De către

Gabriel Păun

Originar din Valea Vișeului, județul Maramureș, Nicolae a copilărit în ambianța frumosului. Bunicul, cantor la strana bisericii, îi spunea tot felul de povești, iar într-o bună zi, i-a mărturisit că s-ar bucura foarte mult dacă nepotul ar lua calea preoției. Cu timpul, junele a crescut, și-a făcut bagajul și a luat calea Bucureștiului, unde a studiat Seminarul și Facultatea de Teologie. A fost pentru scurtă vreme preot de spital, însă pronia avea alte planuri cu el. În anul 2001, soția, medic de profesie, a primit o invitație de a lucra în SUA, iar misiunea își schimba datele. Pe tărâm american a ridicat o biserică, a închegat o comunitate, le este permanent alături și se îngrijește ca tinerii să-și cunoască credința și rădăcinile. Astăzi, ne întâlnim cu părintele Nicolae Clempuș, slujitor la Biserica Ortodoxă Sfânta Maria din Atlanta și vedem cum a luat naștere această comunitate, cu ce provocări se confruntă românii de peste ocean și ce proiecte pregătesc pentru viitor.

 

Interviul pe scurt:

  • Nebănuite sunt cărările Domnului: “Acești oameni s-au gândit să facă o altă misiune românească în zona lor și căutau un preot. Au luat legătura cu cei de la arhiepiscopie, nu au găsit pe nimeni și atunci m-am nimerit eu. Prima slujbă am făcut-o în decembrie 2001 cu câteva zile înainte de Crăciun, la care au participat maxim zece oameni.”
  • Tinerii și biserica în America: “Am încercat să-i ținem pe tineri lângă biserică prin educație religioasă, prin tabere, seri de film, festivaluri românești. Din 2003 avem câte două ediții pe an în care tinerii cunosc muzica tradițională, dansurile. Mereu am avut un grup de dans pentru cei mici și pentru cei mari. Prin aceste manifestări care țin de cultura și identitatea noastră încercăm să-i câștigăm pe tineri.”
  • Biserica văzută ca un sat românesc: “Noi nu am separat partea de slujire liturgică de latura practică a bisericii, de cotidian. După slujbă oamenii stau la o cafea, stau la picnic, socializează, dar toate acestea se întâmplă în curtea bisericii și astfel biserica devine o punte de legătură. Putem spune că suntem un sat românesc, unde ne cunoaștem unii pe alții. Este metoda noastră de viețuire, dar și de supraviețuire.”

 

Biserica Ortodoxă Sfânta Maria din Atlanta

 

Din Valea Vișeului și până-n SUA, nu-i decât un pas

Mai sunt doar cinci minute până când acele ceasului vor indica ora 20:00, ora României. Pe cealaltă parte a globului, la mii de kilometri distanță, se află părintele Nicolae Clempuș, pregătit să facem cunoștință. Țârâie telefonul! Odată, de două ori, iar când mă pregăteam să contabilizez al treilea semnal sonor, vocea părintelui se face imediat auzită. Primele minute, le dedicăm formulelor clasice de prezentare. După care, jovialitatea maramureșeanului își face simțită prezența. Iscoditor din fire, vreau să aflu ce l-a determinat s-o apuce pe calea celor sfinte. “Bunicul meu a fost un om al bisericii. Cânta la strană, avea foarte multe cărți bisericești. Printre poveștile pe care mi le spunea, a zis că ar fi foarte bucuros dacă eu aș ajunge preot, iar fratele meu profesor. Cumva ideea de preoție mi-a inspirat-o chiar el. Ulterior, am simțit și chemarea, după care au urmat pași în această direcție. Când s-a pus problema unde să merg la liceu, tata a zis că am la dispoziție două variante: fie urmez un liceu la Sighet, și fac naveta, fie merg la Seminarul Teologic din București”, povestește părintele Nicolae pentru Matricea Românească.

 

,,Sincer să fiu, nu m-am gândit niciodată că o să ajung în America!”

 

Cu un bagaj de vise și multă ambiție, tânărul a luat drumul Capitalei.  Aici, destinul i-a scos în cale oameni care l-au construit, o soție devotată, iar pe când era în anul patru la Facultatea de Teologie a primit harul preoției. Ce a urmat după? “Vreme de un an și jumătate am fost preot de spital. Soția mea a terminat medicina și făcea stagiul la câteva spitale din București. Sincer să fiu, nu m-am gândit niciodată că o să ajung în America! Era prin 2001 când fratele soției a spus că ar fi bine să venim în SUA. Cum era firesc, mi-am urmat soția, și am zis că o să fac misiune acolo”, spune părintele.

 

 

Cum se naște o comunitate peste ocean

Adaptarea în societatea americană nu a reprezentat cea mai mare provocare. Altele erau neajunsurile. Pentru început, părintele s-a dus la cea mai apropiată biserică românească. A urmat o serie de întâlniri cu patru familii care locuiau destul de departe de această biserică. Atunci le-a venit ideea. “Acești oameni s-au gândit să facă o altă misiune românească în zona lor și căutau un preot. Au luat legătura cu cei de la arhiepiscopie, nu au găsit pe nimeni și atunci m-am nimerit eu. Prima slujbă am făcut-o în decembrie 2001 cu câteva zile înainte de Crăciun, la care au participat maxim zece oameni. Ulterior, m-am dus la mitropolitul grec de aici și i-am spus că am venit din România, că vrem să facem o biserică românească și ne-a dat o capelă, unde fusese prima lor biserică. Nu aveam nici curent, făceam slujba la lumânări, exact ca în primele secole creștine. Am slujit acolo timp de trei ani de zile. Veniseră atât de mulți oameni, încât a trebuit să ne mutăm într-un loc mai mare. Cu eforturi, am închiriat o încăpere de la o biserică catolică, am stat acolo încă trei ani, locul devenise neîncăpător, și am început să ne facem planuri pentru a ne construi propria noastră biserică”, își amintește părintele Nicolae Clempuș.

 

,,Abia în 2011 am terminat cu totul, iar cu două săptămâni înainte de sfințire am avut un mare necaz”

 

Ridicarea unei biserici pe pământ străin, nu este deloc un lucru ușor. Prețurile terenurilor sunt foarte ridicate, ca să nu mai zic de materialele de construcție, și alte lucruri de genul. Dar Dumnezeu a lucrat tainic și așa s-au strâns oamenii care au ridicat o nouă biserică. “La un moment dat, un român care era stabilit de ceva vreme aici, a zis că vrea să ne întâlnim. Când am ajuns la adresa indicată am dat de o pădure și a zis că în acel loc vom construi biserica. Ne-a donat o bucată de pământ, iar noi ne-am pus pe făcut planul. Biserica a fost ridicată în anul 2008, dar nu era complet finisată. Abia în 2011 am terminat cu totul, iar cu două săptămâni înainte de sfințire am avut un mare necaz. Un scurt circuit la o priză a dus la declanșarea unui incendiu care a distrus aproape totul. Ne-am apucat să refacem biserica, și după câteva luni am făcut și sfințirea”, rememorează părintele.

