De către

Matricea Românească

Într-o perioadă în care lipsa libertăţii de exprimare punea la grea încercare imaginația „tovarășilor”, tânărul Andrei Bîrsan a găsit soluția de a imortaliza câteva dintre cele mai importante momente ale traiului din anii ’80. Instrumentul său de nădejde în acest demers curajos a fost aparatul de fotografiat.

Născut în 8 mai 1965, chiar de Ziua Partidului Comunist, Andrei spune despre el că a fost dintotdeauna „un curios și un agitat”, însușiri care au devenit cu adevărat folositoare din momentul în care un aparat de fotografiat a ajuns în mâinile sale. Într-un interviu pentru Matricea Românească, Andrei oferă o radiografie a vieții de zi cu zi a tinerilor decadei a opta, perioadă pe care mulți nu o pot cunoaște astăzi decât prin intermediul imaginilor alb-negru. Recent, fotograful și-a lansat albumul „Anii ‘80”, care conține peste 200 de instantanee impresionante, pe alocuri înduioşătoare, realizate în „perioada de aur” a României.

Matricea Românească: Spuneai, într-o descriere de-a ta, că ești pasionat de fotografie „de când te știi”. O să te întreb cum ai obținut primul aparat de fotografiat și ce ai fotografiat prima oară, dacă îți mai amintești? Ce aparat era?

Andrei Bîrsan: Mama mi-a făcut cadou un aparat Smena Symbol, este o versiune îmbunătățită de Smena 8, are armarea și tragerea filmului în același timp. Nu mai știu care a fost prima fotografie, dar cea mai veche fotografie este cea cu prietenii mei în fața blocului, iarna lui 1979.

Cea mai veche fotografie a lui Andrei Bîrsan (1980): Tinel, Romică, Mihăiță și Marinel, fratele lui Tinel

Cea mai veche fotografie a lui Andrei Bîrsan (1980): Tinel, Romică, Mihăiță și Marinel, fratele lui Tinel Foto: Albumul „Anii ’80”

Matricea Românească: Fotografiile anilor ’80 sunt în alb și negru, iar tinerii de astăzi au impresia că depresia era starea dominantă a perioadei. Care erau, la acea vreme, petele de culoare?

Andrei Bîrsan: Noi, tinerii, eram petele de culoare. Eram ocrotiți de către părinți – chiar dacă ei se zbăteau zilnic pentru traiul normal, noi nu știam ce sunt lipsurile. Acum, cumperi o dată dintr-un mall cât nu găseai într-o lună din anii ’80.

Matricea Românească: Care este fotografia din acea vreme de care ești azi cel mai mândru?

Andrei Bîrsan: Nu am o fotografie favorită din anii ’80, îmi plac toate în ansamblu, ca o poveste.

La Şcoala Gimnazială numărul 88 din București

La Şcoala Gimnazială numărul 88 din București

Matricea Românească: Cum erau priviți fotografii în comunism? Îți era ușor să imortalizezi tot ce îți atrăgea atenția? Exista o reținere să fotografiezi, din cauza cenzurii?

Andrei Bîrsan: La școală, la liceu și la facultate nu am avut nicio problemă să fotografiez colegii sau profesorii. În schimb, în oraș mi-au confiscat aparatul de două ori, la Casa Poporului și în zona Sfânta Vineri.

Matricea Românească: Ce îți propui să le transmiți tinerilor prin fotografia ta?

Andrei Bîrsan: Că acele vremuri chiar au existat, că am avut o viață normală pentru un tânăr, dar aceste vremuri nu trebuie să se mai întoarcă. Așa că: tinerilor, mergeți la vot ca «ciuma roșie» să nu se mai întoarcă!

La Târgul Internațional București

La Târgul Internațional București

Matricea Românească: Ce dezvăluie întreaga ta muncă, de fapt?

Andrei Bîrsan: Este o semidocumentare a unei societăți bolnave, dar cu muguri de speranță, și așa a fost.

Matricea Românească: Vorbește-mi, te rog, despre imaginile realizate la sesiunea de muncă voluntară obligatorie. Pe cine vedem acolo și cum era atmosfera?

Andrei Bîrsan: La muncă voluntară – obligatorie, de cele mai multe ori – ne distram, mai plantam un copac, mai sortam un cartof… Totul, într-o atmosferă de voie bună. Acum, se face mare tam-tam când se merge la plantat copaci sau la curățat o anumită zonă, vezi http://abujie.ro/team-building-in-comunism/.

Matricea Românească: Cum se vede România de astăzi, prin obiectivul aparatului de fotografiat?

Andrei Bîrsan: Mult mai colorată, mai normală. Dar să știi că și azi sunt mulți «tovarăși» care te opresc să faci fotografii.

Duminica se repara mașina

Duminica se repara mașina

Muncă în Bucureştiul comunist

Muncă în Bucureştiul comunist

La cules

La cules

Andrei Bîrsan – „Anii ’80”, album de fotografie, Editura Muzeului Municipal Bucureşti, 296 pagini

Bucureștenii au șansa de a călca pe urmele marelui poet Tudor Arghezi. La propriu, vizitând casa memorială a sa, „Mărțișor”, unde acesta a trăit mai bine de 30 de ani, alături de familie.

Pe o stradă ferită de forfota urbană, în spatele porților domeniului „Mărțișorului” se înfățișează lunga alee acoperită de pietriș și pomii de o parte și de alta, care par a fi primele semne ale pătrunderii în lumea lui Arghezi. Versurile din „Zdreanță” sunt rostite instantaneu, în intimitatea propriilor gânduri năpădite de emoția inerentă.

Capătul aleii dezvăluie o curte amplă, în mijlocul căreia casa albă este scăldată din plin de soarele blând. Fără a mai observa anexele din jur și peisajul edenic creat de varietatea de pomi fructiferi, vizitatorul este mânat de curiozitatea arzătoare și firească a cunoașterii căminului arghezian spre casă – cea despre care creatorul „Florilor de mucigai” a scris că reprezintă „patria literaturii mele”.

Aleea care duce spre „Mărțișor”

Aleea care duce spre „Mărțișor” Foto: Mihai Vladu

„Mărțișorul”, un cămin construit de la zero

Domeniul „Mărțișorului” (17.250 mp) a fost cumpărat de către poet în 1926 și cuprinde aproape 20 de încăperi și un etaj. Situat în zona Piața Sudului, pe strada Mărțișor și altădată învecinat cu închisorea Văcărești (unde artistul a fost deținut în perioada 1918 – 1919, pentru „colaboraționism”), imobilul – construit inclusiv de mâna lui Arghezi și a Paraschivei, soția acestuia – este ferit de furnicarul urban, fiind aproape anacronic în peisajul bucureștean. Conform dorinței testamentare, proprietățile scriitorului au fost cedate statului român cu condiția ca, după trecerea poetului în neființă, locuința să fie folosită doar pe post de casă memorială.

