Gabriel Păun

“A fost, pretutindeni și totdeauna, omul datoriei sale. Aceasta e încă destul de rar la noi. Dar nu numai pentru atîta se cuvine a i se pomeni cu respect numele și a se păstra o duioasă amintire”. Nicolae Iorga, exclamativ la adresa doctorului Iacob Felix.

A lăsat Imperiul Austriac pentru a sluji Țării Românești

Pe 6 ianuarie 1832, localitatea Horice din Boemia de Nord se mărea cu un locuitor. Bățos, cu pieptul înfoiat asemeni curcanului gata să-și apere teritoriul, capul familiei Felix aude scâncetul noului născut.

De origine cehă-austriacă, Iacob Demeter Felix își termină studiile liceale cu brio, iar în 1852 se înscrie la Facultatea de Medicină a Universității Caroline din Praga. Peste trei ani se transferă la Facultatea de Medicină a Universității din Viena, de pe ale cărei bănci iese ca absolvent.

Era 1858 și proaspătul medic ia o hotărâre neașteptată: lasă Austria și se prezintă în fața Consiliului Medical al Țării Românești pentru a i se acorda dreptul de a profesa în țara noastră.  Cu timpul, doctorul Iacob Felix a fost adoptat de meleagurile românești, iar în schimb acesta le închină toată activitatea profesională.

Anul 1874 și legiuirea aplicată prost

Asemeni multor decrete din Țara Românească, și cel sanitar adoptat in 1874 avea să sufere nenumărate modificări. Unele din ele necesare, dar altele de-a dreptul inutile. Legea însărcina prefecții, sub-prefecții și primarii să vegheze asupra implementării următoarelor măsuri: declararea obligatorie a celui bolnav; izolarea persoanei bolnave sau a casei ocupate de bolnav; dezinfectarea locuințelor și obiectelor infectate. Scopul urmărit era prevenirea unei pandemii ce se putea naște oricând din pricina condițiilor insalubre.

Neglijența, primul pas către instaurarea fricii

Instruirea agenților sanitari era un lucru nou. Nu se știa exact cum să se procedeze, așa că nu s-a putut realiza în toate comunele. Primarii nu pricepeau importanța declarării unui caz. Reacția venea numai după ce acesta căpăta caracter epidemic și apăreau primele decese. Medicii nu puteau merge din casă în casă pentru a povățui pe oameni cum să se ferească de boli. Sarcina îi revenea primarului care de cele mai multe ori nu dădeau importanță măsurilor preventive.

Alt neajuns care se cerea rezolvat cât mai repede cu putință era lipsa spitalelor destinate izolării. Unitățile medicale nu dispuneau de pavilioane separate de izolare făcea ca eventualele persoane infectare să nu poată fi tratate corespunzător.

Inconștiența de a nu sta în izolare

Cârciuma, locul preferat al sătenilor era focarul de unde virusul își alegea noile gazde. În cele mai multe comune izolarea bolnavului era imposibilă. S-a ajuns la măsuri drastice: la poarta gospodăriilor infectate erau plasate santinele cu misiunea de a-i ține pe oameni în casă. Fie că la poartă e un milițian sau un vătășel, efectul este același: “acesta nu crede în eficacitatea izolării și nu oprește femeile din vecinătate cu copii în brațe să intre în casele celor bolnavi pentru a da ajutor“, observă trist doctorul Felix.

Izolarea unui copil bolnav împreună cu mama lui era ușoară dacă în apropiere se găsea un spital. În caz contrar, deplasarea către o unitate medicală îndepărtată era riscantă pentru hanurile la care bolnavul trebuia să poposească pe timpul transportului.

