Gabriel Păun

Vine pe lume într-o familie modestă din localitatea Viișoara. Rezultatele bune la învățătură, seriozitatea și ambiția, i-au călăuzit pașii pe calea științelor juridice. După absolvirea facultății intră direct în pâine, și își deschide propriul birou avocațial. În timpul primei conflagrații mondiale luptă pe frontul din Galiția, iar în cele din urmă cade prizonier la ruși. În 1918, Consiliul Dirigent îi încredințează funcția de prefect al județului Mureș-Turda, apoi prinde un mandat de senator în primul parlament al României Mari. Avocatul Ioan Vescan a fost un apropia al bisericii sprijinind constituirea Marii Adunări Generale laice a Mitropoliei Ardealului, și ctitorind o biserică în satul natal. Eforul susținut și vârsta înaintată, au început să se răsfrângă asupra sănătății. Trece pragul mai mult medici și urmează o serie de tratamente care îi prelungesc viața până la 30 martie 1946, când inima îi stă în loc.

Un avocat în viața cetății

Zarvă mare într-o familie de agricultori din localitatea Viișoara. La 22 august 1877, Ioan și Anica așteaptă cu sufletul la gură venirea pe lume a lui Ioan, vlăstarul mult dorit. Pruncul crește frumos, și urmează primele clase la școala din localitatea natală. Absolvă liceul la Blaj, iar calificativele bune îl fac beneficiarul unei burse de merit acordate de Fundația Gojdu. Devenit student la Facultatea de Drept a Universității din Cluj, Ioan se remarcă atât prin dragostea de carte, cât și prin participarea la viața tinerimii române. După finalizarea anilor de licență, urmează studiile școlii doctorale, iar la 10 decembrie 1903, devine doctor în științe juridice.

Ajuns avocat cu acte în regulă, Ioan Vescan se stabilește în localitatea Teaca, și deschide propriul birou în 1905. Tot acum devine membru al societății ASTRA, fiind fondatorul despărțământului Teaca, și susținând numeroase conferințe în diferite locuri. Se dovedește un membru activ al societății, implicându-se în numeroase opere de binefacere, sprijinind ctitoria de Biserici Ortodoxe, stabilind totodată diverse relații cu elita românească din zona de nord a Transilvaniei.

Luptă pe front și cade prizonier la ruși

Ascensiune profesională și socială de care se bucura avea să fie suprimată de un eveniment nefericit: declanșarea Primului Război Mondial. Ioan a fost mobilizat pe frontul din Galiția, unde a participat la luptele împotriva Armatei țariste. Curajul și jertfa de care a dat dovadă, i-au adus la finalul anului 1914, gradul de locotenent. Perioada petrecută pe front, a fost presărată cu de toate, dar poate că cel mai dificil moment a fost când a picat prizonier al Armatei Ruse, și trimis alături de alți soldați transilvănenei și bucovineni, îl lagărul de la Darnița. Acolo, în colaborare cu alți ofițeri români, i-a organizat pe deținuții români, ca voluntari naționali, urmând ca la 9 decembrie 1916, să pună bazele Comitetului Executiv mandatat să mobilizeze voluntarii români. În primăvara anului 1917, Ioan și voluntarii au fost primiți ca rezerviști în cadrul Armatei Române, iar peste câteva luni, voluntarii din Darnița ajung la Iași, unde se pun în slujba armatei. Primirea de care au avut parte a fost una fastuoasă, la buza peronului aflându-se ministrul de război, Vintilă Brătianu, și generalul Constantin Prezan, șeful Marelui Stat Major.

Avocatul Ioan Vescan nu s-a dat în lături atunci când a fost chemat la arme pentru a-și apăra țara. În august 1917, participă la Bătălia de la Mărășești, în calitate de comandat al unei companii din cadrul Corpului V Armată. Peste un an de zile, avea să fie avansat la gradul de căpitan și trimis într-o nouă misiune, de această dată în Basarabia, unde avea ca scop păstrarea ordinii publice, tulburate de revoluția bolșevică. Pentru întreaga activitate desfășurată pe câmpul de luptă, Regele Ferdinand îi va acorda Ordinul Steaua României, în grad de cavaler.

Om politic și fiu credincios al bisericii

După încheierea războiului și înfăptuirea Marii Uniri, Consiliul Dirigent al Transilvaniei îl va numi în funcția de prefect al județului Mureș-Turda, devenind primul român care deține această demnitate. Adună trei mandate ca prefect, iar printre meritele sale se număra reorganizarea administrației județene pe baze românești, dezvoltare învățământului românesc, etc. Cum nu putea sta departe de febra vieții politice, Ioan candidează la alegerile din 1922, pentru un loc de senator din partea Partidului Național Român în circumscripția electorală Hida, din județul Cojocna. Obține fără probleme mandatul, iar între 1922-1926, participă la evenimentele care au marcat viața politică a României Mari. Ulterior, va candida și la alegerile din 1927, însă acum schimbase tabăra și trecuse de partea Partidului Național Țărănesc, vizând un loc de deputat și unul de senator. Deznodământul electoral nu este deloc fericit, Ioan ratează ambele obiective, prin urmare revine la Târgu-Mureș în calitate de consilier județean.

Chiar dacă a îndeplinit multe funcții, avocatura a rămas cea mai apropiată inimii sale. A figurat ca membru în cadrul Uniunii Avocaților din România, și în Baroul Mureș, pledând exemplar. În ianuarie 1933, avocatul Ioan Vescan, se regăsește printre cei care au aderat la constituirea Marii Adunări Generale laice a Mitropoliei Ardealului. Acțiunile în ogorul Bisericii Ortodoxe, au continuat printr-o donație de 300.000 lei pentru ridicarea unui locaș de piatră la Viișoara, făgăduind că va cumpăra și un clopot. La 11 octombrie 1936, Biserica a fost sfințită de Episcopul Clujului Nicolae Colan, în prezența ctitorului, a prefectului de Turda-Arieș, și altor personalități. Biserica primise un clopot din partea ctitorului, donat în memoria voluntarilor români din Primul Război Mondial, al doilea fusese cumpărat din strădania sătenilor la care mai contribuise și Ioan, iar Iuliu Maniu donase al treilea clopot, ca semn al prețuirii pe care i-o purta ctitorului.

