Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
De către

Mihaela Cristea

CellEAST Festival 2022 – Primul festival de violoncele din România se desfășoară în București în perioada 3 – 11 mai 2022, având invitați violonceliști de renume internațional cu o bogată experiență solistică și pedagogică precum: Andrei Ioniță – Germania, Denis Severin – Elveția, Valentin Răduțiu – Germania, românii Răzvan Suma, Mircea Marian, Ștefan Cazacu, Marin Cazacu, Dragan Djordjević – Serbia și Atanas Krastev – Bulgaria.

 

Pe durata festivalul aceștia vor susține concerte alături de Filarmonica George Enescu, Orchestra Română de Tineret și Orchestra de Cameră Radio, oferind publicului o mare diversitate din repertoriul violoncelistic universal. Așadar, la Ateneul Român și Sala Radio vor răsuna compoziții de D. Kabalevsky, O. Respighi, B. Lyatoshinsky, A. Dvorak, R. Schumann, F. Gulda, D. Dediu, P. I. Ceaikovski și C. Saint-Saëns.

 

În paralel cu programul concertistic se vor desfășura cele două Masterclass-uri – Future CellEAST și MiniCellos, programe educaționale pentru avansați, respectiv începători, susținute de violonceliștii invitați la Universitatea Națională de Muzică din București. Masterclass-ul MiniCellos va fi susținut de profesoarele: Teodora Atanasova – Bulgaria, Ani Marie Paladi și Ella Bokor – România.

”Frumusețea violoncelului nu constă doar în complexitatea, sensibilitatea sau sunetul minunatului instrument, ci și a comunității la nivel internațional pe care o generează. Formații muzicale de cel mai înalt nivel de duo, trio, cvartet, sau ansambluri orchestrale sunt apreciate la scară largă în întreaga lume. Festivaluri de violoncele și concursuri ridică în fiecare moment nivelul profesional al violonceliștilor, din ce în ce mai fascinanți. Șansa surâde prin CellEAST Festival nu numai generațiilor tinere din România care vor avea șansa de a studia la Masterclass-urile Future CellEAST și MiniCellos, ci mai ales publicului românesc, care va avea parte de cel mai înalt nivel de reprezentare a violoncelului. 6 concerte/recitaluri, 56 de cursanți din 8 țări, 12 profesori de cel mai înalt nivel, cele mai importante societăți de concerte și educaționale din București – ce am vrea mai mult de la prima ediție a CellEAST Festival???”, spune Răzvan Suma, director artistic al CellEAST Festival

 

Detalii despre programul concertelor CellEAST Festival, Future CellEAST, MiniCellos și violonceliștii invitați puteți afla pe www.celleast.com

 

Biletele se pot achiziționa de la casele de bilete ale sălilor de concert unde au loc evenimentele sau de pe https://www.fge.org.ro/calendar/ – pentru concertele de la Ateneul Român, și https://www.iabilet.ro – pentru concertul de la Sala Radio.

 

 

Concertele CellEAST Festival 2022

 

  • 5 si 6 mai 2022, ora 19:00 – Concerte în cadrul stagiunii Filarmonicii George Enescu la Ateneul Român

 

  • Soliști: Andrei Ioniță, Denis Severin și Valentin Răduțiu
  • Dirijor – Cristian Oroșanu

 

În program:

  1. Kabalevski – Concertul nr. 1 în sol minor, op. 49, pentru violoncel și orchestră
  2. Respighi – Adagio cu variațiuni pentru violoncel și orchestră
  3. Lyatoshinsky – Melodie, aranjament de M. Ulikhanyan
  4. Dvořák – Concertul în si minor, op. 104, pentru violoncel și orchestră

 

  • 8 mai 2022, ora 19:00 – MAESTROS CONCERT – Concert la Ateneul Român cu profesorii invitați în cadrul CellEAST Festival și la Masterclass-urile Future CellEAST și MiniCellos

 

  • Soliști: Andrei Ioniță, Denis Severin, Valentin Răduțiu, Răzvan Suma, Ștefan Cazacu, Mircea Marian, Marin Cazacu, Atanas Krastev, Dragan Djordjević, Teodora Atanasova, Ani Marie Paladi și Ella Bokor

 

În program:

  1. Offenbach – Bolero, G. Faure – Cantique de Jean Racine, G. Rossini – Bărbierul din Sevilla, G. Bizet – Carmen, W. Lindemann – Mambo for Six, G. Goltermann – Nocturne, J. Klengel – Hymnus, V. Lobos – Bachianas Brasileiras – Andante, G. Sollima – Violoncelles, vibrez! G. Sollima – Marsh și J. Strauss II – Trisch-Trasch Polka for Cello Orchestra

 

  • 9 mai 2022, ora 19:00 – Concert la Ateneul Român cu Orchestra Română de Tineret

 

  • Soliști: Răzvan Suma, Mircea Marian și Ștefan Cazacu
  • Dirijor – Noam Zur

 

În program:

  1. Schumann – Concertul în la minor, op. 129, pentru violoncel și orchestră
  2. Dediu – Concertul pentru violoncel și orchestră op. 167
  3. Gulda – Concertul pentru violoncel și orchestră de suflători

 

  • 10 mai 2022, ora 18:00 – MASTERCLASS CONCERT – Future CellEAST și MiniCellos, desfășurat la Universitatea Națională de Muzică București, sala George Enescu, în cadrul stagiunii NOI DĂM TONUL!

 

PROGRAM SURPRIZĂ!

 

Intrarea liberă în limita locurilor disponibile

  • 11 mai 2022, ora 19:00 – Concert la Sala Radio alături de Orchestra de Cameră Radio

 

  • Soliști: Marin Cazacu, Dragan Djordjević și Atanas Krastev
  • Dirijor – Martjin Dendievel

 

În program:

  1. Fauré – Masques et Bergamasques, op. 112
  2. I. Ceaikovski – Aria Lenski din opera Evgheni Oneghin, transcripție pentru violoncel și orchestră
  3. Saint-Saëns – Concertul nr. 1 în la minor, op. 33, pentru pentru violoncel și orchestră
  4. I. Ceaikovski – Variațiunile pe o temă rococo, op. 33, pentru violoncel și orchestră

 

Profesioniști desăvârșiți, prezențe active pe platourile de filmare ale producțiilor importante realizate în România ultimilor 50 de ani și personalități îndrăgite în lumea cinematografiei autohtone, asistenții de cameră Pompiliu Avram, Mihai Mihăilescu și Constantin Nica vor fi omagiați la Gala Premiilor Gopo 2022.  Contribuția  lor majoră adusă filmului românesc va fi recompensată cu Premiul Special, oferit în cadrul evenimentului programat pe 3 mai, la Teatrul Național ,,I. L. Caragiale’’ din București.

