De către

Dana Dumitru

În plină lună iunie, când gândurile au început să ne zboare inevitabil către zilele de concediu, Matricea Românească vă propune trei cărți cu care să vă răsfățați în vacanța la munte.

Toate bufnițele este atât un tribut adus copilăriei, cât și o descriere a relației duioase ce se naște între un copil și un vârstnic. Într-un mic oraș de la poalele munților, autorul zugrăvește episoade din viața lui Emil Stratin, un pensionar care ajunge să trăiască în același bloc cu puștiul Luci. Țesătura narativă la persoana întâi glisează din lumea magică a năzbâtiilor copilărești de la începutul anilor 2000 în anii 1950, ce surprind venirea comuniștilor și schimbările radicale prin care trece familia intelectuală Stratin.

Filip Florian construiește un roman cu iz nostalgic, atât prin prisma redării idilice a tinereții lui Luci, cât și datorită destinului tragic al lui Emil care nu își pierde doar rudele, ci și dragostea vieții sale.

Puntea de legătură între cele două generații se realizează la nivel metaforic, la sfârșitul cărții, când Luci, ajuns la maturitate, găsește un jurnal cu bufnițe pe coperte și hotărăște să-și consemneze amintirile precum a făcut-o Emil. La adăpostul singurătății stației montane de meteorologie unde lucrează, personajul-narator Luci va da astfel glas unei proze calde, ce reconstruiește timpul nemilos al comunismului și pozitivismul primilor ani de după Revoluție.

Filip Florian, Toate bufnițele, Editura Polirom, Iași, 2012, 280 pagini

*

Mircea Pricăjan aduce în discuție prin romanul său, Calitatea luminii, un subiect foarte actual, și anume, schimbările survenite în cuplu odată cu apariția primului copil. În contextul apariției pe bandă rulantă a cărților cu sfaturi de parenting, care disecă până la epuizare fiecare aspect al acestui nou capitol din viața unor tineri căsătoriți, volumul lui Mircea Pricăjan este deocamdată un episod izolat în proza românească contemporană.

Antim și Carmina sunt părinții tipic corporatiști pe la treizeci și ceva de ani, care, după ce și-au aranjat carierele și au trăit avut parte de experiențe sociale satisfăcătoare, hotărăsc să se inițieze în tainele familiei. Transformările prin care cei doi trec pe parcursul acomodării și stabilirii unei rutine alături de Codin, bebelușul lor, sunt prezentate ca un carusel de emoții, ce pune în pericol armonia cuplului.

Regăsirea echilibrului și motivației interioare, renunțarea la vechile obiceiuri și acceptarea noilor ritualuri se produc treptat, cu pași timizi, în micile momente de respiro pe care copilul începe să le ofere. Un week-end prelungit la o cabană din vârful Apusenilor constituie prilejul perfect pentru Antim și Carmina să se deconecteze, dar și pentru a reînvia pasiunea înăbușită de plânsete și scutece.

Ritmul viu și contemporan al textului se bazează pe o țesătură narativă care curge lin, deși este străpunsă pe alocuri de fraze lungi și întortocheate. Scriitorul trece cu ușurință de la descrierea vieții domestice la probleme socio-politice și rememorări ale trecutului ce se concretizează în stări și trăiri din prezent. Există câteva detalii în acțiunea acestui roman ce par un pic forțate, introduse parcă special pentru a sublinia starea de fericire a cuplului la cabana din Apuseni (prietenia cu ceilalți turiști, noaptea toridă de dragoste, confidențele proprietarului pensiunii etc.), dar, în mare, povestea este bine închegată. Calitatea luminii vorbește despre momentele de cumpănă și provocările inevitabile ale oricărei căsnicii, având însă grijă să presare o notă de optimism în gândurile și acțiunile personajelor.

