Gabriel Păun

Totul a început ca o joacă! Nu a fost dragoste la prima vedere, ba chiar din contră. Matei s-a apucat de pian împins de la spate de părinții care doreau să-i ocupe timpul. Relația cu instrumentul s-a schimbat pe parcurs, iar astăzi tânărul din Focșani este elev în clasa a IX-a la Liceul ”George Enescu” din București. Matricea Românească vă spune povestea lui Matei Lăbunț, tânărului care face din pian o prelungire a sufletului său.

Totul a început ca o joacă

Matei își amintește că în copilărie era un puști pasionat de jocuri. Nu avea în gând o carieră muzicală, dar părinții au spus că trebuie să-și găsească un hobby. “Ai mei m-au dat la pian cu gândul că poate se prinde ceva de mine, să îmi ocup timpul. La început mi s-a părut un instrument greu și plictisitor, după vreo două săptămâni de pian am zis că nu merită și că eu o să renunț“, a spus Matei Lăbunț pentru Matricea Românească.

După vreo două săptămâni de pian am zis că nu merită și că eu o să renunț

În tot acest timp, profesoara observase potențialul tânărului și l-a întors din drum. “După vreo două luni a început să mă pasioneze, încât am început să caut singur piese mult mai grele decât eram în stare să cânt. Repetam acasă singur, apoi veneam la profesoara mea cu un repertoriu mai greu și la un an după aceea am avut prima apariție pe scenă: o audiție la Ateneul din Focșani“, spune Matei.

Cum i-a lăsat Ciprian Porumbescu pe greci cu gura căscată

Sigur că nu se gândea la o carieră de pianist era doar o pasiune. Ulterior a început să asculte foarte multă muzică clasică, atât de multă încât a decis că trebuie să treacă peste nivelul unei simple pasiuni. “În 2017 după ce am câștigat câteva concursuri prin țară, am fost în Grecia unde am avut un recital împreună cu corul Pastorala. Grecilor le-a plăcut foarte mult și am fost impresionat de publicul de acolo pentru că noi ca muzicieni simțim fiecare respirație, simțim când publicul e atent sau nu, e o transmisie de energie. Am transcris balada lui Ciprian Porumbescu pentru pian și am cântat-o în fața grecilor. Am fost foarte curios cum vor reacționa și din tot repertoriul pe care l-am pregătit cel mai mult le-a plăcut balada. Țin minte că după asta toți grecii se întrebau cine este Ciprian Porumbescu, pentru că nu auziseră de el“, a povestit Matei.

Eu în primul rând mă duc la un concurs ca să învăț, nu mă duc pentru premiu

Matei a participat la multe concursuri atât naționale cât și internaționale. A avut ocazia să cânte în fața unui public foarte divers, care simte în felul său vibrația muzicii clasice. Am fost curios să aflu care este filozofia sa atunci când merge la o competiție. “Toate concursurile au o anumită valoare. Eu în primul rând mă duc la un concurs ca să învăț, nu mă duc pentru premiu. Merg ca să învăț să cânt, să primesc opinii, să măsor nivelul. În Italia am fost la două concursuri, unul în Sicilia și celălalt în Milano. Când ești într-un concurs, ești mai mult tu cu juriul și vrei ca totul să fie perfect pentru ei“, spune Matei Lăbunț.

Relația cu instrumentul. Ce este un artist?

Am vorbit cu Matei despre raportul interpretului cu instrumentul și care este rețeta prin care cele două devin una. “Cred că Dumnezeu, ca să comunice cu noi, ne-a dat muzica, iar noi am dezvoltat-o mai departe. Noi comunicăm unii cu alții prin muzică, iar orice instrument muzical trebuie să devină o prelungire a instrumentistului. Se spune că vocea umană este instrumentul cel mai aproape de perfecțiune și că toate celelalte instrumente sunt imitații care încearcă să fie la fel de bune ca vocea umană. Eu cred că muzica ne ține în niște parametri, ne face să fim oameni, pornind de la psalmii lui David unde avem menționată harpa ca instrument“, spune Matei.