Clădirea exprimă fidel și acum armonia familiei Arghezi, care s-a simțit cu adevărat împlinită și fericită în acest spațiu populat acum cu obiectele personale – originale – ale membrilor ei. Nu ne putem decât imagina veselia copiilor Mitzura și Baruțu atunci când se jucau, sau solemnul moment al creării poeziilor în cea mai importantă încăpere a Mărțișorului: biroul poetului. Aici, nelipsitele cărți din biblioteca înaltă veghează asupra mesei de lucru, pe care sunt așezați ultimii ochelari folosiți de către Arghezi, putându-se observa, de asemenea, ceașca de cafea, tocul cu care a scris maestrul, sau chiar și bastonul în care-și sprijinea bătrânețea, ori papucii de casă. Toate acestea creează impresia că stăpânul casei urmează să se întoarcă peste puțin timp…

Biroul poetului Tudor Arghezi

Biroul poetului Tudor Arghezi

Potrivit reprezentantului Muzeului Național al Literaturii Române, care îngrijește Casa Memorială „Mărțișor”, poetul obișnuia să scrie noaptea când era liniște și pace deoarece atunci, spunea acesta, „condeiul alunecă mai ușor pe hârtie”. Tot în camera de lucru se pot citi emoționantele versuri, înrămate, dedicate Paraschivei: „Mă chemi din depărtare şi te-ascult / N-am să te fac pierduto, să mă aştepţi prea mult… Tudor”. Rândurile sunt scrise în 12 iulie 1967, cu două zile înaintea morții lui Arghezi și i-au fost adresate dragii lui soții, care murise cu un an înainte.

Rândurile scrise de Tudor Arghezi cu două zile înainte să moară

Rândurile scrise de Tudor Arghezi cu două zile înainte să moară

Arghezi a murit de dorul Paraschivei

Muzeograful a punctat că versurile reprezintă o ultimă dovadă a iubirii nemărginite a celor doi: „Era o familie unită, iar acest lucru a fost păstrat toată viața. Baruțu Arghezi scria: «Tata a murit de dragul măicuței». Poetul și Paraschiva au fost căsătoriți o viață, adică mai bine de 30 de ani. Tudor Arghezi era extrem de sensibil cu familia, mai ales cu copiii”.

Într-adevăr, copiii (Domnica și Iosif, alintați Mitzura și Baruțu) erau sufletul Mărțișorului, alături de celebrul cățel Zdreanță, „cel cu ochii de faianță”, înmormântat în dreapta casei, lângă căsuța care i-a aparținut celui mai celebru patruped din literatura română. Domnica (1924 – 2015) a fost alintată Mitzura după ce poetul a aflat, dintr-un dicționar japonez, că înseamnă ”rază de soare”, iar Baruțu (1925 -2010) a primit numele pentru că spunea „dă băruțu” (păhăruțul), atunci când era mic. Casa poartă amprenta copiilor, care s-au bucurat, din câte putem vedea astăzi, de o cameră dedicată jucăriilor pe care încă se pot observa urmele trecerii anilor, dar și ale afecțiunii micuților familiei Arghezi.

Camera cu jucării a copiilor familiei Arghezi

Camera cu jucării a copiilor familiei Arghezi

Paraschiva, cea cu care poetul a trăit o extraordinară poveste de dragoste, se îngrijea de Mărțișor, dar și gătea desăvârșit, atmosfera din casă fiind consemnată în 1926 de către criticul şi istoricul literar Șerban Cioculescu: „Când m-a poftit întâia oară la masă, la el acasă, în familie, l-am observat mâncând încet şi în tăcere – după expresia lui, călugăreşte. Mitzura şi Baruţu observau aceeaşi tăcere, de arhondaric, cu o cuminţenie exemplară. Între feluri, se păstra aceeaşi regulă monahicească, pentru ca după desert, la o cafea cu coniac sau lichior, să se dezlege limbile (…)”.

„Mărțișorul” a fost căminul familiei Arghezi, locul în care aceasta a trăit momentele de bucurie, dar și încercările vieții deloc ușoare. Construit de la zero, atunci când nu era decât o întindere de pământ și atât, domeniul a reprezentat motivul renașterii creative a lui Arghezi: „De acolo au ieșit «Cuvintele potrivite» și toate scrierile adunate acuma într-o mulțime de volume, gândite la o masă dintr-o cameră mică pe care mi-o rezervasem pentru reverie. (…) În Mărțișor mi-am scris, ca să întrebuințez un cuvânt delicat, și amintirile și impresiile de la o zi la alta. (…) Pentru mine, Mărțișorul e un lucru de neuitat. Cred că acolo mi s-a plămădit cerneala și mi-a înviat oarecum condeiul” (Manuscriptum nr. 2 / 1972).

Căsuța patrupedului Zdreanță

Căsuța patrupedului Zdreanță

Locul de odihnă veşnică al marelui poet şi al soţiei, respectiv al fiicei sale

Locul de odihnă veşnică al marelui poet şi al soţiei, respectiv al fiicei sale

„Cercul” vizitei universului arghezian se închide cu un moment de tăcere lângă mormintele înconjurate de verdeață ale poetului, Paraschivei și Mitzurei, care se află în stânga casei. Plecarea de pe domeniul „Mărțișor” este însoțită mai ales de recunoștința că viața ne-a purtat pașii în căminul unui mare poet.

„Curtea de Argeș îți vorbește, trebuie doar să ai răbdare să o asculți și te cucerește”. Sunt cuvintele simple ale unui argeșean, dar care exprimă esența experienței în acest mic oraş cu parfum medieval.

Matricea Românească a cunoscut, la pas, Curtea de Argeș, însoțiți fiind de localnici mândri de locul în care s-au născut și de istoria sa, care ne-au prezentat frumusețea acestui spațiu.

La o primă impresie, orașul a fost mai agitat decât ne-am fi așteptat, dar grupurile de motocicliști și turiștii care vor să ajungă pe Transfăgărășan sunt cei care contribuie la forfota prezentă însă doar pe bulevardul principal, cel al Basarabilor, amenajat special pentru cortegiile funerare regale.

Aceste cortegii porneau pe un drum aprope ritualic, din Gara Regală (foto sus), o construcție spectaculoasă din vremea lui Carol I, proiectată de arhitectul Giulio Magni, cu ajutorul inginerului de arhitectură feroviară Elie Radu (1853 – 1931). Deși inginerul a construit patru astfel de gări – la Bascov, Merișani, Băiculești și Curtea de Argeș -, cea din urmă este cea care îi validează cu adevărat talentul, pus laolaltă cu cel al arhitectului francez André Lecomte du Noüy (1844 – 1914), care s-a inspirat după modelele din Franța, pe care le-a combinat cu cele românești. Clădirea gării a fost inaugurată la 27 noiembrie 1898 și poartă denumirea de „gară regală”, întrucât aceasta i-a fost menirea – toți regii înmormântați la Mănăstirea Curtea de Argeș (Carol I, Ferdinand și Carol al II-lea) au fost aduși în oraș cu trenul, așa cum a explicat Lucian Piele, reprezentantul Muzeului Municipal al Curții de Argeș.

Frumoasa gară din Curtea de Argeș este o construcție monumentală cu puternice valențe istorice

„Astăzi, gara este în paragină, din păcate. Se poate observa că este decorată cu plăci de ceramică deosebit de valoroase. Plăci de ceramică erau și la 1400, pe fațada Bisericii Domnești. Pe atunci, erau extraordinar de scumpe, semn că voievozii erau bogați”.

Confirmarea paraginii instaurate în clădirea declarată monument istoric ne-a oferit-o și șeful de gară, care a subliniat, în timp ce ne arăta interiorul, că „mai curge prin acoperiș, atunci când plouă”. Estetic, gara este, într-adevăr, spectaculoasă, dar alături de sentimentul de admirație se naște și cel al deznădejdii, pentru că monumentul nu primește atenția cuvenită din partea celor care ar trebui s-o îngrijească. Efectul deosebit al decorațiilor a fost creat prin brâurile și ancadramentele ușilor și ferestrelor, realizate din ceramică smălțuită, executate de meșterii italieni.

