimensiune exterioară – căci ea pretinde credinciosului și fapte exterioare, urmând spuselor Mântuitorului: „Cel ce are poruncile Mele și le păzește, acela este cel care Mă iubește.” (Ioan 14, 21)

Desăvârșirea acestei legi constă în faptul că aduce cu sine o înnoire morală și o restaurare spirituală a creștinului – ea spiritualizează viața credincioșilor și face credința să fie vie, activă; de asemenea, ca lege a harului și a libertății, aduce cu sine ajutorul divin și scoate pe creștini de sub robia păcatului spre adevărata libertate și stare de fii ai lui Dumnezeu. Pe scurt, ea este desăvârșită deoarece se înfățișează ca lege a iubirii, iubirea fiind motivul, cuprinsul și plinirea ei – toate poruncile ei tind înspre iubire, aceasta fiind „plinirea legii” – așa cum o arată și Fericitul Augustin: „legea duce la credință, credința câștigă pe Duhul Sfânt ca un dar, care revarsă în noi iubirea, iar iubirea împlinește legea.”[2]

Scopul legii morale a Noului Testament este acela de a face pe credincios să trăiască întru toate după învățăturile sale, dar nu prin constrângere, ci acestea să fie sădite în firea sa reînnoită prin har, acesta împlinind tot lucrul bun dintr-o pornire internă, din propria sa conștiință.

Concluzionând, Legea Noului Testament este o lege universală necesară nouă tuturor, pentru mântuire, toți cei ce se botează în ea îmbrăcându-se în Hristos (Galateni 3, 27) – ea ne cheamă la aceeași credință pe noi toți, indiferent de starea socială, neamul ori locul în care ne găsim, și prin aceasta își dovedește caracterul său de lege universală.

Precum Legea nouă este forma desăvârșită de exprimare a voinței divine, asemeni ei, Mântuitorul Hristos, Dumnezeu adevărat și Om adevărat, este Învățătorul și Prorocul suprem, prin Însăși Persoana Sa. În viziunea părintelui Dumitru Stăniloae, învățătura lui Hristos se bucură de unicitate, asemenea Lui – unicitate datorată în primul rând identificării propovăduitorului cu propria-I învățătură. Calitatea profetică a lui Iisus ține de Persoana Sa, deosebindu-se astfel de înțelesul pe care cuvântul proroc îl avea în Vechiul Testament, al unui om inspirat de către Dumnezeu, Iisus Hristos fiind Învățătorul și Prorocul prin Sine – „Eu sunt adevărul.” (Ioan 14, 6) Așadar, învățătura hristică decurge din Însăși Persoana Mântuitorului, arătând omului ce o primește drumul adevărat spre eternitatea desăvârșită a existenței. Iar în această învățătură Hristos nu face decât să Se tălmăcească pe Sine Însuși, El fiind atât drumul către, cât și desăvârșirea însăși.

Pe lângă însușirea profetică, învățătura Mântuitorului are calitatea de a fi realistă, acoperindu-se cu ceea ce este El ca om în care s-a realizat cu adevărat umanitatea și se va realiza și după Înviere – El este Prooroc nu numai prin cuvântul Lui, ci și prin existența Lui de dinainte și de după Înviere – iar noi învățăm privind la Persoana Lui și pășind pe urmele Lui, stând în legătură cu El, căci Hristos nu este numai Dumnezeu adevărat, ci și om, așadar are în El și iradiază din El nu numai învățătura adevărată despre Dumnezeu, ci și despre omul adevărat, așa cum este realizat în Hristos și cum trebuie să ajungă și ceilalți.

Superioritatea învățăturii lui Hristos față de cea a Vechiului Testament rezidă în comunicarea directă a adevărului, care astfel se impune cu deplina-I putere – adevărul integral se arată în Hristos ca persoană vie, făcându-Se El însuși ipostas al spiritului uman; pe deasupra, asumând El însuși modul de comunicare uman, Se comunică în modul cel mai direct și mai accesibil oamenilor – El prezintă pe Dumnezeu în maximă apropiere.

Împărăția lui Dumnezeu este, din momentul apariției lui Hristos, în mijlocul oamenilor – predica Lui fiind revelația prezenței acestei Împărății, predica prin care se revelează Persoana Sa. De asemenea, predica lui Iisus este și chemarea adresată oamenilor, ca să primească această Împărăție ca unică șansă a vieții lor adevărate, veșnice și depline. Sau, precum arată Sfântul Chiril al Alexandriei: „Hristos, prin ceea ce aduce în Sine Însuși, a descoperit în Ipostasul Său tipurile legii. El a mutat în Ipostasul Său tipurile la adevăr.” Trupul lui Hristos, cuvintele Lui omenești, rămân încă „tipuri”, „simboluri” ale dumnezeirii Lui. Dar acum tipul nu mai este despărțit de Dumnezeu, ci Dumnezeu S-a făcut El Însuși „tipul Său”,  „simbolul Său” – cei aflați lângă El au simțit prin cuvintele Lui omenești, prin privirile Lui și prin toată înfățișarea, comportarea și faptele Lui, dumnezeirea nevăzută a subiectului Său, și au transmis acestea fie în scris, prin Sfânta Scriptură, fie prin intermediul Sfintei Tradiții, urmașilor, pentru a eterniza învățăturile și poruncile dumnezeiești, ca acestea să aducă perpetuă roadă în sufletele credincioșilor.[3]

De asemenea, Mântuitorul Hristos ni Se înfățișează, în cadrul scrierilor noutestamentare, drept cel mai de seamă împlinitor al voinței lui Dumnezeu, întreaga Sa activitate și propovăduire vădind o înțelegere profundă a acesteia, manifestată prin săvârșirea celor necesare în vederea mântuirii neamului omenesc, indiferent de greutatea faptelor respective, așa cum sugestiv este arătat în episodul rugăciunii din grădina Ghetsimani. Deplinătatea supunerii Mântuitorului Hristos în fața voii Tatălui  este dată și de faptul că Acesta știa dinainte faptele ce urmau a se petrece, fapte ce erau aproape imposibil de îndurat pentru un om.

Totodată, întreaga activitate de propovăduire a Fiului lui Dumnezeu vădește îndemnul constant adresat oamenilor de a se supune voinței mântuitoare a Creatorului, sintetizat de una dintre cererile Rugăciunii domnești: „Vie împărăția Ta, facă-se voia Ta, precum în cer, așa și pe pământ”, prin care oamenii sunt îndemnați să caute instaurarea împărăției mesianice din viața aceasta.

Sfântul Evanghelist Ioan subliniază deplina supunere a Mântuitorului Hristos în fața voii Tatălui, dar și faptul că Acesta reprezintă însăși voia enipostaziată a Tatălui prin versete precum: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine și să săvârșesc lucrul Lui” (Ioan 4, 34) ori: „Pentru că M-am coborât din cer, nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine. Și aceasta este voia Celui ce M-a trimis, ca din toți pe care Mi i-a dat Mie să nu pierd pe niciunul, ci să-i înviez pe ei în ziua cea de apoi. Că aceasta este voia Tatălui Meu, ca oricine vede pe Fiul și crede în El să aibă viață veșnică, și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 38-39). În aceste versete este arătată pe larg deplinătatea supunerii Mântuitorului în fața voinței Tatălui, prin suprema smerire de Sine, prin actul chenotic, și ulterior prin Patimile și Învierea Sa, care a dat voinței umane posibilitatea de a dobândi mântuirea, prin unirea ei în scop cu voia divină.

[1] †Nicolae Mladin, Pr. Orest Bucevschi, Pr. Constantin Pavel, Pr. Ioan Zăgrean, Teologie Morală Ortodoxă, p. 135.

[2] †Nicolae Mladin, Pr. Orest Bucevschi, Pr. Constantin Pavel, Pr. Ioan Zăgrean, Teologie Morală Ortodoxă, p. 137.

[3] Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, pp. 115-123.

Rolul Scripturii în cunoașterea voii lui Dumnezeu – partea I

Reprezentând, alături de Sfânta Tradiție, izvorul Revelației supranaturale în cadrul Bisericii Creștine, Sfânta Scriptură sau Biblia, colecția de cărți sfinte scrise sub insuflarea Sfântului Duh într-un răstimp de aproape 1500 de ani este una din formele în care Revelația este păstrată în eficiența ei, atât ca mântuire realizată obiectiv de către Hristos, în urmă cu două milenii, dar și ca mântuire subiectivă, prin lucrarea actuală a lui Hristos  asupra credincioșilor[1]. În felul acesta, noi, credincioșii, nu percepem Sfânta Scriptură ca fiind doar o carte prin care păstrăm în memorie cele făcute de Dumnezeu, prin Întruparea Fiului Său, spre mântuirea noastră, ci și o scriere ce ne arată ce face și ce va face Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat și înviat până la sfârșitul veacurilor pentru a ne conduce și pe noi la Înviere – în viziunea părintelui Dumitru Stăniloae, Sfânta Scriptură este „Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu Care S-a tălmăcit pe Sine în cuvinte, în lucrarea Lui de apropiere de oameni prin ridicarea lor la El, până la Întruparea, Învierea și Înălțarea Lui ca om”.[2] Acest lucru se adeverește în spusele Mântuitorului: „Iată Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacurilor” (Matei 28, 20) și de asemenea prin versetul întâlnit atât în Evanghelia după Matei 25, 55, cât și în cea după Marcu 13, 31 și în cea după Luca 21, 33, conform căruia: „Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”. Aceste cuvinte rostite odinioară de Mântuitorul Hristos ni se adresează continuu tuturor, Cuvântul Întrupat rămânând pururea în dialog cu Biserica Sa, până la sfârșitul veacurilor, prin Sfânta Scriptură – făcând din aceasta o carte pururea actuală, ce înnoiește constant viața noastră în Hristos, prin Duhul Sfânt, și ferește Biserica de căderea în varii erori doctrinare. Tot cu mijlocirea Sfântului Duh credincioșii au putința de a întâlni Persoana autentică a lui Hristos, Care se adresează credincioșilor prin Scriptură, în toate locurile și în toate timpurile, ca să-i înalțe la desăvârșire în El Însuși.

Așadar, Scriptura este mijlocul prin care cuvintele rostite odinioară de Mântuitorul sunt cuvinte prin care El se adresează continuu Bisericii, prin Sfântul Duh, ca să o ferească de erori și să o sporească duhovnicește.[3]

Începând de la căderea protopărinților noștri din rai și implicit, întreruperea dialogului lor direct cu Dumnezeu și întunecarea chipului Său în mintea oamenilor, Creatorul Și-a arătat voia Sa prin adresarea directă ori prin inspirarea unor oameni aleși, care au împărtășit-o celorlalți. Întreagă această lege morală a Vechiului Testament are ca scop pregătirea oamenilor și în special a poporului ales pentru venirea Mântuitorului. Pornind de la făgăduința făcută de Dumnezeu în rai, când îi spune diavolului în chip de șarpe: „Dușmănie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei. Aceasta îți va zdrobi capul, iar tu îi vei înțepa călcâiul.” (Facerea 3, 15), verset în care Sfinții Părinți văd prima vestire a Mântuitorului, Cel ce va zdrobi capul șarpelui și va fi din sămânța femeii, născându-se din Fecioară dar neavând un tată pământesc și în același timp, o primă poruncă dată oamenilor spre îndreptare, anume de a stârpi de la rădăcină răutatea din sufletele lor, precum ne arată Sfântul Grigorie de Nyssa: „Precum șarpele nu poate fi tras afară de coadă, pentru că solzii de pe gât se opun celor care vor să-l tragă afară, tot așa nu se poate începe de la sfârșit alungarea plăcerii din casa sufletului. Iată de ce învățătorul virtuții ne poruncește să pândim capul șarpelui. Iar cap numește El începutul răutății. Dacă nu primim în suflet acest început, atunci și urmarea rămâne nelucrătoare. Căci cine este cu totul vrăjmaș al plăcerii nu va fi înfrânt nici de momelile parțiale ale patimii; dar dacă cineva a primit în suflet începutul patimii, odată cu aceasta a primit în suflet și sălbăticiunea întreagă.”[4]

Era însă nevoie ca oamenii și cu deosebire poporul ales să aibă un reper moral care să-I ajute a se curăți și a se apropia de Dumnezeu – acesta a fost Decalogul; în același timp, cele 10 porunci au însemnat pentru fiii lui Israel un fel de pecetluire divină, fiind instrumentul prin care aceștia au fost decretați ca aleși ai Domnului dintre toate popoarele.

Această lege care reprezintă temelia întregii moralități, a avut rolul de a trezi în evrei cât mai mult cu putință conștiința păcătoșeniei și dorința de mântuire, fiind „călăuză spre Hristos” (Galateni 3, 24). Cu toate imperfecțiunile ei, Legea nu poate fi însă nicicum suspectată de formalism – așa cum afirmau Kant și discipolii săi, pornind de la premisa că ea s-ar ocupa doar de aspectele exterioare ale vieții omului – deoarece în ea găsim prescripții pozitive și asupra actelor interne. Încă de la început, Dumnezeu a cerut oamenilor, prin patriarhi și profeți, nu numai o supunere externă, ci credință și iubire în împlinirea poruncilor Sale, voința Domnului fiind motivul principal al acțiunilor omenești, iar frica de Dumnezeu și ascultarea de El, ființa moralității acestuia.

Iată că, în ceea ce privește Legea, deși aceasta era lipsită de har, întrucât a arătat drumul spre scopul ultim, căutând să înfrâneze pornirile păcătoase și să mențină trează conștiinta morală a evreilor, ea este considerată „sfântă și dreaptă și bună” (Romani, 7, 12). De o deosebită relevanță în această chestiune sunt cuvintele teologului german K. Furrer: „Cel ce cunoaște istoria tuturor religiilor judecă lucrurile astfel; el trebuie să ajungă la concluzia că în domeniul vieții religioase a popoarelor de dinainte de creștinism, Decalogul era cea mai înaltă operă. Căci în timp ce legiuitorii Antichității tratează lucruri mari și mărunte, înalte și puerile, într-o amestecătură pestriță, la o valoare egală, în Decalog sunt date numai fundamentele vieții religios-morale pentru toate timpurile și pentru toate neamurile. Cele 10 porunci sunt în majoritatea lor elementară o revelație unitară a orânduirii morale veșnice a lumii, prin faptul că accentuează unitatea și spiritualitatea lui Dumnezeu, iar pentru cult și viața noastră spirituală au o valoare deosebită prin faptul că stabilesc anumite cerințe a căror îndreptățire este recunoscută în mod unanim.”[5]

Un alt fapt vrednic de a fi remarcat în ceea ce privește legea morală a Vechiului Testament îl constituie deplina ei unitate – căci deși în Noul Testament întâlnim adesea sintagmele aparent diferite de „lege” și „proroci” (Matei 5, 17; 7, 12), expresia „lege” se referă îndeosebi la legea lui Moise, iar „prorocii” nu arată altceva decât dezvoltarea profetică a acesteia – dezvoltare ce se referă cu precădere la spiritul legii și la modalitatea de îndeplinire a prescripțiilor ei.

Tot prorociile au rolul de a vădi și realitatea fundamentului Legii morale, ca și călăuză a poporului ales până la venirea Mântuitorului, prin numeroasele făgăduințe făcute de Dumnezeu de trimitere a unui Izbăvitor. Astfel, numeroase sunt făgăduințele în Cartea Psalmilor – ungerea ca împărat a lui David este urmată de una: „Făcut-am legământ cu aleșii Mei, juratu-M-am lui David, robul Meu: Până în veac voi întări seminția ta și voi zidi din neam în neam scaunul tău (…) / Acesta Mă va chema: „Tatăl meu ești Tu, Dumnezeul meu și sprijinitorul mântuirii mele. / Și îl voi face pe el întâi-născut, mai înalt decât împărații pământului…” (Psalmul 88, 4-5; 26-27; 29), prin care Dumnezeu îi arată regelui că îi va prelungi neamul, descendența, pentru totdeauna – va face ca tronul și regatul său să fie veșnice – și vestește pe un descendent ce va fi mai înalt decât el, căci împărăția Sa va avea o nouă dimensiune – cea a veșniciei. Acest lucru este confirmat de către Psalmul 44, 8-9: „Scaunul Tău, Dumnezeule, în veacul veacului, toiag de dreptate, toiagul împărăției Tale. / Iubit-ai dreptatea și ai urât fărădelegea, pentru aceasta Te-a uns pe Tine, Dumnezeul Tău, cu untdelemnul bucuriei, mai mult decât pe părtașii Tăi.”

De asemenea, caracterul veșnic al împărăției urmașului lui David, a viitorului Rege al lui Israel va fi confirmat de profetul Daniel, care numindu-l „Fiul Omului” va spune despre El: „…Și Lui I S-a dat stăpânirea, slava și împărăția / ca toate popoarele, neamurile și limbile / Lui să-i slujească. / Stăpânirea Lui este veșnică, / stăpânire care nu va trece, / iar împărăția Lui nu se va nimici.” (Daniel 7, 14). Această împărăție este una universală, întinzându-se asupra întregii lumi create: „Cere de la Mine și-Ți voi da neamurile moștenirea Ta. Și stăpânirea Ta, marginile pământului.” (Psalmul 2, 8).

Cea mai impresionantă descriere a Celui pe Care Dumnezeu Îl va unge cu Duhul Său pentru a-L face să domnească peste poporul Său este cea făcută de profetul Isaia: „Poporul care locuia în întuneric, va vedea lumină mare; și voi cei ce locuiați în latura umbrei morții, lumină va străluci peste voi (…) / Căci Prunc S-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă, a Cărui stăpânire e pe umărul Lui și se cheamă numele Lui: Înger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie. / Și mare va fi stăpânirea Lui și slava Lui nu  va avea hotar. Va împărăți pe tronul și peste împărăția lui David, ca s-o întărească și s-o întemeieze prin judecată și prin dreptate, de acum și până în veac. Râvna Domnului Savaot va face aceasta.” (Isaia, 9, 1; 5-6) Tot profetul Isaia este cel ce revelează caracterul, semnul esențial al Acestui Prinț al Păcii, a cărui preînchipuire era doar David: „Iată sluga Mea pe Care o sprijin, Alesul Meu, întru Care binevoiește sufletul Meu. Pus-am peste El Duhul Meu și El va propovădui popoarelor legea Mea. / Nu va striga, nici nu va grăi tare, și în piețe nu se va auzi glasul Lui. / Trestia frântă nu o va zdrobi și feștila ce fumegă nu o va stinge. El va propovădui legea Mea cu credincioșie; / El nu va fi nici obosit, nici sleit de puteri, până ce nu va fi așezat legea pe pământ; căci învățătura Lui toate neamurile o așteaptă.” (Isaia 42, 1-4) Așadar, ceea ce constituie realitatea ungerii Sale nu este untdelemnul pe care mâna unui om l-ar vărsa pe capul Său, ci e Duhul Domnului pe Care Dumnezeu Însuși Îl revarsă peste El.[6]

[1] Pr. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2005, p. 64.

[2] Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Ed. IBMO, București, 2010, p. 55.

[3] Pr. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, p. 66.

[4] Pr. Ioan Sorin Usca, Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi – Facerea, p. 35, Ed. Christiana, Bucureşti, 2002, p. 35.

[5] †Nicolae Mladin, Pr. Orest Bucevschi, Pr. Constantin Pavel, Pr. Ioan Zăgrean, Teologie Morală Ortodoxă, vol. I, Ed. IBMBOR, București, 1979, p. 125.

[6] Viu este Dumnezeu – Catehismul ortodox, Ed. Harisma, Bucureşti, 1992, pp. 75-79.

Rolul Scripturii în cunoașterea voii lui Dumnezeu – partea II-a

Prima manifestare a voinței lui Dumnezeu în Vechiul Testament se regăsește, bineînțeles, în ce dintâi verset al cărții Facerea, unde este relatat începutul creației lumii văzute: „La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul” (Facerea 1, 1). Legat de această întâi manifestare a voinței divine în istorie, Sfântul Ambrozie al Milanului oferă următoarea tâlcuire: „N-au fost necesare nici apelul la îndemânare ori la forță pentru Cel care a putut săvârși, prin voința Sa, într-o clipă, o lucrare atât de importantă, încât ceea ce nu existase să fie adus la viață atât de repede, așa încât nici creația n-a premers actului voinței și nici acesta n-a premers creației”[1]. Legat de verbul folosit în acest verset, Sfântul Ioan Gură de Aur arată că „Dumnezeu este Cel Ce face și preface pe toate și le rânduiește pe toate după voința Lui”[2].

Așadar Dumnezeu, văzut ca și Creator al tuturor legilor acestei lumi, are o independență absolută față de orice limită ori înlănțuire temporală, El fiind prezent în toate momentele timpului, fără întrerupere sau succesiune, și fiind singurul Care nu se supune nimănui. Timpul se supune lui Dumnezeu deoarece el însuși este creatura Sa, făcut anume pentru a da măsura a tot ce ființează[3].

Fiind existență absolută, numai Dumnezeu există din veșnicie și este izvorul a toată existența, tot ce ființează existând mulțumită voii Sale. De aceea, ne învață dogmatica, putem spune că, în sensul propriu al cuvântului, numai Dumnezeu există, pentru că numai El există de la Sine, în Sine și prin Sine, după cum afirmă Sfântul Ioan Damaschinul: „Însușirea de a fi nezidit, fără de început, nemuritor, infinit, veșnic, imaterial, bun, creator, drept, luminător, neschimbător, impasibil, necircumscris, necuprins, indefinit, nemărginit, nevăzut, imcomprehensibil, perfect, stăpân absolut, liber, atoateconducător, dătător de viață, atotputernic, infinit de puternic, sfințitor, împărtășitor, cuprinzător și conservator al universului, proniatorul tuturor, toate aceste însușiri și altele ca acestea le are Dumnezeirea prin fire, nu le-a luat din altă parte…”[4]. Pe temeiul Revelației, învățătura creștină susține că lumea văzută a fost creată de Dumnezeu din nimic. Ea, asemenea omului, are un început, dar va avea și un sfârșit. Cuvintele de început ale cărții Facerii: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”. (Facerea 1,1) arată că lumea materială, ca și cea spirituală, a fost creată, deci a luat ființă în timp[5]. În afara omului, pe care l-a creat printr-o lucrare deosebită, Dumnezeu a creat lumea din nimic (ex nihilo) cu puterea cuvântului Său, potrivit planului Său din veșnicie: „În adevăr, le-a văzut pe toate înainte de facerea lor, avându-le în minte din veșnicie; și fiecare se face la vremea hotărâtă de mai înainte, potrivit rațiunilor Lui eterne, care se numesc: predestinare, icoană și exemplu”[6]. Explicația mai concisă a actului creației, ca plan veșnic al voii divine, este oferită de către Sfântul Ioan Gură de Aur, care arată că: „Atunci când Dumnezeu poruncește, toate se pleacă, toate se supun voinței Lui”[7].

De aceea, psalmistul zice: „El a zis și s-a făcut, El a poruncit și s-a zidit”. (Psalmul 148, 6). Aceasta nu înseamnă însă că lumea văzută a apărut dintr-odată așa cum arăta ea la crearea omului. Lumea văzută a fost creată de Dumnezeu în mod progresiv, într-o ordine deplină, în așa fel încât să existe o strânsă legătură între toate creaturile din ea, cele superioare presupunând existența celor inferioare[8]; timpul își începe curgerea sa deodată cu începutul creației, el fiind, ca și aceasta, opera lui Dumnezeu. Creația fiind astfel începută deodată cu timpul, aceasta înseamnă, șa cum arată Sfântul Vasile cel Mare, că „trebuie neapărat ca cele ce au început în timp să se sfârșească tot în timp”[9].

Scopul creației este arătat extrem de plastic de către Sfântul Ioan Hrisostom, într-o scriere a sa: „[…] prin spectacolul creației, Dumnezeu ne-a luat de mână pentru a ne conduce la cunoașterea Sa. Când v-am apucat nu de mână, ci cu gândul, pentru a vă preumbla prin toată creația, arătându-vă cerul, pământul, marea, mlaștinile, izvoarele, fluviile, oceanele întinse, pajiștile, grădinile, câmpurile pline de grâu stufos, copacii plini de fructe, vârfurile munților acoperite de păduri, când v-am vorbit îndelung despre semințe, ierburi, flori, plante care au sau nu fructe, despre animalele lipsite de rațiune – domestice sau sălbatice, din ape, de pe uscat sau de pe ambele tărâmuri -, despre cele care străbat aerul, despre cele care se târăsc, despre elementele din care sunt făcute toate, de fiecare dată, din moment ce gândirea noastră slăbea în fața infinitului acestei bogății și nu era capabilă să o perceapă în totalitatea ei, strigam cu toții împreună: „Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înțelepciune le-ai făcut!”[10].

În afara oricăror îndoieli „la originea Creației nu există evenimente întâmplătoare, nu există hazard, ci o ordine cu mult superioară tuturor celor pe care noi putem să ni le imaginăm, ordinea supremă la scara totului, care reglează constantele fizice, condițiile inițiale, comportamentul atomilor și viața stelelor. Puternică, liberă, existentă în infinit, tainică și necesară în spatele fenomenelor, foarte sus deasupra universului dar prezentă în fiecare particulă”[11], în spatele apariției universului există un principiu organizator (o forță organizatoare) transcendentă materiei, care pare să fi calculat totul, să fi elaborat totul cu o minuțiozitate inimaginabilă. Fiindcă universul nu conține nimic întâmplător, ci doar diferite grade ale organizării cărora noi trebuie să le descifrăm ierarhia. Această stare de perfecțiune pusă la originile universului aparține negreșit lui Dumnezeu.

Cauzalitatea lumii create este arătată lămurit de teologia patristică, așa cum putem observa, spre exemplu, în scrierea Omilii la Hexaemeron a Sfântului Vasile cel Mare, unde autorul întreprinde o întoarcere ipotetică până la începutul timpului: „Îți este cu putință să afli din ce timp a început alcătuirea lumii acesteia, dacă, întorcându-te cu gândul din timpul de acum, te vei sili să găsești cea dintâi zi a facerii lumii; vei găsi astfel din care moment este prima mișcare în timp; apoi vei vedea că au fost puse mai întâi, ca niște temelii și fundamente, cerul și pământul; apoi vei vedea că o rațiune tehnică a condus împodobirea celor ce se văd, așa cum îl arată sensul cuvântului „început”; apoi că lumea aceasta n-a fost gândită în zadar, nici în deșert, ci pentru un scop folositor și pentru marea trebuință pe care o aduce celor ce există pe pământ…”[12].

Sub aspect teologic, voia lui Dumnezeu este reprezentată de împlinirea planului veșnic al Creatorului privind întreaga zidire, întemeiată pe preștiința și dragostea Sa față de lucrul mâinilor Sale. Bineînțeles că această voie în ansamblul ei este inaccesibilă cunoașterii umane, însă ea este împărtășită parțial oamenilor prin intermediul Revelației, al cărei receptor de primă importanță este Sfânta Scriptură. Biblia este ea însăși o manifestare a voii divine, dat fiind că autorii biblici au scris inspirați fiind de Duhul Sfânt.

Privind cronologic, voia lui Dumnezeu se manifestă din prima clipă a creației, prin cele dintâi cuvinte rostite în cadrul Sfintei Scripturi: „Să fie lumină!” (Facerea 1, 3). De altfel, zămislirea lumii din nimic reprezintă o dovadă clară a puterii voinței divine, ce se manifestă aici drept izvor a toată existența. Scopul creației, în ceea ce îl privește pe om, stă în rolul acesteia de depozitar al Revelației naturale, anume acela de a-l conduce pe om la cunoștința lui Dumnezeu.

Pe lângă zidirea văzută, și lumea spirituală se supune întru totul voii lui Dumnezeu. Astfel, îngerii acționează ca agenți ai voii divine, împărtășind poruncile Creatorului oamenilor, acționând ca sprijin ori pedepsitori la porunca Sa, ceea ce i-a împins pe unii cercetători să afirme chiar că, în Vechiul Testament, îngerii nu erau socotiți ființe independente, ci manifestări ale voinței divine. Chiar și diavolii se prezintă uneori ca împlinitori ai voii divine, prin pedepsirea unor păcătoși; ideea centrală privitor la diavol în Sfânta Scriptură este aceea că, deși este cauzator al răului prin propria-i voință, din cauza statutului de creatură, el este de asemenea supus voinței Creatorului său, neputându-se atinge de nimic fără îngăduința acestuia, așa cum o arată, într-o manieră extrem de expresivă, cartea Iov.

În privința omului, voia lui Dumnezeu se exprimă din momentul creării acestuia „după chipul și asemănarea Sa”, ceea ce înseamnă că acesta este chemat a fi cununa întregii creații, să fie păstorul ei pământean, după cum Dumnezeu este Pantocratorul lumii. Scopul creării omului după chipul lui Dumnezeu este acela ca, și după căderea în păcat, acesta să caute asemănarea cu Dumnezeu, prin practicarea virtuților, căderea însăși făcând parte din planul divin, pentru ca omul să-și câștige și prin propria strădanie mântuirea.

În ceea ce privește poruncile date oamenilor de-a lungul istoriei, începând cu prima, privind oprirea de la gustarea din roadele pomului cunoștinței binelui și răului, acestea sunt date de Dumnezeu, în viziunea Sfântului Grigorie Teologul, pentru a procura materie voinței libere a omului, prin exercitarea ei spre bine.

Voința reprezintă de altfel un punct central al antropologiei creștine, deoarece prin intermediul ei sunt săvârșite păcatele, începând de la cel al protopărinților, și tot prin intermediul ei se petrece și ridicarea omului din starea de păcătoșenie.

[1] Sfântul Ambrozie al Milanului, Hexaemeron (cele șase zile ale creației), trad. Pr. Teodor Bodogae, Pr. Nicolae Neaga, Maria Hetco, col. PSB, vol. 52, ed. IBMBOR, București, 2007, pp. 32-33.

[2] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere (I), trad. Pr. Dumitru Fecioru, col. PSB, vol. 21, ed. IBMBOR, București, 1987, p. 41.