 

Tradiție și voie bună la Festivalul Românesc al parohiei

 

We Are Young in  America

În cei douăzeci de ani de existență, comunitatea a evoluat de la 5-6 familii, până la 200. Creșterea a fost în tandem cu evoluția comunităților de români din SUA. “Dacă e să mă gândesc la evoluția comunității, de la primele Sfinte Liturghii și până acum, pot spune că un singur lucru m-a cutremurat, dar în sens bun. M-am întâlnit cu primul băiat pe care l-am botezat la începutul misiunii noastre, acum are 19 ani, și mi-am dat seama cât de repede a trecut timpul. Deci avem o generație pe care am crescut-o în biserică. Copiii care au fost botezați de-a lungul timpului sunt gata să se integreze în comunitate și să preia funcții pentru că avem nevoie de lideri în comunitate.”

 

,,Avem o generație pe care am crescut-o în biserică”

 

Pe lângă misiunea de la biserică, părintele activează și în cadrul Organizației de Tineret ROYA. “Copiii când sunt mici vin la biserică aduși de părinții lor, dar când ajung la vârsta adolescenței se produce o ruptură. Atunci încep să se raporteze la biserică ca la un loc al părinților. Prin taberele și discuțiile pe care le am cu tinerii încerc să fac această legătură, și să nu mai existe o ruptură între biserica părinților și biserica lor. Apoi, copiii și tinerii care merg la școlă vorbesc limba engleză, se obișnuiesc cu ea, și când ajung adolescenți nu mai pot lega o frază în română. Când vine vorba de Sfânta Liturghie nu înțeleg nimic și am încercat prin întâlnirile cu ei să le explic și să le arăt că biserica este a lor. Că avem o deschidere către limba engleză, ca ei să se integreze în comunitate. Am încercat să-i ținem pe tineri lângă biserică prin educație religioasă, prin tabere, seri de film, festivaluri românești. Din 2003 avem câte două ediții pe an în care tinerii cunosc muzica tradițională, dansurile. Mereu am avut un grup de dans pentru cei mici și pentru cei mari. Prin aceste manifestări care țin de cultura și identitatea noastră încercăm să-i câștigăm pe tineri”, spune părintele.

 

Stadiul actual al sălii sociale

 

Biserica în SUA, o familie extinsă

Misiunea părintelui Nicolae Clempuș se desfășoară într-un mozaic religios, în care denominațiunile protestante și neoprotestante sunt la tot pasul. De când slujește în Atlanta, părintele a botezat americani get beget, care au fost furați de frumusețea și profunzimea Ortodoxiei. După câte mi-a povestit, observ că biserica în America, este mai mult decât un spațiu în care te rogi, bați mătănii și aprinzi lumânări. “Pentru majoritatea oamenilor de aici, biserica este o prezență activă în viața lor. Când zic biserică, mă includ și pe mine ca reprezentant al ei. Eu sunt chemat la foarte multe activități în timpul săptămânii. Dacă cineva are o zi de naștere, este o mare bucurie ca în mijlocul lor să fie și preotul. Am amintit un moment vesel, dar foarte mulți oameni au nevoie de biserică atunci când trec prin momente de suferință. Fie că sunt în vacanță sau în alt loc, telefonul meu este deschis și răspund cu bucurie oamenilor. Prietenii mei americani spun că după o anumită oră trebuie să lași telefonul de o parte, nu mai răspunzi ca să ai timp de familie. Pentru mine preoția nu este un job, nu e o meserie, ci o misiune. De curând, am avut o doamnă care este văduvă și care a fost internată în spital cu covid. Când a fost externată și a trebuit să stea cu oxigen, am făcut un plan prin care să-i aducem hrană caldă de trei ori pe zi. M-a impresionat implicarea oamenilor, așa că am făcut un orar în care timp de 3-4 săptămâni doamna aceasta a primit hrană cladă. Pentru oamenii de aici asta este biserica. Ei nu sunt detașați de viața comunității, ci se simt implicați în acest corp unitar. Noi nu am separat partea de slujire liturgică de latura practică a bisericii, de cotidian. După slujbă oamenii stau la o cafea, stau la picnic, socializează, dar toate acestea se întâmplă în curtea bisericii și astfel biserica devine o punte de legătură. Putem spune că suntem un sat românesc, unde ne cunoaștem unii pe alții. Este metoda noastră de supraviețuire, dar și de viețuire.”

 

,,Pentru mine preoția nu este un job, nu e o meserie, ci o misiune”

 

Când credeam că le-am auzit pe toate, că nimic nu mă mai poate surprinde, părintele Nicolae deschide un alt subiect și îmi povestește de un proiect în plină desfășurare. “Având numai biserica, o sală micuță și o bucătărie, am pus la cale construcția unei săli sociale, unde oamenii vor avea posibilitatea ca după o nuntă sau botez, să facă o petrecere. Separat, vom avea câteva clase de religie pe diferite categorii de vârstă. Anul trecut în august, am început construcția, iar după un an de zile sala este în picioare, am acoperit-o și lucrăm la partea de interioare. Tot acest proiect este făcut din donațiile credincioșilor, iar ajutoarele vin prin diferite mijloace precum Paypal, on-line pe website-ul bisericii, etc. Centralizăm toate donațiile, se face o listă și nimeni nu este uitat. Deja avem o carte întreagă cu oamenii care au donat și vrem ca ei să rămână pomeniți în parohia noastră. Toate acestea nu le facem spre lauda noastră, ci ca mărturie pentru cei care vor veni după noi. Să-și aducă aminte de sacrificiul nostru. Noi vom pleca din lumea aceasta, dar lăsăm în urmă faptele noastre”, conchide părintele Nicolae Clempuș.

 

 

Proaspăt absolvent al Facultății de Drept și Științe politice, Emil debutează ca stagiar în cancelariile avocațiale, unde prinde tainele acestei meserii. În ianuarie 1912 devine doctor în științe juridice al Universității din Cluj, urmând ca peste un an de zile să obțină dreptul de liberă practică. Se implică în cadrul despărțământului ASTREI din Târnăveni, susține Reuniunea femeilor Greco-catolice și Ortodoxe, iar pe lângă acestea tipărește prima gazetă în limba română din comitat. Alături de alți fruntași români, pune la cale componența Comitetului Național Român, ca în cele din urmă să fie delegat ca reprezentant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Pentru întreaga activitate este decorat cu Ordinul Coroana României în grad de Comandor, Ordinul Coroana României în grad de Ofițer, Medalia Bărbăție și Credință clasa I, Medalia Meritul Comercial și Industrial clasa I.

