De către

Andrei Găitănaru

Era o dimineață de toamnă în care lumina străbătea ca o pulbere de aur geamurile murdare ale troleibuzul 79 care se căznea pe Bulevardul Dacia. Eram așezat pe ultima bancă din dreapta și citeam neatent din Împărăția lui Dumnezeu și Împărăția Cezarului a lui Nikolai Berdiaev, zăbovind pe o pagină în care acesta vorbea despre sofianismul lui Vladimir Soloviov. Lucrurile nu prea se legau în capul meu, fiind cu un picior în afara cărții, adulmecând mai mult cele ce se întâmplau în jur. Așa se face că am putut observa cum la stația de la Piața Gemeni pe ușa din spate a troleibuzului a urcat un tip încărcat cu vreo patru, cinci papornițe doldora de hârtii și cartoane pe care bănuiam că le ducea la reciclat. Era îmbrăcat cu haine ponosite, mai degrabă murdare, purtând pe deasupra un fel de geacă de puf mare strânsă la mijloc de un șnur alb. Și, spre stupoarea mea, tipul se așeză fix lângă mine, pe scaunul din stânga mea, deși troleibuzul mai avea doar doi pasageri, aciuați pe undeva mai în față. În acel moment cartea deveni buncăr, iar eu un soldat mizantrop, care încerca să reziste asaltului unui exterior nedorit. În plus, simțeam cum cel din stânga mea se străduia să vadă ce carte citesc, aplecându-se înspre stânga lui pentru a vedea ce stă scris pe coperta cărții. Studentul de la filosofie din mine, atins de prejudecâți elitiste, a făcut tot ce a putut să nu-i permită privirii tipului de lângă mine să ajungă pe copertă. Propriu-zis, am deschis cartea cât de tare am putut. Astfel că, nemulțumit de deschiderea mea, sau, mai bine zis, de lipsa acesteia, ochii vecinului meu plonjară avizi pe cele două pagini etalate cu o involuntară disponibilitate. Tipul citi câteva rânduri, pentru a spune apoi pe un aer căutat savant ”pune bine… problema”. Tot ceea ce am putut face a fost să îmi rețin zâmbetul ironic, să bâigui un ”mda” neconvingător, să gândesc un ”ia uite-l și pe ăsta!”, să îmi cer scuze pentru a-mi permite să mă ridic și să cobor la ASE. În timp ce făceam aceste lucruri am remarcat razant nemulțumirea de pe chipul celui care încercase să îmi fie interlocutor. Nemulțumire care reflecta ca într-o oglindă indisponibilitatea mea.

 

Ne-obișnuitul care îți iese în cale

În Parmenide, textul care are la bază cursul ținut în 1942-1943 la Universitatea din Freiburg, Martin Heidegger oferă o scurtă reflecție asupra daimonului grecesc. Tema acestuia este în special cunoscută din perspectiva daimonului socratic, vocea interioară despre care Socrate spunea că se arăta pentru a-l împiedica să facă ceva, mai rar pentru a-l îndemna să acționeze într-o anumită direcție. Ceea ce dialogurile platoniciene ne spun despre daimon este că ar fi o ființă a intervalului dintre lumea omului și lumea zeilor, că joacă funcția unui înger păzitor, motiv pentru care a fost ușor asimilat de angelologia creștină, și că fiecare om este dat în grija unui astfel de daimon care are funcția de a-l ghida, prin indicii, semne sau imbolduri interioare, către împlinirea misiunii personale cu care a venit pe această lume. Ceea ce Martin Heidegger adaugă acestei înțelegeri este faptul că daimonul este ne-obișnuitul, un ceva extra-ordinar, care trece ”dincolo” de obișnuit și îl lasă în mod răspicat în urmă. ”Ne-obișnuitul, înțeles așa cum ar trebui, nu este nici uriaș și nici minuscul, și asta deoarece nu poate fi apreciat și măsurat cu ajutorul «măsurilor convenționale»”[1]. Acest ne-obișnuit, spune Heidegger, nu este ceva nemapoimenit, ci acel ceva care ființează dintotdeauna și înaintea oricăror ”grozăvii”. Mai mult, acest ne-obișnuit ”este ceea ce este simplu, ceea ce nu bate la ochi, ceea ce nu poate fi apucat cu cleștele voinței, ceea ce se sustrag tuturor artificiilor de calcul, deoarece devansează dintotdeauna orice planificare”. Daimonul, ca ne-obișnuit, completează Heidegger, ”nu le apare grecilor decât sub forma obișnuitului, deoarece ne-obișnuitul intră și face semne în tărîmul obișnuitului și este, astfel, dătătorul de semne în acest obișnuit”[2].

