De către

Gabriel Păun

Publicist, avocat de seamă, iubitor al culturii și participant la Marea Unire. Absolvent al Academiei de Drept din Oradea, Mihail Gropșianu face practica avocațială în cabinetul avocaților Nicolae Zigre senior şi Coriolan Pop. După obținerea dreptului de liberă practică își deschide propriul birou la Oravița și se implică în revitalizarea vieții culturale a orașului. La doi ani după izbucnirea Primului Război Mondial este trimis pe frontul din Albania. Când focurile se mai domolesc, se implică în acțiunile care au premers organizarea Consiliului Național Român, Gărzii Naționale și Consiliului Militar.

 

Un avocat în sprijinul culturii orăvițene

S-a născut pe meleaguri bănățene, în satul Sasca Montană, la 23 decembrie 1869. Tatăl ocupa funcția de primar, iar mama era descendenta unei familii românești din Gropșenii de Sus, județul Romanați. Junele face primii pași pe ogorul pedagogic în comuna natală, după care se îndreptă către școala civilă din Oravița. La numai doi ani distanță, se transferă la gimnaziul din Biserica Albă, Banatul Iugoslav de azi, unde stă vreme de trei ani. Diploma de bacalaureat o dobândește la Kecskemet, în Ungaria, urmând ca de acolo să se îndrepte către  Academia de Drept din Oradea. Practica avocațială s-a consumat în biroul avocaților Nicolae Zigre senior şi Coriolan Pop. Odată isprăvită, Mihail a fost nevoit să-și îndeplinească serviciul militar, urmând ca la terminarea lui să se îndrepte către Facultatea de Drept din Budapesta. Aici, în anul 1896 a obținut diploma de doctor în științe juridice, se reîntoarce la Oravița și se înscrie în Baroul Timiș.

Ajuns avocat cu acte în regulă, Mihail Gropșianu își deschide propriul birou și începe să lucreze pe cont propriu. În paralel cu activitatea juridică, s-a implicat în viața culturală a Oraviței. A reînființat Casina Română, a sprijinit teatrul orăvițean fiind un membru de bază al despărțământului  ASTRA din acea zonă. Pe lângă toate acestea, Mihail era un pasionat al condeiului, motiv pentru care a pus bazele ziarului Foaia Orăviții, în care apăreau articole ce urmăreau cultivarea conștiinței de neam. Ziarul apăruse în circa 100 de numere, după care a fost nevoit să-și înceteze activitatea pentru că redactorii au fost trimiși pe front la ordinul autorităților austro-ungare.

 

Acțiuni militare și politice

În anul 1916, la doi ani după izbucnirea primei conflagrații mondiale, avocatul Gropșianu a fost înrolat în armata austro-ungară și trimis în Albania, unde primise funcție de comandant de etapă. Prăbușirea frontului îl găsește la Oravița, îndreptându-și toate forțele către organizarea Gărzilor Naționale Românești din Valea Nerei și Valea Carașului. La 4 noiembrie 1918 s-a organizat o adunare la care au luat parte în jur de 1000 de persoane, prilej cu care s-a înființat Consiliul Național Român, Garda Națională și Consiliul Militar, ultimul aflându-se sub conducerea lui Mihail Gropșianu. În următoarea zi, s-a alăturat învățătorului Gheorghe Lipovan, alături de care a editat ziarul Legiunea Română, cu rol de monitor oficial al organismelor de coordonare a luptei naționale din zona Oravița.

Eforturile sale depuse în slujba afirmării drepturilor naționale i-au adus un loc în delegația localității Sasca Montană, la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. După Unire, a fost ales în Marele Sfat Național, apoi procuror general al Parchetului de la Târgu Mureș și prim-procuror al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj. Momentul instalării administrației românești în Banat, a reprezentat un nou moment prielnic în carieră. Este numit prim-procuror al Curții de Apel Timișoara, unde a funcționat până în anul 1921.

Încheindu-și socotelile cu funcțiile de înaltă răspundere, Mihail a decis să revină la prima dragoste, avocatura. A fost ales vicepreședinte al Uniunii Avocaților și promovat Decan al Baroului Timiș între anii 1922-1928. Pentru meritele sale deosebite, Regele Mihai I i-a acordat în anul 1941 medalia Regele Ferdinand I cu spadă. La data de 1 aprilie 1945 pune roba în cui și se pensionează. Retras la Oravița, este trimis în fața Comisiei de epurare care îi anulează pensia. Părăsește această lume la 25 octombrie 1952.

 

 

Surse:  1) enciclopediaromaniei.ro; 2) Biblioteca Digitală BCU Cluj;

Cu un bagaj de vise și multă determinare, Eliza a părăsit meleagurile ialomițene, și a luat calea Bucureștiului cu gândul de a fi medic. Aici, a studiat la Colegiul Național “Tudor Vianu”, unde a început să cocheteze cu partea de informatică. Baleta între biologie și coduri de programare, ambele fiindu-i dragi. În clasa a XI-a, Eliza a dorit să afle mai mult despre tainele biologiei aplicate în informatică. A bătut la ușa unui institut de cercetare din Capitală, iar de acolo a ajuns până în celălalt capăt al țării tocmai la Institutul Oncogen din Timișoara. Acum este studentă în anul I la Jacobs University în Germania și urmează un majour în Computer Science. Despre relația biologie tehnologie, studiul în Europa și proiecte de suflet, vorbim pe larg cu Eliza Marghidanu. Dacă vrei să afli mai multe informații despre cum poți aplica la o facultate în SUA, vizitează site-ul VSSIA.org.

 

Interviul pe scurt:

Când curiozitatea te împinge în laborator: “Voiam să știu mai multe despre ce presupune cercetarea și am dat mai mult emailuri la un institut de cercetare din București. Pur și simplu le-am spus că sunt la liceu, dar mă interesează foarte tare biologia aplicată în informatică și i-am rugat dacă mă pot primi și pe mine să văd cum funcționează cercetarea. Oamenii de acolo au spus că nu au mai auzit așa ceva în viața lor și au zis că pot veni.”

Viața de student la Jacobs University: “Apoi, în afară de orele de la curs, profesorii au ore speciale în care te poți duce să vorbești cu ei despre orice lucru. La Jacobs University fiecare student își poate alege cursurile, și aveam în minte cam ce aș vrea să fac, însă nu mi-a venit să cred când am văzut că tot ce se propunea era exact pe placul meu.”

Un proiect de suflet: “Am intrat în echipa VSSIA din această vară. Știam de acest proiect încă din liceu și îmi doream să fac parte din el numai că trebuia să fiu studentă la facultate pentru a deveni consilier. Am vorbit cu Julia și i-am spus că vreau să ajut pentru că dacă nu ai pe cineva care să te ajute este foarte greu.”

