De către

Gabriel Păun

Motto:

„Dacă pedagogul n‑a reușit să‑și facă din copil un prieten, atunci pedagogia lui a dat greș”

 

Avea o simplitate demnă de apoftegmele patericale și un mod formidabil de a preda religia. Șicanele regimului comunist au alungat-o de la de catedră pentru un timp, dar nu i-au stins dorința de a reveni. A format generații de elevi în duhul iubirii de țară și biserică, iar pentru asta lumea nu a uitat-o. Astăzi, metodele pedagogice ale ,,Mamei Sica” sunt duse mai departe de doamna profesoară Monica Șerbănescu, fondatoarea Liceul Pedagogic ce poartă numele „Anastasia Popescu”.

 

Debutul unei vieți afierosite pedagogiei religioase

Anastasia Popescu vede lumina zilei pe 14 iunie 1911, în comuna Costești, județul Argeș. Mama ei era fiică de preot, așa că a avut parte de o educație în duh creștinesc. Râvna pentru carte dublată de agerimea minții, o fac rapid remarcată, iar învățătorul sugerează părinților ca Anastasia să fie dată la o școală cât mai bună. Absolvă cu brio cursurile liceale, apoi pe cele ale Facultății de Teologie Ortodoxă din București.

 

Poza nr 1

 

Bagajul de cunoștințe pe care îl acumulase a putut fi împărtășit doar 14 ani, pentru că, din 1948,  Anastasia Popescu este scoasă de la catedra de Religie și, după o vreme, pensionată forțat. Cu toate acestea nu și-a pierdut speranța și a știut că într-o bună zi va reveni la catedră. Surghiunită, se implică în ajutorarea semenilor săi, mai tineri sau mai vârstnici.

 

Urmărită de securitate, scapă ca prin minune

În martie 1951, autoritățile comuniste îi fac dosar și încep să o urmărească. Supravegherea și interogatoriile au durat 38 de ani, până în 24 noiembrie 1989, când revoluția bătea la ușă. Există chiar o legendă atașată de numele Sicăi Popescu. Se spune că, după ce se refugiase, la un moment dat, la o mănăstire, probabil, Mănăstirea Cheia, ar fi scăpat de urmăritori coborând de la fereastra sa pe cearșafurile împletite.

 

Poza nr 2

 

Fuge cât o țin picioarele într-un ascunziș din inima pădurii, acolo unde nu o puteau găsi. Dezamăgiți că nu au descoperit nereguli în mănăstire, securiștii încep să scormonească prin împrejurimi. Unul dintre ei era câte pe-aici să o prindă. În timp ce cotrobăia meticulos prin ascunzișul de frunze, o calcă puternic pe mână. Sica strânge din dinți, îndură, iar în cele din urmă scapă.

 

Readuce religia în școli, predă și urcă la amvon

Inevitabil, a venit și momentul prăbușirii dictaturii comuniste în 1989. Anastasia Popescu avea 78 de ani, dar vârsta nu o oprește și nu precupețește niciun efort pentru reintroducerea religiei în școli. Redactează „Abecedarul micului creștin” și își reia munca la catedră. Predă la Școala „Elena Văcărescu” din București, apoi la Grădinița Fundației „Preasfânta Fecioară Maria”, unde a lucrat cu micuții care aveau să devină, cu un an mai târziu, elevii  Școlii și, apoi, după ani, ai Liceului Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu”. Neobosită, ține serii de conferințe la București, Cluj, Sibiu și Brașov, participă la emisiunile televiziunii pe teme religioase și este nelipsită din comisiile pentru redactarea programei analitice ce viza predarea religiei în școli.

 

Poza nr 3

 

Mama Sica strânge  o parte din experiența sa didactică în paginile  volumului care apare în anul 1995, sub forma unui interviu-confesiune „Cum să-i învăţăm pe copii religia”, adevărat compendiu de pedagogie și didactică, valabil astăzi, mai mult poate ca oricând, sclipitor prin ideile despre educație atât de moderne care așază gândirea Anastasiei Popescu alături de cea a altor mari pedagogi ai lumii. Patriarhul Teoctist îi acordă cea mai înaltă distincție a Bisericii Ortodoxe Române, Crucea Patriarhală. Pe lângă aceasta, primește dreptul de a predica în lăcașul sfânt, onoare pe care, între Doamnele Bisericii, numai Olga Greceanu o mai avusese.

