De către

Gabriel Păun

Sătul de neregulile care mișunau pe holurile și în sălile Curții de Casație și Justiție, Mihail Kogălniceanu își suflecă mânecile și se pune pe căutat. Găsește doi tineri de viitor cu studii peste hotare și un avocat bătrân cu experiență. După îndelungi discuții ridicară împreună o asociație cu scopul de a împărți dreptatea viitorilor clienți. În cele opt luni cât au ființat, birourile de avocatură din București și Iași au câștigat procese pe bandă rulantă. Vestea despre cei patru fantastici se răspândi  în toate colțurile țării. Dar cu toate acestea frumoasa poveste s-a sfârșit pe 10 octombrie 1862. 

 

Crâmpeie din anii de formare

Îl știm cu toții din postura de prim-ministru al României după Unirea din 1859, Ministru al Afacerilor sub domnia lui Carol I, membru fondator al Societăţii Academice Române şi preşedinte al Academiei Române.  A văzut lumina zilei la Iași, în familia boierului moldovean Ilie Kogălniceanu căsătorit cu Catinca Stavilă. Și-a început educația la Mănăstirea Trei Ierarhi, ctitorie de-a voievodului Vasile Lupu. Școala primară a făcut-o în satul Miroslava, la pensionul lui Victor Cuenim. Aici, se întâlnește pentru prima dată cu Vasile Alecsandri, Costache Negri și Cuza.  Ajutat de o mână de binefăcători, printre care și prințul Sturza, Kogălniceanu își continuă studiile peste hotare, mai întâi în orașul francez Lunéville, iar pe urmă la Universitatea Humboldt din Berlin. Revine la Iaşi în anul 1838. Până la izbucnirea revoluţiei de la 1848 se dedică activităților cultural-științifice. Scrie. editează șase tomuri din Letopiseţele Valahiei şi Moldovei, patronează o tipografie, traduce și publică de zor.

 

Biroul de avocatură menit să facă dreptate

Dar puțină lume știe că pe lângă aceste activități, Kogălniceanu s-a preocupat și de avocatură. Pe 9 ianuarie 1862 la un de la promulgarea legii pentru organizarea Curții de Casație, Mihail Kogălniceanu pune bazele unui birou de avocatură. Motivul pentru care a făcut acest lucru a fost simplu: nu dorea să facă parte dintr-o structură în care abuzurile și compromiterea justiției erau la ordinea zilei. Prin urmare, a început să strângă pe lângă el toți tinerii titrați cu studii în străinătate, formând astfel un Corpus togatorum, un fel de organizație alcătuită din oameni capabili. La puțin timp se iviră și primii membri: bătrânul Dimitrie Cozadini și tinerii Iancu Strat, doctor în drept la Berlin și George Mârzescu, licențiat în drept la Paris.

Echipa de patru oameni a pus bazele unei asociații de avocați iscălind un act prin care lua naștere un birou avocațial care va avea o reprezentanță la București și alta la Iași. La scurt timp a fost alcătuit și statul de funcționare al noii structuri care prevedea:

  1. Biroul va fi împărțit în două secțiuni, din care una va funcționa la București, iar cealaltă la Iași.
  2. Oricine dorește să încredințeze biroului un proces de apărat înaintea instanțelor judiciare și mai ales înaintea Curții de Casație, sau o chestiune de sfârșit prin ramul administrativ, se va putea adresa cu documentele trebuitoare la biroul din Iași care va comunica neîntrerupt cu cel din București.
  3. Subscrișii avocați nu vor primi decât cauzele acelea care le vor părea drepte și neprihănite. Prin urmare orice cauză s-ar prezenta la biroul de la Iași sau la cel din București, va fi mai întâi supusă unei cercetări scrupuloase din partea avocaților spre a se încredința despre echitatea ei și numai după ce vor fi luat la cunoștință despre toate documentele atingătoare de chestiune și după ce vor fi rostit pentru primirea ei, biroul va face alcătuire cu împricinatul pentru urmărirea cauzei.
  4. Atât biroul din Iași cât și cel din București vor avea cancelariile lor, care vor fi deschise în toate zilele la orele ce se vor hotărâ și publica spre știința publicului.
  5. În afară de apărarea proceselor înaintate tribunalelor și a Curții de Casație, precum și de urmărirea chestiunilor de competența ramului administrativ, biroul va lua asupra-și următoarele însărcinări: va da consultații în orice fel de chestiuni; va formula suplicii pentru orice Tribunal sau corp al statului; va cerceta și da lămuriri celor absenți asupra marjei ce a luat o afacere specială.
  6. Onorariul pentru deosebitele însărcinări de mai sus, se va fixa de către birou după natura fiecărui caz.