Unul dintre veteranii Studiourilor Buftea, Pompiliu Avram și-a dedicat cinci decenii din viață filmului, timp în care a lucrat la realizarea a zeci de titluri sonore, semnate de regizori de marcă ai cinematografiei autohtone. S-a născut în luna octombrie a anului 1951 și a început să exploreze lumea imaginii de film la Liceul de tehnică cinematografică. Imediat după absolvire, la începutul anilor ’70, au apărut pe marele ecran primele producții din echipele cărora a făcut parte, ca asistent de cameră: Săgeata căpitanului Ion (r. Aurel Miheleș, 1972), Aventurile lui Babușcă (r. Gheorghe Naghi, Geta Doina Tarnavschi, 1973), Ilustrate cu flori de câmp (r. Andrei Blaier, 1975) și Patima (r. Mircea George Cornea, 1975). Ca operator, și-a pus amprenta asupra unor filme precum Drumul oaselor (r. Doru Năstase, 1980), Convoiul (r. Mircea Moldovan, 1981), Angela merge mai departe (r. Lucian Bratu, 1981), Nea Mărin miliardar (r. Sergiu Nicolaescu, 1979), Noi, cei din linia întâi (r. Sergiu Nicolaescu, 1986) sau Patul lui Procust (r. Viorica Meșină, Sergiu Prodan, 2001).

 

 

De-a lungul carierei sale, și-a adus contribuția la realizarea unor filme de referință din cinematografia română, printre care se numără titluri ca  A fost sau n-a fost? (r. Corneliu Porumboiu, 2006), 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile (r. Cristian Mungiu, 2007) sau Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari (r. Radu Jude, 2018). Le-a insuflat pasiunea pentru imagine și fiilor săi, care la rândul lor au ales să urmeze cariere în domeniu.

Mihai Mihăilescu a început să lucreze în producția de film la finalul anilor ’60, iar de-a lungul timpului s-a implicat, ca operator și asistent de cameră, în realizarea a zeci de pelicule foarte apreciate. Diminețile unui băiat cuminte (r. Andrei Blaier, 1967) se numără printre primele producții la care a lucrat. În 1968 apărea pe marele ecran Columna, în regia lui Mircea Drăgan, la realizarea căruia a contribuit în calitate de operator. A colaborat cu figuri importante ale cinematografiei, precum Lucian Pintilie (De ce trag clopotele, Mitică?, 1981), Mircea Mureșan (Baltagul, 1969), Nae Caranfil (È pericoloso sporgersi, 1993), Alexandru Tatos (Casa dintre câmpuri, 1980 și Secvențe, 1982), Nicolae Mărgineanu (Binecuvântată fii, închisoare, 2002) sau Stere Gulea (Ochi de urs, 1983).

Constantin Nica este activ de peste 45 de ani în lumea filmului și a lucrat atât la realizarea unor producții autohtone de succes, cât și pe platourile unor proiecte internaționale foarte cunoscute. S-a născut în 1954, iar în anii ’70 a făcut primii pași în lumea cinematografiei. În 1976 se lansa pe marele ecran Mere roșii (r. Alexandru Tatos), primul film din echipa de producție a căruia a făcut parte, în rolul de asistent de cameră. A devenit apoi unul dintre colaboratorii frecvenți ai regizorului Mircea Veroiu, în echipa căruia a lucrat pentru realizarea unor filme precum Mânia  (1977), Artista, dolarii şi ardelenii (1980), Semnul șarpelui (1981) – la care a contribuit ca operator, Așteptând un tren (1982), Să mori rănit din dragoste de viață (1984) și Adela (1985).

 

 

A avut ocazia să lucreze și la Rămășagul, una dintre producțiile semnate de legendarul Ion Popescu-Gopo, și s-a implicat cu dedicare în realizarea unor titluri care au marcat istoria cinematografiei române: Secvențe (r. Alexandru Tatos, 1982), Filantropica (r. Nae Caranfil, 2002), Polițist, adjectiv (r. Corneliu Porumboiu, 2009), Aurora (r. Cristi Puiu, 2010), Poziția copilului (r. Cãlin Peter Netzer, 2013), Câinele japonez (r. Tudor Cristian Jurgiu, 2013), Closer to the Moon (r. Nae Caranfil, 2014), Aferim! (r. Radu Jude, 2015). După 1990, Constantin Nica a făcut parte și din echipele unor producții internaționale de amploare. Printre acestea s-a numărat chiar Subspecies, horror-ul fantasy în regia lui Ted Nicolaou, care a fost primul film american turnat vreodată în România și care avea să devină doar prima parte a unei serii de cult.

Evenimentul va avea loc pe 3 mai și va fi transmis în direct pe VOYO, TIFF Unlimited și premiilegopo.ro, începând cu ora 19:00. Lista completă a nominalizărilor este disponibilă online și poate fi consultată pe website-ul evenimentului: https://premiilegopo.ro/nominalizari.

 

 

Bursa de Spectacole de la Sibiu, singura structură de acest gen din România și una dintre cele mai valoroase din lume, se va desfășura în perioada 27-30 iunie 2022, în aceeași triplă dimensiune – fizică, hibridă și online, în cadrul Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu.

Participanții prezenți în Sibiu, dar și cei ce nu vor putea călători vor dialoga și construi împreună, prin soluții digitale, noi proiecte artistice și culturale. Bursa va fi din nou, timp de patru zile o punte între dimensiunea fizică și cea online, un loc de întâlnire, conversație, construire și imaginație pentru toți cei care activează în domeniul artelor spectacolului. Participanții sunt invitați să se înscrie până în data de 31 mai, completând formularul dedicat din această ediție.

 

Cine poate participa la Bursa de Spectacole:

  1. Artist/Companie

Artist independent, companie de teatru care produce spectacole sau alte tipuri de produse culturale: teatru, dans, muzică, circ, artă stradală, artă vizuală, artă digitală, film, artă multidisciplinară etc.

  1. Producător/Agent/Promotor

Profesionist care reprezintă artiști și companii artistice, produce și promovează spectacole sau alte tipologii de produse culturale.

  1. Director/Programator/Reprezentant

Profesionist care găzduiește și/sau organizează spectacole și evenimente artistice.

