De către

Cătălina Dima

Chipurile românilor din jurul granițelor – acesta este subiectul fotografiilor dintr-o neașteptată expoziție organizată la Academia Română în aceste zile. Coordonatorul este profesorul Radu Baltasiu, directorul Centrului de Studii în Probleme Etnice al Academiei. El este și autorul unora dintre fotografii, iar pe celelalte le-au realizat Ovidiana Bulumac, Ovidiu Bâlea, Emil Țîrcomnicu, Zavișa Jurj, Cătălin Alexa. Expoziția are patru arii de interes: Basarabia, goranii din Polonia (adică muntenii valahi), maramureșenii din Ucraina și timocenii din Serbia. Radu Baltasiu ne-a acordat un interviu despre românii care trăiesc în comunitățile istorice, împovărați adesea de dorința de a fi mai aproape de țara lor.

 

Expoziția pe care ați deschis-o zilele trecute este un gest aniversar față de comunitățile istorice românești din diaspora. Este și un gest recuperator, un mesaj de speranță?

Da, și una și alta. Am surprins chipuri ale românilor și imagini ale comunităților românești din sudul Poloniei, respectiv goralii sau muntenii valahi, ale maramureșenilor care au rămas în Ucraina, din zona Teceu, ale timocenilor, blajinii care au un dialect bănățeano-oltenesc foarte interesant și, de asemenea, câteva chipuri din Basarabia. Este o expoziție rod al multor kilometri, sunt zeci de mii de kilometri parcurși de-a lungul ultimilor 3-4 ani, împreună cu colegii cu care expun și, sigur, principala motivație este să contribuim și noi, după puterile noastre, nepermis de modeste, la sărbătorirea comunităților istorice.

 

Baltasiu_5

 

De ce ați simțit nevoia să faceți această călătorie în imagini?

Știți că România este unul dintre puținele state care au efectiv o ”corolă minunată”, să-l parafrazez pe Blaga, de comunități istorice, din păcate ignorate de către mass-media și de către majoritatea instituțiilor. În ultimii ani s-a agravat această ignoranță. Academia Română a ales să parcurgă sensul invers și să readucă la lumină, să reamintească opiniei publice despre existența acestor comunități, despre nevoile lor. În același timp, am dorit să arătăm chipurile luminoase și în suferință de altfel, cu excepția goralilor care o duc foarte bine acolo, sunt un model chiar și pentru noi, în special economic.

 

În Timoc sunt 300 de mii de români în suferință, în câteva zeci de localități

 

Ei trec printr-un proces interesant de redeșteptare națională. Practică o agricultură de înalt succes, îmbinată cu turismul, astfel au atras atenția autorităților poloneze la cel mai înalt nivel. Eu însumi am fost cu o echipă de la centrul pe care îl coordonez, anul trecut, într-o zonă lângă Noul Sas, o denumire foarte interesantă din Polonia. Reuniunea lor s-a desfășurat sub înaltul patronaj al președintelui Poloniei.

Nu același lucru li se întâmplă timocenilor!

În Timoc este o comunitate de români aflată realmente în suferință, în sensul că sunt cei mai mulți români din Serbia, aproape 300.000, în câteva zeci de localități, în care elementul românesc este și astăzi preponderent. Ei nu au școală și nici slujbă în limba română de foarte multă vreme. Spre deosebire de românii din Voivodina, timocenii nu au nici un fel de drepturi. Și spun, poate a suta oară, că n-ar fi rău atunci când statul român se grăbește să susțină necondiționat aderarea unor țări la Uniunea Europeană, să aibă în vedere și situația drepturilor comunităților românești din aceste țări, din reciprocitate, la nivelul standardelor pe care noi deja le aplicăm.

 

 

Chip de copil în expoziție

Surpriză și așteptare în expoziția ”Chipuri și locuri în comunități istorice românești”

 

Curiozitate, surprindere, dar și curăție sufletească, transmise prin doi minunați ochi albaștri. Care era atmosfera în care ați identificat acest chip?