 

Când politica ruinează totul

Biroul celor patru erau pus pe fapte mari. În scurtul timp cât a ființat, mai exact opt luni de zile, biroul nu a dus lipsă de clienți. Cei patru avocați s-au achitat cu profesionalism de cazurile pe care le-au avut de apărat, având câștig de cauză în toate. Nici profitul pe care l-au obținut nu era de neglijat. În cele opt luni, biroul încasase onorarii în valoare de 11.520 galbeni. Potrivit articolului 3 din statutul asociației “toți asociații sunt deopotrivă părtași, atât la venituri cât și la cheltuielile ce ar aduce cu sine această întreprindere.

Dimitrie Cozadini, cel mai avut dintre asociați, care adusese suma de 1.200 galbeni pentru cheltuielile biroului, a fost primul care și-a retras banii. Chiar dacă treburile păreau că merg cum nu se poate mai bine, la 10 octombrie 1862 asociații hotărăsc desființarea biroului. O decizie care a șocat pe mulți. Adevărul era că membri asociației începuseră să cocheteze cu lumea politică fapt care periclita integritatea biroului. Kogălniceanu și Cozadini nu mai aveau timp să pledeze fiind prinși cu îndatoriri ministeriale. Tinerii Mârzescu și Strat deveniseră sfetnici politici ai lui Kogălniceanu odată cu numirea acestuia în funcția de ministru. Desființarea era justă dacă avem în vedere clauza din actul de fondare al asociației. Acolo se spunea negru pe alb: “dacă un membru asociat va primi o funcție incompatibilă cu funcția de avocat, acela va trebui să demisioneze.”

Momentul ruperii asociației a fost privit cu mare părere de rău. Kogălniceanu a lăsat în sarcina lui George Mârzescu procesele în plină desfășurare, asta pentru că avea o sarcină mult mai mare. Lovitura de stat din 2 mai 1864 bătea la ușă.

 

 

Surse: Mihail Kogălniceanu, Acte, Scrieri din tinereață, discursuri, Ed. Librăriei Leon Alcalay, 1908.

Și-a petrecut copilăria în ambianța bisericii alături de tatăl său care erau preot. Mai târziu, capul familiei a primit misiunea de a sluji la Biserica românească Sfânta Cruce, Hollywood, Florida. Silvius avea doar treisprezece ani când a pus piciorul pe pământ american. După terminarea clasei a VIII-a, la îndemnul Preasfințitului Nathaniel, a decis să revină în România pentru seminar și facultatea de teologie. Din anul 2011 este preot paroh al Bisericii Sfânta Cruce, unde slujește cu timp și fără timp. 

 

Interviul pe scurt:

  • Aterizarea pe tărâm american: “În anul 1990 după ce am împlinit treisprezece ani, tata a primit postul de paroh la biserica la care slujesc în momentul de față. Fiind copil am simțit o bucurie pentru că toată lumea visa să ajungă în America. Ne-am acomodat destul de repede.”
  • O fărâmă de Românie în Hollywood: “Biserica este un loc religios, cultural și social. Un loc care ne adună și ne leagă de România. Noi suntem ca o familie mai mare, ne identificăm cu limba și tradițiile noastre. Este o mică Românie pe pământ American.”
  • Biserica, spațiu al tradiției, cultului și culturii: ”Acum 11 ani am început să organizăm un Festival Românesc, unde avem muzică tradițională, pregătim bucate tradiționale, ne bucurăm de tot ceea ce înseamnă tradiție și limbă. În cadrul parohiei avem și două grupuri de dansatori, cei mici și cei mari, care de fiecare dată fac o prezentare a dansurilor noastre.”

 

Biserica românească Sfânta Cruce, Hollywood, Florida

 

Experiențe pe meleagurile Americii

Născut în satul Toracul Mare, actuala Serbie, Silvius a crescut în tinda bisericii fiind un ajutor de nădejde pentru tatăl său care era preot. Rememorează cu bucurie momentele în care slujbă de slujbă ajuta în altar, iar acest lucru avea să-i definească traseul în viață. “Am avut o rânduială a bisericii în familie. În anul 1990 după ce am împlinit treisprezece ani, tata a primit postul de paroh la biserica la care slujesc în momentul de față. Fiind copil am simțit o bucurie pentru că toată lumea visa să ajungă în America. Ne-am acomodat destul de repede și nu am resimțit acel șoc cultural despre care se tot vorbește”, povestește părintele Silvius Sfera pentru Matricea Românească.

 

,,Fiind copil am simțit o bucurie pentru că toată lumea visa să ajungă în America”

 

Se integrase perfect în sistemul educațional de acolo, își făcuse noi prieteni, iar totul părea că-i un vis devenit realitate. Cu toate acestea, la finalul clasei a VIII-a, junele a trebuit să ia o decizie. “Ori mă întorc în România, ori rămân aici în SUA și îmi continui studiile. La recomandarea  Preasfințitului Nathaniel am decis în cele din urmă să mă întorc în țară, unde am urmat seminarul în limba română, pentru a putea ocupa o parohie românească din America, iar ulterior Facultatea de Teologie la Timișoara.”