 

Debutul unei cariere de succes

Se pomenește în această lume pe 30 ianuarie 1887, în satul Șilea din județul Alba. Vasile și Carolina Folea abia își încăpeau în piele de bucurie. Când se mai înzdrăvenește, junele urmează școala primară în localitatea natală, apoi merge la Gimnaziul superior Greco-catolic din Blaj. Ajuns printre fruntașii din clasă, este recompensat cu două burse, una din partea Fundației “Vanceana”, iar cealaltă de la Societatea “Trasilvania“. Tot acum este ales președinte al “Societății de lectură a tinerimii studioase” constituită în cadrul Gimnaziului. După absolvire, își îndreaptă pașii către Facultatea de Drept și Științe politice din cadrul Universității “Ferencz József” din Budapesta, unde pe toată durata studiilor a fost bursier al Fundației “Alexandru Șterca Șuluțiu”.

Odată ajuns absolvent, Emil își începe stagiatura, depunându-și censura de avocat la Tabla Regească din Târgu Mureș. În ianuarie 1912 devine doctor în științe juridice al Universității din Cluj. Un an mai târziu este uns avocat cu acte în regulă stabilindu-se definitiv la Trânăveni, unde își deschide propriul birou.

 

Lupta pe mai multe fronturi

Urmând exemplul avocaților emblematici ai României, se avântă în tumultul vieții politice, economice și culturale din acele timpuri. Devine membru activ al despărțământului ASTREI din Târnăveni, susține Reuniunea femeilor Greco-catolice și Ortodoxe din comitat, iar din 1910 alături de avocatul Romul Boilă, pune bazele primei gazete în limba română din comitat  intitulată “Românul târnăvean”, interzisă odată cu declanșarea primei conflagrații mondiale.

Evenimentele din toamna lui 1918, îl găsesc lucrând cot la cot alături de ceilalți fruntași ai românilor. La 1 noiembrie participă la ședința care avea drept scop alcătuirea Comitetului Național Român, iar peste câteva zile figurează printre organizatorii adunării populare de la Târnăveni la care au luat parte reprezentanți ai comunelor învecinate. Prin acțiunile sale, a câștigat pe loc încrederea adunării electorale din circumscripția Bălăușeni, care a decis într-un final să-l delege la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.

 

În plină ascensiune politică

Ulterior momentului Marii Uniri, va fi ales în funcția de subprefect al județului Târnava Mare, demnitate pe care o deține până în noiembrie 1920, când face pasul, pentru scurtă vreme ce-i drept, către fotoliul de prefect. Iese din Partidul Național Român alături de alți paisprezece membri și devine artizanul organizației județene PNL, fiind pe rând președinte, apoi secretar general. Portofoliul politic al avocatului Folea se întregește cu două mandate de deputat, primul la alegerile din 1927, iar cel de-al doilea în legislatura 1934-1937. Dar asta nu e tot. După finalul ultimului mandat, țintește un post de senator, de care nu se poate bucura din pricina dizolvării Parlamentului.

Din anul 1923 va luat inițiativa constituirii Societății “Invalizii de război” în județul Târnava Mică și Alba Inferioară, asigurând preşedinţia ambelor structuri. Pasionat al condeiului, va pune pe picioare ziarul liberal “Târnava. Foaie, politică, socială și națională” (1937-1938) ocupând postul de redactor. În paralel, continuă să pledeze fără cusur în orașul Târnăveni. Pentru întreaga activitate este decorat cu Ordinul Coroana României în grad de Comandor, Ordinul Coroana României în grad de Ofițer, Medalia Bărbăție și Credință clasa I, Medalia Meritul Comercial și Industrial clasa I. După o viață închinată libertății și demnității poporului român, avocatul Emil Folea pleacă din această lume pe 21 mai 1943.

 

Surse: Biblioteca Digitală BCU Cluj;

 

Alina vine dintr-o lume în care sunetul vaselor de porțelan înnobila discuțiile comesenilor. După terminarea studiilor, s-a avântat în iureșul multinaționalelor și a făcut de la comerț exterior până la logistică. Într-o zi, o banală vizită la coafor avea să-i schimbe viața. Așteptând să-i vină rândul, Alina răsfoia o revistă franțuzească, iar un editorial despre farfuriile pictate manual a dus la nașterea unui business în care rafinamentul și arta se împletesc de minune. Din acel moment, a început o muncă asiduă care s-a concretizat în cursuri de pictură pe porțelan și antreprenoriat. Din anul 2011 și până în prezent, eleganța vaselor Porphyras a bucurat oameni din Franța, Germania, Dubai, New York, etc. Astăzi aflăm povestea unei femei de succes care nu a încetat să creadă în frumosul din spatele lucrurilor.  

 

Interviul pe scurt:

  • Când ideile te iau prin surprindere: “Eram la un coafor și răsfoiam o revistă așteptând să-mi vină rândul. Numărul respectiv era dedicat farfuriilor. Când am văzut un editorial despre farfuriile pictate manual am avut o revelație, pur și simplu am simțit că asta mă atrage.”
  • Pledoarie pentru eleganță: “Îmi place să beau din ceva frumos, iar faptul că este un obiect mic și elegant, ei bine, m-am gândit că pot face o afacere de profil (…) Printre primele idei a fost să pictez dantelă pe porțelan, mi s-a părut ceva sublim.”
  • Sfaturi pentru tinerii antreprenori: “Secretul reușitei este să nu abandonezi indiferent pe ce treaptă te afli. Să nu te lași doborât de primul hop. Dacă faci asta înseamnă că nu ești bun de antreprenor. Trebuie să fii o persoană puternică.”

 

 

Debutul unei povești de porțelan

Alina a avut o legătură specială cu porțelanul de când se știe.  Iubea nespus de mult să meargă în vizită la diferite persoane și să povestească în fața unei cești de ceai din porțelan. Odată cu trecerea timpului, vizitele s-au mai rărit datorită sarcinilor pe care le avea la job. “Lucram într-o lume a bărbaților. În primă fază am făcut comerț exterior, eram inelul de legătură dintre firmele mari din afară și firmele românești. Ideea unei afaceri mi-a venit cu ceva timp înainte de anul 2011. Eram la un coafor și răsfoiam o revistă așteptând să-mi vină rândul. Numărul respectiv era dedicat farfuriilor. Când am văzut un editorial despre farfuriile pictate manual am avut o revelație, pur și simplu am simțit că asta mă atrage. Eu sunt o persoană care este înconjurată de caiete de desen încă din fragedă copilărie. După acel moment am început să caut cursuri de pictură pe porțelan, asta pentru că simțeam că pot pune ideile mele pe acest material”, povestește Alina Ana Alecu pentru Matricea Românească.