Mircea Pricăjan, Calitatea luminii, Editura Polirom, Iași, 2016, 208 pagini

*

Munții Înalți ai Portugaliei, cel mai recent roman al lui Yann Martel, este o călătorie spirituală în timp și în spațiu, o meditație asupra caracterului transcendental al durerii și preceptelor religioase. Acțiunea începe 1905, la Lisabona, un oraș ce „lasă impresia unei seri de vară târzie, un amestec de lumină lină, nostalgie și o vagă plictiseală”. În urma morții soției și fiului său, asistentul muzeograf Tomás pornește pe urmele unui crucifix ce ar putea să descifreze misterele umanității. Drumul către Tuizelo, satul retras din inima provinciei Trás-os-Montes (în traducere, în spatele munților sau după munți) și lăcașul obiectului de cult ce aparținuse unui preot misionar, este plin de peripeții. Apariția tânărului călător într-o mașinărie ciudată (unul din primele automobile) este întâmpinată cu reticență și dezaprobare, încercările lui Tomás devenind asemănătoare cu cele prin care trecuse posesorul crucifixului, părintele Ulisses.

Partea a doua a romanului este mult mai reflectivă, un amestec de elemente de realism magic și lungi digresiuni pe teme evanghelice, prin care scriitorul încearcă să interconecteze religia cu un fir narativ detectiv. Doctorul legist Eusebio Lozora se confruntă în anul 1939 cu o cerere ciudată de autopsie a unui bărbat ce a trăit în Tuizelo. Asistăm la o scenă suprarealistă în care văduva cere să fie cusută în trupul soțului mort, de unde, în prealabil, fuseseră extrase o maimuță și un pui de urs. Mai mult, doctorul are și conversații întregi cu soția sa decedată. Astfel, putem observa cum, la nivel metaforic, tema durerii și a religiei leagă această istorisire de mijloc de celelalte părți.

Legătura și continuitatea dintre cele trei povestiri este stabilită și la nivel semantic prin denumirile alese, și anume, Fără casă, Spre casă și Acasă. Repetabilitatea evenimentelor și coincidențele de care au parte personajele demonstrează faptul că emoțiile și trăirile umane transcend deceniile, iar căutarea divinității nu se estompează odată cu schimbarea societății.

În ultimul parte, narațiunea este mult mai dinamică și există o ciclicitate a întâmplărilor care unește frumos temele acestui roman. Suntem din nou în satul Tuizelo, în anul 1981, unde sosește senatorul canadian Peter Tovy, însoțit de un cimpanzeu care stârnește groază printre locuitori, așa cum stârnise și mașina lui Tomás la începutul secolului. Revelațiile pe care Peter le are pe acest tărâm al strămoșilor săi, cât și legătura ce se creează între el și mamiferul Odo, aduc o notă de lirism acestei cărți.

Imaginea rinocerului iberic ce străbate toate capitolele, este o alegorie a trecerii timpului și a credinței oamenilor în făpturi mitice care dau sens existenței lor comune. În Portugalia, a rămas faimos în istorie episodul în care regele Manuel I i-a dăruit Papei Leon al X-lea un rinocer indian, primul exemplar viu zărit pe teritoriul european de pe vremea Imperiului Roman. În acest context, scena finală a romanului capătă o simbolistică aparte și întregește această poveste stranie.

Munţii Înalţi ai Portugaliei este întocmai unei drumeții pe munte. Anevoioasă la început, cu multe suișuri și coborâșuri, dar plină de relevații atunci când ajungi la destinație.

Yann Martel, Munţii Înalţi ai Portugaliei, traducere Dan Croitoru, Editura Polirom, Iași, 2016, 304 pagini

Prin Cel care cheamă câinii, Lucian Dan Teodorovici aduce în prim plan în literatură cancerul, maladia secolului XXI, printr-o relatare relaxată și detașată. După cum însuși scriitorul mărturisește, romanul este unul autobiografic și prin el își propune să consemneze evenimentele ulterioare descoperirii bolii, notând ca într-un jurnal cele mai importante momente ale acestei etape din viață.