Noi comunicăm unii cu alții prin muzică, iar orice instrument muzical trebuie să devină o prelungire a instrumentistului

Poate unul din cele mai uzate cuvinte în zilele noastre este “artist”. L-am întrebat pe Matei Lăbunț ce reprezintă pentru el un artist adevărat. “Un artist nu poate fi orice om care scrie trei poezii și gata. Cred că e nevoie ca artistul să pătrundă într-o lume mai profundă, într-o lume metafizică. De obicei este o lume neînțeleasă, diferențiezi un artist prin comportamentul lui ciudat, sau prin tot felul de excentricități. Artistul e într-o lume în care se regăsește, el își creează viața după acea lume. Și e foarte important să păstreze un echilibru între acea lume și cea reală “.

Este muzica clasică pentru oricine?

Muzica de azi este atât de diversă și atât de multă, încât muzica clasică pare a rămâne cu o nișă foarte îngustă de public. Am vrut să aflu de la Matei dacă acest gen muzical este rezervat doar unei anumite categorii sociale. “Muzica clasică se adresează tuturor, depinde și ce oameni ai în jur, cât de mult pot înțelege, cum au fost educați, sunt mulți factori la mijloc. Când am fost premiat în anul 2018 de către Radio România Muzical, a fost organizat un concert la Mall ParkLake, doar cu muzică clasică. Am fost foarte surprins să văd cum a reacționat lumea la piesele celebre din repertoriul clasic, oamenilor chiar le plăcea și au spus că mai vor. Am reușit să conving oameni să meargă la concerte, oameni care nu aveau nicio treabă cu muzica clasică“, povestește Matei Lăbunț.

Cred că muzica lui Bach este cea mai aproape de Dumnezeu

Dar toate aceste reușite au în spate o doză mare de muncă. Programul de lucru al lui Matei este o adevărată asceză muzicală, în care sunt implicate deopotrivă mintea și sufletul. “E foarte important ca muzician să te dezvolți, să ai cunoștințe din toate domeniile ca să le poți aplica în muzică. Toată muzica are o poveste, trebuie să ai o cultură muzicală. Ca să trăiești intens ai nevoie de o înțelegere, o trăire. În timpul semestrului studiez cam patru ore, maxim am studiat vreo opt ore în continu. Însă contează mai mult cum studiezi decât timpul de studiu. Noi nu suntem făcuți pentru a cânta la un instrument, ci ne modelăm corpul și mâinile după acel instrument. Noi studiem ca să uităm de partea fizică, în timpul concertului trebuie să fim dincolo de partitură“, spune Matei Lăbunț.

Educația prin ochii lui Matei

Matei este un tânăr promițător de care cu siguranță vom mai auzi, fie pe scenele din țară fie pe cele din străinătate. La final de interviu când am vorbit despre studiu nu m-am putut abține să-l întreb cum i se pare viața de elev în România și ce crede despre sistemul educațional. “Sincer, cred că e arhaic, nu numai în muzică, dar și în alte domenii. Trebuie să faci așa cum ți se spune, memorezi, tocești și după aceea cânți. Aici nu mai putem vorbi de creativitate, ci de piedici. Muzica nu înseamnă a memora niște note, iar profesorii făcând parte din acest sistem sunt modelați de el. Dacă ei fac ceva greșit, nu este vina lor, ci a sistemului strâmb care își revarsă consecințele asupra lor“, conchide Matei Lăbunț.

Când era elev de liceu nici nu se gândea că va ajunge să lucreze într-un mediu universitar. Tot ce dorea era să se retragă într-o zonă de munte. Astăzi îl vezi cu timp și fără timp printre studenți, povestind cu ei, ajutându-i, totul într-un perpetuu exercițiu al iubirii. Vorbim despre întrebările și neliniștile tinerilor de azi cu părintele Victor Mihăilă, slujitor la paraclisul Universității de Științe Agronomice din București.

A dorit să devină pădurar, dar a ajuns preot

Născut în inima Capitalei, părintele Victor a dorit să evadeze de timpuriu din agitația metropolei. Se gândea să se ducă la munte și să devină pădurar, așa că a urmat Colegiul de Silvicultură la Brașov. Acolo i-a cunoscut pe tinerii din ASCOR și a început să participe la conferințele organizate cât și la pelerinaje. “Ulterior s-a deschis perspectiva mea către preoție. Am simțit în anul trei de silvicultură o chemare”, a spus părintele Victor pentru Matricea Românească.