[3] Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, p. 89.

[4] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. Pr. Dumitru Fecioru, ed. IBMBOR, București, 2005, p. 49.

[5] Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, p. 152.

[6] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, p. 39.

[7] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, vol. I, p. 42.

[8] Ierom. Serafim Rose, Cartea Facerii, crearea lumii și omul începuturilor, ed. Sofia, București, 2006.

[9] Cf. Vladimir Lossky, Introducere în teologia ortodoxă, ed. Sofia, București, 2006, p. 63.

[10] Sfântul Ioan Gură de Aur, De Anna I, 2, PG 54, 634, cf. Laurence Brottier, Sfântul Ioan Hrisostom: o creație ordonată și oferită ca spectacol omului, în: „Creația” (trad. Miruna Tătaru-Cazaban), Ed. Anastasia, București, 2003, p. 56.

[11] †Ioannis Zizioulas, Creația ca Euharistie (trad. Caliopie Papacioc), Ed. Bizantină, București, 1999, p. 12.

[12] Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, trad. Pr. Dumitru Fecioru, col. PSB, vol. XVII, ed. IBMBOR, București, 1986, pp. 76-77.

Iconoclasmul sau iconomahia, adică lupta împotriva sfintelor icoane reprezintă cea din urmă dispută apărută în sânul Bisericii ca o consecință a ereziei monofizite. Acest curent s-a manifestat timp de un secol, între veacurile al VIII-lea și al IX-lea, fiind produsul mai multor cauze.

În primul rând, la originea iconoclasmului stă erezia monofizită, care susținea existența unei singure firi, cea divină, în persoana Mântuitorului Hristos. Urmând acestei concepții, unii teologi respingeau cultul icoanelor, motivând că Dumnezeu nu poate fi reprezentat prin cele materiale și ignorând astfel realitatea Întrupării Fiului, Care luase chip de om „pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire”.  Acest curent era deosebit de puternic în rândurile populației din răsăritul Imperiului Bizantin, fiind întărit și de influența islamului, care respingea ferm orice reprezentare a divinității[1].

Coexistența deplină în persoana Mântuitorului Hristos a firii umane cu cea dumnezeiască a constituit un permanent subiect de controversă între teologi și nu numai, în cadrul perioadei patristice mai ales școala antiohiană făcând o deosebire adesea prea abruptă între omul Hristos și Fiul lui Dumnezeu. Concepția aceasta nu era însă una originală, ea fiind întâlnită și la autorii mai vechi, precum Eusebiu de Cezareea care, în scrisoarea sa către Constantina, sora Sfântului Împărat Constantin cel Mare, arăta următoarele: „Ce imagine a lui Hristos cauți tu? Să fie oare cea adevărată și imuabilă, cea care posedă de la natură caracterele sale proprii, sau cea pe care Hristos Și-a asumat-o pentru noi, când a îmbrăcat chipul formei de sclav? … Fiindcă El posedă cele două forme, dar nu mă pot gândi că tu ceri o imagine a formei divine; într-adevăr, Hristos Însuși ne-a învățat că nimeni nu-l cunoaște pe Tată, în afara Fiului, și că nimeni nu a fost demn să-l cunoască pe Fiu, în afara Tatălui Care L-a zămislit; trebuie deci să consider că ceri imaginea formei de sclav și a cărnii pe care a îmbrăcat-o pentru noi. Ori, am aflat despre aceasta că a fost amestecată cu gloria divinității și că ceea ce e muritor a fost înghițit de viață”[2]. Această mărturie patristică, impregnată de arianism, a constituit un argument des invocat ulterior de către iconoclaști[3].

De asemenea, și la nivel eclesiastic, unele tendințe iconoclaste s-au făcut resimțite de timpuriu, așa cum este cazul Sinodului de la Elvira, Spania, din secolul al IV-lea, care hotăra, printre altele, în canonul 36[4], că: „nu trebuie să fie picturi în biserică, zidurile nu trebuie să poarte icoane a ceea ce este venerat și adorat (ne quod colitur et adoratur in parietibus depingatur)”[5].

Această distincție radicală dintre trupul asumat de către Mântuitorul Hristos și firea Sa dumnezeiască a fost ulterior accentuată de către  școala antiohiană, în special de către unul dintre cei mai cunoscuți ereziarhi care au ieșit din rândurile acesteia, Nestorie. Acesta refuză, împreună cu toți teologii antiohieni, ideea că în Hristos, „însușirile trupului urcă la esența dumnezeirii … pentru că cel care pătimește supunându-se suferințelor trupești, nu face cele omenești nici prin voința sufletului, nici prin rațiune, ci prin știința și puterea lui Dumnezeu”[6]. Așadar, este tratată cu maximă seriozitate umanitatea Cuvântului întrupat, consubstanțială nouă și deplină, care atrage după sine, în viziunea lui Nestorie, ca și a altor antiohieni, supunerea de care dă dovadă cel de-al doilea Adam, biruința acestuia asupra diavolului spălând nesupunerea celui dintâi. Firea umană a Mântuitorului este astfel văzută ca fiind activă, și însușită în persoana divină a Cuvântului.

Conform tradiției antiohiene, Nestorie interpretează Întruparea lui Dumnezeu Cuvântul ca locuirea Sa în templul trupului Său (cf. Ioan 2, 19: „Dărâmați templul acesta și în trei zile îl voi ridica.”) sau în maniera asumării chipului de rob (cf Filipeni 2, 7: „Ci S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-Se ca un om.”) – așadar un om asemenea nouă. Însă, folosirea termenului de devenire, legat de ființa Cuvântului, atrăgea după sine inconstanța și caracterul creat al Fiului, două erezii condamnate încă de la Sinodul I ecumenic de la Niceea. De asemenea, Nestorie folosește și imaginea teologică antiohiană a veșmântului, potrivit unei tradiții siriace venerabile, folosite de către Sfântul Efrem Sirul, și care se regăsește și în vechea variantă a Crezului niceean, sub termenul de sarkwqenta, însemnând a îmbrăca trup[7].

Condamnând vocabularul acesta și metaforele lui Nestorie, pe care însă le folosise și el, preluându-le de la înaintașul său, Sfântul Atanasie cel Mare, până la anul 428, Sfântul Chiril, potrivit teologului francez Andre de Halleux, „a sărăcit patrimoniul hristologic al Bisericii universale”[8]. Astfel, în ciuda măreției sale, hristologia alexandrină nu reprezintă decât o abordare parțială a tainei Întrupării. Trebuie evitată confuzia între aceasta și tradiția apostolică, de la care unele aspecte sunt conservate mai bine de către teologia antiohiană, în ciuda unor insuficiențe evidente.

Întemeindu-se pe Revelație, Biserica a învățat dintotdeauna despre realitatea celor două firi ale Mântuitorului. Faptul e evident în Simbolul Credinței, definițiile dogmatice ale Sinoadelor ecumenice și scrierile Sfinților Părinți. Din scrierile Părinților pot fi extrase argumente raționale bazate pe Scriptură pentru necesitatea existenței celor două firi, dumnezeiască și omenească, în persoana Mântuitorului: ca mijlocitor între Dumnezeu si oameni, Mântuitorul trebuia să fie și Dumnezeu adevărat și om adevărat. Altfel, El nu ar putea sta în legătura reală, intimă și firească atât cu Dumnezeu cât și cu oamenii, iar împăcarea și restabilirea legăturii harice între Dumnezeu și oameni n-ar fi reale.  Ca învățător desăvârșit, binevestitor (Luca 4, 18) și lumină a luminii (Ioan 8, 12), Mântuitorul trebuia să fie Dumnezeu-Om. Numai prin Dumnezeu-Cuvântul întrupat, oamenii Îl pot cunoaște pe Dumnezeu pe cât este omenește posibil. Judecățile nepătrunse ale Tatălui (Romani 11, 33) ne pot fi revelate doar de Cuvântul ipostatic. Pe de altă parte, numai de la un semen de-al său poate omul învăța. De aceea, slujirea învățătorească a Mântuitorului reclamă umanitatea Sa[9].

În societatea bizantină, cultul icoanelor a avut atât susținători, cât și opozanți, cu multă vreme înainte ca iconoclasmul să devină o problemă teologică majoră. Astfel, un canon al Sinodului Quinisext, ținut între anii 691 și 692, stipula ca Mântuitorul să fie reprezentat ca om, accentuându-se prin aceasta importanța Întrupării Sale pentru mântuirea neamului omenesc. În plus, icoanele aveau și un rol pedagogic în cadrul cultului, ele înfățișând istoria mântuirii acelora care nu știau să citească Sfânta Scriptură, așa cum arată Sfântul Grigorie Dialogul: „Ceea ce este Scriptura pentru cei ce știu să citească, aceasta este pictura pentru cei neînvățați, pentru că și cei orbi și cei neștiutori văd ce trebuie să-i unească, în ea, citesc cei ce nu cunosc literele. De aceea, mai ales pentru păgâni, pictura ține loc citirii”. (Epistolarum liber, epistola 13, Migne, P.G., tom LXVII, col. 1128C)[10].

Cu toate acestea, au existat și anumite exagerări în ceea ce privește venerarea icoanelor, ceea ce i-a determinat pe mulți să considere adorarea acestora ca o revenire a păgânismului, a idolatriei. Pentru iconoclaști, care își întemeiau afirmațiile pe cea de-a doua poruncă a Decalogului, singurele icoane vrednice de cinstire sunt acelea identice cu prototipul, atât ca aspect, cât și ca substanță, fiind așadar imposibil ca Mântuitorul ori sfinții să fie reprezentați prin picturi[11].

Din punct de vedere istoric, erezia iconoclastă cunoaște două perioade de afirmare, mai întâi în timpul împăraților isaurieni, de-a lungul secolului al VIII-lea, și apoi sub cei din dinastia de Amorion, în prima jumătate a secolului IX (centrale fiind figurile împăraților Leon al V-lea Armeanul și Teofil). Inițiatorul iconoclasmului ca politică a statului bizantin este împăratul Leon al III-lea Isaurul, care vine pe tronul Constantinopolului la anul 717. Impresionat de o explozie vulcanică ce a avut loc la anul 726, eveniment în care el vedea un semn ale mâniei lui Dumnezeu, acesta hotărăște înlăturarea icoanelor din cultul creștin. Acțiunile sale nu au rămas fără consecințe, reacția populară manifestându-se aproape imediat, printr-o revoltă a Greciei continentale și a flotei din Marea Egee, la anul 727. Răsculații au proclamat un iconodul ca împărat și au pornit asupra Constantinopolului pentru a-l înscăuna, fiind însă învinși de către flota imperială odată ce intraseră în Marea de Marmara[12].

Politica religioasă inaugurată de Leon și manifestată mai întâi prin înlocuirea chipului Mântuitorului de la intrarea în Palatul imperial cu Sfânta Cruce este oficializată prin adunarea convocată la 17 ianuarie anul 730 de către împărat, într-o sală a palatului Daphne, fără participarea membrilor Bisericii. Hotărârile acestei adunări au fost condamnate atât de către patriarhul Gherman I al Constantinopolului, care la scurt timp s-a și retras din funcție, cât și de papa Grigorie al II-lea, care i-a arătat împăratului într-o scrisoare că problemele teologice nu erau de competența sa. Opoziția Romei față de iconoclasm a fost menținută și în timpul următorului pontif, Grigorie al III-lea, drept pentru care Leon al III-lea a scos de sub jurisdicția papală provinciile din sudul Italiei și Illyricul Oriental, subordonându-le patriarhului de Constantinopol. De asemenea, el a trimis o expediție navală pentru a-l aduce pe ierarh la ascultare, care însă a naufragiat pe coastele Calabriei[13].

Leon nu și-a schimbat hotărârile până la sfârșitul domniei, iar campania împotriva icoanelor a continuat și sub fiul său, împăratul Constantin al V-lea Copronimul, în timpul căruia persecuția atinge apogeul. Tot acesta este și cel care a sistematizat erezia iconoclastă, oferindu-i caracterul de religie oficială a statului bizantin prin sinodul reunit la anul 754, în palatul Hieria, situat pe țărmul asiatic al Bosforului, la care au participat 338 de episcopi. Dogma sintetizată de către episcopii ce au luat parte la sinodul de la Hieria a fost făcută publică la 27 august, anul 754, interzicându-se astfel în întreg Imperiul confecționarea, deținerea și bineînțeles, venerarea icoanelor. Chintesența hotărârilor sinodului iconoclast de la Hieria (754), așa cum a fost ea consemnată în procesele verbale ale celui de-al VII-lea Sinod ecumenic de la Niceea (787) este următoarea: „…Urmând Sfintei Scripturi și Părinților, declarăm în mod unanim, în numele Sfintei Treimi, că noi condamnăm, respingem și îndepărtăm, din toate puterile, din Biserica creștină, toate imaginile, de orice fel, săvârșite prin meșteșugul necurat al picturii. Pe viitor, oricine va îndrăzni să facă o astfel de imagine, sau să o cinstească, sau să o pună într-o biserică sau într-o casă particulară, sau să dețină într-un relicvariu una dintre aceste imagini, va trebui, dacă este episcop, preot sau diacon, să fie caterisit, iar dacă este călugăr sau laic, să fie dat anatemei; el va cădea, de asemenea, sub incidența legilor civile, ca dușman al lui Dumnezeu și al dogmelor ce ne-au fost învățate de către Părinți…”[14].

Împotriva deciziilor luate la acest sinod, unde nu participaseră niciunul dintre conducătorii Bisericii, s-au ridicat mai mulți teologi, ale căror argumente se sprijineau mai ales pe scrierile polemice ale Sfântului Ioan Damaschinul, unul dintre cei mai de seamă Părinți ai Bisericii, care a redefinit cu claritate maniera de cinstire adusă icoanelor, arătând că: „Eu mă închin icoanei lui Hristos și nu firii lemnului sau culorilor […] După cum Iacov, primind de la frații lui Iosif haina cea amestecată cu sânge a copilului iubit, negreșit că a sărutat cu lacrimi haina dar nu a jelit haina, ci, socotind că prin ea sărută pe Iosif, tot așa și noi creștinii, când sărutăm trupește icoana lui Hristos, socotim că sărutăm cu sufletul pe Însuși Hristos”[15].

Situația s-a schimbat odată cu venirea pe tron a împărătesei Irina Ateniana, iconodulă convinsă. Sprijinită și de către patriarhul Tarasie al Constantinopolului, împărăteasa a convocat la 24 septembrie anul 787 cel de-al VII-lea Sinod ecumenic în orașul Niceea. Părinții ce au luat parte la acesta au anulat hotărârile sinodului iconoclast de la Hieria, arătând că prin venerarea icoanelor nu se cinstește materia din care acestea sunt făcute, ci prototipul reprezentat în ele, fie al Mântuitorului Hristos, fie al sfinților[16].

Sinodul VII ecumenic a hotărât împotriva iconoclaștilor următoarele: „Urmând dumnezeieștile învățături ale Sfinților Părinților noștri și ale Tradiției bisericești universale, rânduim ca chipul cinstitei și de viață făcătoarei cruci să se pună în sfintele biserici ale lui Dumnezeu, pe vasele și veșmintele cele sfințite, pe pereți și pe scânduri, în case și la drum; așa și cinstitele și sfintele icoane, zugrăvite în culori și din pietre scumpe și din altă materie potrivit făcute, precum icoana Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos și a Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu, precum și ale sfinților îngeri și ale tuturor sfinților și preacuvioșilor bărbați. Căci de câte ori ei ni se fac văzuți prin închipuirea în icoane, de atâtea ori se vor îndemna cei ce privesc la ele să pomenească și să-i iubească pe cei închipuiți pe dânsele și să-i cinstească cu sărutare și cu închinăciune respectuoasă, nu cu adevărată închinăciune dumnezeiască (latría), care se cuvine numai Unicei Ființe dumnezeiești, ci cu cinstire după acel mod, după care se dă ea cinstitei cruci și prin tămâiere și prin aprindere de lumânări, precum era pioasa datină veche. Căci cinstirea care se dă chipului trece la prototip, și cel ce se închină icoanei, se închină ființei celei închipuite pe ea. Astfel se întărește învățătura Sfinților Părinților noștri; aceasta este Tradiția Bisericii universale care a primit Evanghelia de la o margine la alta a pământului”[17].

Cea de-a doua perioadă iconoclastă a început la anul 814, odată cu venirea pe tron a împăratului Leon al V-lea Armeanul. Acesta a fost la rându-i impresionat de o serie de dezastre petrecute în imperiu, pe care le-a interpretat ca semne ale mâniei divine, relansând prigoana împotriva icoanelor. Aceasta a fost oficializată printr-un sinod ținut la anul 815 în catedrala Sfânta Sofia, unde au fost reinstituite hotărârile din timpul lui Constantin al V-lea. De asemenea, persecuția iconodulilor a continuat și sub primii doi împărați din dinastia de Amorion, Mihail al II-lea Bâlbâitul și Teofil.

Și de data aceasta icoanele și-au aflat apărători printre teologi, cel mai important susținător al lor fiind Sfântul Teodor Studitul, care a accentuat la rându-i diferența dintre închinarea adusă icoanelor și cea acordată odinioară idolilor, arătând că: „Icoana este marginea adevărului, pe când idolul este asemănarea minciunii și a erorii”. (Viața Sfântului Teodor Studitul, Migne, P.G., tom. XCIX, col. 1808)[18].

Erezia iconoclastă va fi în cele din urmă înlăturată definitiv prin sinodul convocat de către împărăteasa Teodora la Constantinopol, în anul 843, această victorie a dreptei credințe fiind sărbătorită anual, în cea dintâi duminică a Postului Mare, numită a Ortodoxiei

Însă manifestările iconoclasmului nu au luat sfârșit o dată cu condamnarea definitivă a acestei erezii, tendințele aniconice rămânând latente și răbufnind, de-a lungul istoriei, în forme dintre cele mai variate.

Una dintre manifestările cele mai recente ale efectelor iconoclasmului, sau cel puțin o cauză indirectă a acestora, este reprezentată de atacurile produse în data de 7 ianuarie 2015 la Paris, unde mai mulți membri ai redacției hebdomadarului Charlie Hebdo, polițiști și angajați au fost uciși de către doi tineri musulmani de origine algeriană, care doreau să răzbune astfel ceea ce ei considerau a fi ofense aduse religiei islamice prin caricaturile publicate de respectiva revistă, au provocat o vie reacție din partea lumii occidentale.

Acest fapt reprobabil reprezintă, pe de o parte, o manifestare a caracterului profund aniconic al Islamului, ce respinge în mod absolut reprezentarea oricărei imagini cu context religios, dar și o consecință a secularizării Occidentului – cu iconoclasmul drept corolar al acesteia – manifestată constant în decursul ultimelor două secole.

Astfel, Revoluția franceză din anul 1789 reprezintă una dintre etapele decisive în procesul de secularizare a Occidentului, ea fiind moștenitoarea Renașterii, care a reactualizat moștenirea păgână a Europei, și a Reformei protestante, ce a contestat autoritatea Bisericii Romano-Catolice și a ierarhiei ecleziastice, la nivel continental, cât și a umanismului, jansenismului și altor curente protestante manifestate pe teritoriul regatului Franței[19].

Multă vreme după momentul 1789, fenomenul revoluționar secularizant a continuat să se manifeste, cu reculurile de rigoare: astfel s-a ajuns ca, în anul 1901, o lege franceză ce instaura un regim cât se poate de liberal pentru asociații cuprindea dispoziții absolut draconice cu privire la congregațiile religioase, iar o lege din anul 1904 interzicea călugărilor dreptul de a preda, pe motivul apartenenței la sus-numitele congregații religioase[20].

Însă dispariția autorității religioase ecleziastice, instituționale, prin separarea Bisericii de Stat, nu înseamnă automat dispariția reperelor religioase din viața oricărui om. Dacă mâine, de exemplu, un comunicat oficial din partea Organizației Mondiale a Sănătății ar stipula dispariția cancerului, acest fapt nu ar însemna că din acel moment oamenii nu s-ar mai îmbolnăvi, ci doar că nu ar mai exista tratament ori măcar îngrijiri paleative pentru această boală. Dat fiind faptul că fenomenul religios implică în mod necesar o dimensiune colectivă și expresii sociale, având indirect consecințe asupra vieții în societate și relațiilor cu semenii, rezultă că ignorarea credinței cetățenilor de către o guvernare este o măsură complet inoportună[21].

Această abatere a Occidentului de la fundamentele sale structurale, date de creștinism, a fost sancționată ca atare de către suveranul pontif Pius al XII-lea, care a arătat că spiritul occidental a căutat „natura fără har, rațiunea fără credință, libertatea fără autoritate și, din când în când, autoritatea fără libertate”, ceea ce a dus la „încercarea de a zidi edificiul lumii pe fundații pe care nu ezităm a le indica drept principalele cauze responsabile pentru amenințarea care apasă asupra omenirii: economie fără Dumnezeu, lege fără Dumnezeu, politică fără Dumnezeu”[22].

Această imagine poate fi foarte bine transpusă Franței, începând de la Revoluția din anul 1789 și continuând, cu intermitențe, până în zilele noastre: dezinteresarea față de orientarea religioasă a cetățenilor săi – și în principiu față de tot ceea ce îi diferențiază pe aceștia[23] – și lezarea convingerilor religioase ale unora dintre aceștia, în mod gratuit[24] – confundându-se comportamentul unor oameni ce susțin apartenența la o religie cu religia însăși – poate duce, așa cum s-a întâmplat deja, la evenimente deosebit de grave. Acest fapt îndreptățește pe deplin afirmația lui Huntington, potrivit căruia „din ce în ce mai mult, musulmanii atacă Occidentul nu pentru că aderă la o religie imperfectă, eronată, care nu este o «religie a cărții», ci pentru că nu aderă la nicio religie”[25].

[1] André Grabar, Iconoclasmul bizantin, trad. Daniel Barbu, ed. Meridiane, București, 1991, p. 78.

[2] Eusebiu de Cezareea, apud Christoph von Schönborn, L’Icône du Christ, Ed. Universitaires, Fribourg, 1976, p. 56.

[3] Alain Besançon, Imaginea interzisă. Istoria intelectuală a iconoclasmului de la Platon la Kandinsky, trad. Mona Antohi, ed. Humanitas, București, 1996, p. 129.

[4] Charles Joseph Hefele, Histoire des Conciles, trad. fr. Dom H. Leclerq, tom III, partea a II-a, Letouzey et Ané, Paris, 1910, p. 608.

[5] J.D. Mansi, Sacrorum conciliorum nova et amplissima collectio, II, 11 (Consilium Liberitanum, XXXVI), apud  A. A. Vasiliev, Istoria Imperiului Bizantin, trad. Ionuț-Alexandru Tudorie, Vasile-Adrian Carabă, Sebastian-Laurențiu Nazâru, ed. Polirom, Iași, 2010, p. 266, n. 70.

[6]Friedrich Loofs, Nestoriana: Die Fragmente des Nestorius, Max Niemeyer, Halle, 1905, p. 183 (sursa: https://archive.org/details/nestorianadiefra00nest, accesat 27. 04. 2017).

[7] Friedrich Loofs, Nestoriana… , p. 187.

[8]André de Halleux, „Nestorius-Histoire et Doctrine”, în: Irenikon I-II, tom LXVI (1993), nr. 1, p. 167.

[9] Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010, p. 164.

[10] Cf. Leonid Uspensky, Teologia icoanei, trad. Teodor Baconsky, ed. Anastasia, București, 2009, p. 67.

[11] Andre Grabar, Iconoclasmul bizantin, p. 81.

[12] Stelian Brezeanu, O istorie a Imperiului Bizantin, ed. Meronia, București, 2007, p. 118.

[13] A. A. Vasiliev, Istoria Imperiului Bizantin, p. 185.

[14] Charles Joseph Hefele, Histoire des Conciles, p. 701; A.A. Vasiliev, Istoria Imperiului Bizantin, p. 272.

[15] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. Pr. Dumitru Fecioru, ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005, p. 56.

[16] Leonid Uspensky, Teologia icoanei, p. 91.

[17] Arhid. Ioan Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Sibiu, 2005, p. 281.

[18] Cf. Sebastian Nazâru, Sfântul Teodor Studitul sau despre datoria de a mărturisi, editura Omonia, București, 2008, p. 83.

[19] Plinio Corrêa de Oliveira, Revoluție și Contrarevoluție, trad. Eugenia Adams-Mureșanu, ed. Tradiție, București, 1995, p. 31.

[20] René Rémond, Religie și societate în Europa. Secularizarea în secolele al XIX-lea și XX. 1780-2000, trad. Giuliano Sfichi, ed. Polirom, Iași, 2003, p. 208.

[21] René Rémond, Religie și societate în Europa, p. 209.

[22] Plinio Corrêa de Oliveira, Revoluție și Contrarevoluție, p. 28.

[23] René Rémond, Religie și societate în Europa, p. 214.

[24]France, Islam, terrorism and the challenges of integration: Research roundup (http://journalistsresource.org/studies/international/conflicts/france-muslims-terrorism-and-challenges-of-integration-research-roundup#, accesat 29. 04. 2017).

[25] Samuel P. Huntington, Ciocnirea civilizațiilor, trad. Radu Carp, ed. Antet, București, 1998, p. 314.

Bibliografie:

1. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Pr. Dumitru Fecioru, ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005.
2. Besançon, Alain, Imaginea interzisă. Istoria intelectuală a iconoclasmului de la Platon la Kandinsky, Mona Antohi, ed. Humanitas, București, 1996.
3. Brezeanu, Stelian, O istorie a Imperiului Bizantin, ed. Meronia, București, 2007.
4. Floca, Ioan, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Sibiu, 2005.
5. Grabar, André, Iconoclasmul bizantin, trad. Daniel Barbu, ed. Meridiane, București, 1991.
6. Halleux, André de, „Nestorius-Histoire et Doctrine”, în: Irenikon I-II, tom LXVI (1993), nr. 1.
7. Hefele, Charles Joseph, Histoire des Conciles, fr. Dom H. Leclerq, tom III, partea a II-a, Letouzey et Ané, Paris, 1910.
8. Huntington, Samuel P., Ciocnirea civilizațiilor, trad. Radu Carp, ed. Antet, București, 1998.
9. Loofs, Friedrich, Nestoriana: Die Fragmente des Nestorius, Max Niemeyer, Halle, 1905, p. 183 (sursa: https://archive.org/details/nestorianadiefra00nest, accesat 27. 04. 2017).
10. Nazâru, Sebastian, Sfântul Teodor Studitul sau despre datoria de a mărturisi, editura Omonia, București, 2008.
11. Oliveira, Plinio Corrêa de, Revoluție și Contrarevoluție, trad. Eugenia Adams-Mureșanu, ed. Tradiție, București, 1995.
12. Rémond, René, Religie și societate în Europa. Secularizarea în secolele al XIX-lea și XX. 1780-2000, trad. Giuliano Sfichi, ed. Polirom, Iași, 2003.
13. Schönborn, Christoph von, L’Icône du Christ, Ed. Universitaires, Fribourg, 1976.
14. Stăniloae, Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2010.
15. Uspensky, Leonid, Teologia icoanei, trad. Teodor Baconsky, ed. Anastasia, București, 2009.

Zidit după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, omul, încă din prima clipă a creării sale, „fiind făcut rațional și liber a primit puterea de a se uni pentru totdeauna cu Dumnezeu prin proprie alegere, dacă va rămâne în bine, adică dacă va asculta de Creator”[1]. Îndepărtat de Părintele său ceresc prin căderea în păcat, omul a păstrat însă năzuința sa către înălțimi, chemarea către modelul ce ar fi trebuit să fie, spre slava lui Dumnezeu și fericirea sa veșnică, deoarece, așa cum frumos spune Fericitul Augustin la începutul Confesiunilor sale: „…ne-ai făcut pe noi pentru Tine, (Doamne), și neliniștit este sufletul nostru până ce se va odihni în Tine”[2]. Iar pentru realizarea acestei apropieri, Dumnezeu a lăsat spre folosul tuturor Sfintele Taine, prin lucrarea și primirea cărora credincioși își impropriază harul Sfântului Duh.

Numită și exomologheză[3], Taina Sfintei Spovedanii sau Mărturisiri este definită drept Taina în care Dumnezeu iartă prin duhovnic păcatele creștinilor care se căiesc sincer și le mărturisesc înaintea acestora[4]. Elementele constitutive ale acestei taine sunt, atât în teologia ortodoxă cât și în cea romano-catolică, pe de-o parte pocăința propriu zisă, înțeleasă ca și căință a inimii pentru păcate și simțirea depărtării de Dumnezeu prin păcat, iar pe de altă parte mărturisirea sau spovedirea păcatelor înaintea duhovnicului, primind, pe baza adevăratei pocăințe și credințe, iertarea păcatelor de la Domnul[5].

Un prim îndemn adresat de către Dumnezeu omului pentru a se mărturisi se găsește chiar în cartea Facerea, unde Creatorul, după ce Adam și Eva mușcaseră fiecare din fructul pomului cunoștinței binelui și răului, îi întreabă: „Pentru ce ai făcut aceasta?” (Facerea 3, 13), întrebare ce nu trebuie să ne conducă gândul la a presupune o necunoaștere a motivelor din partea lui Dumnezeu, ci, precum explică Părintele Dumitru Stăniloae, „Dumnezeu vrea s-o spună aceasta omul cu gura lui, pentru a medita asupra motivelor condamnabile ale greșelii sale și asupra slăbiciunilor speciale ale persoanei sale, ca altădată să nu se mai lase condus de aceste motive și să fie cu o grijă mai deosebită la părțile mai slabe ale firii sale”[6]. Totodată, potrivit lui Tertulian, prin mărturisire manifestăm dragoste și încredere; prin mărturisire se arată căința și prin căință îmbunăm pe Dumnezeu”[7]. Așadar, potrivit exegezei patristice a acestui verset, pedeapsa protopărinților nu a fost urmare a păcatului lor, ci a nemărturisirii acestuia[8].

