Nu mai puțin de 250 de copii se vor întrece, de miercuri până duminică, la Olimpiada ”Meşteşuguri artistice tradiţionale”, care va avea loc în Muzeul în aer liber ASTRA din Dumbrava Sibiului. Copiii vin din aproape toată România, dar și din Suedia, China, Bulgaria și Republica Moldova.

Concursul propriu-zis este structurat în 37 de secțiuni, așa cum sunt: ţesut la război vertical şi orizontal, confecţionat piese de port popular, confecţionat podoabe, confecţionat păpuşi în port popular, confecţionat opinci, dantelă cu ciocănele, ciucuri pe chelteu, împletit fibre vegetale, sculptat icoane de vatră, xilogravură, metaloplastie, prelucarea cornului, pictură naivă, ceramică figurativă, modelat ceramică, olărit, confecţionat măşti, artă decorativă.

Interviu cu Elena Găvan, muzeograf la Muzeul ASTRA

De unde credeți că vine interesul acestor copii pentru tradiția românească, pentru meșteșug? Din familie, de la școală, se asociază cu un talent al lor?

Cred că, în mare parte, toate la un loc. În edițiile trecute, majoritatea veneau din familii cu tradiție sau care mai aveau locuințe la țară sau implusionați de bunici. Însă, treptat, inclusiv copiii care trăiesc la oraș sunt mai interesați de meșteșugurile practice, de lucrul de mână. Am observat că și profesorii de la oraș au început să-și îndrepte atenția către revigorarea meșteșugurilor în activitățile pe care le organizează la clasă.

Este apreciată această inițiativă a Muzeului ASTRA și ca o alternativă perfectă pentru timpul nepermis de mult pe care copiii sunt tentați să îl petreacă în compania device-urilor?

Într-adevăr, olimpiada în cei 23 de ani a reușit să se impună nu doar în sfera manifestărilor culturale naționale, dar a creat și posibilități de promovare a valorilor autentice de artă populară la această categorie de public și a reușit să creeze pentru copii un cadru de înțelegere a fenomenului etnografic prin joacă. Și, da, este o alternativă agreată din ce în ce mai mult, deopotrivă de copii și de adulți, de a ieși din mediul virtual, care se pare că ne ocupă tot timpul. Mai mult, anul acesta, pentru o sustenabiltate mai mare a proiectului și a beneficiarilor direcți ai acestora, copiii meșteșugari și profesorii acestora, organizăm un stand dedicat vânzării produselor micilor meșteșugari în galeriile noastre de artă populară.

Sunteți muzeograf, colaborați cu artiști populari consacrați, cu meșteșugari din toate colțurile țării, iată acum și cu copii pasionați de lucrul de mână, cum vedeți dumneavoastră viitorul acestui domeniu al culturii naționale, al artei tradiționale?

Plin de speranță. Există interes și se manifestă în ultimii ani tot mai evident. Ne reîntoarcem către tradiții și către sentimentul de naționalism. În satele românești există încă persoane și meșteșugari care practică aceste meserii și care încearcă să transmită mai departe.

E posibil ca acest interes evident să vină și pe fondul unei frici de a nu se pierde ce este al nostru, ce ne definește ca neam și cultură tradițională?

Această frică nu se sesizeasă la nivel de sat. E adevărat că noi, instituțional, ne sesizăm și facem tot ceea ce putem ca toată lumea să înțeleagă acest lucru. Muzeele și toate instituțiile de cultură ar trebui să lupte să găsească modalitatea ca acești meșteșugari să fie perpetuați, să poată să-și desfășoare activitatea și să transmită cunoștințele pe care le au tinerelor generații. Asta trebuie să încercăm să facilităm ca instituții. Realitatea este că la sate avem încă oameni pricepuți și copiii se pare că redevin deschiși să învețe aceste meșteșuguri.

Marți 23 iulie, de la 19.00, la Sala Radio, Grigore Leșe cântă pentru susținerea financiară a operației chirurgicale și a tratamentului pentru profesorul Vintilă Mihăilescu. Rapsodul va fi însoțit pe scenă de Lăutarii din Gorj. Maestrul a vorbit pentru Matricea.ro despre motivele pentru care s-a decis să se implice în campanie, ca și despre muzica lăutarilor pe care-i va avea alături în concert.

Domnule Grigore Leșe, vă alăturați elitei culturale românești și unui însemnat număr de români, într-un gest comun de solidaritate fără precedent. Urcați pe scena Sălii Radio, alături de Lăutarii din Gorj, într-un concert caritabil, a cărui poveste este poate la fel de tristă: o relatare muzicală despre război, înstrăinare, cătănie, prizonierat.

Muzica tămăduiește și vindecă suflete, adună lumea. Vintilă Mihăilescu are nevoie în aceste momente de o energie pozitivă în jurul lui, iar muzica ne dă această posibilitate să fim cu inimă bună. Despre concert: se numește ”Cântece care ne-au însoțit istoria” și este o simbioză între muzicile lăutărești și muzica pe care o împlinesc de unul singur: despre Siberia, Galiția, Cernăuți, America, cântări lăutărești, balade, cântece de lume și chiar orășenești.

Cum v-a venit ideea de a cânta alături de niște lăutari? Ne surprinde.

În ziua de astăzi ei sunt destul de neglijați, chiar blamați, dar în rânduiala vieții rurale ei au un rost. Sunt muzicanții satului, cei care însoțesc drumul oamenilor de la naștere până la moarte. Ce știu acești oameni cel mai bine să facă? Să cânte. Și cântă de dimineața până seara. Din asta trăiesc. Dar cu toate că ar fi meritat să trăiască boierește din cântat, trăiesc modest iar viața de multe ori le este împovărată. Cântatul este viața lor. Cântă orice pentru oricine. Nu au uitat rânduiala de la trecerea pragurilor, cântă la botezuri, nunți, înmormântări. Cântă doine, cântece strofice, balade, hore, sârbe, cântece de lume. Lăutarii din Gorj au reușit să ajungă la inima oamenilor cu o muzică deosebită și adevărată. Ei reprezintă o lume. Am mai cântat împreună la Coloana fără de sfârșit a lui Brâncuși, anul trecut.

Știm că ați prezentat același program, ”Cântece care ne-au însoțit istoria”,  și cu alte grupuri sau ansambluri folclorice. Care a fost impactul de public, atunci când ați fost însoțit pe scenă de lăutari, prin comparație cu ceea ce, de pildă, s-a întâmplat atunci când ați cântat cu cei din Grupul Iza?

Lăutarii sunt lăutari, ei cântă pentru oricine. Muzicile din Maramureș intră într-un ritual, este o altă muzică. Lăutarii au împrumutat din toate repertoriile specifice spațiului românesc și cântă peste tot, pe ulițele satelor, în cămine culturale, în emisiuni de televiziune, la radio. Iar eu sunt deschis la astfel de colaborări.

Muzica tămăduiește suflete, adună lumea. Vintilă Mihăilescu are nevoie în aceste momente de o energie pozitivă în jurul lui, iar muzica ne dă această posibilitate

Am cântat, după cum se știe, și cu flautistul Ion Bogdan Ștefănescu, la Ateneul Român. Multe lucruri fac eu pe lumea asta! Încerc să fac lucruri bune și să aduc în atenția tinerilor adevărul despre muzica din comunitățile tradiționale.

Acest interes și fascinație pentru comunitățile tradiționale, pentru lumea străveche, cred că v-au adus într-o relație de prietenie și cu antropologul Vintilă Mihăilescu.

Într-adevăr. Vintilă Mihăilescu este un om deosebit, am făcut câteva interviuri împreună la televiziune, am colaborat în vremea când el era director al Muzeului Țăranului Român. Am apreciat întotdeauna că împărtășim aceleași valori: știe să pună în lumină cultura națională prin raportare, în mod special, la origini, la ”străvechi”. El este un om, cum se spune, luminat, înțelept. Nu s-a sfiit niciodată să spună lucrurilor pe nume, face o evaluare corectă la tot ce se întâmplă în spațiul românesc și nu numai.

După cum se știe, este și un adevărat vector de opinie. Sunt foarte mulți tineri care sunt inspirați de ideile pe care domnul Vintilă Mihăilescu le-a lansat în spațiul public.

Este, într-adevăr, și un model. Avem toți nevoie de modele, nu numai tinerii. În momentele acestea trebuie să ne luminăm. Este nevoie de o reevaluare a tot ce înseamnă cultură tradițională, din toate punctele de vedere.

Ce spune această solidaritate națională în cazul domnului Mihăilescu despre noi ca popor?

Trebuie să ne adunăm pentru oamenii de valoare. Acum putem arăta ce înseamnă a fi împreună. Când suntem împreună suntem puternici.

Echipa medicală din Franța a fost absolut impresionată de gestul acesta de solidaritate românească, de suma care a fost strânsă într-un timp record. Medicul care gestionează cazul a spus că este greu de crezut că în Franța s-ar putea întâmpla așa ceva.

La noi, în România, oamenii încă trăiesc împreună, trăiesc în familia extinsă și asta e minunat. Familia mare este precum o biserică în care oamenii se duc în fiecare duminică și de sărbători pentru a petrece câteva ore împreună, în gând bun și rugăciune. Și iată, Vintilă Mihăilescu este și al ”bisericii mari” și al celei mici, din care fac parte rudele și prietenii.

Mihai Mihăilescu, fiul profesorului, a mulțumit pe Facebook celor care s-au solidarizat în jurul acestei cauze

„Nu avem suficiente cuvinte să vă mulțumim pentru mobilizarea și solidaritatea pe care ne-ați oferit-o! Împreună, într-un timp foarte scurt, ați făcut posibilă strângerea a peste 200.000 de euro. Datorită vouă, Vintilă a fost internat la spitalul din Besançon, Franța, iar operația a fost deja programată pentru data de 23 iulie. Mulțumim din suflet! Revenim cu vești cât de curând!”

Muzeul Municipiului Bucureşti a anunţat recent că a încheiat un parteneriat cu Festivalul Internaţional George Enescu: pe durata festivalului, evenimente muzicale inedite și expoziții în sediile muzeului. Scopul acestui mix este să fie sporită interacţiunea dintre oraş şi Festivalul Enescu. Managerul Muzeului Municipiului Bucureşti (MMB) ne dă detalii.

Sinteză: 

• pe 23 iulie se deschide la MMB o expoziție de aparate vechi de reprodus muzica. Unele dintre exponate sunt vechi de două secole;
• serie de concerte în săli mai puțin obișnuite pentru festival: Vila Dr. Nicolae Minovici, Casa Cesianu, Casa Th. Aman, Palatul Suțu. Publicul poate vedea și muzeul, vizita este inclusă în preț;
• ucenicia în muzică se face prin muzica clasică, fie că e vorba despre interpreți, fie despre auditori. Un bun exemplu este Freddie Mercury.

Interviu cu istoricul și sociologul Adrian Majuru, managerul Muzeului Municipiului București

Parteneriatul dintre Muzeu și Festival este fără precedent. Care sunt principalele repere pe care ni le puteți da?

Este primul muzeu care își oferă spațiile unui astfel de eveniment. Și tocmai pentru că este un muzeu, am integrat în acest parteneriat și o expoziție care se numește ”Câteva mărturisiri despre muzică. Muzica de acasă”. Va fi inaugurată pe 23 iulie. Este o poveste legată de muzică, evident, despre investiția constantă în tehnologie și dorința oamenilor de a asculta muzică acasă. Vom admira, dar vom și asculta muzică la aparate construite la începutul secolului al XIX-lea sau folosindu-ne de aparatură modernă. Ne vom bucura și de concerte în sălile muzeelor noastre.

Ideea de muzică clasică, evenimente dedicate melomanilor, ați integrat-o de mai mulți ani în programul caselor din structura extinsă a Muzeului Municipiului București. Pe cine aveți în vedere în mod special în acest parteneriat? V-am auzit recent amintind de faptul că se vorbește mult despre îmbătrânirea audienței care iubește și consumă muzica clasică în sala de spectacol.

