De către

Damian Anfile

Chiar dacă geto-dacii și-au câștigat pe bună dreptate faima de războinici neînfricați, ei ar fi rămas o simplă anexă a istoriei lumii antice, asemenea altor triburi care nu au atins o formă superioară de organizare politică, dacă din rândurile lor nu s-ar fi ridicat, în decursul secolului I î.Hr., o personalitate remarcabilă: regele Burebista (cca. 82-44 î. Hr.).

 

Cum a ajuns Burebista cel mai mare rege trac?

Despre cel care a făcut din Dacia cea mai mare putere din Europa antică aflată în afara stăpânirii Romei, există puține informații precise. Anii domniei sale ne-au fost transmiși de către istoricul Iordanes, care credea că geții au fost strămoșii goților.

În ceea ce privește centrul puterii sale, istoricii au emis mai multe ipoteze: fie Argedava, în Muntenia, fie Arcidava, în Banat, sau – cel mai probabil – cetatea de la Costești, în Munții Orăștiei.

Indiferent dacă a fost conducătorul unei formațiuni tribale din Câmpia Munteniei ori din Transilvania, un lucru este însă sigur: Burebista a reușit să supună, în decursul a două decenii, toate celelalte triburi geto-dace, prin forța armelor sau prin tratative. Preluase domnia în jurul vârstei de 30 de ani, iar la apogeul puterii sale, conducea o armată evaluată de geograful Strabon la 200.000 de luptători.

 

Cele trei metode prin care s-a impus Burebista

Tot Strabon este cel care descrie metodele prin care Burebista a reușit, cel dintâi, să-și impună autoritatea în fața celor de un neam cu el.

„Lăsând la o parte trecutul îndepărtat al geților, întâmplările din vremea noastră sunt următoarele: Ajungând în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, getul Burebista l-a înălțat atât de mult prin exerciții, abținere de la vin și ascultare de porunci, încât în câțiva ani a făurit o mare putere și a supus geților cea mai mare parte din populațiile vecine. Ba încă a ajuns să fie temut și de romani”, scrie despre regele trac savantul grec.

 

Care era contextul intern când Burebista a ajuns rege

Cauzele care au stat la originea puterii lui Burebista pot fi împărțite în două categorii: interne și externe.

Din punct de vedere al situației interne, secolele II-I î. Hr. înregistrează o creștere a populației geto-dace, cât și a producției și activității economice a acesteia. Acestea sunt dovedite de descoperirile arheologice, prin obiectele și tezaurele monetare descoperite pe întreg teritoriul țării, de numeroasele cetăți care datează din această perioadă, cât și de afirmațiile unor cronicari.

De exemplu, istoricul roman Pompeius Trogus vorbește despre o „creștere a puterii dacilor în timpul regelui Rubobostes”. Potrivit opiniei mai multor cercetători, acest nume este în fapt o formă coruptă a numelui Burebista.

 

Geto-dacii erau prinși între două mari forțe militare externe

În ceea ce privește cauzele externe ale unificării triburilor geto-dace sub conducerea unui singur rege, acestea sunt reprezentate de amenințările venite din partea vecinilor. Triburile celtice ale boiilor și tauriscilor exercitau presiune în nord-vest, iar Republica Romană înainta inexorabil în Peninsula Balcanică, după ce anexase, în anul 146 î. Hr., Regatul Macedoniei.

70 de ani mai târziu, trupele Romei atinseseră pentru prima oară linia Dunării, pe care însă s-au temut să o treacă din cauza întunecimii pădurilor de pe malul dacic.

De asemenea, în războiul pe care l-au purtat împotriva regelui Pontului, Mithridate al VI-lea Eupator, romanii au înaintat și în Dobrogea, supunând treptat cetățile grecești, care au fost nevoite să încheie tratate de alianță cu învingătorii.

 

Trupele lui Burebista înaintează până în Europa Centrală de azi

Burebista era conștient de aceste amenințări și a reacționat în consecință, odată ce autoritatea sa pe plan intern era definitiv consolidată. Astfel, în jurul anului 60 î. Hr., el a pornit o amplă campanie împotriva boiilor, aflați sub conducerea lui Critarisos, și a aliaților acestora, tauriscii, pe care i-a învins și i-a silit să migreze înapoi spre Apus, întinzându-și autoritatea până în regiunea actualei Boemii.

Rămânea însă problema mult mai spinoasă a amenințării romane, care nu putea fi înlăturată la fel de ușor. Față de aceasta, Burebista a recurs atât la forța armelor, cât și la arma diplomației.

Prin arme a căutat să împiedice încercuirea Daciei, intervenind în Dobrogea și în regiunea Pontului. Aici a supus, începând cu anul 55 î. Hr., toate cetățile grecești de la Olbia, situată la gura de vărsare a Bugului, până la Apollonia, aflată pe teritoriul Bulgariei actuale.

De asemenea, trupele sale au întreprins mai multe expediții de pradă în provinciile romane de la sud de Dunăre, căutând să destabilizeze organizarea acestora.