 

 

De la biologie la informatică, nu-i decât un pas

Născută și crescută în Slobozia, Eliza și-a dorit să ia calea Bucureștiului odată cu intrarea la liceu. Atunci avea doar paisprezece ani și trebuia să se mute singură într-un oraș agitat și plin de lucruri neprevăzute. “Până la sfârșitul clasei a IX-a, am zis ca trebuie neapărat să mă mut pentru că simțeam că voi avea mai multe oportunități și chiar așa a fost. La începutul liceului am pornit cu gândul că o să fac medicina în România și uite că de aici am ajuns la să abordez partea de informatică apoi să aplic la mai multe universități din America și Europa”, spune Eliza Marghidanu.

 

,,La începutul liceului am pornit cu gândul că o să fac medicina în România”

 

Atracția pentru Germania a venit fără sa bage de seamă. Iubea cultura, știa limba, fapt care a făcut-o să aleagă această țară în detrimentul Americii. “La Jacobs University este o diversitate mult mai mare față de universitățile americane. Aici sunt studenți din peste o sută de țări, și nu ascund faptul că am vrut să fiu și mai aproape de casă.” Cu toate acestea, un lucru rămâne neclar: Cum se desfășoară procesul de aplicare la o universitate din Germania? “Este la fel ca procesul de aplicare pentru America și constă într-un eseu principal la care trebuie să muncești foarte mult. Ei vor să te vadă pe tine în afara activităților tale, deci nu trebuie să pui accent pe olimpiadele la care ai participat. Vor să-ți vadă personalitatea și vor să le spui în acel eseu cine ești tu cu adevărat. Pe lângă acest aspect, mai ai nevoie de trei recomandări de la trei profesori, de foarte multe acte, iar fiecare facultate are și o serie de eseuri suplimentare. La Jacobs University din câte îmi aduc aminte au fost cam patru, cinci eseuri”, lămurește Eliza.

 

Despre cercetarea în România și studenția în Germania

Gravita între biologie și coduri de programare, ambele fiindu-i dragi. În clasa a XI-a, Eliza a dorit să afle mai mult despre tainele biologiei aplicate în informatică, așa că a bătut la ușa unui institut de cercetare din Capitală. “Voiam să știu mai multe despre ce presupune cercetarea și am dat mai mult emailuri la un institut de cercetare din București. Pur și simplu le-am spus că sunt la liceu, dar mă interesează foarte tare biologia aplicată în informatică și i-am rugat dacă mă pot primi și pe mine să văd cum funcționează cercetarea. Oamenii de acolo au spus că nu au mai auzit așa ceva în viața lor și au zis că pot veni. Ulterior, am publicat și un articol de cercetare într-o revistă de specialitate, un articol în care am analizat virusul Sars Cov 2 în comparație cu alte virusuri. Pe urmă, am aflat de Institutul Oncogen de la Timișoara care lucra pe partea de vaccinuri și am văzut că au o echipă de liceeni care lucrează la treaba aceasta și le-am scris că aș vrea să particip și eu. Inițial au spus că nu se poate, pentru că eu sunt din București este distanță prea mare, apoi că nu sunt majoră deci nu am cum să vin singură. Cum-necum, am ajuns la un acord și timp de două săptămâni jumate am lucrat cot la cot cu cei de acolo în laborator, unde am pus accent pe determinarea următoarelor mutații ale virusului.”

 

,,Pur și simplu le-am spus că sunt la liceu, dar mă interesează foarte tare biologia aplicată în informatică”

 

În prezent este anul I la Jacobs University, unde urmează un majour în Computer Science. Eliza îmi spune că nu a lăsat baltă prima dragoste, biologia, și că își dorește să combine informatica cu biologia. În continuarea dialogului nostru, o întreb cum arată viața de student la Jacobs. “Pentru majoritatea persoanelor ruperea de casă este dificilă, dar pentru mine, care sunt obișnuită cu drumurile, a fost ușor. Aici, dacă ai orice fel de problemă o poți discuta cu profesorul. Să vă dau un exemplu. Odată am avut o problemă și nu puteam să merg la curs. I-a scris profesorului și m-a uimit că a fost atât de înțelegător chiar dacă problema nu era atât de importantă. Apoi, în afară de orele de la curs, profesorii au ore speciale în care te poți duce să vorbești cu ei despre orice lucru. La Jacobs University fiecare student își poate alege cursurile, și aveam în minte cam ce aș vrea să fac, însă nu mi-a venit să cred când am văzut că tot ce se propunea era exact pe placul meu”, precizează Eliza Marghidanu.

 

În campus la Jacobs University, Bremen, Germania

Sisteme educaționale și un proiect de suflet

Având experiența sistemului educațional din România, iar mai nou, pe cea a sistemului german, nu mă pot abține să o rog pe Eliza să facă o mică comparație. “Una din cele mai mari probleme la sistemul românesc ar fi relația dintre elev și profesor. Mi se pare că un elev nu poate să se dezvolte atâta timp cât este tratat ca un număr în catalog și nu este lăsat să se exprime. Din această pricină, foarte mulți elevi ajung să se închidă în ei și să nu-și mai atingă potențialul maxim. Apoi, faptul că majoritatea profesorilor nu te înțeleg dacă faci activități extrașcolare. Fiecare profesor consideră materia lui cea mai importantă și altceva nu mai contează.”

Pe lângă cursuri și seminarii, Eliza este membră în cadrul proiectului Vreau să studiez în America și oferă consultanță elevilor care vor să dea stat visului american. Am întrebat-o când s-a alăturat echipei și cum merg lucrurile. “Am intrat în echipa VSSIA din această vară. Știam de acest proiect încă din liceu și îmi doream să fac parte din el numai că trebuia să fiu studentă la facultate pentru a deveni consilier. Am vorbit cu Julia și i-am spus că vreau să ajut pentru că dacă nu ai pe cineva care să te ajute este foarte greu. Nu zic că-i imposibil, dar sunt multe lucruri de făcut, multe informații și este mult mai ușor dacă ai pe cineva lângă tine care a trecut prin acestea. Momentan am trei eleve pe care la ajut să aplice la studii în America”, conchide Eliza Marghidanu.