 

,,Eu sunt o persoană care este înconjurată de caiete de desen încă din fragedă copilărie”

 

Așa a debutat o serie de trei cursuri de pictură pe porțelan în care bucuria era la cote maxime. Alina nu se gândea că o să facă business din această pasiune, dar destinul avea alte planuri. “Din nefericire am avut un moment mai delicat la job, iar soțul meu a spus că așa nu se mai poate și că trebuie să demisionez. Zis și făcut! Atunci mi-am depus actele pentru a deschide o societate comercială și mi s-a oferit un curs de antreprenoriat. Desigur, știam ce este o factură, cum este organizată o firmă și alte lucruri de genul, dar când vine momentul să te ocupi singur, parcă uiți tot ce ai învățat, iar cursul acesta venea ca un sprijin. Ulterior, am urmat alt curs de antreprenoriat dedicat femeilor, dar cel mai mult m-a ajutat înscrierea în cadrul Asociației Femei în Afaceri”, își amintește Alina.

 

Alina Ana Alecu, fondatoarea Porphyras

 

Porphyras, obiecte făurite din inimă

După finalizarea uceniciei, Alina a luat frâiele în mână și a pus pe picioare Porphyras. De la bun început a preferat să lucreze cu freelanceri. A legat mai multe parteneriate cu diferite firme, iar de acolo lucrurile au prins contur. Cunoscut drept “aurul alb”, porțelanul aduce un strop de eleganță în viața celor care se înconjoară de el. O întreb pe Alina ce a determinat-o să aleagă acest material și cum au fost primii ani după deschidere. “Îmi place să beau din ceva frumos, iar faptul că este un obiect mic și elegant, ei bine, m-am gândit că pot face o afacere de profil. Am debutat cu primele colecții apelând la o fabrică care se cerea falimentară, era producătoare de porțelan englezesc și am luat stocurile care erau pentru lichidare. Printre primele idei a fost să pictez dantelă pe porțelan, mi s-a părut ceva sublim. Am făcut câteva poze și le-am postat pe magazinul on-line. O altă etapă importantă în creșterea businessului a fost participarea la primul târg internațional în februarie 2012, la pavilionul României de la Frankfurt”, spune Alina Ana Alecu.

 

,,Printre primele idei a fost să pictez dantelă pe porțelan”

 

Au urmat ieșiri la Maison D’Objet din Paris, Table Top la New York, Dubai, locuri care i-au deschis calea către noi furnizori de porțelan, iar de acolo, creațiile ei au ajuns până la Principesa Margareta a României. Secretul succesului? “Trebuie să faci lucrurile din inimă, nu neapărat pentru rezultate. Eu nu am făcut o afacere ca să mă îmbogățesc, am făcut-o pentru că îmi place. Că ulterior am avut și câștiguri, că am clădit un nume, astea au venit la pachet. La început a fost foarte dificil, primii clienți au fost din familie, iar gândul de a abandona era prezent mai tot timpul. Asta până când a venit un opt martie și am primit o comandă foarte mare și cred că acela a fost momentul în care am făcut pasul cel mare.”

 

 

Metamorfoza unei femei de afaceri

Sufocați de comenzi și de clienți care se întreceau în cuvinte de laudă, așa arăta povestea Alinei și a vaselor de porțelan. Însă anul 2020 a fost unul de cumpănă. Pandemia a produs schimbări majore în comportamentul clienților, ierarhiile s-au inversat, iar obiectele elegante nu-și mai găseau locul în viața de zi cu zi. A fost un an de luptă în care Alina și-a regândit pașii, a conturat noi strategii și mai presus de toate, nu s-a dat bătută. “Toată această experiență m-a schimbat ca persoană. Pornisem la drum cu ideea că nu sunt capabilă. Aveam un job bun, eram plătită la timp și nu țineam să ajung șefă. Eram fericită cu ce aveam. În momentul în care am început să mă cunosc pe mine, viața mi s-a schimbat complet. Secretul reușitei este să nu abandonezi indiferent pe ce treaptă te afli. Să nu te lași doborât de primul hop. Dacă faci asta înseamnă că nu ești bun de antreprenor. Trebuie să fii o persoană puternică”, afirmă cu tărie Alina.

 

,,Toată această experiență m-a schimbat ca persoană”

 

Finalul dialogului bate la ușă. Înainte de a pune punct, o provoc pe Alina la un exercițiu de imaginație și o întreb unde vede creațiile Porphyras în viitor. “O să fie prin cele mai bune cafenele, restaurante și prin mai multe magazine de lux. Momentan suntem prezenți în câteva locații de profil, însă îmi doresc să fie mai multe. Totodată ne pregătim să relansăm activitatea în on-line pe niște baze mult mai solide”, conchide Alina Ana Alecu.

 

Pornește spre Budapesta cu un bagaj de vise și multă determinare. Aici, studiază la două facultăți și devine doctor în drept. La 5 august 1905 ajunge avocat cu acte în regulă, se avântă în politică și luptă pentru emancipare națională a românilor. Participă la Marea Unire ca delegat al cercului electoral Becicherecul Mic, după care pune umărul la instaurarea administrației românești în Banat. După 1919 a fost ales deputat în mai multe legislaturi, s-a îngrijit de înființarea Camerei de Comerț româno-maghiare, a condus mai multe organizații social-edilitare și a publicat articole în ziarele vremii. Odată cu instaurarea regimului comunist i-a fost sistată pensia, bunurile confiscate și evacuat din locuință.

 

Un munte de muncă și determinare

Se pomenește pe această lume la 15 iunie 1878 în satul Roșia Montană, din județul Alba. Părinții s-au îngrijit să nu-i lipsească nimic și au făcut tot posibilul ca feciorul lor să aibă parte de cea mai bună educație. Când se mai dezmeticește, Pompiliu urmează cursurile școlii primare din sat, iar mai apoi clasele gimnaziale și Liceul din Sibiu. Obține bacalaureatul fără mari bătăi de cap, după care se îmbarcă în primul tren cu destinația Budapesta. Aici, devine student la Academia Comercială și Industrială, iar mai apoi la Facultatea de Drept, unde peste câțiva ani își va obține doctoratul.