„[…] Îmi caut libertatea de a-mi privi scrierea ca pe un roman autobiografic, construit mai degrabă pe obsesii, bucurii, temeri și speranțe decât pe o structură temporală.”

Principalul merit al acestei lecturi este faptul că nu împovărează cititorul cu o perspectivă sumbră și autocompătimitoare. Cu toate acestea, m-aș fi așteptat la un text cu o mai mare încărcătură emoțională, care să puncteze transformările interioare prin care personajul trece. Aș fi preferat ca detaliile redundante (de exemplu, întârzierea unui zbor) să fie înlocuite de introspecții pe marginea schimbărilor apărute, dar vom vedea că, de fapt, acestea nu sunt atât de vizibile precum s-ar crede:

„Nu m-am gândit că, în fond, viața nu ți se schimbă decisiv: vei avea aceleași idei stupide, vei reacționa exact la fel de prost cum reacționai întotdeauna la felurite vorbe sau întâmplări ori la fel de deștept la alte vorbe sau întâmplări. Îți vei face planuri la fel cum ți le făceai înainte. Te vei simți bolnav atunci când vei avea starea ca să-ți amintească asta și sănătos în tot restul timpului. Vei aștepta cu același interes rezolvarea misterului vreunui serial TV […]. În imaginația mea, precedentă îmbolnăvirii, nu-mi acordam nici o șansă la normalitatea de acum: nu puteam să mă văd altfel decât ca pe un soi de martir care, în ciuda permanentului chin, va trebui să se prefacă normal. Și zâmbesc pentru că e de zâmbit: nu am mai multă tristețe în mine decât înainte.”

În carte, regăsim multe capitole “banale” și oarecum plictisitoare despre pendularea între spitale și tratamente, accentul căzând pe ițele încurcate ale sistemului de sănătate și mai puțin pe trăirile personale. Plimbările între doctori și spitale amintesc inevitabil de comedia neagră a regizorului Cristi Puiu, Moartea domnului Lăzărescu, o oglindă vie a mentalităților și funcționării instituțiilor medicale din România.

Dar, ariditatea limbajului din primele capitole se estompează atunci când Teodorovici mărturisește scopul acestui roman. Cel care cheamă câinii este o confesiune, o scriere eliberatoare și o mică teoretizare despre rolul scriitorului și construcția textului. Writing is the only way of life, fraza încărcată de subînțelesuri ce-i apare în cale la scurt timp după descoperirea cancerului, devine laitmotivul mistic ce-l îndeamnă să scrie această carte:

„Nimic, sunt conștient, nu a fost cu adevărat special în perioada asta, ci doar faptul că ea a existat. Iar o pancartă aruncată printre gunoaie, care la rându-i s-ar putea să nu poarte nimic special în ea, m-a obligat să scriu. Nu atât despre mine, nu atât despre boala mea. M-a făcut să scriu o carte despre faptul că scriu o carte.”

Convalescența în spitalul de la Cluj aduce o schimbare la nivelul scriiturii, frazele devin mai dense și elaborate, iar acțiunea capătă ușoare accente ficționale și pierde un pic din caracterul unui jurnal. Asistăm la episoade mult mai dinamice în care protagoniștii sunt pacienții întâlniți în saloane. Umanitatea și nevoia de apropiere a bolnavilor este descrisă în amănunt, prin dialoguri uneori umoristice, alteori aprinse sau de conjunctură.

Totodată, Lucian Dan Teodorovici își asumă rolul de predicator în favoarea metodelor moderne de tratare a cancerului, și denunță naivitatea oamenilor care nu caută răspunsuri logice și speră să se vindece cu ceaiuri sau alte metode miraculoase. Dezbaterile pe această temă sunt o aluzie fină (sau nu chiar) la adresa pseudo-vedetelor din ziua de azi ce dezinformează populația prin alegerile lor, ridicându-le la rang de adevăr absolut.