Totodată, această mențiune veterotestamentară a îndemnului adresat de către Dumnezeu oamenilor pentru a se spovedi face dovada, asemenea altora, precum este primirea darurilor de către patriarhul Avraam din partea lui Melchisedec pentru Taina Sfintei Euharistii, a instituirea Sfintelor Taine a făcut parte din planul veșnic al lui Dumnezeu de mântuire a lumii, acestea fiind, potrivit expresiei Sfântului Ambrozie al Milanului, „mai vechi decât ale sinagogii…și mai de valoare”[9].

Și alte cărți ale Scripturii Vechi oferă îndemnuri spre pocăință și mărturisire a păcatelor: „Deci, de se va face cineva vinovat de ceva din aceasta și își va mărturisi păcatul…” (Leviticul 5, 5); „Păcatul meu l-am cunoscut și fărădelegea mea n-am ascuns-o, împotriva mea. Zis-am: «Mărturisi-voi fărădelegea mea Domnului»; și Tu ai iertat nelegiuirea păcatului meu” (Psalmul 31, 5-6), ori oferă exemple de dobândire a iertării divine prin intermediul ei, cum sunt cele ale regilor evrei David (II Regi 12, 1-13) ori Ahab (III Regi 21, 27). Aceste mențiuni veterotestamentare izolate sunt preluate și generalizate de către Sfântul Proroc și Înaintemergător Ioan Botezătorul, care, potrivit Evangheliștilor Matei (3, 6) și Marcu (1, 5), îndemna pe toți cei ce veneau la el pentru  fi botezați să se pocăiască.

Slăbirea năzuinței spre curățirea de păcat are efecte teribile asupra sufletului uman, așa cum subliniază Părintele Dumitru Stăniloae: „Frământarea aceasta, lupta aceasta, e de aceea esențială creștinismului. Atât de esențială, încât unde ea încetează sau e tratată cu o prea mare ușurință, viața religioasă însuși se răcește și e cuprinsă de somnul indiferenței. Unde păcatul nu mai chinuie conștiința, unde se socotește că este lichidat fără un efort mai serios din partea celui care l-a săvârșit, a dispărut sensibilitatea pentru realitatea lui înfricoșată, aducătoare de moarte veșnică. Acolo se va păcătui ușor și în viitor, și grija de mântuire își va pierde intensitatea”[10].

Asupra acestui risc pe care îl comportă abandonarea Tainei Sfintei Spovedanii atrag atenția mai mulți Sfinți Părinți, începând cu Sfântul Clement Romanul, care, în Epistola sa către Corinteni, spune: „E mai bine să-ți mărturisești păcatele decât să-ți împietrești inima”[11], continuând cu Tertulian: „Dar unde nu e nicio teamă nu este nici chip de îndreptare. Și unde nu e îndreptare, căința este neapărat deșartă, fiindcă îi lipsește roada pentru care a semănat-o Dumnezeu, adică mântuirea omului…căci (pocăința), îngenunchindu-l pe om îl înalță și mai mult, întinându-l îl face mai curat, acuzându-l și osândindu-l îl achită”[12] și ajungând până la Sfântul Chiril al Alexandriei: „cei ce, fiind îndrumați de multe ori prin îndemnuri și învățături spre folosul lor, au socotit să se lipsească în mod încăpățânat de cele bune, vor plăti printr-o pedeapsă foarte amară…”[13].

[1] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. Pr. Dumitru Fecioru, ed. IBMBOR, București, 2005, p. 197.

[2] Fericitul Augustin, Confessiones – Mărturisiri, trad. Nicolae Barbu, col. PSB, vol. 64: „Fericitul Augustin. Scrieri alese, partea întâia”, ed. IBMBOR, București, 1985, p. 63.

[3] Tertulian, Despre pocăință, trad. N. Chițescu și David Popescu, în: col. PSB, vol. 3: „Apologeți de limbă latină”, ed. IBMBOR, București, 1981, p. 218.

[4] Pr. Dumitru Radu, „Taina Mărturisirii”, în: Pr. Dumitru Radu (coord.), Îndrumări misionare, ed. IBMBOR, București, 1986, p. 547.

[5] Hristu Andrutsos, Simbolica, trad. Iustin Moisescu, Editura Centrului Mitropolitan al Olteniei, Craiova, 1955, p. 299.

[6] Pr. Dumitru Stăniloae, „Mărturisirea păcatelor și pocăința în trecutul Bisericii”, p. 220, în: Biserica Ortodoxă Română, nr. 3-4/1955, pp. 218-250.

[7] Tertulian, Despre pocăință, p. 218.

[8] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere I, trad. Pr. Dumitru Fecioru, col. PSB, vol. 21: „Sfântul Ioan Gură de Aur. Scrieri, partea întâia”, ed. IBMBOR, București, 1987, p. 196.

[9] Sfântul Ambrozie al Milanului, Despre Sfintele Taine, trad. Pr. Ene Braniște, în: col. PSB, vol. 53: „Sfântul Ambrozie. Scrieri, partea a doua”, ed. IBMBOR, București, 1994, pp. 20-21.

[10] Pr. Dumitru Stăniloae, „Mărturisirea păcatelor și pocăința în trecutul Bisericii”, p. 218.

[11] Sfântul Clement Romanul, Epistola I către Corinteni, trad. Pr. Dumitru Fecioru, în: col. PSB, vol. 1: „Scrierile Părinților Apostolici”, ed. IBMBOR, București, 1979, p. 54.

[12] Tertulian, Despre pocăință, pp. 208, 218.

[13] Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, col. PSB, vol. 41: „Sfântul Chiril al Alexandriei. Scrieri, partea a patra”, ed. IBMBOR, București, 2000, p. 398.

Bibliografie:

Izvoare:

Biblia sau Sfânta Scriptură, ed. IBMBOR, București, 1993.

Tâlcuirea Evangheliilor și cazanii la toate duminicile, ed. IBMBOR, București, 2005.

Sfântul Ambrozie al Milanului, Despre Sfintele Taine, trad. Pr. Ene Braniște, în: col. PSB, vol. 53: „Sfântul Ambrozie. Scrieri, partea a doua”, ed. IBMBOR, București, 1994.

Fericitul Augustin, Confessiones – Mărturisiri, trad. Nicolae Barbu, col. PSB, vol. 64: „Fericitul Augustin. Scrieri alese, partea întâia”, ed. IBMBOR, București, 1985.

Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, col. PSB, vol. 41: „Sfântul Chiril al Alexandriei. Scrieri, partea a patra”, ed. IBMBOR, București, 2000.

Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, trad. Pr. Dumitru Fecioru, ed. IBMBOR, București, 2003.

Sfântul Clement Romanul, Epistola I către Corinteni, trad. Pr. Dumitru Fecioru, în: col. PSB, vol. 1: „Scrierile Părinților Apostolici”, ed. IBMBOR, București, 1979.

Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. Pr. Dumitru Fecioru, ed. IBMBOR, București, 2005.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere I, trad. Pr. Dumitru Fecioru, col. PSB, vol. 21: „Sfântul Ioan Gură de Aur. Scrieri, partea întâia”, ed. IBMBOR, București, 1987.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, trad. Pr. Dumitru Fecioru, col. PSB, vol. 23: „Sfântul Ioan Gură de Aur. Scrieri, partea a treia”, ed. IBMBOR, București, 1994.

Tertulian, Despre pocăință, trad. N. Chițescu și David Popescu, în: col. PSB, vol. 3: „Apologeți de limbă latină”, ed. IBMBOR, București, 1981.

Lucrări generale:

Andrutsos, Hristu, Simbolica, trad. Iustin Moisescu, Editura Centrului Mitropolitan al Olteniei, Craiova, 1955.

Ilie, Arhim. Cleopa, Despre credința ortodoxă, ed. IBMBOR, București, 1985.

Radu, Pr. Dumitru (coord.), Îndrumări misionare, ed. IBMBOR, București, 1986.

Stăniloae, Pr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, ed. IBMO, București, 2010.

Articole:

Bulgakov, Serghei, Dogma euharistică, trad. Pr. Paraschiv Anghelescu, ed. Paideia, București, 2000.

Stăniloae, Pr. Dumitru, „Mărturisirea păcatelor și pocăința în trecutul Bisericii”, în: Biserica Ortodoxă Română, nr. 3-4/1955, pp. 218-250.

Cuvântul, parte și fundament al cultului, este împărțit în vorbire, care exprimă ideea în sine, și cântare, expresie a ideii pătrunse de trăire[1]. Potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur, cuvântul este o sabie ascuţită, pe care omul o poartă potrivit liberului său arbitru. Cu această sabie fie curăţeşte cangrena păcatului prin învăţături folositoare, fie săvârşeşte răutăţi fratelui său, prin clevetiri, defăimări şi alte lucruri diavoleşti[2].

În privinţa istoriei imnografiei bisericeşti, aceasta s-a dezvoltat în Biserică din cele mai vechi timpuri. Biserica regăsită în paginile Noului Testament este o comunitate adulatoare alcătuita din credincioşi, bărbaţi şi femei. Acest lucru reiese clar din descrierile făcute în cartea Faptele Apostolilor (I, 24; II, 42, 46; IV, 31; V, 12, 42; XIII, 13; XX, 7-12 ) si din afirmațiile făcute de către Sfântul Apostol Pavel în Epistolele sale ( mai cu seamă I Corinteni IV, 14). Din aceste surse ne parvin informații cu privire la trăsăturile distinctive ale cultului creştin. Pe scurt, de aici reies trei trăsături principale. Mai întâi, prezenţa Dumnezeului Celui Viu în mijlocul poporului Său, în conformitate cu făgăduinţa Sa (Matei XXVIII, 20: …şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.), ceea ce subliniază un element al cultului creştin nemaiîntâlnit în niciuna din religiile lumii. În al doilea rând, faptul că slujirea lui Dumnezeu se face prin lucrarea Sfântului Duh este în acelaşi timp o trăsătură şi un fapt demn de remarcat. Sfântul Apostol Pavel priveşte slujirea Duhului ca trăsătura distinctivă a cultului creştin. Cea dea treia trăsătura a cultului Bisericilor pauline este preocuparea pentru creştere, pentru sporire, trăsătură ce necesită atenţia noastră în detaliu.

Încă din timpul Noului Testament, în Biserică se foloseau imnuri la serviciul religios. Imnurile (înţelese ca şi compoziţii poetice cântate în adunările creştine) sunt întâlnite încă de la primele adunări creştine şi în Sfânta Scriptura: cel al Sfintei Fecioare Maria (Luca I, 46-55: Măreşte sufletul meu pe Domnul), al Dreptului Simeon (Luca II, 29-32: Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne) si al lui Zaharia (Luca I, 68-79: Binecuvântat este Domnul Dumnezeul lui Israel), care au fost cu siguranţă incluse în primele manifestări cultice. După mărturia Sfântului Apostol Pavel, în adunările de cult se întrebuinţau cântări duhovniceşti, pe lângă psalmi şi cântările biblice sus-menţionate. Un alt imn nou-testamentar este regăsit la Apocalipsa V, 9: Şi cântau o cântare nouă, zicând: Vrednic eşti să iei cartea şi să deschizi peceţile ei, fiindcă ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat lui Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din toată seminţia şi limba şi poporul şi neamul.

Începând din secolul II, creştinii cântau alternativ un imn lui Hristos, ca unui Dumnezeu[3]– aşa cum raporta proconsulul Bitiniei, Caius Plinius Secundus, împăratului roman Traian, cât şi apologetul Aristide, care nota că în fiecare dimineaţă şi în tot ceasul cântă lui Dumnezeu şi-L lauda pentru bunătatea Lui faţă de ei[4]. O mărturie asemănătoare o oferă Tertulian, în lucrarea sa, Apologeticum: după spălarea mâinilor cu apă şi după aprinderea luminilor, fiecare este îndemnat să înalţe cântari lui Dumnezeu, după cum poate, din cărţile sfinte ori din propria sa minte[5]. În ceea ce priveşte folosirea imnurilor ca mărturii  împotriva ereticilor, o mărturie importantă se găseşte la istoricul Eusebiu de Cezareea, care arată, în Istoria bisericească, cum presbiterul Gaius invoca împotriva lui Artimon, care nega divinitatea Mântuitorului, autoritatea imnurilor compuse de primii creştini[6]. Întrebuinţarea în cult a acestor imnuri este neîndoielnică, deoarece Pavel de Samosata ia în secolul al III-lea măsuri pentru înlăturarea lor, pe motiv că sunt nebiblice[7]; Sfântul Vasile cel Mare afirma cu privire la imnul Lumină lină: cine este părintele acelor cuvinte ale mulţumirii de seară nu putem spune. Cu toate acestea poporul rosteşte în acest imn vechea formulă şi nimeni nu a crezut vreodată că greşesc cei care zic: Lăudăm pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Dumnezeu [8].

Ulterior, regimul de libertate religioasă inaugurat în secolul IV de către împăratul Constantin cel Mare  reprezintă perioada unei noi dezvoltări în formele de exprimare a cultului. Putinţa de a recruta liber neofiţi dintre păgâni a adus Bisericii un vast capital de pietate proaspătă, manifestat variat în cadrul cultului liturgic deschis acum pentru marele public. Acest nou impuls a atins între primele domenii pe cel al poeziei bisericeşti.

Un al doilea factor ce a contribuit la îmbogăţirea patrimoniului cultic al Bisericii este reprezentat de erezii, ce au impus organizarea de acţiuni demonstrative; de aici au rezultat imnurile incluse îndeosebi în cadrul celor şapte Laude ale serviciului divin[9]

Poezia imnografică apăruta în secolul al IV-lea se deosebeşte de cea dinainte în primul rând prin inspiraţia mai liberă şi mai independentă, ce se vădea mai ales din tehnica sa. Pe când cea dintâi avea o bază scripturistică riguroasă, ne depărtându-se de tradiţia creştinilor dintre iudei, cea dea doua cuprindea simţirea şi entuziasmul religios al neamurilor (aşa cum se exprima Pr. Prof. Petre Vintilescu: lumea elină a îngroşat rândurile celor botezaţi, încercând astfel fiorul unei înalte spiritualităţi, în care se topea vechea sa civilizaţie.[10]). Acest lucru nu înseamnă că noua imnografie creştină şi-a însuşit regulile poeziei clasice, ci a preluat formele naturale ale poeziei populare-fiind condusă de ritmul / accentul tonic.

În ceea ce priveşte muzica religioasă, începând cu a doua jumătate al secolului al IV-lea, psalmodia din cadrul bisericii cunoaște o noua etapă de dezvoltare sub forma psalmodiei antifonice: credincioșii sunt împărţiţi în două grupe – de o parte bărbaţii, vocile groase, iar de cealaltă parte femeile si copiii, vocile înalte, cântând alternativ părţile succesive ale psalmilor şi unindu-și vocile la finalul lor pentru a cânta în comun un refren. Cântarea în cor din aceea vreme nu era identică cu cea de astăzi: ea presupunea strict cântarea la octavă de către vocile joase a anumitor melodii.

Este bine ştiut că acest tip de intonare a psalmilor nu a fost acceptat în cultul Bisericii până în secolul al IV-lea; inițiatorul său în cadrul serviciului divin este unanim recunoscut ca fiind Sfântul Erem Sirul. Acesta a apelat la psalmodierea antifonică spre a combate pe ereticii Bardesan si Armoniu, luptând împotriva acestora cu propria lor armă. Ulterior, maniera antifonică de interpretare a psalmilor este atestată la Ierusalim de către pelerina Egeria, la începutul secolului V[11].

În privinţa formelor compoziţiilor imnografice, cea mai veche dintre acestea este troparul, al cărui sens în momentul apariţiei era diferit faţă de cel actual: tropar însemna o strofă imnografică închegată unitar prin dezvoltarea unei invocaţii, aclamaţii ori exclamaţii religioase, sau chiar a unei formule religioase deja introduse în cult, putând fi echivalat cu termenul actual de stihiră. Printre principalii imnografi ai perioadei troparelor se numără patriarhul Constantinopolelui, Anatolie, Timocles ori Antim, cât și Auxentius sau Sfântul Chiril al Alexandriei[12].

Odată cu perfecționarea imnului bisericesc, spiritualitatea creștină a simțit nevoia extinderii acestuia, astfel luând naștere condacele (chiar dacă această denumire pare a se fi generalizat abia în secolul al IX-lea, etimologia sa fiind extrem de discutată) ce erau cântări de 18-24 strofe (putând să ajungă însă şi până la 30; strofele erau numite fie tropare, fie icosuri), încadrate de regulă în acrostih alfabetic sau nominal şi finalizate invariabil printr-un refren, având înaintea irmosului şi înafara ramei acrostihului o strofă liberă, numită cuculion sau prooimion, ce avea comun cu restul imnului numai glasul şi anunţa în linii mari subiectul imnului. Metoda de alcătuire a condacelor, potrivit unui tratat de prozodie aparţinând gramaticului Theodosios din Alexandria, consta în potrivirea numărului de silabe ale fiecărei strofe cu cele ale irmosului care stabilea melodia acestuia. De asemenea, şi accentele trebuiau să ocupe în cadrul strofelor acelaşi loc pe care îl ocupau şi în cadrul irmosului. Cel mai prolific autor al acestui gen imnografic este fără îndoială Sfântul Roman Melodul[13].

În fine, secolul al VII-lea vine cu o nouă dezvoltare a cântării imnografice, care ia forma cunoscută sub numele de canon, introdus în serviciul slujbei de dimineaţă, al Utreniei. În sensul folosit aici, acest termen polisemantic reprezintă o înlănțuire de cântări, compuse după un set de reguli, cum ar fi un număr și o măsură determinată, ce alcătuiesc un întreg de sine stătător – se supun aşadar aceloraşi reguli în ceea ce priveşte forma cât şi legătura dintre ele, având de asemenea aceeaşi temă. În forma sa clasică, canonul cuprinde un număr de nouă cântări sau ode – acest număr a rezultat în urma preluării de către imnografi a celor nouă cântări biblice întrebuințate de către Biserică în cultul ei primar, alături de psalmi. Cea mai cunoscută compoziție din genul canonului și de altfel singura care s-a păstrat în cult în forma sa originală până în ziua de astăzi este bineînțeles Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, acesta fiind însă secondat de alți imnografi de valoare, precum Sfântul Sofronie al Ierusalimului[14].

Secolul al VIII-lea este martorul cristalizări canonului, ilustrată prin operele unor melozi precum Gherman, patriarhul Constantinopolului, căruia îi sunt atribuite mai multe stihiri cât şi patru canoane aflate în uzul liturgic astăzi. Însă principalele compoziţii ale acestei perioade aparţin celor doi sfinţi din Damasc, Ioan Damaschin şi Cosma de Maiuma, fraţi adoptivi, închinoviaţi amândoi la mănăstirea Sfântului Sava din Ierusalim, ceea ce le atrage cognomenul de savaiţi ori aghiopoliţi. Cel mai probabil în operele lor sfinţii au fost influenţaţi de imnurile armenilor şi sirienilor, al căror metru se regăseşte în cântările lor. Cele mai reprezentative canoane ale celor doi melozi savaiţi sunt cel al Utreniei din ziua de Paşti pentru Sfântul Ioan Damaschin şi cel al Naşterii Domnului pentru Sfântul Cosma, episcopul Maiumei, în care se resimte inspiraţia poeziilor religioase ale Sfântului Grigorie de Nazianz. Opera celor doi sfinţi aghiopoliţi nu se rezumă însă doar la canoane, Sfântul Ioan Damaschin fiind autorul, spre exemplu, al Troparelor de umilinţă, ceea ce dovedeşte coexistenţa troparului şi a canonului ca forme de compoziţie melodică până în veacul al VIII-lea[15].

Prin întreaga lor operă, melozii savaiţi au făcut din canon o formă sau un gen definitiv consacrat în veacul al VIII-lea. Tot Sfântului Ioan Damaschin i se datorează şi sistematizarea compoziţiilor din cadrul Octoihului pe cele opt glasuri, în funcţie de temele dogmatice ilustrate de acestea, veritabilă operă de reformă liturgică, ce îl fac să merite pe deplin apelativul dat de autor, acela de codificator şi regulator al imnografiei în servicul divin. Cei doi melozi savaiţi sunt aşadar exponenţi cei mai de seamă ai apogeului Lavrei Sfântului Sava, alături de ei putând fi menţionaţi însă şi alţi compozitori, precum Sfântul Teofan Graptul şi fratele său Teodor ori Mihail Sincelul[16]. Odată cu aceştia, evoluţia imnografiei creştine cunoaşte forma sa deplină, atenţia melozilor ulteriori căzând mai mult asupra aspectului muzical, în vreme ce imnografia bisericească a păstrat până astăzi formele compoziţionale, iar Biserica şi-a alcătuit viaţa cultică pe baza compoziţiilor melozilor antemenţionaţi.

Astăzi, în cultul ortodox, nu există nicio rânduială care nu fie însoțită de cântări. O caracteristică generală a cântării în Biserica Ortodoxă o reprezintă moderaţia, cântările trebuind să fie executate cu ondulaţiunile pietăţii, şi cu accentul limpede dar plin de umilinţă. Graiul trufaş, îndrăzneţ şi aspru, este înlăturat din cultul ortodox[17].

Termenul de cult provine din latinescul colere, cu sensul inițial de cultivare a pământului, pentru a da roade, a da cuiva ceea ce i se cuvine, spre păstrare. Între cult şi religie există o legătură organică indestructibilă, cultul fiind cuprins de religie, care trăieşte şi se manifestă prin formele sale – altfel spus, orice formă de cult nu este altceva decât o concretizare externă a unui fond sufletesc lăuntric, a unui adevăr dogmatic ori a unei idei religioase. Potrivit liturgistului Badea Cireșeanu: Cultul sau serviciul divin este manifestarea publică exterioară a credinței interioare, prin acte sfinte, ceremonii realizate de persoane alese și nu de către orice om. Aceste practici se săvârșesc așadar de către un om ales dintre oamenii din aceeași societate religioasă. Cultul este așadar partea externă a unei religii[18].

Cultul este necesar mai întâi din prisma necesității umane de a se grupa în comunități organizate, cât și pentru apropierea de divinitate și dobândirea unei vieți sfinte. La originea cultului creştin stă îndemnul lăuntric natural al oamenilor de a cinsti pe Dumnezeu, de a-I arăta respectul cuvenit, a intra în legătură cu El şi de a-I cere ajutorul la nevoie. În Ortodoxie legătura dintre cult și religie este cea mai strânsă – aici, dogma a găsit cele mai reuşite forme de manifestare prin intermediul imnografiei, compoziţiile liturgice ortodoxe reproducând într-atât de fidel adevărurile teologice formulate de gândirea patristică de-a lungul timpului.

Instauratorul cultului creștin ortodox este Însuși Mântuitorul Iisus Hristos, întâi simbolic, la Cina cea de taină, apoi în mod real, prin jertfa de pe Cruce. La rându-le, Sfinții Apostoli au contribuit la propagarea și dezvoltarea cultului ortodox. Astfel, principalele aspecte ale cultului în perioada apostolică erau: cântarea psalmilor și a imnurilor, citirile din Sfânta Scriptură (sau, mai corect, la vremea aceea, din cărțile sfinte), predicarea Evangheliei, rugăciunea în comun și săvârșirea Sfintei Euharistii sau a jertfei celei fără de sânge.

O trăsătură definitorie a cultului ortodox este teocentrismul său, principalul său scop fiind acela de a-l preamări pe Dumnezeu, atât în unicitatea fiinţei Sale, cât şi în cele trei ipostasuri ale Sfintei Treimi. Decurgând din aceasta, o altă trăsătură a cultului ortodox o reprezintă hristocentrismul acestuia. Totodată, elementul harismatic al cultului formează punctul culminant al serviciului divin, prin el căpătând și celelalte părți ale cultului însemnătatea lor adevărată.

Caracterul nocturn, de priveghere, al cultului, a înlesnit trecerea pe nesimţite de la sâmbăta iudaică la Duminica creştină, numită prima zi a săptămânii sau ziua Domnului, care înlocuieşte treptat sâmbăta ca zi de sărbătoare a creştinilor

În afara Sfintei Liturghii, cultul ortodox gravitează în jurul celor șapte Laude bisericești, anume Vecernia, Pavecerniţa, Miezonoptica, Utrenia cu Ceasul I[19] şi Ceasurile III, VI şi IX, săvârşite zilnic în mănăstiri şi în duminici şi sărbători în bisericile de enorie și care, așa cum o arată numele lor, reprezintă principalul mod prin care credincioşii Îl preamăresc pe Dumnezeu.

Potrivit rânduielii moştenite de Biserică din Vechiul Testament, potrivit căreia începutul zilei liturgice era socotit seara, iar nu la miezul nopţii, şirul Laudelor bisericeşti începe cu Vecernia şi se încheie cu Ceasul al IX-lea.

[1] Pr. Vasile Mitrofanovici, Pr. Teodor Tarnavschi, †Nectarie Cotlarciuc, Liturgica Bisericei Ortodoxe. Cursuri universitare, p. 21.

[2] Sfântul Ioan Gură de Aur, Tâlcuire la Epistola Sfântului Iacob 3, 5-10, cf. Badea Cireșeanu, Tezaurul liturgic, p. 22.

[3] Egon Wellesz, A History of Byzantine Music and Hymnography, Clarendon Press, Oxford, 1971, p. 45.

[4] Cf. Egon Wellesz, A History of Byzantine Music and Hymnography, p. 46.

[5] Tertulian, Apologeticul (Apologeticum), în: Apologeți de limbă latină, trad. Nicolae Chițescu, Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol, David Popescu, col. PSB, vol. III, editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981, p. 65.

[6] Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească (trad. Teodor Bodogae), col. PSB, vol. XIII, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987, p. 143.

[7] Egon Wellesz, A History of Byzantine Music and Hymnography, p. 57.

[8] Sfântul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh (trad. Pr. Constantin Cornițecu, Pr. Teodor Bodogae), col. PSB, vol. XII,  Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988, p. 186.

[9] Pr. Petre Vintilescu, Despre poezia imnografică din cărţile de ritual şi cântarea bisericească, Ed. Partener, Galaţi, 2006, p. 12.

[10] Pr. Petre Vintilescu, Despre poezia imnografică din cărţile de ritual şi cântarea bisericească, p. 19.

[11] Pr. Marin Braniște, Însemnările de călătorie ale peregrinei Egeria, sec. IV, p. 86.

[12] Pr. Petre Vintilescu, Despre poezia imnografică din cărţile de ritual şi cântarea bisericească, p. 47.

[13] Egon Wellesz, A History of Byzantine Music and Hymnography, p. 82.

[14] Pr. Ene Braniște, Liturgica generală, p. 243.

[15] Pr. Petre Vintilescu, Despre poezia imnografică din cărţile de ritual şi cântarea bisericească, p. 75.

[16] Egon Wellesz, A History of Byzantine Music and Hymnography, p. 104.

[17] Badea Cireșeanu, Tezaurul liturgic, p. 22.

[18] Badea Cireșeanu, Tezaurul liturgic, p. 16.

[19] Aceste două slujbe, ce se săvârşesc în strânsă legătură, sunt socotite ca fiind o singură Laudă.

BIBLIOGRAFIE

Surse:

1. Scrierile Părinților Apostolici (trad. Pr. Dumitru Fecioru), col. PSB, vol. I, Ed. IBMBOR, București, 1979.
2. Tipicul cel mare al Sfântului Sava cel Sfințit, http://www.romarch.org/arhiva/Tipic.html – accesat 1. 04. 2016.

3. Tipic bisericesc, Tipografia bisericească – Sfânta Mănăstire Cernica, 1925.
4. Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze (trad. Pr. Dumitru Fecioru), Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2003.
5. Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească (trad. Teodor Bodogae), col. PSB, vol. XIII, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987.
6. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica (trad. Pr. Dumitru Fecioru), Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2005.
7. Tertulian, Apologeticul (Apologeticum), în: Apologeți de limbă latină (trad. Nicolae Chițescu, Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol, David Popescu), col. PSB, vol. III, editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981.
8. Sfântul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh (trad. Pr. Constantin Cornițecu, Pr. Teodor Bodogae), col. PSB, vol. XII, Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988.
9. Braniște, Pr. Dr. Marin, Însemnările de călătorie ale peregrinei Egeria, sec. IV – teză de doctorat, București, 1980;

Lucrări generale: 

1. Adam, Adolf, Berger, Rupert, Pastoralliturgisches Handlexikon, Ed. Herder, Freiburg im Breisgau, 1980.
2. Bielawski, Maciej, Monahismul bizantin, ed. Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuș, 2007.
3. Braniște, Pr. Ene, Liturgica generală, vol. I, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 2002.
4. Coman, †Vasile, Scrieri de teologie liturgică și pastorală, Ed. Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, Oradea, 1983.
5. Cireşeanu, Badea, Tezaurul liturgic al Sfintei Biserici Creştine Ortodoxe de Răsărit, tom III – Studiul liturgic special, Tipografie Gutenberg, Bucureşti, 1912.
6. Dron, Pr. Constantin, Originea şi dezvoltarea cultului creştin, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1937.
7. Evdokimov, Paul, Ortodoxia (trad. †Irineu Popa), Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1996.
8. Foundoulis, Ioannis, Dialoguri liturgice, vol. II (trad. Pr. Victor Manolache), Ed. Bizantină, București, 2009.
9. Geomolean, Pr. Ştefan, Manual de Tipic bisericesc Ortodox, Cluj, 1940.
10. Guțu, Gheorghe, Dicționar latin-român, Ed. Humanitas, București, 2003.
11. Mitrofanovici, Pr. Prof. Vasile, Tarnavschi, Pr. Prof. Teodor, †Cotlarciuc, Nectarie, Liturgica Bisericii Ortodoxe. Cursuri universitare, Consiliului Eparhial Ortodox Român din Bucovina, Cernăuți, 1929.
12. Nicolau, † Gherontie, Îndrumătorul liturgic, Bucureşti, 1939.
13. Popovici, Constantin, Studii religios-morale şi liturgice, Chişinău, 1934.
14. Procopovici, Pr. Petre, Ritualistica sau manual de ritual al Bisericii Ortodoxe Române, Oradea, 1936.
15. Răducă, Pr. Vasile, Monahismul egiptean, Ed. Nemira, București, 2003;
16. Regnault, Lucien, Viața cotidiană a Părinților deșertului în Egiptul secolului IV, Ed. Deisis, Sibiu, 2004.
17. Špidlík, Tomáš, Spiritualitatea Răsăritului creștin, vol. III-Monahismul (trad. Diac. Ioan Ică Jr.), Ed. Deisis, Sibiu, 2000.
18. Stăniloae, Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Ed. EIBMO, Bucureşti, 2010.
19. Taft, Robert F., Ritul bizantin (trad. Dumitru Vanca și Alin Mehes), Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2008.
20. Timuş, Pr. Nicolae, Naşterea Domnului în cultul Bisericii Ortodoxe, Chişinău, 1939.
21. Wellesz, Egon, A History of Byzantine Music and Hymnography, Clarendon Press, Oxford, 1971.