Poporului îi lipsesc noțiunile necesare pentru a se apăra singur

Când vine vorba de modul cum se realiza dezinfectare obiectelor, doctorul Felix consemnează cu amar: “În multe cazuri se face în mod superficial sau mai deloc. Pe alocuri, pretinsa dezinfectare constă în stropirea pereților și solului cu o soluție slabă de acid carbolic. Dezinfectanții cei mai activi și ușor de găsit, ca apa fierbinte, laptele de calce (oxid de calciu) proaspăt, soluția de săpun verde cu acid fenic, sunt rar întrebuințate și rolul principal îl joacă o soluție de acid carbolic“.

Vagoanele trenurilor de călători erau și ele un mijloc de infecție. Se recomandase ca după fiecare călătorie să fie curățate și din când în când dezinfectate. La toate aceste măsuri doctorul Iacob Felix adăuga:  “Să izolăm pe bolnavii care s-ar strecura în țară, să stingem micile focare ce s-ar putea forma și să îmbunătățim treptat igiena publică“. Cât despre școli: “În multe cazuri, ele sunt mediul de propagare a bolilor infecțioase, și de aceea se impune închidere lor după apariția bolilor care tind a avea caracter epidemic“.

Sursa: Istoria igienei în România în secolul al XIX-lea și starea ei la începutul secolului al XX-lea. Partea I.

În timpul liceului a început să facă voluntariat într-un centru destinat copiilor străzii. Mai târziu, drumurile au dus-o până la Geneva unde a descoperit două proiecte de economie socială. Astăzi, Ana Derumeaux manageriază Bine Boutique, primul charity shop al Crucii Roșii în România. Provocată de Matricea Românească la dialog, Ana a povestit despre ce presupune un astfel de business, rolul venitului într-o structură socială și cum ajută un charity shop în vreme de pandemie.

Articolul pe scurt:

• Cum ajută Bine Boutique pe timp de pandemie: “Echipa noastră vine în sprijinul persoanelor vârstnice și a cazurilor sociale prin livrarea de pachete cu alimente și produse de igienă. Am reușit să livrăm măști către policlinici, dar și alte materiale de protecție pe care nu le mai aveau“
• Calitățile unui antreprenor social: “Să știe foarte bine unde vrea să ajungă și ce problemă socială vrea să rezolve. Apoi trebuie să dezvolte un business profitabil, să-și acopere cheltuielile operaționale, iar profitul să-l investească în cauza aleasă“
• Antreprenoriatul și latura filantropică: “Conform Crucii Roșii toți banii se duc către proiecte sociale. Veniturile realizate de Bine Boutique sunt alocate cheltuielilor operaționale și fondului pentru situații de urgență.

Geneva și o idee venită la țanc

După terminarea studiilor Ana Derumeaux a început să lucreze în domeniul ONG. Era angajata Crucii Roșii din România, dar după o perioadă de timp a plecat. A rămas totuși voluntar și a lucrat cinci ani de zile în sistemul ONU. “Lucram la Geneva și îmi luasem o săptămână concediu. Ca voluntar al Crucii Roșii am descoperit acolo două proiecte de economie socială care la ei funcționau cu succes. Primul era un serviciu de baby sitting și al doilea un charity shop al Crucii Roșii din Geneva pe care noi l-am adus în țară sub forma Bine Boutique“, a povestit Ana Derumeaux pentru Matricea Românească.

Am gândit un sistem de colectare a donațiilor de haine urmată de sortarea și igienizarea lor

Ulterior a câștigat o finanțare nerambursabilă și așa a înființat serviciul de baby sitting Scufița Roșie. Nu este vorba de o agenție de plasat bone, ci de un sprijin acordat persoanelor care nu se pot integra pe piața muncii oferindu-le cursuri de calificare ca bone profesioniste.

“Cu finanțarea obținută prin fondul IKEA pentru Mediu Urban, o finanțare pe trei ani am zis că trebuie să oferim sustenabilitate proiectului. Așa că am gândit un sistem de colectare a donațiilor de haine urmată de sortarea și igienizarea lor. Totul pentru a veni în ajutorul persoanelor sinistrate“, a precizat Ana Derumeaux.