Ieșit de pe băncile facultății, tânărul se refugiază în cabinetele de avocatură arădene, unde face practica obligatorie între 18 iunie 1903 și 1 aprilie 1904. Prin decizia nr. 503 din 25 aprilie 1904, figurează printre avocații stagiari din Baroul Timiș, urmând ca din 5 august 1905, să fie numit avocat definitiv. Doi ani mai târziu, mai dă o lovitură, dar de această dată în plan personal. Se căsătorește și-i vine pe lume primul fecior, Silviu, care se molipsește microbul științelor juridice profesând la maturitate ca avocat în cadrul Baroului Timiș. Chemat la arme în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Silviu se avântă în lupta pentru cucerirea Odesei, însă nu s-a mai întors acasă.

 

În vâltoarea vieții politice

De numele avocatului Pompiliu Ciobanu se leagă o bogată activitate culturală și politică. A pus umărul la mișcarea de emancipare națională a românilor din Banat, a fost membru activ în cadrul ASTREI bănățene, sprijinind activitatea instituțiilor școlare și bisericești. În ceea ce privește orientarea politică, ei bine, aici se dă de partea Partidului Național Român. Între 1909-1910 participă la mai multe adunări electorale în satele bănățene, militând pentru introducerea votului universal și respectarea libertăților naționale. Implicarea constantă, zelul de care dădea dovadă și tactul cu care opera, i-au făcut pe membrii Cercului electoral Becicherecul Mic, să-l delege la Marea Adunare Națională de la 1 decembrie 1918. Tot acum, pune umărul la instaurarea administrației românești în Banat, iar din vara lui 1919 va fi ales  președintele Comisiei pentru Codificarea reformei agrare.

 

Activitatea în perioada interbelică și prigoana comunistă

La ceva timp după înfăptuirea Marii Uniri, este ales deputat în mai multe legislaturi, iar din 1921 figurează ca președinte al Comisiei pentru codificarea Reformei agrare din același an. Din postura de atașat comercial la ambasada română de la Budapesta, avocatul Ciobanu s-a îngrijit de înființarea Camerei de Comerț româno-maghiare. Pe parcursul perioadei interbelice, s-a aflat în fruntea mai multor organizații social-edilitare, a fost președinte al Asociației proprietarilor de case din  Timișoara, iar mai târziu vicepreședinte al Uniunii proprietarilor de case din România, participând la diferite congrese internaționale.

În paralel cu activitățile social-politice, a fost un pasionat al scrisului, motiv pentru care a publicat numeroase articole în ziare și reviste editate în Timișoara, Lugoj, etc. Pe lângă activitatea gazetărească, numele său figurează și pe o serie de lucrări mai ample: Probleme economice (1922); Producția aurului și reforma monetară (1928); Unirea Banatului și încorporarea Timișoarei la România Mare. Dare istorice (1934).

Golgota avocatului Pompiliu începe din momentul instaurării regimului comunist în România. Privit ca un element ce atenta la buna orânduire socială, autoritățile îl trag pe line moartă. Mai întâi i-au sistat pensia, i-au confiscat bunurile și l-au evacuat din casă. În sprijinul lui a sărit Mitropolitul Banatului Vasile Lăzărescu, care l-a găzduit împreună cu soția la Mănăstirea Bodrog între 1952-1956. Ulterior, s-a stabilit la Secusigiu, în casa cumnatului său. Neliniștea și alergătura au început să-i sape la temelia sănătății. Pleacă la cer la vârsta de 84 de ani fiind înmormântat în cimitirul Eroilor din Timișoara.

 

 

Surse: Biblioteca Digitală BCU Cluj;

 

La 10 ani se pregătea pentru o carieră în lumea basket-ului, însă destinul i-a dat slam dunk. Pe la 14 ani zdrăngănea de zor chitara, dar mirajul marilor scene s-a risipit ca un abur. Între aceste experiențe, Vlad își cultiva  pasiunea pentru vânzări. Prima tranzacție a venit la 12 ani, când a vândut o bicicletă folosită cu mult peste valoare ei. Junele a crescut și odată cu el s-a dezvoltat un spirit vizionar. A terminat Colegiul Național Gheorghe Lazăr”, iar de acolo a luat calea Americii, unde a absolvit două facultăți la University of Rochester din New York și un master la University of Texas at Austin. În studenție a trecut prin mai multe firme, a condus echipe, a fost manager pe tura de noapte la Starbucks, a fondat o firmă de consultanță și o platformă Ed-Tech. De parcă nu era de ajuns, în 2019 și-a lansat cartea When They Win, You Win: A More Human Approach to Supporting Entrepreneurship” un studiu al sistemelor de suport antreprenorial care are la bază dialoguri cu manageri din America de Nord, Europa și Asia. Astăzi, ne întâlnim cu Vlad Cazacu și povestim despre studiul în SUA, strategii de business și planuri de viitor. Dacă vrei să afli mai multe informații despre cum poți aplica la o facultate în SUA, vizitează site-ul VSSIA.org și dă start visului american.

 

Interviul pe scurt:

  • Studenția în SUA, mai cu bune mai cu rele: “Pentru mine a fost ușor să-mi găsesc un loc în această comunitate, însă nu la fel de ușoară a fost adaptarea la programul de zi cu zi. Primul semestru a fost destul de complicat dacă judec din punctul de vedere al sănătății mentale. Foarte multă presiune, trebuia să obțin anumite note pentru a-mi menține bursa cu care am intrat.”
  • When They Win, You Win, povestea din spatele cărții: “La momentul respectiv lucram pe platforma Ed-Tech și făceam o cercetarea la universitate despre ecosistemele de suport antreprenorial universitar. Atunci a venit oferta! Eric a spus să-mi continui cercetarea, să intervievez oameni noi, să adun informații și să le pun într-o carte pe care se angajează să o publice.”
  • Radiografia antreprenorului de succes: “Ca antreprenor vei avea multe nopți de muncă, foarte multe refuzuri, responsabilități, mai ales dacă iei bani de la investitori și n-ai control deplin asupra businessului tău. Antreprenorul este un pompier într-un oraș de fân. Arunci o scânteie și pompierul trebuie să fie toată ziua la post pentru a evita o catastrofă. Și atenție, toată lumea aruncă scântei.”

