De către

Matricea Românească

Zona Pieței Romane din Capitală, bogată în numeroase clădiri de importanţă istorică, este prin aceasta şi purtătoarea aducerii aminte a premergătorilor noştri. O cercetare a unui monument emblematic, Şcoala Centrală de Fete din Bucureşti, ne dezvăluie cum erau educate – pentru viaţă – domniţele de altădată, provenite din familiile din înalta societate.

Clădirea instituției de învățământ, situată pe strada Icoanei, reprezintă o dovadă a creativității arhitecturii românești, imobilul fiind ridicat între anii 1889 – 1891 de către Ion Mincu (1852 – 1912), părintele fondator al stilului neoromânesc. Clădirea, care de-a lungul vremii a primit mai multe denumiri, precum „Școala Secundară de Fete, gradul doi internat”, „Marica Brâncoveanu”, „Școala Centrală de Fete”, ”Liceul de Fete numărul 10 Zoia Kosmodemianskaia”, „Școala Medie numărul 10” sau „Școala Centrală”, a fost declarată în 1957 monument de arhitectură. Ea a fost martora (dar şi mediul) formării a generații întregi de românce.

Matricea Românească vă invită, în rândurile care urmează, să luați parte la o călătorie în timp, pentru a afla istoria locului unde domnițele aveau să învețe, sub auspiciile unei discipline solide, să devină mame bune și soții credincioase.

În spatele porții din lemn, o lume a regulilor învățate ca tabla înmulțirii

Poarta mare din lemn masiv a imobilului ascundea o lume cu totul misterioasă pentru cei din afara acestuia, mai ales prin prisma faptului că rigorile locului, inspirate din viața monahală, erau de neînchipuit în ziua de azi.

Fațada clădirii trădează o lume diferită de cea pe care cei mai mulți o cunosc, mai ales datorită aspectului său, care dezvăluie o viață dictată de educație prin severitate. Trecătorul poate observa cum orizontalitatea și simetria guvernează arhitectura spațiului, iar ferestrele dețin un ancadrament frumos decorat, cu frunze și flori. De asemenea, tot la exterior sunt gravate și numele doamnelor remarcabile din istoria țării noastre: Clara Doamna, Doamna Chiajna, Elena Rareș, Elena Cuza, Domnița Bălașa, Carmen Sylva. Pentru ridicarea acestui ilustru spațiu dedicat învățământului, arhitectul Ion Mincu a utilizat materiale simple, folosite chiar și de meșterii populari: lemn, piatră, tencuială de var și pământ ars smălțuit.

Încă de la începuturile sale, Școala de Fete a fost gândită în armonie cu educația riguroasă pe care trebuia să o primească tinerele eleve. Astfel, în momentul sosirii lor în internat, domnițelor li se enumerau o serie de reguli, care necesitau memorare impecabilă, primul pas spre traducerea lor în realitate: „Nu e voie și n-are rost să urmezi o facultate, că asta e treabă de bărbat. E voie și e bine să te măriți cu un bărbat bogat, pentru că vei fi fericită. Nu e voie să devii avocat, preot, dirijor, primar, judecător, medic, inginer, pentru că ar fi de neînchipuit și lumea ar fi șocată. E voie să fii pianistă, cântăreață de operă, croitoreasă, fată de casă, hangiță, călugăriță, pentru că se potrivește cu firea femeii. Nu e voie să câștigi singură bani, pentru că n-are rost. Dar e voie și nevoie să-i ceri dumnealui pentru casă și micile capricii. Nu e voie să umbli singură nici ziua, dar nici seara, pentru că este extrem de primejdios. Trebuie să asculți, să te supui tatălui și soțului, pentru că așa a făcut și mama ta, și mama mamei tale, și tot șirul de mame de la începutul începutului. Trebuie să ai grijă de casă, de mâncare, de servitori. Ai voie să citești, să ții un salon literar, dar nu ai voie să fii critic literar. Ai voie să scrii poezii, ai voie să ceri dedicații în album. Ai voie, dar nu e bine să divorțezi”.

Indubitabil, astăzi, acest șir de învățături pe care adolescentele de acum două secole le asimilau pentru a respecta eticheta societății vremii ar stârni râsete. De fapt, toată educația atent gândită de către cârmuitoarele instituției avea drept scop formarea unor românce sensibile, elegante, cultivate și conştiente de îndatoririle lor. Iar strădaniile profesoarelor au avut sorți de izbândă, dacă ne gândim că România secolului XX se mândrea cu femei de o eleganță, inteligenţă și frumusețe admirabile.

Modul de viață impus elevelor era favorizat și de planul clădirii, care imita vechile mănăstiri și palate italienești, dar și de amplasarea instituției într-o „aristocratică” izolare – la nouă metri de șosea, aspect care îi asigura școlii o liniște rar întâlnită în aglomeratul București.

Regulile, valabile și pentru părinții elevelor

Pensionatul Domnesc de Fete a fost conceput pe patru laturi, aspect ce a permis includerea unei superbe grădini interioare. Parterul era dedicat sălilor de clasă, bibliotecii, amfiteatrului și cancelariei, iar holurile erau deschise precum cele ale unor mănăstiri vechi, drept urmare încălzirea sălilor de curs se realiza cu sobe. Bineînțeles, etajul adăpostea dormitoarele domnișoarelor, garderoba, „sălile de toaletă”, camerele de locuit ale directoarei și ale guvernantelor și sălile pentru lecțiile de pian. Subsolul găzduia sălile de mese, unde fetele mai tinere erau întotdeauna atent supravegheate de câte două fete din ciclul superior, care răspundeau cu vădită plăcere la apelativul „domnișoară”.