Mecanismul unei afaceri sociale

La Bine Boutique ajung cam 5-6% din hainele care se colectează, restul sunt donate către cazurile sociale sau persoanelor sinistrate. “În magazin sunt ținute office, rochii cu dantele, deci haine care nu sunt neapărat utile pentru o persoană sinistrată. Pentru categoriile vulnerabile voluntarii pregătesc haine adecvate situațiilor în care se găsesc acei oameni.

Colectarea hainelor se face prin trei surse: prima ar fi evenimentele pe care le organizează voluntarii, apoi sunt parteneriatele cu anumite companii unde angajații pot dona haine, iar ultima este parteneriatul cu o companie de retail unde am amplasat urne, iar  oamenii lasă acolo haine”, spune Ana Derumeaux.

Veniturile realizate de Bine Boutique sunt alocate cheltuielilor operaționale și fondului pentru situații de urgență

Pentru mulți e greu de conceput ca un business să dezvolte o latură socială. Mediul antreprenorial este unul concurențial, așadar unde mai încape filantropia? “Conform Crucii Roșii toți banii se duc către proiecte sociale. Veniturile realizate de Bine Boutique sunt alocate cheltuielilor operaționale și fondului pentru situații de urgență. Deci voluntarii nu pleacă acasă cu dividende, orice venit care e peste cheltuielile operaționale se duce către proiecte sociale“, lămurește Ana Derumeaux.

Bine Boutique și implicarea pe timp de pandemie

În prezent charity shop-ul Crucii Roșii este închis, dar asta nu înseamnă că activitatea socială a fost sistată. “Echipa noastră vine în sprijinul persoanelor vârstnice și a cazurilor sociale prin livrarea de pachete cu alimente și produse de igienă. Am reușit să livrăm măști către policlinici, dar și alte materiale de protecție pe care nu le mai aveau“. Ana spune că în condițiile date și colectarea hainelor a fost stopată. “Sursele de colectare sunt indisponibile, deci nu mai colectăm haine. În afară de pachetele cu alimente, cu produse de igienă am oferit și pachete cu haine pentru cazurile sociale, dar din stocul de urgență“, a spus Ana Derumeaux.

A absolvit două facultăți, două masterate, iar acum este doctorand în filosofie. Dă meditații în regim de voluntariat, iar când timpul îi permite susține prelegeri în cadrul Centrului de Cercetare în Etica Aplicată. Povestea Laurei Stifter impresionează și inspiră, pentru că este un om ambițios și generos, dar mai ales pentru că este nevăzătoare. Matricea Românească a stat de vorbă cu profesoara Stifter despre metode pedagogice, menirea profesorului și elevii români.

Articolul pe scurt:

• Recomandări de lectură pe timp de carantină: “La gimnaziu recomand romanele lui Jules Verne, Singur pe lume de Hector Malot sau romanele lui Charles Dickens. Pentru adolescenți recomand romanele lui Dostoievski, marile capodopere din literatura universală și în special acele romane care exprimă căutările existențiale ale fiecăruia“
• Școală normală vs Școală online: “Este în regulă pentru o perioadă scurtă, când ne confruntăm cu o perioadă de criză. Copii, adolescenții au nevoie să interacționeze față către față cu profesorii”
• Profesorul în raport cu elevii săi: “Trebuie să-i ajute pe elevi să se descopere pe ei înșiși, să-i ajute să gândească în mod critic și constructiv, să empatizeze cu cei din jur. Misiunea unui pedagog este mai mult decât cea de a transmite informații”
• Ce ar trebui să fie ora de religie: “Ar trebui să fie o oră în care copiii să fie încurajați să pornească pe drumul căutărilor existențiale, trebuie să fie un alpinism spiritual. Creștinismul încurajează cercetarea și căutarea adevărului“

Religia și filozofia: cum se rezolvă antiteza

Dragostea pentru meseria de profesor a luat naștere din povestirile mamei și din modul cum colabora cu elevii.”Mi-am dat seama că am aceeași vocație pentru că îmi plăcea foarte mult să explic oamenilor, să le împărtășesc gânduri, informații, să mă consult cu ei și să îi încurajez să pună întrebări“, spune Laura Stifter pentru Matricea Românească.

