Gabriel Păun

Avea doar opt ani când a pășit pentru prima dată într-o sală de arte marțiale. Se întâmpla la Reghin, unde micul Loránd, împins de la spate de figura atletică a tatălui a început să învețe arta Shotokan Karate. Rigoarea de la antrenamente nu l-a speriat, ba din contră, l-a disciplinat și ambiționat să devină din ce în ce mai bun.

Cum era firesc, au urmat nenumărate concursuri la care a cucerit medalii, a simțit ce înseamnă să nu ai o zi bună și să pierzi, apoi să te remontezi și să devii mai bun ca data trecută. Cu timpul, artele marțiale deveniseră pentru Loránd un adevărat mod de viață. Plecat din cuibul familiei pentru a studia medicina sportivă la Universitatea de Medicină și Farmacie din Târgu Mureș, tânărul a cunoscut altă lume și a fost nevoit să i-a viața în piept. De acum era bărbat și trebuia să se descurce, îi spunea adesea tatăl său. Prin urmare, Loránd a făcut ce se pricepea cel mai bine, adică i-a inspirat pe cei din jur să ducă un mod de viață axat pe sport, o gândire sănătoasă și voie bună. Timid, a început să predea colegilor de facultate, devenind acel antrenor pe care nu-l găsești cu una cu două. Vestea a tot circulat, astfel încât Loránd abia de mai făcea față la numărul mare de cereri.

Disciplinat din fire și de un bun simț care te frapează, Loránd și-a dorit mai mult de la viață, motiv pentru care a luat calea Școlii Militare de Subofițeri din Drăgășani, iar în momentul de față este unul din membri de elită ai Grupării de Jandarmi Mobile din Târgu Mureș. Și de parcă nu era suficient, ei bine, recent, Loránd Kalas și-a făcut debutul și în ring-ul de kickboxing, unde în luna octombrie 2023 a cucerit Centura Semi-PRO Balkan-Asia și Centura Turcie, printr-un KO de toată frumusețea.

Astăzi, Loránd Kalas a poposit la Dialogurile Matricei și am povestit despre începuturi, mentalitatea unui campioni, depășirea provocărilor, descoperirea sinelui prin sport și multe alte subiecte.

Vizionare plăcută!

Iată câteva din subiectele pe care le-am discutat în acest episod:

• Primul pas pe tatami, o dragoste la prima atingere
• Cei șapte ani de acasă și procesul de autoeducație
• Antrenor, jandarm, autor de carte și campion. Cum le faci pe toate?
• Învingător în lupta cu prejudecățile

A început să cânte de timpuriu, mai precis de la vârsta de cinci ani. Desigur că la început totul a fost o joacă de copii, însă cu trecerea timpului Anamaria respira muzică prin toți porii, motiv pentru care a început să se pregătească mult mai serios pentru o carieră în lumea această lume. Cu trecerea timpului, a luat calea festivalurilor, prilej cu care a cântat și încântat publicul și jurații care au răsplătit-o cu fel de fel de premii.

Când nu este pe scenă, Anamaria este o veritabilă culegătoare de folclor, asta și pentru că este studentă la Facultate de Litere, secția Etnologie. Printre, concerte, proiecte și drumuri bătute în lung și-n lat, Anamaria Lăcătuș a poposit la Dialogurile Matricei, prilej cu care am discutat despre debutul în muzică, întâmplări de pe scenă, tradiții din lumea satului, costume populare și planuri de viitor.

 Iată câteva din subiectele pe care le-am discutat în acest episod:

• Muzica, o dragoste la prima audiție
• Mentalitatea interpretului de festival
• Taina satului românesc și a costumelor tradiționale
• Un album lucrat pe îndelete

Copilăria Laviniei începe sub cheia tăcerii. Semnele sunt cele care au luat locul cuvintelor deoarece părinții sunt persoane surde. Nimeni nu spune că a fost ușor, dar a înțeles că nimic nu e întâmplător și că are un rol în lumea acesta. A petrecut perioade bune lângă oamenii surzi, a învățat să-i simtă, să-i accepte, și să-i ajute. Astăzi, Lavinia Chițu este singura interpretă de muzică în limbajul semnelor, și punte între două lumi: cea a persoanelor auzitoare și a celor neauzitoare.

 Iată doar câteva din subiectele pe care le-am discutat în acest episod:

• O copilărie în tăcere și educația primită
• Muzica, balsam pentru suflet. Cum este să traduci piese pentru persoanele surde?
• Schimbarea mentalității. Și oamenii surzi au nevoie de artă
• Proiecte, planuri și idei de viitor

Vizionare plăcută!

A făcut cunoștință cu motorul pe când avea doar 5 ani! La ceva timp de la încălecare, mai exact la 11 ani, participă la primul concurs. Privirile mirate ale celorlalți concurenți nu au intimidat-o, ci din contră, s-a ambiționat și mai tare cucerind medalii pe circuitele naționale și internaționale. Prin muncă, talent și devotament, Daria și-a câștigat respectul celor din jur, iar în 2017 a fost desemnată sportiva anului!

În prezent, este studentă în anul III la Facultatea de Medicină Veterinară din București și îmbină cu desăvârșire studiul asiduu cu priceperea unui pilot de prim rang.

 Iată doar câteva din subiectele pe care le-am discutat în acest episod:

• Emoțiile debutului pe circuit
• Cea mai gravă accidentare și refacerea
• Distincții și medalii. Cum este să fii sportiva anului?
• Viața de student la medicină veterinară și oportunități

Multă lume s-ar fi așteptat ca primul concert să-l fi susținut pe o scenă, însă lucrurile nu au fost chiar așa. Fiind de mică o fire energică și visătoare, Raluca oferea primele reprezentații muzicale, prin copaci, în curte, imaginându-și că unduirile lanului de lucernă sunt uralele publicului. Era doar începutul. Într-o zi, unchiul a tras cu urechea și a simțit că puștoaica mustește de talent. Au început să lucreze, și ușor, ușor pașii au purtat-o către Grupului Folcloric Mugurel, iar în 2008, trece cu bine preselecția organizată de Corala Fantasia din Vaslui.

Odată cu trecerea timpului, Raluca devine elevă la Liceul Mihail Kogălniceanu, secția Științele Naturii, cu gândul de a îmbrăca halatul de medic. În ciuda acestui fapt, a continuat să cânte, să participe la concursuri în țară și peste hotare, făcând din muzică un adevărat mod de viață.

Participarea la emisiune Vedeta Populară, unde a cucerit locul II, a fost scânteia care a aprins focul. Din acel moment a colaborat cu mari orchestre, a încântat pe marile scene și a realizat mai multe colaborări cu artiști de seamă. Dacă până de curând publicul o cunoștea ca ,,fata care cântă muzică populară”, ei bine de ceva vreme în coace, Raluca a descoperit noi valențe artistice și atacă cu o ușurință debordantă genuri ca pop, jazz sau soul.