Modelul arhitectural al grădinii interioare – în care domnișoarele puteau citi, discuta sau reflecta – a fost inspirat de Grădina Paradisului, de formă pătrată și împărțită în patru zone ce simbolizează colțurile lumii. În consecinţă, grădina cuprinde și patru alei, reprezentând cele patru râuri mitice: Tigru, Eufrat, Pishon și Gihon. Compoziția zonei este una plană, întrucât conceptul Grădinii Paradisului a apărut în Antichitate, când lumea era considerată plată.

Grădina interioară a Școlii Centrale de Fete, la 1890 Foto: arhitectura-1906.ro

Grădina interioară a Școlii Centrale de Fete, la 1890 Foto: arhitectura-1906.ro

Raţiunea de a fi a Şcolii Centrale a fost, încă din start, să formeze oameni, fiice, soții și mame bune, după cum atestă şi vorbele domnitorului Barbu Dimitrie Știrbei (1799 – 1869), cel care a întemeiat instituția prin decret domnesc (1851): „Dacă buna creștere și învățătura sunt neapărat trebuincioase băieților, cu atât mai mult de această îngrjire trebuie să aibă parte fetele. Dacă nu vom face educație fetelor, apoi și ostenelile bărbaților vor fi zadarnice”.

Conform mentalităţii epocii, un bărbat educat nu s-ar fi putut descurca cu o soție prea vocală și nemanierată, motiv pentru care școala făcea totul pentru a crea premisele unei căsnicii trainice – regulamentul intern era literă de lege, pentru a obține rezultatul scontat. Mai mult, „Regulamentul de Ordine Interioară” cuprindea și obligații pentru părinți. Spre deosebire de învățământul contemporan, intervențiile părinților erau foarte prost văzute în Școala de Fete, chiar și atunci când odraslele lor erau lovite de boli sau de „fragilități fizice”.

„Elevele nu puteau ieși din pensionat decât de două ori pe lună, ora ieșirii fiind fixată sâmbătă între orele 17 și 19. Cele care nu-și făceau datoria în cursul săptămânii – fie în privința învățăturii, fie în privința purtării – erau oprite duminica în pensionat, fără ca părinții să le poată lua acasă. Programul de vizită al părinților era miercurea și vinerea de la 16 la 18, spre a nu aduce dezordine în ocupațiunile elevelor. Elevele aveau drept îmbrăcăminte o uniformă compusă dintr-o rochie cenușie, un ilic de aceeași culoare, coafură simplă, părul împletit, fără panglici, bijuterii sau accesorii. O regulă de aur: portarul era obligat să nu permită intrarea și ieșirea nimănui, fie chiar directoare, după ora 10 seara”, am aflat de la tinerele Ana și Daria, care au ocupat, pentru câteva ore, poziția de ghid al spațiului.

Holurile instituției sunt lungi, îmbogățite pe de o parte cu un număr mare de ferestre înalte, iar tavanul este frumos pictat, culoarea predominantă fiind roșul viu, care se regăsea și pe pereți, la acea vreme. Ușile erau similare porților de acces în curțile țărănești. Aceste holuri ne provoacă imaginația și ne aduc în fața ochilor tinerele eleve îmbrăcate în uniforma cenușie (caracterizată prin „simplitate, soliditate și eftinătate”), care se plimbau șușotind, sau care se îndreptau într-o solemnă și distinsă ordine, spre sala de clasă, ținând în mână cărți.

Lectura, activitate obligatorie

Lectura era ocupația de bază a fetelor din internat în timpul liber, activitate pentru care grădina interioară era spațiul ideal, care le oferea liniștea și lumina necesare. Bineînțeles, erau de nepermis ceasurile lungi de ședere, care nu puteau conduce la altceva decât la depresie. Tradiția orelor de lectură a fost instituită de către una dintre cele mai importante profesoare ale școlii: Anina Rădulescu Pogoneanu, soția lui Mircea Vulcănescu (economist, filosof, sociolog și profesor de etică, 1904-1952). Anina Rădulescu a fost ea însăşi eleva Pensionatului, devenind ulterior profesoară de filosofie în cadrul stabilimentului.

Duminica dimineața, cu o pioşenie aflată în consonanță cu educația primită de la guvernante, elevele mergeau în liniște spre slujbă la Biserica Icoanei, la Sfântul Silvestru sau la Popa Chițu.

Disciplinele studiate de tinerele domnițe ar speria orice elev din ziua de astăzi, care se plânge de orarul încărcat la care-l obligă școala: religie (primul obiect din catalog), limba română, istoria, geografia, cosmografia, minerologia, fizică, biologie, chimie, limbile latină, franceză, italiană și germană, desen, filosofie, contabilitate și deprinderi economice, proză, poezie, psihologie, igienă și gimnastică (pentru prima oară introdusă într-o școală de fete). Cele peste 20 de discipline – desigur, studiate cu seriozitate de către eleve – reprezintă încă o dovadă a faptului că se dorea ca fetele care pășeau sfioase pragul porții Școlii să plece femei inteligente și cu un spirit puternic. Este, fără îndoială, un ideal ce ar trebui să inspire şi şcoala românească din secolul nostru.

Elena Malaxa, directoarea arestată și condamnată la închisoare

„La finele anilor ’20, au avut loc ample lucrări de modernizare a școlii: a fost introdusă instalația de căldură centralizată ce furniza apă caldă în sălile de toaletă, s-a dotat bucătăria cu aparatură electrică – inclusiv cu o mașină de spălat vase. Tot atunci, școala cumpără un teren pe care plantează vie și pomi fructiferi, dar și spațiul pe care va construi sala de spectacole, devenită apoi Teatrul Bulandra. Școala va fi înzestrată cu mobilier, care există și astăzi în cancelarie, prin grija Elenei Malaxa, una dintre directoarele liceului, iar laboratoarele de știință au primit, din partea lui Nicolae Malaxa, fratele Elenei și fost industriaș interbelic, o colecție de minerale și de pietre prețioase, confiscate în 1948 de către Banca Națională”, au mai explicat ghizii.