Îmi dădeam seama că ar fi un mare lucru să lucrez cu tinerii, dar era ceva la care nu speram

După o pregătire asiduă, a intrat la Facultatea de Teologie din București și avea în minte ca după terminarea ei să se ducă preot la țară. “Îmi dădeam seama că ar fi un mare lucru să lucrez cu tinerii, dar era ceva la care nu speram, eu doream să mă duc la țară. În anul 2001, când aveam licența, s-a deschis o nouă perspectivă, biserica de aici începuse să se construiască, iar după ceva vreme am fost chemat să ocup acest post“, a zis părintele Victor Mihăilă.

Paraclisul Universității de Științe Agronomice din București, la care slujește părintele Victor Mihăilă

Dacă îi chemi pe tineri, ei vor veni

Începutul nu fost deloc ușor, părintele a gândit un plan prin care să strângă în jurul său cât mai mulți tineri. “Am început cu organizarea agapelor, care ne dau prilejul să petrecem un timp împreună după slujbă, când comunitatea este întreagă, menținem acest obicei de 18 ani. Apoi și am format un grup de voluntari care merg lună de lună și vizităm căminele de copii și bătrâni din județul Ilfov. Iar în cele din urmă nu am putut uita de dimensiunea pedagogică, așa că din anul 2000 organizăm săptămânal cateheze și seri de studiu biblic. Fiind un mediu studențesc, era suficient doar să propui tinerilor și ei veneau, dacă noi nu am fi propus, s-ar fi mulțumit doar cu slujba și atât. Biserica este în mod fundamental o școală, dacă lipsește educația atunci picăm în formalism și superstiție“, crede părintele Victor.

Biserica este în mod fundamental o școală, dacă lipsește educația atunci picăm în formalism

Și asta nu este totul, când oamenii sunt însetați vor mai mult. Așa că în centrul pastoral misionar ce se învecinează cu bisericuța de lemn a luat naștere un ciclu de conferințe care a adus în mijlocul comunității oameni de o aleasă pregătire spirituală și morală. “Până acum i-am avut în mijlocul nostru pe Mihai Neamțu, domnul doctor Pavel Chirilă, părintele Iustin Miron de la Mănăstirea Oașa, scriitorul Cristian Filip, apoi domnul doctor Constantinescu de la Spitalul Colțea care ne-a povestit despre cum a operat oameni împușcați în timpul Revoluției“, a zis părintele Victor Mihăilă.

Atitudinea în fața adicțiilor

Fie că vorbim de social media, de droguri, alcool, pornografie, tinerii sunt cei mai expuși. Am fost curios să aflu cum poate evita un tânăr aceste adicții. “Pe de o parte trebuie să cunoască consecințele nefaste ale dependenței și să adopte o atitudine responsabilă față de propria viață. E important pentru tineri să aibă o motivație, un scop în viață. Chiar dacă nu este un scop spiritual, dar să fie un proiect în care să se implice, iar atunci nu vor mai avea timp și nici resurse pe care să le risipească. De pildă poți să urmărești o performanță sportivă, sau profesională, acestea te vor duce către un stil de viață echilibrat și te vor capacita să lupți pentru scopul tău“, spune părintele.

E important pentru tineri să aibă o motivație, un scop în viață

Fiecare a auzit măcar odată în viață cuvintele “să faci ceea ce spune popa, nu ce face popa!“. De unde până unde s-a ajuns aici? “Cred că este și vina noastră a clericilor. Dacă vorba noastră nu va fi îmbrăcată de trăire, de viață, și ne vom mulțumi doar să cităm din ce spun marii duhovnici, atunci nu vom atrage tinerii. Ei simt treaba aceasta. Desigur, și predica are rostul ei, dar trebuie mai mult decât atât“, spune părintele.

Tinerii și credința

L-am întrebat pe părintele Victor cum ar trebui să vadă un tânăr relația cu biserica și implicit cu Iisus Hristos. “În Biserică tânărul ar trebui să vadă o cale de a se pregăti atât pentru viața aceasta, dar mai ales pentru viața veșnică. Să vadă în biserica o garanție a bunei cuviințe, a umanității noastre, a prietenei, a normalității, fiindcă după cum observați ritmul vieții este prea alert și inuman. Cât despre relația cu Hristos, ei trebuie să vadă în El cel mai bun prieten, după cum spune: voi sunteți prietenii Mei dacă faceți ce vă poruncesc Eu. Hristos nu ne impune nimic, dar nu poți fi prieten cu cineva pe care nu îl cunoști“, a răspuns părintele Victor.