Realitatea zilnică a lumii, presărată cu amărăciuni politice personale (rezultatul alegerilor din SUA) se întrepătrunde cu spațiul oniric, în care subconștientul împletește personaje reale cu figuri istorice. Astfel, scriitorul reușește să redea boala în toate ipostazele sale, de la fapte medicale concrete, la percepții individuale.

În ciuda subiectului grav pe care autorul îl abordează, Cel care cheamă câinii este o proză optimistă, un proiect literar născut din dorința de a consemna cum cancerul este doar o etapă trecătoare, și nicidecum un mod de viață.

 

Lucian Dan Teodorovici, Cel care cheamă câinii, Editura Polirom, Iași, 2017, 264 pagini

De două mii de ani este confesiunea dureroasă a unui tânăr intelectual de origini evreiești ce încearcă să-și găsească un loc în societatea românească interbelică, dar și o oglindă a unei epoci tumultuoase, ce prefigurează schimbările noii ordini de după cel de-al Doilea Război Mondial. Mihail Sebastian (pe numele său real, Iosif Hechter) scrie un roman aflat la intersecția dintre ficțiune și jurnal, într-o voce narativă extrem de personală și de implicată. Subiectivismul și emoția acestei relatări la persoana întâi creează un text vibrant, în care accentul cade preponderent pe trăirile interioare. (mai mult…)

Moștenirea literară bogată a lui Ioan Slavici este continuată cu succes de către stră-strănepoții acestuia, Filip și Matei Florian, care înlocuiesc studiul mediului rural cu cel al mediului urban, aplecându-se cu precădere asupra perioadei comunismului anilor ’70 și ’80. Scris sub forma unui duet narativ, romanul Băiuțeii este un experiment inedit în care cei doi autori reclădesc universul magic al copilăriei trăite la bloc.

Dacă în Inocenții Ioanei Pârvulescu tonul este unul predominant nostalgic și duios, frații Florian se întorc în trecut cu ceva mai multă detașare, dar cu aceeași bucurie și jovialitate pentru a descrie anii de început ai vieții lor. Pe Aleea Băiuț, în Drumul Taberei, „unde nimic nu era la voia întâmplării”, copiii petrec ore întregi pe aleile cartierului inventând cele mai năstrușnice jocuri, leagă și desfac prietenii, sau trăiesc primii fiori ai iubirii. O imagine un pic bucolică pentru tinerii din ziua de azi, dar ușor recognoscibilă pentru cei care au crescut în acea epocă.

Mintea-ți joacă un „bambilici” când îți amintești de  „zdrumpeș”, „înfășățel”, „bîldîbîc” sau „poimarți”

Scris sub forma unui dialog între cei doi scriitori, Băiuțeii este un mozaic al limbajului oral cu cel confesional și argumentativ. Uneori, ideile sunt prezentate schematic, sub forma unor notițe, alteori sub forma unei proze în versuri sau a unei mici nuvele independente, însă, cuvintele poznașe nu lipsesc niciodată. Mintea-ți joacă un „bambilici” când îți amintești de  „zdrumpeș”, „înfășățel”, „bîldîbîc” sau „poimarți”.

Ceea ce deosebește această carte de altele ce se înscriu în tematica copilăriei în comunism este scriitura pe cele două voci narative alternante, ce se completează de fiecare dată prin explicații și argumente bine structurate. Ping-pong-ul discursiv este evident doar în primele texte, acesta disipându-se pe măsură ce înaintăm în miezul acțiunii, iar cititorului îi devine ușor să navigheze între cele două registre.

Copilăria în comunism, între metaforă și realitate

Filip și Matei Florian își împart egal rolurile auctoriale. În calitate de frate mai mic, Matei rememorează întâmplările fantasmagorice ale primilor ani de viață, acele momente unice și personale pe care cei din jur le privesc cu condescendență și simpatie, pe când lui Filip, în calitate de frate mai mare, îi revine partitura realistă, ancorarea faptelor într-un context politic și temporal. Cele două scriituri, una bogată stilistic și metaforic, cealaltă clară și factuală, se împletesc armonios și recreează atmosfera copilăriei sub toate dimensiunile sale.