Fragilitatea vârstei la care ajunsese, munca peste program și diferitele îndatoriri,  s-au răsfrânt asupra stării de sănătate. Boala îl ajunge din urmă și este nevoit să o lase mai moale. Urmează diferite tratamente în orașul Poděbrady din Boemia Centrală, în urma cărora se mai înzdrăvenește. Cu toate acestea, la 30 martie 1946, inima îi stă în loc. Slujba de prohodirea a fost oficiată de episcopul Vadului, Feleacului şi Clujului, Nicolae Colan, la biserica din satul natal.

Surse: 1) Răzvan Mihai Neagu, “Personalități ale Marii Uniri: Avocatul Ioan Vescan, primul prefect român al județului Mureș-Turda (1877-1946)”;  2) Biblioteca Digitală BCU Cluj.

S-a născut în Caransebeș, dar a venit la Timișoara pentru a studia Facultatea de Drept în vederea unei cariere în avocatură. În ciuda eforturilor, lucrurile nu au mers așa cum se aștepta, motiv pentru care a fost nevoită să se reinventeze. A trecut pragul mai multor job-uri, până când o întrebare venită prin email avea să-i schimbe viața. De atunci, Dariana s-a preocupat mai îndeaprope de pregătirea antreprenorială, a urmat cursuri, a pus tot ce avea la bătaie, iar rezultatul poartă numele de Sandy’s Diner, un restaurant care te poartă în atmosfera efervescentă din America anilor ’60. Iureștul pandemiei a pus lacătul pe multe afaceri mici, însă Dariana a mers contra curentului, a învățat să se reinventeze, să se adapteze noilor provocări, și să iasă învingătoare în lupta cu falimentul. Astăzi, trecem pragul unui loc de poveste, unde ne întâmpină Dariana Popescu și povestim despre debutul antreprenorial, strategii de business și planuri de viitor.

Interviul pe scurt:

• Când destinul îți trimite un email: “Fiecare om are parte de anumite oportunități în viață, ei bine la mine oportunitatea a venit sub forma unui email care avea următoarea întrebare: Vrei să fii un antreprenor mai bun? La momentul respectiv eram manager la Crazy Donut, și am considerat-o ca pe o oportunitate de dezvoltare.”
• O luptă pe viață și pe faliment: “Nici nu mă gândeam să pun lacătul pe ușă. Cred că nu decizia de a ține deschis m-a speriat cel mai mult, ci faptul că în jurul meu foarte multe localuri se închideau. Atunci m-am întrebat: oare sunt iresponsabilă că lupt împotriva vântului?“
• Sfaturi pentru tinerii care vor să-și deschidă o afacere: “Este esențial să aibă un plan concret și realist, apoi să se documenteze, să discute cu oamenii capabili să-i îndrume, să facă un plan financiar pe care să se poată baza. Odată ce planul este pus la punct, tânărul poate opta pentru o finanțare Start up, sau poate face un credit. Cel mai important este să fie perseverent, să nu se dea bătut ușor, pentru că obstacole vor fi din plin.”

Când oportunitățile te cheamă, răspunzi?

Dariana s-a născut într-un orășel mic, Caransebeș, iar după terminarea liceului și-a laut inima în dinți și a plecat la Timișoara, unde a debutat în viața de student. Își dorea o carieră în lumea avocaturii, așa că s-a pus pe învățat și a intrat la Facultatea de Drept. “După finalizarea studiilor m-am înscris la anumite examene pentru barou și magistratură, dar se pare că nu am avut pregătirea necesară ca să le trec, astfel că m-am reprofilat. Am fost jurist, manager la Crazy Donut, apoi am ocupat un post de back office. Nu regret niciun job prin care am trecut, pentru că din fiecare am învățat ceva și m-au ajutat să fiu omul de azi”, povestește Dariana Popescu pentru Matricea Românească.

,,Nu regret niciun job prin care am trecut, pentru că din fiecare am învățat ceva”

Chiar dacă lucrurile nu au mers așa cum se aștepta, Dariana și-a păstrat o doză bună de optimism. Într-o zi, destinul avea să-i bată la ușă printr-o metodă neconvențională și plină de farmec. “Fiecare om are parte de anumite oportunități în viață, ei bine la mine oportunitatea a venit sub forma unui email care avea următoarea întrebare: Vrei să fii un antreprenor mai bun? La momentul respectiv eram manager la Crazy Donut, și am considerat-o ca pe o oportunitate de dezvoltare. M-am înscris la cursul respectiv, organizat de Universitatea de Vest, am parcurs toate etapele, am facut un plan de afaceri, iar la final coordonatorii ne-au prezentat un concurs la care ne puteam înscrie planul. Sandy’s Diner a laut nașetre pe parcursul acestor cursuri, sprijinită fiind de mentorii pe care i-am întâlnit. Ulterior, m-am înscris la concursul respectiv și am fost extrem de fericită să mă aflu printre câștigători”, rememorează Dariana.

Un business la început de drum

Tânăra a reușit să aducă în Timișoara un concept nou, mai exact, un restaurant care să poarte clientul în America anilor ’60. La început de drum, s-a confruntat cu o serie de situații neprevăzute, printre care și problema banilor. “După cum știm socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. Au fost foarte multe investiții neprevăzute, foarte multe cheltuieli, dar am avut mare noroc că la momentul respectiv am putut face un credit de nevoi personale și am luat o sumă destul de mare pa care am investi-o în local. Ulterior, s-a mai adăugat susținerea celor de la universitate prin concursul la care participasem, dar și foarte mulți prieteni care mi-au sărit în ajutor.” Și pentru că vorbim de un business de suflet, am fost curios să aflu cine au fost oamenii care au luat startul cu Dariana în această poveste. “O afacere funcționează dacă echipa este motivată, dacă oamenii care lucrează la business-ul tău au inițiativă. Echipa cu care am pornit afacerea nu este și cea de acum, în schimb sunt extrem de recunoscătoare fiecărui om care a lucra la Sandy’s Diner. În ultima perioadă nu am avut posibilitatea să-mi dezvolt echipa în schimb am implicat membrii familiei, iar în prezent mama mă ajută foarte mult în ceea ce privește bucătăria și deserturile”, lămurește Dariana Popescu.