Eu nu cred în îmbătrânirea auditoriului, mă refer la prezența pe care o putem constata într-o sală de concerte, și o să vedem asta și la festival. Nici în lipsa de interes a tinerilor pentru muzica clasică. Ca să faci muzică, indiferent de curentul muzical pentru care optezi, trebuie să-ți faci ucenicia în muzica clasică. Ca să faci față în rock, în punk, trebuie să știi în primul rând un instrument clasic. Și aș da exemplul trupei Queen, al lui Freddie Mercury, în mod special, care, după cum se știe, cânta minunat la pian. Drept urmare, cu asta începi. După care îți dai seama că este cu adevărat o muzică pe care nu o poți părăsi. Pe de altă parte, dincolo de melomani, cred că nu este persoană care să nu aibă cel puțin două-trei piese de muzică clasică pe care să le știe sau să le fredoneze pentru tot restul vieții. Cât despre evenimentele muzicale cu care vom extinde Festivalul Enescu în afara sălilor obișnuite, acestea se vor suprapune peste programul nostru din fiecare toamnă pe care îl desfășurăm sub titulatura ”Museicorum”. Este un festival de muzică clasică pe care îl organizăm de patru ani. Particularitatea acestei ediții este că seria de concerte se va desfășura în câteva dintre casele Muzeului Municipiului București care au și acustica potrivită și au fost proiectate pentru reprezentații muzicale cu public. Mă refer la casa artistului Theodor Aman, la Palatul Suțu, casa Cesianu de pe Calea Victoriei sau vila Dr. Nicolae Minovici. Prețul unui bilet va fi de 20 de lei, în această sumă este inclusă și posibilitatea vizitării muzeului unde are loc concertul pe o perioadă de 30 de zile.

Spuneați că începând din 23 iulie oferiți publicului ”Câteva mărturisiri despre muzică. Muzica de acasă”, o expoziție foarte variată prin exponatele pe care le-ați selectat.

Vrem să oferim publicului, de această dată mai ales curiozități: faptul că muzica, în spațiul domestic, s-a strecurat și în piese uzuale non-muzicale, în servicii de cafea sau de ceai, în veselă de porțelan. O găsim și pe timbre, pe unele bancnote. Să ne amintim că nu de mult era o bancnotă care avea imprimat pe ea chipul lui Ciprian Porumbescu, acum îl avem pe George Enescu. Vor fi expuse baghetele dirijorului George Georgescu, texte ale muzicologului Constantin C. Nottara sau partituri. De asemenea, tablouri și instrumente muzicale. Dar, cum spuneam expoziția propune mai ales o poveste legată de tehnologie.

Experții renumitului almanah anual Michelin dedicat turismului și gastronomiei au acordat recent două stele Muzeului Etnografic al Transilvaniei din Cluj-Napoca, pentru colecțiile sale importante și pentru expunerea sa modernă. Tot mai mulți turiști aleg să se bucure de frumusețile acestei instituții muzeale: în anul 2018, peste 67.000 de vizitatori din întreaga lume au admirat valoroasele exponate găzduite de Muzeul Etnografic al Transilvaniei.

Muzeul Etnografic al Transilvaniei este primul muzeu etnografic din România și primul muzeu românesc înființat pe baza unui program științific. În acest moment este considerat ca fiind unul dintre cele mai frumoase muzee de profil din țară, apreciat deopotrivă și pentru atenția care este acordată expunerii tematice și pentru deosebita colecție de costume tradiționale din diferite colțuri ale țării.

Repere istorice

• Ideea înființării a apărut imediat după Marea Unire, în 1919, când chiar Consiliul Dirigent al Transilvaniei și-a propus să înființeze un mare muzeu național al Transilvaniei, la Cluj. Nu s-a putut realiza, din cauza unor probleme birocratice. Abia în 1922 Fundația Culturală ”Principele Carol” a reușit să reorganizeze proiectul și, cu ajutorul viitorului rege Carol al II-lea, mare iubitor al tradițiilor românești, muzeul a fost deschis oficial la 1 ianuarie 1923, sub titulatura de Muzeul Etnografic al Ardealului. Din comitetul de organizare au făcut parte personalități ilustre ale epocii: Sextil Pușcariu, George Vâlsan, Alexandru Lapedatu, George Oprescu și Romulus Vuia.
• Prima expoziție etnografică permanentă, deschisă în primăvara anului 1923, cuprindea aproximativ 1230 de obiecte și 160 fotografii. Cinci ani mai târziu a fost inaugurată o a doua expoziție permanentă mai complexă, de excepție, organizată pe sectoare tematice: culesul din natură, vânătoarea, pescuitul, agricultura, creșterea animalelor, industria casnică textilă, cojocăritul, olăritul, mobilier, elemente de construcție, bucătăria, portul popular, cusăturile și țesăturile, cartografie etnografică.
• După o perioadă de istorie zbuciumată, când exponatele au fost mutate în refugiu la Sibiu, în iulie 1945, colecția s-a organizat și dezvoltat, până la actualul Muzeu al Civilizației Tradiționale.
• Muzeul funcționează acum în clădirea istorică „Reduta” de pe strada Memorandumului nr. 21. Imobilul are o istorie veche, găzduind de-a lungul timpului evenimente semnificative pentru dezvoltarea actualei societăți clujene.
• Pe lângă valoroasele artefacte, și de o arhivă audio-vizuală, (fototeca, videoteca, arhiva de negative si diapozitive), muzeul deține și o arhivă documentară și de o bibliotecă ce numără peste 14000 de volume și periodice de specialitate, care pot fi consultate de public.
• Artefactele, în număr de 41542, sunt originale și datează încă din secolul al XVII-lea.
• În secția pavilionară a muzeului este organizată și o expoziție permanentă pentru nevăzători și pentru persoane cu deficiențe de vedere. Sunt prezentate replici ale obiectelor din colecția muzeului care pot fi atinse, pot fi pipăite, iar textele de prezentare sunt în limbajul Braille.
• Muzeul Etnografic al Transilvaniei include și o secție în aer liber, Parcul Etnografic Național ”Romulus Vuia”, care este și primul muzeu în aer liber din România. A fost înființat la 1 iunie 1929.

12 muzee din România selecționate pentru a fi introduse în paginile Michelin

În topul alcătuit de specialiștii Michelin au mai fost cuprinse și alte 11 muzee din România: trei din București – Muzeul Național de Artă al României, Muzeul Țăranului Român, Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”; două din Sibiu – Muzeul ASTRA și Muzeul National Brukenthal; două din Sighetu Marmației – Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței și Muzeul Satului Maramureșean; unul din Baia Mare – Muzeul de Istorie; unul din Constanța – Muzeul de Istorie si Arheologie și unul din Iași – Complexul Muzeal Național Moldova. Pentru această ediție s-a calificat, cu două stele, și Muzeul de Artă din Cluj Napoca.

Peste 2500 dintre cei mai valoroși muzicieni ai lumii, având 50 de naționalități, vor cânta anul acesta în Festivalul George Enescu. Vor fi în total 104 concerte și recitaluri. Ediția din acest an a festivalului totalizează 34 de prezențe în premieră în România: 25 de artiști, printre care Marion Cotillard, Kiril Petrenko, Mitsuko Uchida și nouă orchestre de talie mondială. Concertele vor avea loc la Sala Palatului, Ateneul Român, Sala Radio, Sala Mică a Palatului, sala George Enescu de la Universitatea Națională de Muzică și la Teatrul Excelsior. Concertele și recitalurile sunt grupate în șase mari secțiuni: „Mari orchestre ale lumii”, „Concertele de la miezul nopții”, „Recitaluri și concerte camerale”, „Muzica secolului XXI”, „Mozart Week in Residence” și „Forumul Internațional al Compozitorilor”. De asemenea, vor avea loc concerte și evenimente în Piața Festivalului, conferințe, lansări de discuri și de carte, spectacole extraordinare. Totul se va desfășura între 31 august și 22 septembrie.

Declarații Crenguța Roșu, director de comunicare al Festivalului ”George Enescu”

De unde vine frumusețea ediției 2019

În primul rând, frumusețea festivalului vine din conținutul lui absolut extraordinar. Este extrem de rar să ai, pentru trei săptămâni, un soi de du-te-vino, în sens pozitiv, a cel puțin 2500 de artiști internaționali, toți din vârful topurilor internaționale. Sigur, în domeniul acesta este destul de complicat să stabilești topuri, dar în festival vor fi prezente orchestrele cele mai mari, în sensul de cele mai apreciate. Orchestra Filarmonicii din Berlin, London Symphony Orchestra, Orchestra Națională a Franței, Capela de Stat din Dresda, Orchestra Regală Concertgebouw din Amsterdam, sunt doar câteva, și fiecare dintre numele pe care le-am menționat ridică ochii și sprâncenele tuturor, pentru că sunt realmente sunt în topul lumii. În program avem și soliști absolut extraordinari, fie că este vorba de interpreți sau de artiști lirici.

Operă cântată cu instrumente de epocă

În ediția de anul acesta avem și 14 opere în concert, o aliniere la tendința internațională de a provoca ascultătorul să se concentreze pe muzica însăși și să mai diminueze efectele asociate jocului actoricesc, să te concentrezi mai mult pe arta artistului liric, pe partitură. De asemenea, opera „Die Frau ohne Schatten” („Femeia fără umbră”) a lui Richard Strauss va fi însoțită de proiecții, pentru o decriptare vizuală a libretului. Menționez asta în mod special pentru că aceasta este o operă cu totul deosebită, cu un libret pe care unii îl interpretează ca fiind straniu, plin de simboluri și foarte dens. Toată lumea așteaptă cu foarte mult interes să vadă cum vor lucra împreună proiecțiile cu conținutul artistic aflat sub bagheta maestrului Vladimir Jurowski, directorul artistic al festivalului. Vom avea tot felul de „bijuterii”, cum ar fi orchestre care vin și cântă cu instrumente realizate exact ca în epocă. Vom avea sonorități de toate felurile, repertoriul este extrem de vast. Conținutul este principala ofertă pe care o face festivalul, un conținut valoros de vârf mondial. Toată această efervescență și adunare de exprimări muzicale se leagă și de motto-ul pe care îl are această ediție: Lumea în armonie, inspirat de Enescu. George Enescu spunea că menirea sfântă a muzicii este să unească suflete și, de aici, ”lumea în armonie” transpune în cotidian ceea ce muzica oferă ca exemplu pentru noi toți, în sensul că, indiferent de spațiul geografic, de credințe, de gen, de culoare a pielii, în fața unei partituri toată lumea lucrează împreună. Acestea sunt mesajul și intenția acestei ediții.

Concursul Enescu pentru artiști plastici

Anul acesta se organizează și un concurs de creația plastică, asociat Festivalului. Conceptul concursului este re-interpretarea creației enesciene într-un alt limbaj artistic. Pot fi înscrise lucrări de grafică și pictură, iar invitația de participare este adresată atât artiștilor consacrați, cât și artiștilor tineri, studenți sau proaspăt absolvenți ai universităților de artă din România.

Crenguța Roșu, despre juriul concursului de artă plastică

În juriu sunt membri Remus Azoiței, profesor la Royal Academy of Music, unul dintre violoniștii cei mai împătimiți ai operei lui Enescu, Gabriel Bebeșelea, care este dirijorul Filarmonicii de Stat Transilvania, Tiberiu Soare, dirijorul Operei Naționale București, pianistul Josu de Solaun, o persoană, de asemenea, atinsă de spiritul lui Enescu. El are o poveste foarte interesantă, a fost la un moment dat laureat al Concursului Enescu. În acest fel l-a descoperit, în concurs există obligația să interpretezi o piesă de Enescu. A fost atât de tulburat de această întâlnire încât a înregistrat integralele de pian ale lui Enescu. Ceva magic! Spune că pentru el Enescu este așa cum este Shakespeare în literatură. Și tot din juriu, într-o prezentare în ordine alfabetică, face parte și Alexandru Tomescu, cel care promovează iubirea pentru vioară, pentru Enescu, în nenumărate feluri.

Probabil că mulți oameni educați au prejudecata că astăzi se merge mai rar la teatru, se citește mai puțin, iar filarmonicile nu cântă mai niciodată cu casa închisă. În contextul acestei preconcepții eterne, Institutul Național pentru Cercetare și Formare Culturală a făcut o statistică în orașele din România, pe marginea vitalității culturale. Iar vitalitate înseamnă cât de bine organizate și cât de bine finanțate sunt instituțiile de cultură, cât de bine pregătită este elita de creatori și manageri care lucrează în aceste instituții, dar și cât de viu și de prompt este răspunsul publicului, participarea lui la evenimentele și întâmplările culturale. Iată care sunt rezultatele acestui studiu care a fost făcut public de puțin timp, dar care a prelucrat datele statistice cele mai proaspete, respectiv cele culese în 2016.