 

Bursa de Spectacole de la Sibiu este o structură asociată a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu (FITS), marcă înregistrată la OSIM. Aceasta acordă șanse tuturor artiștilor, operatorilor culturali, instituțiilor de spectacole și rețelelor culturale care își doresc să întâlnească producători importanți din întreaga lume. Prin evenimentele sale, Bursa oferă participanților, încă de la prima ediție din 1997, contextul ideal de a-și promova proiectele artistice și de a stabili parteneriate în domeniul artelor spectacolului.

 

Despre FITS

Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu (FITS) este primul mare festival din Europa Centrală și de Est, unul dintre cele mai mari festivaluri din lume și cel mai mare eveniment dedicat artelor spectacolului din România. Anual, festivalul este un prilej de sărbătoare, cu spectacole excepționale invitate din țări precum: Marea Britanie, Germania, Franța, SUA, Polonia, Israel, Japonia, Austria, Elveția, Italia, China, Spania, Republica Moldova ș.a. FITS este organizat sub Înaltul Patronaj al Președinției României, cu sprijinul Primăriei Municipiului Sibiu, al Consiliului Local Sibiu, Guvernului României, Ministerului Culturii, Ministerului Educației, Ministerului Apărării Naționale, Institutului Cultural Român, Consiliului Județean Sibiu. Acest eveniment reunește mari artiști ai scenei mondiale, oferind publicului posibilitatea de a se bucura de unele dintre cele mai apreciate spectacole ale lumii, recunoscute la nivel internațional și recompensate cu distincții prestigioase.

 

 

Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu se află anul acesta la a 29-a ediție și se va desfășura în perioada 24 iunie – 3 iulie 2022, cu tema Frumusețe / Beauty. În această perioadă dificilă, dar provocatoare, Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, alături de Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu și toate structurile asociate, au reușit să identifice cele mai bune soluții, în așa fel încât dialogul creat împreună cu publicul să stea sub semnul calității și al emoției. După doi ani de pandemie, boală, suferință, război, migrație și disperare, frumusețea rămâne motorul speranței, iar miracolul frumuseții poate salva lumea, după cum spunea un mare scriitor. În vremuri ca acestea, greutăților financiare, amenințării conflictelor, izolării și tuturor vicisitudinilor, trebuie să ne opunem prin zâmbet, armonie, încredere în frumos, prin creație și bucurii lăuntrice.

Reprezentațiile Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu vor fi disponibile în săli de spectacole, în spații neconvenționale, în biserici, în piețele centrale ale Sibiului și în casele spectatorilor, prin site-ul oficial FITS, www.sibfest.ro, www.scena-digitala.ro, pagina de Facebook și canalul de YouTube.

Ediția de anul acesta este adaptată astfel încât sutele de spectacole care fac parte din programul Festivalului să fie accesibile unor categorii cât mai largi de public, motiv pentru care organizatorii continuă să organizeze evenimentul în triplă dimensiune. FITS va avea o componentă fizică: pe scenă, în locațiile FITS în aer liber, în spații istorice, piețe publice și biserici, un program online: spectacole filmate/înregistrate, adaptate special pentru mediul digital, cât și o dimensiune hibridă: transmisiuni live în teatre și cinematografe ale spectacolelor jucate fie în locațiile festivalului, fie pe scenele teatrelor partenere din întreaga lume.

FITS păstrează tradiția marilor reprezentații în spații deschise, la care accesul publicului va fi liber, iar suplimentar va difuza, în mediul online, o serie de spectacole cu acces gratuit.

 

 

 

 

Doi dintre cei mai valoroși actori din România,  nume de referință pentru lumea filmului și a teatrului, Victor Rebengiuc și Mariana Mihuț vor fi onorați la cea de-a 16-a ediție a Premiilor Gopo cu Premiul pentru întreaga carieră. Cele două personalități vor fi premiate în cadrul evenimentului care celebrează performanțele creatorilor români din domeniul cinematografiei, organizat pe 3 mai, la Teatrul Național ,,I.L. Caragiale’’ din București, și transmis în direct pe VOYO, TIFF Unlimited și premiilegopo.ro.

 

Cu o carieră artistică impresionantă, care se întinde peste șase decenii și jumătate, Victor Rebengiuc este unul dintre cei mai importanți actori de film, teatru și televiziune din România. S-a născut în București, la 10 februarie 1933, a debutat pe marele ecran în 1956, în lungmetrajul Mândrie (Marius Teodorescu), iar în 1964 a cucerit publicul în rolul magistral din Pădurea spânzuraților (r. Liviu Ciulei). Generații întregi de cinefili l-au admirat în Moromeții (r. Stere Gulea, 1987), în producțiile regizate de Lucian Pintilie (De ce trag clopotele, Mitică?, Balanța, Prea târziu, Terminus Paradis, Niki Ardelean, colonel în rezervă, Tertium non datur), în filmele lui Dan Pița (Tănase Scatiu, Dreptate în lanțuri, Faleze de nisip, Omul zilei), sau în lungmetraje recente și foarte premiate precum Medalia de onoare (r. Călin Peter Netzer, 2009), Câinele japonez (r. Tudor Cristian Jurgiu, 2013 – film pentru care a obținut un alt Premiu Gopo) sau Aferim! (r. Radu Jude, 2015). Celor peste 70 de roluri pe care le-a interpretat cu măiestrie în film, li s-au alăturat, de-a lungul carierei, alte 200 de personaje cărora le-a dat viață pe scenele teatrelor din România.

 

 

Între anii 1991 și 1996 a fost rector al Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale”, care în 2008 i-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa. Printre numeroasele premii și distincții oferite legendarului actor de-a lungul carierei sale se numără Ordinul Meritul Cultural clasa a IV-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice” și Ordinul Național „Steaua României” în grad de Cavaler (2017). Figură majoră a culturii române, dar și o voce puternică a societății civile, Victor Rebengiuc a participat la Revoluția Română, iar apoi, de-a lungul anilor, s-a implicat activ în modelarea societății românești. Pentru performanțele excepționale de pe scena teatrului, a fost recompensat cu nenumărate Premii UNITER pentru Cel mai bun actor în rol principal, cu Premiul pentru întreaga activitate în 2003, iar în 2014 cu cel pentru Excelență. Festivalul Internațional de Film Transilvania i-a acordat în 2004 Premiul de excelență pentru întreaga carieră.