 

Locul din stânga

Or, tocmai acest ne-obișnuit a revenit la mine, pentru a lăsa semne de urmat, la vreo opt, nouă ani după întâlnirea din troleibuz. De această dată eram în metrou, pe care îl luasem de la Dristor 2 pentru a coborî la Piața Victoriei. Era o dimineață mohorâtă și friguroasă, iar eu mă refugiasem încă o dată printre rândurie unei cărți, Ochiul de foc, a lui Olivier Clement. La stația Ștefan cel Mare au coborât mai multe persoane, iar locul din stânga mea s-a eliberat pentru câteva clipe. În timp ce parcrgeam cele scrise de Olivier Clement despre Vladimir Soloviov am observat că locul a fost ocupat de un bărbat. Era îmbrăcat cu o geacă impermeabilă, de la Mammut, una pe care mi-o doream și eu, dar pe care, încă, nu mi-o permiteam. Am simțit că este interesat de cartea mea, așa că am ridicat discret coperta cât pentru a lăsa să se vadă titlul ei. De-a lungul anilor se mai dusese ceva din mizantropia de care eram locuit. Persoana din stânga mea a dat aprobator ușor din cap, apoi a mai citit câteva rânduri de pe paginile deschise în fața mea. Eram ca și ajunși în stația de la Victoriei. În timp ce îmi puneam cartea în geantă și mă pregăteam să mă ridic, cel din stânga mea m-a întrebat ”sunteți credincios?”. Am ridicat privirea și am dat cu ochii de cel pe care îl întâlnisem în urmă cu câțiva ani în troleibuzul de pe bulevardul Dacia. Aproape ca într-o transă am răspuns că da. Iar el s-a uitat la mine și zâmbind mi-a zis ”Dumnezeu să vă binecuvânteze!”. Am zâmbit la rându-mi și am coborât ca unul căruia tocmai i se întâmplase un nemaivăzut și un ne-obișnuit perfect îmbrăcat în hainele banalului și ale obișnuitului. Un ne-obișnuit pe care nu știam cu să îl iau și cum să îl înțeleg. Încă nu știu.

 

[1] Martin Heidegger, Parmenide, Editura Humanitas, traducere de Bogdan Mincă și Sorin Lavric, București, 2001, p. 191.

[2] Martin Heidegger, op. cit, p. 193.

 

Era nouă seara și ne întorceam după o tură de o zi la munte. Urcasem și coborâsem suficient încât să fantazez îndelung la întinderea mea în pat. Imediat după Comarnic am remarcat ambuteiajul instalat în sensul de mers către Brașov. Cum înspre București era liber și înaintam fără întreruperi, mi-am dat seama de enormitatea situației după câteva secunde bune de mers cu mașina.

 

Drumul furiei

Era vineri noaptea și nu dădeam de capătul cozii. Priveam mașinile oprite și, la un moment dat, am realizat că era mai lungă decât e de obicei în timpul zilelor de weekend, atunci când, oricum, ea este foarte mare. Ținea cam până la intrarea în Cornu, cea dinspre Câmpina. Altfel spus, șirul de mașini era foarte, foarte lung, de vreo zece, unsprezece kilometri. În câteva secunde am trecut de la stupefacție la furie. Cum este posibil ca, după atâția ani de blocaje rutiere pe Valea Prahovei, după ce toate marile partide s-au succedat la putere, să fim martorii unei impotențe administrative cronicizate?

 

De multe ori manifestarea furiei nu duce la găsirea soluției, la fel cum nici înăbușirea ei nu rezolvă problema

 

În timp ce scuipam napalm verbal și îmi spuneam că fie și pentru asta merită să îi votezi pe noii veniți, în timp ce ziceam că mai că m-aș înscrie în partidul care va avea curajul să își asume ca unic program de guvernare rezolvarea națională a infrastructurii rutiere și susținerea transportului alternativ pentru mediul urban, mi-am spus că, totuși, ar fi bine să mă liniștesc. E păcat să avariez isihia primită în dar pe munte și nici nu pot rezolva mare lucru scuipând foc și pucioasă la volan.

 

În spatele deciziilor noastre stă nu doar datoria, ci și emoția

Bun!, a continuat gândul, și pentru că acum mă voi liniști, în scurtă vreme nici că-mi va mai păsa de această problemă. Cel puțin, până la următoarea ciocnire de ea. În fond, pare că la noi principala metodă de a te confrunta cu o chestiune publică de care suntem afectați din când în când este aceea de a te enerva cumplit, de a-ți cânta mânia ce te-aprinse ca pe-Ahil Peleianul, fără a mai trece și la fapte. Nici mie nu-mi este străin acest mod de a fi.

Ești luat pe sus de o emoție, cea a mâniei, arzi ca un meteorit pe cerul cuvintelor, iar dacă nu te controlezi, furia irumpe într-un act violent. Problema rămâne nerezolvată, însă te-ai aprins și i-ai biciuit precum a făcut Hristos cu negustorii din Templul din Ierusalim. De multe ori manifestarea furiei nu duce la găsirea soluției, la fel cum nici înăbușirea ei nu rezolvă problema. Pentru că, de fapt, înaintăm, rezolvăm, descoperim, inovăm, căutăm, schimbăm, înfăptuim, având în spatele deciziilor noastre nu doar datoria, ci și emoția, sau, kantian vorbind, sentimentul datoriei. De prin zorii modernității am crezut tot mai mult în autonomia intelectului, în suveranitatea rațiunii. Ne-am tot spus că, pentru a fi legitime, acțiunile noastre trebuie să fie golite de înclinații subiective, astfel încât să fie așezate doar sub imperiul universal al rațiunii. Ideea era ca maxima subiectivă a acțiunilor noastre să poată fi gândită ca lege universală și, deci, obiectivă.