Vă invităm să rămâneți cu noi în clipele următoare pentru a descoperi o poveste presărată cu muncă, talent și pasiune.

Născut și crescut în București, Alex era genul de copil energic care cu greu putea fi convins să intre în casă. Cu alte cuvinte, o copilărie care nu anunța nimic din ceea ce viața avea să-i pregătească. Era anul 2004. Un virus de răceală începe să-și facă de cap, refugiindu-se în articulații. Au urmat tot felul de tratamente, opinii medicale, iar în final a fost trimis acasă având un diagnostic scris cu creionul: poliartrită reumatoidă juvenilă. Și cum lucrurile păreau că nu pot merge mai rău, la scurt timp, boala a degenerat. Alex a fost țintuit la pat vreme de trei ani.

În fața lui Alex se trasau două drumuri: unul al pierzării și al deznădejdii, iar altul al luptei presărate cu speranța reinventării. Și alegerea a fost simplă! În ciuda faptului că rămăsese în scaun rulant, tânărul s-a angajat într-un call center, fiind un exemplu de ambiție și muncă. Ulterior, seriozitatea, perseverența și implicarea de care a dat dovadă, l-a condus către o carieră în domeniul IT la una din cele mai mari firme de asigurări de pe piață.

Între job și încercările de zi cu zi, Alex a decis că viața nu trebuie trăită doar pentru a supraviețuii. Astfel, a acceptat o nouă provocare și s-a înscris în programul #ȘoferiDeSuflet, derulat de Asociația Magic, prin care transporta oameni ieșiți din spital către casă. Nu vă puteți închipuii reacțiile beneficiarilor când erau așteptați la porta spitalului de un tânăr în scaun rulant, cu un zâmbet larg pe buze, care-i invita respectuos să i-a loc în mașina special adaptată.

Rămâneți cu noi, pentru că în minutele următoare, veți descoperi povestea unui învingător care ne-a demonstrat că indiferent de provocările ivite în cale, BIRUINȚA, este singura variantă!

Părintele Constantin Dan Bădulescu a crescut cu muzica în casă de când se știe. Își amintește și acum radioul bunicului la ale cărui boxe răsunau acorduri de muzică ușoară și clasică. La drept vorbind, era un mediu propice pentru a crește un copil meloman. La 14 ani, cu prilejul zilei onomastice, a primit în dar o chitară, prilej numai bun de a da frâu liber calităților muzicale cu care fusese înzestrat.

Chiar dacă nu a urmat un liceu de muzică, asta nu a contat prea mult, ba din contră, a fost un plus în viitoarea carieră de muzician. Nu a slăbit corzile chitarei, și la 16 ani își făcuse debutul într-un cadrul cât se poate de profesionist. Inevitabil, pașii l-au purtat la Conservatorul din București, unde absolvă cu brio în 1975, la secția Pedagogie muzicală.

Debutează ca muzician rock (chitară bas) în 1968, cu formația Solaris, urmând ca în 1974 să intre în celebra formație Sfinx. Are o contribuție majoră în plan muzical, cât și ca textier, compunând mai multe piese. Au urmat ani de concerte, ovații, autografe, completate de peripluri prin formațiile Roșu și Negru, Iris, precum și colaborări cu artiști celebri ca Nicu Alifantis sau Mircea Baniciu.

În plan spiritual, ateismul promovat în acele timpuri, fusese înlocuit cu anumite căutări spirituale care l-au dus pe cărarea astrologiei, New Age-ului, Yoga, felurite forme de meditații, etc. Și cu toate acestea, golul sufletesc nu-și găsea astâmpăr. Întâmplarea face ca pe 6 ianuarie 1986, să părăsească România și să ia calea țărilor nordice, stabilindu-se în Suedia. Aici, la milioane de kilometri distanță, într-o țară rece, atât la propriu, cât și la figurat, avea să devină Ortodox!

A fost nevoie de o bună bucată din viață, milioane de kilometri și câteva întrebări puse la timpul lor. Acum, slujește cu devotament lui Dumnezeu și oamenilor, făcând din aceasta un punct cheie al misiunii sale pe pământ.

În clipele următoare, vă invităm să descoperiți o poveste, demnă de marile ecranizări de la Hollywood.

Vizionare plăcută!

Era o zi ca oricare alta. Ioana făcuse primii pași în casa unor prieteni de familie. În centrul camerei, trona maiestos un pian de care a fost vrăjită pe loc. Fără nicio reținere, s-a așezat pe scaun și a început să ia la control toate clapele producând un sunet care cu greu se putea numi muzică. Era și normal pentru că episodul se petrecea pe la vârsta de 4-5 ani. Văzând întâmplarea, fiul familiei cu pricina o invită pe micuța Ioana la câteva ore în care să-i pună la încercare calitățile muzicale. Zis și făcut!

Tânăra s-a îndrăgostit pe loc de instrument, iar cu timp i-a dedicat acestuia 12 ani din viața ei. Au fost ani în care programul de studiu asiduu i-au răpit unele momente din copilărie, dar nu regretă nicio secundă din timpul petrecut în fața partiturii. Ulterior, drumurile au purtat-o pe alte căi, dar muzica pianului a fost tot timpul acolo, în background-ul vieții. Așa se face că în pandemie, când lumea fugea care încotro, Ioana a pus bazele Concursului Internațional de Interpretare SCHERZO, care s-a bucurat de un succes răsunător.

Până în prezent, efortul Ioanei și a oamenilor de lângă ea, au făcut ca sute de tineri să-și poată exprima talentul de-a lungul a patru ediții. Pe lângă acestea, tânăra lucrează în particular cu tineri și nu numai, ghidându-le pașii pe cărarea muzicii și făcându-i să se îndrăgostească iremediabil de magia artei.

Printre note, partituri, ore petrecute alături de elevi, Ioana Cristache a poposit în fața microfonului, motiv pentru care nu ne-am putut abține să nu o luăm la întrebări.

Ce a ieșit? Vă lăsăm pe voi să vedeți!

S-a născut și a copilărit pe străzile prăfuite ale Bucureștiului. Părinții, oameni la locul lor, dar nu prea duși pe la Biserică. În acest context, tânărul Tudor are o întâlnire providențială cu bunica, de a cărei caldă mângâiere își aduce aminte și azi. ,,Buni, Dumnezeu nu există! Am fost în cosmos și s-a dovedit, că cerul este un loc doar cu stele și planete, nici vorbă de Dumnezeu acolo!”, susținea sus și tare junele care avea doar șase ani. Dar bunica a surâs, apoi, la scurt timp a urmat o mângâiere.

Era un prim episod dintr-o serie de căutări și frământări interioare. După câțiva ani, pașii l-au purtat pe Tudor la Seminarul Teologic din Capitală. Privind în urmă, cei 5 ani de seminar au fost ca o adevărată catehizare în care a dobândit o mai bună cunoaștere a ceea ce este credința ortodoxă. Firesc, a urmat o facultate cu profil teologic, numai că după terminarea ei, Dumnezeu avea să-i îndrepte pașii tocmai pe cealaltă parte a globului, mai exact în Boston, unde devenise masterand al Hellenic College Holy Cross.