«Băiuțeii» nu este doar o ficțiune cu accente biografice, ci surprinde foarte bine și specificul traiului comunist în toate ipostazele sale, fie culturale sau sociale

Universul fantastic descris de Filip Florian, în care luna este un câine rotund, cristoșii zboară, prietenii imaginari apar dintr-un borcan de muștar, iar Bau-Bau este o apariție obișnuită, aduce un pic cu scenele create de Mircea Cărtărescu în nuvela Mendebilul, unde un personaj ciudat sparge ritmul de viață al copiilor de la bloc prin poveștile sale insolite.

Băiuțeii nu este doar o ficțiune cu accente biografice, ci surprinde foarte bine și specificul traiului comunist în toate ipostazele sale, fie culturale sau sociale. Comunitatea strânsă a vecinilor de la bloc, aniversările cu Cico și tort făcut în casă, joaca „de-a mama și de-a tata”, construcția blocurilor noi și jocurile aferente printre molozuri, cucerirea maidanelor sau a fetelor prin săruturi furate în subsoluri, sunt doar câteva dintre reperele unei lumi în care socializarea se făcea afară, și nu doar din spatele unor ecrane de calculator.

Un episod intens și puternic emoțional este vizionarea filmului rusesc „Zboară cocorii”, ce se suprapune cu ratarea unui meci important de-al lui Dinamo

O altă dimensiune importantă a jocului în fața blocului o constituie și meciurile de fotbal, rememorate cu patos prin prisma simpatiei față de echipa Dinamo și mai apoi Steaua, datorită vecinătății cartierului Drumul Taberei cu stadionul Ghencea. Cotidianul vieții anilor ’70-80 este redat și prin micile bucurii ocazionale precum mersul la cinematograf, emisiunile de teatru radiofonic sau colecționarea revistelor cu Rahan. Un episod intens și puternic emoțional este vizionarea filmului rusesc „Zboară cocorii”, ce se suprapune cu ratarea unui meci important de-al lui Dinamo.

Pe lângă prietenii copiilor Filip și Matei, galeria de personaje a romanului este întregită de figura mamei extrem de frumoase, dar și a tatălui absent, plecat mereu pe șantiere. Relațiile afectuoase cu bunicul matern Mircea și mătușa văduvă Uca contribuie la mistificarea perioadei copilăriei, acel tărâm magic în care adulții au puteri supranaturale, iar poveștile lor sunt o sursă de încântare și cunoaștere.

Băiuțeii, publicat prima dată în 2006, este printre primele scrieri ce vorbește despre perioada comunistă din perspectiva copilăriei, recuperând aspectele pozitive ale acelor vremuri. Dincolo de adunările pionierilor, joaca de-a „Elena și Nicolae Ceaușescu” sau lipsurile materiale, Matei și Filip Florian adună în paginile acestei cărți părțile bune ale „Epocii de Aur”.

 

Filip Florian și Matei Florian, Băiuțeii, Ediție îngrijită și cuvânt înainte de Radu Cosașu, Editura Polirom, Iași, 2012, 240 pagini

Proiectat în august 2016 la Festivalul Internațional de Film de la Locarno, filmul Inimi cicatrizate în regia lui Radu Jude îi readuce în atenția cititorilor pe scriitorul interbelic Max Blecher și romanul său omonim. La intersecția dintre proza confesională a lui Mihail Sebastian și cea psihologică a lui Anton Holban, opera lui Max Blecher depășește, totuși, după spusele lui Al. Protopopescu (Romanul psihologic românesc), tematica eului și se îndreaptă către expresionism.