Îmi doresc să fiu un filozof creștin și un teolog cu atitudine filozofică

A urmat o pregătire temeinică în teologie și filozofie. Am întrebat-o pe Laura cum vede relația dintre aceste două domenii. “Există prejudecata că cele două sunt în antiteză, în sensul că filosofia ține de rațiune, iar teologia de domeniul mitologic. Ca o persoană ce a studiat ambele domenii vă pot spune că există între ele compatibilitate și complementaritate. Teologia mă ajută să înțeleg adevărurile revelate, iar filosofia mă învață cum să caut adevărurile, îmi oferă un set de instrumente“, spune Laura Stifter.

Adevărul religiei și libertatea de conștiință

După absolvire a predat religie la Colegiul Național Mihai Viteazul din București. Am vrut să aflu care este modul în care profesoara Stifter le prezintă elevilor adevărurile de credință. “Pun foarte mult accent pe libertatea de conștiință și de exprimare a elevilor. Nu le-am impus nimic ce ține de cult, i-am încurajat să pună întrebări, să își exprime îndoielile, criticile, și de asemenea am avut grijă să prezint perspectiva creștină în comparație cu alte religii “, spune ea.

Misiunea unui pedagog este mai mult decât cea de a transmite informații

Cu toții am avut un profesor preferat care ne-a schimbat modul de a vedea lucrurile. Plecând de la acest gând, am provocat-o pe Laura să-mi spună care ar trebui să fie menirea pedagogului astăzi, și ce rol joacă el în formarea unui elev. “Pedagogul trebuie să-i ajute pe elevi să se descopere pe ei înșiși, să-i ajute să gândească în mod critic și constructiv, să empatizeze cu cei din jur. Misiunea unui pedagog este mai mult decât cea de a transmite informații. În mintea unui copil, după părinți, profesorul reprezintă o a doua autoritate morală, iar dacă el te încurajează să cauți și să cunoști, asta vei face“, răspunde cu convingere Laura Stifter.

Cum predau profesorii pe timp de pandemie

Pentru mulți dascăli a fost o adevărată provocare să se adapteze la predarea online. Am întrebat-o pe Laura cum i-a fost afectată activitatea didactică și ce crede despre orele pe internet. “Acum lucrăm online, există câteva platforme puse la dispoziție de Ministerul Educației, dar putem lucra și pe altele, fiecare profesor își alege modul în care lucrează. Pentru mine este ușor pentru că la școlile la care lucrez anul acesta elevii în marea lor majoritate au acces la internet și e ușor să lucrăm online. Cred că acest mod de predare este în regulă, dar pentru o perioadă scurtă. Pe termen lung interacțiunea fizică între elev și profesor rămâne esențială“, spune Laura Stifter.

Lectura este un mod de a-ți îmbogăți sufletul și mintea cu opiniile și trăirile altora

Suntem nevoiți să stăm în casă, iar asta se poate transforma într-un timp al creșterii și cultivării. Am rugat-o pe profesoara Stifter să le recomande elevilor câteva cărți pe timp de carantină. “La gimnaziu aș recomanda romanele lui Jules Verne, Singur pe lume de Hector Malot sau romanele lui Charles Dickens. Pentru vârsta adolescenței recomand romanele lui Dostoievski, marile capodopere din literatura universală și în special acele romane care exprimă căutările existențiale ale fiecăruia“.

Opera Națională Română, Opera Comică și teatrele sunt deja de două săptămâni închise, iar activitatea lor continuă, cu adaptările de rigoare, online. Le-ați găsit, de bună seamă, în peregrinările dumneavoastră pe internet din aceste zile de izolare la domiciliu. În căutare de diversitate, vă sugerăm să vă îndreptați către muzee. Iată selecția noastră de cinci muzee pe care le puteți vizita virtual.