 

,,Un diamant al teatrului și filmului autohton’’, așa cum este adesea descrisă de presa din România, actrița Mariana Mihuț s-a remarcat în lumea cinematografiei încă de la debutul său din Pădurea spânzuraților (r. Liviu Ciulei), prima sa apariție pe marele ecran alături de Victor Rebengiuc, partenerul său de viață și de scenă încă din 1965. Și-a descoperit pasiunea pentru actorie în copilărie și a ales să-și urmeze visul, devenind chiar din primii ani ai carierei una dintre cele mai apreciate apariții de pe scena teatrului. Farmecul său aparte, talentul cu care fusese înzestrată și pasiunea pentru munca sa artistică i-au asigurat un drum încununat cu succese.

 

 

Exponentă de marcă a generației de aur a actoriei românești, a interpretat roluri memorabile în filme precum De ce trag clopotele, Mitică? (1981) și Balanța (1992), ambele în regia lui Lucian Pintilie, Cei care plătesc cu viața (r. Șerban Marinescu, 1989), Capcana (r. Manole Marcus, 1974), Ultima frontieră a morții (r. Virgil Calotescu, 1979), Cel mai iubit dintre pământeni (r. Șerban Marinescu, 1993), Diminețile unui băiat cuminte (r. Andrei Blaier, 1967),  Profetul, aurul și ardelenii (r. Dan Pița, 1978), Un echipaj pentru Singapore (r. Nicu Stan, 1982), Fructe de pădure (r. Alexandru Tatos, 1983), Nunta mută (r. Horațiu Mălăele, 2008) sau Tatăl fantomă (r. Lucian Georgescu, 2011), unde a încântat publicul într-o apariție episodică alături de Victor Rebengiuc. Mița Baston din filmul De ce trag clopotele, Mitică? va rămâne, probabil, unul dintre cele mai reușite personaje feminine din întreaga noastră cinematografie.

 

În teatru, Mariana Mihuț a dat viață unui număr impresionant de personaje remarcabile, pentru care a fost recompensată cu distincții importante. Palmaresul său include cinci Premii UNITER pentru interpretare, dar și Premiul de Excelență, acordat în 1997, și Premiul pentru întreaga activitate (2018). În anul 2000 a fost decorată cu Ordinul național „Serviciul Credincios” în grad de Ofițer, pentru realizări artistice remarcabile și pentru promovarea culturii.

 

 

Un omagiu adus activității lor artistice impresionante, Premiile pentru întreaga carieră, oferite de Apa Nova – o companie Veolia, le vor fi înmânate actorilor Victor Rebengiuc și Mariana Mihuț, în cadrul Galei Premiilor Gopo 2022. Evenimentul va avea loc pe 3 mai și va fi transmis în direct pe VOYO, TIFF Unlimited și premiilegopo.ro. Lista completă a nominalizărilor este disponibilă online și poate fi consultată pe website-ul evenimentului: https://premiilegopo.ro/nominalizari.

 

Credite fotografii: Adi Marineci și Ioana Hameeda

 

,,Ținutul Buzăului” a obținut în data de 13 martie 2022 validarea oficială ca Geoparc Internațional UNESCO, fiind astfel recunoscut drept teritoriu cu valori naturale și culturale de importanță globală. Membrii Biroului Executiv al UNESCO, reuniți la Paris, au votat favorabil includerea ”Ținutului Buzăului”/”Buzău Land” în clubul select al geoparcurilor internaționale, fapt ce va crea oportunități fără precedent pentru dezvoltarea durabilă a regiunii. Din cele 16 geoparcuri aspirante la titlu de Geoparc Internațional UNESCO, doar 8 au fost validate, printre care și ”Ținutul Buzăului”.

 

 

„Ținutul Buzăului”, cu cele 18 comune componente, devine după 16 ani de efort comun Geoparc Internațional UNESCO, cel mai amplu proiect de dezvoltare locală pentru județul Buzău, reprezentativ pentru zona Munteniei și pentru întreaga Românie. Ținutul Buzăului, aflat la limita dintre dealuri și munți, este un teritoriu complet rural care se întinde pe o suprafață de peste 1000 de kilometri pătrați și are o populație de circa 43.000 de munteni.

Vulcanii noroioși, domurile de sare, focurile vii, trovanții de la Ulmet, așezările rupestre și chihlimbarul roșu de la Colți sunt printre cele mai renumite atracții ale acestei regiuni pitorești din zona de curbură a Carpaților.

”Beneficiile pentru județul Buzău sunt însemnate. Comunitățile locale de pe teritoriul geoparcului au acum susținerea UNESCO în promovarea internațională și le este recunoscută la nivel mondial unicitatea elementelor naturale, a tradițiilor locale și a valorilor cultural-istorice. Avem convingerea că în următorii 4 ani, până la revalidare, potențialul uriaș al județului Buzău poate fi promovat și valorificat prin intermediul parteneriatelor locale și internaționale, colaborarea cu alte geoparcuri din rețea și atragerea de finanțări”  a declarat Președintele Consiliului Județean Buzău, Petre Emanoil Neagu.

Votul plenului UNESCO este actul de recunoaștere a unor eforturi susținute, începute cu aproape 16 ani în urmă. „În 2007, am plecat de la o idee și, iată că, după ani și ani de muncă, am obținut această realizare. Suntem foarte bucuroși să fim martori la validarea a multe eforturi depuse de mulți oameni ai locului, atât din administrația locală, din domeniul non-profit și profesional, cât și localnici și antreprenori care ne-au fost alături și care au pus umărul la lucru – și cărora ținem să le mulțumim. Noul statut ne onorează, dar în același timp ne obligă să accelerăm procesul de dezvoltare sustenabilă a acestor locuri cu adevărat speciale. Ca echipă, noi vom face tot ce ne stă în putință pentru ca toate comunitățile locale din Ținut să profite la maxim de pe urma acestei oportunități”, declară Răzvan-Gabriel Popa, directorul Asociației Ținutul Buzăului și managerul noului Geoparc UNESCO.

 

„Succesul de azi este rodul unei munci de echipă ce reunește oameni din administrația județului, mediul academic, asociații și reprezentanți ai comunităților locale. Este recunoașterea unicității zonei și a muncii tenace, entuziaste și coerente a celor ce au adaptat un program UNESCO la realitățile din Ținutul Buzăului. Acum putem spune că România are bazele unei Rețele Naționale de Geoparcuri UNESCO ce contribuie la întărirea identității locale, la dezvoltarea de noi geoparcuri și la promovarea valorilor naționale în întreaga lume”, a declarat Lect. Univ. Dr. Alexandru Andrășanu, Universitatea București și Director Geoparc ,,Țara Hațegului”.