 

A fost ucis în același an și în același fel ca Iulius Cezar

Pentru a evita o coalizare a forțelor Romei împotriva sa, marele rege geto-dac a profitat de războiul civil ce izbucnise aici, la anul 48 î. Hr., între forțele lui Iulius Caesar și cele ale lui Pompei, oferindu-i acestuia din urmă, prin intermediul solului Acornion din Dionysopolis, sprijinul său.

Însă situația de la Roma s-a întors în scurt timp împotriva sa. Înfrângerea suferită de Pompei în fața lui Caesar a pus capăt acestei alianței cu locuitorii de la nord de Dunăre. Mai mult, noul conducător al statului roman a trecut la pregătiri pentru o campanie împotriva geto-dacilor. Burebista a luat la rândul său măsuri, instruindu-și armata și consolidând sistemul de fortificații din Munții Orăștiei.

Însă cele două mari personalități ale lumii antice nu se vor întâlni niciodată pe câmpul de luptă. Ei au fost amândoi uciși de către conspiratori în anul 44 î. Hr. Iulius Caesar a intrat în istorie ca unul dintre cei mai mari cuceritori ai lumii antice, în timp ce despre rivalul său, Burebista, o inscripție păstrată în orașul Dionysopolis (actualul Balcic) arată că acesta a fost „cel dintâi și cel mai mare dintre regii din Tracia”.

 

 

Percepția majorității privitoare la calitățile războinice ale geto-dacilor este influențată atât de filmografia realizată în perioada comunistă, cât și de imaginile prezentate în manualele de istorie și în literatura de popularizare. Dar de unde s-au inspirat, la rândul lor, creatorii acestor filme și cât adevăr există în interpretările filmice?

 

Există două surse principale de documentare: prima sursă de imagini este reprezentarea strămoșilor noștri de pe Columna lui Traian de la Roma, iar a doua este reprezentată de imaginile de pe monumentul aceluiași împărat Traian aflat pe teritoriul țării noastre, la Adamclisi (Tropaeum Traiani).

 

Cum arătau și cum luptau dacii

Din aceste documente arheologice reiese că geto-dacii luptau atât călare – majoritar nobilii -, cât și pedeștri, și nu purtau aproape deloc armură. Foloseau arme precum săbiile curbe (sica), sulițe, scuturi rotunde și altele asemănătoare. În fruntea trupelor mergea mereu celebrul stindard cu cap de lup și trup de balaur.

Deși această percepție poate să corespundă realității, ea nu este totuși completă: este un fapt sigur că stilul de luptă și organizarea militară a geto-dacilor au fost influențate puternic de către populațiile cu care aceștia au intrat în contact.

 

Cine i-a influențat cel mai mult pe daci

Primii din această categorie despre care avem informații clare au fost sciții, un neam de origine iraniană sosit din nordul Mării Negre. Numele lor s-a păstrat prin denumirea pe care romanii au dat-o Dobrogei: Scythia Minor.

Aceștia i-au învățat pe geți, așa cum relatează istoricul grec Tucidide, să folosească tacticile călăreților arcași: „Geții și celelalte popoare din aceste ținuturi sunt vecini cu sciții, au aceleași arme și aceleași obiceiuri; toți trag cu arcul de pe cai”.

 

Odrysii și celții, față în față cu dacii

De asemenea, din punct de vedere politic triburile geto-dace au resimțit influența regatului trac al odrysilor. Stăpânirea lor a inclus Dobrogea, așa că geto-dacilor de aici le-a fost inoculată conștiința unității, iar în ceea ce privește armele folosite, calitatea acestora cunoaște o îmbunătățire semnificativă după sosirea în Transilvania a triburilor celtice, cândva între secolele III-II î. Hr.

 

Primul conducător daco-get: regele fără nume

Primul conducător cunoscut al unei uniuni de triburi getice a intrat în istorie fără nume. El a fost desemnat de către istoricul roman Pompeius Trogus ca „rex Histrianorum”, adică „rege al histrienilor”, al triburilor getice din regiunea Histriei. Acesta s-a opus cu succes ultimei încercări de expansiune a sciților, conduși de Ateas, în regiunea Dobrogei.

Moartea sa subită, survenită în jurul anului 339 î. Hr., a permis regelui Filip al II-lea al Macedoniei să intervină, aducând regiunea sub dominația sa.

 

Daco-geții țin piept strategilor lui Alexandru Macedon

Influența macedoneană în regiunea Dunării de Jos, menținută prin expediții periodice, precum cea a lui Alexandru cel Mare, nu a fost însă de durată. Pe când cuceritorul Imperiului Persan se afla în campanie în Orient, unul dintre strategii săi, Zopyrion, guvernatorul Traciei, a întreprins o campanie în vestul Mării Negre, împotriva cetății Olbia. Expediția macedonenilor a fost însă un eșec.

Insuccesul lui Zopyron s-a transformat apoi într-o adevărată catastrofă: armata sa aflată în retragere a fost surprinsă de o furtună pe când încerca să treacă Dunărea. Și pentru ca totul să se termine categoric, generalul a pierit, împreună cu majoritatea soldaților, într-o luptă cu geții din regiune.