În Inimi cicatrizate, expresionismul textului este însă redat la o intensitate redusă, deoarece căutările psihologice sau spirituale ale protagonistului, Emanuel, sunt aproape inexistente. Așteptările unei lecturi cu o puternică încărcătură emoțională mi-au fost răsturnate încă din primele pagini prin tonul obiectiv, rezervat în ceea ce privește destăinuirile personale, cât și prin rapiditatea cu care se desfășoară evenimentele. Astfel, senzația de detașare completă față de acțiune și personaje m-a însoțit până la sfârșit, în ciuda subiectului delicat.

Max Blecher surprinde în acest roman de dimensiuni reduse, cu puternice influențe biografice, perioada incipientă de diagnosticare a tuberculozei osoase la vertebre (sau morbul lui Pott) și atmosfera apăsătoare din sanatoriul francez de la Berck-sur-Mer. Acceptarea imediată a internării, cât și instalarea în noul cămin retras de la malul mării, se succed în scene scurte și dinamice, o expoziție fadă a unor decizii raționale.

„Emanuel simți că o parte din viața lui, liberă și esențială, dispăruse dintr-însul, poate pentru totdeauna. În locul ei își făcu loc o amărăciune calmă, și dureroasă, ca o nouă lumină interioară plină de tristeți.”

Viața lui Emanuel se scaldă într-o senzație de somnambulism și de amorțire, străpunsă pe alocuri de mici întâmplări cotidiene, precum prietenia cu ceilalți pacienți sau plimbările în aer liber ce-i îngăduie mici momente de reflecție, dar la un nivel destul de superficial. Stranietatea primelor zile este ușor înghițită de ritmul conviețuirii. Universul damnat al sanatoriului, ascuns de ochii lumii, este un spațiu ce reflectă doar realitățile pacienților. Prinși în corsete de ghips, țintuiți la paturi mobile, bolnavii se folosesc de oglinzi pentru a interacționa unii cu ceilalți și pentru a păstra contactul cu lumea lor restrânsă. Imaginea personajelor la orizontală, deplasându-se constant în aceste coșciuge-surogat, este demnă de orice roman SF, căci e greu să-ți imaginezi cum cineva poate trăi așa.

„Ce sumbră minte alcătuise cu elemente reale un tablou atât de dureros, de fantastic și demențial? […] Ce era însă această palidă viziune de scriitor pe lângă realitatea atroce din sala această de mâncare cu oameni vii și totuși morți, încrustați în poziții rigide, întinși și mumificați în timp ce palpitau încă de viață?”  

„Berck-sur-Mer e altceva decât un oraș de bolnavi. E o otravă foarte subtilă. Intră de-a dreptul în sânge. Cine a trăit aici nu-și găsește locul nicăieri în lume.”

Scenă din filmul „Inimi cicatrizate” (2016), în regia lui Radu Jude

Scenă din filmul „Inimi cicatrizate” (2016), în regia lui Radu Jude Foto: zilesinopti.ro

În mijlocul acestui mediu dezolant, Emanuel găsește consolare în relația cu Solange, o fostă pacientă a sanatoriului. Graba cu care se încheagă această legătură și lipsa emoției în împlinirea actului sexual îndepărtează și mai mult cititorul de drama personajului. Deși amintite trecător, neputința și furia în fața bolii se insinuează treptat în toate acțiunile sale. Dragostea înflăcărată de la început, cât și pasiunea organică mistuitoare se evaporă repede într-un dispreț vădit față de lumea normală. Emanuel devine un singuratic, încorsetat în propriile țesuturi cicatrizate.

„Există momente când ești mai puțin decât tine însuți și mai puțin decât orice. Mai puțin decât un obiect pe care îl privești, mai puțin decât un scaun, decât o masă și decât o bucată de lemn. Ești dedesubtul lucrurilor, în subsolul realității, sub viața ta proprie și sub ceea ce se întâmplă în jur… Ești o formă mai efemeră și mai destrămată decât a elementarei materii imobile. Ți-ar trebui atunci un efort imens ca să înțelegi inerția simplă a pietrelor și zaci abolit, redus la mai puțin de tine însuți în imposibilitatea de a face acel efort.”