 

În ce relație suntem cu propriile noastre emoții

Altfel spus, un fel de ceea ce ție nu-ți place, celorlalți nu le face. Emoția a glisat imperceptibil spre rațiune. Iar noi am devenit din ce în ce mai înstrăinați de registrul sentimentelor, dacă fusesem vreodată familiari cu ele. Iar asta s-a întâmplat până într-acolo încât savantele noastre capete intelectuale au sfârșit prin a fi purtate de infantile trupuri emoționale. Vorba unui practician de Aikido pe care l-am întâlnit cu ceva vreme în urmă, europeanul s-a baricadat în cap, iar de la gât în jos nu mai știe de el. Cel mult este în vizită în corpul său. Iar cu emoțiile este la fel, pentru că sediul acestora este în acest corp de care noi am uitat. El este cel care ne mișcă, iar mișcarea lui este dictată nu doar de rațiune, ci și de emoții.

 

Nu putem controla venirea emoțiilor. Însă putem fi conștienți de ele,  de încărcătura lor

 

”Emoție” vine din franceza ”émotion”, derivat din franceza veche ”emouvoir”, care se trage din latinescul ”emovere” care înseamnă ”a mișca în afară”, ”a îndepărta”, ”a agita” și care vine din rădăcina proto-indo-europeană *meue-, ”a îndepărta”. Emoțiile sunt, deci, cele care ne mișcă. Au un sens extatic, fiind cele cele care ne scot din noi, din inerția noastră interioară pentru a ne pune în mișcare. Când nu suntem alfabetizați cu universul emoțiilor, când emoționalitatea noastră este imatură, înghețată sau primitivă, avem două mari moduri de a acționa sub imperiul lor. Fie explodăm, fiind luați pe sus de emoții, fiind confiscați de ele. În astfel de momente acționăm de parcă nu am fi noi, așa cum spunem după ce ne revenim sau după ce ne venim în fire.  Fie nu reacționăm, pentru că nu simțim emoția, nu o trăim. Mai ales bărbații sunt crescuți cu ideea că ”băieții nu plâng”. Emoția este blocată undeva mai jos de gâtul nostru, prin diverse cotloane ale corpului. Nu putem controla venirea emoțiilor. Însă putem fi conștienți de ele, de încărcătura lor. Asta ne permite să le recunoaștem nu doar atunci când atingem acutele lor, de care suntem luați în posesie pentru o perioadă de timp. Ci în orice moment în care ele se manifestă, indiferent de intensitate. Să ne permitem să le trăim, știind că le trăim. Să acționăm, dându-ne seama de emoția care ne locuiește. De aceea, merită să ne facem timp pentru emoțiile noastre și, prin aceasta, pentru acțiunile care decurg din ele. Vom putea, poate, în acest fel, să avem o autostradă pe Valea Prahovei, nu doar o îndreptățită mânie de care suntem luați pe sus fără vreo consecință concretă asupra problemei.

 

 

Avem nevoie să îmi reînnoiesc polița RCA, așa că m-am întâlnit cu brokerul la care fusesem și ultimele două dăți. M-a așteptat cu actele pregătite, am semnat, a mai făcut el nu știu ce pe acolo, apoi am început să vorbim. Afară ploua cu găleata și, vorba unui personaj dintr-unul dintre romanele lui Ernesto Sabato, ploaia îi apropie pe oameni, dându-le răgazul de a fi împreună, comentând până fie și banalul fapt al apei care curge din cer.

 

Banii înseamnă energie. Energie de unde?

Motivul întâlnirii noastre fusese o mașină, așa că, de la o remarcă a mea privind vechimea acesteia, am ajuns la o scurtă discuție despre posibilitatea achiziționării uneia noi. Începusem să îi spun lui Ștefan că m-aș feri de un credit bancar pentru o mașină nouă, deși mă tenta mult perspectiva uneia care să mă scutească pentru o bună vreme de bătăile de cap ale diverselor reparații. ”Da, doar că senzația de mașină nouă durează vreo trei luni, după care ea dispare și rămâi cu senzația mult mai persistentă a unui credit lunar consistent pe care îl ai de achitat vreo câțiva ani. Vă spun eu, din experiență”. M-am uitat uimit la Ștefan, care îmi vorbea cu jovialitatea și siguranța celui care se lovise de treaba asta.