 

Dromichetes și faptele lui de arme

Nici Lisimah, unul dintre succesorii lui Alexandru cel Mare, care a luat titlul de rege al Traciei, nu a avut mai mult succes în supunerea geților din Câmpia Munteană.

Acum își face apariția în istorie regele geto-dac Dromichetes. El a reușit să coalieze o puternică uniune tribală. Era un războinic inteligent: în fața invadatorilor, a aplicat tactica pământului pârjolit, ce va fi folosită ulterior și de români, în Evul Mediu. În acest fel a reușit să înfrângă în două rânduri trupele diadohului, pe care l-a capturat în anul 292 î.Hr. Au urmat, desigur, tratative. Ele au avut loc purtate în cetatea de scaun a regelui get, Helis, identificată de către arheologi în localitatea Piscu Crăsani din Ialomița.

În urma negocierilor, Lisimah i-a recunoscut lui Dromichetes autoritatea asupra ținuturilor dobrogene și a încheiat un tratat de prietenie, consfințit prin căsătoria regelui get cu fiica sa. Potrivit istoricului Diodor din Sicilia, la banchetul ținut în cetatea Helis, prizonierii macedoneni au fost ținuți în lux, în timp ce geții au avut parte de un ospăț modest, pentru a le arăta învinșilor că nu au ce câștiga de la ei – desigur, aceasta este o imagine recurentă în literatura antică, fiind întâlnită și la Herodot, atunci când prezintă banchetul pe care spartanii l-au oferit perșilor.

 

 

La întrebarea: „Ce știm despre daci?”, răspunsul pe scurt ar fi: mult mai puține decât vehiculează în prezent ampla literatură  ce le este dedicată. Motivația este una obiectivă: puținele surse scrise contemporane privitoare la geto-daci și gradul de interpretabilitate al materialelor arheologice, ce stânjenește formularea unor teorii certe.

 

Gânditorul de la Hamangia: celebritate internațională

Dispunem, totuși, de unele certitudini? Iar dacă da, pe ce se întemeiază acestea?

Un prim fapt sigur este acela că actualul teritoriu al României a fost locuit din preistorie, așa cum au arătat-o descoperirile arheologice, care atestă existența unor civilizații din perioadele paleoliticului și neoliticului. Unele artefacte din această ultimă etapă istorică au dobândit o celebritate internațională, așa cum este cazul grupului antropomorf de la Hamangia (statueta „Gânditorului”).

 

Când au ajuns geto-dacii pe teritoriul României de azi

În schimb, este mult mai dificil de constatat dacă populația sau populațiile care au realizat aceste producții artistice au legătură cu geto-dacii sau constituie elemente distincte, premergătoare acestora. Teza aceasta este susținută de mai mulți cercetători, între care și reputatul arheolog Vasile Pârvan (1882-1927). El este autorul unora dintre cele mai ample cercetări cu privire la perioada preistorică și cea antică pe teritoriul României, sintetizate în lucrarea Getica.

Potrivit lui Pârvan, triburile geto-dacilor, ce constituiau ramura nordică a mult mai vastului grup etnic al tracilor, s-ar fi stabilit în spațiul mărginit de Dunăre la sud, de Carpații Păduroși la nord, de râul Tisa la vest și de Marea Neagră la est în perioada epocii bronzului, așadar la începutul mileniului al II-lea înaintea erei creștine.

 

Geți sau daci? Ce spune Herodot

Prima atestare istorică a geto-dacilor în acest spațiu datează însă abia din anul 514 î. Hr. și îi aparține istoricului grec Herodot din Halicarnas. El descrie, în cartea a IV-a a Istoriilor sale, campania regelui persan Darius I cel Mare împotriva sciților și a geților.

Herodot spune între altele că: „Înainte de a sosi la Istru, primul popor pe care îl supuse Darius au fost geții care se cred nemuritori … iar geții hotărându-se la o rezistență îndărătnică, fură supuși îndată, cu toate că sunt cei mai viteji și mai drepți dintre traci”.

 

Sursele scrise despre daci sunt exclusiv străine

Din acest moment începe perioada istorică a geto-dacilor, însă și ulterior există numeroase lacune, cauzate de sărăcia mențiunilor din sursele scrise ce s-au păstrat până astăzi. Iar acestea sunt exclusiv străine, deoarece strămoșii românilor nu au lăsat scrieri, sau cel puțin acestea nu s-au păstrat.

Există o notabilă excepție, anume cele trei tăblițe de la Tărtăria, care prezentă o scriere arhaică asemănătoare celei vechi mesopotamiene. Scrierea aceasta însă nu a fost descifrată, așa încât mesajul celor trei tăblițe continuă să rămână misterios. Sursa aceasta deci nu poate fi luată în considerare. Iar autorii străini i-au menționat pe geto-daci cel mai adesea prin prisma contactelor acestora cu populațiile din rândurile cărora proveneau – cel mai adesea grecii sau romanii.

 

Monumentul închinat tăblițelor de la Tărtăria (sursa: commons.wikimedia.com).