Printre cursuri, trece pragul unei parohii de convertiți ortodocși, unde are un șoc! Zeci de americani îmbrățișau din toată inima credința ortodoxă. Au urmat ani de slujire, mai întâi ca diacon, apoi ca preot, iar în momentul de față părintele își desfășoară activitatea pe două fronturi: la Biserica Sfânta Maria din orașul Boston, și la al Hellenic College Holy Cross, unde are în grijă sarcini administrative.

Rămâneți aproape pentru că am luat calea Americii și am stat de vorbă cu părintele Tudor Sâmbeteanu despre viața unui preot ortodox în SUA, despre americani ce îmbrățișează dreapta credință, despre slujirea în arealul academic, plus multe alte subiecte atât pentru credincioși cât și pentru mai puțin credincioși.

Ce a ieșit? Un super dialog!

Vizionare plăcută!  

Este un munte de muncă, talent, perseverență și voință. În copilărie, Christiana era un fel de justițiar menit să restaureze dreptatea acolo unde era nevoie. A crescut într-o familie în care rigoarea și munca se exprimau prin sport și artă. De la mama a împrumutat simțul pentru frumos, iar de la tata a deprins primele mișcări de arte marțiale.

Orele îndelungi de asceză în sala de antrenament au făcut ca la numai 16 ani să participe la Campionatul Mondial de Karate, în Tokyo, Japonia. Au fost ani de sacrificii, accidentări, refaceri, căderi și ridicări, la capătul cărora stătea un crez nobil: titlul de campioană mondială! Și acesta a venit în 2015, după un meci nebun, în urma căruia Christiana a devenit singura sportivă din România deținătoare a acestui titlu.

Toate acestea nu s-ar fi putut realiză fără credința în Dumnezeu, este de părere Christiana. Când nu este în ring, sau la antrenament, se așează smerit în fața șevaletului și făurește chipuri de sfinți sau scene biblice. Asta pentru că la bază, Christiana este pictor iconar.

Zilele trecute, campioana noastră ne-a făcut o vizită, motiv pentru care am pus camerele pe poziție, am pregătit luminile, ne-am făcut încălzirea și am bătut gongul pentru un podcast cât un meci cu centura pe masă. Ce a ieșit? Un SUPER, dialog la capătul căruia veți descoperi idei valoroase, răspunsuri la problemele existențiale și un om de nota 1000!

Vizionare plăcută!

A început să cânte de la 7 ani când a fost fermecat de frumusețea muzicii psaltice. Treptat, a îndrăznit, și a devenit un om de bază la strana Catedralei Sfânta Parascheva din Voluntari. Vocea cu care a fost înzestrat, a atras atenția multor psalți din țară, urmând să cânte pe mari scene alături de Corul Psaltic Tronos al Patriarhiei Român. Cum vede Mihai Vlad relația unui copil cu Dumnezeu, care este sfântul său preferat și ce planuri are pentru viitor, descoperiți într-un interviu special, dedicat Zilei Internaționale a Copilului.

Pentru toți copii de toate vârstele, Matricea Românească vă urează: LA MULȚI ANI!

Abia ce împlinise 18 ani când deodată, Florin s-a văzut pus în fața unei alegeri: bani pentru a face școala de șoferi sau un aparat foto? Răspunsul a șocat pe toți, pentru că Florin alesese detașat aparatul foto cu care a luat la pas ulițele Dăișoarei. La început, timid, stătea pe la colț de uliță și surprindea prin obiectiv frânturi din viața sătenilor. Cu timpul, curiozitatea s-a a crescut și într-o bună zi, tânărul a dat peste un tablou prăfuit, care nu-i spunea mai nimic și un morman de cărți uitat de lume. Atunci a încolțit în mintea lui următorul gând: Cum ar fi să facem o bibliotecă!

Asta a fost scânteia care a dus la apariția unui lanț de biblioteci rurale, a unei asociații care promovează tradițiile și a unui muzeu de obiecte și costume tradiționale unde se regăsesc peste 400 de exponate.

Cum s-au putut realiza toate acestea, ce dificultăți s-au ivit în cale și de ce este important să ai un vis, descoperiți în primul episod al Dialogurilor Matricei.

Iată doar câteva din subiectele pe care le-am discutat în acest episod:

Binele care ne molipsește: ,,Deseori aud expresia  «binele se face în liniște». Greșit! Binele se face cu zgomot ca oamenii să audă, ca oamenii să aibă exemple, să aibă ce să susțină, unde să se implice și ce să facă.”

Fondatorul bibliotecii din Dăișoara s-a întors acasă după aproape un secol: ,,Am primit un pachet de la Botoșani și mă sună domnul de acolo și-mi spune: Florin, vezi că în cele 200 de cărți este o carte pentru tine.” Atât. M-am apucat, am desfăcut, și ce am găsit! O carte scrisă de Emanoil Bucuța ștampilată cu Biblioteca Căminului Cultural Dăișoara. S-a întors acasă, din Botoșani. A fost clar un semn!”

Cum a luat naștere un muzeu în plină pandemie: ,,Vedeam cum veneau colecționari și cumpărau din sat cămăși care au fost lucrate la lumina lămpii cu sume de 10 lei. Erau cămăși lucrate în anii 1920 sau chiar mai vechi. Am zis că nu se poate așa ceva! Știam câtă muncă este acolo și câtă pasiune. Așa că m-am dus la preot și am zis că noi mai avem o cameră disponibilă în căminul cultural așa că hai să facem un muzeu”

Podcastul este la un clic distanță în fereastra de mai jos. Ce mai aștepți?

Publicist, avocat de seamă, iubitor al culturii și participant la Marea Unire. Absolvent al Academiei de Drept din Oradea, Mihail Gropșianu face practica avocațială în cabinetul avocaților Nicolae Zigre senior şi Coriolan Pop. După obținerea dreptului de liberă practică își deschide propriul birou la Oravița și se implică în revitalizarea vieții culturale a orașului. La doi ani după izbucnirea Primului Război Mondial este trimis pe frontul din Albania. Când focurile se mai domolesc, se implică în acțiunile care au premers organizarea Consiliului Național Român, Gărzii Naționale și Consiliului Militar.