 

Ardelean get-beget, Cornelius a dezvoltat de mic o înclinație către muzică. Părinții i-au intuit talentul, motiv pentru care au decis să-l înscrie la Școala Gimnazială de Muzică „Augustin Bena”. Cu multă muncă, talent și ambiție, tânărul a evoluat de la an la an ajungând să cucerească podiumurile mai multor concursuri naționale și internaționale. A susținut recitaluri în Berlin, Paris, Praga, Londra, Beijing, Elveția și București. În calitate de solist, a concertat alături de mari orchestre precum Prague Radio Symphony Orchestra, Orchestra Simfonică Academică a Filarmonicii Khmelnitsky, Filarmonica de Stat „Transilvania” , Filarmonica de Stat „Moldova”, Camerata Regală, Orchestra Națională de Tineret a Fundației Principesa Margareta a României și Orchestra Națională „Junior”. Astăzi, stăm de vorbă cu tânărul violoncelist Cornelius Zirbo și aflăm cum s-a îndrăgostit de muzică, care este menirea artistului în contemporaneitate, în ce proiecte este implicat și care sunt planurile pentru viitor.

 

Interviul pe scurt:

Violoncelul și latura sa ascunsă: “Este ca și cum ai îmbrățișa pe cineva și te folosești de gravitate pentru a proiecta sunetul. Apoi, sunetul în sine este unul extrem de cald și se spune că este cel mai apropiat de timbrul și vocea umană.  Ulterior, muzica a început să devină o parte foarte importantă în viața mea.”

Cum să te folosești de nereușită: “Știind faptul că lumea este foarte bine pregătită la concursurile importante, acest lucru mă determină să mă pregătesc mult mai intens. Anul trecut am participat la Concursul George Enescu și am picat la prima etapă, dar pregătirea pentru concurs m-a crescut și am ajuns la un alt nivel destul de bun.”

Misia artistului și artei: “Cred că artistul are de-a face cu ingeniozitatea, cu creativitatea cu care creează ceva într-un anumit moment. Asta ne face eligibili acestei peceți de artist. Menirea artistului este una foarte dificilă și complexă. Ea are de-a face în primul rând cu aplecarea către cel de lângă tine, cu dezbrăcarea de sine.”

 

 

Talentul pus la lucru  

Vine dintr-o familie în care muzica este la loc de cinste. Pe când avea nouă ani, părinții au intuit talentul lui Cornelius, așa că l-au condus către un instrument cu totul special și anume violoncelul. “De mic copil aveam o înclinație deosebită către muzică. Părinții au remarcat calitățile mele în această direcție și m-au înscris la Școala Gimnazială de Muzică „Augustin Bena”, unde am frecventat cursurile de violoncel. Consider că este ceva aparte cu acest instrument, începând de la postură, care este una foarte naturală, foarte firească. Este ca și cum ai îmbrățișa pe cineva și te folosești de gravitate pentru a proiecta sunetul. Apoi, sunetul în sine este unul extrem de cald și se spune că este cel mai apropiat de timbrul și vocea umană.  Ulterior, muzica a început să devină o parte foarte importantă în viața mea, iar după câțiva ani era limpede că acesta va fi  parcursul meu”, povestește Cornelius Zirbo pentru Matricea Românească.

 

,,Consider că este ceva aparte cu acest instrument, începând de la postură, care este una foarte naturală”

 

A stăpâni un instrument necesită exercițiu îndelungat, perseverență și multe sacrificii. Nu de puține ori, Cornelius a sacrificat multe meciuri de fotbal în detrimentul repetiției la violoncel. “Când eram copil acest sacrificiu era receptat altfel. Mă uitam în jur și vedeam cum colegii mei jucau fotbal în curtea școlii, iar eu îmi luam violoncelul în spate și mergeam la școala de muzică. Poate atunci era un pic dramatic, dar în prezent o fac cu mare plăcere. Poate de aceea nu sunt un bun jucător de fotbal [râde]”.

 

 

Mentalități de concurs și momente din care înveți

A continuat să îmbrățișeze violoncelul cu canadoare și delicatețe. În devenirea sa muzicală au urmat  Colegiul de Muzică „Sigismund Toduță”, după care s-a mutat la București, unde a urmat Liceul ,,Dinu Lipatti” și în cele din urmă Universitatea de Muzică. Traselul academic s-a îngemănat cu participarea la felurite concursuri naționale și interanționale. În continuarea dilogului, îl întreb pe Cornelius cum vede rolul concursurilor în cariera unui tânăr muzician. “Subiectul concursuri, mai ales în muzică, este unul foarte controversat și cred că sunt două tabere aici. Una spune că nu poți juriza muzica și că nu ai cum să faci ierarhie din ceva ce este atât de subiectiv. Iar cealaltă tabără consideră benefice concursurile și le văd ca un factor important în lansare și-n carieră. Eu sunt undeva la mijloc. Știind faptul că lumea este foarte bine pregătită la concursurile importante, acest lucru mă determină să mă pregătesc mult mai intens. Anul trecut am participat la Concursul George Enescu și am picat la prima etapă, dar pregătirea pentru concurs m-a crescut și am ajuns la un alt nivel destul de bun într-un timp relativ scurt doar pentru că am participat la acest concurs. Dacă le privești din această perspectivă, pot spune că sunt benefice”, precizează Cornelius Zirbo.

 

 

,,Pentru mine atunci a fost o mare dramă, dar pregătirea pentru concurs m-a crescut”

 

Da, în cariera unui artist se mai strecoară și lucruri mai puțin plăcute. O prestație slabă, un refuz, o colaborare sistată și multe altele. Caracterul constructiv sau distructiv al acestor clipe sunt în mâna interpretului. Sunt lovituri care vin și modelează, dar și lovituri care distrug. Îl întreb pe Cornelius cum se raportează la momentele mai puțin reușite din carieră. “Am trecut și eu prin câteva prestații mai neplăcute, câteva recitaluri de care nu sunt deloc încântat. De-a lungul timpului mi-am dat seama că noi muzicienii suntem foarte critici cu noi înșine și de multe ori avem tendința să acutizăm foarte mult un eveniment nefericit sau un moment în care am falsat. Uitându-mă pe imprimările cu un astfel de moment mai nereușit, mi-am dat seama că nu este atât de grav și având această abordare am început să mă relaxez puțin. În al doilea rând este important să învățăm din aceste experiențe. Poate am făcut ceva greșit, poate am vrut să demonstrăm ceva și trebuie să fim foarte sinceri cu noi și să vedem ce ne-a împins în punctul acela”, lămurește Cornelius.

 

Despre artă și artist în zilele noastre

A susținut recitaluri în Berlin, Paris, Praga, Londra, Beijing, Elveția și București. Toate acestea au reprezentat întâlniri muzicale în urma cărora s-a înfiripat un dialog bazat exclusiv pe transmiterea emoției. În continuare, vrea să aflu care este relația violoncelistului Cornelius Zirbo cu publicul. “Pentru noi artiștii relația cu publicul este una foarte puternică pe care o simțim, dar care este extrem de greu să o descriem. În momentul în care cântăm și ne adresăm publicului, ne deschidem și prezentăm muzica așa cum o percepem noi. Este o chimie între public și artist care favorizează muzica și care ne face pe noi ca artiști să ne deschidem.”