,,În momentul în care decizi să deschizi un business, trebuie să te implici pe toate planurile”

Însă echipa nu a fost singurul lucru de care trebuia să se îngrijească. Meniul, partea de bucătărie, materia primă, servirea, toate necesitau o soluție cât mai rapidă. “Gătitul nu a fost pasiunea mea, dar în momentul în care decizi să deschizi un business, trebuie să te implici pe toate planurile. În ceea ce privește meniul inițial, am avut noroc cu un prieten care m-a ajutat cu rețetele, el având deja experiență în bucătărie a știut exact cum să aleagă combinațiile la burger sau cu ce produse tipic americane să venim. De-a lungul timpului am mai jonglat cu anumite produse cu atât mai mult în perioada actuală când am fost determinați să introducem în meniu și anumite produse care nu sunt tipic americănești”, spune Dariana.

Provocările pandemiei pentru afacerile mici

Marele eveniment bătea la ușă, iar pregătirele erau în toi. Perfecționistă din fire, Dariana s-a îngrijit ca ziua ianugurării să fie de neuitat, și asa a fost. “Am deschis pe 13 decembrie 2019, iar prima zi nu o voi uita niciodată. Efectiv am fost luați prin surpindere de mulțimea care ne-a trecut pragul. Am fost extrem de încântată de reacția lor față de acest concept. Au fost atâția clienți, încât eram pe punctul de a rămâne fără produse, dar ne-am mobilizat foarte repede și fiind mulți la local în acel moment am rezolvat totul.”

Debutul peste aștepări avea să fie o amintire de scurtă durată. În zare se iveau nori negri, iar dulceața primelor luni de antreprenoriat a lăsat locul unei lupte pe viață și pe faliment. “Era 17 martie 2020, când România a intrat în starea de urgență. Nici nu mă gândeam să pun lacătul pe ușă. Cred că nu decizia de a ține deschis m-a speriat cel mai mult, ci faptul că în jurul meu foarte multe localuri se închideau. Atunci m-am întrebat: oare sunt iresponsabilă că lupt împotriva vântului? Cel mai important este că am reușit să mențin activitatea la un nivel optim, dar trebuie să recunosc că au fost și zile în care nu aveam bani pentru materie primă. Norocul meu a fost că mi-am făcut o mini clientelă de când am deschis și până la lockdown. Cu ajutorul lor am avut comenzi constante“, spune Dariana.

,,Cred că nu decizia de a ține deschis m-a speriat cel mai mult”

Cu câteva zile înaintea pandemiei, Dariana plănuia o serie de interviuri. Incertitudinea financiară a făcut-o să renunțe rapid, și asta nu pentru că nu și-ar fi dorit, ci pur și simplu pentru că nu putea oferi salarii. “Atunci am ales să rămân în bucătărie și să lucrez cot la cot cu bucătarul principal. Cum programul se micșorase și volumul de muncă se înjumătățise, am putut să ducem două zile eu și două zile el. Țin minte că erau zile în care veneam la local, parcam mașina, găteam comanda, o livram, și în tot acest timp mă sunau clienții.” 

Viziune antreprenorială și câteva sfaturi pentru tinerii care vor o afacere

Sandy’s Diner a rămas pe piață și datorită fidelității clienților. În continuare vreau să aflu care este relația pe care Dariana o are cu clienții săi și cum s-a construit de-a lungul timpului. “Îmi iubesc clienții, sunt extraordinari! Am mers pe ideea de diner american, unde ești întâmpinat imediat cum intri de un ospătar care îți pune cafea direct din cafetieră. Așa am încercat să fiu și eu. Fiind un concept american am atras un public tânăr, iar faptul că suntem de vârste apropiate a făcut să rezonăm foarte bine. Mi-a plăcut să învăț cum să vorbesc cu fiecare, să știu cum să-i fac să se simtă bine, apoi le-am învățat și numele, am reținut ce comandau cel mai des. La un moment dat, neputând să-mi măresc echipa, m-am trezit în situația în care eram în bucătărie, aveam oameni pe terasă și nu mai știam cum să mă împart, pentru că trebuia să fac mâncarea și să iau comenzi. Fiind clienți fideli ai localului, le lăsam numărul de telefon, știu sună ciudat, le explicam situația și ei mă sunau când doreau să mai comande sau să plătească.”

,,Ca antreprenor ești responsabil pentru fiecare angajat”

După toate câte mi-a povestit Dariana, îmi dau seama că antreprenorul nu rezonează deloc cu imaginea șefului care se cuibărește în scaunul de la birou cu un pahar de wisky în față. “Este fix opusul. Odată ce am intrat în domeniul HoReCa, am început să văd modelul altor colegi de breaslă. Antreprenorii sunt în fiecare zi la local, fac cumpărături, coordonează oamenii, deci concepția potrivit căreia un antreprenor nu duce nicio grijă este greșită. Ca antreprenor ești responsabil pentru fiecare angajat.“ 

Suntem pe final de interviu, dar nu punem punct înainte de a o ruga pe Dariana să ofere un sfat tinerilor care doresc să pășească în domeniul antreprenoriatului, și să ne spună ce planuri are pentru viitor. “Este esențial să aibă un plan concret și realist, apoi să se documenteze, să discute cu oamenii capabili să-i îndrume, să facă un plan financiar pe care să se poată baza. Odată ce planul este pus la punct, tânărul poate opta pentru o finanțare Start up, sau poate face un credit. Cel mai important este să fie perseverent, să nu se dea bătut ușor, pentru că obstacole vor fi din plin. În ceea ce privește viitorul, ei bine 2020 a fost un an de supraviețuire, și vreau să dedic 2021, dezvoltării. Dacă totul va merge bine, am în plan un concept în care oamenii să intre, să stea la mese, să bage o fisă într-un jukebox, iar eu să le servesc comanda în uniformă și de ce nu, poate pe role”, conchide optimisă Dariana Popescu.

Se naște în familia magistratului Alexandru Claudiu Vlad, și se dovedește un elev emerit. Aflat în pragul studenției, Aurel înclină către studiul politehnicii, dar perspectivele înguste de după absolvire l-au făcut să aleagă Facultatea de Drept din Budapesta. Avocatul Francis Hossu-Longin pune ochii pe el și-l ajută să-și deschidă propriul cabinet avocațial. În 1901, Aurel Vlad și Alexandru Vaida-Voevod lucrează de zor la o platformă politică ce avea drept scop remanierea liderilor P.N.R și revigorarea mișcării naționale. Face parte din conducerea P.N.R și se implică în organizarea mai multor acțiuni printre care și Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Însă posibilitățile materiale reduse pun sub semnul întrebării marele eveniment, motiv pentru care nu stă pe gânduri  și face un împrumut de 200.000 de coroane. Pe plan politic, Aurel Vlad a figurat printre membrii primului Parlament al României Mari, lucru care îi va atrage antipatia conducerii comuniste. Este arestat în noapte de 5/6 mai 1950, și închis la Penitenciarul Sighet, unde își va găsi sfârșitul la puțin timp după Iuliu Maniu. 