Sfinții contemporani spun des că fericit este acela care propovăduiește nu prin cuvânt, ci prin viața lui

Sentimentul de totală independență, gândul că ești centrul pământului și că nimeni nu are dreptul să îți spună ce să faci, reprezintă un pericol pentru oricine. Tinerii creștini resping autoritatea care le impune reguli, dar în acest context ce facem cu poruncile Bisericii? “Eu mă gândesc că putem compara poruncile Bisericii cu regulile de circulație, care includ foarte multe interdicții deoarece nu pot fi formulate altfel, dar cu toate acestea ne ajută să circulăm în siguranță și să nu vătămăm pe alții. De aceea și  Dumnezeu a pus poruncile ca niște reguli de circulație către viața veșnică“, concluzionează părintele Victor Mihăilă.

Când te întâlnești cu Gabriela și îi afli povestea, rămâi uimit. În spatele trupului firav de numai 16 ani se ascunde dubla campionă mondială și dubla vicecampioană la Kempo. Prin ceea ce face, Gabriela vrea să schimbe mentalitatea conform căreia fetele nu pot practica un asemenea sport. Matricea Românească a stat de vorba cu Mădălina Gabriela Stanciu despre depășirea propriilor limite și lupta până la sânge, într-un nou interviu din seria “Elite și proiecte”.

Primii pași pe tatami

Împinsă de la spate de mama sa, Gabriela a început să facă sport de la șase ani. “Prima oară mama m-a dus la handbal, dar mingea era mult prea mare pentru mâna mea, după aceea m-a dus la gimnastică, dar nu mi-a plăcut. Așa că a considerat că trebuie să mă ducă la un sport pe care l-a practicat și ea, mama făcuse karate la sala Rapid. Am făcut timp de un an karate până când sala a intrat în reparații, după aceea m-am dus la Wushu, la o sală de lupte din apropierea casei“, a povestit Gabriela pentru Matricea Românească.

În sportul acesta trebuie să ai multă tehnică, asta e baza. Iar apoi trebuie să vii cu mentalitate și calm

Gabriela a fost remarcată de antrenorii cu care se pregătea, iar aceștia au văzut potențialul ei. “Apoi am făcut Udao și la un moment dat am plecat cu antrenorul care se rupsese de clubul Udao. Am ajuns la clubul Combat Spirit, ulterior am ajuns la Clubul Arco Sport University, care mi-a dat șansa să mă duc la Campionatul European de Wushu din 2019. Acolo am luat locul trei“, a spus Gabriela.

Mama a făcut credit bancar pentru ca Gabriela să poată pleca în Rusia

În spatele palmaresului impresionant pe care îl deține se ascunde însă mult sacrificiu și o mamă care ar face orice pentru reușita propriului copil. Așa a fost anul trecut, când din pricina lipsurilor materiale mama Gabrielei a trebuit să facă împrumut la bancă. “În 2019, mama a făcut credit la bancă. În acel an, un domn îmi promisese că îmi dă banii pentru deplasarea în Rusia, dar cu două săptămâni înainte de plecare nu mai era de găsit. Atunci mama a decis să facă un credit la bancă. Nici cei de acolo nu voiau să ne dea creditul, însă până la urmă am reușit“, povestește Gabriela.

În 2019 mama a făcut credit la bancă pentru a mă deplasa în Rusia

Pentru a reuși în acest sport, nu este suficient să ai doar forță fizică, trebuie să vii și cu o mentalitate de fier în ring. Am fost curios să aflu care este filozofia sportivei, cum își tratează adversarii și cum îi abordează. “Sunt anumiți pași de vizualizare a adversarului. Prima oară îl caut pentru a-i studia tactica. Nu dau față în față cu adversarul înainte de meci, doar îl studiez,  nu încerc să-l intimidez sau să-l provoc. Însă la rândul meu am fost provocată și am fost descalificată. Se întâmpla prin anul 2015-2016, când adversara mea care mi-a fost și colegă îmi dădea mesaje de intimidare. Eu eram pe semicontact. Ea știa că atunci când mă enervez îmi pierd controlul. Și, într-adevăr, i-am dat o lovitură foarte puternică și m-au descalificat. Atunci am pierdut anumite calificări. În sportul acesta trebuie să ai multă tehnică, asta e baza, dar dacă ai tehnică, după asta trebuie să vii cu mentalitate și calm. E important să rămâi calm pentru a-i vedea mișcările adversarului“, dezvăluie Gabriela secretele tactice pe care le stăpânește.