 

Liceul Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu" din București

Liceul Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu” din București

După o viață închinată școlii și credinței ortodoxe, în 1995, cu o zi înaintea praznicului Adormirii Maicii Domnului, Anastasia Popescu purcede pe drumul veșniciei. Avea să fie prohodită de elevii și profesorii pe care îi formase. Acum, după un sfert de veac, Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu”, prin copiii pe care îi formează, prin accentul pe care îl pune pe construirea caracterelor, dorește să aducă în prezent comoara pedagogiei românești întruchipată de Mama Sica, profesoara Anastasia Popescu.

 

 

Surse: 1) marturisitorii.ro; 2) ziarulnatiunea.ro

 

 

Numai cel care a gustat amărăciunea suferinței poate înțelege greutățile prin care trec cei din jur. Alex Bobeș, un IT-ist din București, oferă transport gratuit persoanelor cu handicap care au o situație financiară precară. Odată cu debutul pandemiei, proiectul a intrat într-o nouă etapă: asigură transport gratuit pentru medicii din linia întâi pe ruta domiciliu-spital. Am pornit în cursă cu Alex, fondatorul Asociației Taxi Gratis și am vorbit despre începuturi, provocări și planuri de viitor.

 

Articolul pe scurt:
  • Cum ajută Alex Bobeș în plină pandemie: “Avem două proiecte în derulare. Primul constă în transport gratuit pentru medicii din linia întâi pe traseul domiciliu-spital (…) Prin cel de-al doilea proiect livrăm hrană la domiciliu persoanelor cu probleme medicale. Ele ne sună, ne oferă lista de cumpărături, iar noi le achiziționăm“
  • Neajunsuri la început de drum: “Îi puteam ajuta doar pe cei care aveau cărucioare pliabile. Pe cei care nu aveau asemenea cărucioare, nu reușeam să îi transport. Am mai avut și oameni cu cârje care beneficiau de ajutor. Efectiv îi luam în brațe și îi așezam pe bancheta din spate“
  • O lecție de viață predată de oamenii cu handicap: “Ne plângem de multe ori, când ar trebui să fim recunoscători pentru că suntem sănătoși (…) Catalogăm drept tragedii că stăm izolați sau că nu putem merge în nu știu ce vacanță“

 

Poza nr 1

 

Când faci din suferința un izvor de fapte bune

Un sistem medical orb, care îi condamnă la umilință pe cei bolnavi. Cu asta a avut de-a face Alex când avea grijă de mama lui. Au fost ani de îndelungi pătimiri și griji. “Am avut o perioadă când aveam nevoie de transport pentru mama. Cum nu aveam mașină, singura soluție erau ambulanțele private ale căror servicii erau foarte scumpe“, spune Alex Bobeș pentru Matricea Românească.

 

Am vrut ca faptele mele să conteze, așa că am făcut un site unde am explicat ceea ce vreau să fac

A fost o perioadă determinantă pentru viitor, iar Alex a decis să schimbe ceva. “M-am gândit să ajut alte persoane care se aflau în aceeași situație. Proiectul a debutat în 2013. Am vrut ca faptele mele să conteze, așa că am făcut un site unde am explicat ceea ce vreau să fac. Mi-am promovat ideea și după cum anticipasem au venit primele persoane“, povestește Alex.

 

Poza nr 2

 

Taxi gratis? Greu de crezut pentru unii

Începutul nu a fost deloc ușor. Nu și-a putut permite o mașină adaptată pentru nevoile persoanelor cu handicap. O bună bucată de vreme, Alex a asigurat transportul cu mașina personală. “A fost dificil la început pentru că îi puteam ajuta doar pe cei care aveau cărucioare pliabile. Pe cei care nu aveau asemenea cărucioare, nu reușeam să îi transport. Am mai avut și oameni cu cârje care beneficiau de ajutor. Efectiv îi luam în brațe și îi așezam pe bancheta din spate“, ne spune Alex Bobeș.

 

Am mai avut și oameni cu cârje care beneficiau de ajutor. Efectiv îi luam în brațe și îi așezam pe bancheta din spate

 

La început oamenii aveau o doză de reticență. Nu le venea să creadă că cineva îi ajută fără să le ia vreun ban, însă transparența de care a dat dovadă Alex a făcut ca îndoiala să dispară. Selectarea beneficiarilor era simplă. “Făceam o selecție verbală pentru că altfel nu puteam. Discutam cu ei la telefon câteva detalii, le ceream informații despre situația lor, astfel încât să îi ajut pe cei care chiar erau într-o situație gravă“, specifică Alex Bobeș.