Un elev cum rar s-a mai văzut

Își dă întâlnire cu viața pe 25 ianuarie 1875, în satul Turdaș, județul Hunedoara. Alexandru Claudiu Vlad, tatăl său, ocupa funcția de magistrat al orașului, și se căsătorise cu Aurelia, una din fiicele cărturarului George Barițiu. La vârsta de trei ani rămâne orfan e tată, însă fragilitatea vârstei face ca pierderea să nu fie atât de grea. Aurel crește frumos, se înscrie la școala primară, apoi urmează cursurile Liceului Reformat maghiar “Kun” din Orăștie. Seriozitate și dragostea de carte, îi aduc cele mai bune calificative, excelând la matematică și limba latină. Când a terminat liceul, era capabil să-l traducă pe Tacitus fără ajutorul dicționarului, iar profesorul său de matematică spunea că nu mai văzuse un elev atât de strălucit de mai bine de douăzeci și cinci de ani.

După obținerea diplomei de bacalaureat, Aurel era nehotărât în privința profesiei pe care o va urma. Pe de o parte era atras de politehnică, dar dificultățile materiale prin care trecea și incertitudinea unui post după absolvire, i-au îndreptat pașii către domeniul științelor juridice. Disciplina și devotamentul față de studiu, îl însoțesc pe tot parcursul studenției, motiv pentru care Fundația Gojdu îi acordă o bursă de merit. Tot acum, se implică în acțiunile organizate de studenții români, slovaci și sârbi din Budapesta, Viena, Graz, și devine bun camarad cu Iuliu Maniu și Alexandru Vaida-Voevod.

Aurel Vlad, un tânăr de viitor

După finalizarea studiilor și obținerea doctoratului intră sub aripa protectoare a lui Francis Hossu-Longin, care îl ajută să-și deschidă propriul cabinet avocațial. Aurel se prezenta ca un tânăr de viitor, muncitor, orator fără cusur, motiv pentru care intră în atenția lui Ioan Mihu, cel care îl numește succesor la conducerea Băncii „Ardeleana” din Orăștie. Situația îl determină să-și mute cabinetul la Orăștie, iar la puțină vreme, este numit directorul executiv al băncii. Noua poziție dobândită, succesul pledoariilor, aprecierea elitelor vremii, îl fac un reprezentant de seamă al tinerei generații menite să pună umărul la reînvierea mișcării naționale. În 1901, Aurel Vlad și Alexandru Vaida-Voevod construiesc o platformă politică ce avea ca scop remanierea liderilor P.N.R și revigorarea mișcării naționale. Un an mai târziu, ziarul Libertatea publică un program îndrăzneț care aduna în josul paginii semnăturile lui Victor Bontescu, Iustin Pop, Liviu Cigăreanu, Valer Moldovan, Ion Moța, etc. Efortul susținut al reprezentanților români a rodit în 1903, când Aurel Vlad a fost numit deputat al circumscripției Dobra în Parlamentul de la Budapesta.

Garantul financiar al Marii Uniri

În calitate de membru în conducerea P.N.R, a contribuit la tratativele româno-maghiare, constituirea Consiliului Național Român Central, elaborarea declarației de la Oradea, și cel mai important, pregătirea Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia. Cel din urmă eveniment a fost și cel mai greu de pus la cale. Dificultățile materiale care puneau sub semnul întrebării organizarea Adunării, l-au determinat pe Aurel Vlad să facă un gest neașteptat. Într-una din zile, pleacă la Arad și poposește la Banca Victoria, unde împrumută 200.000 de coroane, girând cu proprietățile pe care le deținea. Banii au servit la pregătirea evenimentului asigurând totodată și cheltuielile aferente Gărzii Naționale. Este numit fără discuție în cadrul Marelui Sfat Național și în Consiliul Dirigent, ca titular al Resortului de finanțe.

Pe plan politic, Aurel Vlad a figurat printre membrii primului Parlament al României Mari, încredințându-i-se și conducerea Ministerului Finanțelor în guvernul lui Vaida-Voevod. Între 1935-1937, a figurat ca membru în cadrul Frontului Românesc și a rămas o prezență constantă pe scena politică până la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. După conflagrație revine în structura P.N.Ț, însă o lasă mai moale cu ieșirile în vița publică.

Exterminarea familie Vlad

Golgota avocatului Aurel Vlad avea să înceapă la puțin timp după preluarea puterii de către bolșevici. Preocupați să elimine reprezentanții vechiului regim, autoritățile comuniste îi trec numele pe celebra listă a miniștrilor, demnitarilor și diplomaților, care trebuiau arestați și închiși în noaptea de 5/6 mai 1950. 

Primul care a avut de pătimit a fost fiul său, Mircea Vlad, care a fost anchetat și aruncat în pușcărie. Soția lui Aurel, arestată în 1951 și acuzată că deține aur și bijuterii, a primit domiciliu forțat la Blaj, unde și-a găsit sfârșitul ostoită de dorul soțului și al băiatului. Aurel a fost dus la Penitenciarul Sighet și supus unui regim cumplit. Pe 2 iulie 1953, își dă ultima suflare la puțin timp după moartea camaradul său Iuliu Maniu. Trupurile le-au fost aruncate într-o groapă comună, rămasă neidentificată până în zilele noastre.

Surse: Biblioteca Digitală BCU Cluj.

 Muzica a fost o prezență permanentă în viața lui George. Cânta peste tot, fără oprire și fără pic de epuizare. Când au văzut că lucrurile devin serioase, părinții au decis să-l susțină, și l-au înscris într-un ansamblu muzical. Dar întâlnirea cu muzica clasică a stat sub auspiciul destinului. Era clasa a IX-a, iar locurile la clasa de canto muzică ușoară fuseseră epuizate, motiv pentru care a fost repartizat la secția canto clasic a Liceului de Arte ”Dimitrie Cuclin” din Galați. Ulterior, tânărul a absolvit Universitatea Națională de Muzică din București, a susținut recitaluri în Franța, Germania, Belgia, Rusia, China, a fost angajatul Teatrului Național de Operetă „Ion Dacian” și al Operei Naționale București, iar acum lucrează la Bayerische Staatsoper în München.