Profesoară de matematică, Elena Malaxa a fost directoarea Școlii Centrale de Fete timp de opt ani (1940 – 1948) și a încercat să-și trăiască viața după sfatul pe care-l oferea neîncetat elevelor sale: „Să fii folositor celor din jurul tău”. Remarcabil este că indemnizația de directoare a Elenei Malaxa nu a fost niciodată ridicată de beneficiara de drept, ci convertită într-o bursă oferită elevelor care aveau nevoie de acest ajutor material. Eliminată din învățământ, Elena Malaxa a fost arestată și condamnată de regimul comunist, stingându-se din viață la puțin timp după eliberarea ei din închisoare.

Intrarea Şcolii Centrale, azi

Intrarea Şcolii Centrale, azi Foto: Mihai Vladu

Integritatea elevelor, prioritate absolută

Pensionatul de Fete, care în prezent funcționează în regim de școală mixtă, era învăluit de un mister aparte, conferit de normele „cazone” – absurde, după standardele de astăzi – pe care fetele erau nevoite să le respecte. Astfel, am aflat de la Ana și Daria că pedagogele supravegheau necontenit conduita și moralitatea fetelor: nu părăseau niciodată elevele, dormeau împreună cu ele, păstrau cu sfințenie cheia dormitorului și, în fiecare seară înainte de culcare, asistau la spălarea și rugăciunea domnițelor. Este de prisos să menționăm faptul că orice posibilă manifestare a instinctelor sexuale și a imaginarului erotic era interzisă, iar contactul fizic între fete era prevenit prin intermediul unei serii de măsuri: paturile din dormitoare erau așezate la o cuviincioasă depărtare și nu era permisă niciodată culcarea a două fete în același pat. Toate precauțiile aveau drept scop protejarea integrității copilelor.

Distinsele doamne cârmuitoare ale lăcașului aveau grijă ca generațiile de românce să părăsească instituția cu luarea aminte a unor învățăminte fundamentale în viața unei femei: „Fii dreaptă, fii bună și generoasă, fii sinceră și cuvântul tău să-ți exprime gândirea, respectă-te dacă vrei să fii respectată”.

Instruirea pe care copilele au primit-o timp de un secol din partea profesoarelor Școlii Centrale este o mărturie peste timp că țara noastră a cunoscut o perioadă în care sentimentul responsabilității față de tineri se afla la cote înalte. Deși „suita” de norme pe care tinerele trebuia să le asimileze poate părea – privită cu ochi moderni – că frizează absurdul, în realitate ea urmărea cu prioritate consolidarea fundației intelectului, peste care personalitatea să se așeze armonios.

Clișeele precum „arta nu cunoaște bariere”, „imaginația nu are limite” sau „artiștii se exprimă diferit față de ceilalți” ne sunt mai mult decât familiare tuturor. Dar ce se întâmplă atunci când unii artiști chiar ignoră canoanele și reinventează până și tehnicile de a-și expune talentul? Ei bine, se naște arta brută, curent pe care îl întâlnim în pictură și în grafică, iar cei aliniați acestei forme de exprimare sunt numiți artiști marginali.

Mergând în urmă, pe firul scurt al istoriei contemporane, arta brută a apărut într-un spațiu unde nimeni nu ar vrea să pătrundă nici măcar în calitate de vizitator: în ospicii. Pacienții instituționalizați, afectați de boli mentale, erau încurajați de către medici să picteze, pentru a-și elibera zbuciumul interior cu ajutorul culorilor și al pânzei. De aceea, această artă brută s-a sustras mereu interpretării, întrucât nu cunoaște canoane, tehnici sau norme caracteristice școlilor tradiționale. Rezultatul a fost unul uluitor, semn că teritoriul subconștientului omului este unul vast, ce rezervă o infinitate de surprize. Arta acestor pacienți a început să inspire tot mai mulți pictori și astfel s-au pus bazele a ceea ce s-a numit, la inițiativa pictorului și sculptorului francez Jean Dubuffet (1901 – 1985), arta brută. Această nouă, bizară și necizelată formă de expresie a talentului a fost preluată de către tot mai mulți pictori, mai ales de către cei care nu absolviseră școli de specialitate și care nu dețineau tehnicile «academice» de lucru. Ei erau puși în situația de a învăța singuri și de a picta după cum le dicta generosul subconștient. Criticul de artă Roger Cardinal a denumit mișcarea aceasta outsider art (artă marginală), în 1972.

Exemplu de artă brută - Casa Niculescu Dorobanțu din București, pictură de Laurențiu Dimișcă

Exemplu de artă brută – Casa Niculescu Dorobanțu din București, pictură de Laurențiu Dimișcă Foto: Mihai Vladu

Este ușor de intuit faptul că în România, arta brută încă este o noutate, în prezent existând un număr mic de artiști care au îmbrățișat-o. Matricea Românească a stat de vorbă cu Laurențiu Dimișcă, un marginal care a făcut cunoscută arta brută în România, în urmă cu câțiva ani. Parcurgând pași mici, pictorul a început să identifice artiști care îi împărtășesc interesul față de arta brută. Laurențiu nu a stat cu mâinile în sân atunci când a observat că reacțiile față de picturile sale sunt foarte bune și că oamenilor le-a plăcut noutatea cu care a venit el, astfel că a înființat, în anul 2011, Fundația Outsider Art. Dar planurile sale nu se opresc aici.