 

,,Ori mesajul artei este de a merge împotriva curentului și de a empatiza cu nevoile celorlalți”

 

Și pentru că tot am pomenit cuvântul artist, arunc mreaja mai la adânc și-l întreb pe Cornelius ce este un artist și care mai este rolul său în contemporaneitate. “Cred că artistul are de-a face cu ingeniozitatea, cu creativitatea cu care creează ceva într-un anumit moment. Asta ne face eligibili acestei peceți de artist. Menirea artistului este una foarte dificilă și complexă. Ea are de-a face în primul rând cu aplecarea către cel de lângă tine, cu dezbrăcarea de sine și aducerea tuturor resurselor pe care le poți avea pentru a crea o conexiune cu oamenii. Se pare că în ultima vreme totul merge spre o cultură foarte egocentristă, centrată pe sine. Ori mesajul artei este de a merge împotriva curentului și de a empatiza cu nevoile celorlalți.”

 

 

Valențele tămăduitoare ale muzicii clasice

Pe parcursul cariere sale Cornelius Zirbo a concertat în compania unor mari orchestre, dar și solo. Sunt două experiențe total diferite care-l solicită la maxim pe artist. “Fiecare amplasament muzical are farmecul lui. Recent am avut un concert cu Filarmonica din Cluj și este ceva absolut incredibil să fii acompaniat de orchestră. Să auzi atâtea instrumente care merg în aceeași direcție și într-un singur scop muzical este ceva fantastic. În același timp este frumoasă și libertatea pe care o ai atunci când ești singur pe scenă și creezi. Deci fiecare experiență este specială în felul ei”, spune Cornelius.

 

,,Efectiv mergem în spitale și le cântăm oamenilor care trec prin suferință”

 

Din nefericire, percepția majorității despre universul muzicii clasice nu este pe atât de bună pe cât este cea față de muzica comercială. Să fie oare muzica clasică un gen sortit unei anumite categorii sociale la care profanii nu pot avea acces? “Nu, muzica clasică este pentru oricine. Desigur acest gen este foarte complex, este ca un roman foarte bun pe care trebuie să-l citești în liniște, să ai anumite condiții și lucrul acesta este greu de accesat, dar nu imposibil. Noi ca muzicieni clasici ar trebui să fim mai deschiși către concertele organizate în spații accesibile mai multor categorii de oameni. Să ieșim din sălile de concert cum s-a întâmplat în contextul pandemiei și cred că asta ar ajuta oamenii să se apropie și mai mult de muzica clasică. Chiar acum sunt implicat într-un proiect intitulat New Hope, prin care aducem muzica clasică în proximitatea oamenilor care trec prin momente dificile. Proiectul se adresează pacienților și doctorilor din spitale. Efectiv mergem în spitale și le cântăm oamenilor care trec prin suferință. Este unul din cele mai satisfăcătoare proiecte muzicale în care am fost implicat.”

 

 

Un sprijin venit în cel mai important moment

Am vorbit despre concerte, concursuri, proiecte, studii și am lăsat la urmă un aspect care putea să șteargă cele de mai sus. Violoncelul, partiturile, participările la masterclass-uri, toate acestea necesită un cost destul de ridicat. Familia lui Cornelius nu ar fi putut acoperi sumele necesare dacă nu ar fi existat programul “Tinere Talente” derulat de Fundația Regală Margareta a României. A fost ajutorul potrivit în momentul de maximă necesitate. “Acest program a fost cel mai mare aport în creșterea mea artistică prin faptul că m-a sprijinit într-un moment foarte important al vieții mele. Am intrat ca bursier în clasa a VIII-a și prin ajutorul fundației am reușit să-mi achiziționez violoncelul, arcușul, am participat la masterclass-uri, deci a fost un sprijin incredibil venit în momentul în care aveam cea mai mare nevoie. În afară de sprijinul financiar, am cunoscut mentori care m-au îndrumat în acești patru ani extraordinari.”

 

Alături de Principesa Margareta a României

Iată-ne ajunși la finalul dialogului nostru. Înainte de a trage cortina, îl rog pe Cornelius să ne spună ce urmează pentru el în viitorul apropiat. “Mă voi focusa pe acumularea de repertoriu și pe participarea la masterclass-uri. Am câteva concerte și recitaluri care mă așteptă și de care sunt foarte entuziasmat. În afară de asta sunt foarte atras de sfera pedagogiei și îmi place să lucrez cu violonceliști mai tineri decât mine și este un segment pe care aș vrea să mă axez”, conchide Cornelius Zirbo.

 

 

Fire visătoare, la numai zece ani, își dorea să devină medic chirurg. Cu această ambiție, puștoaica a străbătut anii până în clasa a XI-a. Pregătirile pentru medicină erau în toi. Meditații la chimie, ore de lucru intens, până când și-a dat seama că ambiția de a fi medic nu făcea partea din ființa ei. La o privire mai atentă, Mara a realizat că psihologia și filosofia erau cele care îi produc cu adevărat bucurie. Prin urmare, a scos bisturiul, a tăiat în carne vie, și s-a dedicat întru totul acestor domenii. Cum a venit America în povestea asta? Total pe neașteptate! Acum, Mara Petcu este studentă în anul III la Vanderbilt University, unde urmează un majour în Human and Organiztional Developement, cu accent pe Leadership and Organizational Effectiveness. Dacă vrei să afli mai multe informații despre cum poți aplica la o facultate în SUA, vizitează site-ul VSSIA.org și dă start visului american. Acum să trecem la povestit!

 

Interviul pe scurt:

Când lucrurile se schimbă din mers: ”Într-o zi, profesoara îmi explica o problemă pe care eu deja o rezolvasem și îmi spunea că felul în care am rezolvat-o nu se aplică și pentru medicină. Ei bine, mi-am dat seama că mintea mea funcționează în mod diferit și că toate aceste dezavantaje, cu ghilimelele de rigoare, pe ramura de pregătire medicală ar putea fi avantaje pentru alt domeniu.”

Facultățile din SUA doar pentru olimpici?: “America nu este neapărat interesată să vadă numai persoanele care sunt în top, ci sunt interesați cum ești ca persoană. De aceea ei fac o evaluare holistică. Nu se uită numai să ai note mari, ci se uită să vadă ce faci în timpul liber, ce impact ai asupra comunității.”