Monumentul închinat tăblițelor de la Tărtăria (sursa: commons.wikimedia.com)

 

Geții sunt menționați în numeroase izvoare grecești și latine

Grecii au intrat în legătură cu locuitorii autohtoni din Dobrogea începând cu secolul al VII-lea î. Hr., când începe întemeierea cetăților lor de pe malul apusean al Mării Negre (precum Histria, Tomis ori Callatis). Cu aceștia au întreținut legături comerciale, au plătit adesea tribut căpeteniilor cu ale căror teritorii se învecinau și le-au solicitat protecția și sprijinul. În consecință, mai multe inscripții din coloniile grecești oferă unele date privitoare la organizarea și cultura geților.

Romanii ajung mult mai târziu în legătură cu dacii, mai exact la jumătatea secolului al II-lea înaintea erei creștine. Atunci, expansiunea lor cuprinde Peninsula Balcanică și, ulterior, Câmpia Panonică. Însă primul autor care îi menționează este Iulius Caesar, în lucrarea sa De bello Gallico (așadar în a doua jumătate a secolului I î. Hr.).

 

Geți sau daci? Geto-daci sau daco-geți?

Din mențiunile surselor grecești și romane s-a născut o altă confuzie, privitoare la numele strămoșilor românilor: geți, daci, geto-daci sau daco-geți. Cea mai bună lămurire, chiar dacă parțială, la această dilemă, este prezentată de geograful grec Strabon, care a trăit la începutul secolului I d.Hr.

Strabon  arată în Geografia sa că:  „a existat o împărțire a teritoriului chiar din cele mai vechi timpuri, căci pe unii îi denumesc daci, iar pe alții geți. Geții sunt cei ce se întind spre Pont (Marea Neagră) și spre răsărit, iar dacii cei ce locuiesc în partea opusă, spre Germania și izvoarele Istrului (Dunărea)”.

Așadar, denumirile ce le-au fost date au stat sub semnul percepției culturale și istorice. Desigur, nu sunt excluse și unele deosebiri între diferitele triburi ale acestora. De altfel, ele nu s-au unificat decât în timpul domniei marelui rege Burebista (cca. 82-44 î. Hr.).

Potrivit opiniei curente a majorității istoricilor, denumirea corectă, respectând cronologia istorică, ar fi aceea de geto-daci.

 

Cât de numeroși erau geto-dacii

Un alt fapt sigur privitor la vechii locuitori ai pământului românesc este acela că, la momentul când sunt menționați de izvoarele istorice, aceștia populau deja de multă vreme și în număr mare teritoriile din stânga Dunării și Dobrogea. Aceasta reiese, de exemplu, din scrierile geografului Strabon și ale istoricului Arrian privitoare la expediția regelui macedonean Alexandru cel Mare la nord de Dunăre, din anul 335 î. Hr. Potrivit acestora, el a întâlnit aici un trib de geți ce dispunea de aproximativ 14.000 de soldați.

Un alt indiciu indirect despre numărul mare al celor care locuiesc aceste ținuturi: cuceritorul de mai târziu al Persiei a putut să traverseze Dunărea într-o singură noapte, folosindu-se de un pod alcătuit din bărcile localnicilor, iar soldații săi au traversat ulterior, la nord de Dunăre, lanuri întinse de grâu.

Aceste mărturii arată că geto-dacii reprezentau o populație numeroasă și sedentară, specializată în activitățile agricole. Ea va juca, în scurtă vreme, un rol important pe scena lumii antice.

 

 

Kogălniceanu era o personalitate uimitor de complexă. Dar dacă a avut o trăsătură dominantă, aceea a fost talentul său diplomatic, căruia cu greu i se poate găsi un corespondent în istoria românilor.

 

Guvernul Kogălniceanu era numit ”fabrica de legi”

Era adept al evoluționismului social și al reformelor „blânde și graduale”. Afirmarea sa deplină a început în timpul domniei principelui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), la a cărui alegere în ambele Principate a contribuit major și căruia i-a ținut discursul de primire la București.

În decursul primilor cinci ani de după Unirea Principatelor, Mihail Kogălniceanu s-a aflat aproape permanent în cercul puterii, deținând demnitățile de membru al Comisiei Centrale de la Focșani, președinte al Consiliului de miniștri de la Iași și, între 1863-1865, de prim-ministru al țării. Aceasta din urmă a fost probabil cea mai fecundă perioadă a activității sale în sprijinul statului român, guvernul său fiind numit de către Titu Maiorescu, cu umor, dar și cu apreciere, „fabrica de legi”.

 

El a avut inițiativa desemnării Bucureștiului drept capitală

Între primele inițiative ale sale din această perioadă se numără alegerea Bucureștiului drept capitală a țării, decizie motivată, în viziunea sa, de poziția geografică și comercială a orașului, de prezența legațiilor străine și de existența unei clase de mijloc în afirmare, ce reprezenta principalul motor al modernizării țării.