Despre școală și cultura binelui

Gabriela nu este o fată de aur doar în ring, ci și în afara lui. Este în clasa a X-a, iar semestrul I l-a încheiat cu media 9,55. “Am reușit să le demonstrez profesorilor că dacă suntem sportivi, nu suntem automat și proști. M-am întâlnit cu această mentalitate, că dacă facem sport suntem lipsiți de inteligență. Dacă acești oameni nu au fost învățați să facă sport, vor să ne facă și pe noi să renunțăm, asta cred eu. Aș elimina această mentalitate a profesorilor, în care dacă nu înțelegi ceva ești scos la tablă și ți se dă un doi, asta nu e în regulă“, a zis Gabriela.

Eu am fost ajutată de către alții cu echipamente, așa că vreau să dau și eu mai departe

În ciuda programului destul de încărcat, Gabriela își face timp și pentru voluntariat. ”Am mers la o casă de copii din Șindrilița unde am descoperit mulți copii cărora le place sportul. Am fost acolo pentru a fi spiridușii Moșului, iar din bursa mea de la școală, care era oricum mică, am făcut câteva pachete pentru copiii de acolo. Vreau să ajut și să dau înapoi ceea ce am primit. Un proiect de suflet a fost către o fetiță de la mine de la sala de antrenament, pe nume Mădălina. Când am văzut-o, parcă mă vedeam pe mine în copilărie și i-am donat primul echipament, iar de fiecare dată când vine la antrenament mă văd exact cum eram eu în copilărie. Dacă eu am fost ajutată de către alții cu echipamente, de ce să nu dau și eu mai departe! Dacă le dai copiilor iubire de la început ei vor ști să dea mai departe și în felul acesta rămânem oameni“, spune cu multă convingere Gabriela.

Un campion gândește pe termen lung

Cu toate că are toate datele pentru a continua acest sport, Gabriela nu îl privește ca pe o meserie. “Pentru mine va rămâne o pasiune, după școală vreau să devin kinetoterapeut pentru copii și antrenoare. Am în plan să îmi iau diploma de arbitru, apoi pe cele de antrenor, și după asta să fac cursuri de kinetoterapie“, spune Gabriela.

Visul meu este să ajung la Olimpiada din 2024. Voi munci ca să fiu acolo

Iar viitorul sună provocator! Acum Gabriela face eforturi pentru a strânge suma necesară deplasării la Campionatul European din Rusia, unde va reprezenta România, iar în octombrie are în vedere particiaprea la Campionatul Mondial de Wushu din Maroc. Gabriela mulțumește oamenilor care o sprijină. Știe că singură nu poate să se lupte și încearcă prin tot ceea ce face să atragă lângă ea oameni care mai cred în excelență și muncă.

Nu m-am putut abține ca în final să nu o întreb care este cel mai îndrăzneț vis al ei pe plan sportiv.“Acum sportul pe care îl practic a devenit probă la Jocurile Olimpice, iar visul meu este să ajung la Olimpiada din 2024. Voi munci ca să fiu acolo”, privește încrezătoare spre viitor Gabriela.

Pentru Alexandru, o persoană ce se confruntă cu dificultăți reprezintă o provocare la bunătate. Nimic nu i se pare imposibil, dacă îți dorești cu adevărat, iar cel mai mare adversar al lui este timpul. Fie că se ocupă de propriul business sau este pe teren împărțind donații, Alexandru nu face deloc rabat de la crezul său: să îi respecți pe cei din jur așa cum te respecți pe tine. Matricea Românească vă spune povestea tânărului care schimbă inimile celor din jur într-un nou interviu din seria “Elite și proiecte“.