 

Odată cu votul din 13 martie, ”Ținutul Buzăului” devine al doilea geoparc din România inclus în Rețeaua Globală a Geoparcurilor (GGN), după ”Țara Hațegului”. Lista globală este compusă acum din 177 de zone geografice din 46 de țări, ale căror situri și peisaje de valoare internațională sunt administrate printr-o abordare holistică, ce cuprinde  dezvoltarea turistică, educația și protecția naturii.

 

Proces exigent de selecție

Dosarul a fost întocmit și depus în noiembrie 2020, la UNESCO, de către Asociația ”Ținutul Buzăului”, o entitate non-profit creată cu scopul de a asigura toți pașii necesari pentru îndeplinirea criteriilor și pentru obținerea statutului de Geoparc, dar și managementul și dezvoltarea acestei zone. În acest scop, organizația a semnat un parteneriat cu Consiliul Județean Buzău, care sprijină financiar și logistic demersul, și cu Universitatea București. Succesul de astăzi este, așadar, dovada unei excelente colaborări între societatea civilă, mediul academic și autoritățile regionale și locale, inclusiv cele din zona rurală.

În luna septembrie a anului trecut, Ținutul Buzăului a fost vizitat de doi experți UNESCO, care au trecut printr-o verificare judicioasă toate elementele obligatorii necesare pentru obținerea statutului de Geoparc. Timp de trei zile, aceștia au evaluat teritoriul, descoperind locurile, oamenii și valorile locale, verificând nici mai mult, nici mai puțin de 101 de criterii, dintre care 99 erau obligatorii.

Statutul de Geoparc Internațional UNESCO atestă teritoriul respectiv ca fiind o zonă în care se depun eforturi considerabile pentru dezvoltarea educațională, economică și socio-culturală a comunităților, în consens cu protejarea și dezvoltarea mediului înconjurător.

 

 

Beneficii: promovare internațională, impulsionarea turismului și atragerea de investiții

Ținutul Buzăului va beneficia de promovarea UNESCO și prin Rețeaua Europeană și Globală a Geoparcurilor, iar noul statut va atrage turiști și va avea potențial pentru a convinge antreprenori să investească în turismul alternativ, în agroturism, turism cultural ori de aventură.

Nu în ultimul rând, statutul aduce cu sine atragerea de finanțări și de investiții în multe alte domenii de activitate, fiind o ocazie de renaștere economică și socială a unui teritoriu cu mare potențial. Buzău Land va deveni un loc demn de vizitat ori de locuit, o destinație turistică importantă pe harta României, oferind astfel o bună ocazie de descoperire a zonei pentru cei care nu o cunosc, iar pentru tinerii plecați peste granițe – de a se întoarce acasă.

Obținerea acestui statut de Geoparc UNESCO nu este finalul călătoriei: el va trebui menținut. La fiecare patru ani, teritoriul va fi reevaluat și revalidat de către doi specialiști internaționali, pentru a se verifica progresul în dezvoltarea comunităților. ”Prin această promovare, nu vrem sub nicio formă să creăm premisele unui turism de masă, pentru că trebuie să protejăm cu grijă ce avem. Dimpotrivă, facem deja management de destinație, astfel încât turiștii și resursele de dezvoltare să fie direcționate către atracții multiple, nu doar către câteva, iar aceste obiective să fie protejate în mod real cu ajutorul primăriilor locale”, subliniază Răzvan-Gabriel Popa.

Validarea “Ținutului Buzăului” ca Geoparc Internațional UNESCO se constituie în sine ca fundament al unor acțiuni de dezvoltare concrete: investiții coerente în infrastructura locală, dezvoltarea geoturismului, inițierea de activități educaționale și de cercetare, precum şi conservarea și punerea în valoare a patrimoniului geologic, natural și cultural”, a precizat Președintele Consiliului Județean Buzău, Petre Emanoil Neagu.

 

 

S-a născut pe 14 septembrie 2005 la Alba, provincia Cuneo, Italia. În prezent locuiește în Iași și este elev în anul III la Colegiul de Artă „Octav Băncilă”. Întrebat de când pictează, Andrei răspunde: „Pictez de când mă știu”.

A avut prima expoziție de grup la vârsta de 8 ani și jumătate, lucrării sale fiindu-i acordată o atenție aparte. Nu a conștientizat la acel moment ce înseamnă acest lucru, fiind cu gândul la joacă. La 10 ani a avut prima expoziție personală, în Italia, în satul său natal, Lequio Barria, provincia Cuneo, iar ulterior au urmat numeroase alte expoziții naționale și internaționale.

Despre cel mai mare vis al său, despre artă, sentimente, emoții și despre planurile sale pentru 2022 am discutat cu pictorul Andrei Pennazio.

 

Când ai descoperit pictura și cum a evoluat relația ta cu acesta de-a lungul anilor?

Nu știu dacă am descoperit-o eu pe ea sau ea pe mine, cred că a fost reciproc, dacă pot spune așa. Au fost momente în care pictura era doar o joacă, cum este pentru toți copii de altfel, și încet, încet am descoperit-o. Nu întotdeauna a fost „prietena mea”, însă am devenit între timp buni prieteni și mă bucur. Îmi place să pictez, să desenez, să studiez Marii artiști, să le cunosc povestea, e fascinant.

Acum pot spune că e ceea ce mă relaxează, îmi dă satisfacții, mă face să mă simt împlinit.

 

Care a fost momentul în care ai știut că aceasta este menirea ta, că îți dorești să te dedici picturii?

Nu pot defini un anume moment în care am considerat că e menirea mea. Îmi amintesc că în toamna lui 2021 mama încerca să afle dacă vreau să urmez pictura sau altă facultate, îmi tot propunea alte facultăți în afară de pictură. Desigur că prima pe listă a fost arhitectura, designul de interioare și sincer, nu știu dacă mai erau și altele pe lista. Cred că în acel moment am realizat că nu intră în discuție o altă specializare. O știam probabil și  înainte, însă atunci am realizat că vreau sa urmez pictura, mi s-a părut firesc și natural.

 

 

Cât timp aloci zilnic picturii?

Nu am ținut cont niciodată de timpul alocat picturii pentru că nu există un anumit timp. Uneori poate fi mai mult, alteori mai puțin. De obicei împletesc cititul cu pictura, „se ajută reciproc”, dacă pot spune așa. Am două zile de atelier pe săptămână, însemnând în jur de 10 ore (uneori mai rămân în atelier și după terminarea orelor), plus cele de lucru individual. Daca aș face o medie, cred că între 3-5 ore pe zi. Adevărul e că atunci când desenez, pictez nici nu-mi dau seama cum trece timpul, realizez că a trecut ziua pe nesimțite sau s-a făcut miezul nopții.