De altfel, Mihail Kogălniceanu a căutat permanent să îmbunătăţească situaţia burgheziei în formare printr-o politică economică protecţionistă, conştient fiind că această clasă de mijloc va avea principala contribuţie la susţinerea finanţelor ţării. Totodată, el s-a arătat foarte lucid în privinţa metodelor prin care economia românească urma să prospere, după cum se arată într-un comunicat oficial al guvernului din această perioadă: „România, fiind înainte de toate agricolă şi comercială, cea mai de seamă înlesnire ce se poate face  acestor ramuri ale activităţii naţionale este crearea căilor de comunicaţie şi a lucrărilor de utilitate generală şi locală”. Drept urmare, în timpul guvernării sale Mihail Kogălniceanu a dezvoltat puternic infrastructura ţării, sprijinind construirea de drumuri şi poduri, iniţiind primele proiecte feroviare, înfiinţând o şcoală de ingineri în acest domeniu şi, în domeniul comunicaţiilor, operând fuziunea dintre serviciul poştal şi cel telegrafic.

 

Principiu de bază: proprietatea naște civilizație

Însă cele mai importante reforme promovate în timpul ministeriatului său de către Kogălniceanu au fost reprezentate, în mod neîndoielnic, de legea electorală și de cea agrară. În privința celei dintâi, principalul ei scop era sporirea numărului de alegători, pentru a oferi o voce politică şi claselor sociale dezavantajate până atunci, prin scăderea censului. Astfel s-a asigurat, practic, votul universal masculin și s-au luat în calcul și dorințele reprezentaților țărănimii, Kogălniceanu fiind, potrivit afirmației unuia dintre biografii săi, „cel care a dat pentru prima dată în istoria României o reprezentare politică ţărănimii”.

Tot în sprijinul acestei clase sociale, care alcătuia majoritatea populației Principatelor, a fost înfăptuită și reforma agrară. Aceasta a necesitat eforturi substanțiale din partea domnitorului, cât și a primului ministru, mai ales din cauza opoziției marilor moșieri conservatori, care începuseră să se bucure de avantajele economiei capitaliste și doreau să mențină aservirea țăranilor. Kogălniceanu a dat însă dovadă de o determinare implacabilă, fiind conștient de faptul că „proprietatea este cel mai puternic instrument de civilizaţie şi dacă vroim serios să ne civilizăm ţara trebuie să avem cât mai mulţi proprietari”.

 

De unde s-a luat pământul necesar pentru împroprietărirea țăranilor

Un prim pas pentru înfăptuirea acestei reforme a fost reprezentat de promulgarea, la anul 1863, a legii secularizării averilor mănăstirești. Principalul scop al acestei inițiative a fost reprezentat de oprirea exploatării terenurilor deținute de către mănăstirile închinate Bisericilor Ortodoxe din cuprinsul Imperiului Otoman dar, pentru a atenua protestele acestora, ea s-a extins și asupra posesiunilor mănăstirilor pământene. Astfel, în urma aplicării acestei legi, aproximativ 25% din suprafața arabilă a țării a reintrat în posesia statului, devenind disponibilă pentru viitoarele împroprietăriri.

Rămânea însă problema convingerii opoziției conservatoare a marilor proprietari de pământuri de a vota legea agrară. Prin aceasta, țăranii urmau să primească loturi de pământ pe baza statutului lor, urmând să le achite în decurs de 14 ani. Deoarece majoritatea boierilor nu au putut fi convinși de necesitatea acestei măsuri, ba chiar au înaintat o moțiune de cenzură împotriva guvernului, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a luat hotărârea de a dizolva Adunarea parlamentară a țării, la 2 mai 1864, și să promulge o nouă Constituție, numită Statutul desvoltător al Convenției de la Paris, cu sprijinul lui Mihail Kogălniceanu. Aceasta îi conferea puteri sporite principelui și a permis, în cele din urmă, împroprietărirea a mai bine de jumătate de milion de familii țărănești.

 

Cuza l-a destituit din fruntea Guvernului

Deși Alexandru Ioan Cuza a fost cel dintâi căruia i s-a asociat popularitatea pentru această realizare istorică, Mihail Kogălniceanu are un merit cel puțin egal. Inclusiv sprijinirea politicii autoritare a domnitorului Unirii de către primul ministru a avut, în cele din urmă, rezultate benefice, așa cum nota istoricul Alexandru D. Xenopol: „Doar după 2 Mai vor fi cu putinţă chemarea dinastiei străine şi Constituţia din 1866”, acesta fiind momentul obţinerii deplinei autonomii interne a României.

Ulterior, relațiile dintre Cuza și Kogălniceanu s-au răcit, primul ministru fiind demis de către domnitor la începutul anului 1865. Cu toate acestea, el a refuzat să se opună deschis acestuia și nu a luat parte la „monstruoasa coaliție” care l-a înlăturat de la domnie, în data de 11 februarie 1866. De altfel, după acest moment activitatea lui Mihail Kogălniceanu a intrat într-un relativ con de umbră, fapt motivat astfel de către unul dintre biografii săi: „activitatea politică de înfăptuitor a lui Mihail Kogălniceanu a luat sfârşit pe măsură ce s-a creat noul stat, din etapă în etapă, aşa cum el îl visase în Dorinţele din 1848”.