”Mai erau două persoane în mașina accidentată…”

De când se știe, Alexandru nu a fost indiferent la ceea ce se întâmplă în jurul său. De-a lungul timpului a încercat să se implice în orice fel de proiecte, cu dorința de a aduce schimbarea. A fost o pregătire îndelungată, dar a existat și un moment de declic. Își amintește și acum ziua aceea. “Într-o zi veneam de la țară și am trecut pe lângă un accident de circulație în zona Dâmboviței. Era februarie. Am oprit să văd ce se întâmplă. Toți oamenii se strânseseră grămadă lângă victimă, iar aceasta cu ultimele puteri a spus că mai sunt două persoane în mașină, un adult și un copil. În momentul acela, impulsionat fiind, am aruncat geaca de pe mine și am intervenit. Am reușit să rabatez scaunul și am scos copilul și pe tatăl lui, copilul a supraviețuit însă tatăl nu. A urmat impactul mediatic, am fost atunci și decorat de domnul Raed Arafat. Țin minte că la ceremonie în ziua aceea erau mulți prieteni și toți spuneau că acum e momentul să îmi fac o asociație”.

Am reușit să rabatez scaunul și am scos copilul și pe tatăl lui, copilul a supraviețuit însă tatăl nu

Momentul era favorabil pentru un astfel de proiect, dar Alexandru a calculat totul. “Am început să intru în contact cu familii, atât din București, cât și din Focșani și Buzău și m-am axat pe spațiul rural. Am zis să aleg această zonă pentru că în București erau deja multe organizații și asociații care ajutau, dar în mediul rural nu se prea duce multă lume. Astfel, Fabrica de fapte bune a apărut oficial în anul 2016“, a povestit Alexandru.

Un business cu latură filantropică

Alexandru a reușit cu timpul să îmbine cu succes latura filantropică cu cea antreprenorială. “Am o firmă de servicii de curățenie prin care încerc să implic persoane defavorizate sau persoane cu probleme în a se integra pe piața muncii“. Cu toate acestea primele încercări nu au ezitat să apară. “Toți cei pe care i-am implicat în proiect au fost foarte încântați, dar mulți nu se țineau de program. M-am dus către zona de curățat suprafețe tapițate, mochete, pardoseli, iar pentru aceasta aveam nevoie de o echipă formată din doi oameni“, a zis Alexandru Puiu.

Am o firmă de servicii de curățenie prin care încerc să implic persoane defavorizate

Au fost însă numeroase cazuri fericite: Alexandru povestește cu zâmbetul pe buze despre un băiat ieșit din sistemul de protecție al copilului, care prin muncă s-a integrat social perfect, iar acum este pe picioarele lui.

Se găsesc locuri și pentru noi angajați. “Avem acum o fată care acum e în plasament, care va termina clasa a XII-a și va trebui să plece de la familia care o are în grijă. Trebuie ajutată să se întrețină, deci se pare că voi avea în firmă și o persoană care să răspundă la telefon și să facă programări“, spune Alexandru.

Fapte bune made în Romania

Fabrica de fapte bune a început să crească de la an la an. L-am întrebat pe Alexandru cum au luat naștere primele proiecte. “Primul proiect a fost Curățenia ta de Crăciun, cadoul lor! și a fost organizat în cartierele din suburbiile Capitalei.

Când oamenii fac curat de Crăciun dau peste o grămadă de lucruri pe care nu le mai folosesc, iar pe cele reutilizabile am zis să ni le aducă pentru a le duce la sate. Din proiectul acesta s-au născut și caravanele. Am strâns vreo 7-8 mașini, iar din banii pe care i-am adunat am luat alimente“, își amintește Alexandru Puiu.

Să te gândești la cei din jurul tău așa cum te-ai gândi la tine

După aceasta, proiectele au venit ca de la sine, însoțite și de oameni dispuși să lucreze voluntar pentru implementarea lor. “Apoi a fost proiectul Ani de liceu, prin care oferim copiilor din Vrancea care sunt clasa a VII-a și chiar mai mari, o bursă prin care își acoperă costurile de transport, rechizite, haine. Alt proiect este Fabrica de case, inițial am început cu renovarea unei locuințe unde erau patru copii și doi adulți, toți locuiau într-o cameră, iar în cealaltă cameră țineau animalele. Am făcut subzidirea casei, am tencuit, am pus termopane și am transformat camera unde erau animalele într-o cameră de locuit. Ulterior s-au mai adăugat două case.”