României i se pregătește o clădire bizară

„Eu, practic, scriu istoria artei brute în România. Arta contemporană încă e un fenomen nou. Am avut ocazia să cumpăr o școală veche, în stilul românesc, lângă Piatra Neamț, în satul Gura Văii, unul pitoresc, de răzeși. Am vrut să o transform într-un centru de artă populară contemporană, dar nu am reușit. Așa că am investit și am reparat-o, am consolidat-o, iar în toamna aceasta voi picta acoperișul, pridvorul, pereții exteriori, pentru a o deschide în mod oficial. Practic, localniciii văd cum clădirea aceea se schimbă chiar sub ochii lor. Îmi propun să înscriu casa în circuitul clădirilor bizare din lume. Acesta este scopul meu. Vreau să o dotez cu tot ce trebuie pentru atelierele de creație, pentru rezidențe pentru artiști și chiar și pentru turiști. Va fi o colecție mare”.

Laurențiu Dimișcă își propune ca în toamna aceasta să deschidă muzeul dedicat artei brute

Laurențiu Dimișcă își propune ca în toamna aceasta să deschidă muzeul dedicat artei brute Foto: arhiva personală

Clădirea, care va deveni un atelier artistic unic și total neobișnuit pentru România, are o suprafață de 800 metri pătrați și, pe lângă faptul că reprezintă un proiect de suflet al lui Laurențiu, se dorește a fi și un exemplu prin care se demonstrează că imobilele aflate în paragină pot fi reabilitate și pot servi unui scop cultural. „Muzeul Dimișcă” va fi acoperit – la propriu – cu artă brută: vor fi pictate ușile, ferestrele, mobilierul și chiar și patul, întrucât casa va reprezenta și locuința lui Laurențiu.

Privitorul nu își poate explica de ce are o afinitate pentru arta brută și de ce nu își poate lua ochii de la o pânză, întrucât cuvintele ar fi de prisos, dar Laurențiu, primul doctor în artă brută din România (a susținut lucrarea „Arta brută. Artă sau nebunie?”), a încercat să „ne traducă” puțin picturile sale.

„Linia neagră ne trimite cu gândul la benzile desenate, dar și la vitralii. Îmi place mult să narez, să povestesc mult prin imaginile mele. Vorbesc acolo despre religie, despre iubire, ironie, comedie, mai și filosofez. Mă inspir chiar din conversațiile de zi cu zi. Am abordat și arta erotică.”

Artiștii manifestă o caldă deschidere față de oricine dorește să le afle inspirația care i-a călăuzit în realizarea lucrărilor. Un astfel de artist este și Maria Cioată, cea care modelează lutul și metalul, pentru a-și exprima trăirile sufletești, precum toți cei care creează frumosul. Am întânit-o pe artistă la un maraton al atelierelor de ceramică la care s-a aliniat și Maria și a lăsat ușile „biroului său” larg deschise pentru curioși.

Deloc surprinzător la un artist dedicat, Maria Cioată le este recunoscătoare generațiilor anterioare, care au lăsat drept moștenire tradiția creației ceramice, ceea ce a produs un adevărat patrimoniu cultural, fie că vorbim despre zona decorativă sau despre cea utilitară. Moștenire sau nu, creativitatea este cuvântul de bază care guvernează munca artistului. Mâinile sale sunt instrumente de nădejde, care se supun inconștientului ce domină mintea unui plastician, în momentul în care inspirația îl vizitează.

„Modelarea bucății amorfe de pământ, dorinţa intensă de a vedea formele crescând din mâinile mele și de a da viață, plăcerea de a modela porţelanul, de a-l turna pentru posibilitatea acestuia de a se mula şi a mima formele m-au făcut să mă îndrept spre ceramică. De asemenea, provocarea materiei care pleacă de la pasta moale şi ajunge material dur, dar şi fragil în acelaşi timp, şi provocarea manufacturării tehnologice a acestei materii m-au atras”, își începe Maria Cioată povestea.

Artistul plastic Maria Cioată, în atelierul său

Artistul plastic Maria Cioată, în atelierul său Foto: Mihai Vladu

Simplu, maleabil și accesibil: acestea sunt doar câteva dintre caracteristicile de bază ale lutului, pe care am putea să le enumerăm cu toții. Însă argila este mai mult decât atât, pentru că pasta magică oferă formă: din lut a fost creat omul, s-au construit casele, obiectele utile, dar și idolii. Astăzi, lutul le oferă artiștilor șansa de a da formă imaginației lor, iar procesul creației cere un tip de comunicare aparte.

„Lucrul cu pământul implică o stare specială, tainică, încărcată de spiritualitate, având o legătură foarte intimă cu materialul ce capătă viaţă, energie, prin formă. Eşti într-un continuu dialog cu materialul, ce îți permite sau nu să intervii asupra lui. Sunt tehnologii de care trebuie să ții cont dar, în momentul când începi să te împrietenești cu acesta, există un schimb de energii între tine și material. Tu, ca om, ești tot pământ, până la urmă”.

„Trăire”, lucrare din cadrul ansamblului „Căile sufletului”

„Trăire”, din cadrul ansamblului de lucrări „Căile sufletului”

Lucrări-gânduri ce readuc liniștea începutului

Lucrările artistului nostru nu sunt tipice şi nici “comerciale” în accepţiunea modernă a termenului, ci reprezintă un întreg univers neobișnuit pentru privitor, dar în care acesta ajunge cu ușurință prin „portalul” explicațiilor Mariei. Ea ne-a prezentat, atunci când i-am vizitat atelierul, lucrările aferente ansamblurilor „Căile sufletului” și „Înălțare”, realizate prin tehnica mixtă, pentru care a folosit ceramică, metal, lemn, porțelan și gresie. Toate aceste materiale au ajutat artistul să redea ideea de „suflu al materiei ce vorbește despre ponderabilitate și imponderabilitate”.