Interviul pe scurt:

• Când te molipsești de muzică, nu-i cale de vindecare: “Văzând că pasiunea pentru muzică nu se stinge, părinții mei au decis, la inițiativa învățătoarei mele, să mă înscrie într-un ansamblu, unde să-mi dezvolt acest simț muzical. Așa am început să cânt muzică ușoară pentru copii și să particip la diferite concursuri.”
• Emoția, cheia către inima spectatorului: “Întotdeauna am urmărit să transmit prin muzica mea adevărul, doza aceea de sentiment pe care o are fiecare cuvânt pe care îl cânt. Indiferent în ce limbă aș cânta, muzica are un limbaj universal, oamenii te simt când ești sincer pe scenă.”
• Profilul artistului prin ochii lui George: ”Pentru mine, un artist nu este acela care a studiat la un moment dat o artă, fie ea muzică, pictură, dans, teatru etc. Un artist este acela care practică acea artă, este pe scenă, are un feedback constant de la cei cărora el livrează arta sa și are în permanență dorința de a evolua.”

Viața ca o simfonie

S-a născut în satul Garvăn, din județul Tulcea, într-o familie în care veleitățile muzicale nu erau la ordinea zilei. Cu toate acestea, George nu-și amintește vreo clipă în care muzica să nu-i fi animat copilăria, motiv pentru care vecinii și colegii audiau vrând nevrând concertele sale. “Văzând că pasiunea pentru muzică nu se stinge, părinții mei au decis, la inițiativa învățătoarei mele, să mă înscrie într-un ansamblu, unde să-mi dezvolt acest simț muzical. Așa am început să cânt muzică ușoară pentru copii și să particip la diferite concursuri”, povestește George Ionuț Vîrban pentru Matricea Românească.

,,Am început să cânt muzică ușoară pentru copii și să particip la diferite concursuri”

Întâlnirea cu muzica clasică a stat sub auspiciul destinului. Era clasa a IX-a, iar locurile pentru canto muzică ușoară fuseseră epuizate, motiv pentru care a fost repartizat la secția canto clasic a Liceului de Arte ”Dimitrie Cuclin” din Galați. “Din acel moment, spectrul meu muzical a căpătat o nouă formă. Nu o să intru în termeni tehnici, dar cu alte cuvinte, a trebuit să o iau de la zero cu fiecare sunet, fiecare notă sau partitură”, afirmă George.

Debutul pe scenă și mentalități de concurs

Orele îndelungi de repetiție, dublate de ambiție și talent, au făcut ca în anul 2011, să debuteze pe scena Teatrului Muzical din Galați. “Eram încă licean, iar teatrul organiza periodic așa-zise gale ale tinerilor artiști. A fost primul contact cu o orchestră și un dirijor. La prima repetiție am fost fascinat cum zeci de oameni pot suna împreuna ca un întreg. Să fiu acompaniat de o orchestră era cu adevărat ceva inedit pentru mine. Contactul cu scena a fost magic, deși mai cântasem înainte muzică ușoară prin diferite festivaluri, dar acum era cu totul special fiindcă opera se cântă fără microfon și negativ, era totul live, fiecare sunet trăia odată cu mine”, își amintește George Ionuț Vîrban.

,,Contactul cu scena a fost magic, deși mai cântasem înainte muzică ușoară prin diferite festivaluri, dar acum era cu totul special”

După absolvirea liceului, tânărul a luat calea Bucureștiului și a început să studieze la Universitatea Națională de Muzică. Rememorează cu bucurie tablouri din viața de student și în special concursurile la care a participat. Îl întreb pe tenorul George Ionuț Vîrban, cum se pregătea pentru ieșirea în luminile rampei, ce ambiții îl motivau și dacă vâna cu ardoare un loc pe podium. “Consideram concursurile ca un prilej bun de a mă testa. La acel moment era singura oportunitate de afirmare, de evoluție sau de autodepășire. Am învățat prin asta cum să-mi stăpânesc emoțiile, cum să abordez un repertoriu de concurs sau cum să gestionez o situație emoțională specială. Nu mergeam niciodată cu gândul de a câștiga, asta nu ai de unde să știi, depinde de ziua în care ești sau ce alți factori te mai influențează, însă mergeam mereu pregătit, de asta sunt sigur”, lămurește George.

Recitaluri peste hotare

Tânjește mereu după depășirea propriilor limite, și asta se vede în sclipirea pe care o are în glas ori de câte ori urcă pe scenă. Până în prezent, George a cântat, și încântat, publicul din Franța, Germania, Belgia, Rusia, Belarus, China, și bineînțeles România. Cu o așa experiență în spate, vreau să aflu ce părere are despre publicul din străinătate și despre cel din țară. “În România publicul e special, e acasă, mereu am emoții de parcă aș cunoaște fiecare persoană din sală. Aici în Germania îmi dau seama că publicul are parte de o diversitate foarte mare în ceea ce privește muzica clasică, și asta îl face mult mai prezent, mai critic, mai “avizat” și poate mult mai obiectiv”, este de părere George Ionuț Vîrban.

,,Indiferent în ce limbă aș cânta, muzica are un limbaj universal, oamenii te simt când ești sincer pe scenă”

De cele mai multe ori, între artist și public se înfiripă un dialog tainic, de la inimă la inimă, și de la cortex la cortex. Îl rog pe George să-mi spună ce urmărește să transmită publicului atunci când urcă pe scenă. “Întotdeauna am urmărit să transmit prin muzica mea adevărul, doza aceea de sentiment pe care o are fiecare cuvânt pe care îl cânt. Indiferent în ce limbă aș cânta, muzica are un limbaj universal, oamenii te simt când ești sincer pe scenă. La început eram preocupat de sunet, de elemente tehnice, dar mai târziu am înțeles că sinceritatea vine din interiorul meu, și dacă eu cred în mine când interpretez ceva, atunci și publicul mă va crede.”