„Avem aici aceeași cărămidă ca și în Palatul Regal din spatele Mănăstirii Curtea de Argeș. Frumoasa gară din Curtea de Argeș este o construcție monumentală cu puternice valențe istorice. Pe aici a fost purtat și Regele Carol I, în 1914, când a fost adus la mănăstire, pentru a fi înmormântat. Toate aceste cortegii funerare porneau de la Gară până la mănăstire, pe bulevard pe sub tei, pentru că de aceea a fost construit. Înainte de a exista acest bulevard, drumul era șerpuit și era imposibil de parcurs cu cortegiile. Capul de linie era Mănăstirea Curtea de Argeș”, a mai explicat Lucian Piele.

Un loc unde să-ți crești copiii

Se poate spune, fără teama de a greși, că orașul mustește de clădiri declarate monument istoric, acestea constituind cea mai mare parte a imobilelor din Curtea de Argeș. Din fericire, privirile noastre însetate de frumos nu au observat foarte multe blocuri, astfel că nu ne-am putut abține un uşor sentiment de „invidie” față de localnicii care au ocazia să se plimbe zilnic pe străduțele cu iz rural, scăldate în liniștea generoasă cu mai toată regiunea.

Stradă ce ilustrează parfumul istoric al Curții de Argeș

Stradă ce ilustrează parfumul istoric al Curții de Argeș Foto: Mihai Vladu

Este un cumul de factori care te ademeneşte în Curtea de Argeș, așa cum opinează Iulia Georgescu, coordonatorul unui proiect cultural local. Potrivit acesteia, orășelul în care s-a născut și a ales să trăiască „este un loc unde să-ți crești copiii”.

„În afară de aspectul intuitiv și de simțământul că îmi place, Curtea de Argeș este un loc foarte frumos, este liniștit, și este un oraș în care nu îmi este frică. În București, când eram la facultate, aveam nesiguranța aceasta. Aici n-am vrut să stau oriunde, ci am dorit un loc ferit de mașini, unde să am și vedere spre pădure. De asemenea, aici, oamenii te ajută din bun-simț și din faptul că ne cunoaștem unii pe alții”.

În țara noastră efectiv călcăm pe istorie

În ceea ce privește oamenii Curții de Argeș, istoria ne arată că aceștia au fost îndrăgostiţi de țara lor și că au încercat, atât cât au putut, să-i promoveze valorile. Un exemplu notabil în acest sens este Dumitru Norocea, pictor și restaurator al Bisericii Domneşti, căruia argeșenii îi sunt recunoscători pentru eforturile depuse întru salvarea monumentului istoric, dar și pentru căminul său (construit între 1922 și 1923), azi Muzeul de Etnografie Casa Norocea.

Muzeul de Etnografie Casa Norocea

Muzeul de Etnografie Casa Norocea

„Norocea îi primea acasă la el pe cei mai importanți oameni politici, atunci când vizitau Curtea de Argeș. El a fost cel care a descoperit fresca și simbolistica picturilor din Biserica Domnească, când toți au rămas uluiți, pentru că nu se aștepta nimeni să găsească astfel de valori”, a explicat Lucian Piele.

Dumitru Norocea și familia, pictură din Muzeul de Etnografie Casa Norocea

Dumitru Norocea și familia, pictură din Muzeul de Etnografie Casa Norocea

Dumitru Norocea a fost o personalitate locală importantă, iar în Muzeul de Etnografie se regăsesc, foarte bine păstrate, obiecte ce sunt parte a identității argeșene. Aici este relevat efortul de păstrare a patrimoniului, aspect pe care fiecare român ar trebui să-l aibă în vedere, așa cum a punctat Clarisa Iordache, purtătorul de cuvânt al Muzeului Municipal din Curtea de Argeș.

Protejarea și promovarea patrimoniului cultural istoric este o muncă de echipă. Fiecare om trebuie să aibă grijă de orașul lui și de istoria lui

„Oamenii de astăzi trebuie orientați către cultură, către istorie, către patrimoniul pe care-l au și de care trebuie să țină cu dinții, pentru că peste tot unde mergem – și nu numai aici, în Curtea de Argeș – efectiv călcăm pe istorie. Este identitatea noastră, ca neam. Cred că în prezent, suntem în plin proces de transformări. Românii au reușit să iasă în afara granițelor, să ia contact cu diferite culturi, au apreciat ce au știut să facă alții cu patrimoniul lor și să-l expună cum trebuie, și au învățat că așa trebuie făcut și la noi. Din păcate, încă suntem la capitolul: «Bine, trebuie făcut, dar să facă alții». Protejarea și promovarea patrimoniului cultural istoric este o muncă de echipă. Fiecare om trebuie să știe că trebuie să aibă grijă de orașul lui și de istoria lui. Asta se încearcă să se realizeze prin diferite festivaluri de reconstituire istorică”.

Casă veche cu pridvor, din Curtea de Argeș

Casă veche cu pridvor, din Curtea de Argeș

Aleile poetice, panoramele de excepție și caracterul istoric al Curții de Argeș lasă în sufletul vizitatorului impresia unui spațiu în care modernul se împletește foarte bine cu medievalul. Curtea de Argeș este învăluită într-un aer aparte, care ne ajută să înțelegem de ce acesta este orașul în care regii României au ales să fie înmormântați.

Are în spate o istorie frumoasă de peste 160 de ani, mii de artiști i-au dedicat talentul și timpul, iar zeci de personalități românești despre care astăzi citim în manualele școlare „s-au semnat” pe axa evoluției sale. Teatrul Național „I. L. Caragiale” din București este o instituție devenită reper pentru cultura românească și un “templu” al dramaturgiei, pe ale cărui altare râvnesc să îşi lase ofranda talentului lor mii de actori români.

Întâmplător sau nu, TNB este situat la kilometrul 0 al Capitalei, odinioară locul în care se strângeau cei care aveau idealuri comune și care doreau schimbarea, iar astăzi, spațiul unde se unesc talentele pentru a arăta lumii puterea transformatoare a artei.

Vechiul Teatru Național București, distrus în urma bombardamentelor din cel de-al Doilea Război Mondial

Vechiul Teatru Național București, distrus în urma bombardamentelor din cel de-al Doilea Război Mondial Foto: bucurestiivechisinoi.ro

Potrivit istoriei oficiale a instituției, în 1840, domnitorul muntean Alexandru Ghica aprobă proiectul construirii Teatrului Național, în 1852 este tăiată panglica, iar clădirea va funcționa pe Calea Victoriei, până în anul 1944, când va cădea victimă bombardamentelor din cel de-al Doilea Război Mondial. Prima piesă pusă în scenă de către – aşa cum era denumit atunci – Teatrul cel Mare (director Costache Caragiale) a fost, la 31 decembrie 1852, „Zoe sau un amor românesc”. Impozanta instituție teatrală devine una de stat în 1864, în urma unui decret semnat de către premierul de la acea vreme, Mihail Kogălniceanu.