„Însuflețire”, din cadrul ansamblului de lucrări „Căile sufletului”

„Însuflețire”, din cadrul ansamblului de lucrări „Căile sufletului”

„Lucrările sunt gânduri, idei, stări ce duc spre «Înălţare». Glorificând înălţarea spirituală, sunt instalaţii suspendate a căror verticalitate creează ideea de înălţare. Ideea de zbor s-a transferat în materialul ceramic cu valențe sonore, ce se pot răspândi la nesfârșit, ascunzând infinite posibilități de organizare estetică a spațiului. Pornind de la mișcarea roții olarului, prin ridicarea la mână, se poate surprinde acel sentiment tactil al genezei formei, acea tendință de evoluție, de înălțare, căpătând astfel o logică internă ce dă naștere unui suflu al materiei.

Acea construcție a formelor din interior în exterior este tipică ceramicii. Formele nu sunt imitative, ci mai degrabă meditativ – transfigurate, organice, prin mişcările evolutive ale volumelor. Ca proces firesc al vieții de reîntoarcere la «rădăcinile din cer», la o înălțare, descătușare, se ajunge la ideea de zbor spre înălţare. Este nevoia de a te întoarce la liniștea începutului, a arhetipului pur cu care se naște esența umană, «începutul și sfârşitul», «alfa și omega».”

Atelierul artistului Maria Cioată

Atelierul artistului Maria Cioată

Chiar dacă, așa cum spunea poetul Octavian Goga, „arta este un duhovnic impecabil”, nu se poate face artă fără credința în Dumnezeu, iar Maria Cioată consideră că rolul frumosului este acela de a crea o legătură între om și Creatorul lui.

„Lucrând cu credință în suflet, și obiectul are încărcătura spirituală ce îți conferă bucurie. Practic, devii mai mult spirit, decât materie… Toate cercetările fizicii actuale duc către ideea de continuum energetic, ceea ce s-ar traduce, în relația specială care se naște între artist și creația sa, numai aparent materială, dar care are un potențial spiritual înalt.”

Hrist răstignit, după o icoană irlandeză - lucrare realizată de Maria Cioată în studenție

Hrist răstignit, după o icoană irlandeză – lucrare realizată de Maria Cioată în studenție

Într-o perioadă în care lipsa libertăţii de exprimare punea la grea încercare imaginația „tovarășilor”, tânărul Andrei Bîrsan a găsit soluția de a imortaliza câteva dintre cele mai importante momente ale traiului din anii ’80. Instrumentul său de nădejde în acest demers curajos a fost aparatul de fotografiat.

Născut în 8 mai 1965, chiar de Ziua Partidului Comunist, Andrei spune despre el că a fost dintotdeauna „un curios și un agitat”, însușiri care au devenit cu adevărat folositoare din momentul în care un aparat de fotografiat a ajuns în mâinile sale. Într-un interviu pentru Matricea Românească, Andrei oferă o radiografie a vieții de zi cu zi a tinerilor decadei a opta, perioadă pe care mulți nu o pot cunoaște astăzi decât prin intermediul imaginilor alb-negru. Recent, fotograful și-a lansat albumul „Anii ‘80”, care conține peste 200 de instantanee impresionante, pe alocuri înduioşătoare, realizate în „perioada de aur” a României.

Matricea Românească: Spuneai, într-o descriere de-a ta, că ești pasionat de fotografie „de când te știi”. O să te întreb cum ai obținut primul aparat de fotografiat și ce ai fotografiat prima oară, dacă îți mai amintești? Ce aparat era?

Andrei Bîrsan: Mama mi-a făcut cadou un aparat Smena Symbol, este o versiune îmbunătățită de Smena 8, are armarea și tragerea filmului în același timp. Nu mai știu care a fost prima fotografie, dar cea mai veche fotografie este cea cu prietenii mei în fața blocului, iarna lui 1979.

Cea mai veche fotografie a lui Andrei Bîrsan (1980): Tinel, Romică, Mihăiță și Marinel, fratele lui Tinel

Cea mai veche fotografie a lui Andrei Bîrsan (1980): Tinel, Romică, Mihăiță și Marinel, fratele lui Tinel Foto: Albumul „Anii ’80”

Matricea Românească: Fotografiile anilor ’80 sunt în alb și negru, iar tinerii de astăzi au impresia că depresia era starea dominantă a perioadei. Care erau, la acea vreme, petele de culoare?

Andrei Bîrsan: Noi, tinerii, eram petele de culoare. Eram ocrotiți de către părinți – chiar dacă ei se zbăteau zilnic pentru traiul normal, noi nu știam ce sunt lipsurile. Acum, cumperi o dată dintr-un mall cât nu găseai într-o lună din anii ’80.

Matricea Românească: Care este fotografia din acea vreme de care ești azi cel mai mândru?

Andrei Bîrsan: Nu am o fotografie favorită din anii ’80, îmi plac toate în ansamblu, ca o poveste.

La Şcoala Gimnazială numărul 88 din București

La Şcoala Gimnazială numărul 88 din București

Matricea Românească: Cum erau priviți fotografii în comunism? Îți era ușor să imortalizezi tot ce îți atrăgea atenția? Exista o reținere să fotografiezi, din cauza cenzurii?

Andrei Bîrsan: La școală, la liceu și la facultate nu am avut nicio problemă să fotografiez colegii sau profesorii. În schimb, în oraș mi-au confiscat aparatul de două ori, la Casa Poporului și în zona Sfânta Vineri.

Matricea Românească: Ce îți propui să le transmiți tinerilor prin fotografia ta?

Andrei Bîrsan: Că acele vremuri chiar au existat, că am avut o viață normală pentru un tânăr, dar aceste vremuri nu trebuie să se mai întoarcă. Așa că: tinerilor, mergeți la vot ca «ciuma roșie» să nu se mai întoarcă!