 

Lucrările tale au fost expuse în cadrul a numeroase expoziții. Îți mai aduci aminte – ce sentimente ai trăit când ai avut prima expoziție?

Cred că la prima expoziție nici nu am realizat prea mult ce înseamnă o expoziție, aveam 8 ani și jumătate, era o expoziție de grup. Eram doar noi, elevii și părinții, și a fost minunat. Nu știu dacă am realizat atunci că voi urma acest drum, dar îmi amintesc că artistul plastic, dl Nelu Gradeanu, a vorbit despre lucrarea mea în mod particular, a apreciat cromatica, compoziția … nici nu înțelegeam prea bine despre ce era vorba. Eram toți emoționați și bucuroși, era prima noastră expoziție, ceva deosebit, nou și inedit. După, trebuia să ieșim toți colegii undeva, la o pizza și sa ne jucam, așa că nu cred că am dat prea multă importanță cuvintelor adresate mie și cred că a fost valabil pentru toți colegii mei. Eram cu gândul la joaca ce va urma.

 

Ce înseamnă arta pentru tine? Ce trezește aceasta în sufletul tău?

Arta, cred că înseamnă totul pentru mine. Arta înseamnă frumusețe, sensibilitate, trăiri, sentimente. Prin artă poți exprima ceea ce simți, ce gândești, bucuria, tristețea… Dacă aș avea mai mult timp mi-aș dori să cânt, să dansez, să joc teatru, să sculptez, să scriu… să fac artă. Arta mă face să mă simt împlinit ca om, deși e cam mult spus având în vedere vârsta mea. Arta e ARTA .

 

Arta înseamnă frumusețe, sensibilitate, trăiri, sentimente.

 

Ce sentimente îți dorești să trezești în cei care interacționează cu operele tale?

E greu de spus. Cred că bucurie în primul rând. Cotidianul nu este întotdeauna lipsit de griji, necazuri, nemulțumiri …. așa că arta mea aș dori să transmită liniște, bucurie, să te facă să-ți pui anumite întrebări, să te determine să descoperi lucruri noi. În aceste vremuri tulburi arta trebuie să fie…. lumina, să transmită o stare de bine, liniște și speranță. Probabil asta îmi doresc să transmită tablourile mele.

 

Din ce îți iei inspirație, în general?

În general îmi iau inspirația din cărți, viața de zi cu zi și Iașul. Am pus și Iașul deoarece când mă plimb pe străzi mă fascinează arhitectura clădirilor, povestea lor și îmi dau inspirație.

 

Cred că sunt norocos că reușesc să mă bucur de un curcubeu, de o zi cu soare, de răsărit, de apus, de o pictură pe care o vad, de o carte, iar toate acestea mă inspira, îmi dau o stare de bine.

 

Ce artiști te inspiră?

Toți colegii mei știu că perioada mea preferată este Renașterea și deci, pictorii mei preferați sunt cei din această perioadă, insa nu numai. Aș începe cu: Rafael, Van Gogh, Grigorescu, Perugino, Piero della Francesca.

 

Când nu pictezi, ce îți place să faci?

Când nu pictez îmi place să citesc, să mă plimb, să merg în muzee, să admir clădirile vechi, să stau cu prietenii, să merg la țară. Îmi place să merg la țară deoarece pot sta în natură și să mă relaxez.

 

Cum te-ai descrie în calitate de artist?

Artist, pentru a mă numi artist mai e cale lungă. Așa cum am spus până acum, sunt un aspirant în ale artei. Încă sunt ucenic. Pentru a mă putea numi artist va trebui să acumulez mult mai multe informații decât cele pe care le am în momentul de față. Pot spune că mă pot numi „artist în devenire”, da, cred că această denumire mi se potrivește. Artist e prea mult spus în ceea ce mă privește. Nu e vorba de modestie, pur și simplu, dacă privesc profesorii mei îmi dau seama cât mai am de învățat, unde ar trebui să ajung. Și, în plus, un artist învață toată viața, și nu numai el.

 

Artist, pentru a mă numi artist mai e cale lungă. Încă sunt ucenic.

 

Cum ai descrie arta ta?

Cred că la această întrebare ar putea să vă răspundă cei care sunt în măsură, eu mai puțin.

 

Care este cel mai mare vis al tău?

Cel mai mare vis al meu?  Să vizitez Florența, să văd locurile în care au trăit Michelangelo, Lorenzo îl Magnifico, să vad grădina în care se adunau învățații vremii și discutau despre noile descoperiri ale acelor timpuri, să mă plimb prin muzee, să străbat orașul la pas. Din fericire cred că o sa pot să-mi îndeplinesc visul, voi avea o expoziție personală la Florența și voi sta acolo pe perioada expoziției.

 

Există un mesaj comun pe care îți dorești să-l transmiți prin toate operele pe care le realizezi?

Ceea ce doresc să transmit e bucurie, speranță și orice altă emoție pe care cineva o poate regăsi în tablourile mele.

 

Ce planuri ai pentru 2022?

Cea mai apropiată expoziție va fi la Florența, se numește „Racconti e metafore”, va fi găzduită de primăria orașului Florența, iar locația va fi Z.A.P. Spațiul în care va fi expoziția e un spațiu destinat tinerilor artiști din toată lumea și am avut onoarea de a fi ales. Emoțiile sunt pe măsură, dar și bucuria.

În perioada aceasta e mai greu să ai anumite date exacte în care poți avea o expoziție – probabil Timișoara, Oradea și e posibil să apară și alte locuri în care voi putea expune.

 

 

Ce ne poți spune despre cea mai recentă expoziție în cadrul căreia ți-au fost expuse lucrările – unde a avut loc, care a fost tema?

Cea mai recentă expoziție e la Dalnic, la conacul Gaal, vernisajul acesteia a fost pe 12 martie 2022 și va fi deschisă până la data de 1 mai. E o expoziție itinerantă, titlul acesteia este ”Printre rânduri”. Prima etapă a fost la Iași, la Galeria „Labirint” și la Galeria „La gard” a Casei de Cultură a Municipiului Iași „Mihai Ursachi”. A fost prima mea incursiune în Ținutul Secuiesc . Nu pot spune că n-am avut emoții, am avut chiar foarte mari, dar mi-a și plăcut foarte mult. Am avut ocazia să cunosc oameni deosebiți, să văd lucruri interesante și mai ales peisaje frumoase. Sper să am ocazia să mai revin pe acele meleaguri și cu alte ocazii.