Bobocul din VSSIA: “Într-o zi, mi-am deschis Linkedin-ul și am primit o cerere de la actualul meu coleg, Radu Florea. După un timp, am primit cerere și din partea Juliei pe Instagram. Văzusem că ei se ocupă de VSSIA și într-o zi, cred că de ziua Juliei, i-am urat la mulți ani și nu știu cum am ajuns să întreb dacă au nevoie de consilieri. Așa am ajuns în echipă și lucrez pentru acest proiect ca tutore.”

 

 

Vanderbilt University, Nashville

 

De la chirurgie la psihologie nu-i decât un pas

Bucureșteancă get-beget, Mara vine dintr-o familie în care educația și sacrificiile în această direcție au fost pe primul plan. A studiat la Liceul Teoretic Internațional de Informatică București, loc supranumit fabrica de olimpici. Aici, a participat la felurite olimpiade și concursuri, fapt care a făcut-o să se autodepășească. Este o visătoare și țintește către culmi nebănuite. Nu mă credeți? Ei bine, la zece ani se vedea medic chirurg, iar cu timpul a continuat să muncească pentru acest vis. Toate până la un punct. “În timp ce mă pregăteam pentru examenul la medicină lucram suplimentar la chimie. Era o materie la care avem nevoie să mă pregătesc. Nu era ceva care să-mi vină natural și am decis că trebuie să fac meditații în particular. Într-o zi, profesoara îmi explica o problemă pe care eu deja o rezolvasem și îmi spunea că felul în care am rezolvat-o nu se aplică și pentru medicină. Ei bine, mi-am dat seama că mintea mea funcționează în mod diferit și că toate aceste dezavantaje, cu ghilimelele de rigoare, pe ramura de pregătire medicală ar putea fi avantaje pentru alt domeniu. Mereu m-am gândit că vreau să fac ce mă pasionează cu adevărat și mi-am dat seama că medicina nu mă atrăgea pe cât credeam eu. În timpul liber nu punem mâna pe o carte de medicină, dar citeam psihologie și filosofie, mă interesa foarte mult partea interioară a omului”, povestește Mara Petcu pentru Matricea Românească.

 

”Mara, de ce Olanda? La cum te știu eu ți s-ar potrivi America!”

 

Pentru facultate varianta studiului în România a picat din start. Mara se gândea la țări mai apropiate din Europa, oprindu-se în cele din urmă la Olanda. În tot acest proces, varianta America a venit ca picată din cer. “Avem un dialog cu o profesoară care m-a îndrumat și a zis: «Mara, de ce Olanda? La cum te știu eu ți s-ar potrivi America!» Când am auzit ce a spus am rămas șocată. Pe lângă faptul că era atât de departe, mai erau și niște costuri extrem de mari.”

 

Prin campusul de la Vanderbilt University

 

Drumul către SUA și-un mit care a căzut

Șocul s-a răsfrânt și asupra părinților când au auzit propunerea năstrușnică a profesoarei. După îndelungi calcule și frământări, i-au rămas alături și au încurajat-o să dea curs visului american. Pentru un licean procesul nu este deloc simplu. Sunt acte, drumuri, examene, etc. O rog pe Mara să ne spună pas cu pas, cum a decurs procesul. “Secretul meu a fost că nu m-am încrâncenat deloc și nu am luat-o de parcă ar fi fost finalul vieții dacă nu reușeam. Am început prin a mă interesa ce am nevoie la dosar: examenul SAT, examenul de limbă, la mine a fost TOEFL, apoi eseuri, foaia matricolă și foarte multă documentație financiară. Aveam în față examenul SAT de care mă mai despărțea doar o lună și două săptămâni. Faptul că pe parcursul școlii am fost preocupată de procesul de învățare, mi-a ușurat sarcina, adică aveam bazele puse, mai trebuia să lucrez la chestii de finețe. Chiar dacă nu mă simțea atât de pregătită pentru acest examen, mulți mi-au zis să-l tratez ca pe o recapitulare generală”, spune Mara.

 

“America nu este neapărat interesată să vadă numai persoanele care sunt în top, ci sunt interesați cum ești ca persoană”

 

Într-un final, Mara a trecut cu un scor foarte bun peste această “recapitulare”. Din acest moment au început alte căutări. “M-am uitat pe toate topurile și am văzut că Vanderbilt University stă foarte bine și mi-a sărit în ochi faptul că este cotată la the best quality of life in America, au cei mai fericiți studenți. Plus că este în Nashville, unde clima este temperată. Un alt aspect a fost faptul că sunt foarte generoși cu ajutorul financiar, chiar dacă este una din cele mai scumpe universități din America.”

Ascultând-o pe Mara, nu pot trece cu vederea faptul că vine de la un liceu în care olimpiadele sunt la ordinea zilei. Pornind de aici, vreau să spargem un mit: pot studia în America dacă nu am olimpiade la activ?. “Am prieteni care studiază împreună cu mine la facultate în America și mulți dintre noi nu au fost olimpici, deci se poate. America nu este neapărat interesată să vadă numai persoanele care sunt în top, ci sunt interesați cum ești ca persoană. De aceea ei fac o evaluare holistică. Nu se uită numai să ai note mari, ci se uită să vadă ce faci în timpul liber, ce impact ai asupra comunității, deci la imaginea de ansamblu”, lămurește Mara Petcu.

 

 

Ce implică viața la Vanderbilt și gestionarea bugetului

Viața în campusul de la Vanderbilt este foarte dinamică. Pe lângă multitudinea de cluburi în care te poți implica, studenții nu stau o clipă. “În campus doamnele de la cantină au ajuns să-mi fie prietene, ne îmbrățișăm, asta când nu era covid, mă numesc fata lor și discutăm despre cum ne-a fost ziua. În România nu prea mi se întâmplase asta. Vanderbilt este supranumită Harvard of the South, și încearcă să se apropie cât mai mult de acel nivel. E o presiune foarte de mare din acest punct de vedere.”

 

“Din anul II am început să lucrez într-un laborator științific condus de unul dintre profesorii mei de la clasă”

 

Pe lângă acesta, bugetul reprezintă un capitol delicat. O întreb pe Mara cum a reușit să gestioneze partea financiară. “Am aplicat pentru o bursă de ajutor și facultatea m-a ajutat foarte mult, dar tot mai rămân niște costuri neacoperite pentru care muncesc în campus. În anul I am muncit la cantină, mi-am servit colegii și mai rar vei vedea un american care face acest lucru, pentru că unii dintre ei au această rușine de a-i servi pe ceilalți. Din anul II am început să lucrez într-un laborator științific condus de unul dintre profesorii mei de la clasă. Era practic vorba despre Health Psyhology și am interacționat foarte bine cu profesorul, am învățat de la dânsul și ulterior mi-a oferit o poziție în laboratorul său de cercetare. Tot în anul II am început să lucrez pentru The qualitative research core, e un laborator care se ocupă cu analiza calitativă a studiilor psihologice făcute de spitalul facultății.”