1. Muzeul Municipiului Bucureşti – Colecția de Artă Plastică „Frederic Storck şi Cecilia Cuțescu Storck”

Casa memorială Storck a fost consturită între anii 1911-1913 în stil anglo-normand după planurile arhitectului Alexandru Clavel. Înainte de a se căsători cu Cecilia Cuțescu, mezinul familiei Storck își face studiile la Școala de Arte Frumoase din București, apoi plecă la Munchen. În timpul mariajului, imobilul a servit o bună bucată de vreme drept atelier de lucru, iar în 1951 primește statutul de muzeu.

Interiorul este de-a dreptul uimitor, se distinge prin picturile murale realizate cu măiestrie de Cecilia Cuțescu Storck. Ea însăși o figură a vremii: a fost prima femeie profesor la o universitate de artă de stat din Europa, iar în 1916 pune bazele Asociației Femeilor pictore și sculptore.

Colecția muzeală este alcătuită din opere artistice, de grafică, pictură și sculptură care au aparținut familiei de artiști Storck – Karl, Carol, Frederic Storck și Cecilia Cuțescu-Storck.

Vizitați muzeul prin click aici.

2. Muzeul Național al Literaturii Române din București

Înființat de academicianul Dumitru Panaitescu-Perpessicius în anul 1957, muzeul adăpostește peste 300.000 de manuscrise, obiecte de patrimoniu și cărți inedite, unele dintre ele având o vechime de 500 de ani.

Din vistieria muzeală mai fac parte o serie de manuscrise care au aparținut unor personalități precum:  Marcel Proust, Thomas Mann, Paul Valéry, Giovanni Papini, Giuseppe Ungaretti și Mihai Eminescu. Colecțiile sunt completate de documente istorico-literare, lucrări de artă plastică (grafică, pictură, sculptură), periodice, obiecte și mobilier memorial, fotografii, înregistrări audio-video.

Vizitați muzeul prin click aici.

3. Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Cluj-Napoca

Înființat la 16 iunie 1922, Muzeul Etnografic al Transilvaniei este printre primele realizări culturale din perioada ce a urmat Marii Uniri. Patrimoniul muzeului este unul impresionant: peste 50.000 de piese de port popular și mărturii ale diferitelor obiceiuri străvechi ce reflectă ocupațiile populației transilvănene.

Ansamblul muzeal este structurat în opt secții: Ceramică, Textile, Ocupații, Port, Locuință-alimentație, Obiceiuri, Secția în aer liber și Secția internațională. Muzeul adăpostește și Parcul Etnografic Romulus Vuia, o secție în aer liber înființată în 1929 unde se găsesc exponate ce datează din anul 1678.

Vizitați muzeul accesând https://www.muzeul-etnografic.ro/ro (tur virtual avem doar pentru Parcul Etnografic ”Romulus Vuia” și pentru secția pavilionară a muzeului – Palatul Reduta)

4. Muzeul Național Brukenthal din Sibiu

Fondat de guvernator habsburgic al Transilvaniei, Samuel von Brukenthal, muzeul este prima instituție de acest profil din Europa. Brukenthal era un pasionat de artă și a început să-și achiziționeze primele opere pentru colecția sa prin anul 1754, de la Viena. Prin testament acesta a decis transformarea palatului în muzeu public, gest care îl plasează în istorie drept un veritabil ctitor de artă.

Atracția muzeului este dată de Galeriile de Artă Brukenthal. Acolo vizitatorii găsesc circa 1.200 de picturi ale principalelor școli de artă europene din secolul al XV-lea până în secolul al XVIII-lea. Lucrările provin din perioadele: renascentistă flamandă, germană, austriacă, italiană, spaniolă, franceză, barocă și rococo.

Vizitați muzeul accesând http://brukenthalmuseum.ro.

