De către

Ina Maria Stoica

Matricea Românească vă propune, în semnătura Inei Maria Stoica, o biografie Panait Istrati cu totul specială: o viaţă de roman, dusă dintre ciulinii Bărăganului, la Paris, unde a fost prieten cu Romain Rolland, până în Rusia sovietică şi înapoi în Ţară.

 

Viața unui scriitor, de cele mai multe ori, este viața unui om răpus de încercările existenţei. În spatele cuvintelor așternute cu atâta dichiseală pe pagina albă, sunt experiențele, încercările, angoasele și răzmerițele unui om a cărui viață este comprimată în paginile ce dau naștere literaturii, acea picătură de frumos. Literatura faptului trăit, a vieții dincolo de filă.

Panait Istrati este acel autor a cărui literatură reprezintă îngemănarea vieții cu opera. Viața povestitorului român, devenit ulterior scriitor francez, a rămas o bucată de timp necunoscută. Acest «homme exquis», «âme ardente» cum a fost numit de către critici, a avut o dorință ce l-a urmat toată viața: aceea de a își găsi un prieten, un umăr căruia să i se destăinuie.

„Îi scrie așadar disperat prietenului său spiritual, singurul care rămăsese drept, curat, în uraganul patimilor care sfâșiau și terfeleau Europa. Istrati i se destăinuie lui Romain Rolland, îi povestește întreaga lui viață, îi cere o vorbă bună care să-l ajute. Dar Romain Rolland nu-i răspunde! Deznădăjduit, Istrati se hotărăște să se sinucidă. Își taie beregata, lumea se adună buluc, e transportat la spital, se luptă cu moartea, scapă și, după 15 zile, jumătate mort, jumătate vindecat, e aruncat în stradă: găsiseră în buzunarul hainei lui o scrisoare adresată ziarului comunist L’Humanité, în care cu câteva ceasuri înainte de a încerca să-și curme firul vieții, saluta Revoluția rusă și lumea nouă care se năștea din chinurile prin care trecea Rusia. Îndată ce s-a găsit această scrisoare, poliția franceză a poruncit să fie izgonit din spital acest partizan al revoluției.’’ (Nikos Kazantzakis: O viață în scrisori)

Autorul Kyrei Kyralina obișnuia să își transforme cititorul în martor ocular al propriei sale vieți. Paginile autobiografice sunt numeroase în monumentala operă istratiană, un laitmotiv al acesteia. Literatura lui Istrati este însuși destinul unui om pus la încercare în toate universalitatea sa, acest cavaler al spiritului modern, suflet rătăcitor în meandrele Occidentului și Orientului.

„Năzuiesc să înfățișez contemporanilor mei o vastă frească realistă, prea puțin ilustrată cu acel soi de documentație care e la îndemâna oricui și nu dovedește nimic, ci bizuindu-mă mai mult pe elementul autobiografic, pe FAPTUL TRĂIT, cunoscut de toți și care nu poate fi contestat autorului, deci nici eroului său.“ (Panait Istrati, Adrian Zografi, prefață)

Panait Istrati, omul cu „paisprezece meserii lipsite de intelectualitate”

„Cum se poate să scrii cărți pentru oameni, fără să-i iubești?” (Kir Nicola, Codin, Panait Istrati), se întreabă Adrian Zografi, protagonistul din „Kir Nicola”, ascuns sub vocea și penelul lui Istrati – acest spirit autentic zămislitor de portrete umane.

Născut la Brăila în 1884, Panait Istrati este fiul unui contrabandist grec și al unei românce, spălătoreasă cu ziua. Și-a petrecut copilăria în Brăila, iar în 1907 a decis să părăsească plaiurile natale, plecând pe un vapor către Egipt, drum ce i-a deschis gustul călătoriei, ajungând în Liban, Grecia, Elveția, Rusia, Franța.

La vârsta de 37 de ani, publică primul său roman, încurajat de Roman Rolland, cu care leagă o prietenie în timpul călătoriei de la Paris, omul care a rămas «au dessus de la mêlée».

„Nu mă interesează dacă ești nenorocit”, îi scria acest ideolog bine hrănit și cu sufletul curat, „nu mă interesează pricina nenorocirii tale, mă interesezi tu, fiindcă în tine strălucește flacăra dumnezeiască a sufletului. Nu-mi mai scrie scrisori. Scrie cărți.” (Nikos Kazantzakis: O viață în scrisori)

… oricât de cosmopolit aş fi din naştere, de vagabond îndrăgostit de orizonturi nesfârşite, aşa cum mă vedeţi, rămân totuşi: român, prin mamă şi prin limbă şi frumoasa mea Brăila; grec, prin tată şi iubita sa patrida ~ Panait Istrati

În spatele scrierilor sale, se naște dorința nepregetată de a vedea noua lume ce se zămislește în Est. În 1927, este invitat în calitate de ziarist la congresul ce aniversa zece ani de la Revoluția Rusă. În tovărășia scriitorului grec Nikos Kazantzakis, autorul care l-a însuflețit pe Zorba Grecul, petrece şaisprezece luni în Rusia sovietică. Călătoria în Rusia a fost descrisă în opera Vers l’autre flamme, în care prezintă abuzurile regimului comunist.

Rămâne memorabilă replica lui Istrati în ceeea ce privea făgăduințele Partidului Comunist:

Aşa-i, nu se poate face omletă fără să spargi ouăle; văd ouăle sparte, dar unde-i omleta?