La Târgul Internațional București

La Târgul Internațional București

Matricea Românească: Ce dezvăluie întreaga ta muncă, de fapt?

Andrei Bîrsan: Este o semidocumentare a unei societăți bolnave, dar cu muguri de speranță, și așa a fost.

Matricea Românească: Vorbește-mi, te rog, despre imaginile realizate la sesiunea de muncă voluntară obligatorie. Pe cine vedem acolo și cum era atmosfera?

Andrei Bîrsan: La muncă voluntară – obligatorie, de cele mai multe ori – ne distram, mai plantam un copac, mai sortam un cartof… Totul, într-o atmosferă de voie bună. Acum, se face mare tam-tam când se merge la plantat copaci sau la curățat o anumită zonă, vezi http://abujie.ro/team-building-in-comunism/.

Matricea Românească: Cum se vede România de astăzi, prin obiectivul aparatului de fotografiat?

Andrei Bîrsan: Mult mai colorată, mai normală. Dar să știi că și azi sunt mulți «tovarăși» care te opresc să faci fotografii.

Duminica se repara mașina

Duminica se repara mașina

Muncă în Bucureştiul comunist

Muncă în Bucureştiul comunist

La cules

La cules

Andrei Bîrsan – „Anii ’80”, album de fotografie, Editura Muzeului Municipal Bucureşti, 296 pagini

Bucureștenii au șansa de a călca pe urmele marelui poet Tudor Arghezi. La propriu, vizitând casa memorială a sa, „Mărțișor”, unde acesta a trăit mai bine de 30 de ani, alături de familie.

Pe o stradă ferită de forfota urbană, în spatele porților domeniului „Mărțișorului” se înfățișează lunga alee acoperită de pietriș și pomii de o parte și de alta, care par a fi primele semne ale pătrunderii în lumea lui Arghezi. Versurile din „Zdreanță” sunt rostite instantaneu, în intimitatea propriilor gânduri năpădite de emoția inerentă.

Capătul aleii dezvăluie o curte amplă, în mijlocul căreia casa albă este scăldată din plin de soarele blând. Fără a mai observa anexele din jur și peisajul edenic creat de varietatea de pomi fructiferi, vizitatorul este mânat de curiozitatea arzătoare și firească a cunoașterii căminului arghezian spre casă – cea despre care creatorul „Florilor de mucigai” a scris că reprezintă „patria literaturii mele”.

Aleea care duce spre „Mărțișor”

Aleea care duce spre „Mărțișor” Foto: Mihai Vladu

„Mărțișorul”, un cămin construit de la zero

Domeniul „Mărțișorului” (17.250 mp) a fost cumpărat de către poet în 1926 și cuprinde aproape 20 de încăperi și un etaj. Situat în zona Piața Sudului, pe strada Mărțișor și altădată învecinat cu închisorea Văcărești (unde artistul a fost deținut în perioada 1918 – 1919, pentru „colaboraționism”), imobilul – construit inclusiv de mâna lui Arghezi și a Paraschivei, soția acestuia – este ferit de furnicarul urban, fiind aproape anacronic în peisajul bucureștean. Conform dorinței testamentare, proprietățile scriitorului au fost cedate statului român cu condiția ca, după trecerea poetului în neființă, locuința să fie folosită doar pe post de casă memorială.

Clădirea exprimă fidel și acum armonia familiei Arghezi, care s-a simțit cu adevărat împlinită și fericită în acest spațiu populat acum cu obiectele personale – originale – ale membrilor ei. Nu ne putem decât imagina veselia copiilor Mitzura și Baruțu atunci când se jucau, sau solemnul moment al creării poeziilor în cea mai importantă încăpere a Mărțișorului: biroul poetului. Aici, nelipsitele cărți din biblioteca înaltă veghează asupra mesei de lucru, pe care sunt așezați ultimii ochelari folosiți de către Arghezi, putându-se observa, de asemenea, ceașca de cafea, tocul cu care a scris maestrul, sau chiar și bastonul în care-și sprijinea bătrânețea, ori papucii de casă. Toate acestea creează impresia că stăpânul casei urmează să se întoarcă peste puțin timp…

Biroul poetului Tudor Arghezi

Biroul poetului Tudor Arghezi

Potrivit reprezentantului Muzeului Național al Literaturii Române, care îngrijește Casa Memorială „Mărțișor”, poetul obișnuia să scrie noaptea când era liniște și pace deoarece atunci, spunea acesta, „condeiul alunecă mai ușor pe hârtie”. Tot în camera de lucru se pot citi emoționantele versuri, înrămate, dedicate Paraschivei: „Mă chemi din depărtare şi te-ascult / N-am să te fac pierduto, să mă aştepţi prea mult… Tudor”. Rândurile sunt scrise în 12 iulie 1967, cu două zile înaintea morții lui Arghezi și i-au fost adresate dragii lui soții, care murise cu un an înainte.

Rândurile scrise de Tudor Arghezi cu două zile înainte să moară

Rândurile scrise de Tudor Arghezi cu două zile înainte să moară

Arghezi a murit de dorul Paraschivei

Muzeograful a punctat că versurile reprezintă o ultimă dovadă a iubirii nemărginite a celor doi: „Era o familie unită, iar acest lucru a fost păstrat toată viața. Baruțu Arghezi scria: «Tata a murit de dragul măicuței». Poetul și Paraschiva au fost căsătoriți o viață, adică mai bine de 30 de ani. Tudor Arghezi era extrem de sensibil cu familia, mai ales cu copiii”.