Au fost analizate și comparate rezultatele din 46 de orașe ale țării, iar principala condiție a fost ca aceste orașe să aibă mai mult de 50 de mii de locuitori. Bucureștiul a fost exclus din această statistică. Au fost analizate, prin raportare la numărul de locuitori următoarele puncte de interes:

• Infrastructura culturală: biblioteci, muzee, cinematograf, filarmonică, operă, teatru, centre culturale;
• Cheltuielile bugetare realizate pentru cultură pe plan local;
• Resursele umane specializate în domenii culturale și implicate în activitățile respective;
• Participarea culturală: în ce măsură locuitorii respectivelor orașe participă la activități culturale, adică merg la muzeu, vizionează un spectacol de teatru sau fac parte din public la spectacolele de muzică simfonică;
• Industriile creative – câte persoane și câte companii sunt implicate în industrii creative și care sunt rezultatele lor în termeni de cifră de afaceri și profit;
• Așezămintele culturale.

Vitalitatea culturală generală a orașelor

Pe primul loc în topul vitalității culturale este Cluj Napoca, oraș care are o populație de 320 de mii de locuitori. Locurile următoare sunt ocupate de Sfântu Gheorghe și Miercurea Ciuc, cu o populație care, însumată, este de trei ori mai mică decât ocupantul primului loc. Topul este completat, în ordine, de Sibiu, Târgu Mureș, Craiova, Alba Iulia, Brașov, Timișoara și Slobozia.

Ușor de observat este că în acest top 10 se găsesc doar două orașe de la sud de Carpați, iar restul sunt orașe transilvane și din Banat.

Infrastructura culturală

Infrastructura culturală este diferită de produsele culturale, așa cum sunt concertele sau  expozițiile, și de instituțiile culturale – așa cum sunt o trupă de teatru sau o casă de producție. Așadar, infrastructura care a fost luată în calcul pentru studiul statistic despre care vorbim este alcătuită din biblioteci, muzee, operă, filarmonică, teatru, ansambluri artistice, centre culturale și cinematografe. Nu s-au avut în vedere, spre exemplu, cluburile sau barurile în care au loc uneori evenimente culturale, așa cum sunt unele cluburi de teatru independent.

La acest capitol, clasamentul este condus de orașul Cluj Napoca, urmat de Târgu Jiu, Miercurea Ciuc, Târgu Mureș, Botoșani și Brașov. Dacă la același capitol al infrastructurii publice culturale selectăm din top 10 orașele cu peste 300 de mii de locuitori, rezultă un top 3 alcătuit, în ordine, de Cluj, Timișoara și Iași.

Participare culturală

Autorii cercetării subliniază că mulți specialiști consideră participarea culturală drept cel mai important indicator al vitalității culturale. Altfel spus, viața culturală a unei comunități depinde de banii investiți, de creatorii de cultură care expun sau care construiesc un produs cultural, așa cum depinde și de calitatea și nivelul cantitativ al sălilor de teatru sau al spațiilor fizice în care funcționează un muzeu. Dar toate capătă suflu în măsura în care publicul participă la evenimentele sau momentele culturale.

Din punctul de vedere al participării, topul orașelor din România se configurează astfel:

1. Sibiu
2. Botoșani
3. Târgu Mureș
4. Cluj-Napoca
5. Târgu Jiu
6. Timișoara
7. Râmnicu Vâlcea
8. Galați
9. Miercurea Ciuc
10. Pitești

Studiul privind vitalitatea culturală a orașelor României nu conține concluzii și nu conține recomandări. El este însă un util instrument de lucru pentru uzul celor care stabilesc politici publice și a celor interesați de problema consumului cultural și al gradului de educare a societății în ansamblu.

Protocolul și ceremonialul gastronomic de la Curtea Regală a României, acesta este subiectul unei cărți surprinzătoare apărută la Editura Corint și lansată zilele trecute la librăria Humanitas Cișmigiu. La ce ore lua masa Familia Regală și invitații ei, care era protocolul meselor, ce alimente preferau și ce tipuri de mese aveau loc cu diferite prilejuri. Este o frumoasă poveste de epocă despre mesele de odinioară de la Curte, realizată după o cercetare amănunțită, o documentare temeinică a tuturor articolelor de presă și a multor documente memorialistice ale vremii. Cartea se numește ”Mese și meniuri regale. Eleganță, fast și bun-gust” (Editura Corint, 2019) și este scrisă de Ștefania Dinu.

Care era programul regelui Carol I

În timpul regelui Carol I, orele de masă erau stabilite de către acesta şi respectate întocmai. Monarhul se trezea la ora 5.00 dimineaţa, iar la ora 6.00 servea micul dejun singur sau împreună cu regina Elisabeta. Dejunul se servea la Sinaia la ora 12.00, oră obligatorie, dejunurile regale nefiind prea abundente sau prelungite, ci dimpotrivă, unele chiar austere. La mesele festive exista o ţinută obligatorie, regele Carol I îmbrăcându-se sobru, fără grade şi accesorii. După ce serveau cina, bărbaţii se retrăgeau în sala de biliard, în timp ce regina Elisabeta îi ruga pe invitaţi să-l lase pe rege să câştige măcar o partidă, motivând că atunci când obţinea o victorie, dormea foarte liniştit. Atunci când se aflau la Bucureşti, regele Carol I şi regina Elisabeta luau dejunul la orele 13.00 întotdeauna singuri, iar în fiecare duminică şi miercuri îi aveau ca oaspeţi pe principele Ferdinand şi pe principesa Maria, însoţiţi duminica şi de copiii lor.

Lansarea cărții, librăria Humanitas Cișmigiu, 2 iulie 2019

SINTEZE ȘI COMENTARII PE MARGINEA CĂRȚII: ADRIAN SILVAN IONESCU, DIRECTOR AL INSTITUTULUI DE ISTORIA ARTEI „G. OPRESCU”

Carol I prefera brânza cu mămăligă

Austerul rege Carol I a fost încă de la sosirea în țară atras de bucătăria românilor. În telegramele pe care le trimiteau prefecții de județ atunci când principele de 27-28 de ani făcea excursii prin țară, în 1867-1868, aceștia menționau că el era un frugal și se bucura întotdeauna când pe la mănăstiri i se servea mămăliguță cu brânză și smântână.

Cine era invitat la rege pleca flămând

Carol I a rămas un frugal toată viața. Se menționează în volum cum, indiferent de faptul că mesele erau foarte bogate, regele doar gusta din fiecare fel și cum termina el de mâncat se ridicau farfuriile de la toți ceilalți meseni. Așa că George Enescu care era cel mai tânăr și așezat, normal, la capătul mesei trebuia să mănânce foarte repede pentru a nu rămâne flămând. Lucrul acesta era o constantă pentru epoca respectivă, pentru că și ceilați monarhi ai lumii erau destul de frugali și foarte rapizi în a-și consuma platoul din față. De pildă, despre Franz Josef, când avea invitați la Hofburg, se știa că toate restaurantele erau deja rezervate pentru mesenii care plecau cu stomacul gol de la aceste dineuri speciale.

Ferdinand schimbă monotonia

Este o carte de istorie cotidiană. Din acest volum vede cum familia de sânge prusac se românizează, ajungînd la regele Mihai I să fie totalmente asimilată. Se vede că regele Mihai era și un foarte bun creștin pentru că posturile erau ținute cu strictețe. Din acest periplu prin bucătăriile regale se poate observa că cei mai diferiți au fost regele Ferdinand și regina Maria, la ei se schimbă radical și meniul și orele meselor, nu mai erau atât de matinale. La regele Carol, micul dejun era la ora 6 și mânca de obicei singur. Regele Ferdinand și regina Maria mâncau între 9 și 10. Regele lua un breakfast exact după modelul britanc cu friptură, cu ochiuri, cu cafea. În același timp trebuie spus că regina Maria ținea post negru în fiecare vineri.

Autoarea cărții îl are în dreapta sa pe Adrian Silvan Ionescu

DECLARAȚII FĂCUTE DE AUTOAREA CĂRȚII, ȘTEFANIA DINU, ISTORIC, DIRECTOR GENERAL ADJUNCT AL MUZEULUI NAŢIONAL COTROCENI

Am putut să constat evoluția și transformările prin care a trecut viața la Curte: de la sobrietatea curții regelui Carol I, la deschiderea, exuberanța, strălucirea curții regelui Ferdinand, lucru care se datora și reginei Maria, personalității sale extraordinare, la izolarea curții regelui Carol al II lea, care era apropiat numai de cei care formau camarila regală în fruntea căreia se afla Elena Lupescu și revenim la cumințenia, bunul simț și chiar monotonia de la curtea regelui Mihai și acest lucru se datora în primul rând caracterelor celor doi, regele Mihai și regina Mamă Elena, dar și condițiilor interne și internaționale din acel moment.

La palatele regale erau bucătari francezi și germani

Odată cu trecerea timpului, bucătăria s-a înnoit continuu și constant, posibilitatea de a lansa moda în acest domeniu aparținând, bineînțeles, marilor familii regale. În acest context se încadra și familia regală a României, care urma preceptele bucătăriei franceze. La Curtea regelui Carol I, bucătar a fost, timp de trei decenii, francezul Papa Gillet. Castelul Peleș avea propriul bucătar-șef, acesta fiind, în 1892, Ignace Goldenberger. La Curtea regelui Ferdinand și-a desfășurat activitatea, tot vreme de trei decenii, germanul H. Edner, iar Iosif Strassman a fost bucătarul Curții regelui Carol al II-lea și al Curții regelui Mihai.

Imagine de arhivă din cartea ”Mese și meniuri regale” de Ștefania Dinu

DOUĂ MENIURI DE LA MASA REGALĂ

Ce s-a mâncat la masa festivă organizată cu ocazia inaugurării podului de la Cernavodă, opera inginerului Anghel Saligny

Podul a fost inaugurat la 14/26 septembrie 1895, în cadrul unor mari festivităţi la care a participat şi regele Carol I. După ce s-a bătut ultimul nit, un nit de argint, s-a zidit documentul inaugurării şi s-a celebrat serviciul religios. Ceremonia s-a încheiat cu un dejun fastuos, la care meniul servit a fost unul impresionat, alcătuit din: Hors d’oeuvre; Caviar; Supă de pasăre; Buşeuri à la Reine; Somon à la Regence; Filet de viţel à la Royale; Prepeliţă chaud-froid; Punch à la Romaine; Pui du Mans cu trufe; Salată à la Russe; Sparanghel cu sos olandez; Prăjitură à la Princesse, îngheţată și brânzeturi.

Ce s-a mâncat la Crăciunul din anul 1929

Meniul din seara de Ajun, 24 decembrie 1929, a fost: supă, carne rece de Crăciun – purceluș de lapte, curcan, jambon, carne prăjită și presată, carne de căprioară și de vițel, pateu de ficat de iepure și de căprioară, căpățână de porc mistreț, limbă de vacă, piftie de curcă și găină, sos Cumberland și muștar, spanac, plum-pudding și fructe.

Vreți să vedeți cum arătau bucureștenii din secolul 18 și cum a evoluat imaginea lor până astăzi, trecând prin diferite epoci istorice? Aceasta este tema unei inedite colecții de portrete care este deschisă la Palatul Suțu. Despre conținutul expoziției și intenția din spatele ei l-am întrebat pe istoricul și antropologul Adrian Majuru, directorul general al Muzeului Municipiului București (credit foto: Andrei Ispas).

Ați expus câteva zeci de portrete, cele mai multe chipuri au nume fără notorietate publică. În ce cheie ați dori să citească vizitatorul această poveste vizuală?

Ne-am gândit că nu ar fi rău să propunem un exercițiu pe care oricum îl facem în viața noastră. Sunt convins că nu puțini sunt cei care au, în colțul unei camere, o mică poveste în fotografii a propriei familii, cu părinți, cu bunici, dar și cu rude mai îndepărtate, întâmplări ale altor generații. Însă aproape niciodată, în cursul vieţii noastre, nu avem acces la o memorie similară colectivă să putem observa pe chipul semenilor noştri cum le-a fost, bine sau mai rău, în funcţie de oscilaţiile mediului social şi ideologic în care au trăit. Drept urmare, am avut ideea unei expoziții cu imagini-portret ale unor bucureșteni care au trăit în orașul nostru din secolul al XVIII-lea până în prezent.

Știm că interesul dumneavoastră pentru chipurile umane portretizate este ceva mai vechi și că este de inspirație vieneză.

Da, între anii 2011 și 2012 am avut un stagiu de cercetare antropologică, sub coordonarea profesorului Thede Kahl, la Universitatea din Viena. Am lucrat aplicat pe valoarea antropologică a patrimoniului muzeistic din Kunsthistoriches Museum, prilej cu care am început să-mi notez o serie de similarități între chipuri umane portretizate la câteva secole distanță. Principala concluzie e că există ascuns un detaliu de fizionomie comună în interiorul profesiilor dezvoltate în Europa urbană.