Articole:

1. Branişte, Pr. Ene, „Idei, principii şi preocupări sociale în cultul Bisericii Ortodoxe”, în: Studii Teologice 7-8, an 1952, pp. 432-458.
2. Branişte, Pr. Ene, „Originea, instituirea şi dezvoltarea cultului creştin”, în: Studii Teologice 3-4, an 1963, pp. 131-140.
3. Cândea, „Spiridon, Cultul creştin ortodox ca mijloc de păstorire a sufletelor”, în: Revista Teologică 1, an 1957, pp. 5-9.
4. Cândea, Spiridon, „Cultul creştin şi unitatea Bisericii lui Iisus Hristos”, în: Ortodoxia 3-4, an 1963, pp. 473-488.
5. Colibă, Diac. Mihai, „Aspecte etice ale cultului ortodox”, în: Glasul Bisericii 1-2, an 1981, pp. 372-383.
6. Mihălţan, Pr. Ioan, „Comuniunea în cultul Bisericii Ortodoxe”, în: Ortodoxia 1, an 1985, pp. 187-201.
7. Muntean, Pr. Vasile, „Frumuseţea cultului ortodox”, în: Îndrumător bisericesc, Mitropolia Banatului, nr. 6, an 1985, pp. 26-30.
8. Munteanu, Pr. Armand, „Chestiuni de cult în sfintele canoane”, în: Biserica Ortodoxă Română 3-4, an. 1960, pp. 258-285.
9. Necula, Pr. Nicolae, „Participarea credincioşilor laici la cult în Bisericile răsăritene”, în: Studii Teologice 3-4, an 1970, pp. 278-290.
10. Necula, Pr. Nicolae, „Particularităţi ale ritului liturgic ortodox rus faţă de cel al celorlalte biserici ortodoxe autocefale”, în: Studii Teologice 1, an 1988, pp. 70-75.
11. Popescu, Diac. Ion, „Cultul divin”, în: Biserica Ortodoxă Română 1-2, an. 1973, pp. 640-645.
12. Pruteanu, Ierom. Petru, Istoria și slujba Privegherii monahale după Tipicul savait, comparat cu alte rânduieli tipiconale (modelul agripniei duminicale), (http://www.teologie.net).
13. Pruteanu, Ierom. Petru, Despre slujba Litiei și a binecuvântării pâinilor, (http://www.teologie.net).
14. Pruteanu, Ierom. Petru, Tipicul mănăstirilor și parohiilor din Biserica Rusă. Săvârșirea Utreniei seara, (http://www.teologie.net).
15. Stăniloae, Pr. Dumitru, „Modurile prezenţei lui Hristos în cultul Bisericii”, în: Mitropolia Banatului 7-9, an. 32 (1982), pp. 429-436.
16. Vintilescu, Pr. Petre, „Preotul în oficiul său de liturghisitor”, în: Biserica Ortodoxă Română 1, an 1929, pp. 514-524.
17. Vintilescu, Pr. Petre, „Serviciile de seară şi de dimineaţă premergătoare Liturghiei”, în: Glasul Bisericii 1-2, an 1960, pp. 724-741.

Din punct de vedere etimologic, termenul de priveghere (în limba greacă ἀγρυπνία) desemnează nevoința duhovnicească de a dedica timpul nopții sau o parte din acesta, rugăciunii și contemplației. Aceasta corespunde și ajută învățăturii biblice și patristice privind necesitatea rugăciunii neîncetate pentru viața duhovnicească a omului, urmând cuvintelor Sfântului Apostol Pavel din Epistola I către Tesaloniceni: „Rugați-vă neîncetat!”.

Din punct de vedere liturgic, termenul de Priveghere desemnează slujba ce se săvârșește în ajunul duminicilor și a marilor sărbători creștine, constând din slujbele Vecerniei Mari, a Litiei, cu binecuvântarea pâinilor, a Utreniei și a Ceasului I, precedate de slujbele Ceasului al IX-lea și Vecerniei Mici, cu sau fără Pavecerniță.

Din punct de vedere istoric, slujba Privegherii este asociată Lavrei palestiniene a Sfântului Sava cel Sfințit, care ar fi instituit-o, potrivit biografului său, Chiril de Skithopolis, pentru a permite eremiților ce soseau la slujba Vecerniei și care nu se mai puteau întoarce seara la chiliile lor, ca să rămână în mănăstire. De asemenea, ea a fost inspirată de rânduiala de la Biserica Învierii din Ierusalim, unde se săvârșeau neîncetat slujbe, spre folosul pelerinilor, rânduială ce a fost preluată ulterior de mănăstirile akimiților (celor neadormiți) din Imperiul Bizantin, unde de asemenea săvârșirea slujbelor nu înceta vreodată. Rânduiala acestei slujbe a fost fixată în scris în Tipicul Mănăstirii Sfântului Sava, alcătuit în secolele XIII-XIV. În tipicul bizantin mai exista o slujbă a Privegherii, numită παννυϰίς, diferită de cea consemnată în Tipicul savait.

Ca în trecut, și în prezent, slujba Privegherii este legată de mediul monahal. În parohii, mai ales în Biserica Rusă, unde Tipicul savait este aplicat, în mod formal, și bisericilor de enorie, Privegherea constă doar din unirea slujbelor Utreniei și Vecerniei, seara, ceea ce înseamnă o alterare a sensului acestei slujbe, ce cuprinde mai multe elemente specifice, anume slujba Litiei, unită cu binecuvântarea pâinilor, cât și unele citiri biblice și patristice speciale. Litia și binecuvântarea pâinilor constituie elemente distincte, cel din urmă fiind prevăzut ca monahii ce iau parte la slujbă să se întărească cu pâine și vin pentru a putea lua parte la slujbă până la sfârșit. Aceasta se săvârșește de regulă în timpul citirii Prologului, înaintea Hexapsalmului. Ulterior, nu mai este permis ca participanții la slujbă să mănânce, practică ce adesea nu este respectată în parohii.

Astfel, slujba Privegherii reprezintă o marcă specifică cultului ortodox, o expresie a spiritualității răsăritene și a gândirii teologice ortodoxe. Prezența oricărui credincios la această slujbă se poate dovedi o experiență unică, ziditoare de suflet, cu multiple înrâuriri asupra vieții sale duhovnicești.

Cele șapte Laude bisericești sau ore canonice, anume Vecernia, Pavecernița, Miezonoptica, Utrenia cu Ceasul I[1] și Ceasurile III, VI și IX reprezintă principalele slujbe ale cultului ortodox public, fiind săvârșite zilnic în mănăstiri, în duminici și la sărbători în bisericile de enorie. Acestea sunt totodată și principalul mod prin care credincioșii Îl preamăresc pe Dumnezeu, așadar prin care se împlinește scopul latreutic al cultului.

Potrivit rânduielii moștenite de Biserică din Vechiul Testament, potrivit căreia începutul zilei liturgice era socotit seara, iar nu la miezul nopții, șirul Laudelor bisericești începe cu Vecernia și se încheie cu Ceasul al IX-lea. Această rânduială este explicată astfel de către Sfântul Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului: Începem cu Vecernia Laudele sfinților și ale praznicelor, ca și cum aceștia ar viețui ca ziua cu lumina darului lui Dumnezeu și ca sfârșindu-și viața în lumea aceasta într-o zi. Cu sufletele, ei sunt în lumina cea neapusă, iar cu trupurile sunt încă ținuți de moarte, așteptând ziua de apoi cea neînserată, când, potrivit făgăduinței, vor învia împreună cu noi, spre a primi acolo starea cea desăvârșită împreună cu trupul[2].

Numărul de șapte Laude este determinat atât de tradiția veterotestamentară, moștenită de Biserică, în cadrul căreia numărul șapte juca un rol important, așa cum reiese din numărul zilelor creației, al brațelor sfeșnicului din Cortul mărturiei (Ieșire XXV, 31) ori al zilelor sărbătorii Paștilor (Levitic XXIII, 4). De asemenea, rugăciunea făcută de șapte ori pe zi își află temei în Vechiul Testament, spre exemplu în cartea Psalmilor: De șapte ori pe zi Te laud, Doamne, pentru judecățile Tale cele drepte. (Psalmul CXVIII, 164). De asemenea, și în Noul Testament se pot găsi analogii pentru numărul de șapte al Laudelor bisericești, precum sunt darurile Duhului Sfânt.

Slujba Vecerniei (slav. veceru, gr. ἑσπερινὸς, lat. vesperina collecta), prin care se începe slujba Privegherii, își are originea în perioada Bisericii primare.

Între primele însemnări referitoare la slujba Vecerniei se numără cele ale pelerinei Egeria, care menționează următoarele despre săvârșirea acestei Laude la Ierusalim, în secolul al IV-lea: La ceasul al zecelea din zi, care aici se numește licinicon, pe când noi îi spunem lucernare, toată mulțimea se adună, de asemenea, la biserica Învierii; se aprind toate candelele și lumânările și se face o lumină neobișnuită… Se zic psalmi de seară, precum și antifoane, mai îndelung…și după ce au fost zise în întregime, după obicei, episcopul se ridică și stă înaintea grilajului din mijloc…și unul dintre diaconi pomenește pe fiecare…episcopul, stând în picioare, rostește binecuvântarea peste catehumeni…binecuvintează pe credincioși și se face concedierea lor din Biserica Învierii[3].      În privința canoanelor, poate cea mai mare importanță în privința slujbei Vecerniei o are Canoanele 17 și 18 al Sinodului local de la Laodiceea (343), care specifică introducerea unor citiri după cântarea psalmilor în cadrul slujbei, cu scop practic și didactic, stabilind astfel citirea acestora atât în cadrul Ceasului al IX-lea, cât și în cadrul Vecerniei[4].

O altă menționare a ritualului Vecerniei în cadrul sfintelor canoane este făcută în cadrul Canonului 90 al Sinodului Trulan sau Quinisext (690-691), unde se vorbește despre rânduiala îngenuncherii în biserică, arătându-se că, după vohodul mare de la Vecernia de sâmbătă seara, credincioșii urmau a nu mai îngenunchea până în seara zilei următoare, pentru a cinsti astfel Învierea lui Hristos[5].

Scopul Vecerniei, așa cum învață Sfântul Vasile cel Mare în Regulile monahale mari, este acela de a mulțumi pentru toate câte am luat în curgerea acestei zile și pentru cele ce am împlinit cu bun spor, apoi să mărturisim toate câte nu le-am împlinit…pentru toate trebuie să-L facem pe Dumnezeu îndurător, prin rugăciune. Căci cugetarea asupra celor trecute e de mare folos, ca să nu cădem iarăși în asemenea păcate[6].

Potrivit Liturghierului, îndatorirea slujitorilor altarului în privința săvârșirii Vecerniei este următoarea: să săvârșească Vecernia (sau s-o asculte); la care, cu cucernicie să gândească în sine și cu umilință să cugete, cum Domnul Hristos, după mântuitoarele Sale patimi, vineri seara S-a răstignit pe cruce pentru păcatele noastre și a murit pentru mântuirea noastră[7].

Slujba Utreniei ( slav. utro, gr. ὀρθρινὸν, lat. manicare), cea de-a doua Laudă bisericească ce intră în componența slujbei Privegherii, își are de asemenea rădăcinile în perioada Bisericii primare.

Primele canoane ce fac referire la slujba Utreniei îi aparțin, aparent, lui Ipolit Romanul, care, în Canonul 21, arată momentul săvârșirii acestei slujbe: În fiecare zi, la cântarea cocoșilor (gallicinium, cu 2-3 ore înainte de zori), preoții, ipodiaconii și lectorii și tot poporul să se adune și să se îndeletnicească cu rugăciunea, cântarea psalmilor, citirea Scripturilor și cu rugăciuni… De asemenea, și Canoanele 25 și 26 atribuite acestui scriitor bisericesc susțin săvârșirea Utreniei în zorii zilei[8].

De asemenea, Canonul 17 al Sinodului local de la Laodiceea (343) face în egală măsură referire la slujba Utreniei cât și la cea a Vecerniei, atunci când dispune intercalarea unor citiri între cântările Psalmilor, deoarece, potrivit explicației canonistului Matei Vlastares, cântarea neîntreruptă a psalmilor făcea ca poporul să obosească cu acest prilej și să iasă din biserică[9].

Potrivit Părintelui Ene Braniște, unirea Vecerniei cu Utrenia reprezintă o reminiscență a timpurilor vechi, când Liturghia se săvârșea spre seară, în zilele de ajunare, pentru a permite celor ce posteau să se împărtășească, așa cum rezultă din Sintagma lui Matei Vlastares VI, 345, 460-462, care întemeiază această practică pe faptul că evenimentele istorice comemorate în cadrul acestor slujbe, anume Nașterea și Botezul Domnului cât și Cina cea de taină și Învierea Sa s-au petrecut noaptea, cât și din scrierile lui Simeon al Tesalonicului, care menționează rânduiala Vecerniei cu cântări, săvârșită mai ales la mănăstiri și catedrale și fiind asemănătoare slujbei Privegherii de astăzi, cu toate că aceasta a dispărut ulterior din cauza lungimii sale și a lipsei de cântăreți buni[10].

[1] Aceste două slujbe, ce se săvârşesc în strânsă legătură, sunt socotite ca fiind o singură Laudă.

[2] Sfântul Simeon al Tesalonicului, cf. Pr. Ene Branişte, Liturgica specială, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1985, p. 26.

[3] Pr. Marin M. Braniște, Însemnările de călătorie ale peregrinei Egeria, sec. IV, teză de doctorat, extras, ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986.

[4] Arhid. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, pp. 242-243: Canonul 17: Nu se cuvine a se împreuna cântarea psalmilor în adunările slujbelor dumnezeiești, ci în intervalul de după fiecare psalm să se facă citire; Canonul 18: Aceeași slujbă a rugăciunilor trebuie să se facă totdeauna și la ceasul al nouălea și seara.

[5] Arhid. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, p. 171: Canonul 90: …rânduim credincioșilor ca sâmbăta, după intrarea cea de seară a preoților în altar, potrivit obiceiului care se ține, niciunul să nu plece genunchii până duminică seara următoare, când, după intrarea în vremea luminândei, plecând îndată genunchii, în chipul acesta să aducem rugăciunile noastre Domnului….

[6] Sfântul Vasile cel Mare, „Regulile Mari, Regula 37”: Dacă trebuie să se neglijeze lucrul sub pretextul rugăciunii și psalmodiei, și ce timpuri sunt potrivite pentru rugăciune și dacă mai întâi trebuie să se lucreze, în: Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, partea a II-a, trad. Iorgu D. Ivan, col. PSB, vol. 18, ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, pp. 279-280.

[7] Liturghier, ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2000, p. 468.

[8] H. Leclercq, „Laudes”, cf. Pr. Ene Branişte, Liturgica specială, p. 133.

[9] Pr. Armand Munteanu, „Chestiuni de cult în sfintele canoane”, în: Biserica Ortodoxă Română, nr. 3-4 (martie-aprilie), 1960, pp. 258-285, p. 268.

[10] Pr. Ene Branişte, Liturgica specială, pp. 60, 64-65.

BIBLIOGRAFIE

Surse:

1. Scrierile Părinților Apostolici (trad. Pr. Dumitru Fecioru), col. PSB, vol. I, Ed. IBMBOR, București, 1979.
2. Tipicul cel mare al Sfântului Sava cel Sfințit, http://www.romarch.org/arhiva/Tipic.html – accesat 1. 04. 2016.

3. Tipic bisericesc, Tipografia bisericească – Sfânta Mănăstire Cernica, 1925.
4. Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze (trad. Pr. Dumitru Fecioru), Ed. IBMBOR, București, 2003.
5. Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească (trad. Teodor Bodogae), col. PSB, vol. XIII, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987.
6. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica (trad. Pr. Dumitru Fecioru), Ed. IBMBOR, București, 2005.
7. Tertulian, Apologeticul (Apologeticum), în: Apologeți de limbă latină (trad. Nicolae Chițescu, Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol, David Popescu), col. PSB, vol. III, editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981.
8. Sfântul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh (trad. Pr. Constantin Cornițecu, Pr. Teodor Bodogae), col. PSB, vol. XII, Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988.
9. Braniște, Pr. Dr. Marin, Însemnările de călătorie ale peregrinei Egeria, sec. IV – teză de doctorat, București, 1980;

Lucrări generale:

1. Adam, Adolf, Berger, Rupert, Pastoralliturgisches Handlexikon, Ed. Herder, Freiburg im Breisgau, 1980.
2. Bielawski, Maciej, Monahismul bizantin, ed. Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuș, 2007.
3. Braniște, Pr. Ene, Liturgica generală, vol. I, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 2002.
4. Coman, †Vasile, Scrieri de teologie liturgică și pastorală, Ed. Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, Oradea, 1983.
5. Cireșeanu, Badea, Tezaurul liturgic al Sfintei Biserici Creștine Ortodoxe de Răsărit, tom III – Studiul liturgic special, Tipografie Gutenberg, București, 1912.
6. Dron, Pr. Constantin, Originea și dezvoltarea cultului creștin, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1937.
7. Evdokimov, Paul, Ortodoxia (trad. †Irineu Popa), Ed. IBMBOR, București, 1996.
8. Foundoulis, Ioannis, Dialoguri liturgice, vol. II (trad. Pr. Victor Manolache), Ed. Bizantină, București, 2009.
9. Geomolean, Pr. Ștefan, Manual de Tipic bisericesc Ortodox, Cluj, 1940.
10. Guțu, Gheorghe, Dicționar latin-român, Ed. Humanitas, București, 2003.
11. Mitrofanovici, Pr. Prof. Vasile, Tarnavschi, Pr. Prof. Teodor, †Cotlarciuc, Nectarie, Liturgica Bisericii Ortodoxe. Cursuri universitare, Consiliului Eparhial Ortodox Român din Bucovina, Cernăuți, 1929.
12. Nicolau, † Gherontie, Îndrumătorul liturgic, București, 1939.
13. Popovici, Constantin, Studii religios-morale și liturgice, Chișinău, 1934.
14. Procopovici, Pr. Petre, Ritualistica sau manual de ritual al Bisericii Ortodoxe Române, Oradea, 1936.
15. Răducă, Pr. Vasile, Monahismul egiptean, Ed. Nemira, București, 2003;
16. Regnault, Lucien, Viața cotidiană a Părinților deșertului în Egiptul secolului IV, Ed. Deisis, Sibiu, 2004.
17. Špidlík, Tomáš, Spiritualitatea Răsăritului creștin, vol. III-Monahismul (trad. Diac. Ioan Ică Jr.), Ed. Deisis, Sibiu, 2000.
18. Stăniloae, Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Ed. EIBMO, București, 2010.
19. Taft, Robert F., Ritul bizantin (trad. Dumitru Vanca și Alin Mehes), Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2008.
20. Timuș, Pr. Nicolae, Nașterea Domnului în cultul Bisericii Ortodoxe, Chișinău, 1939.
21. Wellesz, Egon, A History of Byzantine Music and Hymnography, Clarendon Press, Oxford, 1971.

Articole:

1. Braniște, Pr. Ene, „Idei, principii și preocupări sociale în cultul Bisericii Ortodoxe”, în: Studii Teologice 7-8, an 1952, pp. 432-458.
2. Braniște, Pr. Ene, „Originea, instituirea și dezvoltarea cultului creștin”, în: Studii Teologice 3-4, an 1963, pp. 131-140.
3. Cândea, „Spiridon, Cultul creștin ortodox ca mijloc de păstorire a sufletelor”, în: Revista Teologică 1, an 1957, pp. 5-9.
4. Cândea, Spiridon, „Cultul creștin și unitatea Bisericii lui Iisus Hristos”, în: Ortodoxia 3-4, an 1963, pp. 473-488.
5. Colibă, Diac. Mihai, „Aspecte etice ale cultului ortodox”, în: Glasul Bisericii 1-2, an 1981, pp. 372-383.
6. Mihălțan, Pr. Ioan, „Comuniunea în cultul Bisericii Ortodoxe”, în: Ortodoxia 1, an 1985, pp. 187-201.
7. Muntean, Pr. Vasile, „Frumusețea cultului ortodox”, în: Îndrumător bisericesc, Mitropolia Banatului, nr. 6, an 1985, pp. 26-30.
8. Munteanu, Pr. Armand, „Chestiuni de cult în sfintele canoane”, în: Biserica Ortodoxă Română 3-4, an. 1960, pp. 258-285.
9. Necula, Pr. Nicolae, „Participarea credincioșilor laici la cult în Bisericile răsăritene”, în: Studii Teologice 3-4, an 1970, pp. 278-290.
10. Necula, Pr. Nicolae, „Particularități ale ritului liturgic ortodox rus față de cel al celorlalte biserici ortodoxe autocefale”, în: Studii Teologice 1, an 1988, pp. 70-75.
11. Popescu, Diac. Ion, „Cultul divin”, în: Biserica Ortodoxă Română 1-2, an. 1973, pp. 640-645.
12. Pruteanu, Ierom. Petru, Istoria și slujba Privegherii monahale după Tipicul savait, comparat cu alte rânduieli tipiconale (modelul agripniei duminicale), (http://www.teologie.net).
13. Pruteanu, Ierom. Petru, Despre slujba Litiei și a binecuvântării pâinilor, (http://www.teologie.net).
14. Pruteanu, Ierom. Petru, Tipicul mănăstirilor și parohiilor din Biserica Rusă. Săvârșirea Utreniei seara, (http://www.teologie.net).
15. Stăniloae, Pr. Dumitru, „Modurile prezenței lui Hristos în cultul Bisericii”, în: Mitropolia Banatului 7-9, an. 32 (1982), pp. 429-436.
16. Vintilescu, Pr. Petre, „Preotul în oficiul său de liturghisitor”, în: Biserica Ortodoxă Română 1, an 1929, pp. 514-524.
17. Vintilescu, Pr. Petre, „Serviciile de seară și de dimineață premergătoare Liturghiei”, în: Glasul Bisericii 1-2, an 1960, pp. 724-741.

La Ierusalim are loc în anul 49 un sinod la care participǎ toţi Apostolii, mai înainte de a pleca fiecare în ţinuturile hǎrǎzite lor pentru propovǎduire, menit sǎ ofere un prim set de reguli Bisericii creştine nou-formate. Putem bǎnui cǎ lui Pavel i se datoreazǎ în mare mǎsurǎ abolirea obligativitǎţii ritualului iudaic pentru a accede la creştinism, hotǎrâre ce va uşura cu mult convertirea ulterioară a pǎgânilor.

Dupǎ ce revine în Antiohia, Pavel porneşte în cea de-a doua sa cǎlǎtorie misionarǎ, care va avea cea mai întinsǎ razǎ de acţiune şi se va desfǎşura între anii 50 şi 52. Avându-l ca însoţitor pe Sila sau Silvan, Apostolul neamurilor merge prin Siria şi Cilicia cǎtre cetǎţile Listra şi Derbe, pe care le vizitase mai înainte şi unde verifica starea Bisericilor nou înfiinţate. Îndreptându-se apoi spre litoralul sudic al Asiei Mici, el viziteazǎ Laodiceea, Miletul, Colose şi provincia Frigiei, cu capitala la Ierapolis. Se pare ca un atac de febrǎ palustrǎ, boalǎ de care suferea, îl va sili sa rǎmânǎ o perioadǎ mai îndelungata în provincia Galatiei, situatǎ în partea central-vesticǎ  a Asiei Mici. După ce s-a însǎnǎtoşit, Apostolul ar fi vrut sǎ meargǎ în Bithinia, însǎ o vedenie în care un bǎrbat macedonean îl chema în ţara sa spre a-şi oferi ajutorul l-a determinat sa se îndrepte spre Europa, fiind primul dintre Apostoli care punea piciorul pe Bǎtrânul Continent[1].

Dupǎ ce debarcǎ în portul Neapolis, Pavel merge cǎtre metropola macedoneanǎ Filipi, unde stǎ o perioadǎ în casa unei negustoare de porfirǎ numitǎ Lidia, pe care o converteşte la creştinism. De aici se îndreaptǎ spre capitala provinciei, Tesalonic, iar mai apoi spre Bereea si Grecia continentalǎ, trecând prin Atena, unde ţine un discurs înaintea bǎtrânilor cetǎţii pe Areopag, şi oprindu-se timp de un an şi şase luni la Corint, alǎturi de ucenicii sǎi Sila şi Timotei, unde va purta o discuţie şi cu proconsolul Galion, fratele filosofului Seneca[2].

Dupǎ ce pǎrǎseşte Corintul, Pavel se îndreaptǎ înapoi spre Ierusalim, spre a sǎrbǎtori Rusaliile, trecând prin Efes şi Cezareea Palestinei. In timpul acestei cǎlǎtorii, Sfântul Pavel va scrie primele douǎ epistole ale sale, adresate locuitorilor oraşului Tesalonic.

În fine, cea de-a treia cǎlǎtorie misionarǎ, ce a avut loc între anii 53 şi 58, a cuprins în mare parte oraşe deja cercetate mai înainte de cǎtre Apostol, acesta cǎutând mai mult de aceastǎ datǎ sǎ întǎreascǎ tinerele comunitǎţi creştine. Este cǎlǎtoria cea mai prolificǎ din punctul de vedere al activitǎţii epistolare a Apostolului, care scrie în aceasta perioadǎ epistolele sale cǎtre Galateni, Corinteni şi Romani. Întors pentru a treia şi ultima oarǎ la Ierusalim, în anul 58, Pavel cade victimă a furiei evreilor, de la care este salvat de garnizoana romanǎ a oraşului, care îl întemniţează în fortǎreaţa Antonia. Începea, astfel, ultima perioadǎ a vieţii Apostolului, cea a captivitǎţilor, a cǎrei încununare va fi martiriul primit la Roma, în numele Domnului Hristos[3].

Dupǎ ce este capturat de cǎtre garnizoana romanǎ din Ierusalim, comandatǎ de cǎtre tribunul Claudius Lysias, Sfântul Apostol Pavel este închis mai întâi în fortǎreaţa Antonia, aflatǎ în apropierea Templului. Acolo, comandantul roman voise mai întâi sǎ-l pedepseascǎ asemenea ca pe un tulburǎtor al liniştii publice, dar se rǎzgândise în momentul când Pavel îi arǎtase cǎ este cetǎţean al Imperiului[4].

În ziua urmǎtoare arestǎrii sale, Apostolul neamurilor a fost înfǎţişat Sinedriului, adunat la cererea tribunului Lysias şi condus de cǎtre Marele Arhiereu Anania, fiind nevoit sǎ-şi organizeze apǎrarea. Profitând de prezenţa printre membrii adunǎrii atât a fariseilor, cât şi a saducheilor, între care existau neînţelegeri cu privire la existenţa îngerilor ori la viaţa de dupǎ moarte, Pavel a reuşit sǎ-i dezbine pe sinedrişti zicând : Bǎrbaţi fraţi ! Eu sunt fariseu, fiu de farisei. Pentru nǎdejdea şi învierea morţilor sunt eu judecat. Acest lucru i-a atras pe mulţi dintre cǎrturari şi farisei de partea sa, aceştia strigând ca : Nici un rǎu nu gǎsim la acest om ! Din cauza tulburǎrii iscate, demnitarul roman a fost nevoit sǎ suspende adunarea, trimiţându-l pe Pavel înapoi în fortǎreaţǎ[5].

Vǎzând cǎ nu îl pot dovedi în dispută, un grup de 40 de zeloţi s-au jurat sǎ îl ucidǎ pe Pavel. Acest lucru fiindu-i vestit mai apoi Apostolului de cǎtre un nepot al sǎu, care se afla în Ierusalim, şi care l-a înştiintat şi pe tribunul Lysias, comandantul garnizoanei a hotǎrât ca, pentru propria-i siguranţǎ, Pavel trebuie sǎ fie trimis la Cezareea, capitala provinciei romane a Palestinei. In acest oraş ctitorit de cǎtre Irod cel Mare va sosi Pavel în vara anului 59, fiind ţinut în palatul ridicat de acest rege şi ocupat la acea vreme de cǎtre procuratorul roman al provinciei, Antonius Felix. Acesta este descris atât de cǎtre cronicarul evreu Flavius Josephus, cât şi de istoricul latin Tacitus, ca fiind o persoana crudǎ şi fǎrǎ scrupule – cu toate acestea, tarsiotul îi va impune respect, el lǎsându-l sǎ stea în palat, cu permisiunea de a-i putea primi pe ucenicii veniți sǎ-l vadǎ[6].

Cinci zile dupǎ sosirea lui Pavel la Cezareea, a ajuns în acest oraş şi delegaţia Sinedriului din Ierusalim, condusǎ de însuşi marele arhiereu. Iudeii l-au convins pe procurator sǎ organizeze o nouǎ dezbatere, în care se vor arǎta însǎ din nou neputincioşi în a-i dovedi vinovǎţia apostolului. Cu toate acestea, faptul cǎ marele misionar creştin fǎcuse referire la colecta pe care o întreprinsese mai înainte de a veni la Ierusalim, l-a determinat probabil pe procuratorul Felix sǎ-i prelungeascǎ detenţia, crezând cǎ Pavel îi va putea plǎti eliberarea sa. Astfel îşi va petrece Apostolul neamurilor doi ani, din 59 pânǎ în 61, în captivitate la Cezareea.