 

Kogălniceanu este cel care a anunțat independența României

O ultimă şi grăitoare contribuţie a lui Mihail Kogălniceanu la consolidarea poziţiei internaţionale a României este reprezentată de activitatea sa ca ministru de Externe, în timpul Războiului de Independenţă (1877-1878), purtat de ţara sa, alături de Rusia, împotriva Imperiului Otoman, suzeranul ei de facto până atunci. În răstimpul acestui conflict, Kogălniceanu a fost acela care a anunţat cel dintâi independenţa naţională, în celebrul său discurs din 9 mai 1876: „Suntem independenți, suntem națiune de sine stătătoare”. De asemenea, tot el va fi cel care, împreună cu Ion C. Brătianu, a reprezentat interesele române în cadrul Congresului de la Berlin, la anul 1878, obţinând oficial recunoaşterea independenţei ţării sale din partea puterilor europene, iar ulterior, din 1880, fiind primul ministru plenipotențiar al statului român la Paris.

Mihail Kogălniceanu are fericirea de a fi putut contempla, înaintea morţii sale, survenită la 1 iulie 1891, înfăptuirea majorităţii dezideratelor pe care el le ilustrase mai întâi în Dorinţele Partidei Naţionale din Moldova, la anul 1848, după cum el însuşi afirma: „am avut fericirea să ajung să văd că din acele 35 de articole, 31 sunt realizate, şi la realizarea lor am luat şi eu parte”. Înalta postură de care se va bucura permanent Mihail Kogălniceanu în istoriografia românească se datorează în mare parte faptului că el s-a făcut expresia naţională a unor realităţi create de istorie, fiind un om care a corespuns nevoilor, sufletului şi aspiraţiilor vremii sale.

 

 

S-ar putea crede că un om ale cărui reacții sunt previzibile „aproape matematic” este o prezență comodă. Dar atunci când fermității i se adaugă o personalitate pe măsură, lucrurile devin ceva mai complicate: cu oamenii de convingeri nu se poate ajunge la compromisuri, iar când calitățile lor sunt evidente și nedisimulate, ei provoacă o opoziție instinctivă și colectivă din partea celorlalți.

 

Un om de forță, un politician de temut

Astfel poate fi rezumată cariera lui Petre P. Carp, prim-ministru de două ori (1900-1901 și 1911-1912) în viața politică a României. Marginalizat adesea, exclus din mai multe formule guvernamentale și totuși folosit pentru talentele sale, el a fost, vreme de 50 de ani, o prezență de forță în politica românească, urmând principiului enunțat de biograful său, Constantin Gane: „Intră cine vrea, rămâne cine poate”.

 

Petre Carp despre comunism: ”Cârmuirea maselor prin mase este o utopie primejdioasă, care vecinic va duce la o dureroasă dezamăgire”

 

Oamenii politici ai vremii sale s-au ferit să colaboreze cu el, deși de multe ori acesta a dat dovadă de deschidere, a sprijinit inițiativele altora atunci când s-a convins de folosul lor și a considerat că în politică greșelile trebuie reparate, nu răzbunate. Vina sa era însă patosul cu care își urma obiectivele, care l-a făcut până și pe regele Carol I, un om la fel de rigid, dar cu însușiri diferite, să exclame la sfârșitul celui de-al doilea mandat al său de prim-ministru: „niciodată nu s-a simțit mai puțin rege decât în timpul guvernării lui Carp”.

 

Profețiile lui Carp: a anticipat că România va exporta forță de muncă

Dar erau juste convingerile pe care Petre Carp le urmărea cu obstinație? În anumite aspecte, cel puțin, s-a dovedit profetic. Modul în care el înțelegea dezvoltarea țării sale, unul organic, era cel mai potrivit, chiar dacă includea o elită conducătoare, în care el credea, prevăzând totodată dezastrul comunismului: „Cei săraci, cei mici și cei slabi, în al căror nume s-a făcut marea revoluție creștinească, stau încă în așteptarea făgăduințelor milenare. Politicește așteptarea lor va fi eternă, căci cârmuirea maselor prin mase este o utopie primejdioasă, care vecinic va duce la o dureroasă dezamăgire; economicește, însă, lucrul stă altfel, și pretindem că datoria societății moderne este de a asigura bunul trai al celor mici; de a părăsi teoria «du laisser faire, laisser aller» și de a apăra pe cei slabi contra celor tari”.

 

„O țară care este numai agricolă începe prin a exporta cereale și sfârșește prin a exporta oameni” (Petre Carp)

 

Și în privința creșterii economice a țării prin industrie, considerat a fi fost mai degrabă un țel liberal, vederile acestui conservator au corespuns în totalitate, el susținând consolidarea și protejarea producției interne și anticipând situația în care se găsește România astăzi: „O țară care este numai agricolă începe prin a exporta cereale și sfârșește prin a exporta oameni, ducând inevitabil la sărăcie”.