 

…foarte multele moduri prin care ne ținem blocați în relații, în parteneriate, în proiecte sau în vise care ne atrag din necercetate adâncuri

 

”Și, apoi, mai e ceva. Nu aș recomanda nimănui un credit bancar. Am urmărit o conferință pe tema aceasta. Banii înseamnă energie. Energia de a face în viață anumite transformări. Sau ei presupun, atât pentru a-i avea, cât și pentru a putea face prin ei schimbările de care ai nevoie, cheltuirea unei forme de energie”. Îl ascultam pe Ștefan cu sprâncenele ridicate. ”Problema cu noi este că ne împrumutăm de bani fără a ne pune întrebarea dacă avem energia interioară necesară pentru a-i putea achita și pentru a putea satisface în același timp nevoile unei evoluții personale. Să zicem că ai luat un credit. Ai de plătit la el vreo zece ani. Nu e chiar mult pentru piața creditelor. Achitarea respectivului credit se bazează pe job-ul pe care acum îl ai, pe meseria pe care o practici. Ce se întâmplă, însă, dacă prin al cincilea an din cei zece conștientizezi nevoia fundamentală de a-ți schimba viața? De a abandona, să zicem, domeniul în care lucrezi de vreo douăzeci de ani pentru a te duce către un alt domeniu către care întregul tău suflet este chemat. Este vorba despre acele schimbări foarte importante care se întâmplă uneori în timpul vieții. Pe care le auzim, dar pe care, adesea, fiind legați de un credit nu le putem onora”. Uimirea mea era vecină cu stupefacția. Venisem pentru un RCA și mă întâlnisem cu un înțelept camuflat în haine de broker.

 

Prizonieri în diferite forme de înlănțuire

”De fapt, ne amanetăm viitorul. Ne punem gaj tocmai nevoia noastră atât de umană de transformare. Pentru un beneficiu incontestabil, dar care, poate, nu are atât de mare importanță în traiectoria destinului personal, ne întârziem, dacă nu suspendăm definitiv, devenirea a ceea ce am putea fi. A acelui optim al nostru de care suntem uneori vizitați în orele nopții sau în momentele mai solitare ale zilei”.

După ce ne-am despărțit m-am gândit la toate lațurile cu care, la rândul meu, mă țineam pe loc, prin care nu îmi dădeam voie să mă duc înspre chemarea pe care o auzeam abia șoptit. Pentru că aici nu este vorba despre felul în care suntem legați de credite bancare, ci, de fapt, despre foarte multele moduri prin care ne ținem blocați în relații, în parteneriate, în proiecte sau în vise care ne atrag din necercetate adâncuri. Stăm în ele din cauza unor frici, sub influența interiorizării așteptărilor părinților noștri, din nevoia de a fi remarcați, apreciați sau iubiți.

 

”Efortul rezistării în fața puternicului imbold de transformare interioară”

Ne înțepenim în obligații care ne țin pe loc și care ne mănâncă energia. Pentru că problemele mari apar atunci când sufletul țipă că vrea ceva, iar contractul, moștenirea, frica, proiectul sau ambiția te obligă să rămâi pe loc, anchilozat în constrângerea lor. Din acel moment orice faci îți consumă și mai multă energie. Pentru că nu mai este vorba doar despre stresul sarcinilor pe care le ai de îndeplinit, despre dificultatea misiunii pe care o ai de dus la capăt. Ci și despre efortul rezistării în fața puternicului imbold de transformare interioară. Imaginați-vă că în spatele stăvilarului reprezentat de hotărârea pe care ați luat-o se acumulează energia vitală a schimbării. Când presiunea devine prea mare sau când nivelul crește foarte mult, apa va irumpe sau va da pe dinafară.

 

Marile schimbări ale vieții sunt sunt făcute posibile de schimbarea pe care deja am asumat-o în interior și pe care am copt-o în cuptorul sufletului

 

Când suntem prinși în astfel de proiecte, în obligații de care suntem încă blocați, putem găsi variante de a face pași înspre direcția schimbării pe care o căutăm. Sigur, nu e tot una cu a fi liber să faci ceea ce simți că ești chemat să faci. Însă, așa cum urcatul pe munte începe cu pregătirea fizică de acasă și cu strângerea echipamentului potrivit, la fel marile schimbări ale vieții sunt sunt făcute posibile de schimbarea pe care deja am asumat-o în interior și pe care am copt-o în cuptorul sufletului nostru. Totul este să prinzi mesajul care ajunge la tine, în zilele tale ploiase, printr-un broker existențial.

 

 

Gara din Sinaia îmi devenise într-o vreme foarte familiară. Urcam adesea pe platoul Bucegilor fie pe la Vârful cu Dor, fie pe la Plaiul Pietrei Arse, motiv pentru care ne dădeam jos din tren în orașul care în perioada interbelică era privit ca un cartier mai îndepărtat al Bucureștiului. Și cel mai adesea ne întorceam în același loc pentru un Personal sau un Accelerat. Așteptasem în ea ore bune, privisem îndelung pădurea din spatele ei, încercasem să nu îmi strice prea tare zenul mizeria de pe peroane și mă bucuram de orice încercare timidă de înfrumusețare.