Șederea lui Pavel în capitala romanǎ a Palestinei va lua sfârşit odatǎ cu numirea în funcţie a unui nou procurator, Porcius Festus. Incǎ din primele zile dupǎ sosirea sa, acesta a primit delegaţia membrilor Sinedriului din Ierusalim, care nu uitaserǎ de Pavel şi care cereau ca acesta sǎ fie adus înapoi în Oraşul Sfânt, cu speranţa cǎ vor reuşi sǎ-l asasineze pe drum. Conştient de pericol, apostolul va face uz de dreptul sǎu în calitate de cetǎţean roman, cerând sǎ fie judecat de cǎtre împǎrat. Aceastǎ decizie va fi aprobatǎ de cǎtre guvernator, care se sfǎtuise mai înainte şi cu regele Irod Agrippa al II-lea, aflat în vizitǎ la Cezareea. Aşadar, la sfârşitul verii anului 61, Pavel porneşte, împreună cu alţi deţinuţi şi sub escortǎ armatǎ, spre Roma, pentru a fi judecat de cǎtre împǎratul de atunci, Lucius Domitius Ahenobarbus, reţinut de istorie sub numele de Nero[7].

Sfântul Apostol Pavel va ajunge la Roma, pentru a fi judecat de cǎtre Caesar, dupa un periplu maritim ce a durat mai bine de o jumǎtate de an. Astfel, pornind din Cezareea Palestinei şi trecând prin Mira Lichiei, el şi însoţitorii sǎi au acostat mai întâi în portul numit Limanuri Bune din insula Creta. Dupǎ ce au ridicat din nou ancora, au avut de înfruntat un uragan ce s-a menţinut timp de douǎ sǎptǎmâni, în urma cǎruia nava lor a naufragiat în insula Malta. De aici, la sosirea primǎverii, acuzaţii împreunǎ cu escorta militarǎ au putut sǎ navigheze spre Siracuza şi în fine sǎ atingǎ pǎmântul Italiei, în portul Puteoli. Ultima etapǎ a cǎlǎtoriei s-a fǎcut pe jos, urmând drumul roman denumit Via Appia, intrând in Roma la începutul verii anului 61.

Ajuns în capitala imperialǎ, calitatea de cetǎţean roman a Apostolului neamurilor, şi, cel mai probabil, raportul favorabil întocmit de procuratorul Porcius Festus i-au asigurat o detenţie mai uşoarǎ, el putând sta într-o casǎ din oraş şi primi vizite, însǎ rǎmânând în lanţuri şi aflându-se sub paza permanentǎ a unui soldat. In cea de-a treia zi a şederii sale aici, vestitorul credinţei creştine a cǎutat sǎ ia legǎtura cu membrii numeroasei comunitǎţi iudaice din metropola de pe Tibru. Pe aceştia, el i-a inştiinţat de nevinovǎţia sa, arǎtându-le cǎ, deşi din cauza ori, mai bine spus, de teama Sinedriului, ajunsese la Roma, el nu adusese vreo pârǎ neamului sǎu. Fruntaşii diasporei evreiești din Roma au primit cu bunǎvoinţǎ cuvintele lui Pavel şi au venit în casa unde se afla Apostolul, stând de mai multe ori de vorbǎ cu acesta, însǎ nu toţi s-au convertit. De asemenea, pe parcursul acestei noi captivitǎţi Pavel scrie noi epistole, adresate comunitǎţilor creştine înfiinţate de el, precum cele din Efes, Filipi ori Colose, fie unor ucenici ai sǎi, numiţi în fruntea Bisericilor locale, cum era Filimon.

Ultima informaţie scripturisticǎ pe care o avem despre Sfântul Apostol Pavel este aceea cǎ el a rǎmas timp de doi ani captiv la Roma, continuând sǎ propovǎduiascǎ Împǎrǎţia lui Dumnezeu, dupǎ care cartea Faptelor Apostolilor se încheie. Lipsa unor surse istorice sigure pentru ultimii ani de viaţǎ ai tarsiotului convertit la credinţa creştinǎ i-a împins pe cercetǎtori sǎ emitǎ mai multe ipoteze. Astfel, unii susţin cǎ Pavel ar fi fost eliberat la anul 63, din lipsǎ de dovezi împotriva sa, şi cǎ ar fi mers sǎ vesteascǎ Evanghelia în provincia romanǎ a Hispaniei – aşa cum apostolul însuşi anunţǎ în epistola sa cǎtre romani. Alţii afirmǎ însǎ cǎ nu a mai pǎrǎsit niciodatǎ Roma, fiind executat în cele din urmǎ la puţinǎ vreme dupǎ devastatorul incendiu ce mistuise oraşul de pe Tibru în anul 64 d. Hr., pe fondul valului de urǎ ce cuprinsese populaţia pǎgânǎ împotriva creştinilor, consideraţi a fi vinovaţi pentru declanşarea focului[8].

Nici anul morţii Sfântului Apostol Pavel nu a fost pe deplin elucidat, unele opinii înclinând pentru anul 64, altele pentru 67. Fiind cetǎţean roman, el nu a fost crucificat, pedeapsa aceasta fiind rezervatǎ celor de condiţie socialǎ inferioarǎ, ci a primit cununa martiriului prin decapitare. Locul execuţiei Apostolului neamurilor a fost descoperit în secolul IV de cǎtre împǎratul Constantin cel Mare, care a construit aici o basilicǎ, înfrumuseţatǎ de cǎtre urmaşii sǎi şi care astǎzi se numeşte San Paolo fuori le Mura  – adicǎ Sfântul Pavel de dincolo de Ziduri, fiind situatǎ înafara vechilor fortificaţii romane[9].

O certitudine pe care ne-o oferǎ Sfânta Tradiţie a Bisericii cu privire la martiriul lui Saul din Tars ori Sfântul Pavel este aceea cǎ a primit mucenicia alǎturi de Apostolul Petru, care se afla şi el în Roma, şi care a trecut la Domnul rǎstignit fiind cu capul în jos, spre a putea privi spre ceruri. Acesta este motivul pentru care pânǎ în zilele noastre Biserica Ortodoxǎ prǎznuieste în fiecare an amintirea acestor doi întemeietori ai Bisericii creştine în aceeaşi zi de 29 iunie.

În ceea ce priveşte personalitatea Sfântului Apostol Pavel, vestitor al credinței creştine la neamuri, sunt potrivite pentru o concluzie cuvintele Sfântului Clement, socotit de tradiţie ca fiind cel de-al treilea episcop al Romei: Victimǎ a invidiei şi a discordiei, Pavel a dovedit care este preţul rǎbdǎrii: pus în lanţuri de şapte ori, exilat, lapidat, a devenit mesager al Domnului din rǎsǎrit pânǎ în apus, primind drept rǎsplatǎ a credinţei sale o glorie strǎlucitoare[10].

[1] Pr. Ioan Mircea, Dicționar al Noului Testament, p. 380.

[2] Pr. Grigorie T. Marcu, Saul din Tars, Sibiu, 1939, p. 86.

[3] Pr. Grigorie T. Marcu, Saul din Tars, p. 86.

[4] Viețile Sfinților Apostoli, p. 64.

[5] Pr. Sabin Verzan, Sfântul Apostol Pavel, p. 114.

[6] Pr. Ioan Mircea, Dicționar al Noului Testament, p. 380.

[7] Viețile Sfinților Apostoli, p. 380.

[8] Alain Decaux, Viața Sfântului Pavel, p. 95.

[9] Pr. Ioan Mircea, Dicționar al Noului Testament, p. 380.

[10] Sfântul  Ieronim, Despre bărbaţii iluştri şi alte scrieri, trad. Dana Negrescu, ed. Paideia, Bucureşti,

1997, p. 44.

Bibliografie:

Surse documentare:

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, editura IBMO, București, 2013.
2. Epistola către Diognet”, în: Scrierile Părinților Apostolici, col. PSB, vol. I, editura IBMBOR, București, 1979.
3. Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, colecția PSB, vol. 13, editura IBMBOR, București, 1987.
4. Sfântul Grigorie de Nyssa, Viața lui Moise, în: Sfântul Grigorie de Nyssa, Partea întâia, traducere Pr. Dumitru Stăniloae și Pr. Ioan Buga, col. PSB, vol. 29, ed. IBMBOR, București, 1982.
5. Sfântul Ieronim,  Despre bărbaţii iluştri şi alte scrieri, trad. Dana Negrescu, ed. Paideia, Bucureşti.
6. Grigorie Palama, Scrieri II: Fecioara Maria și Petru Athonitul – prototipuri ale vieții isihaste și alte scrieri duhovnicești, trad. Diac. Ioan Ică jr., ed. Deisis, Sibiu, 2005.
7. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua. Partea întâia, traducere Pr. Dumitru Stăniloae, col. PSB, vol. 80, ed. IBMBOR, București, 1983.
8. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în: Filocalia, vol. III, traducere Pr. Dumitru Stăniloae, ed. IBMO, București, 2009.
9. Sfântul Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Luca, editura Sofia, București, 2007.
10. Sfântul Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Marcu, editura Sofia, București, 2007.

Lucrări secundare:

1. Viețile Sfinților Apostoli, Ed. Sofia, București, 2002.
2. Traian Aldea, Povestea smochinului, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2006.
3. Joachim Bouflet, O istorie a miracolelor, Ed. Codex, Bucureşti, 2009.
4. Ion Bria, Iisus Hristos, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1992.
5. Ioan Constantinescu, Studiul Noului Testament, editura IBMBOR, București, 2002.
6. Jean Daniélou, Biserica primară, editura Herald, București, 2008.
7. Alain Decaux, Viața Sfântului Pavel, Ed. Humanitas, București, 2007.
8. Adrian Gabor, Biserica și Statul în primele patru secole, editura Sofia, București, 2003.
9. Grigorie T. Marcu, Saul din Tars, Sibiu, 1939.
10. John Meyendorff, Sfântul Grigorie Palamas și mistica ortodoxă, trad. Angela Pagu, ed. Humanitas, București, 2007.
11. Ioan Mircea, Dicționar al Noului Testament, Ed. IBMBOR, București, 1995.
12. Vasile V. Muntean, „Sfântul bizantin”, în: Biserica Ortodoxă Română, nr. 3-4/1986.
13. Charles Perrot, Jésus, ed. PUF, Paris, 1998.
14. Ioan Rămureanu, Istoria Bisericească Universală, editur IBMBOR, București, 2003.
15. Daniel Reid (editor), Dicţionarul Noului Testament, editura Casa Cărţii, Oradea, 2008.
16. Rizzo, Francesco Paolo, Biserica în primele secole – linieri istorice, editura Serafica, Roman, 1999.
17. Merrill C. Tenney, Studiu al Noului Testament (trad. Percy Livius Pup), editura Cartea Creştină, Oradea, 2008.
18. Sabin Verzan, Sfântul Apostol Pavel, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1996.

Despre Sfinții Apostoli Petru și Pavel – partea I

Între principalii săvârșitori de minuni dintre ucenicii Mântuitorului Iisus Hristos se numără Sfinții Apostoli Petru și Pavel, prăznuiți împreună de către Biserica creștină în data de 29 iunie. Cu toate cǎ amândoi sunt evrei ca origine, Petru provine dintr-un mediu pur, tradiționalist iudaic, din micul oraș al Betsaidei Galileii, pe când Pavel se naște în mediul cosmopolit, elenizat al Tarsului cilician. Unul dintre aspectele care va determina cele mai puternice diferende intre cei doi va fi educația : pe când Pavel, care era dupǎ lege fariseu, se bucura de toate privilegiile unui tânǎr cu stare, ajungând pânǎ la școala faimosului rabin Gamaliel, Petru, un simplu pescar, nevoit sǎ-și câștige existența prin truda mâinilor sale, posedă numai niște cunoștințe sumare, cǎutând doar sǎ pǎzeascǎ Legea lui Moise și sǎ îndeplineascǎ ritualurile iudaice[1].

In fond, aceastǎ deosebire între originile și educația celor doi Apostoli vor determina orientările lor inițial diferite, Petru, apostolul iudeilor, așa cum îl numește Pavel în Epistola cǎtre Galateni, neacceptându-i dintru început pe pǎgâni în comunitatea creștinǎ, fǎrǎ îndeplinirea ceremonialului iudaic, în timp ce viziunea Apostolului neamurilor era mult mai largǎ, fiind acceptatǎ ulterior și de cǎtre mai vârstnicul sǎu coleg de slujire[2].

In schimb, spre deosebire de Pavel, care nu L-a cunoscut în trup pe Mântuitorul Hristos, Sfântul Petru este al doilea dintre ucenicii chemați de Iisus la propovǎduire, dupǎ fratele sǎu Andrei, supranumit cel întâi chemat. Pescarul de pe Marea Galileii ori lacul Ghenizaret, cum i se mai spunea, care muncea din greu pentru a-și întreține familia și pe bǎtrânul sǎu tatǎ, Iona, primește cu brațele deschise învǎțǎtura Mântuitorului Hristos, dupǎ ce Acesta îi este dezvǎluit de cǎtre Andrei, care îi spune: „Am gǎsit pe Mesia, Care se tâlcuiește Hristos”. De cum l-a vazut, Iisus i-a schimbat numele din Simon în arameanul Chefa, în latinǎ Petru, ce se tâlcuiește piatrǎ. Investitura simbolicǎ și-o va primi el în urma minunii sǎvârșite de cǎtre Fiul lui Dumnezeu Cel Întrupat pe Marea Galileii, când pescarii neprinzând nimic o noapte întreagǎ, Hristos le-a cerut sǎ mai arunce odatǎ nǎvoadele, pe care apoi nu le-au mai putut ridica de mulțimea peștilor. Atunci când Petru, convingându-se cǎ are alaturi pe Dumnezeu fǎcut Om, I-a spus, înspǎimântat: „Pleacǎ de la mine, Doamne, cǎci sunt om pǎcǎtos”, Iisus i-a zis: „Vino dupǎ Mine și te voi face pescar de oameni”[3].

De asemenea, tot Petru este cel care, în numele tuturor celor 12 Apostoli adunați în jurul Mântuitorului, face mǎrturisirea de credințǎ, când la întrebarea: „Cine cred ei că sunt Eu?” a rǎspuns: „Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu”. La acest rǎspuns Domnul a spus urmǎtoarele cuvinte: „Fericit ești, Simone, fiul lui Iona, cǎci nu trup și sânge ți-a descoperit tie aceasta, ci Tatǎl Meu Cel din ceruri. Si Eu îți zic ție cǎ tu ești Petru și pe aceasta piatrǎ voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui”. Aceste cuvinte ale Mântuitorului nu reprezintǎ un primat al lui Petru în rândul celorlalți Apostoli, piatra la care face referire Hristos fiind de fapt mǎrturisirea de credințǎ comunǎ a celor 12 ucenici ai Sǎi[4].

In fine, Petru face parte dintre puținii însoțitori ai Mântuitorului care asistǎ la minunea Schimbǎrii la Fațǎ a Domnului pe muntele Tabor și care, deși s-a lepǎdat de trei ori de Hristos în timpul Patimilor, a fost primul dintre ucenici cǎruia i s-a vestit minunata Inviere, fiind apoi reinstituit în taina apostolatului de cǎtre Iisus Cel Inviat[5].

Sfântul Apostol Pavel nu a avut putința de a cunoaște personal toate aceste evenimente și minuni. Nǎscut în jurul anilor 12-13 d. Hr., el se ocupa probabil încǎ de studiul Scripturii în momentul Morții și Învierii Mântuitorului. Cu toate acestea, lipsa acestor experiențe personale și înclinația inițialǎ de a-i prigoni pe creștini nu au constituit o piedicǎ în deplinǎ convertire a Apostolului neamurilor, sǎvârșitǎ în chip minunat pe drumul cǎtre Damasc, așa cum vom vedea în episodul urmǎtor[6].

Sfântul Apostol Pavel nu a avut așadar ocazia sǎ-L cunoascǎ în trup pe Mântuitorul Hristos. Aceastǎ afirmație este întǎritǎ de caracterul sǎu impresionabil, care nu i-ar fi îngǎduit sǎ rǎmână impasibil la Patimile Domnului, dacǎ ar fi fost martor, nici nu i-ar fi permis sǎ-i mai prigoneascǎ dupa aceea pe creștini. O dovadǎ în plus cǎ Saul din Tars nu L-a cunoscut pe omul Iisus Hristos este aceea cǎ, atunci când Mantuitorul i se aratǎ pe drumul Damascului, el întreaba: Cine ești, Doamne?

Cu toate cǎ Pavel însuși afirmǎ cǎ ar fi crescut la Ierusalim, în școala rabinului Gamaliel, acest lucru trebuie sǎ se fi petrecut mai înainte de venirea lui Hristos în Orașul Sfânt, moment la care Pavel se va fi întors deja în Tarsul natal. Aici el își va exercita autoritatea rabinicǎ dobânditǎ, participând la discuții și cuvântând în sinagogǎ, ori chiar intreținând dezbateri cu filosofii pǎgâni din oraș. De asemenea, deoarece îndeletnicirea de rabin nu era remuneratǎ, înțelepciunea acestora fiind oferitǎ gratis, Saul a lucrat și ca alcǎtuitor de corturi, pentru a-și câștiga existența și a nu constitui o povarǎ pentru cineva. Industria confecționǎrii de corturi era dezvoltatǎ în orașul sǎu natal, specializat în producția pânzelor din pǎr de caprǎ, iar rolul efectiv al viitorului Apostol trebuie sǎ se fi asemǎnat celui al unui croitor din zilele noastre[7].

Chiar dacǎ maestrul său spiritual, Gamaliel, cel numit de cǎtre evrei cu titlul de suprem respect Rabban, adicǎ învǎțǎtorul nostru, se arǎtase întotdeauna tolerant atât fațǎ de pǎgânii greco-romani, cât și fațǎ de adepții noi religii creștine, Pavel nu a împǎrtǎșit inițial liberalismul profesorului sǎu. Aceasta este, în opinia Pǎrintelui Grigorie Marcu, dovada unui om de geniu, care nu urmeazǎ exact niciun model, ci le preia din trǎsǎturi trecându-le prin propriu-i filtru critic.

Așadar, inițial Saul s-a dovedit a fi un prigonitor feroce al tinerei Biserici creștine. Unul dintre ucenicii lui Hristos care s-au confruntat cu el a fost Sfântul Arhidiacon Ștefan, la a cǎrui lapidare tânǎrul fariseu a luat parte aprobând fapta iudeilor și pǎzindu-le hainele celor ce duceau aceastǎ crimǎ la îndeplinire. Ulterior, dupǎ martiriul Sfântului Ștefan, persecuția împotriva creștinilor s-a generalizat în întreg Ierusalimul, dobândind un caracter organizat odatǎ ce Sinedriul s-a implicat în coordonarea ei. Acest lucru a determinat un exod în masǎ al creștinilor spre regiunile învecinate, cum erau Iudeea și Samaria, ori chiar mai departe, pânǎ la Damasc, la 225 de kilometri de Ierusalim. Autoritǎțile romane și în spețǎ procuratorul Pontius Pilatus, aflat încǎ în funcție la acea datǎ, s-au arǎtat impasibile în fața acestor agitații, care nu amenințau în niciun fel autoritatea imperialǎ în provincie, luând pur si simplu partea celui mai puternic, adicǎ a evreilor[8].

Aflat în fruntea unei cete de persecutori înarmați, Saul obține permisiunea Sinedriului de a merge asupra creștinilor din Damasc, care formaserǎ aici o comunitate puternicǎ. Pe parcursul acestui drum care dura la acea vreme în jur de 6-7 zile, a avut loc minunea soldatǎ cu convertirea celui care va deveni vas ales al Domnului și principalul propagator al învǎțǎturilor Sale în rândul pǎgânilor. Mântuitorul Hristos Insuși i S-a înfǎțisat lui Saul într-o lumină puternicǎ, ce i-a orbit pe însotițorii sǎi, iar pe el l-a facut sǎ cadǎ la pǎmânt. La întrebarea lui Saul: Cine ești, Doamne?, Hristos i-a răspuns: Eu sunt Iisus, pe Care tu Îl prigonești. Greu îți este sǎ izbești cu piciorul în țepușǎ? și i-a poruncit sǎ intre în cetate, unde i se va arǎta ce trebuie sǎ facǎ. Orbit în continuare, Saul a fost ridicat de însoțitorii sǎi și dus la Damasc, în casa unui evreu pe nume Iuda. Aici a venit la el dupǎ trei zile episcopul metropolei siriene, Sfântul Mucenic Anania, vestit la rându-i de Mântuitorul despre prezența fostului prigonitor în orașul sǎu, prin cuvintele: Mergi și îl boteazǎ, fiindcǎ acesta Îmi este vas ales ca sǎ poarte numele Meu înaintea neamurilor și a regilor și a fiilor lui Israel; cǎci Eu îi voi arata câte trebuie sǎ pǎtimeascǎ pentru numele Meu[9].

Astfel, în urma minunii de pe drumul Damascului și a Sfântului Botez primit din mâinile Sfântului Anania, fariseul Saul din Tars devenea Apostolul Pavel, gura Domnului, cel care va vesti bucuria mântuirii în întreg cuprinsul Imperiului Roman.

În urma convertirii de pe drumul Damascului, fariseul Saul din primește botezul din mâinile Sfântului Mucenic Anania, fiind de atunci numit Pavel. Traducerea acestui nume din limba greacǎ este cel mic, și face cel mai probabil referire la discrepanța ce exista între înfǎțișarea umilǎ a Sfântului Pavel și uriașa sa personalitate. In textul scripturistic nu existǎ multe mențiuni referitoare la aspectul exterior al Apostolului neamurilor, Pavel însusi nespunând despre sine decât cǎ alcǎtuirea trupului sǎu este slabǎ. Mai multe detalii dǎ o scriere apocrifǎ din secolul II, intitulatǎ Faptele Sfântului Pavel și ale Teclei, însǎ nu putem pune baza pe relatǎrile de aici, al cǎror autor nu a fost contemporan al marelui apostol. Cert este, așa cum spune însuși Pavel, cǎ puterea sa în slǎbiciune se desǎvârșește – un om care a putut sǎ îndure bǎtǎi, cǎlǎtorii lungi, detenții și privațiuni în numele Mântuitorului Hristos, are fǎrǎ îndoialǎ o voințǎ de fier[10].

Încǎ o încercare pentru firavul propovǎduitor al credinței creștine a constituit-o boala de care suferea, despre care face o mențiune în Epistola a II-a cǎtre Corinteni, la capitolul VII, spunând cǎ: spre a nu mǎ mândri cu mulțimea descoperirilor, mi s-a dat un ghimpe în trup, un înger al satanei. Cercetǎtorii au dezbǎtut îndelung acest subiect, majoritatea cǎzând de acord cǎ Sfântul Pavel suferea de febrǎ palustrǎ, boalǎ nevindecabilǎ pe deplin, ce se manifesta prin puternice dureri de cap, erupții cutanate și deliruri nocturne. Această afecțiune, ce nu l-a împiedicat sǎ-și ducǎ pânǎ la capǎt apostolia, este încǎ o dovadă a credinței nestrǎmutate și a robustimii tarsiotului[11].

Pavel nu si-a început imediat dupǎ Botez misiunea de propovǎduire. Aflând evreii din Damasc cǎ trecuse la creștinism , au dorit sǎ-l ucidǎ, noul convertit fiind scǎpat de cǎtre ucenicii Sfântului Anania, care l-au scos afarǎ din oraș coborându-l într-un coș, de la o fereastrǎ de pe ziduri. Conștient cǎ ura iudeilor îl va urmǎri și înafara Damascului, Pavel a ales sǎ se retragǎ timp de trei ani în Arabia, pânǎ ce atenția prigonitorilor se va fi îndreptat în altǎ parte.

Întors din pustiul sudic, el va merge la Ierusalim, spre a cunoaște comunitatea creștinǎ de acolo, condusǎ de cǎtre Sfântul Apostol Iacob, ruda Domnului, și pe Apostoli, în fruntea cǎrora se afla Petru. Chiar dacǎ memoria faptelor sale din trecut a fǎcut ca Pavel sǎ fie primit inițial cu reticiențǎ, mǎrturiile despre schimbarea produsǎ în sufletul sǎu, date de unii apropiați precum levitul cipriot Barnaba, care îi fusese coleg la școala lui Gamaliel, au fǎcut sǎ fie în cele din urmǎ bine primit în rândurile ucenicilor[12].

In timpul șederii la Ierusalim, lui Pavel i se reveleazǎ adevarata sa misiune, tot prin vocea Domnului, care i se adreseazǎ pe când se afla în Templu, spunându-i sǎ iasǎ din cetate și sǎ meargǎ departe, pentru a vesti noua credințǎ neamurilor, adicǎ pǎgânilor din cadrul Imperiului Roman. Inițial, el se va întoarce în orașul sǎu natal, unde-și va începe propovǎduirea, dupǎ care va fi luat de Barnaba și adus în Antiohia Siriei, care va deveni de atunci încolo centrul acțiunilor sale misionare. Activitatea misionarǎ pe care cei doi apostoli o desfǎșoarǎ în principala metropolǎ a Siriei duce la formarea unei puternice comunitǎți creștine, ceea ce provoacǎ bucuria Bisericii din Ierusalim. Pronia divină îi va face însǎ sǎ pǎrǎseascǎ și acest oraș, Duhul Sfânt grǎindu-le bǎtrânilor comunitǎții și spunându-le: Osebiți-Mi pe Barnaba și Saul, pentru lucrul la care i-am chemat. Astfel, cei doi pornesc în ceea ce avea sǎ fie prima cǎlǎtorie misionarǎ din cele trei ale Apostolului neamurilor, în urma cǎrora religia creștinǎ avea sǎ se rǎspândeascǎ pe întreg cuprinsul lumii cunoscute la vremea aceea[13].

Punctul central al activitǎții Sfântului Apostol Pavel îl reprezintǎ fǎrǎ îndoialǎ cele trei cǎlǎtorii misionare ale sale, întreprinse într-un interval de 13 ani, în urma cǎrora religia creștinǎ a fost propagatǎ în cadrul comunitǎților pǎgâne greco-romane și microasiatice.

Prima cǎlǎtorie misionarǎ, care s-a desfǎșurat între anii 45 și 49, a avut ca punct de plecare orașul Antiohiei din Siria, centrul activitǎții de propovǎduire a Apostolului. Ca însoțitor Pavel l-a avut pe prietenul sǎu Barnaba, iar traseul urmat a fost urmǎtorul: mergând mai întâi în portul Seleuciei, cei doi se îmbarcǎ spre insula Cipru, ajungând în orașul Salamina. Ulterior, ei merg în capitala insulei, Pafos, unde poartǎ o discuție cu guvernatorul roman, Sergius Paulus, un om cult care a ascultat binevoitor învǎțǎturile pe care aceștia le propovǎduiau. Pǎrǎsind apoi insula, ei au intrat pe teritoriul Asiei Mici, trecând prin provincia Pamfiliei, cu reședința la Perga, și prin Antiohia Pisidiei. În acest oraș a avut loc un prim conflict cu comunitatea evreiascǎ, care i-a silit pe cei doi sǎ pǎrǎseascǎ cetatea și sǎ meargǎ spre Iconium, în centrul platoului anatolian. Nici aici însǎ nu vor avea parte de o primire mai bunǎ, deși reușesc sǎ converteascǎ mai mulți locuitori, cum era fecioara Tecla, motiv pentru care pornesc spre provincia Licaoniei, unde cerceteazǎ cetǎțile Listra și Derbe. Fiind ulterior chemați la Ierusalim, cei doi revin în Antiohia, dupǎ care iau drumul Orașului Sfânt[14].

[1] Pr. Ioan Mircea, Dicționar al Noului Testament, p. 378.

[2] Viețile Sfinților Apostoli, Ed. Sofia, București, 2002, p. 34.

[3] Alain Decaux, Viața Sfântului Pavel, Ed. Humanitas, București, 2007, p. 54.

[4] Pr. Ioan Mircea, Dicționar al Noului Testament, p. 378.

[5] Viețile Sfinților Apostoli, p. 38.

[6] Viețile Sfinților Apostoli, p. 39.

[7] Pr. Ioan Mircea, Dicționar al Noului Testament, p. 379.

[8] Pr. Ioan Mircea, Dicționar al Noului Testament, p. 379.

[9] Alain Decaux, Viața Sfântului Pavel, p. 66.

[10] Alain Decaux, Viața Sfântului Pavel, p. 67.

[11] Viețile Sfinților Apostoli, p. 51.

[12] Pr. Ioan Mircea, Dicționar al Noului Testament, p. 379.

[13] Pr. Sabin Verzan, Sfântul Apostol Pavel, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1996, p. 15.

[14] Viețile Sfinților Apostoli, p. 54.

Bibliografie:

Surse documentare:

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, editura IBMO, București, 2013.
2. Epistola către Diognet”, în: Scrierile Părinților Apostolici, col. PSB, vol. I, editura IBMBOR, București, 1979.
3. Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, colecția PSB, vol. 13, editura IBMBOR, București, 1987.
4. Sfântul Grigorie de Nyssa, Viața lui Moise, în: Sfântul Grigorie de Nyssa, Partea întâia, traducere Pr. Dumitru Stăniloae și Pr. Ioan Buga, col. PSB, vol. 29, ed. IBMBOR, București, 1982.
5. Sfântul Ieronim,  Despre bărbații iluștri și alte scrieri, trad. Dana Negrescu, ed. Paideia, București,
7. Grigorie Palama, Scrieri II: Fecioara Maria și Petru Athonitul – prototipuri ale vieții isihaste și alte scrieri duhovnicești, trad. Diac. Ioan Ică jr., ed. Deisis, Sibiu, 2005.
8. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua. Partea întâia, traducere Pr. Dumitru Stăniloae, col. PSB, vol. 80, ed. IBMBOR, București, 1983.
9. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în: Filocalia, vol. III, traducere Pr. Dumitru Stăniloae, ed. IBMO, București, 2009.
10. Sfântul Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Luca, editura Sofia, București, 2007.
11. Sfântul Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Marcu, editura Sofia, București, 2007.