Da, în Ucraina ne-am focalizat pe mutrișoarele unor copilași care văd pentru prima dată teatru și pentru prima dată teatru românesc. Cercetarea s-a făcut undeva în munții Carpați, în zona Teceului. A fost o experiență de nedescris chiar și pentru noi să facem aceste fotografii. O experință similară am avut și la o stână din zona cetății Hust, acolo unde Mihai Viteazul a avut cea mai la nord-vest cetate.

Chipuri de copii am văzut și în fotografiile reprezentative pentru comunitatea românească din Basarabia. Unii, un fel de actori.

Pentru zona Basarabiei am colaborat cu colegii de la Institutul de Etnografie și Folclor. Am scos în urmă cu doi ani o lucrare, un album-monografic, despre viața unor comunități din Republica Moldova și am reliefat și acolo câteva obiceiuri legate de Crăciun, de Anul Nou.

 

Colegii mei au surprins câteva chipuri de copii care efectiv se minunează în timp ce citesc în limba română

 

Ei prezervă foarte bine, aproape mai bine decât noi, aceste sărbători. De asemenea, am relevat ocupații. Ce să vă spun școala din Basarabia. Este un fenomen foarte interesant în sensul că ei nu au suficientă carte în alfabet latin. Colegii mei au surprins câteva chipuri de copii care efectiv se minunează în timp ce citesc în limba română.

Speranța pare că dă tonul expoziției. Care este mesajul pe care doriți să-l transmiteți prin acest proiect?

Anton Golopenția, unul dintre martirii pușcăriilor comuniste, principalul asistent al lui Dimitrie Gusti și unul dintre întemeietorii geopoliticii ca știință în România scria, la declanșarea celui de-al doilea Război mondial, că principalul pilon al politicii externe românești ar trebui să fie consângenii, altfel nu se justifică politica externă. Mesajul este să-i redescoperim, să ne trezim la viață, aflând sau reaflând despre acești consângeni care au probleme foarte seriose.

 

Baltasiu_8

 

În Timoc nu întâmplător  ne-am axat pe câteva fotografii din Lăpușna, ctitorie a lui Radu cel Mare, căreia de la an la an ploile îi șterg frescele. Tot Timocul este împânzit de ruine bisericești, mănăstirești realizate în Evul Mediu cu frățietate între cele două spații. O curioasă întorsătură a istoriei în momentul de față. Expoziția noastră este un semnal la trezie și la bucurie împreună.

Duminică se va sărbători Ziua Românilor de Pretutindeni. Ce mesaj le transmiteți?

Sunt instituții și actori instituționali care nu i-au uitat și îi roagă să țină aproape în continuare. O să facem tot ce putem!

 

 

Ne-am propus să parcurgem câteva repere din biografia Monicăi Lovinescu, dar mai cu seamă să prezentăm modelul pe care ea l-a oferit: modelul intelectualului care și-a dedicat viața și opera luptei împotriva totalitarismului comunist, modelul de exprimare a adevărului curat. Partener de evocare este Angela Furtună, scriitor și eseist, artist vizual și promoter cultural.

 

Scriitoarea Angela Furtună, admiratoare și cunoscătoare a Monicăi Lovinescu

Scriitoarea Angela Furtună, admiratoare și cunoscătoare a Monicăi Lovinescu

 

Începem cu anul 1947. De sărbătoarea Sfintei Marii, 8 septembrie, Monica Lovinescu pleacă din țară. Unde se duce?

Este momentul când Monica pleacă la Paris, pentru a face un doctorat, cu o bursă franceză. Nimic nu prevestea catastrofa care avea să vină, bolșevizarea și căderea Cortinei de Fier și în România. Acești tineri plecați la Paris sunt surprinși, așadar, de o lucrare a răului absolut în istorie, ascensiunea și irepresibila stăpânire a regimului bolșevic în România. Monica trece, așa cu își amintește, printr-o anumită depresie pentru că nu ar fi dorit să-și abandoneze țara și mama, însă nu are ce face și în primăvară lui 1948 cere azil politic în Franța, urmând tot traseul care de acum este cunoscut.

Ce se întâmplă acum cu cariera ei?