Într-adevăr, copiii (Domnica și Iosif, alintați Mitzura și Baruțu) erau sufletul Mărțișorului, alături de celebrul cățel Zdreanță, „cel cu ochii de faianță”, înmormântat în dreapta casei, lângă căsuța care i-a aparținut celui mai celebru patruped din literatura română. Domnica (1924 – 2015) a fost alintată Mitzura după ce poetul a aflat, dintr-un dicționar japonez, că înseamnă ”rază de soare”, iar Baruțu (1925 -2010) a primit numele pentru că spunea „dă băruțu” (păhăruțul), atunci când era mic. Casa poartă amprenta copiilor, care s-au bucurat, din câte putem vedea astăzi, de o cameră dedicată jucăriilor pe care încă se pot observa urmele trecerii anilor, dar și ale afecțiunii micuților familiei Arghezi.

Camera cu jucării a copiilor familiei Arghezi

Camera cu jucării a copiilor familiei Arghezi

Paraschiva, cea cu care poetul a trăit o extraordinară poveste de dragoste, se îngrijea de Mărțișor, dar și gătea desăvârșit, atmosfera din casă fiind consemnată în 1926 de către criticul şi istoricul literar Șerban Cioculescu: „Când m-a poftit întâia oară la masă, la el acasă, în familie, l-am observat mâncând încet şi în tăcere – după expresia lui, călugăreşte. Mitzura şi Baruţu observau aceeaşi tăcere, de arhondaric, cu o cuminţenie exemplară. Între feluri, se păstra aceeaşi regulă monahicească, pentru ca după desert, la o cafea cu coniac sau lichior, să se dezlege limbile (…)”.

„Mărțișorul” a fost căminul familiei Arghezi, locul în care aceasta a trăit momentele de bucurie, dar și încercările vieții deloc ușoare. Construit de la zero, atunci când nu era decât o întindere de pământ și atât, domeniul a reprezentat motivul renașterii creative a lui Arghezi: „De acolo au ieșit «Cuvintele potrivite» și toate scrierile adunate acuma într-o mulțime de volume, gândite la o masă dintr-o cameră mică pe care mi-o rezervasem pentru reverie. (…) În Mărțișor mi-am scris, ca să întrebuințez un cuvânt delicat, și amintirile și impresiile de la o zi la alta. (…) Pentru mine, Mărțișorul e un lucru de neuitat. Cred că acolo mi s-a plămădit cerneala și mi-a înviat oarecum condeiul” (Manuscriptum nr. 2 / 1972).

Căsuța patrupedului Zdreanță

Căsuța patrupedului Zdreanță

Locul de odihnă veşnică al marelui poet şi al soţiei, respectiv al fiicei sale

Locul de odihnă veşnică al marelui poet şi al soţiei, respectiv al fiicei sale

„Cercul” vizitei universului arghezian se închide cu un moment de tăcere lângă mormintele înconjurate de verdeață ale poetului, Paraschivei și Mitzurei, care se află în stânga casei. Plecarea de pe domeniul „Mărțișor” este însoțită mai ales de recunoștința că viața ne-a purtat pașii în căminul unui mare poet.

„Curtea de Argeș îți vorbește, trebuie doar să ai răbdare să o asculți și te cucerește”. Sunt cuvintele simple ale unui argeșean, dar care exprimă esența experienței în acest mic oraş cu parfum medieval.

Matricea Românească a cunoscut, la pas, Curtea de Argeș, însoțiți fiind de localnici mândri de locul în care s-au născut și de istoria sa, care ne-au prezentat frumusețea acestui spațiu.

La o primă impresie, orașul a fost mai agitat decât ne-am fi așteptat, dar grupurile de motocicliști și turiștii care vor să ajungă pe Transfăgărășan sunt cei care contribuie la forfota prezentă însă doar pe bulevardul principal, cel al Basarabilor, amenajat special pentru cortegiile funerare regale.

Aceste cortegii porneau pe un drum aprope ritualic, din Gara Regală (foto sus), o construcție spectaculoasă din vremea lui Carol I, proiectată de arhitectul Giulio Magni, cu ajutorul inginerului de arhitectură feroviară Elie Radu (1853 – 1931). Deși inginerul a construit patru astfel de gări – la Bascov, Merișani, Băiculești și Curtea de Argeș -, cea din urmă este cea care îi validează cu adevărat talentul, pus laolaltă cu cel al arhitectului francez André Lecomte du Noüy (1844 – 1914), care s-a inspirat după modelele din Franța, pe care le-a combinat cu cele românești. Clădirea gării a fost inaugurată la 27 noiembrie 1898 și poartă denumirea de „gară regală”, întrucât aceasta i-a fost menirea – toți regii înmormântați la Mănăstirea Curtea de Argeș (Carol I, Ferdinand și Carol al II-lea) au fost aduși în oraș cu trenul, așa cum a explicat Lucian Piele, reprezentantul Muzeului Municipal al Curții de Argeș.

Frumoasa gară din Curtea de Argeș este o construcție monumentală cu puternice valențe istorice

„Astăzi, gara este în paragină, din păcate. Se poate observa că este decorată cu plăci de ceramică deosebit de valoroase. Plăci de ceramică erau și la 1400, pe fațada Bisericii Domnești. Pe atunci, erau extraordinar de scumpe, semn că voievozii erau bogați”.

Confirmarea paraginii instaurate în clădirea declarată monument istoric ne-a oferit-o și șeful de gară, care a subliniat, în timp ce ne arăta interiorul, că „mai curge prin acoperiș, atunci când plouă”. Estetic, gara este, într-adevăr, spectaculoasă, dar alături de sentimentul de admirație se naște și cel al deznădejdii, pentru că monumentul nu primește atenția cuvenită din partea celor care ar trebui s-o îngrijească. Efectul deosebit al decorațiilor a fost creat prin brâurile și ancadramentele ușilor și ferestrelor, realizate din ceramică smălțuită, executate de meșterii italieni.