Lucrări secundare:

1. Viețile Sfinților Apostoli, Ed. Sofia, București, 2002.
2. Traian Aldea, Povestea smochinului, Editura Academiei Române, București, 2006.
3. Joachim Bouflet, O istorie a miracolelor, Ed. Codex, București, 2009.
4. Ion Bria, Iisus Hristos, Ed. Enciclopedică, București, 1992.
5. Ioan Constantinescu, Studiul Noului Testament, editura IBMBOR, București, 2002.
6. Jean Daniélou, Biserica primară, editura Herald, București, 2008.
7. Alain Decaux, Viața Sfântului Pavel, Ed. Humanitas, București, 2007.
8. Adrian Gabor, Biserica și Statul în primele patru secole, editura Sofia, București, 2003.
9. Grigorie T. Marcu, Saul din Tars, Sibiu, 1939.
10. John Meyendorff, Sfântul Grigorie Palamas și mistica ortodoxă, trad. Angela Pagu, ed. Humanitas, București, 2007.
11. Ioan Mircea, Dicționar al Noului Testament, Ed. IBMBOR, București, 1995.
12. Vasile V. Muntean, „Sfântul bizantin”, în: Biserica Ortodoxă Română, nr. 3-4/1986.
13. Charles Perrot, Jésus, ed. PUF, Paris, 1998.
14. Ioan Rămureanu, Istoria Bisericească Universală, editur IBMBOR, București, 2003.
15. Daniel Reid (editor), Dicționarul Noului Testament, editura Casa Cărții, Oradea, 2008.
16. Rizzo, Francesco Paolo, Biserica în primele secole – linieri istorice, editura Serafica, Roman, 1999.
17. Merrill C. Tenney, Studiu al Noului Testament (trad. Percy Livius Pup), editura Cartea Creștină, Oradea, 2008.
18. Sabin Verzan, Sfântul Apostol Pavel, Ed. IBMBOR, București, 1996.

Despre Sfinții Apostoli Petru și Pavel – partea II-a

Întemeierea monarhiei israelite, semn al centralizării celor 12 triburi evreieşti după sosirea lor în pământul Canaan, pe care îl cuceresc în timpul lui Iosua Navi, reprezintă un fenomen social, politic, cultural şi religios de o deosebită importanţă, atât pentru istoria Israelului cât şi pentru cea a Orientului Mijlociu.

După ce deprind formele de civilizaţie ale unei culturi sedentare, începând să locuiască în case şi să practice agricultura, israeliţii sunt nevoiţi să treacă în defensivă, fiind ameninţaţi de neamuri străine agresive, precum filistenii, principalii inamici, amoniţii, amaleciţii, sirienii ori moabiţii. Pentru a putea combate eficient aceasta ameninţare permanentă din exterior şi pentru a putea gestiona eficient situaţiile de criză, cum erau calamităţile naturale ori invaziile, era nevoie de existenţa unei autoritaţi centrale eficiente, dorită din ce în ce mai mult de către popor.

O unificare a triburilor a fost realizată de către profetul Samuel, ultimul reprezentant al instituţiei Judecătorilor, ce cârmuiseră Israelul timp de două secole, însă ea se baza pe un model de conducere teocratic, în care autoritatea era emanată direct de la Divinitate, prin preoţi. Acest sistem nu  a satisfăcut triburile israelite, care s-au adresat lui Samuel.

Epoca domniei lui Saul, ce a durat aproximativ 20 de ani, în ciuda victoriilor iniţiale împotriva amoniţilor  şi a filistenilor, este totuşi una şovăielnică, a începutului, în care numeroase obiceiuri ale societăţii tribale – cum ar fi oprirea pârgăi din prada obţinută – se manifestă încă puternic, iar populaţia nu dovedeşte încă suficientă coeziune pentru a face faţă ameninţărilor externe majore. Acest lucru, alături de nerespectarea de către Saul a poruncilor divine, vor conduce la îndepărtarea bunăvoinţei lui Dumnezeu de la poporul ales şi de la conducătorul acestuia, căruia i se vesteşte, prin gura profetului Samuel, că Domnul Îşi va găsi un bărbat după inima Sa şi-i va porunci Domnul să fie conducătorul poporului Său, deoarece tu nu ai împlinit ceea ce ţi s-a poruncit de la Domnul

Samuel, care după ce îi duce această veste pleacă pentru totdeauna de lângă Saul, va fi aşadar trimis din nou de către Dumnezeu, în Betleemul Iudeii, pentru a unge un nou rege, în locul aceluia care voise să-şi asume şi autoritatea religioasă asupra Israelului. El se opreşte în casa lui Iesei, unde îl alege pe cel de-al şaptelea şi cel mai mic dintre fiii acestuia, David, descoperindu-i-se de către Domnul că acesta va fi noul stăpân al Israelului. În acest răstimp, cuvintele rostite de Dumnezeu prin gura profetului: Astăzi a rupt Domnul regatul lui Israel de la tine şi l-a dat altuia, care e mai bun decât tine, lucrau în mintea lui Saul, care era chinuit tot mai des de un duh rău, după cum spune Scriptura. Curtenii săi au socotit că regelui îi va face bine să se delecteze ascultând muzică, drept pentru care au căutat un tânăr priceput în a cânta la harpă. Astfel îşi va face intrarea David la curtea regelui Saul – nu peste mult timp, tânărul betleemit va face dovada alegerii lui de către Dumnezeu pentru a domni peste Israel, pe parcursul a ceea ce urma să fie cea mai glorioasă perioadă a statului evreu.

Dupǎ venirea sa la curtea regelui Saul, tânǎrul David se va bucura de simpatia monarhului, care îl numeşte purtǎtorul sǎu de arme. Foarte curând însǎ, fiul lui Iesei, care nu era soldat, a avut prilejul sǎ-şi dovedeascǎ vitejia.

Iscându-se un nou război între evrei şi filisteni, aceştia din urmă au invadat Israelul, aşezându-şi tabăra la Efes-Damim, în timp ce israelitenii pe o colina lângǎ Valea Stejarului. Pentru a evita o nouǎ vǎrsare de sânge, un uriaş din armata filisteanǎ, pe nume Goliat din Gat, a lansat o provocare evreilor, spunându-le să trimită un om să se lupte cu el, ca printr-o luptă solitară să decidă soarta întregii bătălii. Faptul cǎ timp de 40 de zile nimeni din tabǎra israelitǎ nu a dat curs acestei provocǎri se explicǎ prin dimensiunile luptǎtorului filistean, care, potrivit Sfintei Scripturi, era înalt de şase coţi şi o palmă, adicǎ 3 metri şi 12 centimetri, purta o platoşă ce cântărea cinci mii de sicli de aramă, echivalentul a aproximativ 57.5 kilograme şi o suliţă al cărei fier era greu de şase sute de sicli.

Fiind trimis în tabǎra evreilor pentru a le aduce provizii celor trei fraţi ai sǎi care se aflau sub arme, David a auzit la rându-i provocarea lui Goliat şi s-a oferit să lupte cu acesta, cerându-i voie lui Saul să-l lase, în ciuda opoziţiei fratelui său Eliab, spunându-i regelui că Dumnezeu, Care îl scǎpase din ghearele leilor şi urşilor pe când era pǎstor, îl va izbǎvi şi din mâinile potrivnicului sǎu.

Ingǎduindu-i-se să lupte cu uriaşul, David nu a luat armura, deoarece nefiind soldat de profesie aceasta îl stânjenea în mişcări, ci s-a înarmat cu toiagul, praştia şi cinci pietricele de râu. Mergând asupra lui Goliat, el a reuşit sǎ îl loveascǎ pe acesta cu o piatra în frunte, provocându-i, se pare, paralizia, şi putând astfel sǎ îi taie capul. Biruinţa lui David a însemnat victoria armatei israelite.

În urma acestei victorii, Saul l-a făcut pe David căpetenie de oşti. De asemenea, David a legat o prietenie strânsă cu fiul regelui, Ionatan, însă încă de la început tatăl acestuia a căpătat ură împotriva lui, deoarece la întoarcerea armatei israelite, femeile îi primeau cântând Saul a biruit mii, iar David zeci de mii. Aceasta punere în inferioritate l-a mâniat pe cel dintâi rege evreu, care l-a bănuit pe David că ar dori sǎ îi uzurpe tronul. Nici căsătoria lui David cu Micol, fiica sa, nu a avut darul să uşureze ura lui Saul faţă de acesta, din contră, el a devenit vrăjmaşul noului ales al lui Dumnezeu, pe care a cǎutat sa-l ucidă de două ori.

Duşmǎnia nejustificatǎ a regelui faţǎ de el îl va sili pe David sǎ fugǎ de la curte, fiind urmǎrit de oamenii lui Saul şi uneori de acesta însuşi prin ţinuturile de sud ale Israelului. În rǎstimpul desfǎşurǎrii acestei urmǎriri, David a avut de douǎ ori ocazia sǎ il ucidǎ pe rege, reuşind sǎ se strecoare pe furiş în tabǎra acestuia, însǎ a refuzat de fiecare datǎ sǎ ridice mâna asupra unsului lui Dumnezeu. Aceasta dovadǎ de credinţǎ şi nobleţe din partea celui pe care îl prigonea i-a pricinuit lui Saul urmǎtoarea exclamaţie:  Tu eşti mai bun decât mine, căci mi-ai răsplătit cu bine, iar eu ţi-am răsplătit cu rău. (…) De acum ştiu că fără îndoială vei domni şi regatul lui Israel va fi tare în mâna ta.

Deznodǎmântul cuvintelor celui dintâi rege evreu era mai apropiat decât îşi imagina regele, deoarece chiar şi urmǎrit, David îşi consolida poziţia, devenind cǎpetenia unui grup de nemulţumiţi şi cǎsǎtorindu-se cu fetele mai multor familii iudaice proeminente din zonǎ, precum Abigail, fosta soţie a lui Nabal, stǎpânul Maonului, ori Ahinoam din Izreel.

In cele din urmǎ însǎ, convins fiind că Saul niciodată nu va înceta să-l prigonească, David a fugit la regele filistean al Gatului, Achiş, acolo unde regele israelit nu îl putea ajunge. Sosit la curtea monarhului străin, David i-a cerut acestuia o cetate în care să îşi stabilească locaşul, iar acesta i-a dat Ţiclagul, unde tânǎra căpetenie își va constitui un mic stat semiindependent. Ulterior, aceasta cetate va rǎmâne definitiv în stăpânirea evreilor. Perioada în care David şi ai săi au locuit în Ţiclag a fost de un an şi patru luni, iar în răstimpul acestei şederi ei i-au atacat pe gheşureni, ghirzeni  şi amaleciţi, populatii migratoare care provocaseră mari stricăciuni evreilor. Aceste atacuri împotriva aliaţilor regelui filistean Achiş erau urmate de masacrarea întregii populaţii, pentru ca nimeni să nu îi vestească stăpânului din Gat acestea.

Perioada exilului lui David se va sfârşi odată cu înfrângerea regelui Saul şi a oastei israelite de către filisteni în bătălia de pe muntele Ghelboa, soldatǎ cu moartea monarhului evreu şi a trei dintre fiii sǎi. Sosise astfel momentul ca David sǎ îşi asume în fapt autoritatea ce îi fusese datǎ prin ungerea de către Samuel.

După moartea lui Saul şi a trei dintre moştenitorii săi în bătălia de pe muntele Ghelboa, David va părăsi feuda sa de la Ţiclag, îndreptându-se, la porunca Domnului, spre cetatea Hebron. Aici, căpeteniile lui Iuda, care vedeau de mult timp în el pe adevăratul lor protector, independent de autoritatea centrală, l-au ales ca rege peste acest trib. Autoritatea davidică nu a fost însă recunoscută îndată în întreg Israelul. Generalul Abner, comandantul armatei regale, l-a luat pe Işboşet, ultimul dintre fiii lui Saul, care nu luase parte la bătălia de pe muntele Ghelboa şi l-a înscăunat rege peste seminţiile lui Israel, peste care a domnit doi ani. Această dispută internă dintre David şi moştenitorul lui Saul, care îşi stabilise capitala la Mahanaim, peste râul Iordan, prefigura scindarea statului israelit în două regate independente după moartea regelui Solomon.

Începutul domniei regelui David, care a stăpânit în Hebron, potrivit Scripturii, timp de şapte ani şi şase luni, a fost marcat de un război civil, generalul Abner  încercând să-l înlăture de pe tron. Împotriva acestuia s-au ridicat cei trei fii ai Ţeruiei, sora lui David, numiţi Ioab, Asael şi Abişai, vechi partizani ai fiului lui Iesei, care îl însoţiseră în tot timpul prigonirii sale de către Saul. Cele două oşti s-au întâlnit la iazul Ghibeonului, unde generalii din Hebron au obţinut victoria împotriva armatei veniaminene.

Scriptura înfăţisează ulterior creşterea în timp a popularităţii lui David, în timp ce la curtea lui Işboşet domnea anarhia. Acesta din urmă îşi va pierde încă mai mult din influenţă după asasinarea generalului Abner, principalulsău protector, de către Ioab, comandantul oştilor lui David. În cele din urmă, alţi doi comandanţi din armata sa, numiţi Baana [ba-A-na] şi Rechab, au profitat de slăbiciunea monarhului pentru a-l asasina, ducându-i capul la David în Hebron  şi sperând să obţină o plată bună pentru fapta lor. David însă va face tot posibilul pentru a se disocia de moartea lui Işboşet, ucigându-i pe cei doi asasini. La fel procedase conducătorul din Hebron şi la moartea lui Abner, arătând întregului popor faptul că nu el poruncise generalului Ioab să-l ucidă. Chiar dacă neimplicarea lui David în aceste două asasinate rămâne discutabilă, cert este că atitudinea lui îndurerată la moartea celor doi principali oponenţi a plăcut poporului.

Astfel, după ce s-a aflat de moartea lui Işboşet, întreg Israelul s-a adunat la David în Hebron, adresându-i următoarele cuvinte: Iată, noi suntem oasele tale şi carnea ta. Încă de pe când Saul domnea peste noi, tu ai povăţuit pe Israel şi Domnul a zis către tine: Tu vei paşte pe poporul Meu Israel şi tu vei fi rege peste Israel. Astfel a devenit fostul păstor betleemit  conducătorul tuturor triburilor israelite, pe când nu avea decât 30 de ani, domnind asupra lor timp de 33 de ani.

La puţină vreme după ce fusese uns rege, David a adunat armata şi a pornit împotriva iebuseilor, care stăpâneau cetatea Ierusalimului. Aceştia i-au batjocorit iniţial pe asediatori, urcând oameni cu handicapuri pe ziduri şi spunând că aceştia vor fi suficienţi pentru a apăra fortăreaţa. Însă trupele lui David au reuşit să cuprindă mai întâi oraşul de jos, cucerind ulterior şi fortificaţia de pe muntele Sion. După ce a cucerit Ierusalimul, David a întărit această cetate şi s-a folosit de meşterii tâmplari, pietrari şi zidari trimişi de către Hiram, regele oraşului fenician Tir, pentru a-şi construi aici un palat, în care va locui până la moarte. Se înfăptuiau astfel paşii decisivi spre centralizarea statală a Israelului, David consolidându-şi domnia şi prin două victorii împotriva filistenilor, care îl atacaseră îngrijoraţi fiind de creşterea puterii sale în regiune.

Pentru a desăvârşi autoritatea sa şi prestigiul Ierusalimului, mai era însă nevoie ca aici să fie adus şi simbolul autorităţii religioase, Sfântul Chivot, care îi însoţise pe israeliteni în tot timpul peregrinărilor şi războaielor pe care le purtaseră. Potrivit unui cercetător, această acţiune a regelui David, de aducere a Sfântului Chivot la Ierusalim, semnifica pe de-o parte continuitatea regatului unit cu trecutul, şi, pe de altă parte, un început complet nou, o epocă nouă, care se va sfârşi abia odată cu distrugerea Primului Templu, în anul 586 î.Hr.

Fiind acum stăpân peste întreg Israelul şi reuşind să-şi consolideze autoritatea, David a avut mână liberă pentru a extinde graniţele statului iudeu, transformându-l într-una dintre cele mai însemnate puteri din regiune. O perioadă de neaşteptată prosperitatea se deschidea astfel în istoria poporului ales.

După consolidarea pe plan intern a domniei sale, regele David a iniţiat o politică externă fără precedent în istoria Israelului, trecând de la războiul defensiv la cel ofensiv. Acţiunea monarhului israelit se bucura şi de un context internaţional favorabil, dată fiind slăbiciunea momentană a Imperiului Egiptean şi a statelor din Mesopotamia, vechii hegemoni ai regiunii. Astfel, după ce ocupă mare parte din statele filistene situate în regiunea de coastă a Palestinei, el respinge atacul regelui aramean Hadad-Ezer, a cărui stăpânire se afla în zona sudică a Siriei de astăzi, purtând ulterior o campanie soldată cu subjugarea Damascului şi cu extinderea teritoriului statului evreu până la Eufrat.

De asemenea, David îşi va întinde stăpânirea şi asupra regatelor situate la răsărit de râul Iordan, în regiunea Idumeii, profitând de un casus beli pe care i l-a oferit noul rege amonit, Hanun, insultându-i pe solii evrei veniţi la înmormântarea tatălui său. După ce iniţial statul amonit fost învins de armata israelită comandată de generalul Ioab, anul următor Hanun va relua ofensiva, bizuindu-se pe sprijinul sirienilor de la răsărit de Eufrat. În replică, David va lua personal comanda oştilor sale şi, trecând Iordanul, îi va învinge decisiv pe aliaţi în bătălia de la Valea Sărată. Ulterior, şi regatele moabiţilor şi edomiţilor din această regiune se vor supune dinastului din Ierusalim.

Succesele militare ale lui David s-au datorat în mare parte organizării unei armate bine pregătite şi echipate şi a unei administraţii centralizate eficiente. Aceste instrumente ale statului evreu vor fi cheia prosperităţii sale din această perioadă, asigurând depăşirea cu bine a unor calamităţi precum foametea ori ciuma, menţionate în Cartea a II-a a Regilor. La acestea a contribuit însă şi stabilitatea internă manifestată până spre sfârşitul domniei lui David, datorată în mare parte drepturilor aproape egale ce erau oferite popoarelor supuse în raport cu israeliţii. Astfel, un militar hitit, pe nume Urie, reuşise să atingă un grad înalt în oastea regală.

Familia regală, având numeroşi membri, a fost marcată de o întreagă serie de conflicte, cauzate de o aparentă incapacitate a regelui de a-şi struni copiii. Astfel, după ce întâiul născut al lui David, Amnon, o necinsteşte pe sora sa vitregă, Tamara, fratele acesteia, Abesalom, o răzbună ucigându-l pe moştenitorul regelui, şi devenind astfel următorul la tron. Chiar dacă a fost în cele din urmă iertat pentru acestă faptă, Abesalom a continuat să comploteze, de data aceasta împotriva propriului său tată, pe care dorea să-l înlăture de la domnie. Conspiraţia sa îşi va găsi adepţi atât în rândul populaţiei, cât şi al marilor dregători, precum Ahitofel, fiul reuşind să-i izgonească pe David şi pe credincioşi acestuia din Ierusalim peste Iordan. Bătrânul monarh va reuşi totuşi să reia iniţiativa mulţumită unei rețele de spioni, care îi dezvăluie planurile lui Abesalom. Generalii davidici vor reuşi în cele din urmă să învingă oastea uzurpatorului în pădurea Efraim, Ioab ucigându-l pe cel de-al doilea moştenitor al tronului, în ciuda ordinului lui David de a-l prinde nevătămat.

Un ultim conflict în cadrul familiei regale va avea loc în ultimul an de domnie al lui David, al 40-lea, între Solomon, următorul la tron după porunca lui David, şi, un alt fiu al regelui, dornic să domnească. Tentativa acestuia din urmă de a se autoîncorona va fi însă zădărnicită de monarh, care, prevenit din timp, porunceşte ca Solomon să fie încoronat oficial, arătându-l astfel în ochii întregului popor ca moştenitor legitim. Bătrân, bolnav şi epuizat de o viaţă agitată, David îşi va da obştescul sfârşit înainte de a împlini 70 de ani, lăsându-i fiului său o moştenire măreaţă si dându-i următorul sfat: să păzeşti legământul Domnului Dumnezeului tău, umblând în căile lui şi păzind legile lui, poruncile lui, hotărârile Lui şi aşezămintele Lui, precum sunt scrise în legea lui Moise, pentru ca să îţi fie bine cunoscut tot ce vei face, oriunde şi oriîncotro te vei întoarce.

Bibliografie:

1. Biblia sau Sfânta Scriptură (Cărțile I, II Regi), editura IBMBOR, București, 1993;
2. Flavius Josephus, Antichități iudaice, vol. I, editura Hasefer, București, 2004;
3. Hârlăoanu, Dr. Alfred, Istoria universală a poporului evreu, editura Zarkony, București, 1992;
4. Kung, Hans, Iudaismul, editura Hasefer, București, 2005;
5. Dimont, Max I., Evreii, Dumnezeu si istoria, editura Hasefer, București, 2007;
6. Moscati, Sabatino, Vechile civilizații semite, editura Meridiane, București, 1975;
7. Oliphant, Margaret, Atlasul lumii antice, editura M.A.S.T., Slovacia, 1999;
8. Eisenberg, Josy, O istorie a evreilor, editura Humanitas, București, 2006.

În centrul teologiei creştine se află simbolul mântuitor al Sfintei Cruci, prin care omenirea întreagă a fost curăţită de păcatul strămoşesc şi prin care Dumnezeu a redat urmaşilor lui Adam şi ai Evei posibilitatea de a moşteni viaţa de veci, pierdută de ei odată cu greşeala protopărinţilor. Ea este simbolul absolut al iubirii desăvârşite de oameni a lui Dumnezeu, Care   L-a oferit pe propriul Său Fiu ca jertfă pentru păcatele întregii omenirii, nevinovăţia Mântuitorului fiind mai mare decât greşelile tuturor oamenilor. Altarul pe care s-a adus această jertfă, petrecută în timpul istoric, a fost Sfânta Cruce – dovadă a căilor nepătrunse ale înţelepciunii, deoarece crucea era văzută în perioada patimilor lui Iisus Hristos ca un instrument de tortură şi, implicit, ca un simbol al batjocurii.

Manifestarea iubirii divine în istorie astfel a fost însă de neînţeles pentru cei care nu cunoşteau sau nu voiau să înţeleagă cele arătate în scriptura Vechiului Testament, ce prefigurase cele ce urmau să se întâmple la venirea Mântuitorului prin mai multe semne. Toate aceste semne premergătoare îşi vor găsi împlinirea în Răstignirea lui Hristos pe Golgota, drept pentru care Fericitul Augustin spune despre Noul Testament că „se ascunde în cel Vechi, iar acesta din urmă se descoperă deplin în cel Nou”.

Simbolul mântuitor al Sfintei Cruci a fost promis de Dumnezeu oamenilor mai înainte de începutul timpului istoric, în momentul căderii în păcat a protopărinţilor Adam şi Eva, ispitiţi de diavol să guste din roadele pomului cunoştinţei binelui şi răului. După cum spune Sfântul Chiril al Ierusalimului, „deoarece oamenii au fost înşelaţi prin lemn, tot prin lemn trebuiau să fie vindecaţi”. Aşa că Dumnezeu arată că din urmaşii femeii unul va zdrobi capul şarpelui, adică al diavolului – acesta este Mântuitorul Hristos, Care, făcându-se om şi pătimind pe cruce, a sfărâmat porţile iadului.

Ulterior, semnul izbăvitor al Sfintei Cruci a fost preînchipuit prin felurite gesturi, obiecte ori metafore ale patriarhilor şi profeţilor Vechiului Testament. Astfel, patriarhul Iacov îi va binecuvânta pe cei doi copii ai fiului său Iosif, Efraim şi Manase, punându-şi braţele încrucişate pe capetele lor, aşa cum este arătat în capitolul 48 al cărţii Genezei. Acest gest este astfel comentat de către Sfântul Ioan Damaschin: „Iacov cel dintâi a închipuit crucea când s-a închinat vârfului toiagului lui Iosif (Facerea 47, 31), iar când a binecuvântat pe fiii lui Iosif cu mâinile încrucișate (Facerea 48, 14), este foarte lămurit că a descris semnul crucii”.

În cartea Ieşirii, Crucea va fi preînchipuită mai întâi prin toiagul făcător de minuni al prorocului Moise, care îl va forţa astfel pe faraonul egiptean să-i elibereze pe evrei din captivitate, fapt ce a fost văzut de către Sfinţii Părinţi ca o înainte înfăţişare a eliberării oamenilor din robia păcatelor, şi tot cu ajutorul acestuia, lovind apele Mării Roşii în semnul crucii, le-a despărţit, permiţând poporului Israel să treacă spre pământul făgăduinţei. De asemenea, tot acest toiag al lui Moise va fi folosit de către proroc pentru a scoate apă din stâncă la Meriba, în timpul peregrinării de 40 de ani a israelitenilor prin pustiul Sinaiului.

O altă profeţie a Vechiului Testament, anume cea a prorocului Iezechiel, la capitolul al IX-lea, indică şi forma exactă a crucii, care este identică literei tau, ultima a alfabetului ebraic antic, a cărei grafie constă din două bare întretăiate: „Treci prin mijlocul cetății, prin Ierusalim, și însemnează cu semnul crucii (†) pe frunte, pe oamenii care gem și care plâng din cauza multelor ticăloșii care se săvârșesc în mijlocul lui; iar celorlalți le-a zis: „Ucideți și nimiciți pe bătrâni, tineri, fecioare, copii și femei, dar să nu vă atingeți de niciun om care are pe frunte semnul „†”! Și să începeți cu locul Meu cel sfânt” (Iezechiel 9, 4-6).

De reţinut este faptul că, deşi dispreţuită ca fiind un obiect de pedeapsă, crucea nu era considerată a fi blestemată, ci cei ce sfârşeau răstigniţi pe ea purtau acest stigmat. Astfel, aşa cum se spune în Înţelepciunea lui Solomon: „binecuvântat este lemnul care slujeşte o trebuinţă binecuvântată” (14, 7), lemnul Crucii urma să capete o însemnătate absolut pozitivă, odată cu Patima cea mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, așa cum învață și Sfântul Ioan Damaschin: „Crucea ni s-a dat semn pe frunte în același chip în care s-a dat lui Israel tăierea împrejur. Prin ea ne despărțim cei credincioși de cei necredincioși și ne cunoaștem. Crucea este pavăza, arma și trofeul contra diavolului. Crucea este pecetea ca să nu ne atingă nimicitorul, după cum spune Scriptura (Ieșire 12, 12-13; Evrei 11, 28). Crucea este ridicarea celor căzuți, sprijinul celor care stau, reazemul celor slabi, toiagul celor păstoriți, călăuza celor convertiți, desăvârșirea celor înaintați, mântuirea trupului și a sufletului, izgonitoarea tuturor răutăților, pricinuitoarea tuturor bunătăților, distrugerea păcatului, răsadul învierii, pomul vieții veșnice”.

Dacă Sfânta Cruce şi rolul ei mântuitor au fost prefigurate în Vechiul Testament prin mai multe semne şi expresii, deplinul înţeles al acesteia şi semnificaţiile ei complete au fost revelate în Noul Testament, fiind indisolubil legate de persoana Mântuitorului Hristos, de Întruparea Sa în timp, de viaţa şi activitatea Sa. Odată cu venirea lui Fiului lui Dumnezeu pe pământ, aşadar odată cu circumscrierea Dumnezeirii în timpul istoric, simbolul Crucii îşi află deplina sa semnificaţie, desăvârşind însemnătatea dată de prefigurările vechitestamentare.

În textul Noului Testament se face referire la Cruce sub două semnificaţii – prima este cea materială, adică însăşi Crucea Patimilor lui Hristos, păstrată astăzi în mai multe fragmente în bisericile creştine din întreaga lume. Pe această cruce, potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul, s-a întâlnit cea mai josnică faptă a păcatului omenesc cu cea mai de seamă faptă a iubirii dumnezeiești. Iar cea de-a doua semnificație este cea spirituală, privitoare la suferinţele îndurate de Mântuitorul Hristos pentru tămăduirea păcatelor poporului. Aceasta din urmă, denumită şi crucea suferinţelor, este purtată de către fiecare creştin, după cum spune Însuşi Hristos: „Oricine vrea să vină după Mine, să se lepede pe sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 35). Acest cuvânt al Mântuitorului va constitui întărirea miilor de martiri care au suferit pe nedrept pentru mărturisirea credinţei creştine, şi continuă să fie un îndemn pentru credincioşii de astăzi.

Importanţa Sfintei Cruci în cadrul timpului istoric este vădită însă mai ales prin faptul că ea este semnul premergător al Judecăţii de Apoi, vestind prin apariţia Sa pe cer la cea de-a doua venire a Domnului şi sfârşitul timpului material. Aşadar, prin prezenţa Crucii atât la începutul mântuirii oamenilor, pe Golgota, şi la judecata finală, ea nu constituie numai hotarul dintre cele două Testamente, ci şi graniţa dintre lumea actuală, perisabilă, şi cea veşnică, care-i urmează, ea însoţind permanent pe Mântuitorul Hristos, în veşnicie.