 

 

Un boboc la VSSIA

Preocupată cu proiecte, cursuri, job-uri în campus, Mara a iești în evidență și a fost invitată să facă parte din programul honors. Ce presupune acest lucur? “Dacă voi trece cu bine acest program aș absolvi facultatea cu onoruri. Erau destul de multe șanse să nu fiu acceptată, pentru că în anul meu suntem vreo 10 din 950 care sunt în acest program și avem proiecte pe care le facem în mod direct alături de niște profesori îndrumători. Eu lucrez la un proiect care are în plan să creeze un nou curs pentru Vanderbilt University, iar acest curs îi va ajuta pe studenți să își dezvolte atributele și când zic atribute mă refer la ce nu este o calitate legată de ce ai învățat la școală. Împreună cu mentorul meu o să facem o clasă și sper să fie inclusă în programa facultății. Acest proiect implică foarte mult studiu științific despre nevoia acestei clase. Trebuie luate interviuri, create chestionare, să rezumăm literatura existentă, deci e mult de cercetat”, lămurește Mara Petcu.

 

“VSSIA este un proiect care m-a entuziasmat foarte mult”

 

În paralel cu activitatea de la facultate, Mare este unul din bobocii echipei Vreau să studiez în America, pe scurt VSSIA. Am întrebat-o cum a intrat în acest proiect și care este rolul ei. “VSSIA este un proiect care m-a entuziasmat foarte mult. Într-o zi, mi-am deschis Linkedin-ul și am primit o cerere de la actualul meu coleg, Radu Florea. După un timp, am primit cerere și din partea Juliei pe Instagram. Văzusem că ei se ocupă de VSSIA și într-o zi, cred că de ziua Juliei, i-am urat la mulți ani și nu știu cum am ajuns să întreb dacă au nevoie de consilieri. Așa am ajuns în echipă și lucrez pentru acest proiect ca tutore. Ne-ar fi fost de mare ajutor să avem un asemenea proiect când eram liceeni, asta pentru că și noi ne-am lovit de foarte multă incertitudine și de costuri ridicate pentru îndrumarea către facultate. Acest proces de aplicare poate fi costisitor pentru unii părinți și am vrut ca elevii să nu simtă o corvoadă financiară. Referitor la rolul meu, ei bine, eu îi ajut pe elevi cu alegerea facultăților. Ne uităm împreună pe eseul de aplicare pentru a vedea cum îl putem îmbunătăți astfel încât acel eseu să spună cea mai profundă poveste despre elevul care aplică”, conchide Mara Petcu.

 

 

S-a molipsit de microbul” științelor juridice pe filieră paternă. Studiază la Facultatea de Drept din Cluj, loc în care obține și doctoratul, apoi censura la Budapesta. Pe lângă profesie, se implică în organizarea vieții sociale, economice, culturale și politice a românilor din Hunedoara și ținuturile aferente. A fost membru ASTRA, mai întâi în Despărțământul Deva, iar mai apoi a devenit membru fondator al Despărțământului Hunedoara. Pentru întreaga activitate a fost decorat cu Ordinul Coroana României în grad de Comandor.

 

Pregătirea profesională și debutul în avocatură

Vine pe la 11 martie 1875, ca al patrulea copil al soților Nicolae și Ana Dubleșiu, din satul Romos, comitatul Hunedoara.  Când mai crește, este trimis la școala din Orăștie, după care se transferă la Gimnaziul superior de stat din Sibiu. La vârsta de treisprezece ani rămâne orfan de tată. Isprăvind cu bacalaureatul, se înscrie la Facultatea de Drept a Universității din Cluj. Aici se remarcă prin dragoste de carte, seriozitate și un comportament exemplar. Din această pricină, va fi beneficiarul unei burse de studiu acordată de Fundația Emanoil Gojdu.

La 20 aprilie 1901 își obține doctoratul la Cluj, iar peste puțină vreme susține examenul de censură la Budapesta. Ajuns avocat cu acte în regulă, Gheorghe se reîntoarce în Hunedoara, unde își deschide propriul birou pe 9 iulie 1903. Tot acum, se implică în organizarea vieții sociale, economice, culturale și politice a românilor din Hunedoara și ținuturile aferente. Alături de economistul Vasile Osvadă, Nicolae Macrea și alți apropiați, a organizat o casină română în localitate, adică un fel de instituție de cultură, care aduna cei mai străluciți cărturari ai localității. Pe lângă acestea, avocatul Gheorghe Dubleșiu a fost membru ASTRA, mai întâi în Despărțământul Deva, iar mai apoi a devenit membru fondator al Despărțământului Hunedoara.

 

Implicarea în viața politică

După izbucnirea primei conflagrații mondiale, destinul lui Gheorghe Dubleșiu i-a o întorsătură stranie. Unele surse spun că a fost mobilizat și trimis pe front în Marele Război, ca ofițer de rezervă. De cealaltă parte, se zvonește că a activat în localitate până în anul 1916, când România ar fi intrat în război. Atunci, autoritățile au decis să-l trimită alături de alți lideri români hunedoreni în lagărele din Ungaria. La intervenția comitelui suprem, Ladislau Mara, ar fi fost eliberat. Cu toate acestea, un lucru e cert. La data de 5 noiembrie 1918 are loc adunarea de constituire a Consiliului Național Român din circumscripția electorală Hunedoara, prilej cu care va fi ales președintele acestui organism. Ulterior, elita hunedoreană îl deleagă ca reprezentant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.

Nu se știe exact când a debutat în politică, cert este că a făcut parte din tabăra Partidului Național Român. Era adeptul direcției activiste și susținea lupta pentru emanciparea românilor.  În decursul carierei sale politice a fost membru în Consiliul Hunedoarei, unde din cei douăzeci și trei de consilieri, doar patru erau români. La 3 aprilie 1919 este numit prefect al județului Ciuc, iar un an mai târziu este pus în fotoliul de prefect al județului Hunedoara. Din anul 1935 se mută la Sibiu și își deschide un birou de notar public. În timpul iernii din 1938 Gheorghe Dubleșiu a luat trenul cu destinația București. Între stațiile Cisteiul Român și Crăciunel, lângă Blaj, s-a produs nenorocirea. Acceleratul în care se afla s-a ciocnit cu un tren personal. Șase persoane au fost rănite și trei au fost găsite fără suflare. Printre ele și avocatul Dubleșiu.