De la operetă la opera nu-i decât un pas

Geroge a avut oportunitatea de a trece prim mai multe medii culturale, și de a aborda un repertoriu vast. A lucrat la Teatrul Național de Operetă “Ion Dacian”, și a colaborat în același timp cu Opera Națională Română. Oare cum se producea trecerea de la operetă la operă?  “La Operetă, majoritatea spectacolelor în care jucam erau în limba română. Asta era un plus pentru mine deoarece reușeam să aduc fiecare personaj la vârsta și trăirile mele mult mai ușor. La Operă încercam să aplic tot ceea ce m-au învățat profesorii mei, dar era și un simț interior pe care nu-l pot explica. Din punct de vedere vocal, nu era atât de diferit, am încercat să-mi păstrez acel echilibru vocal, fără a oscila între emisii sau a aplica diferite subterfugii vocale. Am încercat să-mi păstrez naturalețea glasului și poate de multe ori prin asta am câștigat și inimile spectatorilor”, susține George Ionuț Vîrban.

,,Am avut ocazia să întâlnesc și să lucrez cu personalități remarcabile ale operei”

Experiențele artistice la care a luat parte, l-au pus în contact cu o serie de personalități din lumea operei.  Am vrut să aflu cine au fost artizanii care l-au modelat și ce rol au avut aceste întâlniri pentru profesionistul de azi. “Am avut ocazia să întâlnesc și să lucrez cu personalități remarcabile ale operei, mă refer aici la nume precum Vasile Moldoveanu, Viorica Cortez, Leontina Văduva, Ana Tomowa Sintow, Marcello Giordani, Brigitte Fassbender. De la fiecare am învățat enorm, în primul rând din experiențele lor ca artiști, de la comportamentul într-un teatru, apoi într-un colectiv artistic, până la tehnica vocală sau mici secrete cu care să abordezi o partitură. Întâlnirea cu ei nu cred că a fost întâmplătoare, pentru că mi-au sădit în memorie informații foarte prețioase”, afirmă George.

Artistul și arta lui în lumea online-ului

Discuția cu George curge lin, într-un tempo moderat, motiv pentru care nu ezit să aduc în prim plan două subiect delicate: definiția artistului și arta în contextul pandemiei. “Pentru mine, un artist nu este acela care a studiat la un moment dat o artă, fie ea muzică, pictură, dans, teatru etc. Un artist este acela care practică acea artă, este pe scenă, are un feedback constant de la cei cărora livrează arta sa și are în permanență dorința de a  evolua. Plafonarea este cel mai mare dezastru care se poate întâmpla unui artist. Autosuficiența este tot o formă de mândrie, iar când ai ajuns în acest punct mai bine te lași. În altă ordine de idei, actul artistic nu poate exista în mediul on-line, pentru că acolo nu exista emoție, iar emoția este esențială în comunicarea artist-public. Militez pentru revenirea cât mai rapidă în sălile de spectacol. Nu sunt de acord nici măcar cu învățământul online. Cel puțin nu la Conservator, acolo unde îți trebuie interacțiune directă cu profesorul de canto sau instrument. Sunetul este distorsionat prin mijloacele acestea tehnice și nu poți ajunge la o formă de artă prin așa ceva.”

,,Actul artistic nu poate exista în mediul on-line, pentru că acolo nu exista emoție”

În prezent Geroge este în Germania, și lucrează la Opera de Stat din Bavaria. “Am ajuns aici printr-o audiție în vara lui 2019. Sunt membru al programului Opera Studio al Operei de Stat din München, un program intensiv de training vocal, scenic și interpretativ, fiind distribuit în mai multe producții de operă, atât clasice cât și moderne. Mă bucur de îndrumarea unor foarte buni vocal-coach și asimilez experiențe de lucru, cântând sub bagheta celor mai buni dirijori sau alături de vedete de top ale operei la acest moment. Este o ocazie unică pe care am bucuria sa o trăiesc acum la vârsta când încă învăț și îmi croiesc o carieră.“

Dialogul cu George a fost o încântare, dar nu închei înainte de a afla care sunt planurile în viitorul apropiat. “Planurile sunt multe, îmi place să îmi fac o proiecție mai pe larg a viitorului meu, să-mi pun targhete și să muncesc pentru ele. Până la finalul acestei stagiuni sunt aici la München, în producții precum Manon Lescaut, Vecerniile Siciliene, Sigularity (premieră mondială) și câteva recitaluri. Urmează câteva debuturi pentru stagiunea viitoare și sper că vom putea juca cât de curând în fața unui public“, conchide optimist tenorul Geroge Ionuț Vîrban.

Descendent al unei familie nobiliare, Ilie vede lumina zilei în 1883, la Lipău. După absolvirea liceului, se îndreptă către studiul științelor juridice și se înscrie la  Facultatea de Drept din Budapesta. Face stagiul în cancelariile marilor avocați din Arad, apoi se implică în acțiunile premergătoare Marii Uniri. La propunerea membrilor ce alcătuiau Consiliului Național Român, este delegat ca reprezentant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Pe lângă toate acestea,  Consiliul Dirigent al Transilvaniei îl va numi subprefect al județului Satu Mare, apoi va conduce delegația românilor sătmăreni  care urma să-l întâmpine pe generalul H.M. Berthelot. Odată cu semnarea Arbitrajului de la Viena și instaurarea administrației maghiare, se refugiază alături de familie în orașul Arad, unde va deveni proprietarul unei fabrici de vopsele. Pleacă din această lume pe 6 februarie 1946, în urma unui infarct.

La început de drum

Se naște într-o zi de vară, pe 31 iulie 1883, în localitatea Lipău, județul Satu Mare. Tatăl, Augustin, provenea dintr-o familie înnobilată în anul 1680 de către Mihail Apafi. Mama, Vilhemina Kolbusewski, era fiica unui colonel refugiul în Polonia secolului al XIX-lea. Cei doi soți aveau să aducă pe lume nu mai puțin de douăsprezece suflete, însă nu toți au gustat plenitudinea vieții. După efectuarea studiilor gimnaziale, Ilie își continuă traseul la Liceul Piarist din Carei. În ultimul an de studii se transferă la Liceul de Stat din Baia Mare, unde obține diploma de bacalaureat. Stă bine pe gânduri, iar în cele din urmă decide să pășească pe cărările științelor juridice, la Facultatea de Drept din Budapesta. Perioada studenției a fost marcată de activitățile derulate în cadrul Societății de lectură “Petru Maior”, avându-i colegi pe Ioan Sălăjean, Ioan Tibil, Alexandru Rakoczi Filip, etc. Ulterior, absolvă ciclul licențial în 1907, și face o parte din stagiatură în cancelariile din Arad.