 

 

Când Dumnezeu picură puțin românism în America

Istoria Bisericii Sfânta Cruce din Hollywood, Florida este de-a dreptul impresionantă. Primii români care au poposit prin Miamai au fost în anul 1950, prilej cu care s-au înființat două biserici, una în 1952, iar cealaltă în 1954. Ulterior, tărâmul Hollywood-ului a fost populat de cât mai mulți români, majoritatea pensionari, care migrau către clima mai blând din Nord. “Biserica noastră a luat ființă în anul 1960 prin bunăvoința preotului Eugen Banciu și a credincioșilor care au fost alături de el. Aceștia au cumpărat terenul și au început misiunea. Când am venit noi aici erau destul de puțini credincioși. A fost un început greu pentru tatăl meu care pe lângă biserică trebuia să aibă și două job-uri, deoarece poziția de preot paroh nu-i asigura un venit din care să se descurce. Dar cu timpul numărul credincioșilor a tot crescut și acum puteam spune că s-a dublat“, lămurește părintele Silvius.

 

,,După cum bine știți, în diaspora românii au luat cu ei credința, cultura și tradițiile”

 

America este un mozaic de culte și mișcări religioase. La tot pasul găsești religii care au diferite forme de manifestare. În acest peisaj multiconfesional, Ortodoxia se prezintă ca ceva nou care stârnește interesul americanilor, marea majoritate dorind să afle cât mai multe despre ea. La biserica păstorită de părintele Sfera se slujește în limba română, iar picături de engleză mai apar în cadrul serviciilor mixte.  În cele ce urmează vreau să aflu cum arată viața românilor din comunitatea parohială. “După cum bine știți, în diaspora românii au luat cu ei credința, cultura și tradițiile. Avem o sală socială unde încap peste 300 de persoane, am amenajat-o cu bucătărie și organizăm diferite evenimente. Primul de acest fel a fost Balul Strugurilor care se organizează în toamnă și care are o tradiție de peste 40 de ani. A fost introdus de românii veniți din Banatul Iugoslav. Acum 11 ani am început să organizăm un Festival Românesc, unde avem muzică tradițională, pregătim bucate tradiționale, ne bucurăm de tot ceea ce înseamnă tradiție și limbă. În cadrul parohiei avem și două grupuri de dansatori, cei mici și cei mari, care de fiecare dată fac o prezentare a dansurilor noastre.”

 

 

Gospodărirea unei parohii

Pe lângă toate acestea, biserica găzduiește o școală duminicală unde au loc ore de religie, de limba română și de morală, prin care tinerii sunt îndrumați către tot lucrul bun și ziditor. “Biserica este un loc religios, cultural și social. Un loc care ne adună și ne leagă de România. Noi suntem ca o familie mai mare, ne identificăm cu limba și tradițiile noastre. Este o mică Românie pe pământ American. Toți se bucură să ajungă la biserică pentru a se ruga în limba lor, să învețe despre credință și să descopere mai mult din ceea ce este românesc. Biserica este un loc în care ne adunăm neavând altceva cu care să ne identificăm”, lămurește părintele Silvius Sfera.

 

,,Biserica este un loc religios, cultural și social. Un loc care ne adună și ne leagă de România”

 

Gospodărirea unei parohii în America nu este deloc un lucru la îndemâna oricui. Deși statul încurajează orice formă de manifestare religioasă, partea financiară rămâne totalmente în grija comunității. “Chiar dacă nu primim niciun fel de ajutor din partea statului, ceea ce face pentru noi este scutirea de impozitul pe proprietate. Nu dorim să vină oamenii la biserică și să audă tot timpul că le cerem bani. Vrem ca biserica să fie un loc în care omul vine și ajută cât poate. Acum, sunt cazuri în care oamenii și-au pierdut locurile de muncă, casele și încercăm să le fim alături prin activitățile pe care le avem la sala socială. Avem o activitate foarte bogată a doamnelor din parohie care fac săptămânal pâine, mâncare, dulciuri pe care le vindem în comunitate și așa strângem un ajutor financiar”, clarifică părintele.

 

 

Viitorul sună bine

Părintele îmi povestește că în timpul pandemiei le-a fost cel mai greu. Lipsa fizică a credincioșilor i-a silit să se reinventeze. S-au organizat slujbe online, s-au format grupuri în care oamenii îi ajutau pe cei învârstă la cumpărături sau la orice fel de nevoie. De când bisericile s-au redeschis, credincioșii au revenit însă într-un număr mai mic. Indiferent de vitregiile vremii, misiunea Bisericii Sfânta Cruce din Hollywood, Florida, continuă. Am ajuns la final de dialog, moment în care vreau să aflu de la părintele Silvius care sunt planurile de viitor. “Momentan lucrăm la o minibibliotecă a parohiei. Am adunat cărți și am început amenajarea. Ne dorim să reluam evenimentele pe care le-am avut și să ne bucurăm unii de alții. Pe viitor ne dorim să construim o casă de bătrâni și o școală”, conchide optimist părintele Silvius Sfera.