 

Principalul pericol: expansionismul rusesc

Pe lângă corectitudinea acestor vederi, Petre Carp mai avea un merit: credea cu tărie în valorile democrației și deplângea adesea slăbiciunea acesteia în țara sa. Astfel, atunci când a aflat, prea târziu, că guvernul său urma să câștige alegerile în urma mașinațiunilor ministrului de Interne, Alexandru Marghiloman, primul ministru, cu nelipsitul său sarcasm, a avut următorul schimb de replici cu un deputat liberal: „Păcătoasă țară! – De ce, coane Petrachi? – Să vezi că am să reușesc în alegeri!”

 

”Pentru Carp, ideea este sfântă, statornicia o datorie, cuvântul cuvânt” (I.G. Duca)

 

Și în privința politicii externe a României vederile lui Petre Carp au fost clare și constante: el a considerat că principalul pericol la adresa țării sale era reprezentat de expansionismul rusesc, care privea înspre Constantinopol și Strâmtori și căuta să-și asigure o cale pe uscat către ele, vizând direct teritoriul românesc. Convingerile sale erau îndreptățite de atitudinile Rusiei față de România în decursul celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea: încercările de împiedicare ale Unirii Principatelor, anexarea sudului Basarabiei în urma războiului cu Imperiul Otoman dintre anii 1877-1878, când România fusese aliata Imperiului țarist ș.a.

 

35 de ani de liniște pentru progresul României

Pentru Carp, situația geopolitică a țării sale era limpede: „Prin poziția ei geografică România este dricul unui mare principiu istoric al acțiunii Orientului contra Occidentului și a reacțiunii Occidentului contra Orientului”. În consecință, el a susținut permanent apropierea de puterile din centrul Europei, în special față de Germania, singura care putea contrabalansa influența Rusiei. Intervenția sa, în anul 1883, pe când era ministru plenipotențiar la Berlin, a fost crucială pentru aderarea României la Tripla Alianță, ceea ce i-a adus țării, așa cum constata Petre Carp în ajunul Primului Război Mondial, „35 de ani de liniște” atât de necesari pentru progres. Și ea a fost apreciată cum se cuvine de unul dintre puținii oameni politici suficient de mari pentru a-i recunoaște acestui colos rigid adevărata sa valoare, Ion C. Brătianu, care i-a adresat următoarele cuvinte: „Ai făurit România: numai acum putem zice că ea are viitorul asigurat”.

 

Și-a trimis trei fii pe front. Unul a murit în luptă

Deși – așa cum singur spunea – Carp „nu era germanofil, ci rusofob”, el a fost singurul care l-a susținut pe regele Carol I la Consiliul de Coroană de la Sinaia (1914), în dorința sa de a intra în război alături de Puterile Centrale, deși aceasta însemna ca România să renunțe la provinciile din cuprinsul Imperiului Austro-Ungar. Motivația sa era întemeiată pe amenințarea reprezentată de o Rusie învingătoare pentru România. Și nu avea de unde să știe care va fi deznodământul războiului, încheiat cu năruirea Imperiului țarist. Carp a spus deschis și fără menajamente ceea ce gândea și doi ani mai târziu, în ajunul intrării României în război, sfidându-i pe toți participanții la Consiliul de Coroană reunit la Cotroceni. S-a supus însă hotărârii majorității și, așa cum promisese, și-a trimis cei trei fii pe front, dintre care unul, Petre, a căzut în luptele din Transilvania. Descumpănit, Petre Carp s-a retras, în liniște, la conacul său de la moșia Țibănești, unde își doarme somnul de veci din anul 1919.

Convingerile sale de neclintit nu i-au permis să întrevadă întreg mersul istoriei, atât de generoasă cu învingătorii, iar aceasta s-a răzbunat trecându-l, pe nedrept, în uitare. Dar personalitatea sa continuă să reclame respectul cuvenit peste timp, așa cum i l-a acordat unul dintre foștii adversari politici, liberalul I.G. Duca: „…dar ce mulțumire sufletească să mai întâlnești printre atâția pentru care credințele sunt etichete de circumstanță și statornicia un lux inutil sau absurd, încăpățânați, naivi, iluzioniști, pentru care, ca pentru Carp, ideea este sfântă, statornicia o datorie, cuvântul cuvânt. Dacă este adevărat că ceea ce ne-a lipsit mai mult au fost caracterele, apoi Carp a fost cel puțin un caracter în cel mai desăvârșit înțeles al cuvântului”.

 

 

În cursul anului care tocmai s-a încheiat s-au împlinit o sută de ani de la moartea unei excepții. A unei excepții pentru societatea românească de la începutul secolului trecut și cea de astăzi. Este vorba despre Petre P. Carp (1837-1919), unul dintre cei mai importanți și originali oameni de stat din istoria țării noastre.

 

Polemist aprig, comentator acid

Ce l-a făcut pe acest descendent al unei vechi familii boierești, menționată de către Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei, să fie așa aparte, și de ce numele său este atât de puțin cunoscut astăzi?

Petre P. Carp fusese parcă proiectat să fie politician. Dar nu se asorta deloc cu lumea politică românească din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Atât trăsăturile moștenite, cât și educația primită în Germania, îl făceau să fie mereu sobru, rațional, aparent lipsit de empatie – sau „nemilostiv”, cum se exprima un contemporan. Spre deosebire de alți politicieni ai timpului, detesta fanfaronada și se remarca prin precizia și concizia frazelor sale, susținute de o solidă cultură clasică, căci, potrivit lui I.G. Duca, era „unul dintre puținii oameni politici de pe la noi care citeau”.