 

Respectiva gară îmi devenise foarte cunoscută. Sau așa credeam. Pentru că într-o zi mi-am dat seama că nu fusesem niciodată în capătul ei nordic, adică în partea dinspre care vin trenurile de la Brașov. De fiecare dată mă înșurubasem pe undeva pe la jumătatea peronului sau, cel mult, mă dusesem mai înspre capătul sudic al acestuia, cel care era mai aproape de casă. Priveam către partea nordică, măcar pentru afla dacă vine trenul, însă ceva mă ținea pe loc. Nu știam exact ce, un fel de inerție, ceva comoditate, o stranie suficiență care mă mulțumea cu un ”ce să fie…?!. Un capăt de peron, cam la fel cu ce se vede în rest”. Mă mulțumeam cu presupunerile mele și cu sentimentul neconștientizat al unei îndreptățiri garantate. N-avea cum să fie altfel. Până când, într-o zi, m-am prins de fixismul meu. Eram perfect rigid în presupunerie mele. Deși simțeam imboldul unei curiozități, acel ”lasă că știu eu!” mă ținea paralizat într-o siguranță de sine neîntemeiată și abuzivă.

 

Banalul făcea loc în mod discret unui ceva mult mai important

Așa că într-o zi m-am hotărât să văd mă duc, ascultând de imboldul interior al unui ”hai să vedem ce-o fi!”. M-am pus în mișcare cu ceva din emoția celui care pleacă într-o expediție, de parcă nu aș fi avut de mers vreo cincizeci, șaptezeci de metri. Mi-am lăsat rucsacul în grija celor cu care eram și am făcut cei sub o sută de pași care duceau spre micul necunoscut de lângă mine. La capătul drumului am descoperit o locomotivă veche, pe cărbuni, muzeificată pios, un fel de spații verzi îngrijite aproximativ, o deschidere vizuală mai amplă asupra pădurii din spate și o perspectivă ce se deschidea înspre locul din care plecase.

 

Zis și văzut! Ieșisem din capcana minții care contribuie uneori la inhibarea acțiunii. Și fusesem răsplătit

 

Aparent nu mare lucru, însă, de fapt, mult mai mult. În primul rând, am văzut mai mult decât văzusem până atunci. Detalii, forme, culori, spații pe care nu le anticipasem. E adevărat, nu era cine știe ce. Însă, poate că banalul făcea loc în mod discret unui ceva mult mai important. Chiar actului de a vedea. Pentru că ceea ce am văzut a fost și faptul de a vedea, cel al experienței în sine, care îmi arăta ce înseamnă să nu mă mulțumesc doar cu presupunerea despre cam ce ar fi de văzut. Era un fel de performativitate vizuală. Zis și văzut! Ieșisem din capcana minții care contribuie uneori la inhibarea acțiunii. Și fusesem răsplătit cu o poveste despre rigiditatea mea și despre nevoia de flexibilitate.

 

Cum arată Raiul?

Într-unul dintre ultimele interviuri acordate, Părintele Dumitru Stăniloae a fost întrebat cum crede el că este Raiul. Răspunsul său a fost: ”Extrem de flexibil și fără pic de ironie”. Multă vreme m-am concentrat asupra celei de-a doua părți a răspunsului. Pentru că înțelesesem mereu ironia ca pe cea mai delicată formă de violență pe care o poți exercita asupra altuia. Gustam ironiile, însă pe undeva sângeram din cauza lor. În plus, ironia are și ceva autoreferențial. Ea trimite către autorul ei. Ironia este o armă fină pe care doar cel antrenat în argumentație și locuit de un fin spirit al observației o poate exercita.

 

Paradoxal, deși ironicul are nevoie de îndemânare în exercitarea artei sale, el este în mod fundamental rigid

 

Ca atare, ironia îl încununează discret pe cel care o folosește și îl desființează subtil pe cel căruia îi este adresată. Este arma cuțitarului care își străpunge atât de imperceptibil victima, încât aceasta își remarcă rana prea târziu pentru a mai putea face ceva. În ironie este prezentă siguranța de sine a celui care nu admite să nu aibă dreptate și care este atât de instalat în poziția sa încât nu are nevoie nici măcar de confirmări din partea adversarului. Ironicul nu dă cu bâta pentru a-l sili pe oponent să își răcnească înfrângerea. El este îmbibat de siguranța adevărului său, al lui acel ”știu eu mai bine!”. Ceea ce înseamnă că, paradoxal, deși ironicul are nevoie de îndemânare în exercitarea artei sale, el este în mod fundamental rigid, neadmițând sub nici o formă vreo rezervă de nesiguranță. El nu are flexibilitatea necesară pentru a percepe și adevărul subiectiv al celuilalt.

 

Rana narcisică sângerează discret și ireversibil

De aceea, abia mai târziu mi-am dat seama de importanța flexibilității la care se referă prima parte a răspunsului Părintelui Dumitru Stăniloae. Raiul este lipsit de orice formă de ironie pentru că este extrem de flexibil. Căci flexibilitatea este acea disponibilitate de a te pune și în papucii celuilalt, de a cerceta faptele dintr-o nouă perspectivă, de a te duce până în capătul nordic al peronului 1 din gara din Sinaia. Înseamnă a nu te monumentaliza în obișnuința de a vedea și de înțelege viața într-un singur fel, unul pe care te cațeri ca pe soclul aroganței sau al măririi de sine.