Un avocat în sprijinul culturii orăvițene

S-a născut pe meleaguri bănățene, în satul Sasca Montană, la 23 decembrie 1869. Tatăl ocupa funcția de primar, iar mama era descendenta unei familii românești din Gropșenii de Sus, județul Romanați. Junele face primii pași pe ogorul pedagogic în comuna natală, după care se îndreptă către școala civilă din Oravița. La numai doi ani distanță, se transferă la gimnaziul din Biserica Albă, Banatul Iugoslav de azi, unde stă vreme de trei ani. Diploma de bacalaureat o dobândește la Kecskemet, în Ungaria, urmând ca de acolo să se îndrepte către  Academia de Drept din Oradea. Practica avocațială s-a consumat în biroul avocaților Nicolae Zigre senior şi Coriolan Pop. Odată isprăvită, Mihail a fost nevoit să-și îndeplinească serviciul militar, urmând ca la terminarea lui să se îndrepte către Facultatea de Drept din Budapesta. Aici, în anul 1896 a obținut diploma de doctor în științe juridice, se reîntoarce la Oravița și se înscrie în Baroul Timiș.

Ajuns avocat cu acte în regulă, Mihail Gropșianu își deschide propriul birou și începe să lucreze pe cont propriu. În paralel cu activitatea juridică, s-a implicat în viața culturală a Oraviței. A reînființat Casina Română, a sprijinit teatrul orăvițean fiind un membru de bază al despărțământului  ASTRA din acea zonă. Pe lângă toate acestea, Mihail era un pasionat al condeiului, motiv pentru care a pus bazele ziarului Foaia Orăviții, în care apăreau articole ce urmăreau cultivarea conștiinței de neam. Ziarul apăruse în circa 100 de numere, după care a fost nevoit să-și înceteze activitatea pentru că redactorii au fost trimiși pe front la ordinul autorităților austro-ungare.

Acțiuni militare și politice

În anul 1916, la doi ani după izbucnirea primei conflagrații mondiale, avocatul Gropșianu a fost înrolat în armata austro-ungară și trimis în Albania, unde primise funcție de comandant de etapă. Prăbușirea frontului îl găsește la Oravița, îndreptându-și toate forțele către organizarea Gărzilor Naționale Românești din Valea Nerei și Valea Carașului. La 4 noiembrie 1918 s-a organizat o adunare la care au luat parte în jur de 1000 de persoane, prilej cu care s-a înființat Consiliul Național Român, Garda Națională și Consiliul Militar, ultimul aflându-se sub conducerea lui Mihail Gropșianu. În următoarea zi, s-a alăturat învățătorului Gheorghe Lipovan, alături de care a editat ziarul Legiunea Română, cu rol de monitor oficial al organismelor de coordonare a luptei naționale din zona Oravița.

Eforturile sale depuse în slujba afirmării drepturilor naționale i-au adus un loc în delegația localității Sasca Montană, la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. După Unire, a fost ales în Marele Sfat Național, apoi procuror general al Parchetului de la Târgu Mureș și prim-procuror al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj. Momentul instalării administrației românești în Banat, a reprezentat un nou moment prielnic în carieră. Este numit prim-procuror al Curții de Apel Timișoara, unde a funcționat până în anul 1921.

Încheindu-și socotelile cu funcțiile de înaltă răspundere, Mihail a decis să revină la prima dragoste, avocatura. A fost ales vicepreședinte al Uniunii Avocaților și promovat Decan al Baroului Timiș între anii 1922-1928. Pentru meritele sale deosebite, Regele Mihai I i-a acordat în anul 1941 medalia Regele Ferdinand I cu spadă. La data de 1 aprilie 1945 pune roba în cui și se pensionează. Retras la Oravița, este trimis în fața Comisiei de epurare care îi anulează pensia. Părăsește această lume la 25 octombrie 1952.

Surse:  1) enciclopediaromaniei.ro; 2) Biblioteca Digitală BCU Cluj;

Cu un bagaj de vise și multă determinare, Eliza a părăsit meleagurile ialomițene, și a luat calea Bucureștiului cu gândul de a fi medic. Aici, a studiat la Colegiul Național “Tudor Vianu”, unde a început să cocheteze cu partea de informatică. Baleta între biologie și coduri de programare, ambele fiindu-i dragi. În clasa a XI-a, Eliza a dorit să afle mai mult despre tainele biologiei aplicate în informatică. A bătut la ușa unui institut de cercetare din Capitală, iar de acolo a ajuns până în celălalt capăt al țării tocmai la Institutul Oncogen din Timișoara. Acum este studentă în anul I la Jacobs University în Germania și urmează un majour în Computer Science. Despre relația biologie tehnologie, studiul în Europa și proiecte de suflet, vorbim pe larg cu Eliza Marghidanu. Dacă vrei să afli mai multe informații despre cum poți aplica la o facultate în SUA, vizitează site-ul VSSIA.org.

Interviul pe scurt:

Când curiozitatea te împinge în laborator: “Voiam să știu mai multe despre ce presupune cercetarea și am dat mai mult emailuri la un institut de cercetare din București. Pur și simplu le-am spus că sunt la liceu, dar mă interesează foarte tare biologia aplicată în informatică și i-am rugat dacă mă pot primi și pe mine să văd cum funcționează cercetarea. Oamenii de acolo au spus că nu au mai auzit așa ceva în viața lor și au zis că pot veni.”

Viața de student la Jacobs University: “Apoi, în afară de orele de la curs, profesorii au ore speciale în care te poți duce să vorbești cu ei despre orice lucru. La Jacobs University fiecare student își poate alege cursurile, și aveam în minte cam ce aș vrea să fac, însă nu mi-a venit să cred când am văzut că tot ce se propunea era exact pe placul meu.”

Un proiect de suflet: “Am intrat în echipa VSSIA din această vară. Știam de acest proiect încă din liceu și îmi doream să fac parte din el numai că trebuia să fiu studentă la facultate pentru a deveni consilier. Am vorbit cu Julia și i-am spus că vreau să ajut pentru că dacă nu ai pe cineva care să te ajute este foarte greu.”

De la biologie la informatică, nu-i decât un pas

Născută și crescută în Slobozia, Eliza și-a dorit să ia calea Bucureștiului odată cu intrarea la liceu. Atunci avea doar paisprezece ani și trebuia să se mute singură într-un oraș agitat și plin de lucruri neprevăzute. “Până la sfârșitul clasei a IX-a, am zis ca trebuie neapărat să mă mut pentru că simțeam că voi avea mai multe oportunități și chiar așa a fost. La începutul liceului am pornit cu gândul că o să fac medicina în România și uite că de aici am ajuns la să abordez partea de informatică apoi să aplic la mai multe universități din America și Europa”, spune Eliza Marghidanu.

,,La începutul liceului am pornit cu gândul că o să fac medicina în România”

Atracția pentru Germania a venit fără sa bage de seamă. Iubea cultura, știa limba, fapt care a făcut-o să aleagă această țară în detrimentul Americii. “La Jacobs University este o diversitate mult mai mare față de universitățile americane. Aici sunt studenți din peste o sută de țări, și nu ascund faptul că am vrut să fiu și mai aproape de casă.” Cu toate acestea, un lucru rămâne neclar: Cum se desfășoară procesul de aplicare la o universitate din Germania? “Este la fel ca procesul de aplicare pentru America și constă într-un eseu principal la care trebuie să muncești foarte mult. Ei vor să te vadă pe tine în afara activităților tale, deci nu trebuie să pui accent pe olimpiadele la care ai participat. Vor să-ți vadă personalitatea și vor să le spui în acel eseu cine ești tu cu adevărat. Pe lângă acest aspect, mai ai nevoie de trei recomandări de la trei profesori, de foarte multe acte, iar fiecare facultate are și o serie de eseuri suplimentare. La Jacobs University din câte îmi aduc aminte au fost cam patru, cinci eseuri”, lămurește Eliza.