 

Detesta fanfaronada și se remarca prin precizia și concizia frazelor sale, susținute de o solidă cultură clasică

 

Și mai era ceva: un talent cu totul neobișnuit de polemist, o aciditate a replicilor și o claritate care i-au făcut pe mulți dintre cei care s-au încumetat să dezbată cu el ori să-l acuze, să creadă că au în față un „bloc de marmură”. Carp era dominator și, atunci când se convingea de o idee, „murea sau învingea cu ea”. Desigur, aceste însușiri nu i-au adus prea mulți prieteni.

 

Membru al Junimii și traducător din Shakespeare

Nici chiar în rândurile Partidului Conservator, din care a făcut parte, nu erau mulți care să-l simpatizeze; dar toți se temeau de el. Aceasta poate fi explicația faptului că, deși era cu siguranță cel mai recomandat om pentru aceasta, a ajuns președinte al conservatorilor abia după ce trecuse de 60 de ani, dintre care aproape 40 îi petrecuse în politică.

Desigur, în politica românească existau și oameni care îi împărtășeau vederile. Aceștia erau junimiștii, reprezentați de membrii generației ce urmase celei de la 1848, precum Titu Maiorescu, Theodor Rosetti ori Iacob Negruzzi. Aceștia se reuniseră, după terminarea studiilor în străinătate, într-o societate literară organizată la Iași, ce urmărea să dea o nouă orientare culturii române. Petre Carp era membru fondator al acesteia și prezentase, la prima întrunire a Junimii, o traducere în limba română a tragediei Macbeth de William Shakespeare. Dar adevărata sa chemare era politica, și a urmat-o, începând cu anul 1865. Ceilalți junimiști l-au urmat abia în anul 1871, constituindu-se, cu timpul, într-un grup separat din cadrul Partidului Conservator, denumit Partidul Constituțional. Acesta a fost însă un grup elitist, cu puțin sprijin electoral, chiar dacă valoarea membrilor săi – inclusiv a lui Carp – era un fapt recunoscut.

 

Cum trebuie să se producă schimbările în stat ca să fie durabile?

Ca principal ideolog al acestui curent, Petre Carp a sintetizat, într-un program numit „Era Nouă”, principalele direcții de dezvoltare ale tânărului Regat al României. Acesta este marcat de concepția sa generală asupra politicii, pe care o considera o suită de acte singulare, ce nu puteau fi aplicate în cadre generale și după unele formule universale, ci trebuiau să țină cont atât de specificul național, cât și de context: „Eu cred că reforma adevărată trebuie să ia lucrurile existente și să caute a le îmbunătăți. În toate legile pe care am avut ocazia a le prezenta în viața mea, am ținut cont de aceasta: am căutat numai să îmbunătățesc o stare de lucruri existentă în această țară”. Aceasta dovedește că era, în fapt, un om rigid în convingeri, nu în concepții.

 

Carp considera că schimbarea trebuie să se producă „de sus în jos”, fără zguduiri violente

 

De asemenea, consecvent viziunii conservatoare, programul presupunea ca lucrurile în țară „să meargă înainte, dar nu prea repede, pentru a da ideilor sădite vreme de a prinde rădăcini”. Adversar neîmpăcat al oricărei revoluții, Carp considera că schimbarea trebuie să se producă „de sus în jos”, fără zguduiri violente, urmărind ridicarea societății românești în ansamblul ei, prin respectarea proprietății private, dezvoltarea industriilor și a comerțului autohton și protejarea acestora în fața concurenței străine, simplificarea administrației publice, obligativitatea învățământului primar ș.a.

 

A pledat o cauză sau a apărat o convingere?

Dar pentru realizarea acestor deziderate erau necesare două lucruri: timp și mai mulți oameni consecvenți care să le înfăptuiască. Timp a fost, dar nu destul. Iar în privința oamenilor, Petre Carp a avut parte de numeroase deziluzii, atitudinea sa fiind aproape singulară între politicienii epocii. Dar nu a renunțat niciodată la convingerile sale, așa cum reiese din ultimul discurs pe care l-a rostit în Parlament, la anul 1915, în urma unei polemici cu Take Ionescu, un alt mare om de stat, dar mult mai flexibil: „Când a avut dreptate dl. Take Ionescu? A avut dreptate atunci, ori a avut dreptate astăzi? După cum ne punem, a avut dreptate atunci, a avut dreptate și astăzi, și n-a avut dreptate nici atunci, n-a avut dreptate nici astăzi. A avut dreptate atunci, pentru că atunci, ca și astăzi, pleda o cauză. N-a avut dreptate nici atunci, nici astăzi, pentru că nici atunci, nici astăzi nu apăra o convingere… Dar să-mi permiteți să amintesc că talentul nu justifică toate incarnațiunile, precum frumusețea nu justifică toate prostituțiile”.

Dar când a avut dreptate Petre Carp?