Clădirea Teatrului Național București astăzi, după reconstrucția care a durat patru ani de zile

Clădirea Teatrului Național București astăzi, după reconstrucția care a durat patru ani de zile Foto: arhiva TNB

TNB-ul pe care îl știm astăzi cu toții, cel de lângă Universitate, a fost inaugurat în preajma Crăciunului anului 1973, și întâmpina publicul bucureștean cu trei săli de spectacol: Sala Mare, Sala Mică și Sala Atelier. Sala Amfiteatru „s-a născut” ulterior, în urma modificărilor realizate din cauza unui incendiu. Arhitecții Horia Maicu, Romeo Belea și Nicolae Cucu sunt cei care au lucrat la proiect, iar inginerului Alexandru Cișmigiu i se datorează structura de rezistență.

În aproape 164 de ani, TNB a avut 45 de directori – o medie de 3 ani și jumătate de fiecare

„Din 1852 și până în 1948, se schimba Guvernul, se schimba și directorul Teatrului! Ion Caramitru (actualul director al Teatrului Naţional, n.r.) este singurul care a schimbat 12 miniștri ai Culturii. De ce? Pentru că, între timp, a apărut o lege a managementului instituțiilor de cultură, care spune că nu îl poți da jos, ca partid, dacă nota arată că sunt rezultate. În aproape 164 de ani, TNB a avut 45 de directori – o medie de 3 ani și jumătate de fiecare. Radu Beligan a stat 20 de ani (cel mai longeviv director, n.r.), Ion Caramitru este deja în al 12-lea an. Am avut și directori care au deținut funcția de mai multe ori – precum I. L. Caragiale sau Costache Caragiale, unchiul celui dintâi. Primii patru directori au fost os domnesc”, a explicat Ionuț Corpaci, consultant artistic şi ghid de ocazie al Teatrului, pentru Matricea Românească.

România, ultima țară din Europa care subvenționează “in corpore” teatrele

La Turul TNB poate participa, în schimbul unei taxe modice, în fiecare zi de luni, oricine vrea să pătrundă în culisele Teatrului, să îi afle povestea și să vadă cabina unde se pregătesc pentru spectacole giganţi care li se închină lui Melpomene şi Thaliei, precum Ion Caramitru și Horațiu Mălăele. Iar explicațiile și „notele de subsol” ale lui Ionuț sunt mai mult decât prețioase, având în vedere faptul că el lucrează aici de mai bine de 20 de ani.

Scenă din spectacolul „Scrisoarea”, după I.L. Caragiale, regizat de către Horațiu Mălăele

Scenă din spectacolul „Scrisoarea”, după I.L. Caragiale, regizat de către Horațiu Mălăele

„Suntem 480 de angajați în prezent. Radu Beligan a reușit să joace (să gestioneze punerea în scenă, n.r.) 1017 spectacole într-un an, în trei săli. Dar înainte eram 662. Acum avem 6 săli și un amfiteatru în aer liber (ce va fi inaugurat în vara 2017, n.r.), dar suntem 480 de oameni. Jucăm 750 de spectacole pe an, dar ne mai trebuie oameni să jucăm de marți până duminică, în toate sălile. În TNB se joacă 20 – 25 de spectacole în fiecare săptămână. Nu avem suficienți oameni – nici actori, nici tehnicieni, nici garderobiere – în așa fel încât să jucăm într-o singură seară în 6 săli. E păcat. Deși propunem de mult tuturor guvernelor: «Dați-ne oameni, ca să putem să jucăm, având în vedere că avem un indice de ocupare a sălilor de 80%»!”.

Spectatorul care observă o clădire elegantă, cu multe săli, modern dotată și situată pe mai multe nivele își imaginează, invariabil, că TNB se bucură de un buget anual impresionant, dar adevărul este altul: “Kilometrul Zero al Teatrului Românesc” dispune de “doar” 6 milioane euro, un buget redus în comparaţie cu cel al altor instituţii europene de profil. Aflăm de la reprezentantul Teatrului faptul că statul român alocă instituției 4,5 milioane euro și că vânzarea de bilete aduce 1,5 milioane euro (25% din bugetul total; în paranteză fie spus, aproximativ aceiaşi bani ajung în actul de creaţie efectiv, restul reprezentând cheltuielile logistice ale „mamutului” numit TNB). De ce este mai mare subvenția de la Guvern? Răspunsul este unul simplu: pentru ca publicul să se bucure de spectacole de calitate, de săli întreținute, dar mai ales să beneficieze de prețuri mici.

Cel mai scump bilet la un spectacol din repertoriul instituției costă 100 lei, cel mai ieftin 10 lei, iar jumătate din vânzări au loc pe internet. Dacă statul român și-ar “închide robinetul” subvenţiei anuale, spectatorul ar trebui să plătească pentru un bilet 200 lei. Ați ghicit, practicarea unui astfel de preț nu ar mai aduce aproape 200.000 de spectatori anual la teatru. Important de menționat este faptul că nu doar TNB primește bani din partea statului – nu mai puțin de 60 de teatre din țară sunt subvenționate, astfel încât prețul biletelor să fie redus, și oamenii să își permită «porția» de cultură. Din nefericire însă, suntem ultima țară din Europa care subvenționează puternic 60 de teatre, în lipsă de alternative.

Bugetul statului român pe 2016, pentru cultură, este de 0,08% din PIB. Franța are 7%. E adevărat că întotdeauna, în România, cultura a fost «Cenușăreasa» – oficial TNB

„Dacă mă întrebați pe mine, cel mai bine subvenționat oraș din România, în ce priveşte cultura, este Aradul, care alocă 9 milioane de euro. E acolo un primar tânăr care a înțeles ceva. (…) Tot proiectul de dezvoltare a TNB-ului, sub conducerea lui Caramitru, este modelat după cel al Royal National Theatre (din Londra, n.r). Acesta are un buget de 120 milioane de lire sterline. Box office-ul este de 30%, deci cam 40 milioane de lire. Noi, la 6 milioane euro, avem 1,5 milioane din bilete. În termen de procente, e bine. În termen de salarii, de investiție în cultură, la noi e puțin. Bugetul statului român pe 2016, pentru cultură, înseamnă 0,08% din PIB. Franța are 7%. E adevărat că întotdeauna, în România, cultura a fost «Cenușăreasa». Ce a fost important pentru România: apărarea, educația și sănătatea. (…) Dacă ni s-ar înzeci bugetul, ca să ajungem la 0,8%, am putea începe șantiere arheologice, reconstrucții de patrimoniu – nu vorbesc aici despre cultură vie, ci despre ce n-am făcut în ultimii mulți ani”.

Scenă din spectacolul „Nebun din dragoste”, de Sam Shepard, regizat de către Claudiu Goga

Scenă din spectacolul „Nebun din dragoste”, de Sam Shepard, regizat de către Claudiu Goga

În altă ordine de idei, reprezentanții Teatrului au identificat publicul majoritar al spectacolelor puse în scenă. Portretul-robot al “fanului” TNB este: femeie cu vârsta până în 50 de ani, cel puțin doi copii, studii superioare şi venituri medii.

Sala Atelier, «laboratorul» unde se verifică gustul pentru noutate

Odată pătrunși în Sala Atelier a TNB-ului, ni se dezvăluie, din capul locului, faptul că nu există în lume două săli de teatru identice, chiar dacă toate au unele elemente comune, precum cabinele de sunet și cele de lumini, dar mai ales configuraţia: toate teatrele lumii sunt construite fie în formula italiană (publicul se află față în față cu scena), fie în cea elisabetană, care copiază varianta grecească (publicul înconjoară scena din trei părți, ca un amfiteatru), fie în cea arenă, ca la circ (publicul înconjoară scena din toate părțile). Sala Atelier poate deveni oricare dintre aceste variante, datorită mobilității oferite de structurile cu roți pe care se află scaunele.