Ai o lucrare realizată preferată? Dacă da, ce o face atât de specială pentru tine?

Știți, când mă apuc de o lucrare și ajung pe la jumătatea ei sau mai mult, zic că acest tablou îmi place cel mai mult. Și asta mi s-a întâmplat de la prima mea lucrare. Nu numai că este greu, este imposibil să spun că am una preferată. Pot spune că fiecare are ceva special pentru mine. Fiecare tablou face parte dintr-o anumită perioadă de viață, exprimă anumite trăiri, sentimente…

 

Care a fost rolul părinților tăi în evoluția ta artistică – cum simți că te-au sprijinit, inspirat, motivat?

Părinții cred că sunt fundamentali în dezvoltarea unui copil. Rareori se întâmplă să reușești fără ajutorul lor, moral, în primul rând, și financiar, desigur. E important să vezi că cineva crede în tine, că investește în tine, în visurile tale care, uneori pot rămâne doar la stadiul de visuri.

Am învățat să fiu luptător, să lupt chiar și atunci când șansele de reușită sunt mici, să nu mă descurajez și să mă perfecționez mereu, să doresc să aflu mereu alte lucruri și să doresc să evoluez – acestea sunt lucruri pe care le-am învățat de la ei.

Cu siguranță, fără ajutorul lor drumul meu ar fi fost mai anevoios, greu și ar fi trebuit să investesc mai multa energie și timp să ajung aici.

 

Fotografii: Arhivă personală Andrei Pennazio

 

 

A urmat cursurile Facultății de Litere, Istorie și Teologie în cadrul Universității Dunărea de Jos din Galați. Ulterior, s-a specializat în Management educațional în cadrul programului de masterat în cadrul aceleiași universități, iar în prezent face parte din echipa didactică a Liceului Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu” din București. Din postura de profesor vede în elevii săi viitorul, are încredere în aceștia și în fiecare zi este determinată să le transmită celor mici că fiecare dintre ei contează. Despre competențele pe care le consideră esențiale în societatea actuală, despre menirea dascălilor, precum și despre bucuria de a fi profesor am discutat cu doamna profesor Roxana Pricope.

 

Cum ați ales cariera de pedagog, ce v-a inspirat?

Am fost inspirată de mama mea, un om absolut remarcabil, dar și de bucuria de a împărtăși cu ceilalți din ceea ce eu însămi am învățat. Mi se pare extraordinar sentimentul pe care îl are un profesor când vede că semințele sădite de el în sufletul și în mintea copilului încep să rodească.

 

 

Din punctul dvs. de vedere, care este rolul unui cadru didactic, cât de mult modelează un profesor viitorul unui copil?

Profesorul este un model pentru elevii lui. Prin felul în care vorbește, prin felul în care transmite, prin comportamentul și  cunoștințele lui, se înfățișează copiilor ca o cale de urmat. Este o mare responsabilitate. Un dascăl are menirea de a cunoaște și spori potențialul fiecărui elev, de a cultiva încrederea fiecărui copil în forțele proprii și de a încuraja bucuria descoperirii.

 

Am întotdeauna în vedere și educarea unor valori precum empatia și respectul, fără de care relațiile dintre oameni ar avea foarte mult de suferit.

 

Care sunt valorile pe care vă propuneți să le înrădăcinați în elevii dvs.?

Din punctul meu de vedere, cred că e foarte important să cultiv gândirea critică a elevilor mei. Capacitatea de a lua decizii și de a-și asuma răspunderea pentru alegerile făcute sunt competențe necesare în societatea actuală. De asemenea, consider că este foarte importantă flexibilitatea gândirii, mai ales în contextul transformărilor rapide prin care trece societatea noastră. Am întotdeauna în vedere și educarea unor valori precum empatia și respectul, fără de care relațiile dintre oameni ar avea foarte mult de suferit.

 

Ce ați simțit în prima zi în calitate de cadru didactic?

Emoția trăită în prima zi de școală ca profesor o simt an de an. Este o emoție izvorâtă din dorința de a-mi atinge obiectivele legate de învățare, dar și din dorința de a crea o legătură cu elevii mei și de le oferi experiențe de învățare memorabile.

 

Sunt atentă la nevoile elevilor mei și îi încurajez și în cultivarea pasiunilor lor.

 

Desfășurați programe/activități speciale axate pe învățare și dezvoltare a abilităților cu elevii dvs.?

Îmi place învățarea de tip proiect și cred că și elevilor mei le face bine să lucreze în echipă, să experimenteze roluri diferite în cadrul grupului de lucru. Deși îmi place să-mi organizez din timp activitățile cu elevii, sunt flexibilă și apelez deseori și la improvizație. Sunt atentă la nevoile elevilor mei și îi încurajez și în cultivarea pasiunilor lor. De curând, am organizat în clasă un campionat de șah care a fost foarte bine primit de copii.

 

Ce ați observat că îi motivează și le trezește interesul elevilor de astăzi?

Copiilor le trezește interesul ceea ce este ludic, amuzant și lipsit de monotonie. Rutina este bună cât să le dea sentimentul siguranței, dar dacă vrem atenția copiilor, atunci e nevoie să rupem ritmul, să ieșim din tipare și să îi provocăm la nivelul proximei lor dezvoltări.

 

 

Percepeți anumite diferențe între copiii de acum și cei din generațiile anterioare? Sunt mai curioși, mai implicați, prin ce se diferențiază?

Copiii sunt mereu curioși, dar cred că cei de acum, față de cei din generațiile anterioare, sunt mai grăbiți și mai orientați spre rezultatul imediat, cu cât mai puțin efort. Poate e și o reacție de apărare la faptul că societatea se transformă, totul în jurul lor se petrece în viteză.

 

Care este cartea dvs. preferată și de ce?

Una dintre cărțile mele preferate este lucrarea profesorului Neagu Djuvara „O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri”. Apreciez această carte deoarece sunt pasionată de istorie și îmi place felul în care profesorul Djuvara prezintă cititorilor adevărul istoric, folosind un ton apropiat, deloc academic. Consider că poveștile au un rol foarte important în educație, pentru că fac învățarea mai atractivă și accesibilă.

 

Ce v-au învățat elevii de-a lungul anilor?

Elevii mei m-au învățat să mă bucur de lucruri simple, să fiu mereu dornică să descopăr ceva nou, să apreciez pașii mici făcuți în îndeplinirea obiectivelor.