 

A fost pe rând, avocat, publicist și profesor universitar. De-a lungul carierei a pledat pe gratis în mai toate delictele de trădare și ultraj în care erau implicați românii. Conștientizând puterea slovei, a decis să publice o serie de articole polemice colaborând cu principalele publicații din acele timpuri. Curajul de a spune lucrurilor pe nume avea să-l coste libertatea în două rânduri. În toamna anului 1918 s-a implicat în pregătirea evenimentelor premergătoare Marii Uniri, fiind ales delegat din partea cercului electoral Șimleu Silvaniei la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Când Universitatea din Cluj a ajuns în subordinea autorităților române, Cassiu a fost numit titular la Catedra de Politică desfășurând o amplă activitate didactică.

 

Un vlăstar din spița familiei Maniu

Se pomenește pe această lume la 27 iulie 1867, în Șimleu Silvaniei, ca fiu al Clarei, președintă a Reuniunii Femeilor Române Sălăjene și al lui Ioan Maniu, de profesie jurist. Cei doi au adus pe lume nu mai puțin de șase copii: Elena, Clara Manlu, Sabina, Ioan, Iuliu Maniu, loan Maniu și Cassiu. Își începe traseul educațional la școala primară din Șimleu. După ce a absolvit trei clase, se transferă deoarece capul familiei primise un post la Tribunalul din Zalău. Cursurile gimnaziale le-a urmat la Gherla, iar pe cele liceale le începe la Cluj. Revine la Zalău însă numai pentru un an, după care se transferă la Năsăud. Calitățile sale îl fac succesorul lui George Coșbuc în funcția de președinte al societății literare din Năsăud. Când veni momentul studiilor superioare, Cassiu se îndreptă către Viena. Doctoratul îl va susține pe 19 martie 1897 la Cluj, iar examenul de liberă practică la Budapesta. Exact în anul în care absolvea facultatea, fruntașii politici definitivau Memorandumul, care a fost dus de o delegație de 300 de persoane printre care și proaspătul absolvent.

 

Familia Maniu, de la stânga spre dreapta : Elena, Clara Manlu, Sabina, Ioan, Iuliu Maniu, loan Maniu, Cassiu

 

Închis din pricina unui articol îndrăzneț

La începutul anului 1897 debutează în avocatură.  Pregătirea temeinică și talentul oratoric, l-au făcut printre cei mai căutați. Cu toate acestea nu a câștigat prea mult pentru că și-a reprezentat gratuit marea majoritate a clienților. Zelul de care dădea dovadă s-a concretizat și în feluritele acțiuni culturale la care a luat parte. Este ales secretar al despărțământului Astrei din Șimleu Silvaniei, iar la data de 1 august 1892 participă la adunarea anuală a despărțământului de la Bobota. Pe lângă acestea, avocatul Cassiu Maniu a desfășurat o bogată activitate în domeniul literar colaborând cu mai multe periodice dintre care: Tribuna, Românul, Revista culturală, Lupta, Răvașul, Gazeta Transilvaniei, Revista culturii. Dragostea pentru slovă și adevăr avea să-i aducă o primă condamnare. În urma unui articol intitulat “O ideie injustă, nelegitimă și nejuridică: Ideia de stat unitar național maghiar”, publicat în Tribuna anului 1903 Cassiu a fost târât prin tribunal și condamnat pe nedrept la un an de închisoare și 100 de coroane amendă. Imediat după aflarea deciziei este suspendat de la birou și dus la închisoarea din Vaț.

În zadar au crezut autoritățile austro-ungare că-l vor potoli. Spirit luptător, acesta a continuat să scrie și să poarte felurite corespondențe cu oameni de seamă ai vremii. Amintim aici de scriitorul norvegian Bjørnstjerne Bjørnson căruia îi relata suferinţa românilor din Transilvania. Bjørnson a dus aceste scrisori regelui Angliei, Eduard al VII-lea care a trecut de partea românilor ardeleni. Vestea schimbului epistolar ajunge la urechile autorităților care îl arestează a doua oară. Este condamnat la încă un an de închisoare și plata a 100 de coroane plus doi ani suspendare.