Un chip, întreaga înfățișare, memorează de-a lungul timpului, mai mult sau mai puțin discret, anumite trăsături, după criteriile unui sculptor, ale unui artist ce urmărește să exprime ceva prin creație. Pentru că unele semne, urme ale unor evenimente, împrejurări, sunt urme ale propriei istorii care nu trebuie să se piardă.

V-am auzit vorbind despre chipul uman ca un muzeu personal ce aparține și orașului. Cât din ceea ce suntem, din felul cum arătăm, se datorează contextului în care trăim? Omul este după chipul și asemănarea urbei sau invers?

Factorul cultural modelează neîncetat și sub cele mai variate forme, pe diverse durate de timp, scurte, lungi sau permanente, haina materială cu care am fost înzestrați la naștere. Iar expoziția demonstrează din plin acest aspect: bucureșteanul, prin adopție, prin naștere sau tranzit, poate să vadă un numitor comun, între ceea ce este el, ceea ce reprezintă societatea de astăzi și cum arată, în oglindă cu realitatea în care au trăit antecesorii mai apropiați.

Acest numitor comun este determinat de factori externi de presiune, de modelare, cum ar fi familia în care crești și cea pe care ți-o formezi la maturitate, și evident anturajul social, profesia și societatea în ansamblul ei. În modificările fizionomiilor colective se poate vedea cât de tolerantă sau intolerantă ideologic a fost această societate  pe parcursul vieții tale. Așa că dorim să oferim o imagine a expresiei urbane pe ultimii 100 de ani având Bucureștiul ca studiu de caz. Este fiind o perspectivă fără precedent pentru spațiul expozițional.

Între fotografii, fresce, tablouri, litografii, bancnote, farfurii și medalii cu imagini-portret ale bucureștenilor de altădată se găsește și o tabletă cu un spațiu generos de stocare pentru chipuri ale bucureștenilor care vor ajunge în această expoziție.

Da, invităm vizitatorul să completeze el însuși panoplia acestei frumoase povești despre noi, fotografiindu-se în spațiul expozițional. Ideea de a-ți prinde chipul alături de panelul prezentat deja este din punctul meu de vedere, pentru cel care va face această alegere, capătul unui segment de dreaptă, un punct final al unui drum al prezentului. Este mai bine, este mai rău, este mai vesel, este mai trist, el este și imagine a acestui oraș. Dincolo de circumstanțele particulare ale vieții trăite în prezent, pentru moment, există și un flux de afecte și sentimente care îți traversează viața și rămâne pe chipul tău până la senectute în funcție de cât de mult rămâi în această poveste pe care tu o trăiești.

Putna este un loc uimitor, de o frumusețe care-ți taie respirația. Când îți amintești că biserica a fost construită acum peste cinci secole, mirarea devine și mai mare: cum a fost posibil ca în Moldova acelor vremuri grele să se construiască ceva atât de frumos? Dincolo de mirare, există un adevăr istoric. Iar pe lângă adevărul istoric, există numeroase povești și legende despre cum s-a născut mănăstirea Putna. Iată două dintre ele.

LEGENDA LUMINILOR DIN PĂDURE

Se spune că Ștefan cel Mare s-a întors odată învins dintr-o bătălie grea. Nu doar că era învins, dar era și singur, rătăcea prin pădurile Sucevei. Era din cale-afară de obosit și flămând. Și mai ales era trist pentru că pierduse bătălia și pierduse și oastea. 

Dintr-o dată, a întâlnit un bărbat cu înfățișare de pustnic, cu barba albă și lungă până la brâu. Pustnicul, care nu este altul decât Daniil Sihastrul, l-a luat pe Ștefan în chilia sa, i-a oferit adăpost și l-a ospătat cu mălai fiert și rădăcini culese din pădure. 

La miezul nopții, sihastrul l-a trezit pe domnitor și l-a scos afară din chilie. I-a arătat un anumit punct din depărtare și -a întrebat ce vede acolo. Ștefan i-a răspuns că nu vede nimic decât întuneric. Pustnicul a insistat, iar domnitorul s-a mai uitat o dată și încă o dată. A treia oară, Ștefan a rămas înmărmurit: a văzut în zare câteva luminițe. Acesta era răspunsul așteptat de Daniil Sihastrul. El i-a spus domnitorului că nu sunt lumini, ci sunt îngeri care zăbovesc deasupra unui anumit loc din pădure. Și asta se întâmplă pentru că locul acela este sacru. Tălmăcindu-i mai departe înțelesul acestei viziuni, pustnicul i-a spus că războiul pierdut poate fi reluat și câștigat, dar cu o condiție: ca pe acest loc să fie construit un lăcaș sfânt.

Ștefan s-a recules, a promis solemn că acolo va fi construită o mănăstire, iar a doua zi a plecat la drum. Și-a refăcut oastea și a pornit din nou la luptă. De data asta, puterile nevăzute au fost de partea lui, iar războiul a fost câștigat de moldoveni.

Comoara îngopată

Când s-a întors de la război, Ștefan l-a vizitat din nou pe pustnicul din pădure și s-a ținut de promisiune. A defrișat o suprafață largă și a construit acolo mănăstirea Putna, în mijlocul pustietății. Se mai spune că la temelia mănăstirii Ștefan a îngropat o câldare mare cu galbeni și multe odoare din aur și argint. Și a promis că această comoară va fi dezgropată chiar de el, atunci când va învia din morți, călare pe cal și cu sabia înălțată drept în sus.

Adevărul istoric

Într-adevăr, mănăstirea Putna a fost construită într-o zonă complet nelocuită. Poiana largă în care a fost ridicată mănăstirea a fost creată prin defrișarea unei largi zone de pădure, prin incendiere, fapt dovedit de stratul de lemn carbonizat și cenușă găsit la săpăturile arheologice. În ce privește războiul pierdut și apoi câștigat, se pare că este vorba despre campania din 1462 dusă de Ștefan pentru recucerirea cetății Chilia, din care domnitorul s-a întors rănit și învins. La trei ani distanță, Ștefan și-a refăcut armata și a asediat din nou Chilia. De această dată a avut parte de o victorie strălucită: ungurii stăpânitori ai cetății au fost învinși după doar trei zile de asediu. În anul următor, 1466, moldovenii au început construirea mănăstirii Putna.

LEGENDA ARCAȘILOR

Se spune că, atunci când Ștefan s-a hotârăt că construiască mănăstirea Putna, a luat cu el un grup de curteni și a urcat pe un loc înalt – așa povestește Ion Neculce. Domnitorul a încordat  arcul și a tras cât a putut de tare, iar acolo unde a ajuns săgeata a fost locul pentru altarul bisericii. Apoi Ștefan i-a cerut vătafului să tragă și el. Acolo unde a ajuns săgeata vătafului s-a construit poarta de intrare în mănăstire. Iar apoi voievodul i-a pus să tragă cu arcul pe doi dintre copiii de la curte. Acolo unde a ajuns săgeata primului, s-a făcut clopotnița. Dar cel de-al doilea a tras atât de puternic, încât a întrecut chiar săgeata trasă de Ștefan Vodă. Acolo însă nu s-a construit nimic, este doar un stâlp de piatră.

Mai spune Neculce că, atunci când a fost gata, Putna era o minune arhitecturală și o demonstrație de bogăție: ”așe au fost făcut mănăstirea de frumoasă, tot cu aur poleită zugrăveala, mai mult aur decât zugrăveală, și pre dinlăuntru și pre denafară”.

Acum trei decenii, când au avut nevoie de un simbol al luptei și al victoriei, românii au decupat cu foarfeca stema comunistă a țării și au ridicat steagul găurit la mijloc în văzul lumii. Ca să se știe că românii vor să fie liberi. Steagul a devenit atunci cu adevărat important, în ciuda faptului că imaginea lui era atât de încărcată de ideologia patriotardă comunistă. Acum, la treizeci de azi de libertate, românii își sărbătoresc în fiecare an Drapelul Național, ca să nu uite semnificația celor trei culori și pentru a-și aduce aminte din nou de cei care l-au ținut cu mândrie și cu speranță în mână în vremuri bune și în vremuri triste, în mare parte din istoria țării.

Ce ar trebui să știm despre Drapelul Național: repere din istorie

Prima atestare a folosirii celor trei culori, roșu, galben și albastru, pe un stindard al strămoșilor noștri este din timpul împăratului bizantin Justinian. Astfel, în anul 535 ele se regăseau pe stindardele de luptă ale celor două cetăți dunărene Recidava și Literatta. Șapte secole mai târziu, în 1185, ostașii din armata lui Petru, Asan și Caloian care luptau împotriva bizantinilor au purtat sulițe cu flamuri pe care era reprodus dragonul-lup al dacilor pe fundalul celor trei culori. Mai târziu, aceleași trei culori se găsesc pe diferite steaguri, chiar la distanță mare de timp unele de altele. În vremea domnitorilor Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul, multe stindarde aveau acest cod coloristic, iar pe drapelul de luptă al lui Tudor Vladimirescu se știe că roșul, galbenul și albastrul erau prezente, deși dispuse orizontal.

În 1834, domnitorul Țării Românești, Alexandru Ghica Vodă, a obținut de la otomani aprobarea ”de a pune pe steag românesc corăbiilor negustorești și oștirii”. Cel pentru corăbii avea două culori, galben și roșu, cel pentru armată trei, roșu, galben și albastru, și un vultur la mijloc.

Tricolorul a fost adoptat ca simbol al națiunii, odată cu Revoluția din 1848. După abdicarea domnitorului Gheorghe Bibescu și instaurarea Guvernului provizoriu de la București a fost promulgat un decret de instituire a Drapelului Național. Pe flamuri era înscrisă deviza ”Libertate, Dreptate, Frăție”. Nu este deci de mirare că sub acest tricolor s-a săvârșit Unirea din 1859. De altfel, în toată perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza, drapelul Principatelor Unite Române a fost tricolorul cu benzile dispuse orizontal.

”Steagul este simbolul devotamentului, credinţei, ordinei şi al disciplinei ce reprezintă oastea. Steagul e totodată trecutul, prezentul şi viitorul ţării, întreaga istorie a României!”
(discursul lui Alexandru Ioan Cuza în tabăra de la Cotroceni, 1 septembrie 1863)

Cum s-a schimbat steagul din 1866 până azi

• Prin Constituția din 1866, articolul 124, se mențineau cele trei culori, dispunerea lor fiind verticală, după modelul de la 1848, în ordinea următoare: albastru la hampă, galben la mijloc și roșul la margine.
• Odată cu începutul instaurării regalității, în 1867, odată cu urcarea pe tron a lui Carol I, în centrul steagului a fost așezată stema regală.
• În ianuarie 1948, comuniștii au înlocuit însemnele regatului cu stema republicii, cu elemente de inspirație sovietică.
• Ca un gest simbolic de rupere față de regimul dictatorial al lui Nicolae Ceaușescu, în timpul Revoluției din 1989, stema R.S.R. a fost îndepărtată de pe drapele.
• Decretul privind forma actuală a steagului național al României a fost dat în 27 decembrie 1989.
• Ziua Drapelului Național a fost adoptată la 20 mai 1998. Data a fost aleasă în amintirea zilei când, în timpul Revoluţiei de la 1848, tricolorul roşu-galben-albastru a fost adoptat ca simbol al naţiunii române.

Steagul României la 1848. Ilustrație pe o emisiune filatelică a Romfilatelia, 2018

Ce semnifică roșul, galbenul și albastrul

• Albastrul semnifică libertatea, cerul, credința și puterea.
• Galbenul exprimă dreptatea, prestigiul, virtutea și bogăția ogoarelor.
• Roșul este simbolul frăției și al jertfei.

Când și unde se arborează drapelul României

• Drapelul României poate fi arborat oricând, fără constrângeri, de persoane fizice la domiciliul sau reşedinţa lor, sau de persoane juridice la sediile acestora.
• Drapelul României se arborează în mod permanent pe edificiile şi în sediile autorităţilor şi instituţiilor publice, la sediul partidelor politice, al sindicatelor, al instituţiilor de învăţământ şi cultură, la punctele pentru trecerea frontierei, precum şi la aeroporturile cu trafic internaţional şi ca pavilion pentru navele de orice fel şi alte ambarcaţiuni ce navighează sub pavilion românesc.
• Drapelul României se arboreaza temporar cu prilejul zilei naţionale a României şi al altor sărbători naţionale, cu ocazia festivităţilor şi ceremoniilor oficiale cu caracter local, naţional şi internaţional, cu prilejul vizitelor oficiale întreprinse în România de şefi de stat şi de guvern, sau de alte înalte personalităţi politice, sau în cazul unor ceremonii militare, competiţii sportive, ori în timpul campaniilor electorale.
• Drapelul României se arborează, de asemenea, la sediul misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare ale statului român din străinătate.
• Tododată, drapelul României în bernă se arborează în zilele de doliu naţional, stabilite de Guvern.
• Dacă drapelul României se arborează alături de unul sau mai multe drapele de stat străine, neapărat toate de aceleaşi dimensiuni şi la aceeaşi înălţime, drapelul României se arborează în stânga, privind drapelele din faţă (dacă se arborează două drapele) sau în mijloc (dacă se arborează mai multe drapele).