Este obligată să renunțe la frumoasa ei carieră de scriitoare, de traducătoare, de om de teatru, de cronicar, și să se dedice jurnalismului activ ca militant, să se implice ca unul dintre puținii români care au avut această vocație, acest curaj, de a fi ”intelighenția”, adică intelectualul cu discurs civic, dezavuând regimul comunist de la microfon, fie de la Radio Paris, fie de la Radio Europa Liberă, devenind un militant, un soldat pentru apărarea libertății poporului ei.

 

Prin emisiunile Monicăi Lovinescu de la Europa Liberă s-a produs un veritabil și unic fenomen istoric și cultural

 

De altfel, prin emisiunile acestea, cunoscute de acum, ”Teze și antiteze la Paris” și ”Actualitatea culturală românească”, difuzate la Europa Liberă începând din anul 1962, s-a produs un veritabil și unic fenomen istoric și cultural, important pentru descrierea istoriei.

După cum se știe, în țară, Europa liberă se asculta la volum redus și cu perdelele trase. Prin vocea inconfundabilă a Monică Lovinescu elita intelectuală românească se simțea cumva răzbunată. Se pronunțau nume, idei, convingeri culturale și politice interzise.

Pe calea undelor radio, prin aceste cronici literare, comentarii, interviuri, mese rotunde, analize politice, societatea românească era mereu raportată la fenomenul european și universal, cu un impact uluitor asupra civilizației românești. Se poate spune că astfel, în dictatură, în perioada Războiului Rece, s-a desăvârșit singura cale de sincronizare și de menținere a unității naționale, spirituale și culturale. Am putea spune, fără a greși, că spiritul critic liber ca și politologia românească post-decembristă s-au născut odată cu aceste emisiuni ale Monicăi Lovinescu la radio.

 

Monica Lovinescu, în anii unei tinereți în care grijile erau amânate întotdeauna pe a doua zi

Monica Lovinescu, în anii unei tinereți în care grijile erau amânate întotdeauna pe a doua zi

 

Revoluția a adus și o ”dezvăluire” a operei scrise a Monicăi Lovinescu. O reașezare a ei în viața culturală românească.

Da, opera ei a fost editată după 1990, grație eforturilor editurii Humanitas. Au apărut toate textele memorialistice, jurnalele, volumul ”La apa Vavilonului”, interviurile cu celebritățile epocii, în special figurile remarcabile ale Interbelicului. Importanța personalității Monică Lovinescu pentru viața culturală românească o vedem și în 2008, anul când se stingea. Să ne amintim că a fost un veritabil seism când s-a dat vestea că pe 20 aprilie murea, la vârsta de 85 de ani, într-un spital parizian. Să ne amintim că slujba în memoria marii scriitoare a fost oficiată în capela ortodoxă românească din Paris de 4 preoți, alături de Mitropolitul Iosif al Europei Occidentale și Meridionale.

 

Este uluitor și puțină lume știe: în această familie a fost o mare tragedie, oamenii aceștia, și Monica în mod special, greu și-au găsit odihna în pământul țării

 

După incinerare, urna cu rămășițele pământești, împreună cu cea a soțului, decedat cu doi ani mai devreme, au fost aduse în țară cu o aeronavă trimisă de președinția țării și în aeroport au fost întâmpinați cu onoruri militare. Apoi a urmat un eveniment de comemorare la Ateneul Român, în prezența președintelui țării. Ceremonialul a continuat la Casa Lovinescu, celebra reședință unde s-a ținut pe timpuri Cenaclul Sburătorul, întâlniri care puneau la cale literatura română. Înmormântare avut loc pe 16 mai la Fălticeni, în  cimitirul Grădini, acolo s-a întâlnit cu urna tatălui, E. Lovinescu, cu urna ce conținea cenotaful de la închisoarea Văcărești, din groapa comună unde a fost îngropată mama ei, Ecaterina Bălăcioiu, cu urnele verilor ei Anton Holban, Vasile Lovinescu, Horia  Lovinescu. În sfârșit, toți se întâlneau, într-o liniște, într-o mare flacără a spiritului românesc, a conștiinței geniului acestui popor. Este uluitor și puțină lume știe: în această familie a fost o mare tragedie, oamenii aceștia, și Monica în mod special, greu și-au găsit odihna în pământul țării. Au fost multe încercări în a se planta urna cu rămășițele pământești; urna ca un sicriu și nu ca un sarcofag, nu un mâncător de trup, ci un depozitar  al viitoarei întâlniri a trupului cu Duhul Sfânt.