În Sala Atelier se pot bucura de un spectacol 200 de persoane

În Sala Atelier se pot bucura de un spectacol 200 de persoane

„90% din repertoriul Sălii Atelier reprezintă dramaturgia nouă. Aici verificăm gustul publicului pentru nou. Este o sală de maximum 200 de locuri în care nu investim foarte mult din banii publici în decoruri și costume, și verificăm dacă ceva place. Aici aflăm dacă un dramaturg e bun sau nu, la nivelul publicului Bucureștiului, care este unul bun de teatru.”

Viața în teatru, un univers paralel

Între zidurile Teatrului Naţional se produc toate elementele necesare punerii în scenă “ca la carte” a unui spectacol, întrucât aici există ateliere de mecanică, pictură, tâmplărie, tapiserie, croitorie, butaforie, cizmărie, dar și spălătorie și călcătorie. Producția unei piese durează în jur de două luni și jumătate, timp în care actorii învață textul și mișcările scenice în sălile de repetiție, iar „spiridușii” din atelierele amintite lucrează la recuzită, costume, decor etc. Viața în teatru este, pentru neavizați, una boemă, nedictată de rigori și ai cărei protagoniști sunt artiștii îmbrăcați lejer și veşnic cu zâmbetul pe chip. Unele dintre acestea se confirmă, dar asta nu înseamnă că nu există, și în lumea dramaturgiei, un program încetăţenit al zilei de reprezentaţie, astfel încât totul să funcționeze la parametri optimi: intervalul 10:00 – 14:00 – repetiție, de la 14:00 masa de prânz, intervalul 15:00 – 17:00 – somn, apoi, începând cu ora 17:00, întoarcerea la cabină pentru pregătirea spectacolului de la ora 20:00.

Cea mai „inteligentă” sală din lume se află la București

Sala Studio a fost următoarea destinație de pe lista noastră, iar încă de pe holurile care duc spre aceasta am fost anunțați de către Ionuț că vom vedea „sala cea mai «deșteaptă» din lume”, pentru că poate deveni, într-un timp foarte scurt, o sală de teatru de tip arenă, elisabetan sau italian.

Sala Studio, în formula arenă

Sala Studio, în formula arenă

Sala Studio, în formula italiană

Sala Studio, în formula italiană

„O sală de teatru care să se transforme în nici 30 de minute dintr-o sală în altă sală încă nu s-a construit. (…) Când s-a deschis sala, Ion Cojar, fost director al teatrului, a montat «Năpasta» în variantă italiană. Apoi, publicul ieșea în foaier, se întorcea în jumătate de oră în cu totul alt teatru, unde vedea «Conu‘ Leonida față cu reacțiunea». (…) Ne-a fost teamă de faptul că, nemaifolosindu-se din ‘76 mecanismele, o să trebuiască să reparăm mult. N-am făcut decât să adăugăm niște ulei și un panou de comandă nou, pe iPhone.”

Transformarea sălii Studio

„De când a venit Caramitru și până la reconstruire, am mers peste tot în Europa să vedem ce e nou, ca să introducem aici. Sunt lucruri pe care le-am adus și pe care le-am făcut, dar sunt și lucruri pe care le-am considerat mult mai bine făcute la noi. De fapt, nu e importantă schimbarea, important este să le faci să funcționeze. În varianta italiană, Sala Studio are 540 de locuri, în varianta arenă are 590 de locuri”.

Sunt lucruri pe care le-am văzut în Europa şi pe care le-am adus și le-am făcut la TNB, dar sunt și lucruri pe care le-am considerat mult mai bine făcute la noi

Reconstrucţia TNB-ului, încheiată în 2015, a durat patru ani, și a costat nu mai puțin de 73 milioane euro: 26 milioane au venit dintr-un împrumut cu dobândă mică de la Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei, iar restul, de la cinci Guverne diferite ale României.

Sala Pictură, cea mai „intimă” sală a Teatrului Național București

Sala Pictură, cea mai „intimă” sală a Teatrului Național București

Sala Pictură este una dintre cele mai intime incinte dedicate spectacolelor, pe care le-am văzut. Cu o capacitate de 250 de locuri, sala aceasta îi permite spectatorului să observe chiar și cele mai mici expresii faciale ale actorilor, întrucât distanța de la scenă, la ultimul rând de scaune este de 12 metri.

“Cum să nu-ţi placă să joci la Sala Mare?”

Dar “perla Coroanei” Teatrului Naţional este Sala Mare, o încăpere elegantă, dominată de tapiseria de un roșu regal. „Cum să nu-ți placă să joci aici?”, ne întreabă, retoric, Ionuț Corpaci.

Sala Mare, similară cu Sala Olivier a Royal National Theatre din Londra

Sala Mare, similară cu Sala Olivier a Royal National Theatre din Londra

Această sală este una de tip italian și se mândrește cu un loc fruntaș în clasamentul celor mai mari săli de teatru din România, dar și în cel al celor mai bine dotate din Europa, din punct de vedere sceno-tehnic. Este comparabilă cu Sala Mare a Teatrului Național din Budapesta sau cu Sala Olivier a Royal National Theatre din Londra. Aici pot urmări un spectacol 940 de români.

Foaierul Sălii Mari, la fel de elegant

Foaierul Sălii Mari, la fel de elegant

Teatrul Național București mai deține și Sala Media, cea dedicată diferitelor evenimente – culturale sau educaționale -, și Sala Mică, cea căreia i se mai spune și „Sala 9G”, deoarece serveşte drept spaţiu de expresie noii generații de tineri regizori, scenografi şi actori. Aceștia “iau în primire” sala timp de șase săptămâni pentru a se pregăti, se folosesc de recuzita și de decorul TNB-ului și la final joacă spectacolele de câteva ori. În cazul în care piesele sunt suficient de bune pentru Teatrul Național, ele rămân în repertoriul acestuia. Până în prezent s-au desfășurat două stagiuni, iar din 11 piese jucate de tinerii actori, 10 au rămas în repertoriul TNB-ului.

Terasa de pe acoperișul instituției, viitoarea cafenea a iubitorilor de dramaturgie

Terasa de pe acoperișul instituției, viitoarea cafenea a iubitorilor de dramaturgie

Planurile de dezvoltare ale uneia dintre cele mai emblematice instituţii culturale ale României nu se opresc aici, întrucât publicului i se pregătește o miriadă de alte surprize: în vara următoare, el va putea asista la spectacole pe acoperișul clădirii, evenimentele de aici urmând a avea loc de la ora 22. Un etaj mai jos, îi va aștepta cafeneaua deschisă în permanență, loc care merită vizitat, mai ales pentru panorama asupra Pieței Universității şi pentru reflecţiile pe care ea le inspiră – sperăm noi, asupra neclintirii şi creativităţii spiritului românesc, atât de bine ilustrate de către TNB.