Participant la Marea Unire

De numele său se leagă inițierea acțiunilor organizatorice în vederea constituirii noilor organe ale administrației românești din Satu Mare, cât și pregătirile aferente participării românilor din zonă la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. În așteptarea trupelor române care se îndreptau spre Satu Mare, avocatul Ilie Carol Barbul, este silit să-și părăsească locuința și să se ascundă la sora sa Maria. Revenit din surghiun participă la ședința din 6 noiembrie 1918, a Comitetului comitantes al Partidului Național, în care se decide înființarea Consiliului Național Român comitantes. Tot acum, se hotărăște înființarea consiliilor și a gărzilor la nivelul tuturor localităților. Peste șapte zile are loc adunarea națională din cercul electoral Satu Mare, în care se alege conducerea locală. Ilie este numit președintele Consiliului Național Român  din circumscripție, și este desemnat ca reprezentant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Participă alături de Gheorghe Racoți și Dr. Ioan Tibil la consfătuirea din 30 noiembrie 1918, apoi este admis în Marele Sfat Național Român.

Când un avocat se implică în viața cetății

Odată înfăptuită Marea Unire, se implică în organizarea manifestărilor culturale din Satu Mare. Evenimentele debutează în sala centrului de recrutare, unde susține o conferință, urmând ca la pupitru să urce scriitorul Camil Petrescu și tenorul Traina Cavassi. Ca o încununare a eforturilor sale, Consiliul Dirigent al Transilvaniei, îl va numi în funcția de subprefect al județului Satu Mare, iar ulterior în trei rânduri prefect.

În calitate de prefect, Ilie Carol Barbul a condus delegația fruntașilor români sătmăreni care urma să-l întâmpine pe generalul H.M. Berthelot, aflat într-o călătorie ce avea drept scop evaluarea situației și doleanțelor populației românești din orașele de la granița de vest a României Mari. Pe lângă acestea, Ilie se arată un iubitor al condeiului, motiv pentru care pune umărul la fondarea primului periodic laic românesc din urbea de pe Someș, denumit Satu Mare (1919).   

Familia și ultimii ani din viață

Asemeni marilor personalități interbelice, Ilie gustă din viața politică, și este ales senator pe listele Partidului Poporului. În perioada aprilie 1926- mai 1927, va reveni pe fotoliul de subprefect al județului, urmând ca după 1935, să activeze în Partidul Național Creștin. În plan personal, lucrurile mergeau cum nu se putea mai bine. Se căsătorește cu Valeria Lazin, iar mariajul este binecuvântat cu doi copii, un băiat și o fată. Valeria își câștigă popularitatea prin activitățile social-culturale pe care le organizează, ea fiind tot odată și președinta Asociației Româncelor Sătmărene.

După semnarea Arbitrajului de la Viena și instaurarea administrației maghiare, Ilie și familia sunt siliții să caute un loc de refugiu. Se opresc în orașul Arad, iar la scurtă vreme Ilie este numit director al fabricii de vopsele Policrom. La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial hotărăște să rămână definitiv pe meleagurile arădene, unde își va da ultima suflare pe 6 februarie 1946, în urma unui infarct. Avocatul Ilie Carol Barbul, își doarme somnul de veci în cimitirul Eternitatea, alături de alți reprezentanți de seamă ai Unirii, precum Vasile Goldiș sau Ștefan Cicio-Pop.

Surse: 1) Informația de Duminică, din7 februarie 2016; 2) Biblioteca Digitală BCU Cluj.

Desenul a fost o prezență constantă în viața Otiliei. Aproape că nu-și amintește vreun moment în care să nu fi lucrat la un tablou, portret sau orice altceva legat de lumea vizuală. Munca, exercițiul permanent și ghidajul unor pictori ieșeni, au fost pietrele de temelie pe care s-a ridicat artistul de azi. De-a lungul timpului, tablourile sale au putut fi admirate de către publicul din Iași, Toronto și New York. Pe lângă acestea, este autoarea cărții ”Din dragoste de artă”, studiază pictura la Nuova Accademia di Belle Arti din Milano, și reprezintă cu mândrie generația din care face parte.

Interviul pe scurt:

• Sămânța care a încolțit: “Nu a fost un lucru legat de școală, dovadă că am terminat matematică informatică la liceu, însă consider că a fost mai mult un lucru determinat de familie. Cu toate că am fost încurajată spre latura artistică, părinții nu acceptaseră ideea de a mă focusa strict pe acest domeniu, ei ziceau să fac și ceva teoretic.”
• Expoziții la Toronto și New York: “Am ajuns să colaborez în două rânduri cu o galerie din Toronto, unde am avut două expoziții, și cu una din New York, unde am expus doar o singură dată, pentru că ei nu acceptă același pictor de două ori, e politica lor. Au fost două experiențe total diferite.”
• Pictura, un limbaj universal: “Eu cred că pictura este pentru oricine. Într-adevăr odată cu trecerea timpului interesul oamenilor pentru pictură a mai scăzut. E important ca oamenii care merg la operă, sau la o expoziție, să nu vină cu gândul că oricum nu vor înțelege nimic din ce se întâmplă acolo. Da, poate că prima dată nu ai înțeles, dar dacă o să te duci și a doua oară, și a treia, atunci s-ar putea să fie altfel.”

Viața ca un tablou

Născută și crescută în Iași, Otilia nu-și amintește vreun moment în care desenul să nu-i fi ocupat timpul. Bunicul și tatăl, și-au dorit să devină pictori, însă nu au reușit. “Cred că ei au văzut talentul meu și m-au ghidat către zona artelor vizuale. Nu a fost un lucru legat de școală, dovadă că am terminat matematică informatică la liceu, însă consider că a fost mai mult un lucru determinat de familie. Cu toate că am fost încurajată spre latura artistică, părinții nu acceptaseră ideea de a mă focusa strict pe acest domeniu, ei ziceau să fac și ceva teoretic pentru că nu se știe niciodată cum evoluează lucrurile”, povestește Otilia Iliescu pentru Matricea Românească.