5. Muzeul Memorial “George Enescu” din Dorohoi

Clădirea care adăpostește Muzeul Memorial “George Enescu“ a fost ridicată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Costache Enescu, tatăl marelui compozitor a cumpărat imobilul și s-a stabilit împreună cu familia. Aici, George Enescu a locuit nouă ani și a fost pentru el o oază de tihnă. Cu gândul la acest răstimp, muzicianul spunea în anii maturității: “O lună de zile pe an trebuie să vin să calc pe pământul ţării mele”.

Pornind de la un număr de 116 obiecte, colecţia muzeului s-a îmbogăţit treptat, iar astăzi însumează 1.200. Cele mai importante lucruri care au aparținut marelui compozitor sunt: piese de mobilier ce recompun atmosfera de epocă, pianul la care Enescu a compus, viori, partituri, manuscrise, testamentul muzicianului, scrisori originale, cărți și picturi.

Vizitați muzeul prin click aici.

Copilăria lui Rareș a fost sub cheia instrumentelor muzicale. Pe lângă cursurile unei școli obișnuite a urmat și școala de muzică unde a învățat să cânte la vioară, apoi la chitară. Peste ani a lăsat arcușul viorii și a intrat în antreprenoriat. Așa a luat naștere TeenTank, o comunitate de tineri sclipitori care găsesc soluții ingenioase pentru companiile din România. Matricea Românească l-a provocat pe Rareș Manolache la un dialog despre educație, business și leadership în rândul tinerilor.

Articolul pe scurt:

• Educația prin ochii unui tânăr: “Problema școlii românești nu este că sunt prea multe materii, ci modul cum sunt predate acestea este unul deficitar. La noi, școala nu îți explică la ce te-ar putea ajuta cele studiate pentru viață“
• Rareș despre succes: “Nu cred în rețete! Calea către succes este munca în echipă și abilitatea de a gândi critic, creativ, totul dublat de bune abilități de comunicare“
• A creat o rezervă strategică de idei și energii: “M-am gândit că ar fi frumos să fac o comunitate de tineri care să își expună viziunea despre lume și ideile către corporații. Am pornit de la câțiva tineri și am ajuns la o comunitate de 40“

Ideile bune  vin de pe băncile școlii

Rareș a început să se simtă atras de antreprenoriat în clasa a XII-a. Pe atunci era implicat în business-ul unei prietene, iar de acolo au început să îi vină ideile. “Stăteam la școală și vorbeam cu colegii spunând că atunci când unul dintre noi are o idee bună nu prea ne ia nimeni în serios. Atunci m-am gândit că ar fi frumos să fac o comunitate de tineri care să își expună viziunea despre lume și ideile către corporații“, spune Rareș Manolache pentru Matricea Românească.

Tinerii sunt foarte creativi și mă bazez pe asta

Așa că nu a stat prea mult pe gânduri și s-a pus pe treabă. A câștigat o finanțare de 1.500 de euro la Social Impact Awards, iar cu acești bani a început să clădească TeenTank. “Am pornit de la câțiva tineri și am ajuns la o comunitate de 40, inițial am făcut proiecte pro bono. La început căutam noi companiile. Țin minte că am trimis un email unei agenții mari de publicitate și nu s-a întâmplat nimic. După un an, cineva de la compania respectivă a citit un interviu cu mine, iar atunci și-au adus aminte că au emailul meu. Atunci pentru o anumită perioadă am pus bazele unei colaborări în care aduceam tineri la ei în corporație și creau idei cot la cot cu angajații“, povestește Rareș.

Tinerii și modul cum văd ei educația

Rareș este strict când vine vorba de membrii TeenTank. Nu îi plac formalismele și evită oamenii care nu dau dovadă de seriozitate și interes. “Strâng în jurul meu tineri care chiar vor să facă ceva, adică nu prea acceptăm tineri care doar vor să bifeze o prezență. Avem o selecție, de obicei vezi cam din primele zece secunde dacă sunt interesați sau nu. Oricum, tinerii de azi sunt foarte creativi și mă bazez pe asta“, se arată încrezător Rareș Manolache.