Sfânta Cruce are însă și o importanță morală, ea simbolizând lupta necontenită cu păcatul a fiecărui om, ceea ce ne aduce la cuvintele Sfintei Evanghelii. Atunci când Mântuitorul Hristos ne spune: „Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede pe sine, să-și ia crucea sa și să-mi urmeze mie”, el numește prin cruce stăpânirea de sine, răbdarea, înțelepciunea și cumpătarea de care trebuie să dea dovadă fiecare  om, iar prin lepădarea de sine face referire la lepădarea omului celui vechi, a omului supus patimilor și neiubitor de Dumnezeu, așa cum învață și Sfântul Apostol Pavel, care ne îndeamnă să ne îmbrăcăm în „omul cel nou, cel zidit după Dumnezeu, în dreptatea și sfințenia adevărului” (Efeseni 4, 22-24).

Potrivit textului Cazaniei, tâlcuirea pe scurt a cuvintelor Mântuitorului este aceasta: „cel care voiește să se facă ucenic al lui Iisus Hristos, trebuie să se lepede și să urască orice păcat, să omoare toate patimile trupului și toate poftele lui cele rele și să urmeze învățăturile lui Iisus Hristos”. Asemenea ne învață și cel mai mare teolog român al secolului al XX-lea, Părintele Dumitru Stăniloae, când ne arată că „fiecare trebuie să-și ia crucea și cu ea să pornească pe urmele lui Hristos, pentru a se face tot mai asemenea Lui”.

Astfel, crucea aceasta a noastră trebuie să contribuie la desăvârșirea noastră morală, să se transforme din cruce a suferinței în cruce a bucuriei și într-un simbol al nădejdii. Iar această nădejde a noastră este dobândirea asemănării cu Dumnezeu, spre care am fost zidiți. La facerea omului, așa cum vedem în cartea Facerii, Dumnezeu l-a făcut pe acesta diferit de restul viețuitoarelor, deoarece, pe lângă trupul plămădit din pământ și stricăcios, a suflat asupra sa suflare de viață, prin care înțelegem sufletul. Prin această din urmă componentă a alcătuirii sale, care este necompusă și astfel nestricăcioasă, omul a fost menit să stăpânească asupra întregii creații și asupra propriului trup, puterile necesare pentru aceasta aflându-se în sufletul său.

Căci „sufletul, cu puterea pe care i-a dat-o Ziditorul, într-o clipă se suie în cer, se coboară în iad, înconjoară pământul, ajunge în tot locul și gândește orice voiește. Își aduce aminte  de cele din trecut, socotește pe cele care sunt de față și poartă grijă de cele viitoare; chibzuiește, judecă, împacă și osândește însăși gândurile sale. Sufletul prin puterile sale învață felurite limbi, felurite meșteșuguri și științe înalte. Câte limbi auzi, câte cărți citești, câte lucruri cu meșteșug vezi, țin de cele ale sufletului”.

Bibliografie:

1. Cazania, ed. IBMO, București, 2014.
2. Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, trad. Pr. Dumitru Fecioru, ed. IBMBOR, București, 2003.
3. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. Pr. Dumitru Fecioru, ed. IBMBOR, București, 2005.
4. Gordon, Vasile, Mergând, învățați… Predici pentru toate duminicile și sărbătorile de peste an, ed. IBMBOR, București, 2006.
5. Ilie, Arhim. Cleopa, Despre credința ortodoxă, ed. IBMBOR, București, 1985.
6. Păcurariu, Pr. Mircea, Predici, ed. IBMO, București, 2010.
7. Radu, Dumitru (coord.), Îndrumări misionare, ed.IBMBOR, București, 1986.
8. Stăniloae, Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, ed. IBMO, București, 2010.

În vremurile trecute, cunoașterea a reprezentat un constant element de fascinație pentru majoritatea oamenilor. Cei care posedau cunoștințe superioare contemporanilor constituiau adesea obiectul unei veritabile fascinații, ajungându-se în unele cazuri până la divinizarea lor, așa cum este cazul arhitectului egiptean Imhotep, a profetului iranian Zoroastru sau Zarathusra, a  filosofului elin Pitagora ș.a. De asemenea, abilitatea de a săvârși unele fapte explicabile din punct de vedere științific în prezent, dar miraculoase din perspectiva gândirii antice, ori de a prezice unele evenimente prin observarea fenomenelor naturale, înconjura cu o aură de venerație pe cei capabili de asemenea lucrări. Această reverență față de deținătorii cunoașterii reprezintă o constantă a tuturor popoarelor Antichității.

Originile castei magilor trebuie căutate, potrivit cercetătorilor, în perioada preistorică a istoriei omenirii, în perioada cunoscută și sub denumirea de „era magiei”, când întreaga gândire a umanității stătea sub semnul miraculosului – în abilitatea unor oameni aleși de a acționa asupra realității obiective cu ajutorul unor forțe supranaturale, având efecte precum tămăduirea bolilor, obținerea hranei ori biruința asupra dușmanilor. Ulterior, gândirea umană a evoluat și s-a desprins treptat, dar nu complet, de aceste credințe primitive. În continuare, majoritatea populațiilor antice căutau elemente ale magicului în diferite personalități, capabile adesea de a săvârși fapte remarcabile pentru epoca lor. Între principalele arte însușite de către „luminații” Antichității se numără în primul rând astronomia, cu derivatul ei mistic, astrologia, arta observării corpurilor cerești și a deducerii unor evenimente astrale, cât și aceea de a determina unele tipare caracterologice pe baza mișcărilor ciclice ale corpurilor cerești. O altă artă însușită de către „magi” era aceea a tămăduirii, a vindecărilor, considerate adesea miraculoase, fie printr-o bună cunoaștere a farmacologiei, fie prin unele practici cultice. În fine, abilitatea de a influența unele fenomene naturale prin intermediul practicilor magice a continuat să fie considerată un apanaj al „magilor”, așa cum este cazul magilor egipteni, care încearcă să-l combată pe Sfântul Proroc Moise, reproducând primele minuni ale acestuia, dar fiind în cele din urmă umiliți de puterea lui Dumnezeu.

Și alte civilizații antice, precum babilonienii, arabii preislamici ori indienii aveau asemenea caste de „magi”, ale căror atribuții erau diverse și care exercitau adesea o influență considerabilă asupra afacerilor statelor. În perioada ulterioară însă, civilizația care va confisca, ca să spunem așa, termenul de „mag” va fi cea a Iranului antic. Aici se edifică, în perioada ulterioară dinastiei ahemenide, una dintre cele mai remarcabile și active religii ale Antichității, zoroastrianismul. Preoții acestei religii sunt desemnați cu numele de magi de către majoritatea autorilor antici, fiind slujitori în celebrele temple ale focului și considerându-se că posedau abilitatea de a controla focul sacru, pantomorf, putând provoca inclusiv eclipse și fiind practicanții unei magii deosebit de puternice. Desigur, astrologia rămânea una dintre principalele lor îndeletniciri, și această castă și-a întărit influența în cadrul statului succesor regatelor elenistice, Regatul part, constituind unul dintre cele două consilii după care se conducea principaleul adversar al Imperiului roman din această perioadă, instaurând ceea ce am putea numi o „gnoseocrație”.

Din punct de vedere al Sfintei Scripturi, pe lângă mențiunile veterotestamentare, magii sunt menționați doar în textul Evangheliei după Matei, la capitolul al II-lea. Magii menționați aici se ghidează după apariția unei stele noi, care le vestește un eveniment istoric fără precedent: Nașterea Împăratului lumii, a Regelui iudeilor. Venirea lor în Iudeea declanșează, însă, o persecuție din partea regelui Irod I cel Mare, dar providența divină face ca Pruncul Hristos să nu fie aflat de către acesta. În schimb, magii Îl găsesc și I se închină, aducându-i daruri de aur, smirnă și tămâie, portretizând astfel, pe de-o parte, jertfa cea nesângeroasă a Legii noi și, pe de altă parte, prosternarea înțelepților popoarelor păgâne în fața Mântuitorului, ei constituind astfel, potrivit afirmației unui teolog, unii dintre „creștinii dinainte de Evanghelie”. Acest demers intreprins de magi, se incadreaza in categoria calatoriilor initiatice realizate pentru o descoperire a Adevarului, descoperire ce va surveni la sfarsitul expeditiei, prin intalnirea cu Divinitatea Intrupata.

Acești martori au fost înştiinţaţi de Nașterea Fiului lui Dumnezeu, prin apariţia unei stele neobişnuite si printr-o urmare a acesteia pana la locul in care era Pruncul născut si anume in Betleem. Din punct de vedere cultural, parţii erau moştenitori atât ai anticilor perşi, cât şi ai statelor elenistice fondate după moartea lui Alexandru cel Mare, drept pentru care mediul în care trăiau magii avea numeroase similitudini cu cel în care S-a născut Mântuitorul Hristos. Voinţa divină a făcut ca aceşti reprezentanţi ai unei alte culturi, ai neamurilor, să fie cei dintâi vestitori ai Naşterii celei minunate în rândul poporului evreu. Aşa cum vedem în textul Sfintei Evanghelii după Matei, Naşterea Mântuitorului Hristos a fost mai întâi vestită unor magi de la răsărit, prin intermediul unei stele. Potrivit unuia dintre cei mai mari comentatori ai textului biblic din istoria Bisericii, Sfântul Ioan Gură de Aur, steaua trebuie să se fi arătat magilor cu ceva vreme înaintea Naşterii, pentru ca aceştia să aibă vreme a străbate lungul drum ce îi despărţea de Betleem. De   asemenea,   steaua   minunată   nu   reprezintă   nicidemcum   o confirmare   a   ştiinţei astrologiei, ea fiind însă singurul semn ce putea fi înţeles de către magi. În plus, caracterul neobişnuit al stelei este dovedit prin faptul că aceasta strălucea şi în timpul zilei, prin direcţia ei de mers, de la nord spre sud, cât şi prin faptul că aceasta apărea şi dispărea fără vreo cauză explicabilă.În ceea ce priveşte numărul şi originea magilor, tradiţia a stabilit că aceştia erau trei, după numărul darurilor aduse Pruncului Iisus. În privinţa numelor, un document grec din Alexandria, datând cel mai probabil din secolul al VI-lea, îi numeşte pe aceştia Melchior, Gaspar şi Baltazar, cu toate că alte tradiţii folosesc alte apelative. Astfel, sirienii îi numesc Larvandad, Gushnasaphşi Hormisdas, nume mult mai apropiate de pretinsa origine persană a acestora. De altfel, nici originea lor nu este unanim recunoscută, unele tradiţii afirmând că Melchior era singurul originar din Persia, în timp ce Gaspar provenea din India, el fiind de altfel identificat cu un rege din acea regiune menţionat în scrierea apocrifă Faptele lui Toma, iar Baltazar era din Arabia.O altă tradiţie, susţinută şi de către Sfântul Ioan Gură de Aur, afirmă că în fapt toţi cei trei magi ar fi fost regi evrei din sudul Peninsulei Arabice, din actuala regiune a Yemenului, condusă la   acea   vreme   de   dinaşti   iudei. Motivul pentru care steaua i-a condus mai întâi pe magi la Ierusalim, şi apoi la Betleem,îl constituie, în viziunea Sfântului Ioan Hrisostom, dorinţa lui Dumnezeu ca aceştia să vestească iudeilor Naşterea Fiului Său şi totodată să înţeleagă din gura acestora că venirea Sa pe pământ fusese prezisă cu multă vreme înainte de către prorocii Vechiului Testament, fapt confirmat de sfetnicii lui Irod, care îi confirmă prin prorocia lui Miheia locul Naşterii – pentru această veste, Sfântul Ioan îi numeşte strămoşi ai Bisericii, deoarece ei L-au propovăduit pe Hristos mai înainte de întemeierea acesteia. Oameni de bună-credinţă, magii cred în sinceritatea cuvintelor lui Irod, care îi roagă să-i vestească şi lui atunci când vor afla Pruncul, pentru ca şi el să vină să I se închine – Dumnezeu însă le vesteşte adevăratele intenţii ale acestuia, drept pentru care ei se vor întoarce ulterior pe altă cale în ţara lor.

Etimologia termenului de „mag”.

Practica magiei poate fi considerată mai veche decât istoria umană, ea cuprinzând uneori întreaga arie a fenomenelor inexplicabile pentru om. Totodată, magia reprezintă încercarea omului de a-și subordona ori măcar de a influența transcendentul, ininteligibilul și imaterialul, pentru a obține foloase adesea intangibile în plan material, ori, foarte adesea, pentru a produce o schimbare de stare în persoana unui alt semen.

Apărută în cadrul societăților primitive, în forme conservate și practicate până astăzi în cadrul unor grupuri umane desprinse de civilizație, magia a căpătat o structură organizată în cadrul marilor religii antice, precum cea egipteană, babiloniană, persană ori, în perioada ei târzie mai ales, cea greco-romană.

Iudaismul a intrat la rându-i în contact cu practicile magice, cazuri precum cel al lui Balaam ori al vrăjitoarei din Endor fiind arhicunoscute în cadrul Vechiului Testament. Bineînțeles ca pretutindeni în cadrul Scripturii Legii Vechi se observă respingerea acestor practici, văzute drept escrocherii ori, mai grav, manifestări demonice, ce sunt însă neutralizate de puterea lui Dumnezeu, precum putem vedea în cazul înfruntării dintre Moise și „magii” egipteni.

Creștinismul a respins din primul moment practicile divinatorii, revelator fiind episodul privitor la Simon Magul. Magia este asociată de către creștinism strict cu puterea diavolului, faptele supranaturale săvârșite de către Sfinții Apostoli și ulterior de numeroși alți oameni învredniciți de harul lui Dumnezeu fiind atribuite harismelor și, ulterior, ariei minunilor – un caz extrem de grăitor pentru tranziția de la vrăjitor la sfânt fiind cel al Sfântului Ciprian de Antiohia.

În prezent, magia se constituie drept un anticult față de religie, ultimele decenii cunoscând o revenire în forță a felurite practici divinatorii, unele cu substrat în păgânism, altele cu caracter de noutate.

Dată fiind răspândirea pe care a dobândit-o domeniul magiei ori ariile conexe ale acestuia în lumea contemporană, este foarte important să încercăm, înainte de toate, o definire a acestui concept, cu limitele și exagerările sale, date fiind numeroasele sensuri relativ vagi în care este folosit.

Din punct de vedere etimologic, termenul de magie provine din grecescul μαγεία și, ulterior, din latinescul magia[1], termeni care, în sens strict, se referă la religia, învățăturile și practicile oculte ale magilor persani, preoți ai religiei zoroastriene, așa cum au ajuns ei a fi cunoscuți în lumea occidentală.

Dată fiind puțina cunoaștere a practicilor cultului zoroastrian, nu a durat mult pentru ca termenul de magie să fie asociat cu acela de vrăjitorie, așa cum se observă la autori antici precum Pliniu cel Bătrân, în lucrarea sa, Istoria Naturală[2]. În majoritatea limbilor europene, această asociere persistă până în prezent, în ciuda unor încercări de a redefini magia drept știință a naturii, precum demersul lui Francis Bacon din De Augmentis scientiarum[3]. Astfel, în prezent termenul de magie denotă o practică primitivă, eminamente rea, aparținând chiar patologicului.

De asemenea, potrivit teoriilor despre evoluția religiilor, care le prezintă pe acestea drept concepte elaborate în etape clare, magia este asociată, așa cum vedem și la Francis Bacon, unei etape preliminarii din perioada formării religiei, numită de acesta absentia in proximo[4]. Astfel, magiei îi sunt atribuite toate superstițiile ce caracterizează o astfel de fază preliminară a formării religiei, și care sunt ulterior eliminate din cultul și sistema acesteia. Această interpretare nu cunoaște variații în esență, chiar dacă abordarea poate să difere: astfel, magia poate fi privită ca precedând perioada cu adevărat religioasă din credința unui neam ori drept caracteristică a formei celei mai de jos de manifestare a religiei respective[5].

Cea mai veche menţiune a cuvântului mag ne-a parvenit prin filieră greacă, cu toate că este foarte probabil ca el să fie de origine iraniană sau persană. El se regăseşte în opera intitulată Protrepticul a scriitorului bisericesc Clement din Alexandria, care îl citează pe filosoful Heraclitdin Efes, ce îi condamna pe magi pentru ritualurile lor. De asemenea, şi istoricul antic Herodot din Halicarnas face o menţiune referitoare la magi în Istoriile sale, desemnându-i cu acest termen pe emigranţii medo-persani din Asia Mică, dar folosindu-l şi pentru a defini o întreagă castă preoţească. În ultima instanță, un alt istoric grec, Xenofon, care călătoreşte în secolul al IV-lea î. Hr. la curtea împăraţilor persani din dinastia Ahemenidă îi numeşte pe magi ca fiind principala autoritate religioasă de acolo, ei ocupându-se de asemenea şi cu educaţia moştenitorilor tronului. De altfel, termenul de mag este întâlnit şi într-o inscripţie a împăratului persan Darius I, fiind atribuit unor rebeli ce luptau împotriva monarhului. Concepţia despre magi în lumea greacă-elenistică s-a cristalizat aşadar cândva în jurulsecolelor V-IV î. Hr., termenul desemnându-i în general pe practicanţii magiei, sau, mai pe larg, pe cei care foloseau elemente ale supranaturalului pentru a obţine efecte în lumea naturală. Cu toate acestea, cel mai adesea, această noţiune avea sens peiorativ, prin mag înţelegându-se mai degrabă interpret al semnelor ori al viselor.

[1]James Hastings (ed.), Encyclopaedia of Religion and Ethics, vol. VIII, ed. T.&T. Clark, Edinburgh, 1915, p. 245.

[2]Lexikon für Theologie und Kirche, vol. 10, Ed. Herder, Freiburg im Breisgau, 2006, p. 523.

[3]J. Bricout (coord.), Dictionnaire pratique des connaissances religieuses, tom 6, Librairie Letouzey et Ane, Paris, 1928, p. 287.

[4]James Hastings (ed.), Encyclopaedia of Religion and Ethics, p. 246.

[5]New Catholic Encyclopedia, vol. XIV, The Catholic University of America, Washington D.C., 1967, p. 327.

Teologia îndumnezeirii omului a Sfântului Grigorie Palama

În privința teologiei privitoare la îndumnezeirea omului a Sfântului Grigorie Palama, unii cercetători occidentali, precum Hans-Georg Beck ori. D. Wendebourg au opinat că acesta s-ar concentra asupra energiilor necreate ca formă a comunicării și revelării de sine divine, dându-le acestora o importanță mai mare decât hristologiei ori chiar triadologiei. Această părere a fost contrazisă de către unii teologi ortodocși, precum John Meyendorff ori Georgios Mantzaridis, care au demonstrat că în centrul teologiei palamite se află Întruparea Fiului lui Dumnezeu și prelungirea acesteia prin Tainele Bisericii, astfel încât, după cum afirmă John Meyendorff, isihasmul poate fi considerat o „mistică a Întrupării”: „el simte realitatea schimbării radicale intervenite în relațiile dintre Dumnezeu și om ca urmare a Întrupării. Mai mult decât dascălii duhovnicești care l-au precedat, el simte realitatea schimbării radicale intervenite în relațiile dintre Dumnezeu și om ca urmare a Întrupării…Hristos, mai exact Trupul Său, adică deplina Sa umanitate zămislită în sânul Fecioarei, e unicul nostru punct de contact cu Dumnezeu”[1].

Această ultimă opinie teologică a fost corectată ulterior de către teologii John Romanidis și, anterior, Georges Florovsky, care au observat diferența prezentă în teologia palamită între îndumnezeire și mântuire. Pentru Sfântul Grigorie Palama, îndumnezeirea omului este vocația creațională și experiența vederii Slavei necreate a Logosului lui Dumnezeu neîntrupat de care au parte atât îngerii, cât și patriarhii și prorocii Vechiului Testament, culminând în Fecioara Maria, fiind astfel cu putință și înainte de Întrupare și în afara ei[2]. Astfel, operând cu aceste două noțiuni, Sfântul Grigorie Palama creează o punte de legătură între Vechiul și Noul Testament, prin continuitatea teofaniilor și identificarea revelației și a experienței ei îndumnezeitoare în ambele[3].

Astfel, dacă pentru Sfântul Grigorie de Nyssa modelul misticului este prezentat de către Sfântul Proroc Moise, Sfântul Maxim Mărturisitorul îl vede ca model de om îndumnezeit pe Melchisedec, iar Sfântul Grigorie Palama o percepe drept ideal suprem al îndumnezeirii pe Preasfânta Fecioară Maria, față de care „niciunul dintre sfinții din cer, oricare ar fi el, nu ar putea ajunge câtuși de puțin la o laudă vrednică de ea, nici toți împreună, chiar dacă toți câți au fost mântuiți prin nașterea ei s-ar aduna la un loc devenind o singură gură, căci întreaga creație ar fi prea puțină pentru a-i aduce slava corespunzătoare ei, care s-a făcut mamă a Celui care a creat toate”[4].

Manifestarea îndumnezeirii Sfintei Fecioare Maria nu se manifestă prin onoruri lumești, ci prin „niște haruri de nespus și de neînțeles, niște puteri și lucrări mai presus de fire care tind sus, mai presus chiar de podoabele lor cerești: apelative și mesaje dumnezeiești care preschimbă în ceva mai bun legile firii, o venire a Duhului dumnezeiesc, o umbrire a puterii Celui Preaînalt, o coincidență mai presus de fire a zămislirii și fecioriei, o glorie (kenosis) a lui Dumnezeu Cuvântul, sarcina unei Copile Pururea-fecioare, o minune între minuni, o slobozire din pântec a unui Prunc și o naștere care nu știe de bărbat și care n-a dezlegat, ci a păzit neatinse simbolurile fecioriei”[5].

În cadrul aceleiași scrieri este exprimată lămurit și posibilitatea îndumnezeirii omului, atunci când Sfântul Grigorie Palama arată că: „nimic din cele de pe pământ nu era un receptacul  al minții/inteligenței, Dumnezeu l-a plămădit pe om ca receptacul al minții/inteligenței. Apoi, iarăși, pentru că, deși neamul omenesc a sporit, nimeni din el nu s-a găsit fiind așa cum trebuia un receptacul al lui Dumnezeu «prin Care și pentru Care sunt toate», ca să vorbim împreună cu Apostolul, a făcut-o mai apoi cum a binevoit pe această Pururea-fecioară ca palat al Lui Însuși, ca să spun așa, fiindcă pentru culmea curăției ei Ea s-a arătat un receptacul al plinătății Dumnezeirii în chip trupesc”[6].

Îndumnezeirea Preasfintei Fecioare este arătată ulterior ca răsplată a virtuților sale, ca „premiul de comun folos al fermității ei fără rival: pogorârea mai presus de fire a lui Dumnezeu pe pământ prin ea și preaslăvita noastră urcare prin El la cer. Căci petrecând copila lui Dumnezeu acolo (în Templu), în sanctuarul cel nepătruns, a pus în inima ei urcușuri înalte care ajung cu adevărat până la ceruri și-l trag de acolo până la noi pe Stăpânul ceresc”[7].

În fine, deplina îndumnezeire, pe cât este posibil firii omenești, a Preasfintei Fecioare Maria, este înfățișată astfel de către Sfântul Grigorie Palama: „Tu ești loc al tuturor harurilor, plinătate a oricărui fel de lucru frumos și bun, tablou însuflețit al oricărei virtuți și bunătăți, ca Una ce singură dintre toți te-ai învrednicit de toate darurile Duhului sau, mai bine zis, ca una ce singură ai avut în chip uimitor în măruntaiele tale pe Cel în care sunt toate comorile și ai fost cortul Lui uimitor…arătând încă de atunci din astfel de lucruri atât de uimitoare că ești o vatră neclintită a harurilor Lui”[8].

Teologia privind posibilitatea îndumnezeirii omului în viziunea Sfântului Grigorie Palama este cel mai clar exprimată în scrierea Despre împărtășirea dumnezeiască și îndumnezeitoare sau despre simplitatea dumnezeiască și mai presus de fire[9], ce constituie un răspuns adresat tuturor contestațiilor la adresa acesteia aduse de principalii adversari ai sfântului, Varlaam de Calabria și Achindin.

Astfel, adresându-se contestatarilor săi, Sfântul Grigorie Palama arată următoarele: „Dacă voi spuneți că harul din sfinți e creat pentru faptul că toate cele create se împărtășesc de Dumnezeu, pentru voi toate se vor numi sfinte și toată făptura se va îndumnezei de către voi; vor fi sfinte nu numai cele raționale, mai bine zis aceia dintre cei raționali care se împărtășesc de darul îndumnezeitor al Duhului, ci și cele neraționale și pe lângă acestea cele neînsuflețite”[10]. Urmând acestei argumentații, sfântul arată că: „Dacă darul îndumnezeitor al Duhului din sfinți e creat și e ceva ca o deprindere sau imitare naturală, cum ne învață cel ce umblă printre noi tulburându-ne (Achindin), sfinții nu se îndumnezeiesc mai presus de fire, nici nu se nasc din Dumnezeu (Ioan 1, 13), nici nu sunt duh ca unii născuți din Duh (Ioan 3, 6) și nu se fac un duh cu Domnul, ca unii ce sunt alipiți de El (I Corinteni 6, 17)”[11].

În sprijinul acestei afirmații Sfântul Grigorie Palama face apel la Părinții dinaintea sa care au teologhisit în această privință, în speță Sfântul Maxim Mărturisitorul, spunând: „Dar ascultă pe Cuviosul Maxim, care spune în Dialogul cu Pyrrhus: «Și Moise și David și toți câți au primit în ei lucrarea dumnezeiască prin lepădarea trăsăturilor omenești și trupești erau mișcați de Duhul lui Dumnezeu». Și iarăși, în alt loc: «Chipul urcându-se la arhetip și fiind cucerit de lucrarea dumnezeiască, mai bine zis făcându-se dumnezeu prin îndumnezeire, se îndulcește mai mult de extaz decât de cele ce sunt și se cugetă în el, prin harul Duhului ce l-a covârșit pe el»”[12]. Astfel, concluzionând, Sfântul Grigorie arată că „cei ce se îndumnezeiesc nu se fac numai mai buni după fire, ci primesc lucrarea dumnezeiască sau pe Însuși Duhul Sfânt”[13].

Teologia privitoare la îndumnezeirea omului în Sfânta Scriptură

Contestatarilor posibilității îndumnezeirii omului le sunt prezentate și argumente din Vechiul și Noul Testament: „Dar «Îl împărțiți, zice, pe Duhul dumnezeiesc, spunând că e subordonat, necreat și supraordonat, și măsurați pe Dumnezeu, spunând că unul dintre sfinți primește un har mai mare, altul unul mai mic; și aceasta nu e asemănarea cu Dumnezeu ce și-o câștigă fiecare prin imitare, ci altceva decât aceasta care vine de sus și e dar și necreat». Împotriva cui le spui acestea? Împotriva noastră sau a prorocului, mai bine spus împotriva Dumnezeului prorocilor, Care a spus prin unul din ei: «Voi vărsa din Duhul Meu peste tot trupul» (Ioil 3, 1); și împotriva Apostolului, care vorbește de «împărțirile Duhului Sfânt» (Evrei 2, 4); și a lui Dionisie (Pseudoareopagitul), care scrie limpede: «Unul este Cel pe care toți cei ce au același chip Îl doresc, dar din care nu se împărtășesc în chip unitar, măcar că este Unul, ci împarte fiecăruia cele dumnezeiești potrivite lui împreună cu împlinirea după vrednicie»”[14]. Astfel, se arată că: „nu e numai neîmpărțit Duhul în cei împărțiți, ci îi și unește pe cei ce se împărtășesc după puterea lor, ca o putere unificatoare, și-i înalță spre unitatea și simplitatea îndumnezeitoare a Tatălui”[15].

Iar în privința energiilor necreate ale Dumnezeirii, Sfântul Grigorie Palama arată următoarele: „Ce e deci puterea lui Dumnezeu care s-a arătat și L-a dovedit pe Iisus Fiul lui Dumnezeu? Oare creatură? Și cum a fost El recunoscut ca fiind Fiul lui Dumnezeu din pricina ei? Și să nu mai socotim puterea care a curățit pe leproși, a vindecat pe orbi…ci pe cea care a dezlegat mai întâi în chip nevăzut lanțul păcatelor și a făcut loc Duhului sfințeniei și a îndreptat și a luminat pe omul dinăuntru și a înviat prin unirea cu Dumnezeu din morți și a făcut sufletul să viețuiască dumnezeiești și a dat viața dumnezeiască și cu adevărat existentă a lui Dumnezeu. Căci învierea trupului urmează învierii sufletului, precum și moartea a urmat la început morți sufletului. Iar moartea sufletului este înstrăinarea de viața în Dumnezeu. Și aceasta este moartea cea cu adevărat cumplită”[16].

Maniera în care omul se poate îndumnezei prin intermediul energiilor necreate ale lui Dumnezeu este cea a propriilor sale fapte, așa cum se arată ulterior: „Cel mișcat prin Duhul Sfânt cu o mișcare veșnică s-a făcut numai sfânt. Căci sălășluindu-se Duhul în el, omul are în sine vrednicia prorocului, a apostolului, a îngerului, a lui Dumnezeu, câtă vreme era înainte numai pământ și cenușă…Căci e nevrednic cuvântul despre Dumnezeu al celui ce vede goală și pustie făptura lui. Dar nici creatura nu e atât de nevrednică, nici Dumnezeu atât de lipsit de putere, ca să nu trimită sfânta Lui dăruire faptelor”[17].

De asemenea, o serie de exemple legate de îndumnezeire pot fi aflate și în relatarea minunilor săvârșite după moarte de către Sfântul Grigorie Palama. Astfel, un ieromonah dintr-o mănăstire a Tesalonicului, fiind suferind, și-a oprit mintea în rugăciune către Sfântul Grigorie zicând: „Dacă aș fi fost atunci părtașul cuvintelor și sfintelor lui rugăciuni la plecarea de aici, le-aș fi pus înainte acum în loc de orice amuletă și arme de apărare”[18].