Iar flexibilitatea aceasta interioară se obține treptat. În prima parte a vieții noastre suntem îndelung rigidificați de vocile interioare ale complexelor parentale, de pretențiile complexului de superioritate, de teama de a nu găsi formula personală a succesului social sau de incapacitatea de a-i vedea în mod autentic pe ceilalți din cauza rănii narcisice de care mai toți suntem afectați. Momentul conștientizării acestei mineralizări vine și cu nevoia de a practica exerciții graduale de stretching interior.

 

Tot de flexibilitate este nevoie pentru a apuca-o pe una dintre cărările lumii interioare

 

Gesturi mici, dar zilnice, care ne vindecă de statuita cronică de care suntem atinși. Ne putem propune ca, măcar o dată pe zi, în conversațiile pe care le purtăm să îl ascultăm pe un celălalt fără a-l întrerupe. Ne putem face curaj să acceptăm soluțiile viabile pe care colegii sau subalternii noștri le dedică soluționării unor probleme, chiar dacă noi am fi făcut altfel. Ne putem permite luxul de a vedea ce se află pe acele străzi pe lângă care trecem zilnic, dar pe care nu am apucat vreodată să pășim.

Toate acestea sunt posibile exersări ale flexibilității. Și tot de flexibilitate este nevoie pentru a apuca-o pe una dintre cărările lumii interioare. Căci, înainte de a păși pe una dintre ele, este nevoie de disponibilitatea de a face acest lucru. Iar asta presupune să lași în urmă obișnuințele și cărările deja bătătorite, pentru a porni înspre acel capăt nordic al peronului, acolo unde poate aștepta o nouă perspectivă sau o grădină interioară.

 

 

Știu că sunt împrăștiat și mă tratez. Am un senzor de fum care îmi semnalează incandescența rispirii. E adevărat, nu funcționează bine tot timpul, așa că uneori mi se întâmplă să mă trezesc abia atunci când flacăra e destul de mare, iar fumul înecăcios.

 

Aproape tot ce-mi propusesem

Nu am realizat decât relativ curând adâncimea acestei stări și pericolul pe care ea îl aduce. Mă știam ca fiind destul de concentrat în privința lucrurilor pe care le aveam de făcut. Ancorat în mai multe proiecte, preocupat de mai multe probleme, aveam senzația că reușeam să îmi văd de treabă și să împlinesc aproape tot ceea ce îmi propuneam. Uneori îmi lua mai mult decât ar fi trebuit, iar în alte cazuri rezultatele întârziau să apară. Cu toate acestea, credeam că sunt destul de adunat. Până când, la finalul unei întâlniri, Părintele C. s-a uitat la mine și, zâmbind, mi-a zis ”Andrei, ai făcut din împrăștiere o harismă!”. Am zâmbit și eu. Pe undeva îmi plăcuse diagnosticul șugubăț, dar, cumva, simțeam că e mai grav decât părea.

 

Ai ceva de făcut, nu lași alte ferestre de browser existențial deschise

Când mi-a spus asta m-am gândit la conceptul de ”neîmprăștiere” din literatura Sfinților Părinți. În greacă se zice ”apersipastos”, iar asta înseamnă a nu fi distras, a nu fi preocupat, speriat sau îngrijorat. Potrivit tradiției ascetice, împrăștierea îi slăbește omului încordarea și îl dezorientează. Îl distrage de la relația cu Dumnezeu.  Știam despre toate acestea, realizam că mă mai fură peisajul, dar aveam impresia că sunt pe cale. Antidotul îmi părea a fi ținerea minții asupra unui singur gând. Ai ceva de făcut, te dedici acelui lucru și nu lași alte ferestre de browser existențial deschise. Termini acel ceva și abia apoi te apuci de altceva. Însă, de la vorbă la faptă drumul este greu.

 

Mă străduiam să lucrez cu prioritizări și ierarhizări. Totuși, nu puteam scăpa de senzația că ceva nu e cum trebuie

 

Pe cerul minții vin multe gânduri și nu le poți opri. Sfântul Porfirie Kapsokalivitul spunea că nu poți controla venirea lor, însă le poți bloca aterizarea. Și tocmai cu această aterizare mă luptam eu. Preferam să nu citesc două sau trei cărți în același timp. Când aveam de făcut vreo treabă nesuferită dar necesară, mă țineam să o duc la  capăt, permițându-mi cel mult luxul de a amâna. Și încercam să nu las totul baltă doar pentru că fusesem vizitat de vreo idee nemaipomenită. Altfel spus, mă străduiam să lucrez cu prioritizări și ierarhizări. Totuși, deși credeam că îmi iese destul de bine, nu puteam scăpa de senzația că ceva nu e cum trebuie. Multă vreme am pus ceea ce simțeam fie pe seama anostului de care trebuia să mă ocup, fie în contul banalului zilei. Însă, nu, nu era asta. Ceea ce îmi lipsea eram chiar eu, intimitatea cu mine însumi. Intimitatea cu sine.