 La începutul anului 2018 a apărut ”Dictionnaire encyclopédique des penseurs d’Europe centrale et orientale depuis 1945”proiect derulat în Franța de Fondation Simone et Cino del Duca, sub auspiciile L’Institut de France și Académie des Sciences Morales et Politiques. În această lucrare găsim și numele Monicăi Lovinescu.

O mare realizare românească. Trăiesc și o mare bucurie personală, închei astfel o etapă în încercarea ca această mare figură a istoriei noastre să nu se stingă. Să nu uităm că Monica Lovinescu ne va rămâne câtă vreme pedagogia memoriei va fi bine condusă. Va rămâne ca o figură în care analiza intelectuală s-a îmbinat cu acțiunea civică și aceasta poate să fie o platformă de model pentru intelectualii de astăzi. Ea a luptat pentru firescul omenesc, pentru dreptul la memorie și la demnitate, susținând acele concepte de est-etic și de asimetrie a indulgenței prin care, de fapt, este recunoscută ca singurul critic literar român cu adevărat liber și care a avut o activitate constantă pe parcursul a trei decenii.

Am pornit în dialogul nostru de la ideea de a demonstra în portretul Monicăi Lovinescu modelul intelectualului care și-a dedicat viața și opera luptei împotriva totalitarismului comunist. Aș vrea să aducem în discuția noastră și un episod din 1977, în ajunul sosirii lui Paul Goma la Paris.

Atunci Monica a fost ținta unui atentat organizat de regimul ceaușist, care a trimis un comando cu agenți palestinieni să o intimideze, să o reducă la tăcere. A fost bătută cu sălbăticie în apropierea casei sale. Ordinul era să nu mai poată vorbi. A ajuns în spital în comă. Cinci zile mai târziu părăsește spitalul, în pofida recomandărilor medicilor, pentru a participa la conferința de presă a lui Paul Goma la televiziunea franceză.

Spunea Monica Lovinescu: ”adevăratul curaj este cel fără speranță”…

Tot ce anunța Monica Lovinescu în urmă cu niște ani, fie din perioada exilului și de la radio Europa Liberă, fie după aceea când a mai avut ieșiri în public sau prin jurnale, se adeverește. Ea spunea cândva că această criză a valorilor se va agrava. Și iată că noi vedem astăzi că a avut dreptate: spațiul axiologic este puternic compromis iar lucrul cel mai grav pe care ea l-a intuit și l-a anunțat mereu a fost radicalizarea discursului, ascensiunea discursului urii, fărâmițarea coerenței intelectuale. Și iată noi vedem astăzi deplasarea discursului de centru spre zonele intoleranței agresive, vedem resurecția discursului doctrinar al stângii radicale, într-o țară în care confruntarea veritabilă cu trecutul traumatic se află încă la începuturi.

 

Lovinescu_3

 

MONICA LOVINESCU – REPERE DIN BIOGRAFIE

  • S-a născut la 19 noiembrie 1923. A murit pe 20 aprilie 2008, la 85 de ani.
  • Unica fiică a criticului literar Eugen Lovinescu şi a profesoarei Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu;
  • Verișoara prozatorului Anton Holban, scriitorului Vasile Lovinescu şi dramaturgului Horia Lovinescu;
  • A publicat încă de la vârsta de 8 ani. Debutul a fost cu un basm în revista „Dimineaţa copiilor”, iar la cinsprezece ani a publicat proze scurte în „Vremea” şi „Kalende”;
  • În 1947 a plecat să studieze la Paris, ca bursieră a statului francez. Un an mai târziu a solicitat azil politic, alegând exilul. Rămasă în ţară, mama sa a fost persecutată şi arestată de autorităţile comuniste. A murit în închisoarea din Jilava şi a fost înhumată într-o groapă comună;
  • La Paris, a publicat articole de critică şi istorie literară românească, a făcut zeci de traduceri în franceză, iar în perioada 1951-1975 a realizat emisiuni literare şi muzicale la Radiodifuziunea Franceză;