 

Profesor universitar la Cluj

În toamna anului 1918 s-a implicat în pregătirea evenimentelor premergătoare Marii Uniri, fiind ales delegat din partea cercului electoral Șimleu Silvaniei la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Ulterior, este numit membru în cadrul Marelui Sfat Național. După ce Universitatea din Cluj a ajuns în subordinea autorităților române, Cassiu a fost numit titular la Catedra de Politică. Aici a ținut cursul de Teoria politicii și filosofia dreptului, fiind considerat unul dintre precursorii științelor politice românești. Printre miile de studenți care i-au trecut prin mână a fost și Corneliu Coposu care și-l amintește pe ilustrul profesor astfel: “Deodată cu sbârnăitul soneriei s-a urcat atunci la catedră, în ritmul pașilor mărunți, un bărbat scund, încărunțit, aproape moșneag, cu ochii albaștri-azurii, rupți din adâncimile cerului de toamnă. Și a cuprins cu o privire senină, – din care radia dragoste fără margini, de părinte, – sala de cursuri Nr. 1. S-a făcut, deodată tăcere și profesorul Cassiu Maniu a pornit cu mințile noastre la drum; ne-a purtat atenția, încopciată de vocea blândă, aproape rugătoare, dar majestoasă și hotărâtă în acelaș timp, prin cotiturile pitorești ale lecției inaugurale. Ochii lui blajini luceau, împăinjeniți de vraja unei lumi străine de pătrunderea noastră, în care trăia, împrejmuit de filozofi și de teoriile lor. Nici o oară n-a lipsit dintre noi. Nici o minută n-a întârziat. Căci și-a înțeles, decât toți mai bine, chemarea. Parcă-l aud, și acum, cum intona unduios, pătruns de adevărul lor, perceptele din care și-a țesut cursurile, cu-atâta drag ascultate: „Cognoviscis veritatem, et veritas liberavit vos”.

A petrecut la catedră pe tot parcursul perioadei interbelice, urmând ca în anul 1940 să părăsească definitiv Clujul.  În urma activității sale profesionale a fost decorat cu mai multe distincții printre care Ordinul Steaua României în grad de comandor, Ordinul Ferdinand I, în grad de ofițer, medalia Răsplata Muncii pentru învățământ clasa I, pentru serviciile aduse învățământului superior.

După ieșirea la pensie, a trăit o mare dezamăgire văzând cum idealul pentru care luptase până în 1918 s-a destrămat odată cu Dictatul de la Viena din 30 august 1940. Avocatul Cassiu Maniu s-a stins din viață într-un anonimat complet în anul 1943, fiind înmormântat în cimitirul din Sibiu.

 

 

Surse: 1) Corneliu Coposu, „Povestea unei vieți sbuciumate care s-a împletit cu istoria Ardealului asuprit Cassiu Maniu: jurist consacrat, savant cu renume, profet național și mucenic al vrerilor românești”, în ziarul România Nouă (Cluj), nr. 134, 1 august 1937, p. 2-4; 2) Biblioteca Digitală BCU Cluj;

 

Un om simplu, cu pasiuni, sentimente, trăiri și mereu dornic de a-i face fericiți pe cei din jur. Așa se prezintă invitatul de azi. Născut în beznă, a cunoscut lumea prin intermediul mâinilor și al celorlalte simțuri. Cu toate acestea, muzica a fost, este și va fi totul pentru el. Cântă de la patru ani, iar de pe la nouă era deja pe scenă. Când anii au mai trecut, Ioan s-a lăsat pe mâna unor pedagogi care i-au șlefuit talentul nativ, iar azi este absolvent al Academiei de Muzică Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, secția pedagogie. A devenit cunoscut publicului larg odată cu participarea la show-ul X Factor, unde a încântat jurații și a luat trei de DA. De atunci, a străbătut diverse culmi, a doborât noi frontiere, a scos melodii și nu se oprește aici. Am stat de vorbă cu Ioan Man despre copilărie, anii de studiu, mentalități artistice și planuri de viitor.

 

Interviul pe scurt:

Ambiția unui altfel de început: “A fost un șoc intrarea la Academie pentru că nu știam cum vor reacționa cei din jur. Însă spre norocul meu am avut colegi superbi. Am fost înconjurat de oameni cu care am rămas prieten și colaborator. Profesorii nu știau cum să se comporte cu mine și au zis că am nevoie de un asistent. Însă am replicat: «Nu dragilor, eu nu am nevoie. Vă voi învăța ceea ce nu știți despre mine, iar voi mă veți învăța muzică.»”

Despre misiunea artistului azi: “Misiunea artistului este să-și iubească publicul, să-l respecte. Indiferent de condițiile prin care trecem, indiferent cât de mult am fi văduviți, limitați, noi trebuie să ne reinventăm și să fim alături de publicul nostru prin orice mijloace.”

Cantitate vs calitate: “Cantitatea se poate oferi pe un termen limitat și după dispari. Însă calitatea e mai greu de oferit și rămâne pe un timp mai îndelungat. Un album de calitate durează mult mai mult decât un album scos la cantitate. Sincer, prefer calitatea și un public cât mai restrâns.”