 

Poza nr 3

 

Cursele cu taxiul, adevărate lecții de viață

Cu timp și fără timp, Alex mergea la job, iar printre picături făcea curse. Acum un an de zile a decis să deschidă Asociația Taxi Gratis. “Doream să dezvolt proiectul pentru că mă loveam de tot felul de impedimente, unul dintre ele era cel financiar. Am susținut proiectul din fonduri proprii. E o luptă grea, nu am oameni care să alerge după finanțare. Cu toate acestea au fost ceva donații de-a lungul timpului și am reușit să achiziționez o mașină adaptată pentru transportul persoanelor cu handicap. Dar în continuare sunt cheltuieli destul de mari“, mărturisește Alex.

 

Ne plângem de multe ori, când ar trebui să fim recunoscători pentru că suntem sănătoși

 

Alex discută foarte mult cu oamenii pe care îi transportă. Un cuvânt bun, o glumă, pot face minuni pentru viețile încercate. Am fost curios să aflu care au fost cele mai emoționante cazuri pe care le-a întâlnit de-a lungul acestor ani. “Au fost foarte multe mame cu handicap, care trebuiau să aibă grijă singure de proprii copii. Ne plângem de multe ori, când ar trebui să fim recunoscători pentru că suntem sănătoși. Catalogăm drept tragedii că stăm izolați sau că nu putem merge în nu știu ce vacanță. Sper ca în viitor să extind proiectul la nivelul întregii țări, pentru că acum acopăr doar Bucureștiul și o parte din Ilfov“, afirmă Alex Bobeș.

 

Poza nr 4

 

Asociația Taxi Gratis și implicarea pe timp de pandemie

Instaurarea pandemiei putea fi un motiv întemeiat pentru a-și opri activitatea, însă nu a făcut-o. Alex nu renunță cu una cu două, iar acum lucrează mai intens. “Avem două proiecte în derulare. Primul constă în transport gratuit pentru medicii din linia întâi pe traseul domiciliu-spital. Lucrăm intens, deoarece în urma unui parteneriat încheiat recent, avem trei mașini dedicate pentru transportul medicilor. Prin cel de-al doilea proiect livrăm hrană la domiciliu persoanelor cu probleme medicale. Ele ne sună, ne oferă lista de cumpărături, iar noi le achiziționăm“, conchide optimist Alex Bobeș.

 

 

Banii i-au adus notorietatea în perioada interbelică, dar un testament putea să-l înscrie pe veci în istorie. Ioan C. Mihail, supranumit Jean, a fost unul din cei mai bogați români care au existat vreodată. În timpul Marii Crize Economic izbucnite în 1929, face un gest uriaș și devine garantul țării pentru un împrumut extern. S-a stins pe 23 februarie 1936, singur, într-o cămăruță neîncălzită.

 

Genealogia spiței Mihăileștilor, o loterie a norocului

 La 1837, avea să se nască Constantin Dinu Mihail, ctitorul dinastiei. Învățat de mic să prețuiască pământul la justa lui valoare, își ia inima în dinți și pleacă la Şcoala de Agricultură din Hohenheim. Acolo, tânărului îi cade cu tronc o macedoneancă pe nume  Mathilda Spiro, pe care o ia de soție cam prin 1869. Iubirea lor aduce pe lume patru copii, dintre care doar doi vor trăi, Nicolae și Ioan.

 

Palatul comandat de Constantin Dinu Mihail în stil neogotic, după planurile arhitectului francez Paul Gottereau

Palatul comandat de Constantin Dinu Mihail în stil neogotic, după planurile arhitectului francez Paul Gottereau

 

Moștenirile s-au ținut lanț de familia Mihail. Șirul e deschis de Constantin, care primește la moartea tatălui său 100 de mii de pogoane de pământ. În 1899, decide să investească o parte din avere într-un palat după modelul celor occidentale. Cu toate acestea, Dinu Mihail nu a mai apucat să-și vadă opera pentru că se stinge în 1908, lucrările cad pe umerii feciorilor. Un an mai târziu are loc inaugurarea palatului, iar Nicolae apucă drumul străinătății și se stabilește în Franța, unde moare la 1918.

 

Familia “bântuită“ de moșteniri

Averea colosală rămâne în mâinile lui Jean, după cum îl denumiseră contemporanii. Face studiile la Facultatea de Drept din Paris, ca mai apoi să obțină doctoratul. În 1909, își sporește averea printr-o moștenire primită de la mătușa sa, Elena Dumba. În plină ascensiune financiară, decide să se înscrie în Partidul Conservator, care îl propulsează spre deputăție. Partidul intră într-o criză de identitate, iar Ioan C. Mihail părăsește tabăra și trece de partea liberalilor.