Perioada Europa Liberă

  • Din 1962, a început colaborarea cu Radio Europa Liberă, remarcându-se ca unul dintre criticii cei mai vehemenţi ai regimului comunist de la Bucureşti.
  • Monica Lovinescu a fost căsătorită cu poetul, publicistul şi omul de radio Virgil Ierunca. Locuința lor pariziană a fost locul ”marilor întâlniri” pentru figurile importante ale exilului românesc și pentru elita intelectuală românească ce a ajuns în vizită la Paris (Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Teodor Cazaban, Paul Goma)
  • Memorialistica Monicăi Lovinescu cuprinde un jurnal, publicat în 6 volume, completat de „La apa Vavilonului”.
  • Cărțile sale au fost publicate după 1990 de editura Humanitas.
  • ”Casa Lovinescu”, apartament ce adăpostise cenaclul Sburătorul al tatălui său, Monica Lovinescu a donat-o fundaţiei Humanitas Aqua-Forte, în vederea reintroducerii acestui loc eminent al culturii române în circuitul cultural bucureştean. De asemenea, prin testament, casa din Paris a fost donată statului român, pentru a deveni un loc de studiu si de găzduire pentru cercetători şi bursieri români.
  • A încetat din viaţă la 20 aprilie 2008, la vârsta de 85 de ani, în spitalul Charles-Richet de la Villiers-le-Bel, în apropiere de Paris. Preşedinţia României a decorat-o postmortem cu Ordinul Naţional Steaua României în grad de Mare Ofiţer.

 

Editura Humanitas a pus în circulație în România opera Monicăi Lovinescu. Opera este încă vie: lupta cu minciuna și impostura nu s-a încheiat

Editura Humanitas a pus în circulație în România opera Monicăi Lovinescu. Opera este încă vie: lupta cu minciuna și impostura nu s-a încheiat

 

 

Emil Hurezeanu, despre Monica Lovinescu

”Jurnalele Monicăi Lovinescu sunt unul dintre cele mai importante documente de experienţă umană dincolo de Cortina de Fier, dar strâns legate de realităţile româneşti.”

Horia Roman Patapievici despre Monica Lovinescu

„Monica Lovinescu a fost un martor al adevărului, iar din momentul în care mama ei a fost asasinată în pușcărie și știind cum anume posteritatea unui om, cum a fost tatăl ei, Eugen Lovinescu, poate fi maltratată și mutilată de către un regim certat cu umanitatea și cu adevărul, Monica Lovinescu a înțeles că a fi martor al adevărului implică să fii o voce a celor care au fost martirizați în numele lui.

Mama Monicăi Lovinescu (Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu), fragmente din scrisorile către fiica sa

  • ”Sunt fericită că pot să-ţi scriu; e un lucru minunat să pot să-mi deschid inima, să-mi dau iluzia că vorbesc zilnic cu tine, să-ţi spun că am impresia că însăşi despărţirea fortifică dragostea noastră şi că, dacă vreodată vom fi silite de viaţă să încetăm corespondenţa noastră, în fiecare seară noi două ne vom căuta peste depărtare şi vom vorbi peste oameni şi împrejurări. Amândouă vom spune mereu: «acum se gândeşte la mine» şi niciodată nu vom greşi; poate ne vom striga desnădăjduite nu de îndoiala reciprocă, ci de tragismul împrejurărilor care ne-ar despărţi.”
  • ”Dar, draga mea, sunt și am să fiu tot timpul lângă tine, în umbră, oricând, oriunde, în orice clipă: MAMA, veșnica, cea care nu moare niciodată, câtă vreme numele ei trece ca un fulger, într-un zâmbet, într-un nume, într-o amintire.”