 

 

Un talent care se cere șlefuit

Muzica a fost o prezență constantă în viața lui Ioan. Este nevăzător din naștere, dar asta nu l-a împiedicat să viseze și să doboare granițe ce păreau de netrecut. Primele tangențe cu muzica au venit timpuriu, la numai patru ani. “Atunci am început să o descopăr, iar primul meu contact cu o scenă a fost undeva pe la 8-9 ani. Pentru mine muzica a contat în totdeauna și mereu mi-am dorit să fiu pe scenă și să bucur oamenii. Sigur că la vârsta aceea nu mă gândeam la o carieră, dar știam că atunci când voi fi mare o să cânt”, povestește Ioan Man pentru Matricea Românească.

 

,,Au fost mulți profesori care m-au modelat”

 

Și anii s-au dus, iar Ioan a început să pună mâna pe pian. La început a fost autodidact, dar pe parcurs, mai mulți profesori au început să-i simtă talentul și să-l sprijine. “Din clasa a V-a până în clasa a VII-a, am făcut pian cu domnul profesor Radu Lungu de la Liceul cu Deficiențe de Vedere. Sigur că de-a lungul anilor au fost mai mulți profesori care m-au modelat și aici aș aminti câțiva: Claudia Bataragă, Crina Mardare, Mihaela Cernea. Ei bine, fără un sprijin din partea celor care sunt pregătiți să ne îndrume nu se prea poate. Au fost mulți profesori care m-au modelat și pe care îi iubesc și le port o stimă enormă.”

 

 

Depășirea limitelor și admiterea la facultate

A petrecut doisprezece ani în învățământul dedicat persoanelor nevăzătoare, iar când a fost vorba de facultate a decis să facă saltul către Academia de Muzică “Gheorghe Dima” din Cluj. Mai întâi de toate, vreau să aflu cum au fost acești ani petrecuți în învățământul special. “Școala de nevăzători te formează ca om, îți construiește niște repere în viață, dar te și limitează. De ce spune asta? Pentru că nevăzătorii nu sunt îndrumați să exploreze lumea exterioară școlii. Cel puțin pe vremea mea eram foarte restricționați când era vorba de ieșiri. Nu erai învățat să te orientezi cum trebuie, plus că lecțiile de orientare să făceau pe un perimetru foarte restrâns gen curtea școlii și spatele ei. Deci te limitează pentru că îți îngustează universul, iar atunci când încerci să ți-l lărgești ești constrâns să nu o faci. Sigur am avut și profesori care s-au dedicat mai mult pentru formarea noastră ca elevi și ca oameni. Au fost profesori care au avut răbdare cu noi și care ne-au pus pâinea și cuțitul în mână”, rememorează Ioan.

 

,,A fost un șoc intrarea la Academie pentru că nu știam cum vor reacționa cei din jur”

 

Alegerea facultății a fost o adevărată provocare. Limitat de perspectiva mediului pe care i-l dădea lumea nevăzătorilor, Ioan a decis să facă pasul către o facultate normală. “A fost un șoc intrarea la Academie pentru că nu știam cum vor reacționa cei din jur. Însă spre norocul meu am avut colegi superbi. Am fost înconjurat de oameni cu care am rămas prieten și colaborator. Profesorii nu știau cum să se comporte cu mine și au zis că am nevoie de un asistent. Însă am replicat: «Nu dragilor, eu nu am nevoie. Vă voi învăța ceea ce nu știți despre mine, iar voi mă veți învăța muzică.» Și explicându-le cum merge treaba atât în ceea ce privește învățarea cât și în ceea ce privește răspunsurile la examen, modalitățile de examinare, am ajuns să termin singur Academia de Muzică. Ieșirea din liceu și intrarea la facultate a fost un pas către dezvoltarea mea.”

 

 

Despre emoție, artă și artiști

În prezent, Ioan este compozitor, orchestrator și interpret în trupa “Regal Transilvan”. În cele ce urmează vreau să aflu de la Ioan Man ce își propune să transmită publicului de fiecare dată când este pe scenă și care este misia unui artist. “Încerc să le transmit ceea ce simt eu, emoția din suflet. Dacă nu reușesc să transmit asta înseamnă că nu am funcționat ca artist. Misiunea artistului este să-și iubească publicul, să-l respecte. Indiferent de condițiile prin care trecem, indiferent cât de mult am fi văduviți, limitați, noi trebuie să ne reinventăm și să fim alături de publicul nostru prin orice mijloace. Nu am putut concerta în pandemie, ok. Trebuie să găsești o soluție pentru a fi mai aproape de oameni. Faci un live pe YouTube, înregistrezi un cover, faci un podcast, deci te faci auzit și văzut ca publicul să știe că ești acolo pentru ei. În momentul în care te dedici artei trebuie să te reinventezi permanent pentru public. Dar nu să te reinventezi prost, ci mai degrabă să te reinventezi atâta timp cât te simți bine și cât placi publicului. În momentul în care nu mai ai ce să scoți din tine și nu mai ai ce oferi, te retragi”, lămurește Ioan Man.