 

 

Surse: Biblioteca Digitală BCU Cluj;

Pentru majoritatea tinerilor de azi, viața la douăzeci de ani înseamnă facultate, ieșiri cu prietenii, petreceri și voie bună. Pe atunci, Alex avea în minte tot felul de planuri care mai de care și nimic nu părea să-i stea în cale. Cu timpul, în urma unor dureri teribile la picior, a fost nevoit să treacă pragul medicilor care l-au trimis la București, unde a fost operat. După biopsie, doctorii au pus diagnosticul: cancer osos. A continuat să lupte cu boala, dar în anul 2015 a fost nevoit să recurgă la amputarea piciorului stâng. În ciuda problemelor de sănătate, Alex a continuat să viseze cu ochii deschiși. Și-a dorit să-și lase amprenta în această lume, motiv pentru care a înființat Fundația Alex Tache și a pornit un proiect îndrăzneț: Casa NEST, locul în care doisprezece copii abandonați vor crește armonios.

 

Interviul pe scurt:

Puterea de a merge mai departe: “Cred că planurile m-au ținut în viață. Tot timpul mi-am propus să fac lucruri. Am fost un om activ în ciuda problemelor de sănătate. Mereu am vrut să fac lucrurile bine și mă gândeam ce voi face după ce o să termin cu povestea asta.”

Provocări în calea unui vis frumos: “Am strâns cincisprezece mii de euro și am primit o promisiune din partea unui sponsor care ne-a spus că ne oferă fier, armătură și beton, dar ne-a cerut să avem fundația săpată în două săptămâni. Am găsit pe cineva care ne-a ajutat cu un excavator și am săpat fundația. Era în luna decembrie din anul 2018. După ce am terminat, am aflat că sponsorul și-a retras donația și astfel nu am mai primit ajutorul.”

Universul din Casa NEST: “Vom face lucruri practice, dar aș vrea să-i îndreptăm și către artele plastice, muzică. Nu aș vrea să le lipsească nimic. Vreau să facem tabere cu schimburi internaționale de experiență. Mă voi implica în creșterea lor, de fapt doar asta o să mai fac după ce voi construi casa. Vreau să stau cu ei, să-i duc la școlă, să-i iau. Cred că prin asta se diferențiază Casa NEST de toate centrele de tip familial din România. Aici vom fi o familie.”

 

Alex în vizită pe șantier

Moartea să mai aștepte. Avem treabă de făcut

Alex a fost de când se știe o fire veselă și plină de optimism. S-a născut în Râmnicu Vâlcea și a făcut cunoștință cu voluntariatul de la vârsta de cincisprezece ani. Așa se face că a trecut pragul mai multor centre de plasament și a dat piept cu realitatea dură în care trăiau zeci de suflete nevinovate. Cinci ani mai târziu, viața avea să-i scoată în cale primul hop. “Eram student la Facultatea de Ingineria Transporturilor din cadrul Universității din Pitești. Nu știam exact pe ce drum o să merg, dar cred că aveam o aplecare către antreprenoriat. Mai cochetasem cu această idee, ba chiar lucrasem în industria organizării de evenimente și amintesc aici un eveniment important la nivel local, Conflictul liceelor, care aduna în fiecare an peste 100 de dansatori și peste șase mii de elevi. Când s-a instalat boala nu avea atâtea informații despre cancer. Nu știam foarte bine ce mi se întâmplă și cred că m-am dezmeticit așa după câțiva ani când făcusem deja vreo trei operații”, povestește Alex Tache pentru Matricea Românească.

 

 

,,Cred că planurile m-au ținut în viață. Tot timpul mi-am propus să fac lucruri”

 

A continuat să lupte cu boala, dar în anul 2015, după șase operații, a fost nevoit să recurgă la amputarea piciorului stâng. Iar problemele nu s-au oprit aici. La un an distanță avea metastaze pulmonare. Alex a făcut în total, zece operații, iar lupta cu boala continuă până în prezent. Cu toate acestea, tânărul a rămas cu zâmbetul pe buze și nu a încetat să viseze cu ochii deschiși. “Cred că planurile m-au ținut în viață. Tot timpul mi-am propus să fac lucruri. Am fost un om activ în ciuda problemelor de sănătate. Mereu am vrut să fac lucrurile bine și mă gândeam ce voi face după ce o să termin cu povestea asta. Nu aveam răbdare să stau imobilizat la pat, și chiar dacă au fost situații de genul acesta, abia așteptam să se termine.”

 

Alături de Omid Ghanadi, unul dintre susținătorii proiectului Casa NEST

Când visele devin realitate în ciuda provocărilor

Chiar dacă medicii nu i-au dat mari șanse de supraviețuire, Alex a continuat să lupte dovedind contrariul. În anul 2016 din dorința de a lăsa o urmă pe acest pământ, a pus pe picioare o fundație care îi poartă numele. “Mi-am dorit să rămân în memoria oamenilor nu doar ca un tânăr care nu a avut noroc sau mai știu eu cum gândesc oamenii despre mine. Prin urmare am vrut să rămân în amintirea oamenilor ca un tutor. În acest fel am decis să înființez fundația. I-am pus numele meu pentru că am vrut să transmit beneficiarilor din dorința mea de a lupta. Inițial, am vrut să cresc douăzeci de copii, pentru că asta mi se părea cel mai important lucru pe care îl puteam face pe lumea asta. Copiii abandonați nu au cerut să vină în lumea aceasta, noi i-am adus și uite că nu suntem în stare să avem grijă de ei. Pot să înțeleg că din varii motive părinții își abandonează copiii, însă nu pot înțelege societatea care nu e în stare să găsească resursele necesare pentru o viață echilibrată și corectă pentru aceștia. Ulterior, am aflat că legislația în domeniu permitea adopția unui număr de șaisprezece copii, iar acum ne permite doar doisprezece”, mărturisește Alex Tache.

 

,,Mi-am dorit să rămân în memoria oamenilor nu doar ca un tânăr care nu a avut noroc sau mai știu eu cum gândesc oamenii despre mine”

 

Proiectul central al fundației este construirea Casei NEST, locul în care douăsprezece suflete vor avea parte de educație și dragoste necondiționată. L-am întrebat pe Alex cum a pornit acest proiect îndrăzneț. “Eu îmi doream foarte mult această fundație, iar ca s-o înființez aveam nevoie de o sută de salarii minime pe economie, așa era legislația. Am pus ca patrimoniu un teren moștenit de la familia mea și m-am gândit că acolo voi construi această casă. Practic atuul a fost o moștenire, urmând ca din donații, sponsorizări, dar și din organizarea concursului Conflictul liceelor, să obțin bani pentru a ne apuca de lucrări. La început am strâns cincisprezece mii de euro și am primit o promisiune din partea unui sponsor care  ne-a spus că ne oferă fier, armătură și beton, dar ne-a cerut să avem fundația săpată în două săptămâni. Am găsit pe cineva care ne-a ajutat cu un excavator și am săpat fundația. Era în luna decembrie din anul 2018. După ce am terminat, am aflat că sponsorul și-a retras donația și astfel nu am mai primit ajutorul. A trebuit să închidem șantierul pentru o perioadă, iar pe 10 aprilie 2019 am început să lucrăm cu cei cincisprezece mii de euro pe care îi aveam. Între timp s-au strâns bani și vreau să vă spun că niciodată nu a trebuit să abandonăm lucrările din cauza lipsei de fonduri.”