„Avem aici aceeași cărămidă ca și în Palatul Regal din spatele Mănăstirii Curtea de Argeș. Frumoasa gară din Curtea de Argeș este o construcție monumentală cu puternice valențe istorice. Pe aici a fost purtat și Regele Carol I, în 1914, când a fost adus la mănăstire, pentru a fi înmormântat. Toate aceste cortegii funerare porneau de la Gară până la mănăstire, pe bulevard pe sub tei, pentru că de aceea a fost construit. Înainte de a exista acest bulevard, drumul era șerpuit și era imposibil de parcurs cu cortegiile. Capul de linie era Mănăstirea Curtea de Argeș”, a mai explicat Lucian Piele.

Un loc unde să-ți crești copiii

Se poate spune, fără teama de a greși, că orașul mustește de clădiri declarate monument istoric, acestea constituind cea mai mare parte a imobilelor din Curtea de Argeș. Din fericire, privirile noastre însetate de frumos nu au observat foarte multe blocuri, astfel că nu ne-am putut abține un uşor sentiment de „invidie” față de localnicii care au ocazia să se plimbe zilnic pe străduțele cu iz rural, scăldate în liniștea generoasă cu mai toată regiunea.

Stradă ce ilustrează parfumul istoric al Curții de Argeș

Stradă ce ilustrează parfumul istoric al Curții de Argeș Foto: Mihai Vladu

Este un cumul de factori care te ademeneşte în Curtea de Argeș, așa cum opinează Iulia Georgescu, coordonatorul unui proiect cultural local. Potrivit acesteia, orășelul în care s-a născut și a ales să trăiască „este un loc unde să-ți crești copiii”.

„În afară de aspectul intuitiv și de simțământul că îmi place, Curtea de Argeș este un loc foarte frumos, este liniștit, și este un oraș în care nu îmi este frică. În București, când eram la facultate, aveam nesiguranța aceasta. Aici n-am vrut să stau oriunde, ci am dorit un loc ferit de mașini, unde să am și vedere spre pădure. De asemenea, aici, oamenii te ajută din bun-simț și din faptul că ne cunoaștem unii pe alții”.

În țara noastră efectiv călcăm pe istorie

În ceea ce privește oamenii Curții de Argeș, istoria ne arată că aceștia au fost îndrăgostiţi de țara lor și că au încercat, atât cât au putut, să-i promoveze valorile. Un exemplu notabil în acest sens este Dumitru Norocea, pictor și restaurator al Bisericii Domneşti, căruia argeșenii îi sunt recunoscători pentru eforturile depuse întru salvarea monumentului istoric, dar și pentru căminul său (construit între 1922 și 1923), azi Muzeul de Etnografie Casa Norocea.

Muzeul de Etnografie Casa Norocea

Muzeul de Etnografie Casa Norocea

„Norocea îi primea acasă la el pe cei mai importanți oameni politici, atunci când vizitau Curtea de Argeș. El a fost cel care a descoperit fresca și simbolistica picturilor din Biserica Domnească, când toți au rămas uluiți, pentru că nu se aștepta nimeni să găsească astfel de valori”, a explicat Lucian Piele.

Dumitru Norocea și familia, pictură din Muzeul de Etnografie Casa Norocea

Dumitru Norocea și familia, pictură din Muzeul de Etnografie Casa Norocea

Dumitru Norocea a fost o personalitate locală importantă, iar în Muzeul de Etnografie se regăsesc, foarte bine păstrate, obiecte ce sunt parte a identității argeșene. Aici este relevat efortul de păstrare a patrimoniului, aspect pe care fiecare român ar trebui să-l aibă în vedere, așa cum a punctat Clarisa Iordache, purtătorul de cuvânt al Muzeului Municipal din Curtea de Argeș.

Protejarea și promovarea patrimoniului cultural istoric este o muncă de echipă. Fiecare om trebuie să aibă grijă de orașul lui și de istoria lui

„Oamenii de astăzi trebuie orientați către cultură, către istorie, către patrimoniul pe care-l au și de care trebuie să țină cu dinții, pentru că peste tot unde mergem – și nu numai aici, în Curtea de Argeș – efectiv călcăm pe istorie. Este identitatea noastră, ca neam. Cred că în prezent, suntem în plin proces de transformări. Românii au reușit să iasă în afara granițelor, să ia contact cu diferite culturi, au apreciat ce au știut să facă alții cu patrimoniul lor și să-l expună cum trebuie, și au învățat că așa trebuie făcut și la noi. Din păcate, încă suntem la capitolul: «Bine, trebuie făcut, dar să facă alții». Protejarea și promovarea patrimoniului cultural istoric este o muncă de echipă. Fiecare om trebuie să știe că trebuie să aibă grijă de orașul lui și de istoria lui. Asta se încearcă să se realizeze prin diferite festivaluri de reconstituire istorică”.

Casă veche cu pridvor, din Curtea de Argeș

Casă veche cu pridvor, din Curtea de Argeș

Aleile poetice, panoramele de excepție și caracterul istoric al Curții de Argeș lasă în sufletul vizitatorului impresia unui spațiu în care modernul se împletește foarte bine cu medievalul. Curtea de Argeș este învăluită într-un aer aparte, care ne ajută să înțelegem de ce acesta este orașul în care regii României au ales să fie înmormântați.

Curtea de Argeș, locul unde regii au ales să odihnească

29 Septembrie 2016 |
„Curtea de Argeș îți vorbește, trebuie doar să ai răbdare să o asculți și te cucerește”. Sunt cuvintele simple ale unui argeșean, dar care exprimă esența experienței în acest mic oraş cu parfum medieval. Matricea Românească a cunoscut, la pas,...