Max Blecher creează un roman valoros din punct de vedere al stilisticii și imagisticii textului, dar platitudinea cu care redă acest episod grav de boală slăbește forța narativă. Scenele absurde și uneori grotești, limbajul dulceag, presărat cu diminutive și cuvinte cu iz arhaic („o minută”, „plapomă”, „ferești”, „trenișor”, „scoboară”) demonstrează talentul literar al acestui scriitor unic în literatura românească. Rămâne totuși regretul că acest tânăr romancier nu a  împrumutat mai multă profunzime și spirit intelectual alter-ego-ului său, așa cum o face în Întâmplări în irealitatea imediată.

Max Blecher, Inimi cicatrizate, Ediție îngrijită și prefață de Marieva Ionescu, Editura Humanitas, București, 2016, 232 pagini

Foto deschidere: lapunkt.ro

Romanul Inocenții al Ioanei Pârvulescu este un dans stilistic în care autoarea împletește candoarea cu rememorarea, istoria cu imaginația și amintirea cu uitarea, pentru a recrea lumea de vis a copilăriei anilor `60, o epocă de factură postbelică și de instaurare deplină a regimului comunist. În ciuda nuanțelor vădit autobiografice, perspectiva narativă a fetiței Ana este prelucrată și rescrisă prin ochii adultului ce consemnează cu nostalgie faptele unui trecut îndepărtat. Cuvinte meșteșugite despre o lume tainică ne poartă în mijlocul unui peisaj aproape de basm.

În Brașov, pe strada Maiakovski, fostă și viitoare Sfântul Ioan, supraviețuiește și în ziua de azi o casă cu memorie și conștiință, o casă ce respiră istorie și sentimente prin toți porii săi și care este, din umbră, personajul principal al romanului. Bătrână și misterioasă, cu trei etaje ce adăpostesc familia numeroasă a urmașilor și rudelor mamei-mari, ea este martorul tăcut al schimbărilor politice, dar mai ales al poveștilor de viață ale locuitorilor săi. Din ungherele-i întunecate se desprind bucuriile și tristețile a trei generații unite prin forța circumstanțelor, dar, mai ales, prin cea a iubirii.

„Câtă răbdare și cât noroc îți trebuie la recitire, până să dai de capăt șaradelor trecutului! Cât de greu înțelegi unele lucruri pe care nu le-ai trăit direct și cât de diferit le înțelegi în timp, chiar și pe cele la care ai asistat sau ai contribuit.”

Ana, Matei, Dina și Doru, frați și verișori, sunt „Cireșarii” acestei lumi atât de îndepărtate, micii exploratori, curioși și înzestrați cu un spirit de aventură specific tuturor copiilor acelor vremuri, alimentat în principiu de lecturi precum Winnetou sau Tom Sawyer. În plină eră a tehnologiei digitale, suprasaturate de trăirile virtuale, întâmplările descrise de Ioana Pârvulescu sunt un balsam peste rănile celor care tânjesc după simplitatea de altădată, cât și o incursiune melancolică în propriul trecut. Jocurile pe stradă cu toți copiii din cartier, schimburile de ciungă, șervețele, timbre sau magneți, iscodirea rudelor mai în vârstă în căutarea de istorisiri senzaționale, cotrobăitul prin sertarele secrete, tălmăcirea vieții adulților, toate acestea constituie universul feeric al Brașovului anilor ’60, reprodus cu multă delicatețe și savoare de către autoare.

„În schimb, pentru noi copiii, casa era mereu proaspătă și atrăgătoare, un loc de explorat, fără cusur, fără margini și fără moarte.”