 

Casa NEST, locul în care te contaminezi cu bunătate

Casa NEST se înalță în comuna Galicea, județul Vâlcea. Dar această lucrare nu s-ar fi putut realiza fără sprijinul familiei și al oamenilor frumoși. Pornind de la arhitecții de la emisiunea Visuri la Cheie, care s-au oferit să realizeze proiectul tehnic, până la donatori și voluntarii de pe șantier, toți sunt cărămizi vii care stau la temelia acestui proiect. În continuarea dialogului, am vrut să aflu ce activități se vor desfășura la Casa NEST. “Cu siguranță vom avea ateliere, seminarii care îi vor ajuta în dezvoltarea carierei. Încă nu știm ce vârste vor avea copiii. Dacă ar fi să aleg eu, cred că aș opt pentru niște copii mai mici pe care să-i putem forma. Vom face lucruri practice, dar aș vrea să-i îndreptăm și către artele plastice, muzică. Nu aș vrea să le lipsească nimic. Vreau să facem tabere cu schimburi internaționale de experiență. Mă voi implica în creșterea lor, de fapt doar asta o să mai fac după ce voi construi casa. Vreau să stau cu ei, să-i duc la școlă, să-i iau. Cred că prin asta se diferențiază Casa NEST de toate centrele de tip familial din România. Aici vom fi o familie” spune Alex Tache.

 

,,Un om educat are mai multe șanse în viață și cred că educația este soluția la toate problemele pe care le are această țară”

 

Dacă în centrele de plasament copilul este silit să plece în lume odată cu împlinirea vârstei de optsprezece ani, ei bine la Casa NEST lucrurile nu vor sta așa. “Pe copiii noștri nu-i dăm afară la optsprezece ani le punem un salariu minim pe economie și-i poftim afară. Noi îi vom ține în facultate, le vom plăti chiria dacă au nevoie, îi ajutăm cu bani, cu sfaturi, deci absolut orice ține de noi ca să ajungă acolo unde ar trebui. Un om educat are mai multe șanse în viață și cred că educația este soluția la toate problemele pe care le are această țară. Un om educat știe să-și gestioneze viața în așa fel încât să nu fie o povară, ci să fie un avantaj pentru societate. Vrem să le oferim copiilor noștri cea mai bună educație, dar în afară de partea aceasta teoretică, nu aș vrea să le lipsească cei șapte ani de acasă. Vom încerca să-i contaminăm cu bunătate și cu exemple din viețile noastre.”

 

Proiectul Casei NEST creat de Fundația Alex Tache

Și noi putem construi cu Alex

În prezent, șantierul Casei NEST este în plină desfășurare. Mereu este nevoie de o mână de lucru, de voluntari și resurse financiare pentru a duce proiectul la bun sfârșit. Îl întreb pe Alex Tache cum pot ajuta oamenii care vor să devină cărămizi vii la temelia acestui proiect. “Avem felurite metode de a dona. Fie doi euro printr-un SMS la 8844 cu textul NEST, apoi avem și donația cu cardul pe site-ul nostru, fundatiaalextache.ro. Tot timpul mă impresionează acele donații de zece lei. Atunci îmi dau seama că acei oameni își doresc foarte mult să ajute și că dau ceva din puținul pe care îl au. Niciodată nu trebuie să judeci un om după cât a donat, ci cât reprezintă acea sumă pentru el. Avem sponsorizări și de la companii și cred că aici reușim să ne descurcăm destul de bine. Dar, mai presus de toate a fost seriozitatea cu care am tratat lucrurile. Am încercat să fiu transparent atât cât am reușit și să direcționez toate sumele către acest proiect. În continuare avem nevoie de voluntari. Fie că e vreo acțiune de curățenie pe șantier sau facem o campanie de strângere de fonduri, mereu este nevoie de ajutor. În funcție de cunoștințele omului care vrea să ne ajute îl putem ghida și ne poate fi de folos în multe feluri.”

 

Casa NEST prinde contur pe zi ce trece

Dialogul nostru se apropie cu pași grăbiți către final, însă cu greu mă îndur să pun capăt acestor rânduri. Fiind un visător prin excelență, îl provoc pe Alex la un exercițiu: Cum va arăta ziua inaugurării Casei NEST? “Cred că o să stea părul drept pe mine. Voi avea fiori pe șira spinării toată ziua, o să fiu foarte emoționat și va fi ca un vis devenit realitate, pentru că este cel mai mare vis pe care l-am avut. Și desigur voi fi mândru să-i am în jurul meu pe oamenii care au contribuit la acest proiect” conchide Alex Tache.

 



Cornelius Zirbo, tânărul cuprins în îmbrățișarea violoncelului. “Menirea artistului este una foarte dificilă și complexă. Ea are de-a face în primul rând cu aplecarea către cel de lângă tine”

22 octombrie 2021 |
Ardelean get-beget, Cornelius a dezvoltat de mic o înclinație către muzică. Părinții i-au intuit talentul, motiv pentru care au decis să-l înscrie la Școala Gimnazială de Muzică „Augustin Bena”. Cu multă muncă, talent și ambiție, tânărul a evoluat...


Gheorghe Dubleșiu, avocat de geniu și promotor al culturii

15 octombrie 2021 |
S-a molipsit de “microbul” științelor juridice pe filieră paternă. Studiază la Facultatea de Drept din Cluj, loc în care obține și doctoratul, apoi censura la Budapesta. Pe lângă profesie, se implică în organizarea vieții sociale, economice, culturale...

Incredibila poveste a lui Alex Tache. Încercat de viață, nu a încetat să viseze frumos, iar acum ridică o casă pentru copiii abandonați. “Vom încerca să-i contaminăm cu bunătate și cu exemple din viețile noastre”

11 octombrie 2021 |
Pentru majoritatea tinerilor de azi, viața la douăzeci de ani înseamnă facultate, ieșiri cu prietenii, petreceri și voie bună. Pe atunci, Alex avea în minte tot felul de planuri care mai de care și nimic nu părea să-i stea în cale. Cu timpul, în urma unor...