”Nu pot uita de campania în parteneriat cu Metro prin care am oferit șapte mașini de spălat semiautomate familiilor sărace, pe lângă asta le-am adus un frigider și detergent pentru un an de zile. Și nu în ultimul rând avem proiectul Zâmbește sănătos în colaborare cu trei doctori stomatologi, prin care oferim consultații gratuite copiilor, dar și mici intervenții“, își amintește Alexandru.

Filozofia din spatele faptelor bune

Programele pe care Alexandru Puiu și fabricanții de fapte bune le pun la cale, vin să schimbe mentalități. Nu este vorba doar de rezolvarea unei nevoi de moment, ci au gândit totul în așa fel încât să schimbe viitorul celor mici. “Consider că adulții sunt mai greu de schimbat în comparație cu copiii. Tot ce facem noi se adresează familiilor cu copii, dar în ideea de a beneficia copilul. Adulților le punem două condiții: să-și dea copiii la școală și să fie curați. Nu vrem nu știu ce note, dar să meargă la școală și să fie curați. Anul acesta vrem să începem un proiect la Letca Nouă în județul Giurgiu. Am găsit acolo un director cu care colaborăm foarte bine și vrem să dotăm laboratorul de informatică cu calculatoare. Dorim să aducem zece calculatoare și în fiecare weekend să mobilizăm o echipă de voluntari care să lucreze cu copiii“, spune încrezător Alexandru Puiu.

Sunt peste tot, în metrou, în campusurile de sticlă și beton, la cafenele, mereu cu un laptop în față și cafea într-o cană încăpătoare. Corporatiștii. Zilele lor se consumă printre taskuri, call-uri și miting-uri. De multe ori s-a spus vorba aspră: corporația mănâncă suflete. Și, deși mulți ar părea că detestă viața din corporație, în același timp n-ar renunța la ea. Cum e viața de corporatist? Aceasta a fost tema discuției pe care am avut-o cu Narcisa Ilie, o tânără care și-a petrecut primii 13 ani din viața profesională într-o multinațională.

Viața din spatele geamurilor panoramice

Narcisa a intrat în lumea multinaționalelor imediat după primul an de facultate. A fost remarcată pentru language skills, știe la perfecție engleza, italiana și franceza, așa că job-ul într-o multinațională a venit firesc. “Primul meu job a fost într-o corporație italiană, lucram în domeniul financiar și ulterior am primit ca sarcină să mă ocup de clienți din diverse țări ale lumii. Ulterior ajunsesem să acopăr o mare parte din Europa și Africa“, a spus Narcisa Ilie pentru Matricea Românească.

E amuzant că, dacă te duci într-un alt departament, acronimele pe care le-ai învățat în departamentul tău au cu totul altă semnificație

În interiorul clădirilor de sticlă există un limbaj de sine stătător. “Acolo oamenii nu mai reușesc să vorbească într-o română obișnuită, e un mix de română și engleză, cu mulți termeni specifici fiecărui departament. E amuzant că dacă te duci într-un alt departament acronimele pe care le-ai învățat în departamentul tău au cu totul altă semnificație“, a povestit Narcisa.

Narcisa, alături de voluntarii de la Fabrica de Fapte Bune

Portul și graiul corporatist

Stilul de viață corporatist, privit de pe margine: viață de birou, pauze dese, salarizare peste media națională, sală de recreație, posibilități de avansare. E realitate sau e praf în ochi? “Oamenii din multinațională sunt atât de frumos îmbrăcați, dar la o privire mai atentă se vede la ei un soi de oboseală… Când coboară în lift, pe scări, în campus, mulți dintre ei sunt apăsați, stresați. Când îi văd acum, îmi aduc aminte de mine, mă consumam pentru lucruri mărunte și nu îmi dădeam seama. Am avansat mult și am ajuns astfel să lucrez foarte mult, maximul meu de lucru a fost de douăzeci de ore fără pauză“, își amintește Narcisa Ilie.