Evenimente dedicate în 2019 Zilei Drapelului Național

Ceremonii publice de înălțare a Drapelului Național al României sunt programate în municipiile reședință de județ și în localitățile din țară unde sunt unități militare.

În Capitală, evenimentele au început marți cu o scurtă ceremonie de coborâre a drapelului, care a fost depus, pentru sfințire, la biserica Brigăzii 30 Gardă „Mihai Viteazul”.

Pe 26 iunie, începând cu ora 9.30, în Piața Tricolorului (esplanada Palatului Cercului Militar Național), drapelul va fi readus în piaţă, va fi binecuvântat de un preot militar şi va fi ridicat pe catarg, în acordurile Imnului naţional al României interpretat de Muzica Reprezentativă a Armatei.

Ce se întâmplă atunci când la sunetul unic al flautului se adaugă versurile unor uriași poeți, rostite de o voce inconfundabilă? Flautistul Ion Bogdan Ștefănescu a avut intuiția că rezultatul nu poate fi decât excepțional. Și așa s-a născut spectacolul ”Flautul la puterea poeziei”, care este acum în turneu în orașe din toate zonele țării. Pe scenă, alături de interpretul muzicii, se găsește fie Alexandru Repan (în prima sesiune a turneului), fie Dorel Vișan.

Ion Bogdan Ștefănescu este un flautist unanim omagiat pe scenele lumii. A avut și are concerte peste tot în lume: Anglia, Franţa, Spania, Cehia, Ungaria, Italia, Germania, Austria, Olanda, Elveția, Suedia, Norvegia, Coreea de Nord, Japonia, China, SUA. A imprimat aproape 50 de CD-uri și DVD-uri. Participă cu entuziasm la proiecte artistice cât se poate de variate. Iar atunci când nu cântă, scrie poezie. Iată un interviu cu Ion Bogdan Ștefănescu, despre turneul pe care-l derulează acum și despre felul în care pune flautul în dialog cu versurile.

Ați pornit din nou la drum, într-o formulă artistică exponențială, inclusiv instrumentul vedetă este și el ridicat la un exponent de forță, la puterea poeziei. Alături de dumneavoastră în acest turneu sunt doi mari actori, Alexandru Repan și Dorel Vișan.

Am avut o șansă extraordinară să colaborez cu acești doi uriași actori. Prima sesiune de turneu s-a încheiat alături de Alexandru Repan. Am jucat acest spectacol la Bârlad, Pitești, București și Tulcea. Pentru mine a fost o experiență extraordinară, cred că și pentru public, pentru că am văzut că reacțiile au fost fulminante după fiecare spectacol. Urmează Turda și Bistrița, două spectacole în care voi cânta alături de unul dintre cei mai carismatici actori români, cu roluri de referinţă în film şi teatru, dar şi cu harul specific rostirii poeziei, Dorel Vişan. Am pregătit împreună cu cei doi un eseu poetico-muzical de mare ţinută.

Ion Bogdan Ștefănescu ilustrând starea de spirit pe care o produce flautul

Din câte știu nu sunteți la prima experiență de felul acesta, ați luat pulsul publicului pe un astfel de produs artistic, în urmă cu niște ani, alături de tatăl dumneavoastră, regretatul actor Eusebiu Ștefănescu.

Cumva am fost convins de succesul proiectului. Într-adevăr am exersat de-a lungul vremii acest tip de spectacol cu tatăl meu, au fost zeci de evenimente pe care le-am imaginat împreună. Experiența mea în acest soi de propunere artistică este foarte bogată. Tot datorită tatălui meu, după cum se știe un remarcabil recitator, am mai colaborat și cu alți mari actori, cu Gheorghe Cozorici, Florian Pittiș, Mircea Albulescu și cu Leopoldina Bălănuță, cu Ovidiu Iuliu Moldovan, actori de primă mână ai acestei țări. Cumva, fără lipsă de modestie, experiența își spune cuvântul, în această zonă de spectacol. Am făcut-o și de această dată cu mare plăcere, cu mare bucurie, mai cu seamă că acești doi mari actori erau și foarte buni prieteni cu tatăl meu și îl respectau foarte mult tocmai pentru felul lui de a rosti poezia.

Vin pe scenă cu o întreagă familie a flautelor. Se creează un fel de baie de sunet, o voluptate a muzicii care odată unită cu cuvântul creează un efect splendid

Într-un fel parcă Dumnezeu mi-a întins o mână, o speranță, fiindcă după ce a murit tatăl meu mă gândeam că nu o să mai urc pe scenă într-o astfel de formulă. Iată că s-a întâmplat! Cu Dorel Vișan am avut, de-a lungul ultimilor ani, vreo 4-5 spectacole mari, am colindat țara împreună și am făcut spectacole importante.

Concertele dumneavoastră se remarcă întotdeauna și pentru interesul pe care îl arătați pentru a găsi formula de le face cât mai atractive pentru public. Ați căutat de această dată și formula muzicală cea mai potrivită pentru tipul de recitare pe care îl propun cei doi actori. Ați compus personal muzica.

Da, nu se putea altfel. Pe de o parte, Alexandru Repan și Dorel Vișan, pe de alta Mihai Eminescu, Lucian Blaga şi George Coşbuc. Am compus special muzica pentru a crea atmosfera din poeziile acestor uriași poeți, dar și pentru a sublinia rostirea celor doi actori. Foarte important acest lucru într-un astfel de spectacol. Fiecare își are ritmul propriu și este uimitor să asculți aceeași poezie rostită în mod diferit de doi mari actori. Muzica are rolul să sublinieze și gândul poetic și ritmul rostirii și cred eu că a ieșit un lucru bine închegat, profesionist. În plus, muzica mai pune în valoare și instrumentele mele. Vin pe scenă cu o întreagă familie a flautelor, instrumente care fac deliciul publicului, fiecare în parte având un alt fel de timbru. Se creează un fel de baie de sunet, o voluptate a muzicii care odată unită cu cuvântul creează un efect splendid. Fiecare spectacol este unic, fiecare interpretare actoricească este ușor diferită de cea precedentă și acest lucru dă savoare fiecărui eveniment.

Actorul Dorel Vișan împarte scena cu Ion Bogdan Ștefănescu în cadrul turneului

V-ați gândit să și imprimați, să scoateți și un CD cu acest conținut?

În urmă cu câteva zile am vorbit cu producătorii pe acest subiect. Cu adevărat, atât de bine au ieșit aceste spectacole încât cred că ar fi păcat să nu se utilizeze cumva acest demers artistic, ar fi mare păcat să nu reușim să realizăm și un CD. 

Și pentru acest tip de inițiativă aveți cumva o garanție a succesului. În urma unei colaborări cu chitaristul Costin Soare, în 2017 ați lansat un CD, și aceea o propunere unică pentru piața muzicală din România. ”Twenty Shades of Music”, o combinația sonoră perfectă de flaut și chitară.

Este vorba despre un periplu din Balcani până în America Latină, cu o muzică foarte sensibilă câte odată, plină de pasiune alteori. Pe acest CD se regăsesc dansurile românești de Bela Bartok sau dansuri macedonene, foarte multe sambe, tangouri de compozitiori argentinieni și brazilieni, cel mai celebru în clipa asta fiind Astor Piazzola.

Este o muzică plină de vervă, de sentimente, de pasiune, de resemnări

Cred că cei care vor intra în posesia acestui CD se vor bucura continuu de această muzică care poate fi ascultată și acasă, și în mașină, și la petreceri. Este o muzică plină de vervă, de sentimente, de pasiune, de resemnări, de voluptate. ”Twenty Shades of Music” reprezintă o adevărată jubilație a muzicii, fiecare dintre cele 20 de dansuri fiind o explozie de melodie și ritm, de senzualitate și exuberanță. Cred eu că spectaculozitatea acestui CD le va rămâne ascultătorilor în suflet pentru multă vreme.

Titlul pare a fi cheia de interpretare a conținutului dar și a unei relații frumoase de prietenie. În momentul în care ați lansat CD-ul se împlineau și 20 de ani de împreună-cântare cu Costin Soare.

Sunt deja 22 de ani de carieră împreună. În cele peste două decenii, am cântat toate tipurile de muzică posibile și, până la urmă, acest CD este o selecție din ce am prezentat publicului noi de-a lungul vremii. Sunt piese cu care am ales să răsplătim publicul, să-l facem să se ridice de pe scaune, să plece din sala de concert cu bună dispoziție și cu gândul de a reveni neapărat data următoare. Așadar, se adună în aceste 20 de fațete ale muzicii, o experiență de aproape 20 de ani de cuplu flaut-chitară.

Care este piesa cea mai puternică, muzical sau emoțional, din acest pachet de 20?

E foarte greu de ales o melodie preferată. Fiecare dintre ele, dintre aceste douăzeci de dansuri, are ceva ce te marchează cu siguranță. Combinația aceasta între flaut și chitară este una perfectă și impactul este surprinzător. Muzica pe care o cântăm are o putere specială asupra sufletelor. Pentru că pe de o parte, muzica latino-americană vine cu vervă și cu mult patos (Tango-ul de Piazzolla), pe de altă parte, în contrapartidă, dansurile balcanice au forța și adâncimea folclorului românesc și macedonean.

 În această muzică există acea vigoare fantastică și energie pe care ți le dau dansul popular, dar și multă poezie, o sensibiltate incredibil de puternică

Revenind la întrebare, aș putea să răspund că pentru cunoscători un punct de atracție ar putea să fie Piazzolla, Istoria tangoului, este o suită celebră deja în lume, cântată în multiple orchestrații, ea însă a fost gândită pentru flaut și chitară, deci este originală pentru această combinație. Eu personal tresalt la dansurile macedonene. Cele rapide îmi plac enorm, fiindcă îmi dau posibiltatea să fac tot felul de efecte și să fac flautul să sune ca un instrument popular. De asemenea, Bartok. Cred că dacă Bela Bartok ar mai fi trăit s-ar fi bucurat de această variantă pe care noi o propunem, tocmai pentru faptul că am găsit efecte care aduc flautele în zona sonorităților muzicilor arhaice populare. Flautul bas seamănă foarte bine cu un caval, piculina cu fluierul, dar și flautul normal de concert pentru că folosesc o tehnică întâlnită la cântăreții de muzică populară. În această muzică există acea vigoare fantastică și energie pe care ți le dau dansul popular, dar și multă poezie, o sensibiltate incredibil de puternică. Te marchează și rămâi cu melodia în ureche, o fredonezi mult timp.

12 sate și comune din Transilvania sunt puse împreună, într-o structură care le face să-și prețuiască și să-și pună mai bine în evidență valorile tradiționale. Iar această structură se numește ”România Remarcabilă”. Dar cum funcționează acest proiect, cât de mult se poate extinde și cu ce beneficii?

• Obiectivul rețelei de sate și comune este să lucreze împreună, să dezvolte unitar concepte de brand și label, să obțină împreună consultanță și ajutor pentru atragerea de finanțări.
• Rezultatele așteptate sunt: dezvoltare locală, vizibilitate, organizare comună de evenimente de amploare, înfrățirea cu localități din Franța, consolidarea identității locale și creșterea turismului.
• Până acum sunt 12 membri în această rețea, dar dorința inițiatorilor este să crească numărul până la 40, ca să atingă astfel 1% din localitățile din țară.
• Proiectul este inițiat de Centrul Cultural Clujean, dar are drept model organizația Sites et Cités Remarquable de France.

INTERVIU CU ALINA ZLATI, managerul proiectului ”România Remarcabilă”

Titlul ”România Remarcabilă” pare a fi o încurajare, pare a fi și un mesaj transmis scepticilor și pesimiștilor, în privința potențialului de frumusețe al României de azi.