 

,,Dacă nu reușesc să transmit asta înseamnă că nu am funcționat ca artist”

 

Dacă tot suntem la capitolul artă și artiști, îl provoc pe Ioan să-mi spună ce îi conferă unui om pecetea de artist: cantitatea sau calitatea operei sale? ”Depinde de publicul la care ne referim. Dacă ne referim la un public care vrea cantitate, atunci pentru cei ca ei vei fi domnu’ artist. Dacă ne referim la un segment de public care dorește calitate, nu o să ți se spună foarte ușor domnu’ artist. Cantitatea se poate oferi pe un termen limitat și după dispari. Însă calitatea e mai greu de oferit și rămâne pe un timp mai îndelungat. Un album de calitate durează mult mai mult decât un album scos la cantitate. Sincer, prefer calitatea și un public cât mai restrâns. În ultima vreme muzica a început să se industrializeze, sa se comercializeze. Muzica a devenit un produs. Dacă produsul pe care îl faci nu este pe gustul celor care dau tonul sau dictează ceea ce se ascultă, nu ești valorificat. Dacă produsul este pe placul lor și scoate bani, automat ești băgat în față. Am ajuns într-o poziție în care din păcate banul dictează.”

 

Gânduri de viitor

Discutând despre nevoile oamenilor nevăzători, primesc o listă întreagă cu piedicile de care se lovesc în fiecare zi: lipsa transportului în comun adaptat, absența semafoarelor sonare, a ghidajului special când un nevăzător caută un birou într-o instituție publică, etc. Cu toate acestea, oamenii ca Ioan se încăpățânează să lupte și să zâmbească în fața nepăsării colective.

Nu-mi doresc să închei dialogul în această notă tristă, așa că mai plusez cu o întrebare referitoare la viitoarele proiecte. “Vreau să scot o piesă, chiar acum ceva timp am lansat una care se numește Zboară, un duet, iar într-un viitor destul de apropiat pregătesc și un album”, conchide Ioan Man.

 

Absolvent al Facultății de Drept din Budapesta, Ioan fură meserie în birourile celor mai iscusiți avocați din acele timpuri. Se remarcă drept un susținător de seamă al românilor din Transilvania și militează de zor pentru respectarea drepturilor naționale. Când nu pleda la bară, avocatul Ioan Demian se implica de zor felurite activități culturale. Este membru fondator al ASTREI, președinte al Reuniunii de cântări Doina și conducătorul mai multor asociații cu caracter socio-cultural. În toamna lui 1918 va figura printre participanții cu drept de vot la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.

 

Formarea ca avocat

Vine pe lume la 6 ianuarie 1878, în comuna Băița, județul Hunedoara. Primele clase le face la școala confesională din localitate, după care urmează cursurile Gimnaziului din Brad și liceul “Andrei Baron de Șaguna” din Brașov. În timpul liceului a fost coleg cu mai mulți tineri din Ardeal și Banat, care vor juca un rol de seamă în realizarea Unirii. Ajuns la vremea studenției, se îndreptă către Facultatea de Drept din Budapesta, unde își susține licența în anul 1904. Devine doctor în științe juridice la Cluj în anul 1906, după care își începe practica avocațială în birourile avocaților Ioan Popp, Virgil Olariu și Iustin Miron. Examenul de liberă practică îl susține în fața unei comisii de pe lângă Curtea de Apel din Târgu Mureș, stabilindu-și domiciliul la Sânnicolau Mare. Aici își va deschide un birou avocațial care a funcționat până în anul 1930.

 

Lupta pentru înfăptuirea Marii Uniri

Susținător al cauzei românilor din Transilvania, Ioan Demian participă la manifestările organizate de către PNR în zona Sânnicolau Mare, unde se afla un nucleu de luptători pentru drepturile românilor. A desfășurat o intensă activitate pe tărâmul național, cultural și economic, fiind membru fondator al ASTREI, președinte al Reuniunii de cântări Doina și conducătorul mai multor asociații cu caracter socio-cultural.

În toamna anului 1918 îl găsim implicat în organizarea Gărzilor Naționale Române la Sânnicolau Mare, promovând unitatea națională a românilor. După toate acestea va fi delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din partea Cercului electoral Sânnicolau Mare. Iată cum rememora avocatul Ioan momentele premergătoare Unirii: “Am plecat spre Alba Iulia împreună cu preotul ortodox dr. Petru Fleșeriu din localitate mergând spre Timișoara. Aici am evitat cu greu cordonul și opreliștea pusă de către armatele sârbești. Ne-am întors la Periam, am plecat la Aradul Nou, apoi am luat trenul spre Alba Iulia, ajungând în dimineața zilei de 1 Decembrie, participând la marea și înflăcărata adunare națională.