 

Poza nr 2

 

Șiragul moștenirilor continuă în 1923, când o soră de-a Elenei Dumba, îi lasă cinci milioane de lei numerar, un conac la Deveselu și alte moșii. Nimic nu părea să-i amenințe tașca cu bani. Nici Marea Criză Financiară (1929-1933), nu a putut stăvili elanul afaceristului. La acea vreme, România se confrunta cu mari probleme financiare. Carol al II-lea avea nevoie urgentă de bani pentru a redresa țara. Dar lucrurile nu era atât de simple, pentru că cineva trebuia să garanteze împrumutul. Când debutase criza, Ioan era cel mai bogat om din țară, numai el putea salva patria. Fără să stea pe gânduri, Jean își pune în joc averea și garantează împrumutul cu propria avere.

 

Testamentul lui Ioan C. Mihail putea schimba România

Nimeni nu știe de ce Jean nu și-a întemeiat o familie. La 14 februarie 1933, decide să-și facă testamentul, publicat ulterior în Monitorul Oficial, nr. 300. Neavând moștenitori, Ioan lasă întreaga avere, mobilă și imobilă, statului român. Toate acestea cu o condiție: înființare unei fundații culturale care să îi poate numele. Așezământul urma să fie administrat de un consiliu compus din: Patriarhul României, Preşedintele Academiei Române, Ministrul Agriculturii şi Domeniilor, Ministrul Instrucţiunii Publice şi Ministrul Sănătăţii Publice. Iată câteva din dispozițiile cuprinse în testament:

  • Moșiile sale să fie împărţite în loturi, iar ţăranii să primească loturi mici, de trei hectare, la preţuri accesibile.
  • Sumele obţinute din vânzarea loturilor, urmau să formeze ”Fondul Ioan C. Michail” din care statul să finanţeze acţiuni de utilitate publică (modernizarea școlilor, dotarea satelor cu biblioteci, ajutor material pentru copiii aflați în pragul abandonului școlar).
  • Alocarea sumei de 500.000 lei pentru Fondul ”Nicolae şi Victoria Michail” pentru a fi ajutaţi săracii şi bolnavii din orașul Craiova. Orașul Turnu Severin, din judeţul Mehedinţi, să primească 500.000 lei pentru înfiinţarea ”Fondului Constantin N. Michail” din care să fie ajutaţi săracii, infirmii şi bătrânii.
  • Casa Bisericilor să primească 200.000 lei pentru reparaţia şi pictarea Bisericii Ortodoxe din localitatea Drăgăneşti, judeţul Tecuci, aflate pe moşia lui Ioan C. Mihail.
  • Înfiinţarea Institutului Maternităţii din Bucureşti, ce urma a fi organizat, dotat şi administrat în conformitate cu ultimele standarde existente atunci la Paris. În plus se dorea înfiinţarea unei secţii de puericultură. Suma alocată pentru ridicarea institutului, dotare, mentenanță și plata salariilor, se ridica la 10 milioane lei.
  • Dacă, între data redactării acestui testament şi data morţii , se vor adăuga alte bunuri mobile sau imobile, acestea să urmeze linia generală a testamentului.

 

: Palatul a fost donat statului în anul 1936, iar azi adăpostește Muzeul de Artă Craiova

Palatul a fost donat statului în anul 1936, iar azi adăpostește Muzeul de Artă Craiova

 

Un milionar dat uitării

Medicii au pus moartea lui Jean Mihail pe seama unei bronhopneumonii virale. Conform testamentului, trupul său a fost înhumat în cavoul familiei din Cimitirul Ungureni, situat în Craiova. Românii l-au jelit amarnic, iar în ziua funeraliilor, școlile și-au suspendat cursurile. Moartea unui singur om alimentase vistieria statului cu o suma uriașă: între patru și șase miliarde lei. Fundația Culturală ”Ion C. Michail” a luat ființă pe 1 septembrie 1936, însă degeaba. Conducerea și personalul fundației și-au fixat salarii enorme și au prăpădit o bună parte din fondurile destinate carității. De la moartea latifundiarului și până în 1948, nu se găsise nimeni care să ducă la bun sfârșit prevederile testamentare.

Averea de-o viață, fusese înstrăinată în câteva luni. După instaurarea regimului comunist, autoritățile sovietice și-au însușit resturile rămase de la masa lui Mihail și au făcut tot posibilul să-i șteargă numele din memoria poporului.