Limba franceză: Dorința unui copil

Cel care a călătorit în întreaga Europă și Orientul Mijlociu, care a fost pe rând zidar, hamal, plăcintar, mecanic etc., omul cu paisprezece meserii lipsite de intelectualitate, cum spunea Eugen Lovinescu, este complet expulzat din mediul literar și politic.

Din cauza convingerilor fasciste ale prietenilor săi, acesta s-a îndepărtat treptat, inclusiv de Romain Rolland, omul care i-a descoperit talentul și l-a încurajat să scrie. Istrati a murit în 1935 la București, complet distrus și abandonat de toți.

Acest «pèlerin du coeur», care a învățat limba franceză dintr-un dicționar și din literatura clasicilor, ne-a lăsat moștenire o operă autobiografică monumentală, o paletă de personaje vii, în care limbajul colorat plin de franchețe este epicentrul operei.

Istrati este una dintre acele personalități româneşti care vor dăinui peste timp, iar opera sa este reverberația spiritului aventurier, în care literatura prinde vitalitate în acea lume izvodită în vâltoarea Bărăganului.

Coperta romanului lui Panait Istrati, „Ciulinii Bărăganului" (1928)

Coperta romanului lui Panait Istrati, „Ciulinii Bărăganului” (1928)

Referindu-se la modul cum înţelegem şi trăim poezia, Nichita Stănescu deplângea faptul că nimeni nu se interesează despre bolile profesionale ale poeţilor… Ina Maria Stoica are explicaţiile.

Poate, din văzduhul cugetelor, poezia este starea perpetuă a umanității.

Dar, în fond, care este menirea acestei stări?

Marele nostru poet Nichita Stănescu, autorul Necuvintelor de pretutindeni, se întreabă: „De ce toți vor să vorbească despre premii? De ce nimeni nu întreabă de bolile profesionale ale poeților? Ce mai reprezintă poetul în zilele noastre?”

Am mai putea oare să vorbim despre poezia generată din suferință, acea stare în care simți că te descompui și apoi te renaști cu ajutorul cuvintelor ce dau viaţă unor versuri, sau ea s-a transformat într-un mijloc de marketing, unde trăirea autentică pare că a fost înlocuită de o rigiditate a trăirii?

Cum mai este oare privită poezia în zilele noastre? Mai citim poezie?

Cred mai degrabă că poezia trăilor autentice a fost înlocuită de versuri șubrede, în care lipsa unei experiențe de viață adevărate este vizibilă. Nu cred totuși că poezia vie a încetat să mai existe, cel mai important este să existe perechea aceea de ochi care o poate vedea și o poate separa de poezia a cărei autenticitate nu mai există.

Să fie vorba despre premii și notorietate? Foarte mulți poeți ai zilelor noastre par preocupați mai degrabă de o cantitate a poeziei, decât de calitatea ei în genere. Poezia ar trebui să fie starea cea dintâi, punctul de căpătâi al operei unui scriitor.

Ajungem să transformăm poezia într-un articol de metrou

Cred că, odată cu consumerismul, şi consumul poeziei a început să fie din ce în ce mai frugal. Ajungem să consumăm bucăți de versuri, care sunt serbede de conținut, o formă fără fond. Uităm să vibrăm la ceea ce citim și ajungem să transformăm poezia într-un articol de metrou.

Poezia reprezintă mai mult decât clișeul atât de vehiculat în şcoli, „Ce a vrut să spună poetul?”

Poezia ar trebui să fie empatie

Cred că lipsește un cult al poeziei în școli, nimeni nu ne învață cum să citim o poezie, de aici și o mai puțină curiozitate a elevilor în privința acesteia. Totul este redus la motivele și temele unei poezii la nivel superficial, și la o analiză  a conținutului. Să spunem că în privința unui roman o analiză mai obiectivă este permisă, însă poezia este departe de a fi tratată astfel. Ea ar trebui analizată interior, în fond, ar trebui să fie empatie, nu o analiză șubredă, la nivel de cuvânt.

Ceea ce lipseşte este un cult al poeziei în școli. Nimeni nu ne învață cum să citim o poezie

Toți vrem să scriem, dar deseori uităm că poezia e mai mult decât cuvânt, e o stare, un grai, un necuvânt dincolo de forma brută a cuvântului.

În fond, ajungem să ne întoarcem la clasici..

Redau mai jos cuvintele lui Nichita Stănescu, referitoare la starea poeziei: „De ce fiecare vrea să fie Eminescu, dar nu vrea să trăiască viața lui? De ce toți vrem să scriem așa cum a scris Rimbaud, dar să nu batem drumurile Africii? Și cum vrem cu toți să semănăm cu Dostoievski, dar să nu fim condamnați la moarte? Noi trebuie să vorbim despre bolilele profesionale ale poeților înainte de a ne întinde la vorbă cu privire la moralitatea poeziei, înainte de…”

Nichita Stănescu bolile profesionale ale poeţilor şi poezia vie interior

Panait Istrati: o viață în vâltoarea Bărăganului

10 Octombrie 2018 |
Matricea Românească vă propune, în semnătura Inei Maria Stoica, o biografie Panait Istrati cu totul specială: o viaţă de roman, dusă dintre ciulinii Bărăganului, la Paris, unde a fost prieten cu Romain Rolland, până în Rusia sovietică şi înapoi în...