Ileana Cosânzeana și personajele din povești celebre de Ion Creangă, precum „Capra cu trei iezi” sau „Ursul păcălit de vulpe”, au evadat din paginile cărților și au poposit pe pereții caselor românilor. Acest lucru a fost făcut posibil datorită imaginației fără limite a unei tinere pasionate de desen și instruite în domeniul amenajărilor interioare. Ana Bănică (32 de ani) a pornit, în urmă cu 7 ani, alături de Bianca Bărbieru, o afacere cu autocolante de perete intitulată mai mult decât sugestiv: „Cai verzi pe pereți”, aluzie la expresia românească ce denotă o întreprindere himerică. Unele dintre modelele „cailor verzi” cuprind și motive tradiționale românești sau personaje care ne-au luminat copilăria și care ne-au transformat în ceea ce suntem astăzi. În prezent, Ana Bănică se ocupă singură de toată „bucătăria” din spatele afacerii. În cadrul unui interviu pentru Matricea Românească, tânăra originară din Constanța a vorbit despre arta sa și despre provocările acestei ingenioase forme de exprimare.

Matricea Românească: Cât de permisivă este pentru tine această formă de exprimare, a creării autocolantelor?

Ana Bănică: Este destul de interesant pentru că, atunci când am dat la facultate, mereu am rămas cu gândul la prima mea pasiune, desenul. Eu am terminat Liceul de Artă și am desenat dintotdeauna, dar am început să fac amenajări, iar la birou am întâlnit ideea aceasta, a autocolantelor de perete. Pentru mine este o chestiune foarte simpatică, pentru că se combină pasiunea mea pentru desen cu amenajările interioare. Se împletesc foarte bine, pentru că nu e vorba doar despre un desen drăguț pe care-l pui apoi pe perete. Trebuie să te gândești ce culori să aplici ca să se potrivească interiorului, ce dimensiuni trebuie să aibă, cum ar arăta mai bine și unde: într-un dormitor, într-un birou, într-un living etc. Profesia pe care am învățat-o se echilibrează foarte bine cu pasiunea mea pentru desen, în această afacere.

Matricea Românească: Cum văd românii această formă de cultură? Putem vorbi despre un fenomen al autocolantelor de perete?

Ana Bănică: Nu. Bineînțeles, există mai multe firme care realizează autocolante de perete, dar eu sunt singura care face design-ul, adică toate desenele îmi aparțin. La început, a fost destul de ciudat, pentru că nu era o formă de decorare atât de cunoscută, și până s-au lămurit oamenii despre ce este vorba, a durat un pic. Mă priveau cu puțină neîncredere la început, dar am participat la diferite târguri și am organizat ateliere de lucru. Când oamenii vin și ating, este altceva decât în online. Prezența în offline a fost destul de importantă pentru afacere. În online e magazinul, dar este clar că trebuie să te întâlnești cu oamenii, să vorbești cu ei. Mie îmi place să interacționez cu oamenii, deci cu atât mai bine.

Autocolantul „Capra cu trei iezi”, după povestea omonimă de Ion Creangă

Autocolantul „Capra cu trei iezi”, după povestea omonimă de Ion Creangă

«Capra cu trei iezi» a fost cumpărat destul de mult de români, care l-au trimis în străinătate pentru alți români

Matricea Românească: Din câte am văzut în portofoliul tău, ai și modele care conțin motive tradiționale. Putem vorbi aici despre o educare a românilor privind originile lor?

Ana Bănică: Da, sigur că se poate. Eu mă bucur foarte mult că există această înflorire a interesului pentru tradiții. Posibilitățile sunt nelimitate, iar lucrurile acestea nu se petrec doar în design, ci și în muzică, peste tot. De exemplu, am realizat acest autocolant, cu „Capra cu trei iezi”, dar am auzit mai multe comentarii care spuneau că povestea este un pic sinistră, or mie nu mi se pare că ar fi așa. Acolo este vorba și despre moarte, și despre dreptate. E o poveste cu mult substrat.

Când am realizat autocolantul, am primit și critici: „Fix «Capra cu trei iezi» ai ales-o!”. Dar cele mai multe reacții au fost foarte bune, mai ales că nu puteam să ilustrez o scenă din poveste, ci am reprezentat doar capra cu iezii: capra este serioasă, iedul cel mic este cuminte, și ceilalți doi iezi sunt zvăpăiați. A fost foarte bine primit și mi s-a spus că este foarte expresiv. Am introdus în autocolant și prima frază a textului, un lucru foarte drăguț, și câteva persoane chiar mi-au spus: „Pentru că ai introdus tu o bucată din text, am început să le citesc copiilor”. Este foarte frumos să vezi că oamenii vin cu asemenea răspuns și că îi provoci, într-un fel. Autocolantul „Capra cu trei iezi” a fost cumpărat destul de mult de români, care l-au trimis în străinătate pentru alți români.

Creatoarea Ana Bănică

Creatoarea Ana Bănică Foto: Mihai Vladu

Matricea Românească: Ai avut multe comenzi de autocolante cu povești și motive tradiționale românești?

Ana Bănică: Da. Oamenii le cumpără pe cele tradiționale. Eu vând și în străinătate, dar străinii nu sunt atât de încântați, pentru că ei oricum nu înțeleg „Capra de iezi”, ci sunt mai degrabă interesați de restul modelelor pe care le am.

Matricea Românească: Ai îmbrăcat capra în ie…

Ana Bănică: Da, unde mai pui că o am și pe Ileana Cosânzeana! Pe Ileana am vândut-o și străinilor, pentru că ea este un fel de zână bună a culturii, și este mai ușor de „digerat” decât o capră îmbrăcată în costum tradițional.

Matricea Românească: Are echivalent și în alte mitologii.

Ana Bănică: Da, exact.

Matricea Românească: Ce povești poți spune printr-un autocolant?

Ana Bănică: În general, la autocolantele acestea, ca orice alt artist, spun mici povești de-ale mele. Nu toată lumea le percepe la fel, fiecare înțelege ce vrea, dar este important să stârnească emoții. De acest lucru m-am asigurat, pentru că primesc reacții foarte bune și înveselesc oamenii.

Ileana Cosânzeana este «un fel de zână bună a culturii», cu echivalent și în alte mitologii de pe glob

Matricea Românească: Este, până la urmă, arta de a spune multe lucruri prin puțin?

Ana Bănică: Fără îndoială. Eu folosesc forme foarte simple, culori puține, tocmai pentru a se potrivi în cât mai multe interioare. Este foarte important și cum aplici autocolantul în cameră. Întotdeauna mi-am oferit ajutorul – unii l-au cerut, alții nu. De asemenea, eu am văzut unele autocolante într-un fel, dar am avut surprize foarte plăcute, în așa fel încât să le văd lipite într-un cu totul alt fel, pentru că ele se pot decupa, elementele se pot reașeza pe perete. Deci autocolantele lasă o libertate destul de mare și celui care le cumpără, care nu este îngrădit de mine. De exemplu, am un autocolant foarte popular, „Planetarium”, cuprinzând planetele, în ordinea lor față de Soare. Acest autocolant se poate decupa și se poate lipi după dorință: pe tavan, pe perete, pe mobilier etc. Am văzut că oamenii s-au jucat foarte mult cu acest model, și-au creat poveștile lor, au schimbat ordinea planetelor. Oamenii abia așteaptă să se joace și asta îmi place și mie la ceea ce fac, că mă joc foarte mult.

Ileana Cosânzeana

Ileana Cosânzeana

Matricea Românească: Creațiile tale permit și o colaborare cu artistul.

Ana Bănică: Da. De multe ori se întâmplă să lucrez și autocolante personalizate. Clientul îmi dă un sumar – mă refer aici la clienții mici, care vor ceva personalizat. Dar m-am mai întâlnit și cu firme, care au vrut să-și decoreze biroul. Am lucrat foarte bine, îmi place să personalizez.