Problema școlii românești nu este că sunt prea multe materii, ci modul cum sunt predate acestea este unul deficitar

Print tot ceea ce face, Rareș încearcă să aducă un suflu nou sistemului educațional. L-am rugat să-mi spună cum percepe problemele și capcanele acestuia. “Problema școlii românești nu este că sunt prea multe materii, ci modul cum sunt predate acestea este unul deficitar. La noi, școala nu îți explică la ce te-ar putea ajuta pentru viață cele studiate. Nici profesorii nu pot face mai mult. Țin minte că la ora de limba română profesoara încerca să ne pună filme artistice, sau la matematică profesorul ne punea la începutul orei muzică clasică, dar nu putea face mereu asta deoarece erau presați de îndeplinirea programei“, își amintește Rareș Manolache.

Echipa, modul de a face antreprenoriatul durabil

Pe lângă TeenTank și sfera educațională, Rareș conduce și un business ce se ocupă de 3D printing. Greu de crezut cum le poate gestiona pe toate, îmi povestește că au fost zile în care a fost nevoit să doarmă, la propriu, la birou. Așa că am fost curios să aflu dacă are o rețetă după care se ghidează. “Nu cred în rețete. Calea către succes este munca în echipă și abilitatea de a gândi critic, creativ, totul dublat de bune abilități de comunicare. Un antreprenor trebuie să fie un manager bun, și să impună respect în fața angajaților. Să fie prieten cu ei, dar atunci când primesc o sarcină să știe că trebuie să se țină de treabă“, precizează Rareș.

Un antreprenor trebuie să fie un manager bun, și să impună respect în fața angajaților

Rareș crede în puterea echipei. Nu se consideră un one man show, iar din propria experiență spune că atunci când vrei să pornești un business, să îți cauți o echipă care să te completeze în munca pe care o faci.

Sfaturile lui Rareș Manolache către cei care vor să devină antreprenori

“E foarte important să ofere o experiență prin business-ul lor. Să îi facă pe cei din jur să muncească pentru îndeplinirea unui scop, unui vis. Să dea dovadă de vizune și să-i convingă pe cei din jur că lucrurile pe care le propun merită urmate”

A absolvit Facultatea de Teologie, secția Artă Sacră, iar în 2015 a obținut prima centură mondială la kickboxing din istoria României. Cristiana “Mongol” Stancu îmbină armonios arta cu sportul, frumosul cu inteligența, spiritul cu forța, și aduce emoție prin tot ceea ce face. Matricea Românească a provocat-o pe Cristiana la câteva reprize de dialog despre iconografie și arte marțiale, credința religioasă, karate, iubirea de semeni și lupta în ring.

Articolul pe scurt:

• Credința unui iconar cu mănuși în mână: “În ambele domenii investesc emoție. Am momente în care pictez și efectiv nu mai respir. La început a fost un conflict: o fi de acord Dumnezeu cu faptul că lupt?“
• Atât de aproape și totuși atât de departe: “La 13 ani am început să concurez și am ajuns în finală. Mai era un meci pentru a deveni campioană națională. Eram atât de entuziasmată că voi câștiga încât am uitat de regulament și i-am dat adversarei două lovituri drept în nas și am pierdut meciul“
• Kickboxing cu mesaj: “Mesajul meciurilor mele este adresat femeilor. De cele mai multe ori o femeie luptătoare este privită cu reticență. E ciudat cum femeile ajung să se lupte între ele ca să arate lumii că sunt mai puternice decât bărbații. Încerc să arăt că nu e bine să punem etichete femeilor“

Primul knockout l-a dat când a intrat la teologie

Pasiunea pentru pictură a început de timpuriu, la doar trei ani. Mama Cristianei a văzut talentul fiicei sale care desena toată ziua, așa că a propus ca acest dar să fie lucrat. “Atunci mi-a cumpărat un bloc de desen mare la care aveam acces doar sub ghidajul mamei. Ea era foarte sigură că eu o să devin medic pentru că mergeam la toate olimpiadele de biologie. Eram singurul copil de profil uman care mergea la asemenea olimpiade“, povestește Cristiana Stancu pentru Matricea Românească.