 

 

A crescut în acompaniamentul liedurilor. În 2004, cu un bagaj de vise în mână, tânăra japoneză ajunge în inima Ardealului, unde a urmat Academia de Muzică Gheorghe Dima. Talentul nativ, dublat de o muncă titanică, o fac să strălucească pe scena Operei Naționale din Cluj-Napoca, unde este colaborator permanent. Din țara samurailor și a cireșilor înfloriți, soprana Ato Sumi Kawara, a stat de vorbă cu noi despre debut, operă și dorul după România.

 

Articolul pe scurt:
  • Imnul național cântat de o japoneză: “În fiecare an cânt imnul României și al Japoniei la recepția dată de Ambasada Japoniei la București. Acolo, am fost remarcată de domnul Ion Caramitru care m-a invitat pe scena naționalului, unde am cântat în fața publicului din care nu a lipsit domnul ambasador“
  • Japonia-România, un drum inițiatic: “Tata cunoștea un misionar japonez care era stabilit în România. El mi-a povestit că românii sunt talentați la canto, au un conservator bun, iar taxa de studii este mult mai mică în comparație cu Japonia“
  • Către cititori, cu prețuire: “Sunt convinsă că cititorii Matricei Românești sunt oameni care iubesc cultura. După ce lumea își va recâștiga liniștea, vă rog să mergeți la operă, la teatru, la muzee și alte evenimente culturale (…) Mi-e dor de România!“

Poza 1

 

Puterea de a merge până la capăt

Ato s-a întâlnit cu muzica încă din primele clipe de viață. Face parte din cercul restrâns de creștini din Japonia, iar duminicile o prindeau de fiecare dată la biserică unde cânta. Pe lângă acestea, tatăl este un mare amator de operă. “Am crescut în compania muzicii clasice pe care o punea tatăl meu. Îmi e greu să spun când a fost prima întâlnire cu muzica. Poate de când m-am născut“, mărturisește Ato Sumi pentru Matricea Românească.

 

Cu toate că lucram în paralel cu facultatea, situația mea economică nu mi-a permis să-mi continui studiile

 

Datorită dificultăților financiare, familia Sumi avea mari bătăi de cap. Cu toate acestea, dragostea pentru muzică a fost mai puternică, iar Ato devine studentă la un conservator privat din Tokyo. “Am studiat un an de zile acolo. Cu toate că lucram în paralel cu facultatea, situația mea economică nu mi-a permis să-mi continui studiile. Nu am avut ce face și m-am oprit. Tata cunoștea un misionar japonez care era stabilit în România. El mi-a povestit că românii sunt talentați la canto, au un conservator bun, iar taxa de studii este mult mai mică în comparație cu Japonia“, povestește soprana Ato Sumi.

Poza 2

 

Când o inimă de român bate într-un trup japonez

Decizia de a veni în România, a fost luată împreună cu familia. În 2004, japoneza Ato Sumi Kawara, face primii pași pe pământ românesc, mai exact la Cluj-Napoca. Ajunge la conservator unde are parte de o primă surpriză. “Taxa de studii nu era cea prevăzută. Studenții străini aveau un o taxă specială care era destul de mare. M-am gândit din nou la situația mea economică, dar am decis să merg mai departe. Am făcut un an pregătitor unde am studiat limba română. A fost foarte greu să mă adaptez la o cultură și o limbă nouă, însă pasiunea pentru muzică a fost mare“, a spus Ato.

 

Deși nu știam cum este în România, am decis să studiez la Cluj-Napoca

 

O bucurie de nedescris guverna în inima tinerei. Rezultatele din timpul facultății au făcut-o bursieră. Absolvă cu brio cursurile de licență, apoi pe cele de master. Prima apariție pe o scenă românească a venit timpuriu. “Era în anul întâi de conservator. Țin minte că am cântat lieduri românești și am fost extrem de emoționată. Nu era ușor să cânți în românește în fața românilor, dar profesorii m-au lăudat și au spus: Deși nu vorbești limba română așa cum trebuie, cânți foarte bine!“, își amintește emoționată Ato Sumi.

Poza 3

 

Deșteaptă-te române, nu a sunat niciodată mai bine

Iubește cântul românesc, iar asta s-a văzut când a participat la concursul de romanțe Poveste de toamnă, organizat la Baia Mare. A interpretat Ciobănaș cu 300 de oi. Jurații au fost de-a dreptul vrăjiți și nu au avut încotro, premiul întâi merge la japoneza noastră. Ca și cum nu ar fi deajuns, isprava a continuat, dar la alt nivel. “În fiecare an cânt imnul României și al Japoniei la recepția dată de Ambasada Japoniei la București. Acolo, am fost remarcată de domnul Ion Caramitru care m-a invitat pe scena naționalului, unde am cântat în fața publicului din care nu a lipsit domnul ambasador. În ceea ce privește ritmul de lucru, cei de la TNB sunt total diferiți în comparație cu cei din opera clujeană. M-am simțit ca o ardeleancă!“, surâde Ato.