 

Lecție anti-procrastinare, la o mănăstire din Athos

Ceea ce nu înțelesesem era faptul că fără această atenție spre lăuntru, toată concentrarea, toată disciplina și răbdarea de care dădeam dovadă atât cât puteam erau lipsite de orientare, de motivație, de sens. Ca și cum aș fi căutat să fiu disciplinat fără a ști de ce am nevoie de această disciplină. De pildă, în tradiția Budismului Zen orice gest mărunt pe care îl faci, fie că dai cu mătura, fie că redactezi un text sau că bei un ceai, oferă un prilej de introspecție.

 

Sine_2

 

Tocmai această introspecție motivează atenția. Aceste gesturi pot duce înspre adânc, acolo de unde ele își primesc noima cea mai profundă. Am remarcat ceva similar la Părinții mănăstirii athonite Vatopedu. De cele mai multe ori, starea de care erau locuiți monahii mănăstirii atunci când îndeplineau ascultările primite, adică sarcinile care le fuseseră date, era una de determinare și de interiorizare. Muncile erau făcute cu hotărâre și era clar că nu e loc de abateri, procrastinări sau delăsări. Însă, de fiecare dată simțeai că această energie este orientată sau hrănită de o locuire permanentă a propriei interiorități.

”Bunicul nostru duhovnicesc, Părintele Iosif Vatopedinul, ne spunea că omul este suveranul muncii sale. Ne facem treaba cât de bine putem, însă munca nu este mai importantă decât sufletul nostru”, mi-a zis într-o zi Părintele P. Altfel spus, adunarea, concentrarea, determinarea nu sunt practicate doar de dragul rezultatelor muncii, ci mai ales pentru o mai bună locuire a propriei interiorități.

 

Cheia este intimitatea cu sine

A nu fi împrăștiat înseamnă a avea un centru, a fi permanent adunat într-un punct de echilibru. Câtă vreme punctul de echilibrul va fi ancorat în exterior, el va fi unul precar, influențabil de schimbările și de evoluția celor din exterior. Când punctul de echilibru, centrul de referință este propria noastră interioritate, șansele unei vieți autonome și autentice cresc semnificativ. Când suntem permanent atenți la cele dinlăuntrul nostru, când cultivăm această trezvie interioară, tot ceea ce facem capătă o noimă dincolo de urgențele zilei. Primește sens pentru sufletul nostru, pentru propria noastră interioritate. Pentru că indiferent de cât de atrași am fi în exteriorul nostru de task-uri și deadline-uri, vom rămâne  mereu contectați la propria noastră intimitate.

 

Când cultivăm această trezvie interioară, tot ceea ce facem capătă o noimă dincolo de urgențele zilei

 

În noiembrie 1963, Alexandru Mironescu, membru al grupului ”Rugul Aprins”, era eliberat din temnițele comuniste. La o lună de la eliberare, începea redactarea jurnalului anilor de detenție, intitulat Floarea de foc, publicat prima oară în 2001 și proaspăt reeditat în 2019 (Ed. Eikon). Într-una dintre paginile textului său, Alexandru Mironescu așterne cuvintele celui care, în pușcăriile regimului opresiv, trecuse prin proba de foc a înstrăinării de sine însuși prin distrugerea intimității. ”În intimitatea omului – pe care o arăta cu degetul și voia s-o distrugă Lunacearski, comisar al poporului în guvernul Lenin […] – stă Dumnezeu. Lunacearski era deștept, și știa el cumva, ca unul care trăise în preavoslavnica Rusie. Distrugeți intimitatea omului! – gândiți-vă, cuvintele bat departe și explică multe, explică totul, explică această confiscare a omului și mecanica aceasta a risipirii, a împrăștierii, care să împiedice întâlnirea omului cu sine însuși, adică cu Dumnezeu”.

 

 

”Să ne ferească Dumnezeu să credem că problemele care țin de lumea psihicului pot fi rezolvate doar în cabinetul psihoterapeutului!”. M-am uitat ușor mirat la  terapeuta mea, cea care tocmai rostise aceste cuvinte. Știam despre ce este vorba și de ce spune acest lucru. Însă ceea ce mi-a atras atenția era felul în care o zicea. O claritate a gândului care avea de-a face cu smerenia. Ca o opinie a cărui adevăr fusese verificat nu prin cel al corespondenței sau al coerenței,  ci prin criteriul suferinței, al interiorizării. Adevărurile care ne dor, nu cele pe care doar le înțelegem. Mai găsești în rândul psihoterapeuților dintre cei care cred că, dacă e să vorbim serios, nu poți găsi vindecare în afara cabinetului. Un fel de extra ecclesiam nulla salus în varianta secularizată și prost înțeleasă.