 

Vlad Cazacu la Universitatea din Rochester

 

Căutările de la începutul drumului

Născut și crescut în inima Bucureștiului, Vlad a țintit de timpuriu către culmi nebănuite. Mai întâi prin basket, apoi prin muzică, iar în cele din urmă a strâns aplauze la scenă deschisă pe când evolua într-o trupă de teatru. Printre două pase, un acord și o replică, tânărul își cultiva cu atenție pasiunea pentru business. “Când mă uit la episodul cu bicicleta, ei bine, aș spune că am fost un mic negociator. O poveste similară a fost și la treisprezece ani când citisem pe site-uri americane despre marketingul prin afiliere. Atunci mi-am făcut o pagină de Facebook în care aveam diverse produse, camere video, televizoare, frigidere, și făceam cam 4-5 dolari pe săptămână. Sigur, nu era cine știe ce, dar la acea vârstă era un lucru entuziasmant”, povestește Vlad Cazacu pentru Matricea Românească.

 

,,Când mă uit la episodul cu bicicleta, ei bine, aș spune că am fost un mic negociator”

 

În familia Cazacu se discuta de mult timp despre posibilitatea ca Vlad să studieze peste hotare. Se vehiculau țări, universități, dar America părea ceva intangibil. “Inițial eram focusat pe studiul în Marea Britanie. Avem cele mai multe informații despre țară, aveam foarte mulți prieteni care au mers acolo, deci partea cu America a venit mult mai târziu, cam prin clasa a XI-a. La un moment dat Maria Müller, o elevă de excepție, a intrat la Universitatea din New York, unde a studiat actoria, iar când am văzut-o atingând acest nivel am zis că pot și eu să fac pasul.”

 

Vlad Cazacu reprezentând Romania și Universitatea din Rochester la Națiunile Unite

 

Despre facultate și surprize la fața locului

Din acel moment a debutat o pregătire temeinică. Un rol de seamă l-au avut oamenii de care s-a înconjurat și doamna Daniela Bordei, un înger pe pământ cum o numește Vlad. “În primă fază am dat SAT-ul, apoi examenele de limbă IELTS și CAE, iar de aici a venit procesul de aplicație online. Eu am aplicat la 27 de universități, motiv pentru care a trebuit să mă pun pe redactat eseuri. Poate cea mai grea parte din procesul de aplicare este să găsești suficiente idei pentru fiecare eseu. Ideea este să dai dovadă de unicitate. Lumea vrea să citească povești oneste, povești care reflectă traseul tău în viață și cum ai ajuns în acest punct în care vrei să studiezi în America. Este un proces de gândire în care stai în fața oglinzii și spui cine ești. Un lucru destul de greu la vârsta de 17-18 ani.”

 

,,Am avut un job încă din a doua săptămână de facultate”

 

Vlad a terminat cu brio Facultatea de Afaceri cu dublă specializare în contabilitate și antreprenoriat și Facultatea de Psihologie cu specializare în psihologie socială, ambele la University of Rochester din New York. Recent, a absolvit cursurile de master în contabilitate la McCombs Scool of Business în cadrul University of Texas at Austin cu bursă integrală, cel mai bun program de acest fel din lume. În cele ce urmează vreau să aflu cum arată viața unui student în SUA. “Viața studentului este concentrată în jurul campusului universitar. Este un lucru diferit față de universitățile europene, pentru că trebuie să locuiești, să mănânci, să înveți și să petreci între zidurile de acolo. Pentru mine a fost ușor să-mi găsesc un loc în această comunitate, însă nu la fel de ușoară a fost adaptarea la programul de zi cu zi. Primul semestru a fost destul de complicat dacă judec din punctul de vedere al sănătății mentale. Foarte multă presiune, trebuia să obțin anumite note pentru a-mi menține bursa cu care am intrat, apoi partea ce ținea de activitățile extracuriculare, pentru că dacă nu faci ceva în afara orelor de curs, nu te poți diferenția în mulțime. Apoi munca, am avut un job încă din a doua săptămână de facultate. Am lucrat în toți anii, iar în anul trei ajunsesem la patru job-uri part time”, își amintește Vlad.

 

Vlad Cazacu și echipa lui de la Starbucks

 

Pe tărâmul afacerilor și o întâlnire rodnică

Job-urile prin care a trecut l-au construit, i-au dat încredere și l-au transformat într-un lider veritabil. Pe lângă acestea, Vlad a pus pe picioare două businessuri: o firmă de consultanță și o platformă Ed-Tech intitulată BarterOut. “Partea de consultanță a venit în momentul în care am observat foarte mulți studenți care veneau la mine întrebându-mă cum de am reușit să fac atâtea lucruri în primii ani de facultate. Am început să vorbesc cu ei, să-i ajut, dar la un moment dat nu mai aveam timp. Într-o zi, o persoană vine și-mi spune: «Dacă te-aș plăti, poți să-ți faci timp pentru mine?» Și atunci am zis că da! Tot atunci Pavel Stan, prietenul meu student la Drexel University, trecuse prin aceeași experiență, așa că am pus pe picioare o platformă. După dor un an a trebuit să închidem pentru că Pavel a plecat în Japonia, iar eu începusem lucrul la BarterOut. Cărțile sunt foarte scumpe în America, poți da sute de dolari pe un manual, iar la finalul semestrului nu-l mai folosești. Platformele dedicate re-vânzării manualelor nu erau ceea ce trebuie, prin urmare am venit către studenții care nu mai foloseau acele manuale și i-am conectat cu cei ce le vor folosi semestrul următor. Astfel, studenții vindeau și cumpărau automat manuale pentru aproximativ 80% din prețul inițial. Am fost operativi timp de doi ani, am făcut profit și după am primit o ofertă de a fi cumpărați pe o sumă considerabilă. Atunci am decis că nu vindem, că putem face ceva mai mare, iar la șase luni am decis să facem un open source ca orice universitate din SUA să poată crea o copie a acestui sistem și să-l integreze.”

 

,,Am fost operativi timp de doi ani, am făcut profit și după am primit o ofertă de a fi cumpărați”

 

Și asta nu-i singura “ispravă”. În 2019, fără să fi programat ceva în prealabil, Vlad Cazacu debutează ca autor și vine în fața cititorilor cu lucrarea “When They Win, You Win: A More Human Approach to Supporting Entrepreneurship”. “Inițial nu mă gândeam la o carte. Contextul a fost următorul. Eram la o conferință în New York și acolo l-am cunoscut pe Eric Koester, antreprenor și profesor la Georgetown University. După ce și-a terminat speechul m-am dus la el și i-am zis: «Hey, am fost fascinat de speechul tău și aș vrea să te scot la cină!» În acea seară am luat cina cu el și alți oameni din audiență, iar la masă am povestit despre cum poți să aduci credibilitate în secolul XXI. Tot vorbind noi acolo, ne întreabă ce lucrăm. La momentul respectiv lucram pe platforma Ed-Tech și făceam o cercetarea la universitate despre ecosistemele de suport antreprenorial universitar. Atunci a venit oferta! Eric a spus să-mi continui cercetarea, să intervievez oameni noi, să adun informații și să le pun într-o carte pe care se angajează să o publice. Rezultatul a fost mai mult decât un studiu al sistemelor de suport antreprenorial universitar, ci un studiu general care are la bază interviuri cu manageri implicați în incubatoare, acceleratoare și studiouri de antreprenoriat din America de Nord, Europa și Asia.”