 

 

 

 

 

Cine ascultă ”Trei parale” rămâne uimit: e o concentrare atât de mare de arhaic și de căldură românească, încât parcă ai coborî direct într-un sat pierdut printre dealuri, cândva prin timpul Brâncovenilor. Oricum, nu timpul e important, pentru că Trei parale cântă ceva care pare neatins de vreme. Formația a fost înființată de Florin Iordan acum 16 ani. Florin (în fotografia de deschidere cântă la cobză), care este cercetător la Muzeul Țăranului Român, ne-a povestit cum s-a născut proiectul și de ce este el important.

De ce Trei Parale? Știm că este o vorbă românească care categorisește prin ”de două parale” un lucru care nu este tocmai de calitate.

Este sensul pe care ni l-am asumat și noi, ne-am gândit că o să ne ocupăm de lucrurile abandonate, care nu sunt apreciate la valoarea lor adevărată și am zis că toate aceste lucruri, instrumente, repertorii pe care se dau ”puține parale” ni le vom asuma noi, pentru că nouă ne plac, suntem atașați de ele și alegem să ne ocupăm noi de ele. De asta ne-am spus ”Trei Parale”.

Sunteți cinci tineri muzicieni, născuți și crescuți în București, care s-au oprit totuși la muzica tradițională românească veche.

Este o poveste orășenească pentru că niciunul dintre noi nu a descoperit muzica la țară; fiecare a avut un traseu personal prin care a ajuns să îndrăgească aceste muzici, un traseu prin care, de altfel, am ajuns să ne întâlnim și să facem lucruri împreună. Până la urmă, paradoxul este astăzi că interesul pentru muzicile tradiționale este foarte puternic la oraș. Așa cum, de pildă, iile le poartă foarte mulți orășeni și le găsim la țară doar la oamenii bătrâni, tot așa și celelalte componente ale culturii tradiționale, indiferent că vorbești de arta culinară, chestiuni de aranjat casa, lucrul tradițional în lemn, îl regăsești astăzi mai mult în casele orășenilor decât în cele de la sat.

Trei parale_5

Ați ales muzică tradițională românească, muzică foarte veche, de peste două secole. Nu e riscant din punctul de vedere al marketingului? Mă gândesc că un astfel de grup dorește să și vândă CD-uri, vrea să fie și invitat în evenimente, concerte, festivaluri în care artiștii sunt plătiți.

Așa este. Cumva trebuie să ții un echilibru între ceea ce îți dorești să faci, ceea ce urmărești și condiționările pieței în care trebuie să te manifești. Noi am fost în situația de a refuza emisiuni TV în care ni s-a părut că noi nu avem ce să căutăm acolo, chiar dacă participarea ne-ar fi adus un plus de notorietate și bani. Pe de altă parte, suntem conștienți că pentru a merge mai departe trebuie să ne situăm cumva în această piață muzicală și să existe un interes și de partea cealaltă, să faci lucrurile în așa măsură încât să aibă sens și pentru ascultătorul tău. E un balans foarte complicat, dar cred, și aici mă ajută foarte mult și pregătirea mea de etnomuzicolog, că facem lucrurile destul de bine.

Cum puteți descrie și mai precis muzica pe care o cântați?

Există două programe de bază pe care le-am cântat cel mai des și pe care le-am imprimat pe CD. ”Bazar” se ocupă de lumea urbană de secol XIX, cu rădăcini în secolul al XVIII-lea și cu ceva urmări în secolul XX. O muzică care a plecat cumva de la curțile boierilor, a poposit o vreme prin târguri, prin bâlciuri, și s-a retras mai târziu către o lume marginală, a mahalalelor. Acolo au rămas parfumurile și esențele acestea bizantine, în timp ce lumea bună, lumea înaltă s-a îndreptat foarte mult către Occident. Este un program la care lucrăm cu transcripții de epocă, pe care le-am rearanjat folosind acompaniamente specifice.

Este o muzică care a plecat cumva de la curțile boierilor, a poposit o vreme prin târguri, prin bâlciuri, și s-a retras mai târziu către o lume marginală, a mahalalelor.