Despre cercetarea în România și studenția în Germania

Gravita între biologie și coduri de programare, ambele fiindu-i dragi. În clasa a XI-a, Eliza a dorit să afle mai mult despre tainele biologiei aplicate în informatică, așa că a bătut la ușa unui institut de cercetare din Capitală. “Voiam să știu mai multe despre ce presupune cercetarea și am dat mai mult emailuri la un institut de cercetare din București. Pur și simplu le-am spus că sunt la liceu, dar mă interesează foarte tare biologia aplicată în informatică și i-am rugat dacă mă pot primi și pe mine să văd cum funcționează cercetarea. Oamenii de acolo au spus că nu au mai auzit așa ceva în viața lor și au zis că pot veni. Ulterior, am publicat și un articol de cercetare într-o revistă de specialitate, un articol în care am analizat virusul Sars Cov 2 în comparație cu alte virusuri. Pe urmă, am aflat de Institutul Oncogen de la Timișoara care lucra pe partea de vaccinuri și am văzut că au o echipă de liceeni care lucrează la treaba aceasta și le-am scris că aș vrea să particip și eu. Inițial au spus că nu se poate, pentru că eu sunt din București este distanță prea mare, apoi că nu sunt majoră deci nu am cum să vin singură. Cum-necum, am ajuns la un acord și timp de două săptămâni jumate am lucrat cot la cot cu cei de acolo în laborator, unde am pus accent pe determinarea următoarelor mutații ale virusului.”

,,Pur și simplu le-am spus că sunt la liceu, dar mă interesează foarte tare biologia aplicată în informatică”

În prezent este anul I la Jacobs University, unde urmează un majour în Computer Science. Eliza îmi spune că nu a lăsat baltă prima dragoste, biologia, și că își dorește să combine informatica cu biologia. În continuarea dialogului nostru, o întreb cum arată viața de student la Jacobs. “Pentru majoritatea persoanelor ruperea de casă este dificilă, dar pentru mine, care sunt obișnuită cu drumurile, a fost ușor. Aici, dacă ai orice fel de problemă o poți discuta cu profesorul. Să vă dau un exemplu. Odată am avut o problemă și nu puteam să merg la curs. I-a scris profesorului și m-a uimit că a fost atât de înțelegător chiar dacă problema nu era atât de importantă. Apoi, în afară de orele de la curs, profesorii au ore speciale în care te poți duce să vorbești cu ei despre orice lucru. La Jacobs University fiecare student își poate alege cursurile, și aveam în minte cam ce aș vrea să fac, însă nu mi-a venit să cred când am văzut că tot ce se propunea era exact pe placul meu”, precizează Eliza Marghidanu.

În campus la Jacobs University, Bremen, Germania

Sisteme educaționale și un proiect de suflet

Având experiența sistemului educațional din România, iar mai nou, pe cea a sistemului german, nu mă pot abține să o rog pe Eliza să facă o mică comparație. “Una din cele mai mari probleme la sistemul românesc ar fi relația dintre elev și profesor. Mi se pare că un elev nu poate să se dezvolte atâta timp cât este tratat ca un număr în catalog și nu este lăsat să se exprime. Din această pricină, foarte mulți elevi ajung să se închidă în ei și să nu-și mai atingă potențialul maxim. Apoi, faptul că majoritatea profesorilor nu te înțeleg dacă faci activități extrașcolare. Fiecare profesor consideră materia lui cea mai importantă și altceva nu mai contează.”

Pe lângă cursuri și seminarii, Eliza este membră în cadrul proiectului Vreau să studiez în America și oferă consultanță elevilor care vor să dea stat visului american. Am întrebat-o când s-a alăturat echipei și cum merg lucrurile. “Am intrat în echipa VSSIA din această vară. Știam de acest proiect încă din liceu și îmi doream să fac parte din el numai că trebuia să fiu studentă la facultate pentru a deveni consilier. Am vorbit cu Julia și i-am spus că vreau să ajut pentru că dacă nu ai pe cineva care să te ajute este foarte greu. Nu zic că-i imposibil, dar sunt multe lucruri de făcut, multe informații și este mult mai ușor dacă ai pe cineva lângă tine care a trecut prin acestea. Momentan am trei eleve pe care la ajut să aplice la studii în America”, conchide Eliza Marghidanu.

Ardelean get-beget, Cornelius a dezvoltat de mic o înclinație către muzică. Părinții i-au intuit talentul, motiv pentru care au decis să-l înscrie la Școala Gimnazială de Muzică „Augustin Bena”. Cu multă muncă, talent și ambiție, tânărul a evoluat de la an la an ajungând să cucerească podiumurile mai multor concursuri naționale și internaționale. A susținut recitaluri în Berlin, Paris, Praga, Londra, Beijing, Elveția și București. În calitate de solist, a concertat alături de mari orchestre precum Prague Radio Symphony Orchestra, Orchestra Simfonică Academică a Filarmonicii Khmelnitsky, Filarmonica de Stat „Transilvania” , Filarmonica de Stat „Moldova”, Camerata Regală, Orchestra Națională de Tineret a Fundației Principesa Margareta a României și Orchestra Națională „Junior”. Astăzi, stăm de vorbă cu tânărul violoncelist Cornelius Zirbo și aflăm cum s-a îndrăgostit de muzică, care este menirea artistului în contemporaneitate, în ce proiecte este implicat și care sunt planurile pentru viitor.

Interviul pe scurt:

Violoncelul și latura sa ascunsă: “Este ca și cum ai îmbrățișa pe cineva și te folosești de gravitate pentru a proiecta sunetul. Apoi, sunetul în sine este unul extrem de cald și se spune că este cel mai apropiat de timbrul și vocea umană.  Ulterior, muzica a început să devină o parte foarte importantă în viața mea.”

Cum să te folosești de nereușită: “Știind faptul că lumea este foarte bine pregătită la concursurile importante, acest lucru mă determină să mă pregătesc mult mai intens. Anul trecut am participat la Concursul George Enescu și am picat la prima etapă, dar pregătirea pentru concurs m-a crescut și am ajuns la un alt nivel destul de bun.”

Misia artistului și artei: “Cred că artistul are de-a face cu ingeniozitatea, cu creativitatea cu care creează ceva într-un anumit moment. Asta ne face eligibili acestei peceți de artist. Menirea artistului este una foarte dificilă și complexă. Ea are de-a face în primul rând cu aplecarea către cel de lângă tine, cu dezbrăcarea de sine.”