Numele în sine surprinde mult din esența și viziunea acestui proiect. Țara noastră este împânzită de elemente de patrimoniu, fie ele materiale sau imateriale, din păcate ele nu sunt apreciate, nu sunt valorizate, nu sunt valorificate. S-a cam așezat un strat gros de praf peste patrimoniu, obiectivele au intrat într-un con de umbră. Ne-am spus că ar trebui să facem ceva. Credem că resursele sunt acolo, că oameni faini există, oameni cu expertiză există. Misiunea noastră este de a colecta toate acestea într-un soi de ecosistem, de a crea punți între oameni, de a oferi suport acolo unde este nevoie și a face lucrurile să se întâmple. Ideea este ca prin valorificarea patrimoniului, prin stimularea culturii, să dezvoltăm de o manieră sustenabilă  localități din România.

Proiectul este unic pentru România, desfășurarea lui se va face însă după un model francez.

Construim după modelul celor de la Sites et Cités Remarquables din Franța, care au o experiență extinsă în sensul acesta. Ei au o rețea de localități care au primit acest label de ”remarcabil” și, deci, nu pornim de la zero. Știm ce este de replicat și ce este de evitat, din experiența francezilor.

Cum proiectul pornește de la Cluj, este ușor de înțeles de ce în această fază pilot ați prins localități doar din Transilvania. Urmăriți evidențierea mai degrabă a particularităților fiecărei localități în parte sau a aspectelor culturale asemănătoarea, specifice zonei?

Pornim cu 12 localități, din județele Cluj, Alba, Brașov, Sălaj, Mureș, Sibiu și Maramureș. În cel mai scurt timp, însă, anticipăm că se va construi o adevărată rețea. Am primit câteva solicitări din partea unor comune care deocamdată nu sunt incluse în proiect, ceea ce ne bucură foarte mult. Și, într-adevăr, în configurația în care ele se află acum, deși sunt parte a unui areal destul de restrâns din Transilvania, localitățile sunt foarte diferite. Transilvania este foarte bogată, în termeni de etnie, de cultură; localitățile sunt foarte variate ca specificitate, oferă lucruri foarte diferite, oferă potențialități distincte, dar noi credem că toate se subscriu unei cupole mari, a ”României remarcabile”. Întâmplarea face ca acum, când vă dau interviul, să mă aflu la castelul Bánffy. Și da, e remarcabil! Dar pentru a fi remarcabil nu este absolut imperativ să ai un castel de felul acesta. Noi credem în gesturile mici, în inițiative punctuale, dar care poate să aibă un impact foarte mare în dezvoltarea sustenabilă a comunităților rurale: poți să sprijini meșterii locali, poți să sprijini meșteșugarii, poți să sprijini producătorii mici. Orice evidențiere, valorificare, a ceea ce tu ai în mod neforțat la tine în comunitate credem noi că intră sub cupola acestui ”remarcabil”.

Sunt 12 localități acum, iar până în 2021 se vor mai adăuga 28. Concret, ce se va întâmpla în acești trei ani de implementare? Dați-ne câteva exemple.

În primul rând, se fac eforturi în identificarea și maparea rețetelor vechi de prin sate, care sunt pe punctul de a fi uitate, și care sunt redate în limbajul lor, cât se poate de ancorate în rădăcinile satului. Se fac eforturi de identificare a meșterilor, astfel încât cei care își doresc o ”casă verde”, după tehnicile vechi, să poată apela la acești meșteri acolo unde ei încă mai există. Se vor organiza festivaluri foarte faine care să anime viața satului chiar și pe o durată foarte scurtă. Cu siguranță activități de genul acesta vor transfigura satul în perioada desfășurării, va căpăta noi dimensiuni inclusiv în mentalul localnicilor. Cert este că, din ce am văzut noi, mult din înțelegerea localnicilor cu privire la ce comori au ei în comună vine din expunerea la reacția celor din exterior. Dacă noi mergem luminoși în satele acestea, cu deschidere și cu apreciere față de ceea ce au, și ei ajung în timp să se uite la aceste elemente prin alte lentile. Și cred că asta ne dorim de la aceste inițiative punctuale: vin, pleacă, dar sătenii rămân cu mândria apartenenței locului.

Când v-ați propus să fie prima evaluare a aplicării proiectului?

Urmează să construim niște echipe interdisciplinare, cu expertiză pe zona asta de patrimoniu, să mergem prin sate, să identificăm ce și cum, dincolo de ceea ce este evident pentru ei că au. Și pornind de la acest exercițiu, să creionăm, într-un exercițiu de tip participativ, cot la cot cu localnicii și reprezentanții acestora, să gândim niște strategii, urmând ca apoi să oferim suportul în transpunerea acestor strategii în realitate. Cred că o să ne auzim curând!

În calitate de capitală a regiunii gastronomice europene, pe parcursul acestui an Sibiul promite multe. Iată o promisiune onorată: ciocolata Baroc, creație a Muzeului Brukenthal. Un interviu pe această temă cu directorul de marketing al muzeului, Alexandru Chituță, care vorbește și despre o expoziție de mare valoare pe care muzeul o găzduiește în aceste zile.

Știm că nu este primul produs de brand pe care îl oferiți publicului dumneavoastră, au trecut deja 10 ani de când ați produs Vinul Baronului și probabil mult mai mulți de când ați lansat prima ciocolată. Acum, ciocolata ”Baroc”.

Muzeul Național Brukenthal este, de altfel, prima instituție de aceste gen din România care, acum câțiva ani buni, a realizat primul produs de brand, ciocolata Brukenthal, iar apoi am scos pe piață Vinul Baronului. Anul acesta, pentru că Sibiul este capitală gastronomică europeană, am dorit să arătăm că o instituție muzeală din România poate susține mediul privat din localitate, printr-un parteneriat fructuos public-privat și iată că rodul acestui parteneriat este un nou produs de brand, o ciocolată baroc într-o cutie elegantă de catifea în care se găsesc nouă trufe hand made, cu diferite arome, de la mentă și rom, la vișine. Sperăm că această cutie de ciocolată va veni în întâmpinarea nu doar a turiștilor, ci și a sibienilor care doresc să cumpere și să dăruiască un produs local realizat cu pasiune, cu dragoste de Sibiu și pentru ciocolată.

Știm ce însemnă barocul în muzică, în arhitectură, și mă opresc la definiția cea mai simplă, potrivit căreia este ”o expresie a sălbaticului în artă”. Cum e cu ciocolata de tip… baroc?

E o sălbăticie de gust. Dar mai mult decât sălbăticie, cred că e o cutie de ciocolată și cele nouă trufe, mai mult decât sălbăticia barocului e delicatețea barocului, e somptuozitatea lui. Deci, dacă ar fi să vorbim în metafore, cu siguranță cei care vor gusta din această ciocolată vor simți o somptuozitate, un gust fermecător în cerul gurii!

Cât privește contextul Sibiului ca regiune gastronomică europeană, ce mai este de spus?

Considerăm că regiunea gastronomică are și un alt punct sau un alt vârf, acela de a susține producătorii locali în general, mici sau mijlocii. Din păcate, astăzi, la nivel național stăm destul de rău la capitolul produse naționale sau produse locale. Este și astăzi la Sibiu destul de complicat să găsești un produs local, de pildă o ciocolată locală. Din chestionarele pe care Muzeul Național Brukenthal le-a făcut anul trecut, atât turiștii străini, cât și cei români, și-au dorit să achiziționeze, din magazinele muzeului, produse locale sau produse de brand care au legătură cu muzeul. Cum gama de ciocolată pe o aveam deja era foarte dorită, ne-am gândit să realizăm un produs mai înalt, mai somptuos, mai elegant. Următorul pas a fost stabilirea unei colaborări cu o ciocolaterie din Sibiu, un laborator mic în care se realizează produse handmade. Am făcut acest parteneriat public-privat în care am arătat că o instituției de cultură din România nu doar promovează, expune, conservă, restaurează lucrări de artă sau alte piese, dar și susține dezvoltarea comunității. Așadar, am venit la dorința publicului cu o ciocolată ”produs realizat cu dragoste în Sibiu”.

Ciocolată Baroc, Piccaso, Matisse, Dali și Klimt pentru FITS 2019

 Tocmai s-a deschis Festivalul internațional de Teatru de la Sibiu. Sunteți una dintre instituțiile culturale partenere, prezentați publicului cu acest prilej o expoziție în care sunt prezentate lucrări ale lui Picasso, Matisse, Dali și Klimt. O premieră pentru Sibiu și Transilvania.

De aproape doi ani de zile suntem în discuții cu colecționarul bucureștean George Șerban, un prieten al muzeului nostru. Are o colecție importantă de pictură și grafică românească, europeană, dar și japonează. Cu dânsul am deschis recent o altă expoziție dedicată stampei japoneze. De acestă dată, am dorit să realizăm o expoziție mult mai importantă de grafică și litografii, din păcate nu de pictură. Din cauza costurilor foarte mari, este aproape imposibil să realizăm, în România, o expoziție de pictură, cu lucrări ale acestor mari artiști. Este însă și aceasta o expoziție bună, o premieră în Sibiu și în Transilvania. Prilejul expunerii este, de asemenea, unul special, în cadrul celui mai important festival internațional de artele spectacolului din România. Artele sunt buni traducători culturali, ele pun în pagină experiențe comune, gânduri, preocupări, interese, și prin aceasta aduc oamenilor darul apropierii. Arta și spectacolul pot fi chei de înțelegere a lumii de azi, a noii noastre sensibilități, ele deschid drumul spre reala acceptare a diferențelor. Altfel spus, ele sunt o fereastră deschisă spre toleranță. Motto-ul expoziției, ca și al festivalului de teatru, este ”Arta de a dărui”.

Țara Secașelor este o microregiune cuprinsă între orașele Blaj, Alba Iulia, Sebeș și Sibiu. Muzeul deschis acum este un gând de mai demult, materializat printr-o strădanie concentrată. Iată câteva detalii:

• Expoziția, ce se desfășoară în cele patru clădiri ale imobilului, ilustrează cultura și tradițiile tuturor locuitorilor Țării Secașelor, de-a lungul timpului. Sunt redate aspecte din viața românilor, sașilor, landlerilor etc. Spațiile sunt organizate ca odăi amenajate după tradițiile secolelor trecute.
• Există un pavilion dedicat mijloacelor de transport și principalelor ocupații ale locuitorilor.
• La subsol a fost amenajată o pivniță plină cu butoaie, unde se pot face și degustări. Pe unul dintre panourile informative din muzeu se menționează că multe dintre pivnițele caselor din localitate dispun de adevărate măcelării tradiționale.
• Muzeul conține piese de mobilier, textile, costume tradiționale, mijloace de transport, instrumentar agricol.

Interviu cu muzeograful Cosmin Ignat, coordonatorul proiectului

Clădirea muzeului a fost sediu de poștalion în secolul al XVIII-lea, a fost școală, grădiniță, sediu administrativ. Ce alte surprize găsim în istoria ei?

După plecarea proprietarilor în Germania în anii ’90, clădirea se afla în ruină, bolțile erau căzute, curtea era neîngrijită, cu foste cotețe și alte anexe. Împreună cu colegii mei am realizat o documentare foarte exactă la Arhivele Statului din orașul Sibiu, aici existând deja un fond al localității Miercurea. Am vorbit și cu bătrânii din comunitate, pentru a-i afla trecutul cât mai exact. Am făcut toate eforturile pentru a pune în valoare clădirea așa cum era ea începând cu Evul Mediu și apoi în perioada modernă. Referitor la obiecte, da, sunt multe povești. Am avut plăcuta surpriză să găsim, nu de puține ori, în curtea muzeului saci cu lucruri de la locuitori anonimi.

Sediul Muzeului Țării Secașelor, în Miercurea Sibiului

Muzeul poartă numele Secașelor. În ce constă specificul acestei culturi a microregiunii Țara Secașelor?

Din punct de vedere geografic, Țara Secașelor se întinde atât pe teritoriului județului Sibiu, cât și pe teritoriul județului Alba. Este o unitate distinctă în județul Sibiu, iar localitatea Miercurea a fost capitala acestei zone, începând cu colonizarea săsească, care s-a inițializat în secolul a XII-lea. Aici a fost sediul administrativ al Țării Secașelor și purta numele de Scaunul Miercurea. În această zonă au locuit sași, români, maghiari, evrei, romi, o populație pestriță care însă a conviețuit în bună înțelegere. Mai târziu, locuitorii români au devenit majoritari în această zonă, cum este și în momentul de față.