 

Cred că românii ar trebui să aibă mai multă încredere în ei. Aveți tradiții vechi care în alte țări nu mai există, aveți de ce să fiți mândri!

 

Când nu este pe scenă, Ato predă limba și cultura japoneză la Centrul Cultural Japonez din cadrul Universității Babeș-Bolyai. Încearcă să fie un intermediar între România și Japonia. Acum, este în țara natală pentru că nu a reușit să își prelungească permisul de ședere datorită pandemiei. La fel ca la noi și în Japonia instituțiile de cultură stau cu lacătul pe ușă.

 

 

Mesaj de suflet din partea sopranei Ato Sumi Kawara pentru cititorii Matricei Românești

Așa cum au făcut strămoșii noștri de-a lungul secolelor și noi trebuie să depunem tot efortul pentru a păstra cultura. Sunt convinsă că cititorii Matricei Românești sunt oameni care iubesc cultura.  După ce lumea își va recâștiga liniștea, vă rog să mergeți la operă, la teatru, la muzee și alte evenimente culturale. Aștept cu nerăbdare să revin în România, unde vă dau întâlnire la Opera Națională din Cluj-Napoca. Mi-e dor de România!“

 

 

 

 

În 1936, la etajul zece al palatului Bar Association din New York, se găsea un petic de Românie. La baza clădirii de pe 5th Avenue trona o plachetă pe care scria: “Birourile Asociației Prietenii României“. Patronajul era asigurat de celebrul avocat William Nelson Cromwell. Asociația a fost vreme îndelungată un promotor veritabil al culturii românești în rândul poporului american.

 

Un american bogat, admirator al Coroanei României

În 1920, rănile primului Război Mondial începeau să se cicatrizeze. Clădirile bombardate se reclădeau, oamenii își regăseau rudele dispărute, iar amintirea eroilor care s-au jertfit pe câmpul de luptă era mai vie ca niciodată. În acea vreme, principele coroanei, Carol al II-lea, pleacă împreună cu alaiul regal într-o călătorie în jurul lumii. Una din opriri a fost la New York, unde se bucură de o primire călduroasă. Ușile marilor personalități i se deschid larg, printre care și cea a lui William Nelson Cromwell. După dineul dat în cinstea principelui, se încing reprize de discuții care mai de care. Rodul acestora a fost de-a dreptul spectaculos, iar Cromwell decide să pună bazele asociației Prietenii României.

 

William Cromwell era un avocat american de mare succes și foarte influent

William Cromwell era un avocat american de mare succes și foarte influent

 

Comesenii au ridicat paharele în cinstea acestei inițiative și s-au declarat entuziasmați. Frenezia nu a durat mult, ceea ce dovedea că mulțimea paharelor de șampanie prilejuise promisiuni necugetate. Încet dar sigur, în perioada care a urmat societatea a început să fie părăsită de membri. Un singur om a rămas fidel, William Cromwell. Îndrăgostit iremediabil de România, acesta a devenit președintele asociației și a început să investească sume considerabile pentru promovarea ei. Numai pentru tipărirea revistei Roumania ce apărea la New York în limba engleză, cheltuia 30 de milioane de lei. Suma îi era accesibilă, dacă avem în vedere că, dintr-un singur proces în care a reprezentat guvernul american, Cromwell primise un onorariu fabulos, 200 milioane de lei. Dacă socotim în banii de azi, ar fi cam vreo 60 de milioane de dolari.

 

Roumania, revista care s-a vândut ca pâinea caldă în America

William Cromwell a hotărât ca sediul asociației să fie pe al zecelea palier din palatului Bar Association aflat în New York. Acolo, a creat o adevărată oază de românitate, cu o bibliotecă românească, ziare și reviste românești, tablouri ale pictorilor români și multe alte obiecte de artă. Societatea a organizat o serie de prelegeri despre țara noastă, în care au vorbit profesorul Leon Feraru de la Universitatea Columbia și Șerban Durzu, vice-consulul României la New York. Prevederile statutare ale asociației erau “cunoașterea și aprecierea reciprocă în ceea ce privește istoria, literatura, arta, limba, condițiile și realizările poporului American și ale Regatului României.“

 

Coperta și cuprinsul unuia dintre numerele revistei ”Roumania”