 

Vlad Cazacu și preitenii lui la lansarea oficială a cărții în New York

 

Antreprenorul, pompierul din orașul cu fân

Și pentru că tot suntem în zona de business vreau să-l provoc pe Vlad la o discuție despre nereușita Start-up-urilor care arată bine pe foaie, primesc finanțare și mor în câteva luni. Unde e greșeala? “Aș spune că undeva pe la 60% dintre Start-up-uri dau greș pentru că ideea din spate nu rezolvă o problemă monetizabilă în societate. Sunt două părți: problema și monetizarea. Acum, partea care ține de problemă te face să vii cu o soluție și nu invers. Ori, foarte mulți antreprenori au o idee, însă chiar dacă e bine documentată și pusă într-un business plan, ea nu aduce această componentă a rezolvării unei necesități reale. Trebuie să te gândești dacă acea problemă este destul de importantă astfel încât oamenii să ofere bani pentru rezolvarea ei. Companiile mari care au răzbit în timp au fost cele care au soluționat o problemă pentru care lumea era dispusă să plătească”, precizează Vlad Cazacu.

 

,,Trebuie să te gândești dacă acea problemă este destul de importantă astfel încât oamenii să ofere bani pentru rezolvarea ei”

 

Fără doar și poate, să fii antreprenor în SUA este un privilegiu. Avantajele pornesc de la nivelul ridicat al tehnologiei, inovația în cercetare, dar cel mai important aspect ține de societate și sistemul birocratic. “Din păcate România nu a dezvoltat acest sistem de Venture Capital. Abia acum apare timid prin București și Cluj, iar la nivel legislativ și birocratic este foarte departe de ceea ce ar trebui să fie. Protejarea investitorului în România nu există. În Europa de Est cea mai dezvoltată țară în domeniul acesta este Polonia și de aceea vedem o inflație de capital străin pe piața de acolo. Spre exemplu, când mi-am înregistrat ultima firmă în Statele Unite a durat doar trei zile și totul a fost online.”

 

Vlad Cazacu și Giovanni Ilacqua, cofondatorii Flowlie Technologies

 

În România antreprenorul este asociat cu șeful care stă în scaun, dă comenzi, taie capete și la bucurie bea whisky cu gheață. Așa să fie Vlad? “Nu! Ca antreprenor vei avea multe nopți de muncă, foarte multe refuzuri, responsabilități, mai ales dacă iei bani de la investitori și n-ai control deplin asupra business-ului tău. Antreprenorul este un pompier într-un oraș de fân. Arunci o scânteie și pompierul trebuie să fie toată ziua la post pentru a evita o catastrofă. Și atenție, toată lumea aruncă scântei. Investitorul, economia, clienții, uneori chiar echipa ta aruncă scântei și tu trebui să fii acolo la lucru.”

Nu îmi propun să fiu printre cei care amenință pacea urbei din fân, dar va trebui să anunț finalul incendiar al interviului, mai exact planurile de viitor. “Voi începe o nouă aventură într-o firmă de investiții, Assure Syndicates, în Miami, Florida. Voi investi în Start-up-uri și voi facilita relații cu alți investitori. Continui să lucrez la noul meu start-up, un software pentru investitori. Pe termen scurt voi rămâne în SUA pentru a profita de orice oportunitate de a cunoaște oameni și a face bani, iar la un moment dat aș vrea să fac investiții în Start-up-uri românești și să contribui la o societate care primește capital străin și în care tinerii pot să clădească businessuri”, conchide Vlad Cazacu.

 

 

Absolvent al Facultății de Drept din Budapesta, Emanuil Ungurianu a slujit avocatura vreme de 35 de ani. Cu timp și fără timp preia cârma despărțământului ASTRA din Banat și se angajează în misiunea de a ridica mai multe biblioteci în zonele rurale. Donează cărți, bani, adună lângă el oameni de bine și se ocupă de organizarea învățământului românesc bănățean. A luptat împotriva legilor care prevedeau introducerea limbii maghiare în școli și s-a îngrijit de soarta elevilor, studenților și profesorilor români. Aprig la vorbă, dar mai tăios prin cuvânt, avocatul Ungurianu pune pe picioare două ziare: Luminătorulși “Dreptatea”. A lucrat și-n ogorul bisericii fiind cel care s-a alăturat Mitropolitului Andrei Șaguna în proiectul de reînființare a Episcopiei Timișoarei.

 

Primii pași în viață și-n carieră

Vede lumina zilei pe 21 decembrie 1845, în localitatea Satchinez, din județul Timiș. Este botezat la două zile de către preotul George Popovici și primește numele Emanuel. Junele se dezvoltă frumos. Debutul școlar, și-l face în localitatea natală, după care pornește spre Timișoara pentru restul etapelor școlare. Proaspăt absolvent de bacalaureat, se decide rapid și pornește spre Facultatea de Drept din Budapesta. S-a dovedit un student eminent, care pe lângă cursuri muncea ca funcționar la poștă pentru a strânge un ban în plus. După finalizarea facultății, va face practica necesară, urmând ca în anul 1874 să promoveze examenul de avocatură la Tabla regească din Budapesta.

De aici, se îndreptă către capitala Banatului, unde și-a deschis un birou. A profesat avocatura vreme de 35 de ani, perioadă în care s-a remarcat prin diplomație, patriotism, cultură și apărarea drepturilor conaționalilor. Iartă cum îl vedea Valeriu Braniște, lider de seamă al românilor din Banat: “Holtei era în Timișoara avocatul Emaniul Ungurianu, pe atunci director al Timișanei (…) Era unic în felul său, bun la inimă, dar aspru la vorbă. Ne dicta să fim zilnic după masă în cafeneaua Kranprinz, la masa lui, unde își lua cafeaua neagră.”

 

Un avocat în slujba culturii 

Înființată la Sibiu prin eforturile unei generații care dorea emanciparea politică a națiunii române, Asociația ASTRA începea să prindă rădăcini. La insistențele elitei bănățene, în orașul de pe Bega va lua naștere un despărțământ. Un loc de seamă în activitatea asociației îl va avea avocatul Ungurianu, care a deținut funcția de director între 1898-1906. Scopul era unul bine definit: dezvoltare culturală și economică a poporului român din Banat.