Talentul pus la lucru  

Vine dintr-o familie în care muzica este la loc de cinste. Pe când avea nouă ani, părinții au intuit talentul lui Cornelius, așa că l-au condus către un instrument cu totul special și anume violoncelul. “De mic copil aveam o înclinație deosebită către muzică. Părinții au remarcat calitățile mele în această direcție și m-au înscris la Școala Gimnazială de Muzică „Augustin Bena”, unde am frecventat cursurile de violoncel. Consider că este ceva aparte cu acest instrument, începând de la postură, care este una foarte naturală, foarte firească. Este ca și cum ai îmbrățișa pe cineva și te folosești de gravitate pentru a proiecta sunetul. Apoi, sunetul în sine este unul extrem de cald și se spune că este cel mai apropiat de timbrul și vocea umană.  Ulterior, muzica a început să devină o parte foarte importantă în viața mea, iar după câțiva ani era limpede că acesta va fi  parcursul meu”, povestește Cornelius Zirbo pentru Matricea Românească.

,,Consider că este ceva aparte cu acest instrument, începând de la postură, care este una foarte naturală”

A stăpâni un instrument necesită exercițiu îndelungat, perseverență și multe sacrificii. Nu de puține ori, Cornelius a sacrificat multe meciuri de fotbal în detrimentul repetiției la violoncel. “Când eram copil acest sacrificiu era receptat altfel. Mă uitam în jur și vedeam cum colegii mei jucau fotbal în curtea școlii, iar eu îmi luam violoncelul în spate și mergeam la școala de muzică. Poate atunci era un pic dramatic, dar în prezent o fac cu mare plăcere. Poate de aceea nu sunt un bun jucător de fotbal [râde]”.

Mentalități de concurs și momente din care înveți

A continuat să îmbrățișeze violoncelul cu canadoare și delicatețe. În devenirea sa muzicală au urmat  Colegiul de Muzică „Sigismund Toduță”, după care s-a mutat la București, unde a urmat Liceul ,,Dinu Lipatti” și în cele din urmă Universitatea de Muzică. Traselul academic s-a îngemănat cu participarea la felurite concursuri naționale și interanționale. În continuarea dilogului, îl întreb pe Cornelius cum vede rolul concursurilor în cariera unui tânăr muzician. “Subiectul concursuri, mai ales în muzică, este unul foarte controversat și cred că sunt două tabere aici. Una spune că nu poți juriza muzica și că nu ai cum să faci ierarhie din ceva ce este atât de subiectiv. Iar cealaltă tabără consideră benefice concursurile și le văd ca un factor important în lansare și-n carieră. Eu sunt undeva la mijloc. Știind faptul că lumea este foarte bine pregătită la concursurile importante, acest lucru mă determină să mă pregătesc mult mai intens. Anul trecut am participat la Concursul George Enescu și am picat la prima etapă, dar pregătirea pentru concurs m-a crescut și am ajuns la un alt nivel destul de bun într-un timp relativ scurt doar pentru că am participat la acest concurs. Dacă le privești din această perspectivă, pot spune că sunt benefice”, precizează Cornelius Zirbo.

,,Pentru mine atunci a fost o mare dramă, dar pregătirea pentru concurs m-a crescut”

Da, în cariera unui artist se mai strecoară și lucruri mai puțin plăcute. O prestație slabă, un refuz, o colaborare sistată și multe altele. Caracterul constructiv sau distructiv al acestor clipe sunt în mâna interpretului. Sunt lovituri care vin și modelează, dar și lovituri care distrug. Îl întreb pe Cornelius cum se raportează la momentele mai puțin reușite din carieră. “Am trecut și eu prin câteva prestații mai neplăcute, câteva recitaluri de care nu sunt deloc încântat. De-a lungul timpului mi-am dat seama că noi muzicienii suntem foarte critici cu noi înșine și de multe ori avem tendința să acutizăm foarte mult un eveniment nefericit sau un moment în care am falsat. Uitându-mă pe imprimările cu un astfel de moment mai nereușit, mi-am dat seama că nu este atât de grav și având această abordare am început să mă relaxez puțin. În al doilea rând este important să învățăm din aceste experiențe. Poate am făcut ceva greșit, poate am vrut să demonstrăm ceva și trebuie să fim foarte sinceri cu noi și să vedem ce ne-a împins în punctul acela”, lămurește Cornelius.

Despre artă și artist în zilele noastre

A susținut recitaluri în Berlin, Paris, Praga, Londra, Beijing, Elveția și București. Toate acestea au reprezentat întâlniri muzicale în urma cărora s-a înfiripat un dialog bazat exclusiv pe transmiterea emoției. În continuare, vrea să aflu care este relația violoncelistului Cornelius Zirbo cu publicul. “Pentru noi artiștii relația cu publicul este una foarte puternică pe care o simțim, dar care este extrem de greu să o descriem. În momentul în care cântăm și ne adresăm publicului, ne deschidem și prezentăm muzica așa cum o percepem noi. Este o chimie între public și artist care favorizează muzica și care ne face pe noi ca artiști să ne deschidem.”

,,Ori mesajul artei este de a merge împotriva curentului și de a empatiza cu nevoile celorlalți”

Și pentru că tot am pomenit cuvântul artist, arunc mreaja mai la adânc și-l întreb pe Cornelius ce este un artist și care mai este rolul său în contemporaneitate. “Cred că artistul are de-a face cu ingeniozitatea, cu creativitatea cu care creează ceva într-un anumit moment. Asta ne face eligibili acestei peceți de artist. Menirea artistului este una foarte dificilă și complexă. Ea are de-a face în primul rând cu aplecarea către cel de lângă tine, cu dezbrăcarea de sine și aducerea tuturor resurselor pe care le poți avea pentru a crea o conexiune cu oamenii. Se pare că în ultima vreme totul merge spre o cultură foarte egocentristă, centrată pe sine. Ori mesajul artei este de a merge împotriva curentului și de a empatiza cu nevoile celorlalți.”

Valențele tămăduitoare ale muzicii clasice

Pe parcursul cariere sale Cornelius Zirbo a concertat în compania unor mari orchestre, dar și solo. Sunt două experiențe total diferite care-l solicită la maxim pe artist. “Fiecare amplasament muzical are farmecul lui. Recent am avut un concert cu Filarmonica din Cluj și este ceva absolut incredibil să fii acompaniat de orchestră. Să auzi atâtea instrumente care merg în aceeași direcție și într-un singur scop muzical este ceva fantastic. În același timp este frumoasă și libertatea pe care o ai atunci când ești singur pe scenă și creezi. Deci fiecare experiență este specială în felul ei”, spune Cornelius.