De asemenea, un om de vază al Tesalonicului, suferind de colici renale și neputându-se deplasa personal la mormântul sfântului, i s-a rugat astfel: „Chiar dacă nu sunt eu însumi acum prezent ca și ceilalți la mormântul tău, pentru că mă împiedică boala și ceasul, întrucât ești un imitator foarte exact al lui Hristos, poți, omule  al lui Dumnezeu, să mă vizitezi, să mă vindeci și să mă eliberezi de amarnica durere și de moartea așteptată”[19].

Totodată, un o altă referință la posibilitatea îndumnezeirii omului arătată de teologia palamită se regăsește în chiar Slujba Sfântului Grigorie Palama, în cadrul unuia dintre cele două tropare închinate sfântului arătându-se următoarele: „Luminătorule al Ortodoxiei, întărirea Bisericii și învățătorule, frumusețea monahilor, apărătorul nebiruit al teologilor, făcătorule de minuni, Grigorie, lauda Tesalonicului, crainicule al harului, roagă-te mereu să se mântuiască sufletele noastre”[20]. În cadrul slujbei Utreniei, referire la teologia îndumnezeirii omului fac Luminânda: „Bucură-te, lauda părinților, gura teologilor, corul isihiei, casa înțelepciunii, tăria învățăturilor, oceanul cuvântului, bucură-te organul înfăptuirii, înălțimea contemplării, vindecătorule al patimilor și bolilor omenești, bucură-te, locașul Duhului și mort și viu, părinte” și Slava de la Laude: „Cuvioase părinte, cunoscând din timp virtutea, cu purtare de grijă te-ai făcut organ al Duhului Sfânt, și luând de la El lucrarea minunilor, i-ai convins pe oameni să disprețuiască plăcerile, Iar acum luminat fiind mai curat de lumina dumnezeiască, luminează și mințile noastre, ierarhe Grigorie”[21].

Aceste ultime citate ne conduc la ultimul aspect influențat de către teologia palamită despre îndumnezeirea omului, anume cel al canonizării sfinților. Aceasta s-a petrecut dintotdeauna în Biserică, la începuturi ea constând simplu din manifestarea evlaviei populare față de personalitatea unui drept și înscrierea acestuia în martirologii și în calendarul Bisericii. Ulterior, procedura a devenit mai complexă, Biserica luând inițiativa canonizării formale, pentru păzirea credinței ortodoxe. Această implicare a Bisericii Ortodoxe în canonizarea sfinților se amplifică după perioada iconoclastă, în decursul secolelor XII-XIV, statornicindu-se ulterior, după căderea Constantinopolului (1453)[22]. Palamismul a contribuit la definitivarea concepției referitoare la canonizare în Biserica Ortodoxă, arătând că energiile necreate nu sunt separate de Duhul Sfânt, ceea ce făcea posibilă deificarea sfinților[23].

[1] Cf. Grigorie Palama, Scrieri II: Fecioara Maria și Petru Athonitul – prototipuri ale vieții isihaste și alte scrieri duhovnicești, trad. Diac. Ioan Ică jr., ed. Deisis, Sibiu, 2005, pp. 67-68.

[2] Cf. Grigorie Palama, Scrieri II: Fecioara Maria și Petru Athonitul – prototipuri ale vieții isihaste și alte scrieri duhovnicești, p. 68.

[3] Cf. Grigorie Palama, Scrieri II: Fecioara Maria și Petru Athonitul – prototipuri ale vieții isihaste și alte scrieri duhovnicești, p. 69

[4] Grigorie Palama, „Cuvânt despre intrarea în Sfânta Sfintelor și despre viața deiformă aici a Atotpreacuratei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarea și Pururea-fecioara Maria”, în: Grigorie Palama, Scrieri II: Fecioara Maria și Petru Athonitul – prototipuri ale vieții isihaste și alte scrieri duhovnicești, p. 174.

[5] Grigorie Palama, „Cuvânt despre intrarea în Sfânta Sfintelor și despre viața deiformă aici a Atotpreacuratei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarea și Pururea-fecioara Maria”, pp. 177-178.

[6] Grigorie Palama, „Cuvânt despre intrarea în Sfânta Sfintelor și despre viața deiformă aici a Atotpreacuratei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarea și Pururea-fecioara Maria”, p. 176.

[7] Grigorie Palama, „Cuvânt despre intrarea în Sfânta Sfintelor și despre viața deiformă aici a Atotpreacuratei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarea și Pururea-fecioara Maria”, p. 179.

[8] Grigorie Palama, „Cuvânt despre intrarea în Sfânta Sfintelor și despre viața deiformă aici a Atotpreacuratei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarea și Pururea-fecioara Maria”, p. 181.

[9] În Filocalia, vol. VII, traducere Pr. Dumitru Stăniloae, ed. IBMBOR, București, 2013, pp. 443-486.

[10] Grigorie Palama, Despre împărtășirea dumnezeiască și îndumnezeitoare sau despre simplitatea dumnezeiască și mai presus de fire, pp. 443-444.

[11] Grigorie Palama, Despre împărtășirea dumnezeiască și îndumnezeitoare sau despre simplitatea dumnezeiască și mai presus de fire, p. 445.

[12] Grigorie Palama, Despre împărtășirea dumnezeiască și îndumnezeitoare sau despre simplitatea dumnezeiască și mai presus de fire, p. 445.

[13] Grigorie Palama, Despre împărtășirea dumnezeiască și îndumnezeitoare sau despre simplitatea dumnezeiască și mai presus de fire, p. 446.

[14] Grigorie Palama, Despre împărtășirea dumnezeiască și îndumnezeitoare sau despre simplitatea dumnezeiască și mai presus de fire, p. 449.

[15] Grigorie Palama, Despre împărtășirea dumnezeiască și îndumnezeitoare sau despre simplitatea dumnezeiască și mai presus de fire, p. 450.

[16] Grigorie Palama, Despre împărtășirea dumnezeiască și îndumnezeitoare sau despre simplitatea dumnezeiască și mai presus de fire, p. 453.

[17] Grigorie Palama, Despre împărtășirea dumnezeiască și îndumnezeitoare sau despre simplitatea dumnezeiască și mai presus de fire, p. 459.

[18] Grigorie Palama, Scrieri I: Tomosuri dogmatice. Viața. Slujba, p. 615.

[19] Grigorie Palama, Scrieri I: Tomosuri dogmatice. Viața. Slujba, p. 617.

[20] Grigorie Palama, Scrieri I: Tomosuri dogmatice. Viața. Slujba, p. 649.

[21] Grigorie Palama, Scrieri I: Tomosuri dogmatice. Viața. Slujba, pp. 682-683.

[22] Arhid. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox. Legislație și administrație bisericească, vol. I, ed. IBMBOR, București, 1990, p. 180.

[23] Pr. Vasile V. Muntean, „Sfântul bizantin”, în: Biserica Ortodoxă Română, nr. 3-4/1986, p. 106.

Bibliografie:

Surse documentare:

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, editura IBMO, București, 2013.
2. Epistola către Diognet”, în: Scrierile Părinților Apostolici, col. PSB, vol. I, editura IBMBOR, București, 1979.
3. Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, colecția PSB, vol. 13, editura IBMBOR, București, 1987.
4. Sfântul Grigorie de Nyssa, Viața lui Moise, în: Sfântul Grigorie de Nyssa, Partea întâia, traducere Pr. Dumitru Stăniloae și Pr. Ioan Buga, col. PSB, vol. 29, ed. IBMBOR, București, 1982.
5. Grigorie Palama, Scrieri II: Fecioara Maria și Petru Athonitul – prototipuri ale vieții isihaste și alte scrieri duhovnicești, trad. Diac. Ioan Ică jr., ed. Deisis, Sibiu, 2005.
6. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua. Partea întâia, traducere Pr. Dumitru Stăniloae, col. PSB, vol. 80, ed. IBMBOR, București, 1983.
7. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în: Filocalia, vol. III, traducere Pr. Dumitru Stăniloae, ed. IBMO, București, 2009.
8. Sfântul Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Luca, editura Sofia, București, 2007.

Lucrări secundare:

1. Viețile Sfinților Apostoli, Ed. Sofia, București, 2002.
2. Ion Bria, Iisus Hristos, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1992.
3. Ioan Constantinescu, Studiul Noului Testament, editura IBMBOR, București, 2002.
4. Jean Daniélou, Biserica primară, editura Herald, București, 2008.
5. Adrian Gabor, Biserica și Statul în primele patru secole, editura Sofia, București, 2003.
6. John Meyendorff, Sfântul Grigorie Palamas și mistica ortodoxă, trad. Angela Pagu, ed. Humanitas, București, 2007.
7. Ioan Mircea, Dicționar al Noului Testament, Ed. IBMBOR, București, 1995.
8. Ioan Rămureanu, Istoria Bisericească Universală, editur IBMBOR, București, 2003.
9. Daniel Reid (editor), Dicţionarul Noului Testament, editura Casa Cărţii, Oradea, 2008.

Facerea de minuni – criteriu al sfințeniei în teologia creștină partea I

Posibilitatea îndumnezeirii omului, zidit după chipul lui Dumnezeu, este exprimată întâi de către Însuși Mântuitorul Hristos, în cuvintele adresate Tatălui: „Și slava pe care Tu Mi-ai dat-o le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem; Eu întru ei și Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârșiți întru Mine, și să cunoască lumea că Tu M-ai trimis și că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine” (Ioan 17, 21-22).

Teologia privitoare la posibilitatea îndumnezeirii omului a fost dezvoltată, înaintea Sfântului Grigorie Palama, de alți doi Părinți ai Bisericii, Sfântul Grigorie de Nyssa și Sfântul Maxim Mărturisitorul, singurii teologi ortodocși care au reușit să expună datele fundamentale ale spiritualității creștine în cadrul unei filosofii neoplatonice[1]. În viziunea tuturor Părinților Ortodoxiei, unirea cu Dumnezeu este singura în stare să-i elibereze pe oameni din puterea morții și a păcatului și care constituie deci esența operei desăvârșite de Hristos, prin noțiunea de „îndumnezeire” (Theosis)[2].

Teologia îndumnezeirii omului a Sfântului Grigorie de Nyssa

Astfel, potrivit Sfântului Grigorie de Nyssa, tipul misticului, care caută unirea cu Dumnezeu, este regăsit în persoana Sfântului Proroc Moise care, urcând Muntele Sinai, descoperă întunericul unde Se găsește Dumnezeu și i se revelează astfel o imagine a incognoscibilului: „Dar ce înseamnă intrarea lui Moise în întuneric și vederea lui Dumnezeu în aceasta? Căci ceea ce istorisește acum pare oarecum contrat primei arătări a lui Dumnezeu, Căci atunci, Dumnezeu S-a arătat în lumină, iar acum, în întuneric. Dar nici acest lucru nu-l socotesc ca abătându-se din șirul celor tâlcuite de noi după înțelesul lor mai înalt. Căci cuvântul ne învață prin aceasta că cunoașterea dreptei credințe se arată prima oară în lumină celor ce o primesc. Pentru că ceea ce se cugetă contrar dreptei credințe e întuneric; iar alungarea întunericului se face prin împărtășirea de lumină. Dar mintea înaintând și, printr-o luare-aminte din ce în ce mai mare și mai desăvârșită, ajungând la înțelegerea adevăratei cunoașteri, cu cât se apropie mai mult de vedere (contemplare), cu atât vede mai mult că firea dumnezeiască este de nevăzut (de necontemplat, de neînțeles). Părăsind deci tot ce se vede, nu numai câte le cuprinde cu simțurile, ci și pe cele câte socotește mintea că le vede (le înțelege), înaintează mereu spre cele dinăuntru până ce, străbătând prin multa străduință de a înțelege, la ceea ce este de nevăzut și de neînțeles, acolo vede pe Dumnezeu. Căci în aceasta constă adevărata cunoaștere a Celui căutat: că a-L cunoaște stă chiar în faptul de a nu-L cunoaște. Pentru că Cel căutat e mai presus de orice cunoaștere, înconjurat din toate părțile de necuprinsul Lui, ca de întuneric. De aceea zice și înțeleptul Ioan, ajuns în acest întuneric strălucitor, că «pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată» (Ioan 1, 18). Căci cunoașterea ființei dumnezeiești rămâne neapropiată nu numai oamenilor, ci și întregii firi gândite cu mintea (inteligibile). Când deci Moise ajunge mai tare în cunoaștere, mărturisește că vede pe Dumnezeu în întuneric, pentru că e propriu firii lui Dumnezeu să fie mai presus de orice cunoaștere și înțelegere. «Căci a intrat, zice, Moise sub întuneric unde era Dumnezeu» (Ieșirea 10, 21). Cine este Dumnezeu? «Cel ce a pus întunericul ascunziș al Său» (Psalmii 17, 10), cum zice David, în care s-au descoperit tainele cele negrăite. Și ajungând Moise acolo, cele despre care fusese învățat mai înainte prin întuneric i se fac iarăși cunoscute prin întuneric, i se fac iarăși cunoscute prin întuneric, pentru că, după cum socotesc, să se facă mai întemeiată învățătura despre acestea, fiind mărturisite prin glasul dumnezeiesc”[3]. Prin aceasta, Sfântul Grigorie de Nyssa stabilește deja distincția dintre esența divină și „energiile” sale, adică manifestările reale care fac accesibilă viața divină, fără a-I contesta lui Dumnezeu inaccesibilitatea. Așa cum afirmaseră dinainte Părinții pustiei, prezența lui Dumnezeu poate fi experimentată prin rugăciune, dar ea nu este niciodată altceva decât o acțiune (energia) liberă a lui Dumnezeu, Care rămâne inaccesibil în esența Lui, un har al lui Dumnezeu transcendent în esență[4].

Teologia îndumnezeirii omului a Sfântului Maxim Mărturisitorul

Spre deosebire de Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Maxim Mărturisitorul accentuează teologia apofatică, subliniind faptul că divinul este separat de toate obiectele cognoscibile în mod natural, dar arătând totodată că viziunea lui Dumnezeu în negură constituie o participare (metoché) la Dumnezeu, adică o îndumnezeire (theosis), un fapt în totalitate supranatural în viziunea sa[5].

Doctrina Sfântului Maxim Mărturisitorul privitoare la îndumnezeirea omului este revelată de mai multe dintre scrierile sale, precum Răspunsurile către Talasie: „Dacă Domnul nostru Iisus Hristos este începutul, mijlocul și sfârșitul tuturor veacurilor, pe drept cuvânt putem zice că a ajuns la noi, în virtualitatea credinței, sfârșitul veacurilor destinate îndumnezeirii celor vrednici, care actual se va face arătat după har în viitor…așadar, aici găsindu-ne în activitate, vom ajunge odată la sfârșitul veacurilor, luând sfârșit puterea și lucrarea noastră prin care activăm, iar în veacurile ce vor veni, pătimind prefacerea îndumnezeirii prin har, nu vom fi în activitate, ci în pasivitate, și de aceea nu vom ajunge niciodată la sfârșitul îndumnezeirii noastre…atunci o vom lăsa să se odihnească, deodată cu cele mărginite prin fire, și puterile noastre, dobândind ceea ce nu poate dobândi nicidecum firea cea după fire, deoarece firea nu are puterea de a cuprinde ceea ce este mai presus de fire. Căci nimic din ceea ce este făcut nu este prin fire făcător de îndumnezeire, odată ce nici nu poate cuprinde pe Dumnezeu. Pentru că numai harului dumnezeiesc îi este propriu să hărăzească ființelor create îndumnezeirea pe măsura lor și numai el străluminează firea cu lumina cea mai presus de fire și o ridică deasupra hotarelor ei prin covârșirea slavei….Fericit este deci cel ce L-a prefăcut în sine prin înțelepciune pe Dumnezeu om. Căci după ce a împlinit înfăptuirea acestei taine, pătimește prefacerea sa în dumnezeu prin har, iar acest lucru nu va înceta a se săvârși pururea. Pentru că Cel ce lucrează aceasta în cei vrednici, fiind nehotărnicit după ființă, are și puterea care lucrează aceasta nehotărnicită, ba întrece chiar orice nehotărnicie. Ea nu se isprăvește nicicând deodată cu cele făcute de ea, cum ni se întâmplă nouă. Mai degrabă menține împreună cu ea pe cei ce și-au primit existența de la ea, întrucât nu pot să existe fără ea. De aceea i-a și spus bogăție a bunătății, deoarece nu încetează niciodată afecțiunea a tot luminată a bunătății dumnezeiești față de noi, prin care lucrează prefacerea noastră în vederea îndumnezeirii”[6].

Asemenea  Sfântului Grigorie de Nyssa, și Sfântul Maxim Mărturisitorul identifică un model de om îndumnezeit, în persoana regelui biblic Melchisedec al Salimului, preot al Dumnezeului Celui Preaînalt, despre care arată următoarele în scrierea sa de căpătâi, Ambigua, că: „s-a învrednicit să devină mai presus de timp și de fire și să se asemenea cu Fiul lui Dumnezeu, făcându-se adică, prin deprindere, după har, pe cât e cu putință, așa precum credem că e Însuși Dătătorul harului după ființă…Apoi, «făcut fiind asemenea Fiului lui Dumnezeu el rămâne preot pururea» poate arată că el e în stare să-și păzească până la sfârșit ochiul mintal deschis, prin deprinderea neschimbată a virtuții a tot asemănătoare lui Dumnezeu, a privirii dumnezeiești spre Dumnezeu. Căci virtutea obișnuiește să lupte cu firea, iar contemplarea cea adevărată, cu timpul și cu veacul…în aceasta se arată asemănarea dumnezeiască, adică în cunoștință și virtute. Și prin aceasta e păzită în cei vrednici iubirea neclintită de Dumnezeu singur. Iar prin aceasta li se dă în chip demn de Dumnezeu vrednicia înfierii care le dăruiește puterea de a interveni necontenit la Dumnezeu și de a sta în fața Lui, procurând celui ce intervine asemănarea dumnezeiască chiar cu scopul obținerii îndurării Lui…Deci – dacă dumnezeiescul Melchisedec a preferat prin voință virtutea, firii și tuturor celor ce țin de ea, alegând prea frumos vrednicia noastră, și a depășit întreg timpul și veacul prin cunoștință, lăsând cu o înțelegere superioară prin contemplație în urma sa toate câte sunt după Dumnezeu, nezăbocind în niciunul în care se observă sfârșitul; dacă s-a născut în Duh între ființele dumnezeiești și fără de început și nemuritoare ale lui Dumnezeu prin rațiune după har și poartă în sine nevătămată și adevărată asemănarea lui Dumnezeu Care l-a născut (deoarece toată nașterea obișnuiește să se facă la fel cu născătorul pe cel născut: «Căci ceea ce este născut din trup, trup este, iar ceea ce este născut din duh, duh este») pe drept cuvânt nu s-a mai numit din însușirile naturale și temporale, între care se cuprinde tată și mamă și neam, început și sfârșit al zilelor, pe care le-a lepădat cu totul de la sine, ci din trăsăturile dumnezeiești și fericite, prin care și-a schimbat chipul și la care nu ajunge nici timp, nici fire, nici rațiune, nici minte, nici nimic altceva din cele ce sunt, ca să vorbim pe scurt”[7].

Teologia privitoare la îndumnezeirea omului a Sfântului Maxim Mărturisitorul se bazează pe centrul doctrinei sale, ce a obținut consensul Bisericii în cadrul celui de-al VI-lea Sinod ecumenic, privind cele două voințe ale Mântuitorului Hristos, cea divină și cea omenească, cuprinse deopotrivă în persoana Sa divino-umană. Astfel, mântuirea constă în conformarea voinței omenești energiei sau voinței divine – omul care se leagă de voința omenească a lui Hristos se leagă totodată de energia divină, supunând propria lor energie aceleia a lui Dumnezeu și primind-o pe aceasta din urmă în ei[8].

[1] John Meyendorff, Sfântul Grigorie Palamas și mistica ortodoxă, trad. Angela Pagu, ed. Humanitas, București, 2007, p. 45.

[2] John Meyendorff, Sfântul Grigorie Palamas și mistica ortodoxă, p. 46.

[3] Sfântul Grigorie de Nyssa, Viața lui Moise, în: Sfântul Grigorie de Nyssa, Scrieri. Partea întâia, traducere Pr. Dumitru Stăniloae și Pr. Ioan Buga, col. PSB, vol. 29, ed. IBMBOR, București, 1982, pp. 72-74.

[4] John Meyendorff, Sfântul Grigorie Palamas și mistica ortodoxă, pp. 48-49.

[5] John Meyendorff, Sfântul Grigorie Palamas și mistica ortodoxă, p. 49.

[6] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în: Filocalia, vol. III, traducere Pr. Dumitru Stăniloae, ed. IBMO, București, 2009, pp. 102-105.

[7] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua. Partea întâia, traducere Pr. Dumitru Stăniloae, col. PSB, vol. 80, ed. IBMBOR, București, 1983, pp. 137-140.

[8] John Meyendorff, Sfântul Grigorie Palamas și mistica ortodoxă, pp. 52-53.

Bibliografie:

Surse documentare:

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, editura IBMO, București, 2013.
2. Epistola către Diognet”, în: Scrierile Părinților Apostolici, col. PSB, vol. I, editura IBMBOR, București, 1979.
3. Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, colecția PSB, vol. 13, editura IBMBOR, București, 1987.
4. Sfântul Grigorie de Nyssa, Viața lui Moise, în: Sfântul Grigorie de Nyssa, Partea întâia, traducere Pr. Dumitru Stăniloae și Pr. Ioan Buga, col. PSB, vol. 29, ed. IBMBOR, București, 1982.
5. Grigorie Palama, Scrieri II: Fecioara Maria și Petru Athonitul – prototipuri ale vieții isihaste și alte scrieri duhovnicești, trad. Diac. Ioan Ică jr., ed. Deisis, Sibiu, 2005.
6. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua. Partea întâia, traducere Pr. Dumitru Stăniloae, col. PSB, vol. 80, ed. IBMBOR, București, 1983.
7. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în: Filocalia, vol. III, traducere Pr. Dumitru Stăniloae, ed. IBMO, București, 2009.
8. Sfântul Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Luca, editura Sofia, București, 2007.

Lucrări secundare:

1. Viețile Sfinților Apostoli, Ed. Sofia, București, 2002.
2. Ion Bria, Iisus Hristos, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1992.
3. Ioan Constantinescu, Studiul Noului Testament, editura IBMBOR, București, 2002.
4. Jean Daniélou, Biserica primară, editura Herald, București, 2008.
5. Adrian Gabor, Biserica și Statul în primele patru secole, editura Sofia, București, 2003.
6. John Meyendorff, Sfântul Grigorie Palamas și mistica ortodoxă, trad. Angela Pagu, ed. Humanitas, București, 2007.
7. Ioan Mircea, Dicționar al Noului Testament, Ed. IBMBOR, București, 1995.
8. Ioan Rămureanu, Istoria Bisericească Universală, editura IBMBOR, București, 2003.
9. Daniel Reid (editor), Dicţionarul Noului Testament, editura Casa Cărţii, Oradea, 2008.

Facerea de minuni – criteriu al sfințeniei în teologia creștină partea II-a

Biserica creștină reprezintă instituția umană cu cel mai îndelungat parcurs istoric neîntrerupt în dezvoltarea normelor sale juridice. Legislația bisericească, întemeiată pe Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, îmbogățită de moștenirea dreptului roman și permanent actualizată pentru a corespunde nevoilor curente ale tuturor Bisericilor Ortodoxe, constituie un îndreptar complet pentru buna organizare și funcționare a organismului eclesiastic, cât și pentru slujirea și conduita fiecărui membru al Bisericii, fie el cleric sau laic.

O trăsătură fundamentală a normelor canonice juridice ale Bisericii, ce le diferențiază pe acestea față de legislația civilă, este reprezentată de caracterul duhovnicesc al acestora – Biserica nu diferențiază chestiunile civile de cele penale, fiecare abatere constituind, în ochii dreptului canonic, întâi de toate un păcat. O altă caracteristică fundamentală a prevederilor juridice bisericești o constituie pronunțatul lor spirit filantropic, Biserica neurmărind prin normele ei disciplinare înlăturarea membrilor cu un comportament necorespunzător, ci îndreptarea acestora și reintegrarea lor ca membri deplini ai comunității credincioșilor.

Caracterul duhovnicesc al normelor juridice bisericești este dovedit și de coexistența, pe lângă legislația canonică, a unei instituții mult mai vechi cu caracter disciplinar – cea a duhovniciei. Încă de la începuturile Bisericii, urmând puterii încredințate lor de către Mântuitorul Iisus Hristos, duhovnicii au exercitat puterea disciplinară urmând canoanelor și căutând, potrivit îndemnurilor pastorale ale Părinților, să aplice epitimiile în conformitate cu caracterul penitenților, spre a dobândi o îndreptare cât mai deplină a acestora. Astfel, instanța duhovnicească este cea mai veche și totodată cea mai importantă din istoria dreptului canonic bisericesc, deoarece prin exercitarea ei conform normelor creștine și prin primirea cu credință a epitimiilor se poate dobândi mântuirea, atât de către penitenți, cât și de către duhovnici.

Din punctul de vedere ierarhic-administrativ, principala autoritate juridică din Biserică este reprezentată de către episcop. Încă din vechime, chiriarhii fiecărei eparhii erau însărcinați cu judecarea păstoriților lor, fie personal, fie în cadrul unor instanțe alcătuite din mai mulți slujitori bisericești. Episcopii au constituit pe întreg parcursul istoriei bisericești un element fundamental în procedurile juridice ale Bisericii, intrând în componența majorității instanțelor disciplinare bisericești și constituind, în orice caz, instanța supremă de apel. Importanța episcopului în cadrul exercitării puterii judecătorești din Biserică rezultă și din faptul că, potrivit sfintelor canoane, el nu poate fi judecat decât de frații săi întru slujire, constituiți în sinod.

Sinodalitatea constituie o altă trăsătură a jurisprudenței bisericești – instanțele supreme de judecată ale Bisericii au fost reprezentate de către cele șapte Sinoade ecumenice. Principalele instanțe de judecată sunt subordonate Sfintelor Sinoade ale Bisericilor Ortodoxe, sinodul episcopilor unei Biserici Ortodoxe constituie instanța supremă de apel în cazurile de judecată bisericească și, în general, în afara instituției duhovniciei, nicio hotărâre judecătorească în domeniul canonic nu este luată de către o singură persoană.

Instanțele de judecată au fost și sunt organizate, în cadrul Ortodoxiei, într-un mod corespunzător structurii administrative a fiecărei Biserici. Astfel, cel mai adesea ele se împart în instanțe protopopești, eparhiale/mitropolitane și patriarhale, constituind prima, a doua și, respectiv, ultima curte de apel, hotărârile judecătorești ale fiecăreia trebuind să fie validate de către instanța superioară. Problemele judecate în prezent de către instanțele bisericești țin în prezent, ca urmare a separării dintre stat și Biserică existentă în toate statele ortodoxe, exclusiv de domeniul bisericesc – inclusiv în problema căsătoriilor, unde acestea pot decide numai în privința slujbei religioase.

Abaterile bisericești au fost categorizate de către dreptul canonic ortodox pe baza a două criterii centrale: subiectul și obiectul. Astfel, și în acest aspect jurisprudența bisericească se diferențiază de cea civilă, dat fiind că slujitorii bisericești sunt cel mai adesea supuși unor sancțiuni mai aspre decât laicii – și atunci când este vorba despre aceeași abatere, și nu de unele specifice slujirii sacerdotale – dat fiind că rolul lor este de a fi îndrumători și pilde credincioșilor. Așadar, abaterile bisericești sunt categorizate în abateri generale și abateri specifice clericilor, iar în privința obiectului ele constau în abateri la adresa credinței, a slujirii și a vieții sociale în general. Aici trebuie menționat unul dintre principiile fundamentale ale jurisprudenței ortodoxe, anume acela potrivit căruia slujitorii bisericești nu pot fi sancționați de două ori pentru aceeași abatere, urmând învățăturii Sfintei Scripturi.

Pedepsele bisericești urmează în general aceeași categorizare ca și abaterile bisericești, iarăși cu mențiunea că slujitorii bisericești vor fi, cu excepția unor cazuri deosebit de grave, întâi subiectul sancțiunilor specific clericale, și abia apoi, în cazul rămânerii lor în greșeală, vor intra sub incidența pedepselor ce se cuvin clericilor. Desigur, cea mai gravă sancțiune bisericească este reprezentată de excomunicare și, respectiv, de anatematizare, sancțiuni cu consecințe extreme pentru mântuirea individuală. Tot aici trebuie observat vechiul principiu juridic ortodox, observat de majoritatea Bisericilor naționale autocefale, de a-și comunica una alteia sancțiunile bisericești grave aplicate membrilor lor, clerici sau laici, pentru ca aceștia să nu evite aplicarea pedepsei prin transgresiunea în cuprinsul altei Biserici.

În prezent, puterea juridică în cadrul fiecărei Biserici Ortodoxe este exercitată pe baza statutelor și a regulamentelor specifice, proprii fiecărei instituții eclesiastice. Între acestea există numeroase similitudini, mai ales sub aspectul principiilor de bază ale jurisprudenței ortodoxe, dar și unele diferențe notabile, ținând de condițiile geografice, istorice și sociale ce au influențat fiecare Biserică Ortodoxă, și care este necesar a fi cunoscute pentru o consolidare a raporturilor acestora. De asemenea, buna cunoaștere a prevederilor disciplinare ale celorlalte Biserici Ortodoxe surori apare ca o necesitate practici pentru clerici în condițiile mobilității sporite a secolului actual.

Considerăm, așadar, că buna cunoaștere a prevederilor canonice și a reglementărilor actuale din cadrul restrâns al Bisericii Ortodoxe Române și cadrul larg al Ortodoxiei ecumenice reprezintă o necesitate permanent actuală și de o importanță maximală pentru membrii ierarhiei bisericești, cât și pentru membrii laici ai Bisericii, în vederea unei slujiri conforme principiilor evanghelice și bisericești, a menținerii neatinse a unității Bisericii și a perpetuării bunelor relații între Bisericile Ortodoxe surori.