 

 

Sunt și mulți dintre cei care amână sau evită întâlnirea cu sine însuși. Fie nu e momentul, fie nu sunt bani, fie altele sunt prioritățile. Mai aștept, nu merg acum la terapeut sau la duhovnic, la coach sau la consilier. Să mă liniștesc puțin și după aceea. Termin proiectul acesta și mă duc. Peste o săptămână, o lună, un an, zece ani, mai încolo, nu acum. În orice caz, nu acum. Iar la final de zi, de lună, de an sau de decadă ne simțim goliți interior. Fără direcție, fără motivație, lipsiți de energia de a mai face ceva. Profund frustrați, mustind de furia înăbușită a unui ceva interior nelămurit, într-o ubicuă anxietate sau într-o depresie neînțeleasă pe care căutăm să o păcălim până la următorul termen. Lipsiți de contactul cu propriul suflet.

Cel mai adesea dăm vina pe timp. Ne amăgim în fiecare zi că de mâine ne vom lua în serios. Vom alerga, vom începe cursurile acelea de desen sau de dans, vom merge mai mult la munte, vom ieși mai des în parc, ne vom juca mai mult cu copiii noștri, vom citi mai mult ce ne place, ne  vom trezi mai devreme pentru a ne bea măcar cafeaua în liniște, ne vom suna prietenii.

 

”Ca pe tine însuți”

”Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Matei 22, 39). Pentru mulți dintre cei care trag din greu la jugul zilei această poruncă hristică le justifică sacrificiul.  Dar cât de clar se aude în urechile noastre ”ca pe tine însuți”? Ne grăbim să îl iubim pe celălalt, să îl ajutăm, să îi satisfacem nevoile. Cât de bine știm să facem acest lucru și pentru noi, pentru a da sens comparativului ”ca pe”?

Am un prieten care preț de 10 ani a muncit din greu, câte treisprezece, patrusprezece ore pe zi. Familia lui avea de toate. Doar că, de fapt, nu îl avea tocmai pe el. El era cel care lipsea. Pentru că își lipsea lui însuși. După 10 ani s-a îmbolnăvit și, din fericire pentru el și pentru familia lui, a înțeles atenționarea primită. Tot ceea ce făcuse, tot sacrificiul său avea un preț. Se simțea important, primea recunoștința celorlalți, prețuirea lor. Ba chiar și nițică îndatorare. Se vedea acceptat și iubit. Sacrificiul lui avea ca răsplată iubirea lor. Ca Narcis, își vedea chipul pătimirii sale în luciul recunoștinței celor dragi. Însă avea nevoie să se vadă în ceilalți tocmai pentru că nu era în contact cu el însuși, pentru că altfel nu știa să se vadă.

 

Gradinile_1

 

”A început prin a-și dedica un moment al zilei doar pentru el. La prânz are o oră în care își lasă telefonul la birou și iese…”

L-am întrebat ce a schimbat de când a fost obligat să își trăiască boala. A zâmbit și a zis că cel mai important lucru este timpul pentru el. După ce a trecut de momentul critic al bolii și-a reluat munca. Însă, de această dată, lucrează și la deprinderea atenției față de sine. A început prin a-și dedica un moment al zilei doar pentru el. La prânz are o oră în care își lasă telefonul la birou și iese pentru a se plimba prin parc, uneori se întinde pe iarbă, alteori se așează pe o bancă și citește ceva doar pentru el. Își ia cu el și ceva ce poate fi mâncat la pachet. În ultima vreme a reușit să își mai dedice un moment, cel al dimineții. Se trezește la 5.30. În felul acesta are iar timp doar pentru el. Aleargă, citește, stă de vorbă cu Dumnezeu. Sau își bea cafeaua ascultând cum cântă păsările dimineții. ”De când fac asta îi simt mai bine pe ceilalți. Pentru că, de fapt, mă simt mai bine pe mine. Și nu mai am nevoie atât de mult de confirmări venite din altă parte”.

 

”Această grădină interioară are diverse forme. Poate fi privitul pe geam la ceas de seară în liniștea solitară a unui ceai”

Cristi,  cel despre care vă povestesc, a început să își cultive o grădină secretă. Una care îi aparține doar lui, în care nu intră decât el și de care se ocupă în fiecare zi. Este spațiul propriei sale transformări, al propriei sale vindecări. Este athanorul în care învață să se conțintă, să se ia în serios, să se vadă pe el însuși. În reprezentările literaturii alchimice grădina interioară apare ca un spațiu împrejmuit, care fie nu are nici o cale de acces, ca pentru a sublinia intimitatea ermetică a spațiului, sau care poate fi accesată doar printr-o intrare secretă. În mijlocul ei se află o fântână mercurială. Mercur, Hermes este un  simbol al transformării în timp ce apa este unul al vieții, al dinamismului și al adâncimilor. În viața de zi cu zi această grădină interioară are diverse forme. Pentru unul este un program de studii masterale început la 45 de ani doar din pură curiozitate intelectuală, pentru altul sunt antrenamentele săptămânale de tir cu arcul, pentru cineva poate fi alegarea prin parcuri, vecerniile bisericești sau cabinetul terapeutic. Pentru altcineva, privitul pe geam la ceas de seară în liniștea solitară a unui ceai. De fapt, fiecare avem un astfel de spațiu intim. Unul de a cărui cultivare depinde drumul stabil al transformării noastre interioare. Iar orice grădină începe cu banalul fapt al udării zilnice a unei flori.