,,Cred că ei au văzut talentul meu și m-au ghidat către zona artelor vizuale”

Evoluția artistică s-a cristalizat după ore în șir de muncă, exercițiu, informare, la care s-au adăugat și o serie de pictori din Iași, care o ajutau cu explicații și sfaturi. Cu un asemenea program, au început să apară și roadele, mai exact prima expoziție cu public. “Țin minte că eram clasa a IX-a. Am realizat această expoziție în cadrul Centrului Creștin La Răscruce, din Iași. Pur și simplu l-am rugat pe domnul care se ocupa de centru să ne dea sala pentru o săptămână, și a fost de acord.”

Experiențe artistice în New York și Toronto  

Evenimentul a stârnit curiozitatea publicului ieșean, dar Otilia nu avea de gând să se oprească aici. “Găsisem niște galerii din străinătate care mi-au plăcut foarte mult, și cu care îmi doream să colaborez. Le-am trimis câteva email-uri, le-am explicat situația, după care mi-au zis să le trimit un portofoliu și un CV. Au analizat tablourile și au făcut o selecție, așa am ajuns să colaborez în două rânduri cu o galerie din Toronto, unde am avut două expoziții, și cu una din New York, unde am expus doar o singură dată, pentru că ei nu acceptă același pictor de mai multe ori, e politica lor. Au fost două experiențe total diferite. Închipuiți-vă că în New York a fost foarte exuberant. Acolo, tablourile au fost expuse pe niște tapete foarte mari, lumea venise cu tot felul de costume, cu picioroange, a fost o diversitate artistică. În schimb, la Toronto, oamenii erau mult mai calmi. Cei de acolo au curat exemplar, au fost foarte organizați, ba mai mult, în Canada, expoziția a fost încununată prin apariția unei reviste, articol sau filmuleț”, își amintește Otilia Iliescu.  

,,Din păcate, în România numărul oamenilor care cumpără tablouri este limitat”

Reacțiile publicului american și canadian certifică încă odată că arta stârnește în privitor tot felul de stări. Am fost curios să aflu cum vede Otilia Iliescu diferența dintre publicul de peste hotare și cel din România. “Americanii sunt genul de oameni care cumpără orice, nu au o limită, un filtru. În Canada, publicul este mult mai cumpătat, sunt mult mai interesați de artist, de originile lui, de ce lucrări a mai făcut, după care se uită la tablou, iar în final dacă le convine îl cumpără. Din păcate, în România numărul oamenilor care cumpără tablouri este limitat. La noi, tablourile nu sunt o necesitate. Economic vorbind, nu funcționează, pentru că majoritatea românilor se orientează către lucrurile uzuale”, lămurește Otilia.

Arta sub diferite forme

De la a picta un tablou la comandă și a crea unul din nimic, este cale lungă. Otilia spune că o comandă în care știi dintru început ce ai de făcut, ține mai degrabă de lucrul mecanic, pe când o lucrare făurită din nimic, ține de inspirația artistică. “Tablourile din ultima categorie, pornesc de la un concept care nu-i bazat pe cum ar trebui să arate lucrarea, cum este în cazul tablourilor la comandă, ci țin mai degrabă de ideea din spate. Trebuie să gândești și să te oprești asupra unei idei, să vezi cărui gen de public vrei să-i dedici tabloul tău. Cred că este un proces în care munca este mai mare decât inspirația”, mărturisește Otilia Iliescu.

,,Nu poți exprima fericirea dacă tu plângi în sinea ta”

Ieșirile artistice ale Otiliei nu se limitează numai la pictură. Când nu este în fața chevaletului, pune mâna pe condei. Așa a văzut lumina tiparului cartea “Din dragoste de artă”. “Foarte multă lume are impresia că oamenii care studiază arta, sau care fac artă în viața de zi cu zi, duc o viață boemă, aproape ruptă de cotidian. Ei bine, scopul cărții a fost de a explica pe înțelesul tuturor acest proces prin care trebuie să-ți lucrezi emoțiile, pentru că nu poți exprima fericirea dacă tu plângi în sinea ta, dar și faptul că trebuie să lucrezi mai mult cu tine. În definitiv cartea este un fel de a spune că artiștii sunt oameni simpli, care lucrează ca majoritatea după un program și că nu-i atâta boemie pe cât pare.”

Arta și artistul în ochii oamenilor

Și pentru că tot am dus discuția în acest punct, o întreb pe Otilia ce elemente îți aduc statutul de artist în ochii publicului: cantitatea sau calitatea operei? “De-a lungul timpului au fost artiști care au pictat sute de tablouri și au ajuns foarte cunoscuți, dar au fost și artiști care au cunoscut celebritatea pentru un singur tablou. Dacă pictezi o sută de tablouri, măcar unul o să fie bun, pe de altă parte, poți picta zece și toate să fie socotite fantastice. Deci este o chestie care ține de calitatea operei.” La o primă vedere, baletul, sculptura, opera, și alte forme de artă, par a fi destinate unei anumite categorii sociale. Pornesc de al acest gând și o provoc pe Otilia să-mi spună dacă pictura este rezervată anumitor oameni, sau este pentru orice privitor. “Eu cred că pictura este pentru oricine. Într-adevăr odată cu trecerea timpului interesul oamenilor pentru pictură a mai scăzut. E important ca oamenii care merg la operă, sau la o expoziție, să nu vină cu gândul că oricum nu vor înțelege nimic din ce se întâmplă acolo. Da, poate că prima dată nu ai înțeles, dar dacă o să te duci și a doua oară, și a treia, atunci s-ar putea să fie altfel”, spune Otilia Iliescu.

,,E important ca oamenii care merg la operă, sau la o expoziție, să nu vină cu gândul că oricum nu vor înțelege nimic”

Acum studiază în Milano la Nuova Accademia di Belle Arti. Înainte de a pune punct dialogului nostru, o întreb pe tânăra ieșeancă, ce planuri are pentru viitor, și unde se vede profesând. “Din păcate în România sunt foarte puține oportunități. Îmi este foarte dor de țară, în schimb sunt convinsă că întoarcerea ar fi o decizie cam riscantă pentru viitorul meu în lumea artei. Cred că o să fac un master în Spania și un doctorat în Franța, iar după aceea să mă orientez către un post de profesor universitar. Cu toate acestea mi-ar plăcea ca tablourile mele să rămână legate de România, pentru că avem foarte multe valori și un potențial care nu exploatat la adevărata lui valoare”, conchide Otilia Iliescu.