Printr-o adresare directă către cititor, urmărind un fir narativ dictat de memoria afectivă și nu de o cronologie a faptelor, evenimentele sunt relatate cu fervoare. Copilăria este un tărâm fermecat, o buclă a timpului în care naratorul se poate întoarce oricând pentru a-i retrăi magia și a desluși tainele neînțelese, căci personajele sale nu mor niciodată. Mama-mare și tata-mare, Tanti și Nenea Ionel, tații casei, toți sunt nemuritori în amintirea colectivă a casei și a locuitorilor săi.

Căminul de pe strada Maiakovski este la intersecția dintre realitate și imaginar. Pe de o parte, asistă neputincios în fața capriciilor vremii și poartă cu sine povara instalării comunismului, a demolării suratelor vecine, a Brașovului redenumit Stalin, dar, pe de altă parte, este și leagănul năzbâtiilor celor mici. Genealogia complexă a neamului este un prilej continuu de intrigi palpitante și întâlniri cu personaje de poveste: anticarul ciudat, frații bunicii, turistul belgian rătăcit etc., toți contribuind fără să știe la șlefuirea personalității copiilor.

„Dar se vede că trecutul trebuie să rămână, în viețile noastre, la fel de plin de posibilități ca și viitorul. Depinde de fiecare pe ce cale a viitorului e în stare să-și plaseze viața și în ce variantă a trecutului, din o mie, e în stare să-și găsească urma.”

Mai mult, casa este și locul unde joaca se împletește cu educația, prin activitățile ce lasă loc explicațiilor de geografie ale strămătușii, fostă directoare de școală, ale mamei pasionate de chimie, și ale tatălui priceput la matematică. Armonia conviețuirii unei familii de intelectuali se traduce așadar printr-un amestec al dimensiunilor culturale de care frații și verișorii beneficiază din plin.

Reperele istorice ce stabilesc cadrul temporal al romanului Inocenții sunt referirile cu privire la ocupația Cehoslovaciei de către ruși, vizionările la televizorul alb-negru ale primilor pași pe Lună, cât și ale unor seriale americane din epocă, dar, facem și un salt în tinerețea părinților și a bunicilor și aflăm despre partizanii (rezistența anticomunistă) ce trăiau în munți, despre prizonieratul în Siberia, fabrica chimică de la Ozun sau noul Hotel Aro.

Cartea Inocenții a Ioanei Părvulescu este presărată cu imagini ce par desprinse dintr-un almanah al bunelor maniere. Ritualul aranjării și pregătirii meselor festive amintește de rețetele Sandei Marin, iar interacțiunea nepoților cu cei în vârstă sunt un amestec de blândețe și severitate precum în La Medeleni. E atâta tandrețe în acest text – un amestec de fericire și tristețe, prin care naratoarea dă glas unei istorii cvasi-personale, revăzute prin ochii omului matur ce își privește cu nostalgie și acceptare propriul trecut.

„Trecutul e scris cu cerneală simpatică. Ai nevoie de căldură ca să-i vezi literele reconturate, după ce multă vreme au stat ascunse ca și cum n-ar fi fost. Trebuie să-i acoperi coala albă și întinsă de o flacără sau să sufli abur prin gură peste el, pentru ca invizibilul să se transforme în vizibil și, încetul cu încetul, în fraze cu sens. Deși, de cele mai multe ori, câteva cuvinte esențiale rămân șterse, albe, loc gol și taină nedezlegată, cufundate pentru totdeauna în apele nemișcate ale timpului în care înotăm. Ale timpului în care ne înecăm.”

 

Foto deschidere: librariaeminescu.ro

Lecturi de concediu. 3 cărţi de citit în vacanța la munte

15 Iunie 2017 |
În plină lună iunie, când gândurile au început să ne zboare inevitabil către zilele de concediu, Matricea Românească vă propune trei cărți cu care să vă răsfățați în vacanța la munte. Toate bufnițele este atât un tribut adus copilăriei, cât...