Coperta și cuprinsul unuia dintre numerele revistei ”Roumania”

 

La acea vreme, Cromwell era șeful uneia dintre cele mai mari firme de avocatură din New York. Cu toate că avea un program extrem de încărcat, își făcea timp pentru supravegherea revistei. Era un cititor fervent, nu îi scăpa niciun articol și se ocupa personal de tipărire. A investit în calitate, Roumania apărea în condiții de top. Hârtia era cea mai bună, se folosea cel mai scump tipar, iar colaboratorii erau personalități renumite. Să nu uităm un lucru, revista era color, cu fotografii reproduse pe o hârtie specială, lipirea lor era manuală și costa enorm. Puține publicații se bucurau de asemenea condiții. Numerele speciale dedicate Reginei Maria și Regelui Carol al II-lea s-au vândut ca pâinea caldă. Tirajul a fost de ordinul zecilor de mii, dar americanii le-au epuizat în primele zile.

 

Cea mai mare recepție organizată vreodată în New York

Succesul editorial ajunge la urechile Reginei Maria. Între 18 octombrie și 24 noiembrie 1926, suverana se află pe continentul american. Printre autografe, urale și poze, are programată o întâlnire cu William Cromwell. Prieten drag al dinastiei române, acesta a dat o recepție la cel mai luxos hotel din New York, Ritz-Carlton. Au participat cinci mii de persoane, iar acea seară a intrat în istorie ca cea mai mare recepție care s-a dat vreodată în metropola lumii noi. 

 

Instantaneu de la răsunătoarea recepție dată în cinstea României și a Reginei Maria la New York

Instantaneu de la răsunătoarea recepție dată în cinstea României și a Reginei Maria la New York

 

Magnatul american nu s-a oprit aici. A înființat la București William Nelson Cromwell Society, prin care sprijină distribuirea literaturii Braille în România. Societatea își propunea să înființeze școli și biblioteci speciale pentru persoanele nevăzătoare. Președinția era asigurată de soția conservatorului Alexandru N. Lahovary, Simona, ajutată de numeroase personalități printre care și Maria Brătianu-Pillat, fiica celebrului I.C. Brătianu.

Românii au simțit nevoia să răspundă filantropului american. Pe 16 ianuarie 1926, s-a constituit Societatea Prietenilor din Statelor Unite ale Americii, unde William Cromwell devine președinte onorific. Carol al II-lea îi oferă numeroase distincții, iar ca o încununare a eforturilor de promovare a culturii românești peste ocean, Biblioteca Populară devine Biblioteca William Nelson Cromwell. Simpla rostire a numelui Cromwell stârnea afirmații de genul: “unul dintre cei mai mari și mai folositori prieteni ai României!“ 

În ciuda acestui trecut plin de evenimente memorabile, după Al Doilea Război Mondial, comunismul de inspirație stalinistă a făcut tot posibilul pentru a-l șterge din memoria poporului pe americanul cu inimă de român.

 

 

Surse: Ion Munteanu, “Realitatea Ilustrată“, nr. 512 din 11 noiembrie 1936.

Primul concurs a fost la 12 ani. A încins pistele circuitelor naționale și internaționale, de unde a venit cu medalii. În 2017, a fost încoronată sportiva anului. Daria Gănescu este elevă în ultimul an la Liceul Ion Neculce din Capitală și de ceva vreme face senzație în motorsport. Oprită la boxe, Daria a stat de vorbă cu noi despre debut, educație și mentalități sportive.

 

Articolul pe scurt:

  • Pandemia, obstacol în calea unui sportiv: “Off, aveam atâtea competiții. Urma să plec în Italia, Spania, apoi Campionatul European, Campionatul Balcanic, Campionatul Național, plus un campionat privat în țară. Primul antrenament adevărat l-am făcut prin martie, fix înainte să se suspende totul. Pentru mine, dar și pentru ceilalți, sezonul s-a cam terminat“
  •  Pe motor la doar cinci ani: ”Nici nu știam ce se întâmplă, eram la grădiniță. Atunci aveam o motocicletă cu roți ajutătoare, iar din greșeală m-am atins cu piciorul de tobă și m-am ars. Am avut câteva luni de terapie după. Când eram mică nu îmi plăcea absolut deloc sportul acesta”
  • Povești de pe circuit : ”Era ploaie, totul mergea conform planului, iar la un moment dat am căzut. Deși am luat locul patru, am primit o cupă în care țin și acum piatra pe care atunci insistam că o nimerisem la roată”

 

Daria_3

 

Și-am încălecat pe-o șa

Întâlnirea Dariei cu motocicleta s-a produs prin mijlocirea tatălui. Conducător al unei echipe de motorsport, acesta a sperat că și fiica lui îi va călca pe urme. “La început, nu s-a lipit nimic de mine. Îmi era frică, în afară de părinți, nimeni nu mă încuraja. Ceilalți aveau ideea că dacă ești fată nu poți să faci niciodată acest sport. Atunci făceam dansuri sportive și echitație, dar după câțiva ani am realizat că nu poți face nimic cu echitația în România“, a spus Daria Gănescu.