O zonă cu o diversitate culturală spectaculoasă, obiectele din muzeu demonstrează din plin acest lucru. Muzeul Țara Secașelor face parte din familia Muzeului ASTRA, care nu numai că are în administrare această nouă instituție muzeală, dar este și donator. Unele exponate au fost preluate din patrimoniului Complexului muzeal, altele au fost donate de locuitori.

Pregătirile efective pentru amenajarea muzeului au început în urmă cu șase luni și în tot acest timp i-am avut alături de noi pe localnici. Implicarea și dăruirea comunității locale au fost de-a dreptul impresionante. 80% dintre piese aparțin locuitorilor sau strămoșilor locuitorilor din Miercurea și din satele învecinate. Sunt și exponate transferate din patrimoniul ASTRA. Cât despre conținut, este la fel de divers ca istoria localității și a zonei.

În această zonă au locuit sași, români, maghiari, evrei, romi, o populație pestriță care a conviețuit în bună înțelegere

Se prezintă un istoric general al localității și al regiunii, se ilustrează viața comunităților care acum sunt mai puțin reprezentate numeric, sașii și landlerii, viața românilor din Țara Secașelor, de asemenea, istoricul regimentelor grănicerești care erau în această zonă. Este cel mai nou muzeu al nostru, avem proiecte și planuri pentru viitor în care să implicăm comunitatea. De pildă, ne dorim, precum la Muzeul în aer liber din Dumbrava Sibiului, să fie un muzeu viu, unde să fie implicați producători, meșteri populari, creatori locali, pentru a duce mai departe tradițiile zonei.

 Muzeul s-a deschis după Paști, în prima zi au fost peste 400 de vizitatori. Cum se simt acum localnicii, mai cu seamă cei care au donat, când își văd obiectele expuse?

În ultima vreme au fost foarte multe energii pozitive, emoții plăcute emanate dinspre comunitate. I-am văzut mândri, în primul rând, de trecutul localității lor și al zonei. Am văzut copii intrând în muzeu o dată și încă o dată, nu le venea să  creadă că în localitate au un muzeu nou.

Vă așteptați ca prin înființarea acestui muzeu să crească și potențialul turistic al zonei?

Este unul dintre motivele înființării. Trebuie spus că Muzeul Țării Secașelor se află poziționat între Biserica evanghelică și Biserica greco-catolică, în centrul localității. Mai sunt câțiva sași care locuiesc în zonă și noi le-am propus încă de la început o colaborare. Le-am spus încă de la început că nu ne dorim o competiție între aceste obiective turistice, ci o colaborare spre binele comunității din Miercurea și zonei Țării Secașelor.

Cea mai veche menţiune despre sărbătoarea Înălţării Domnului se regăseşte în lucrarea „Despre sărbătoarea Paştilor” a lui Eusebiu din Cezareea (anul 332). Atunci era sărbătorită odată cu Rusaliile, la 50 de zile de la Învierea lui Hristos.  Spre sfârşitul secolului al IV-lea, începutul secolului V, obiceiul s-a schimbat, Înălţarea Domnului a fost prăznuită în a 40-a zi după Înviere.

Ziua marchează momentul în care Hristos S-a înălţat la cer de pe Muntele Măslinilor, în văzul Apostolilor şi a doi îngeri. Sfânta Scriptură descrie că Mântuitorul Şi-a ridicat mâinile, binecuvântându-i pe ucenici, iar, pe când îi binecuvanta, S-a înălţat la cer, în timp ce un nor L-a făcut nevăzut pentru ochii lor.

În popor, sărbătoarea Înălţării Domnului se mai numeşte și Ispas, după numele martorului ascuns, nevăzut al Înălţării. Tradiţia spune că Ispas, un cioban, ascuns pe după pietre, a urmărit evenimentul, tăcut şi uimit, şi mai apoi a povestit alor săi cele întâmplate.

DR. DOINA IȘFĂNONI, etnolog și critic de artă, despre sărbătorirea Ispasului

Ca și sărbătoarea Nașterii Domnului, sărbătoarea Înălțării este asociată în tradiția populară românească cu un personaj real. Acesta pare a fi, în primul rând, un simbol al bunătății și  al iubirii.

Ispas era un om bun, cumsecade, precum Crăciun. Vedeți dumneavoastră, mai multe entități  spirituale ale credinței creștine, în popor, s-au metamorfozat în oameni gospodari, oameni de sat, care au fost integrați universului rural. Cred că aici credința creștină, cel puțin cea ortodoxă, are valori modelatoare extraordinar de importante, pentru că dacă eu îl consider pe Ispas vecinul meu, consătean, sigur că nu-mi pot permite să mă port oricum; el este un reper modelator al personalității umane.

Este o sărbătoare care te invită să descoperi bucuria universului în care tu trăiești

Ispas era un om de vază, era înțelept, era sfătos, era omul care știa să găsească răspuns și la dilemele sufletului, dar mai ales, la nenumăratele probleme care frământă mintea oamenilor pentru soluționarea activităților zilnice, dar și a celor de perspectivă. Imaginea aproape mitică a lui Ispas, creată de popor, s-a conjugat extraordinar de frumos cu semnificația creștină a zilei dedicate Înălțării Domnului . Este sărbătoarea care te invită să descoperi bunătatea, armonia și bucuria universului în care trăiești.

În tradiție, legat de sărbătoarea Înălțării, este și Paștele Cailor.

Da. Se spune că doar la Ispas mănâncă și ei un ceas și se vor sătura, astfel Maica Fecioară i-a blestemat, că numai rele au făcut când s-a născut pruncul Iisus. Paștele Cailor este în tradiția populară și un tip de soroc, dată la care se fac  înțelegerile dintre partenerii unor activități/servicii viitoare.  Știm că la Ispas se  tocmeau oamenii pentru paza turmelor, a holdelor cu semănături(paznicii de câmp) și se făceau diverse înțelegeri între gospodari. Asemenea angajamente  nu se puteau realiza oricând, ele se făceau fie la Sfântul Gheorghe, fie la Ispas, în funcție de climatul zonelor etnografice.

Ce ar trebui să facă gospodinele ca să împlinească și din perspectiva obiceiurilor noastre românești această mare sărbătoare?

În această zi trebuie să ne amintim de moșii și strămoșii noștri. Să facem pomană, că sunt Moșii de Ispas. Femeile roșesc ouă și fac pască, ca la Paști. Cu aceste alimente-ofrandă ele merg la biserică să fie sfințite și apoi le dau de pomană, în cimitir, la mormintele familiei. Dacă nu pot fi preparate asemenea daruri, este bine să împarți oric, și o felie de pâine, și o cană cu apă, însoțite însă de câte un ou roșu, care amintește de  sacrificiul lui Iisus și Înălțarea Sa. De asemenea, tot de Ispas, mai ales în Transilvania, se sfințesc holdele. Orzul, secara care acum dau în spic (se pârguiesc)  trebuiesc binecuvântate, pentru a fi protejate de urgiile climaterice și dăunători. Dincolo de aceste obiceiuri, unanim răspândite în România, la Ispas există, aproape în fiecare zonă și alte practici de protecție a oamenilor, a turmelor  și a semănăturilor, celebrând triumful vegetalului.

Dr. Doina Ișfănoni, pasionat cercetător al tradițiilor românilor

Tradiții de Ispas:

• Oamenii îşi pun la brâu frunze de nuc, pentru că se crede că şi Iisus ar fi avut când s-a înălţat la ceruri, şi se bat cu leuştean ca să fie feriţi de rele şi de boli. La fel şi vitele sunt bătute cu leuştean, ca să se îngraşe, să fie sănătoase şi păzite de vrăjitorii.
• Se taie păr din vârful cozilor de la vite şi se îngroapă într-un furnicar, cu urarea: „Să dea Dumnezeu să fie atâţia miei şi viţei câte furnici sunt în acest furnicar!”
• Se sfinţesc plantele de leac – leuşteanul, paltinul, alunul.
• În anumite zone se ţin Moşii de Ispas, iar casele şi mormintele sunt împodobite cu crengi de paltin, iar la ferestre se pun frunze de leuştean.
• Se fac pomeni pentru morţi, împărţindu-se mai ales pâine caldă, brânză, ceapă verde şi rachiu.
• Sunt marcate vitele şi se taie mieii.
• Este ultima zi în care se mai pot înroşi ouă.
• Se crede că cine moare de Ispas ajunge în Rai.

DR. DOINA IȘFĂNONI, despre cum arată satul de azi și ce se întâmplă cu civilizația sătească

S-a schimbat mult satul românesc, în ultimele decenii: s-a schimbat arhitectura caselor, portul, ulițele parcă nu mai sunt prăfuite ca altădată. Mai rău este că s-a schimbat și mentalitatea. Ajutați-ne să înțelegem mai bine și corect aceste schimbări.

Nu trebuie să ne temem de schimbări. Este firesc ca pe măsură ce societatea evoluează și satul să se schimbe. Este firesc să pășim în cadența timpului istoric pe care îl trăim, să nu rămânem paseiști, să nu rămânem, din punct de vedere economic, al modului de locuire, al ocupațiilor, sclavii unor modele, să spunem, de la începutul veacului al XIX-lea. Electricitatea, de pildă, era absolut necesară. Multe case au acum și apă curentă, au devenit mai spațioase, mai confortabile. Trist este, însă, că acestei avalanșe a modernizării vieții materiale, timpul îi joacă o festă neplăcută, fiindcă oamenii se grăbesc să se schimbe, să fie în pas cu vremea, lăsând deoparte ceea ce experiența multor generații a adus în satul lor. Noi, ca etnologi, pledăm  pentru o valorificare înțeleaptă a specificului zonal, a experienței locale și putem oferi , în baza cercetărilor noastre, o consiliere de specialitate pentru a nu desfigura imaginea satului românesc,  a arhitecturii vernaculare, de exemplu, prin construirea locuințelor după modele străine spațiului nostru cultural. Casele semețe, din beton și cărămidă, cu unul sau două niveluri, cu ferestre și uși din termopan, cu finisaje stridente, realizate cu lavabile în culori acrilice, sunt o impietate nu doar pentru mediul ambiant, ci și pentru modul în care volumetria lor se înscrie în peisaj  și chiar pentru sănătatea oamenilor din aceste case care ”nu mai respiră o dată cu proprietarul”, așa cum făceau casele din lemn, paiantă sau lut bătut(material ecologice).

O amestecare periculoasă între amintiri și realități, un amestec nepermis de stiluri care creează confuzie

Casele de odinioară, practic, se înscriau armonios în peisaj, completându-l. Noile construcții se izolează sau domină peisajul, au o anumită aroganță pe care satul și locuința tradițională nu le-a cunoscut. Impregnarea  pereților cu vopseluri și elemente decorative din stuc total nepotrivite, geamurile termopane, nu fac decât  să șocheze, să deruteze privitorul asupra locului unde se află. Arhitectura pare scăpată de sub controlul materialelor, de sub planimetriile care, de multe ori, nu au nici o legătură cu specificul peisagistic și cultural al zonei. De aici toate metamorfozele care au făcut ca interioarele să fie sincretice, între cuvertura de la bunica sau covorul de pe perete, de la mama,apare carpeta industrială și  mobilierul minimalist.  Acest amestec periculos între amintiri și realități duce, în cele din urmă, la ceea ce  definim prin termenul de kitsch, un amestec nepermis de stiluri care creează confuzie. În această situație, cred că a sosit timpul  să ne hotărâm ce dorim: tradiția înțelept valorificată sau modele urbane europene, pierzându-ne identitatea?

Mai este un fenomen întâlnit în unele sate: în casa modernă găsim camera tradițională.