Emanuil Ungurianu s-a dedicat trup și suflet noii misiuni. În anul 1901, despărțământul avea în administrare zece biblioteci dintre care patru fuseseră înființate în cursul acelui an. De înzestrarea lor s-a ocupat chiar avocatul bănățean, care a donat 64 de tomuri. Pentru susținerea activităților culturale, Emanuil a contribuit cu 400 de coroane din propriul buzunar și a demarat lucrările pentru alte patru biblioteci în localitățile Dragșina, Sinersig, Vucova și Cerna. În adunarea generală a despărțământului ținută la 14 iunie 1903, liderul bănățean afirma că slăbiciunile unui popor trebuiesc descoperite și vindecate, altfel neamul respectiv va fi supus pieirii.

 

 

În slujba învățământului românesc 

Pe lângă înființarea și înfrumusețarea bibliotecilor, o altă problemă de care s-a îngrijit a fost dezvoltarea învățământului românesc din Banat. Situația nu era deloc una roz. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea și prima parte a secolului al XX-lea, școala traversează o perioadă nefastă. În viziunea străinilor, ea trebuia să contribuie la edificare statului național maghiar. Cum era de așteptat, limba maghiară a fost introdusă ca obiect de studiu în gimnaziile și liceele românești, iar în 1907 avea drep scop ”dezvoltarea și întărirea atașamentului față de patria ungară.”

În anul 1866  fruntașul Meletie Drăghici și profesorul George Crăciunescu au pus bazele unui “institut de creștere și ajutorare pentru tinerimea română greco-catolică de la școala din Timișoara.” În horă se prinde și Alexandru Mocioni, politician cu ștate vechi, iar la adunarea din 16 aprilie răsare “Alumneul român-național din Timișoara.” Avocatul Ungurianu a fost uns pe rând, vicepreședinte, apoi președinte. Când a preluat conducerea “Alumneului” acesta deținea un fond de 200 de florini, urmând ca la finalul mandatului să lase în vistieria acestuia nu mai puțin de 22.000 de florini. Eforturile sale au vizat și organizarea “Reuniunii învățătorilor români” din Banat. În acest sens, avocatul bănățean a luptat pentru asigurarea existenței materiale a învățătorilor români prin înființarea unui fond de ajutorare reciprocă.

Cu toate acestea apele nu se liniștesc de loc. Bănățenii se strâng în număr mare și protestează împotriva măsurilor impuse de maghiari. De la adunare nu puteau lipsi Emanuil Ungurianu, Traina Putici, George Adam, Pavel Rotariu, etc. Evenimentul s-a încheiat cu o rezoluție ce prevedea abrogarea tuturor legilor și ordonanțelor care introduceau limba maghiară în școlile confesionale românești. Pe lângă toate acestea, avocatul a făcut donații substanțiale în contul școlilor românești din Banat. A fost atent și la nevoile studențimii române. Vorbind despre situația tinerilor care studiau în Budapesta, a scos în evidență faptul că aceștia se scaldă în mizerie și că este necesară înființarea unui internat care să le ofere cele mai bune condiții.

 

Emanuil Ungurianu alături de membri ai elitei din Transilvania în august 1908, la Șimleu Silvaniei

 

Aduce la lumină noi publicații și sprijină reînființarea Episcopiei Timișoarei

Om de caracter, patriot fără cusur, vizionar, dar mai presus de toate un pasionat al condeiului. Conștient de rolul pe care-l avea presa în cadrul mișcării de emancipare națională, fruntașul bănățean a pus bazele unor ziare românești pe care le-a sprijinit financiar. Așa iese de sub tipar “Luminătorul”, ziar menit să evidențieze situația politică a românilor din Banat. În 1893, alături de Alexandru Mocioni și Vincețiu Babeș, se pune la cale înființarea unei alte publicații, “Dreptatea”. Cu acest prilej, Ungurianu a reafirmat scopurile presei românești: “apărarea intereselor politice și culturale; informarea intelighenției române și luminarea țăranului român.” La finalul anului 1897 cele două ziare au încetat să mai iasă de sub tipar, atât din cauza lipsei de bani, cât și din cauza persecuției politice venite din partea guvernului maghiar.

Emanuil Ungurianu a lucrat și-n ogorul bisericii. În 1863, Mitropolitul Andrei Șaguna a propus reînființarea Episcopiei Timișoarei, iar printre liderii care s-au alătura acestui demers a fost și avocatul român. Proiectul reînființării episcopiei a avut de înfruntat multe dificultăți. Pe lângă opoziția autorităților politice, lipsa banilor făcea imposibilă realizarea acestui vis. Rezolvarea vine tot de la fruntașul bănățean, care nu stă cu mâinile încrucișate și demarează o campanie de strângere de fonduri, deschizând colecta cu o donație de 10.000 de coroane. În 1906, l-a convins pe episcopul Ioan I. Pop să lanseze o circulată în vederea strângerii de fonduri. Cu timpul, deputați timișoreni, oameni din înalta societate, oameni simpli, toți au contribuit la colectă. Reunit în ședință specială, sinodul din Arad, și-a dar în principiu acordul pentru reînființarea Episcopiei Timișoarei și cedarea a patru protopopiate. Prin eforturile sale, Ungurianu a câștigat de partea sa și Primăria Orașului Timișoara, care a donat  în anul 1925 o suprafață de peste cinci pogoane de pământ în centrul orașului destinată ridicării unei catedrale episcopale. Pe lângă acestea, de numele său se leagă construirea de noi biserici, înființarea unor parohii și subvenționarea mai multor proiecte. În calitate de membru al Consistoriului Episcopiei Aradului, fruntașul bănățean a susținut necesitatea consolidării învățământului confesional românesc și ajutorarea materială a corpului didactic.

Reușitele profesionale nu s-a răsfrânt și în viața personală. A rămas necăsătorit până la finalul vieții, preferând mai degrabă să se angajeze într-un mariaj cu munca. Alergătura, responsabilitățile și nopțile nedormite, îi macină sănătatea. După o viață afierosită propășirii românilor, avocatul Ungurianu trece la cer în data de 25 martie 1929. Douăzeci și patru de preoți în frunte cu Episcopul Grigorie Comșa, au săvârșit slujba de prohodire în Piața Unirii din Timișoara. Necrologurile au fost asigurate de Ștefan Cicio Pop, Vasile Goldiș, Victor Vâlcovici, alături de alți membri ai elitei române.

 

 

Surse: Vasile Rămneanțu, Emanuil Ungurianu (1845-1929), Ed. MIRTON, Timișoara, 1996