Matricea Românească: Autocolantele cu motive tradiționale ar trebui așezate într-un anumit spațiu?

Ana Bănică: Autocolantul de perete în sine este o soluție de decorare rapidă și oarecum ieftină. Nu este precum tapetul, nu este un tablou. Mi se pare că este foarte ușor de aplicat acasă și cred că se pretează mai bine în spații care tind mai mult spre stilul minimal, precum Ikea, sau spre cel tradițional, combinat cu cel modern.

Ana Bănică, în atelierul „Cai verzi pe pereți”

Ana Bănică, în atelierul „Cai verzi pe pereți”

Matricea Românească: Care a fost modelul care te-a provocat cel mai mult?

Ana Bănică: La început, toate sunt o provocare, după care mă bucur că au ieșit bine. Am realizat, anul acesta, două autocolante – unul este cu Bucureștiul, iar altul cu litoralul românesc. Pentru ele, a trebuit să desenez foarte multe schițe după clădiri, după diverse monumente, pe care apoi le-am minimalizat și le-am stilizat foarte mult. Pentru București, am făcut câteva secvențe, care au format un traseu ce are legătură și cu mine: începe la Obor, unde este Moara lui Asan, care este un monument superb, abandonat. Se continuă spre Unirii, apoi spre Universitate, după care ajunge la Arcul de Triumf, care este capătul.

Scene din București

Scene din București

Am mai realizat și litoralul, care începe în Deltă și se termină la Vama Veche. Acestea sunt importante și pentru mine, pentru că nu pot să nu am un aport. Autocolantele au fost provocatoare, mi-a fost foarte greu. Eu sunt limitată și de dimensiuni, întrucât nu pot realiza ceva foarte mare, pentru că oamenii nu au unde să le lipească și creațiile trebuie să fie modulare. Deci, a fost dificil până am desenat, până mi-am dat seama cum pot să simplific clădirile – de exemplu, la Cazinoul din Constanța, care este o clădire foarte complexă, trebuia să extrag trăsăturile principale. Reacțiile au fost pe măsură și sunt foarte fericită. Pentru mine este important și să trag un semnal de alarmă, dacă simt că este nevoie.

De exemplu, în autocolantul cu Bucureștiul, sunt foarte multe mașini reprezentate acolo și mai puțini bicicliști. Mai am și monumentul Moara lui Asan, pe care nimeni nu-l știe și nu se interesează de el. Pe cel cu Bucureștiul l-au lipit niște clienți, într-un bar, pe peretele unui hol, și se pare că s-a întâmplat să se cojească puțin peretele. Ce au făcut ei? S-au gândit, au decupat niște mașini și au făcut un mare „accident”. M-am distrat. De aceea spun că oamenii pot interacționa cu autocolantul și cu ce fac eu.

Litoralul românesc s-a mutat... pe uscat

Litoralul românesc s-a mutat… pe uscat

Matricea Românească: Cum arată atelierul tău?

Ana Bănică: La început, nu aveam unul, am funcționat în garsoniera Biancăi, apoi ne-am mutat ba pe un hol, ba la demisol. Dar acum am un atelier pe care-l împart cu sora mea, care coase diferite lucruri. Acolo lucrez, acolo este plin de autocolante, acolo am cutter-plotter-ul, acolo desenez.

Pentru un copil, poate să existe Disney, dar la fel de bine poate să existe și «Capra cu trei iezi»

Matricea Românească: Revenind la poveștile românești, mai au ele loc în viața copiilor, dată fiind abundența personajelor tip Disney? Cât este de important ca micuții să crească alături de „Ursul păcălit de vulpe”, chiar în varianta murală?

Ana Bănică:  Aici este și altă discuție. Sunt părinți care cumpără și „Capra cu trei iezi”, și „Ursul păcălit de vulpe”, și Ileana. Cea din urmă are mai mult succes. Eu cred că părinții au foarte multă libertate în a le arăta copiilor că se poate și una, și alta. Până la urmă, este alegerea lor. Pentru un copil, poate să existe Disney, dar la fel de bine poate să existe și „Capra cu trei iezi”, nu este nicio problemă. Nu se exclud.

Matricea Românească: Deci Mickey nu concurează cu personajele românești.

Ana Bănică: Nu cred. N-ar trebui. Și eu am fost copil și abia așteptam să văd la televizor desene animate, dar eram și alături de cărțile mele de povești. Părinții sunt cei mai importanți, ei trebuie să le arate ambele variante. Între modelele tradiționale și cele netradiționale – fie copilașii care zboară cu baloanele, fie unicornii, care ar putea fi interpretați drept niște cai năzdrăvani -, sunt mai populare cele din urmă. Nu toată lumea vrea să aibă în casă motive tradiționale, dar asta nu înseamnă că nu le apreciază. Poate că nu se potrivesc. În schimb, au fost foarte mulți tineri care au cumpărat brâurile tradiționale – sunt modulare, au 120 centimetri și le poți aplica pe perete, ca o bandă decorativă. Am auzit că le-au aplicat în sufragerie, în bucătărie, în hol.

Ana Bănică, la discuţia cu Matricea Românească

Matricea Românească: Câți ani se împlinesc de când lucrați?

Ana Bănică: 7 ani.

Matricea Românească: A devenit, între timp, și o afacere?

Ana Bănică: Da. A durat ceva timp. Noi am început în 2009, în plină criză, când eram destul de solicitate, pentru că a trebuit să lucrăm în paralel, și ca arhitecți, și am făcut și design grafic. După cam trei ani a început să se echilibreze situația, și acum trăiesc numai din asta. Chiar am timp și să revin asupra desenului pe hârtie.

Matricea Românească: Cât de dificil este echilibrul de a ține o afacere și de a fi și creator?

Ana Bănică: Am timp să creez modele noi, pentru că nu este o afacere în care vând întruna. Eu știu destul de bine perioadele din an: este «nebunie» de Crăciun, apoi vine o perioadă mai liniștită. Prin urmare, îmi programez în funcție de aceste perioade – pe care le-am învățat destul de bine – și creația, și organizarea. Acum câțiva ani se întâmpla să avem pauze destul de mari, să nu știm ce facem în acea perioadă, motiv pentru care intram în panică. În prezent, nu mai este cazul.

Ana Bănică, prezentând un nou model de autocolant

Ana Bănică, prezentând un nou model de autocolant

Matricea Românească: Ce teme te preocupă în perioada următoare?

Ana Bănică: Sinceră să fiu, mă gândesc la niște modele noi pentru iarnă, care să aibă legătură cu muntele. Vor mai fi și niște autocolante mai «băiețoase», pentru că mai toate modelele mele sunt ceva mai feminine. Nu știu exact cum vor fi, dar eu am un caiet de schițe – pentru că nu există perioadă în care eu să nu desenez -, le adun, apoi mă uit și selectez. Dar se întâmplă uneori să îmi spună un client că vrea un model care mie să îmi placă atât de mult, încât să îi cer voie să îl adaptez și pentru site. De cele mai multe ori, clienții sunt de acord.


„Povestea mea este povestea unei femei care cântă. Acesta este rostul meu”. Așa ni s-a recomandat Doina Lavric Parghel, o distinsă doamnă, care aduce în fața publicului autohton şi nu numai muzica tradițională românească. Pe Lavric Parghel am cunoscut-o la Curtea de Argeș, acolo unde a interpretat câteva melodii uimitoare, cu prilejul unui vernisaj al unor artiști, între care s-a numărat și soțul ei, Virgil Parghel.