,,Efectiv mergem în spitale și le cântăm oamenilor care trec prin suferință”

Din nefericire, percepția majorității despre universul muzicii clasice nu este pe atât de bună pe cât este cea față de muzica comercială. Să fie oare muzica clasică un gen sortit unei anumite categorii sociale la care profanii nu pot avea acces? “Nu, muzica clasică este pentru oricine. Desigur acest gen este foarte complex, este ca un roman foarte bun pe care trebuie să-l citești în liniște, să ai anumite condiții și lucrul acesta este greu de accesat, dar nu imposibil. Noi ca muzicieni clasici ar trebui să fim mai deschiși către concertele organizate în spații accesibile mai multor categorii de oameni. Să ieșim din sălile de concert cum s-a întâmplat în contextul pandemiei și cred că asta ar ajuta oamenii să se apropie și mai mult de muzica clasică. Chiar acum sunt implicat într-un proiect intitulat New Hope, prin care aducem muzica clasică în proximitatea oamenilor care trec prin momente dificile. Proiectul se adresează pacienților și doctorilor din spitale. Efectiv mergem în spitale și le cântăm oamenilor care trec prin suferință. Este unul din cele mai satisfăcătoare proiecte muzicale în care am fost implicat.”

Un sprijin venit în cel mai important moment

Am vorbit despre concerte, concursuri, proiecte, studii și am lăsat la urmă un aspect care putea să șteargă cele de mai sus. Violoncelul, partiturile, participările la masterclass-uri, toate acestea necesită un cost destul de ridicat. Familia lui Cornelius nu ar fi putut acoperi sumele necesare dacă nu ar fi existat programul “Tinere Talente” derulat de Fundația Regală Margareta a României. A fost ajutorul potrivit în momentul de maximă necesitate. “Acest program a fost cel mai mare aport în creșterea mea artistică prin faptul că m-a sprijinit într-un moment foarte important al vieții mele. Am intrat ca bursier în clasa a VIII-a și prin ajutorul fundației am reușit să-mi achiziționez violoncelul, arcușul, am participat la masterclass-uri, deci a fost un sprijin incredibil venit în momentul în care aveam cea mai mare nevoie. În afară de sprijinul financiar, am cunoscut mentori care m-au îndrumat în acești patru ani extraordinari.”

Alături de Principesa Margareta a României

Iată-ne ajunși la finalul dialogului nostru. Înainte de a trage cortina, îl rog pe Cornelius să ne spună ce urmează pentru el în viitorul apropiat. “Mă voi focusa pe acumularea de repertoriu și pe participarea la masterclass-uri. Am câteva concerte și recitaluri care mă așteptă și de care sunt foarte entuziasmat. În afară de asta sunt foarte atras de sfera pedagogiei și îmi place să lucrez cu violonceliști mai tineri decât mine și este un segment pe care aș vrea să mă axez”, conchide Cornelius Zirbo.

Fire visătoare, la numai zece ani, își dorea să devină medic chirurg. Cu această ambiție, puștoaica a străbătut anii până în clasa a XI-a. Pregătirile pentru medicină erau în toi. Meditații la chimie, ore de lucru intens, până când și-a dat seama că ambiția de a fi medic nu făcea partea din ființa ei. La o privire mai atentă, Mara a realizat că psihologia și filosofia erau cele care îi produc cu adevărat bucurie. Prin urmare, a scos bisturiul, a tăiat în carne vie, și s-a dedicat întru totul acestor domenii. Cum a venit America în povestea asta? Total pe neașteptate! Acum, Mara Petcu este studentă în anul III la Vanderbilt University, unde urmează un majour în Human and Organiztional Developement, cu accent pe Leadership and Organizational Effectiveness. Dacă vrei să afli mai multe informații despre cum poți aplica la o facultate în SUA, vizitează site-ul VSSIA.org și dă start visului american. Acum să trecem la povestit!

Interviul pe scurt:

Când lucrurile se schimbă din mers: ”Într-o zi, profesoara îmi explica o problemă pe care eu deja o rezolvasem și îmi spunea că felul în care am rezolvat-o nu se aplică și pentru medicină. Ei bine, mi-am dat seama că mintea mea funcționează în mod diferit și că toate aceste dezavantaje, cu ghilimelele de rigoare, pe ramura de pregătire medicală ar putea fi avantaje pentru alt domeniu.”

Facultățile din SUA doar pentru olimpici?: “America nu este neapărat interesată să vadă numai persoanele care sunt în top, ci sunt interesați cum ești ca persoană. De aceea ei fac o evaluare holistică. Nu se uită numai să ai note mari, ci se uită să vadă ce faci în timpul liber, ce impact ai asupra comunității.”

Bobocul din VSSIA: “Într-o zi, mi-am deschis Linkedin-ul și am primit o cerere de la actualul meu coleg, Radu Florea. După un timp, am primit cerere și din partea Juliei pe Instagram. Văzusem că ei se ocupă de VSSIA și într-o zi, cred că de ziua Juliei, i-am urat la mulți ani și nu știu cum am ajuns să întreb dacă au nevoie de consilieri. Așa am ajuns în echipă și lucrez pentru acest proiect ca tutore.”

Vanderbilt University, Nashville

De la chirurgie la psihologie nu-i decât un pas

Bucureșteancă get-beget, Mara vine dintr-o familie în care educația și sacrificiile în această direcție au fost pe primul plan. A studiat la Liceul Teoretic Internațional de Informatică București, loc supranumit fabrica de olimpici. Aici, a participat la felurite olimpiade și concursuri, fapt care a făcut-o să se autodepășească. Este o visătoare și țintește către culmi nebănuite. Nu mă credeți? Ei bine, la zece ani se vedea medic chirurg, iar cu timpul a continuat să muncească pentru acest vis. Toate până la un punct. “În timp ce mă pregăteam pentru examenul la medicină lucram suplimentar la chimie. Era o materie la care avem nevoie să mă pregătesc. Nu era ceva care să-mi vină natural și am decis că trebuie să fac meditații în particular. Într-o zi, profesoara îmi explica o problemă pe care eu deja o rezolvasem și îmi spunea că felul în care am rezolvat-o nu se aplică și pentru medicină. Ei bine, mi-am dat seama că mintea mea funcționează în mod diferit și că toate aceste dezavantaje, cu ghilimelele de rigoare, pe ramura de pregătire medicală ar putea fi avantaje pentru alt domeniu. Mereu m-am gândit că vreau să fac ce mă pasionează cu adevărat și mi-am dat seama că medicina nu mă atrăgea pe cât credeam eu. În timpul liber nu punem mâna pe o carte de medicină, dar citeam psihologie și filosofie, mă interesa foarte mult partea interioară a omului”, povestește Mara Petcu pentru Matricea Românească.

 

”Mara, de ce Olanda? La cum te știu eu ți s-ar potrivi America!”

Pentru facultate varianta studiului în România a picat din start. Mara se gândea la țări mai apropiate din Europa, oprindu-se în cele din urmă la Olanda. În tot acest proces, varianta America a venit ca picată din cer. “Avem un dialog cu o profesoară care m-a îndrumat și a zis: «Mara, de ce Olanda? La cum te știu eu ți s-ar potrivi America!» Când am auzit ce a spus am rămas șocată. Pe lângă faptul că era atât de departe, mai erau și niște costuri extrem de mari.”