Da, pentru că oamenii  de azi au început să simtă nevoia unui rapel la tradiție, la maniera de amenajare a interiorului ca  pe vremea bunicilor. Este această dorință un fel de nostalgie a originilor, o reactivare a memoriei strămoșilor și a experiențelor lor de viață. Camera tradițională  este modul prin  omul modern  își amintește de strămoșii lui. Pe de altă parte,în această nostalgie distingem și o nevoie personală de a rememora specificitatea locului, de a arăta celorlați de ce au fost în stare înaintașii noștri. Alături de aceste comportamente  există însă și o  periculoasă atitudine de negare, de refuz încăpățânat al tradiției, care aduce cu sine un soi de ignorare conștientă a competențelor tradiționale, începând cu cele legate de ocupații, cum se cultivă pământul, cum se construiește casa, cum se respectă un anumit cod al comunicării și al conviețuirii în comunitatea rurală. Putem spune că în aceste comportamente regăsim  ceva din ideologia comunistă care propovăduia eliberarea omului modern de obscurantismul și superstițiile trecutului, considerând întreaga experiență de muncă și viață a înaintașilor, învechită. Un asemenea individ se dorește a fi independent, dar această independența este adesea o aroganță nefondată care duce la pierderea rădăcinilor și a adevăratei personalități umane, a identității culturale. Acest tip uman își închide ușa casei sale făloase și nu-l interesează vecinii. În  căsoiul său  se izolează, considerându-i pe ceilalți inferiori. Poate că un asemenea proprietar se simte confortabil în locuința sa modernă  unde totul este bine organizat, dar  el rămâne adesea singur și anonim

Unul dintre marile pericole pe care modernizarea satului le poate aduce: insularizarea locuitorilor săi

Vedeți, satul tradițional tocmai aici a lucrat, la această comuniune și comunicare sinceră, armonioasă și permanentă între membrii săi. Și iată, în prezent, unul dintre marile pericole pe care modernizarea satului le poate aduce este tocmai  insularizarea locuitorilor săi, izolarea lor, lipsa de comunicare . Trebuie să remarc însă că sunt totuși localități în care intelectualii satului, ca odinioară, au reușit să creeze noi punți de comunicare între locuitori. Acești oameni,prin puterea exemplului, explică celor care trăiesc încă în sat  de ce este bine să nu-și lepede cu totul tradițiile și măcar la zile de sărbătoare să încerce să arate oamenilor ce e mai frumos în locul în care trăiesc. Aici și noi ca specialiști avem un cuvânt de spus, conlucrând cu acești oameni inimoși din sate contribuim la păstrarea identității culturale a locului.

Ce înseamnă ”Crucea zilei”?

Aceasta este una dintre formulele prin care, în satul tradițional, se marca scurgerea timpului. Pentru săteni ziua începea odată cu apariția luminii, chiar înainte de răsăritul soarelui.Amiaza era pentru țărani  întotdeauna, timpul când te puteai bucura de servirea mesei și un pic de odihnă, întrucât soarele era în ”crucea zilei”, în jurul orei 13.00. Crucea zilei  este așadar, în satul tradițional, timpul când oamenii aflați la lucru în zilele toride își permiteau răgazul să se odihnească. În partea de sud a țării, în Oltenia, în Muntenia, în zonele de grânar ale României, dar și în Moldova, oamenii spuneau că în crucea zile” este bine să stai și tu un pic pentru că este pericol de soare sec, adică de ceea ce noi numim astăzi insolație. În vechime această suferință se numea ”betegenie” sau ”beteșug de soare sec”, iar dacă erai lovit trebuia să te duci să fii descântat. Descântecele de soare sec sunt foarte multe și frumoase din punct de vedere poetico-literar. Textele lor exprimă, într-adevăr, acel univers în care satul și-a desfășurat  viața spirituală și viața materială, făcând ca întregul mediu, natura, habitatul, oamenii, vecinii, neamurile să aibă relații foarte frumoase și armonioase.

Olga Greceanu a fost o femeie care a impresionat pe toți cei care au cunoscut-o. A fost pictoriță cu o viziune extrem de bine întemeiată în tradiția românească, scriitor și intelectual creștin, comentatoare a Bibliei. A primit de la patriarhii Nicodim și Justinian permisiunea specială de a predica în biserică, lucru extrem de rar printre laici și cu atât mai mult printre femei. A fost singura femeie membră a cercului intelectual și mistic Rugul Aprins. Din punct de vedere artistic era o avangardistă, o inovatoare în tehnica frescei. O femeie cu personalitate puternică, care a fost acceptată în cercul atât de conservator al Bisericii ortodoxe. Cine era, totuși, această femeie-fenomen?

PUNCTE DE BIOGRAFIE

• S-a născut la 17 august 1890, în Nămăeşti, lângă Câmpulung Muscel. Se trăgea dintr-o  familie din marea aristocraţie poloneză. A studiat în Belgia, la Liège, arte plastice şi chimie, iar la Paris s-a specializat în frescă.
• Tot în Belgia l-a cunoscut pe viitorul său soț, Nicolae Greceanu, cu care s-a căsătorit în 1914 și alături de care avea să stea într-o căsnicie care a durat 47 de ani.
• S-a născut într-o familie bogată, care i-a lăsat o avere considerabilă: case, moșii, obiecte valoroase.
• În anii interbelici a lucrat fresce în clădiri reprezentative, așa cum sunt Palatul Sfântului Sinod, sediul Institutului de Istorie al Academiei, Palatul Regal sau Institutul de arhitectură. A avut expoziții în țară și în marile orașe europene, a participat la Expoziția universală din New York (1939). Se număra printre doamnele apropiate de regina Maria. Era în elita culturală a Capitalei și era prietenă cu artiști de talia lui Luchian sau Tonitza.

• Din nefericire, instalarea regimului comunist a însemnat pentru Olga Greceanu pierderi de mare anvergură: i s-au confiscat bunurile și proprietățile și i s-a luat și dreptul de semnătură.
• În perioada comunistă, întrucât era marginalizată, s-a implicat cu multă pasiune restaurării de monumente bisericești și icoane. A scris un monumental dicționar de teologie, publicat postum sub titlul Mărturie în cuvânt și chip. Vocabular al credinței și vieții spirituale. Acestei lucrări i-a dedicat peste trei decenii din viața sa.
• O vizită în Israel și apoi întâlnirea cu monahii membri ai Rugului Aprins au dus la convertirea ei la un fel de viață mistic. A devenit ucenică a părintelui Sofian Boghiu, iar restul vieții sale l-a trăit sub semnul unei credințe puternice și a unui excepțional simț al providenței.
• La vârsta de 86 de ani, Olga Greceanu era pe schela Schitului Darvari, unde restaura fresca originală. Vârsta nu avea importanță pentru ea. La sfârşitul lucrărilor a coborât, spunând că se simte obosită, după care s-a retras în atelier. Acolo a și fost găsită mai târziu, după ce-și începuse odihna fără sfârșit.

INTERVIU CU ELIZA BERCU, creatoarea spectacolului de teatru ”Urma pașilor Tăi”, după o carte de Olga Greceanu

Ați ales pentru proiectul dumneavoastră de teatru creștin, care este în sine o premieră admirabilă, jurnalul de călătorie al Olgăi Greceanu. Cum s-a întâmplat?

Cu Olga Greceanu, cu scrierile ei, și mai departe, cu personalitatea ei am făcut cunoștință prin intermediul Iulianei Mateescu, cea care, cu sprijinul ARCUB, a ”dezgropat” unele dintre scrierile Olgăi Greceanu. La serviciu, ca să zic așa, am făcut cunoștință cu Iuliana și mai departe s-a legat între noi o prietenie. De la ea am primit ”Pe urma pașilor tăi”, o carte care te fascinează, care te ajută să descoperi puterea cuvântului. Până la transformarea jurnalului în spectacol a fost un drum scurt, însă nu și ușor.

Au fost multe recenzii după reprezentații. Elena Dulgheru vorbește despre acest spectacol ca despre un prim pas al ”demuzeificării” culturii. Un mare compliment.

Elena Dulgheru este un critic de mare valoare. A știut să dezghioace, așa cum doar un spectator profesionist poate. A citit dincolo de povestea prezentată pe scenă. Actorul lucrează și propune publicului o abordare dintr-un anumit unghi, dar ceea ce se întâmplă în viziunea, în mintea, în sufletul spectatorului nu poate să știe. Dacă declanșează viziuni, gânduri, răspunsuri pe care nici nu le-ai bănuit, aici este complimentul.

Jucați unul dintre cele șapte personaje. Aș vrea să ne spuneți și cum le-ați creat pe fiecare în parte. De ce șapte personaje?

Inițial nu au fost șapte personaje. Am pornit proiectul cu 8 actori. Este unul dintre lucrurile speciale, semnificative și deloc întâmplătoare care s-au întâmplat. Eu veneam cu ideea fermă că vreau să fac teatru creștin și atât. Eram la început de cale, nu știam multe lucruri, însă din aprilie 2014 și până în ziua de azi, eu m-am schimbat foarte mult, am aflat foarte multe și despre mine. Am lucrat cu cei 8 oameni timp de un an. Au fost frământări, au fost lupte, au fost ispite multe. A trebuit să învățăm să stăm pe loc, să acceptăm. Cu toate acestea, mult timp nimeni nu a dat înapoi. În cele din urmă unul dintre actori s-a retras și am rămas 7. De asemenea, pentru alegerea textului lucrurile s-au așezat într-un mod minunat. Personal am ales 14 fragmente de jurnal, pur și simplu în timp ce citeam n-am putut să le las. Ca apoi să descopăr că sunt 14 opriri pe Drumul Golgotei. Eram la repetiții și o prietenă de-a mea scenograf povestea despre întâlnirea cu un preot care ar fi întrebat-o câte opriri a făcut Mântuitorul pe Drumul Golgotei. Și când a enunțat cifra 14, am crezut că leșin. Și acum când vă povestestesc simt cum mi se urcă tensiunea. Să vedeți cât de nepregătită eram. Dintr-odată am înțeles cum Dumnezeu m-a luat, m-a așezat, mi-a pus în față.

S-a transformat și spectacolul, odată cu aceste transformări spirituale ale membrilor echipei?

Cred că toate au funcționat complex, așa cum funcționează credința în viața noastră.

DESPRE OLGA GRECEANU

Adina Nanu, critic și istoric de artă

Olga Greceanu și-a împărțit energia cu totul ieșită din comun, între pictură și scris. De fapt, trecând de la una la alta, în încercarea de a înțelege ceea ce picta și a reprezenta în imagini ceea ce gândea. Pictura ei nu este deloc fotografică, nu este deloc o oglindire pasivă, aș spune, a realității, ci este ca o proiecție a meditației ei asupra vieții, asupra credinței și tradiției românești.

A avut necazul să știe că unele dintre lucrările pe care ea le făcuse, cum era ansamblul de picturi de la primăria Sectorului 1, fuseseră acoperite cu tencuială ca să nu se vadă acolo chipul regelui Carol al II-lea care finanțase marea desfășurare de picturi din sala de consiliu.

Era o ființă foarte bună, foarte plăcută, era și foarte energică. Fiind și foarte deșteaptă, în companiei ei nu te plictiseai niciodată. Avea și umor. Când te uiți numai la pictura ei, ai zice că era o persoană gravisimă, dar nu. În conversațiile de zi cu zi era un om fermecător, tot timpul găsea o atitudine, o ripostă, la care nu te așteptai.

Miruna Budișteanu, artist plastic

Olga Greceanu este un reper și o mărturie, ca un testament viu, și spun asta gândindu-mă la mozaicurile de la Mănăstirea Antim. Dincolo de mărturiile plastice care au o certă valoare sunt și cele care duc spre concluzia că a fost o femeie monument. Prin structura ei era monumentală, în gândire și în plastică. Poți să faci artă monumentală și să nu gândești monumental. Ea era o femeie extradordinară, prin forță, tărie, curățenie și asceză. Avea ceva de spus și mărturia ei era întemeietoare.

Era o avangardistă, în mod special în domeniul plasticii cu caracter sacru. A fost și inovatoare din punct de vedere tehnic, De asemenea, în tratarea formală a figurilor. A fost o curajoasă, a dat imbold, a fost o întemeietoare de școală.

Arhim. Policarp Chițulescu, directorul Bibliotecii Sfântului Sinod

Dicționarul biblic a fost isprăvit în 1963, și atunci Olga Greceanu l-a dat Patriarhului Justinian cu care avea o caldă legătură de prietenie. Olga Greceanu spunea în prefață că este conștientă că nu se putea publica la momentul respectiv. Este o lucrare monumentală, are peste 1400 de articole, și ceea ce conferă niște trăsături definitorii, unice, sunt desenele cu care este împodobit, peste 500 desene, realizate în creion, în tehnica neobizantină, o tehnică punctată.

Olga Greceanu are un stil propriu, exprimarea ei este uneori tranșantă, dar este îmbinată cu foarte mult realism și cu foarte multe note de căldură, mai ales atunci când vorbește despre personaje biblice, despre Maica Domnului, despre Mântuitorul. Există această amprentă a artistului nu numai în pictură, ci și în scriitură. Se poate recunoaște ușor un text ieșit din condeiul ei. Are un stil care se vede că izvorăște dintr-o trăire, este o țâșnire dintr-un izvor, este spontană. Nu este un text didactic, livresc, cuvinte căutate, mesajul izvorăște dintr-o trăire. Se vede o sinceritate a celor exprimate și mai ales exprimă crezul pe care de fapt ea l-a avut întreaga viață, acela de a fi de folos celorlalți.