Blândețea Doinei Lavric Parghel ne-a atras instantaneu și nu am avut nicio putinţă de scăpare, pentru că ne comportam precum fluturii care caută lumina în ceasul negru al nopții. Într-un mediu haotic, populat de oameni care consideră că spiritul nu are nevoie de panaceu, discuția cu interpreta ne-a înseninat ziua și ne-a oferit momente care nu vor fi uitate prea curând.

Matricea Românească a avut privilegiul de a întâlni un om pasionat, transfigurat atunci când interpretează un cântec tradițional. Doina Lavric Parghel „apelează” la o singură „armă” atunci când se află pe scenă, dar care s-a dovedit a fi cea mai eficientă: sufletul.

„Nu mă îmbrac în portul popular pentru că, atunci când te recomanzi drept cântăreț de muzică populară, costumul te ajută foarte mult, te recomandă. Costumul acesta îți dă credibilitate. Ești mai mult sau mai puțin convingător. Când ești fără costum, atunci să te văd că tu convingi, că exprimi o spiritualitate a locului, că ești de acolo! Am zis: «Ia să văd, sunt de acolo? Oamenii mă cred pe cuvânt? Pot să produc o stare? Sunt capabilă să fac asta?»”, a explicat artista, exclusiv pentru Matricea Românească.

Cântece cu povești rostite

Interpreta iubește doinele – numele parcă i-a fost predestinat -, de aceea, repertoriul său cuprinde foarte multe astfel de piese, iar cântecele nu sunt cântate oricum, ci sunt însoțite de scurte povești, rostite de vocea care încălzește inima ascultătorului. Ca o confirmare a valorii sale artistice, Doina Parghel a împărţit scena şi cu binecunoscutul interpret de muzică tradițională Grigore Leșe.

Doina Lavric Parghel, cântând la un vernisaj de la Curtea de Argeș

Doina Lavric Parghel, cântând la un vernisaj de la Curtea de Argeș Foto: Mihai Vladu

„Îmi plac cântecele «pe gol», și așa le cânt, dar și acompaniindu-mă de cobză. Numai de cobză. Mă mai și opresc și rostesc câte ceva. Comunic cu publicul. Îi spun mereu că și cu dragostea asta, îți trebuie minte-n cap, ca s-o poți purta. Și apoi cânt melodii de dragoste. Sau spun o poveste. De exemplu, despre o fată, care s-a măritat, săraca, deși avea 20 de ani. Sau, altă poveste, despre un împărat și-o împărăteasă, care aveau o singură fată foarte frumoasă, dar cam leneșă. Și nici n-avea chef de treabă. Atunci, au chemat pe toți înțelepții împărăției: «Ce să facem cu fata asta?». Înțelepții s-au sfătuit trei zile și trei nopți. Și au spus așa: «Înălțate împărate și înălțată împărăteasă, ne-am sfătuit noi și am gândit așa – ce vă spunem noi, să nu vă fie cu supărare – fata, când nu-i bună de nimic, e bună de măritat!»”.

Publicului îi cânți cântecul de jale, care vorbește despre dispariția celui drag, despre durerea ta adâncă, de te doare și ultimul fir de păr din cap

Doina Lavric a dezvăluit, pentru Matricea Românească, izvorul inspirației celor mai frumoase și mai înduioșătoare cântece tradiționale românești: durerea. De la ea am aflat că omul îndurerat este cel care cântă cu atâta patos, încât învăluie în suferință și ascultătorul, pentru care numai lacrimile pot vorbi. Este de prisos să mai menționăm că, atunci când cântă, și interpreta noastră simte de multe ori cum lacrimile vor să se arate, dar „le stăpânesc. Ele vin, dar te oprești, pentru că e omenesc. Respiri, te oprești, și lumea te înțelege”.

Copiii, fascinați de cântecele Doinei Parghel

Copiii, fascinați de cântecele Doinei Parghel

„Omul cântă când are nevoie să-i fie sufletul oblojit. Nu când este deja oblojit, nu când e reparat, nu când este perfect. Atunci, nu ai nevoie de nimic, nu ai nevoie de doftor. Dar când ți-e sufletul amărât… «Cine nu-i mâncat de rele / Nu știe a cânta de jele». Inspirația vine din suferință. Lucian Blaga spunea: «Nicio suferință nu-i atât de mare, să nu se preschimbe-n cântare». Cântecul trebuie să fie cântare. Laşi lacrimile acasă, nu te smiorcăi. Apoi, transfigurezi. De aceea, cântecul e minunat. De ce e trist cântecul? De aia e trist, pentru că de acolo vine, din tristețe. Publicului îi cânți cântecul de jale, care vorbește despre dispariția celui drag, despre durerea ta adâncă, de te doare și ultimul fir de păr din cap. Vorbești despre război, despre lucruri strașnice, și totuși nu te poți abține să asculți. Vrei să asculți o dată, și înc-o dată. Ai nevoie de durerea aceea, ca să te vindeci și pe tine”.

Muzica tradițională aduce „un ban mai puțin, sau deloc”

De ce muzică tradițională și nu populară? La această întrebare, Doina Parghel a răspuns cu eleganță, subliniind că a ales-o pe cea dintâi, pentru că „este ceea ce pătrunde în spiritualitatea noastră și rămâne și peste 2-300 de ani”, drept pentru care a rezistat tentației de a alege să interpreteze muzică populară, cea care se cântă într-un anumit moment, asumându-şi să câștige „un ban mai puțin, sau deloc”. „Acum e populară maneaua, care a intrat și în folclor, în muzica populară țărănească – s-au întrepătruns și sunt ceea ce se cântă acum. Unora le place, unora nu”.

Lumea e atrasă de muzica tradițională. E fals să spunem: «Nu le dăm asta, pentru că ei au nevoie de altceva. Nu se cere»

Artista își apără repertoriul care îi place și pe care-l prețuiește și este mulțumită deoarece, de-a lungul anilor, s-a bucurat de aprecierile românilor, ea punctând că niciodată nu i-a fost respinsă munca.

Doina Parghel pentru-Matricea-Romaneasca-foto-interior25

„Lumea e atrasă de muzica tradițională. E fals să spunem: «Nu le dăm asta, pentru că ei au nevoie de altceva. Nu se cere». Aceasta este justificarea noastră meschină, pentru că ne e lene, pentru că nu știm, pentru că vrem succesul facil, pentru că vrem banii câștigați ușor. Nu mi s-a întâmplat să fiu respinsă – nu eu, ci ceea ce fac – niciodată. În public se află țărani, intelectuali, muncitori, oameni de mâna a treia sau a șaptea, ce contează?”.

Datorită Doinei Lavric Parghel, un artist de suflet, mândru purtător al rădăcinilor sale, am înţeles mai bine frumusețea muzicii tradiționale românești. Ascultând-o, ne-am întristat, am zâmbit, apoi ne-am înseninat – semn că muzica ei şi-a împlinit menirea.

Curtea de Argeș, locul unde regii au ales să odihnească

29 septembrie 2016 |
„Curtea de Argeș îți vorbește, trebuie doar să ai răbdare să o asculți și te cucerește”. Sunt cuvintele simple ale unui argeșean, dar care exprimă esența experienței în acest mic oraş cu parfum medieval. Matricea Românească a cunoscut, la pas,...