Prin campusul de la Vanderbilt University

Drumul către SUA și-un mit care a căzut

Șocul s-a răsfrânt și asupra părinților când au auzit propunerea năstrușnică a profesoarei. După îndelungi calcule și frământări, i-au rămas alături și au încurajat-o să dea curs visului american. Pentru un licean procesul nu este deloc simplu. Sunt acte, drumuri, examene, etc. O rog pe Mara să ne spună pas cu pas, cum a decurs procesul. “Secretul meu a fost că nu m-am încrâncenat deloc și nu am luat-o de parcă ar fi fost finalul vieții dacă nu reușeam. Am început prin a mă interesa ce am nevoie la dosar: examenul SAT, examenul de limbă, la mine a fost TOEFL, apoi eseuri, foaia matricolă și foarte multă documentație financiară. Aveam în față examenul SAT de care mă mai despărțea doar o lună și două săptămâni. Faptul că pe parcursul școlii am fost preocupată de procesul de învățare, mi-a ușurat sarcina, adică aveam bazele puse, mai trebuia să lucrez la chestii de finețe. Chiar dacă nu mă simțea atât de pregătită pentru acest examen, mulți mi-au zis să-l tratez ca pe o recapitulare generală”, spune Mara.

“America nu este neapărat interesată să vadă numai persoanele care sunt în top, ci sunt interesați cum ești ca persoană”

Într-un final, Mara a trecut cu un scor foarte bun peste această “recapitulare”. Din acest moment au început alte căutări. “M-am uitat pe toate topurile și am văzut că Vanderbilt University stă foarte bine și mi-a sărit în ochi faptul că este cotată la the best quality of life in America, au cei mai fericiți studenți. Plus că este în Nashville, unde clima este temperată. Un alt aspect a fost faptul că sunt foarte generoși cu ajutorul financiar, chiar dacă este una din cele mai scumpe universități din America.”

Ascultând-o pe Mara, nu pot trece cu vederea faptul că vine de la un liceu în care olimpiadele sunt la ordinea zilei. Pornind de aici, vreau să spargem un mit: pot studia în America dacă nu am olimpiade la activ?. “Am prieteni care studiază împreună cu mine la facultate în America și mulți dintre noi nu au fost olimpici, deci se poate. America nu este neapărat interesată să vadă numai persoanele care sunt în top, ci sunt interesați cum ești ca persoană. De aceea ei fac o evaluare holistică. Nu se uită numai să ai note mari, ci se uită să vadă ce faci în timpul liber, ce impact ai asupra comunității, deci la imaginea de ansamblu”, lămurește Mara Petcu.

Ce implică viața la Vanderbilt și gestionarea bugetului

Viața în campusul de la Vanderbilt este foarte dinamică. Pe lângă multitudinea de cluburi în care te poți implica, studenții nu stau o clipă. “În campus doamnele de la cantină au ajuns să-mi fie prietene, ne îmbrățișăm, asta când nu era covid, mă numesc fata lor și discutăm despre cum ne-a fost ziua. În România nu prea mi se întâmplase asta. Vanderbilt este supranumită Harvard of the South, și încearcă să se apropie cât mai mult de acel nivel. E o presiune foarte de mare din acest punct de vedere.”

“Din anul II am început să lucrez într-un laborator științific condus de unul dintre profesorii mei de la clasă”

Pe lângă acesta, bugetul reprezintă un capitol delicat. O întreb pe Mara cum a reușit să gestioneze partea financiară. “Am aplicat pentru o bursă de ajutor și facultatea m-a ajutat foarte mult, dar tot mai rămân niște costuri neacoperite pentru care muncesc în campus. În anul I am muncit la cantină, mi-am servit colegii și mai rar vei vedea un american care face acest lucru, pentru că unii dintre ei au această rușine de a-i servi pe ceilalți. Din anul II am început să lucrez într-un laborator științific condus de unul dintre profesorii mei de la clasă. Era practic vorba despre Health Psyhology și am interacționat foarte bine cu profesorul, am învățat de la dânsul și ulterior mi-a oferit o poziție în laboratorul său de cercetare. Tot în anul II am început să lucrez pentru The qualitative research core, e un laborator care se ocupă cu analiza calitativă a studiilor psihologice făcute de spitalul facultății.”

Un boboc la VSSIA

Preocupată cu proiecte, cursuri, job-uri în campus, Mara a iești în evidență și a fost invitată să facă parte din programul honors. Ce presupune acest lucur? “Dacă voi trece cu bine acest program aș absolvi facultatea cu onoruri. Erau destul de multe șanse să nu fiu acceptată, pentru că în anul meu suntem vreo 10 din 950 care sunt în acest program și avem proiecte pe care le facem în mod direct alături de niște profesori îndrumători. Eu lucrez la un proiect care are în plan să creeze un nou curs pentru Vanderbilt University, iar acest curs îi va ajuta pe studenți să își dezvolte atributele și când zic atribute mă refer la ce nu este o calitate legată de ce ai învățat la școală. Împreună cu mentorul meu o să facem o clasă și sper să fie inclusă în programa facultății. Acest proiect implică foarte mult studiu științific despre nevoia acestei clase. Trebuie luate interviuri, create chestionare, să rezumăm literatura existentă, deci e mult de cercetat”, lămurește Mara Petcu.

“VSSIA este un proiect care m-a entuziasmat foarte mult”

În paralel cu activitatea de la facultate, Mare este unul din bobocii echipei Vreau să studiez în America, pe scurt VSSIA. Am întrebat-o cum a intrat în acest proiect și care este rolul ei. “VSSIA este un proiect care m-a entuziasmat foarte mult. Într-o zi, mi-am deschis Linkedin-ul și am primit o cerere de la actualul meu coleg, Radu Florea. După un timp, am primit cerere și din partea Juliei pe Instagram. Văzusem că ei se ocupă de VSSIA și într-o zi, cred că de ziua Juliei, i-am urat la mulți ani și nu știu cum am ajuns să întreb dacă au nevoie de consilieri. Așa am ajuns în echipă și lucrez pentru acest proiect ca tutore. Ne-ar fi fost de mare ajutor să avem un asemenea proiect când eram liceeni, asta pentru că și noi ne-am lovit de foarte multă incertitudine și de costuri ridicate pentru îndrumarea către facultate. Acest proces de aplicare poate fi costisitor pentru unii părinți și am vrut ca elevii să nu simtă o corvoadă financiară. Referitor la rolul meu, ei bine, eu îi ajut pe elevi cu alegerea facultăților. Ne uităm împreună pe eseul de aplicare pentru a vedea cum îl putem îmbunătăți astfel încât acel eseu să spună cea mai profundă poveste despre elevul care aplică”, conchide Mara Petcu.