 

Când eram mică nu îmi plăcea absolut deloc sportul acesta!

 

Prima încălecare pe motor a fost de neuitat, se întâmpla la cinci ani! “Nici nu știam ce se întâmplă, eram la grădiniță. Atunci aveam o motocicletă cu roți ajutătoare, iar din greșeală m-am atins cu piciorul de tobă și m-am ars. Am avut câteva luni de terapie după. Când eram mică nu îmi plăcea absolut deloc sportul acesta! Credeam că e doar un moft de-al tatei“, povestește Daria.

 

Daria_2

 

Cu viteză înainte spre podium

Cu un șoc la activ, Daria părea să nu aibă deloc viitor în motorsport. Dar s-a întâmplat ceva. Fetița sfioasă ce altădată nu făcea nici doi metri pe motocicletă, își ia inima în dinți și produce surpriza: câștigă primul său trofeu! “Începusem să concurez de la 12 ani, iar în 2016 am câștigat prima cursă. E greu să nu te îndrăgostești de acest sport îndată ce simți toată adrenalina. Pe motocicletă te simți liber “, zice Daria Gănescu.

 

Începusem să concurez de la 12 ani, iar în 2016 am câștigat prima cursă. E greu să nu te îndrăgostești de acest sport îndată ce simți toată adrenalina

 

Au urmat concursuri naționale și internaționale, încununate cu medalii: argint la Campionatul Balcanic, bronz în Lituania, iar la vecinii bulgari, argint și bronz. Sigur, nu au fost numai victorii pe linie, au fost și înfrângeri. Am rugat-o pe Daria să-mi povestească o întâmplare marcantă din timpul unei curse. “Nu am să uit niciodată prima căzătură. Era ploaie, totul mergea conform planului, iar la un moment dat am căzut. Deși am luat locul patru, am primit o cupă în care țin și acum piatra pe care atunci insistam că o nimerisem la roată“, mărturisește cu zâmbetul pe buze Daria Gănescu. 

 

Daria_4

 

Pilotul dincolo de circuit 

Aflată până acum sub ghidaj patern, Daria lucrează de ceva timp cu un antrenor profesionist. Cu toate că excelează, iar porțile succesul încep să i se deschidă, tânăra spune răspicat: “Prioritară pentru mine este școala, după vine sportul!“. Este olimpică la religie, pictează icoane, vrea să devină medic și să lucreze în cercetare. Am fost curios să aflu cum se desfășoară viața de elev în contextul pandemiei. “E foarte greu! Se pare că profesorii au intrat într-o criză acută. Lucrăm prin intermediul platformelor, trebuie să fii atent ca documentele pe care le trimiți să fie în regulă. Pentru unii colegi ai mei e chiar foarte dificil, pentru că nu au calculator, și nici măcar telefon“, precizează Daria Gănescu.

 

Prioritară pentru mine este școala, după vine sportul!

 

Dar sportiv? “Off, aveam atâtea competiții. Urma să plec în Italia, Spania, apoi Campionatul European, Campionatul Balcanic, Campionatul Național, plus un campionat privat în țară. Primul antrenament adevărat l-am făcut prin martie, fix înainte să se suspende totul. Pentru mine, dar și pentru ceilalți, sezonul s-a cam terminat. Sigur, multe s-au reprogramat în toamnă, dar și atunci este o loterie pentru că nu știm cu evoluează situația“.

 

 

Ato Sumi Kawara, soprana care a lăsat Tokyo pentru a veni în România. “Cred că românii ar trebui să aibă mai multă încredere în ei. Aveți tradiții vechi care în alte țări nu mai există, aveți de ce să fiți mândri!“

20 Mai 2020 |
A crescut în acompaniamentul liedurilor. În 2004, cu un bagaj de vise în mână, tânăra japoneză ajunge în inima Ardealului, unde a urmat Academia de Muzică Gheorghe Dima. Talentul nativ, dublat de o muncă titanică, o fac să strălucească pe scena Operei...