Corporatistul este recognoscibil după limbaj și după port

Disciplina, asta deprinzi în corporație. Dacă nu ai încă un stil de lucru organizat și ai nimerit în multinațională, va trebui să te disciplinezi rapid. Iar apoi vin împrumuturile culturale, inevitabile în urma contactului cu multitudinea de colegi și clienți din atâtea țări diferite. “Corporatistul este recognoscibil după limbaj și după port. Pentru el devine o rutină să frecventeze anumite magazine, să meargă în anumite pub-uri, iar după un an de zile începe să devină plictisit și nu îi mai convine nimic, ajunge să nu se mai bucure de ceea ce are“, spune Narcisa Ilie.

Voluntariatul e o formă de evadare

Da, voluntariat, dar când? După un program epuizant luni-vineri, odihna de weekend e esențială. În ciuda programului său infernal, Narcisa a refuzat să devină roboțel, așa că a făcut din voluntariat o cale de evadare din monotonia de la birou. “Fac voluntariat de când mă știu.  Am început cu liceul, unde după ore dădeam meditații colegilor la română, latină și alte materii. În facultate am făcut voluntariat cu câțiva copii care locuiau într-o casa de tip familial îi ajutam la teme, și extra le vorbeam despre mitologie, istorie, îi învățam engleză, franceză. După o perioadă am intrat într-un ONG care făcea activități în centrele de plasament. Mi-am propus ca prin acest voluntariat să nu mă opresc doar la a face lecții cu copiii, ci îmi doream să-i integrez în societate, pentru că ei rămân mereu cu acel stigmat de copii răi de la Centru“, a povestit Narcisa.

Ca voluntar, scopul tău nu este acela de a primi mulțumiri și recompense, ci să contribui la schimbarea vieții oamenilor

Prin intermediul firmei unde lucra la acea vreme, Narcisa a reușit să organizeze campanii back to school și a oferit rechizite pentru copiii de la sate. “Doream să mă asigur că tot ceea ce am strâns va fi livrat către copii. Așa l-am întâlnit pe Alexandru Puiu, care își deschisese un ONG.  Am dezvoltat cu el o colaborare ce durează până azi. Ca voluntar, scopul tău nu este acela de a primi mulțumiri și recompense, ci să contribui la schimbarea vieții oamenilor. În străinătate există o cultură a voluntariatului, ceea ce la noi din păcate lipsește“.

Viața după multinațională

Acum Narcisa a decis să privească de pe margine sfera corporatistă. Dar asta nu înseamnă că stă pe o insulă tropicală, într-un hamac în bătaia razelor de soare, nu e genul. Este încrezătoare în noul rol pe care și l-a asumat și este plină de energie atunci când vorbește despre locul ei de muncă actual: “M-am reorientat către un alt domeniu, iar acum lucrez în învățământul privat și sunt director de programe after school. Îi învăț pe copii atenția, observația și conștientizarea. I-am învățat să-și facă complimente unii altora, i-am învățat să se bucure de lucrurile mici“.

Frumusețea portului popular și arta iconografică și-au dat întâlnire zilele acestea la Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu” din București.  Aici a avut loc în seara zilei de luni, 3 februarie, finisajul expoziției de pictură „Mir și borangic”, realizată de Camelia Ionescu-Popa. La eveniment au participat cadrele didactice ale liceului, elevi ai liceului însoțiți de familiile lor și jurnaliști.

Punctul de început este Crucea

Am stat de vorbă cu artista expozantă, Camelia Ionescu-Popa, și am întrebat-o cu ce încărcătură spirituală a venit această expoziție. „Această expoziție este în primul rând o căutare, este o cercetare pe care o întreprind ca artist plastic. Este un limbaj prin care pot deschide noi orizonturi compoziționale. Ia românească este un simbol ce valorifică ideea de cruce. Este crucea care s-a cusut fir cu fir în portul popular românesc, iar dacă privim cu atenție vom vedea același simbol și în icoană. Ia stă în strânsă legătură cu viața pământească a omului care a purtat-o, dar totul se învârte în jurul crucii, de aici am pornit expoziția”, a răspuns artista.

Expoziția a fost prezentată în mai multe locuri din România și Franța

Expoziția „Mir și borangic” are deja o istorie. Picturile Cameliei Ionescu-Popa au putut fi admirate și în vara anului trecut, la Galeria Romană din București. Ulterior, expoziția a fost montată în luna septembrie la  Muzeul Istoriei, Culturii și Spiritualității Creștine de la Dunărea de Jos, iar recent expoziția a fost prezentată la Paris.