Sunt un om destul de tăcut, introvertit în ciuda aparențelor, dar mă exteriorizez prin sport și artă

Cu toate că datele o predestinau pentru cariera de medic, Cristiana a produs surpriza. A dat admitere la Facultatea de Teologie, secția Artă Sacră, și a intrat. “A fost un adevărat șoc, mai ales pentru mama, care a fost implicată direct în traseul meu educațional. Decizia de a urma această facultate a fost dată și de faptul că am vrut să aprofundez teologia“, mărturisește Cristiana.

De la șevalet, direct în sala de judo

Mereu a fost o justițiară: a simțit adesea nevoia să ia apărarea celor mai slabi, atunci când îi vedea nedreptățiți sau insultați. Așa se face că pe lângă desen au apărut și sportul. “Tata a practicat arte marțiale. Când a văzut că îmi plăcea să iau apărarea altora, a zis că ar fi bine să am și tehnică. Atelierul de pictură era în aceeași clădire cu sala de arte marțiale, așa că sâmbăta când nu aveam pictură coboram la sală“, spune Cristiana.

În acest sport, forța te împiedică să ajungi la performanță. Trebuie să ai inteligență și spirit

La 13 ani a avut primul concurs la care a ajuns până în finală. Entuziasmul, dorința de victorie și lipsa experienței au distras-o: în finală, când a simțit că domină meciul, Cristiana a fost luată de val și i-a aplicat adversarei două directe în plină figură. Aceasta a leșinat, arbitrii au semnalat încălcarea regulamentului, iar Cristiana a fost descalificată și a pierdut titlul național. Au urmat alți ani de muncă și de antrenament.

În sfârșit, a venit și ziua în care perseverența i-a fost răsplătită. “Când aveam 16 ani, am reușit să înving o sportivă care mă domina. A fost un meci de nouă minute, în loc de trei cât este unul obișnuit. Am învins și am fost calificată la lotul național, după care am plecat în Japonia“, a zis Cristiana Stancu.

Icoane și kickboxing

Fie că este în fața șevaletului sau în ring, emoțiile nu lipsesc. Sunt stări la care ajunge și pe care le exteriorizează dozat și inteligent, cu scopul de a transmite un mesaj. “În ambele domenii investesc emoție. Am momente în care pictez și efectiv nu mai respir.

Mesajul meciurilor mele este adresat femeilor. De cele mai multe ori o femeie luptătoare este privită cu reticență. E ciudat cum femeile ajung să se lupte între ele ca să arate lumii că sunt mai puternice decât bărbații. Încerc să arăt că nu e bine să punem etichete femeilor“, spune Cristiana.

Dacă motivația ta este dată de câți bani faci, e o mare greșeală. Pentru că banii nu aduc emoție

Credința în Dumnezeu și lupta în ring intrigă pe mulți. Cum poți spune că ești credincios când tu îți faci adversarul knockout?  În runda finală a discuției noastre am vrut să aflu cum își vede Cristiana adversarul și ce sentimente are față de el. “Eu nu îmi percep oponentul ca adversar. În ring, în fața mea este doar o fată care a muncit, iar eu o ajut să arate ce a pregătit și ea mă ajută pe mine să arăt ce am pregătit. La sfârșit ne luăm în brațe și devenim prietene. La început, în conștiința mea a existat un conflict, o dilemă: o fi de acord Dumnezeu cu faptul că lupt? Și am înțeles că, indiferent ce facem, va exista în noi un conflict cu Dumnezeu, ne vom întreba mereu dacă acel lucru îi place sau nu. Dar lupta în ring este total nepersonală, eu nu lovesc o adversară ca să o umilesc. În ring nu există un agresor și o victimă, ci doar doi oameni care propun o idee“.