Utilizăm toate informațiile de care dispunem pentru a afla cât mai multe despre această muzică: din mărturiile de epocă, din povestirile de epocă ale scriitorilor și călătorilor care au fost prin Țările Române. Din acest program am publicat două CD-uri, am participat cu muzica la două filme, am susținut multe concerte . Este un program care cumva s-a împlinit, s-a rotunjit, a ajuns la o formă matură.

Cel de-al doilea program este mai retras din urban?

Cel de-al doilea program se numește ”Ciobanul care și-a pierdut oile”. L-am făcut pentru că ne-am  dorit foarte mult să punem în evidență alte instrumente, alte repertorii de care eram atașați, și care nu și-au găsit locul în programul anterior. Era vorba despre România pastoralității, o lume a țăranului, a curții lui, a instrumentelor pe care le folosea în familie, fluiere de toate felurile, cimpoi, drâmbă.

Instrumente vechi. Credit foto: Facebook - Trei parale

Instrumente vechi. Credit foto: Facebook – Trei parale

Fluierul ciobănesc, cavalul, fluierul fără dop, fluierul gemănat, tilinca, drâmba, toba, daireaua. Toate acestea sunt instrumente pe care le-ați ”reinventat”.

Cu toate aceste instrumente am făcut proiectul ”Ciobanul care și-a pierdut oile”. Am mai avut și programul ”Drumul Levantului” în care am dat frâu liber imaginației, am intrat în zona jazz, mai liberă, mai allmusic. Și pentru că sunt ”polițistul-etnograf” în cadrul formației și tot timpul sunt nevoit să le spun colegilor ce nu se potrivește, am căutat să găsesc o supapă pentru ca toate tendințele acestea să fie defulate într-un alt program și unde să ne putem permite libertăți, actualizări.

Șansa ca prin ceea ce facem să pătrundem în inima acestei umanități care se duce încetul cu încetul

Am plecat și de la o colaborare pe care am avut-o cu doi muzicieni din Israel, care au venit cu câteva piese ale lor. Împreună am făcut ceva liber, un amestec reușit. E o poveste care apare mai rar, dar face parte din viața noastră muzicală.

Pasiunea și munca pe care le investiți în Trei Parale se vede și se aude. Care este răsplata pe care o așteptați de la public?

Te bucură foarte mult când vezi fețele luminoase, când ceea ce faci bucură pe ceilalți. Ești dezamăgit însă dacă toate acestea nu se văd. Încerci din când în când și dezamăgirea. Poți să pleci de la un concert și să simți că a lipsit ceva. Sau poate asta o simțim numai noi. Se întâmplă ca, fără fi vorbit, fiecare să știe că a lipsit ceva. Publicul ne dă răsplata, cum să nu. Există un text pe care eu l-am pus pe prima pagina a saitului nostru, al lui Constantin Brăiloiu. El amintește o întâlnire cu Bela Bartok. Bartok îi povestea că era într-un sat oarecare și a întâlnit o femeie și a rugat-o să-i cânte ceva. Ea i-a răspuns că nu știe, nici timp nu are și a plecat. După ce a trecut după un dâmb și s-a făcut nevăzută, glasul ei s-a auzit puternic și a umplut toată valea. Pe când Bartok povestea, i-au apărut lacrimi în ochi. Brăiloiu se întreba ce l-a emoționat atât de mult, mai auzise sute de cântece, apusuri de soare mai văzuse și cu alte ocazii.  Răspunsul pe care îl dă Brăiloiu: cred că este vorba despre o șansă, un moment, în care poți să pătrunzi în inima unei umanități aproape pierdute. Mă gândesc adeseori: pentru noi o răsplată este șansa ca prin ceea ce facem să pătrundem în inima acestei umanități care se duce încetul cu încetul.

Și există o esență a umanității care nu trebuie lăsată să se piardă?

Am foarte mare încredere în puterea spirituală a culturii tradiționale; cred că acolo se ascund lucruri care ne-ar putea îmbogăți pe fiecare dintre noi și cred că abandonând această cultură pierdem foarte multe lucruri.