 

Pe final de carieră

Odată înfăptuită Marea Unire, Ioan Demian a fost ales deputat în Parlamentul României Mari. Între anii 1930-1934 a locuit la Periam, urmând ca din anul 1934 să se stabilească la Timișoara. În anul 1950 are loc desființarea instituției notarului public și este informat de către șeful postului de poliție Perima că locuitorii din Banat vor fi deportați în Bărăgan. Fără să mai stea pe gânduri, își ia familia și se ascunde la surorile sale din Hărțăgani, în localitatea natală. Aici își va consuma ultimii ani din viață trecând la cer pe 30 ianuarie 1952.

 

 

Surse: Biblioteca Digitală BCU Cluj;

 

Debutează în viața politică la numai 26 de ani ca independent. Gustă din deputăție în anul 1892 în cercul electoral Arpașu de Jos. De-a lungul carierei dr. Nicolae Șerban a repudiat mai multe victorii ajungând în cele din urmă membru în parlamentul maghiar. În calitate de președinte al Consiliului comunal provizoriu  este însărcinat cu menținerea ordinii publice. Cu toate acestea, jandarmii maghiari au recurs la tot felul de atrocități. Printre victime s-a numărat și avocatul Șerban, care a fost luat ostatic. Din fericire este eliberat după ceva vreme și uns președinte al Consiliului Național Român din comitatul Făgăraș preluând controlul administrației și restabilind ordinea. Este desemnat ca reprezentant la Marea Adunare de la Alba Iulia cu drept de vot, apoi  membru în cadrul Marelui Sfat Național.

 

Primii pași pe făgașul politicii

Se naște la 23 iulie 1865 în casa preotului greco-catolic Voila Nicolae din județul Brașov. În anul 1884 devine student la Facultate de Drept a Universității Maghiare din Budapesta. Tot aici, între anii 1889-1891 își pregătește teza de doctorat. Se lansează de timpuriu în viața politică, mai exact la 26 de ani. Gustă din dulceața deputăției în anul 1892 în calitate de independent și câștigă alegerile în cercul electoral Arpașu de Jos. Victoria a stârnit valuri de critică din partea liderilor PNR, care erau adepții ideii de pasivism politic. Cu toate acestea, Nicolae Șerban nu i-a în seamă gurile rele și își duce mandatul până la capăt. La alegerile din anul 1905  a repudiat o nouă victorie în fața candidatului PNR, dr. Octavian Vasu. Deputații români își făceau sfielnic loc în parlamentul maghiar și au început să propună un program național. La alegerile parlamentare din anul 1910, avocatul Nicolae Șerban cedează locul din circumscripția Arpașu, unde fusese ales deputat în mai multe rânduri, lui Alexandru Vaida Voevod.

 

Luat ostatic de către jandarmi

Între timp, se înscrie în Congregația comitatului Făgăraș și figurează ca membru al Societății culturale Progresul și Despărțământul ASTRA. În colaborare cu dr. Ioan Șenchea și dr. Octavian Vasu pune bazele ziarului Țara Oltului. După intrarea României în război de partea Puterilor Centrale, întreaga conducere de la nivelul comitatului Făgăraș ajunge în mâinile Consiliului comunal provizoriu, care avea în componență reprezentanți români și maghiari. Președintele acestei structuri era Nicolae Șerban având un vicepreședinte maghiar, în timp ce comanda gărzilor civile încăpuse pe mâna unui comandant maghiar și un adjunct român. În ciuda eforturilor de menținere a ordinii publice, jandarmii maghiari au recurs la tot felul de atrocități. Printre victime s-a numărat și avocatul Șerban, care a fost luat ostatic.

 

Delegat la Marea Unire

Din fericire a fost eliberat la scurtă vreme și uns președinte al Consiliului Național Român din comitatul Făgăraș preluând controlul administrației și restabilind ordinea. Tot acum se va ocupa de organizarea noilor structuri de putere din localitățile comitatului și în special de constituirea gărzilor naționale. În urma ședinței cercului electoral Făgăraș s-a decis ca dr. Nicolae Șerban să fie delegat ca reprezentant la Marea Adunarea Națională de la Alba Iulia căpătând ulterior și un loc în Marele Sfat Național.

După înfăptuirea Marii Uniri părăsește tabăra politică și trece din rândurile partidului liberal în Partidul Poporului. În scurtul răstimp cât a fost la guvernare formațiunea politică a ocupat postul de prefect al județului Sălaj. În 1919 devine unul din fondatorii și conducătorii ziarului Glasul Oltului.  Avocatul Nicolae Șerban trece la cele veșnice în data de 15 septembrie 1932 și este înmormântat la Făgăraș.

 

 

Surse:  Biblioteca Digitală BCU Cluj;






Nicolae Șerban, destinul unui avocat prins în vâltoarea politicului

3 septembrie 2021 |
Debutează în viața politică la numai 26 de ani ca independent. Gustă din deputăție în anul 1892 în cercul electoral Arpașu de Jos. De-a lungul carierei dr. Nicolae Șerban a repudiat mai multe victorii ajungând în cele din urmă membru în parlamentul...