 

Văd viitorul în fiecare elev al meu.

 

Din punctul dvs. de vedere, pe ce ar trebui să se bazeze relația dintre elev și profesor? Ce stă la baza unei relații puternice și productive?

La baza unei relații puternice și productive între profesor și elevii săi stă iubirea izvorâtă din respect și încredere. Văd viitorul în fiecare elev al meu. Am încredere în ei și mă străduiesc să le transmit că fiecare dintre ei contează.

 

Care vă este cea mai dragă amintire din postura de profesor?

Fiecare reușită a elevilor mei reprezintă motiv de frumoasă aducere aminte.

 

 

Nedezmințind această tradiție, care numără mai bine de 20 de ani, Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu” vă invită vineri, 25 Martie, începând cu ora 12:00,  la un eveniment dedicat MAMEI, la Sărbătoarea  de Buna Vestire. Cu acest prilej, va putea fi admirată expoziția de icoane pe lemn realizate de elevii școlii și ai grădinițelor, precum și de copiii care frecventează Clubul de Arte Vizuale „Ușor, ușor, pășim în lumea artelor… ”. Profesorii îndrumători  ai copiilor sunt artiști plastici cu un bogat palmares: Maria Cioată, câștigătoare a  Premiului I „Lorenzo Il Magnifico” – categoria artă ceramică, acordat de Florence Biennale  în anul  2017 (Bienala Internațională de Artă Contemporană de la Florența), David Leonid Olteanu și Sarah Maria Olteanu, care, de asemenea au susținut expoziții personale de anvergură.

În deschiderea evenimentului, ce stă sub genericul „Aripi de iubire”, Corul „Sfânta Elisabeta“, coordonat de prof. Grațiela Popescu, va susține un concert unde se vor împleti cântecul popular și rugăciunea. Selectat să facă parte din Programul Internațional „Cantus Mundi”, Corul „Sfânta Elisabeta” a avut bucuria de a concerta în mai multe rânduri alături de celebrul cor „Madrigal”.

Fondatorul și Directorul General al instituției de învățământ, profesoara Monica Șerbănescu a reușit, în cei aproape 30 de ani de la înființarea primei grădinițe și clase primare, să construiască o echipă didactică de excelență, ale cărei rezultate sunt oglindite în carierele de succes ale absolvenților, în premiile obținute la diverse concursuri, în reușitele la examenele de Evaluare Națională și Bacalaureat.

Propunându-și să  ofere copilului un parcurs  personalizat și să îl pregătească pentru a face față schimbărilor rapide din societate, programele construite de Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu”, de la grădiniță, la clasele liceale, aduc totodată în atenția familiei și a factorilor de răspundere valorile spirituale și morale care trebuie cultivate cu grijă și perseverență, astfel încât să devină adevărate repere pentru adolescenții și tinerii de mâine.

 

Vernisajul expoziției are loc la sediul Liceului Pedagogic „Anastasia Popescu” din str. Zborului, nr. 7-9,  corp A, etaj 1, Galeria „Nicolae Tonitza”.

Pentru vizitarea expoziției, ulterior zilei vernisajului, doritorii se pot adresa la telefon 021 252 46 65.

 

Sursa: www.anastasiapopescu.ro

 

 

În urmă cu 116 de ani, la 18 martie 1906, lângă Paris, la Montesson, se ridica de la sol, în premieră, primul aparat de zbor autopropulsat din lume. Aeroplanul automobil „Vuia I” a accelerat pe o distanță de 50 de metri, s-a ridicat la o înălțime de aproape un metru deasupra solului, a zburat pe o distanță de 12 m, după care a aterizat. Un vânt lateral puternic a făcut ca aparatul să nu poată zbura mai mult, dar premiera era realizată: primul zbor mecanic din istoria omenirii, fără catapulte sau alte mijloace exterioare, realizat cu un aparat mai greu decât aerul.

 

Niciun vis nu e prea mare

Traian Vuia s-a născut în 1872, fiind fiul unui preot din satul Surducu Mic din județul Timiș, sat ce acum îi poartă numele. Drumul său până la realizările de excepție nu a fost deloc unul ușor. A reușit să urmeze doar timp de un an, la seral, cursurile de la secția mecanică a Facultății Politehnice din Budapesta, pe care a fost nevoit să le abandoneze din lipsă de bani. Ulterior, s-a înscris la Drept și a practicat în birouri de avocatură din Banat, astfel reușind să-și asigure traiul de zi cu zi. Domeniul științelor juridice este, de altfel, unul în care excelează, pe 6 mai 1901, Traian Vuia luându-și doctoratul cu teza „Militarism și industrialism, regimul de Status și contractus”.

 

 

Adevăratul său vis îl poartă, însă, un an mai târziu, în iulie 1902, de la Lugoj, unde încerca să-și construiască aparatul de zbor, la Paris, pe atunci centrul pionieratului în aviație, unde speră să găsească pe cineva interesat să-i ofere finanțare. Ideea sa că o mașină zburătoare cu o densitate mai mare decât cea a aerului ar putea zbura este primită, însă, cu mult scepticism. Doar Victor Tatin, un teoretician care construise în 1879 un model experimental de aeroplan, este interesat de proiectul lui Traian Vuia. Lipsa unui motor adecvat și instabilitatea sunt punctele vulnerabile identificate de Tatin în proiectul lui Vuia. Românul rămâne, însă, încrezător în visul său, iar pe 16 februarie 1903 trimite Academiei de Științe din Paris proiectul, prezentând posibilitatea de a zbura cu un aparat mai greu decât aerul, dar și procedura de decolare. Aparatul conceput de Vuia avea câteva caracteristici neînțelese, la început, de contemporanii săi. Astfel, avea o singură elice în loc de două cum se credea că este absolut necesar, iar motorul proiectat părea imposibil de realizat cu mijloacele tehnice de atunci.

 

 

Un vis utopic – concepție demontată

„Prea utopic” – este rezoluția Academiei, care respinge proiectul argumentând: „problema zborului cu un aparat care cântărește mai mult decât aerul nu poate fi rezolvată și nu este decât un vis”. Încrezător și consecvent, Traian Vuia nu abandonează nici de această data. Se înscrie pentru un brevet, care îi este acordat și publicat în 1903. Și-a numit invenția brevetată „aeroplan automobil”, iar trei ani mai târziu reușește zborul de la Montesson. Sprijinul financiar obținut de la familia sa a făcut posibilă realizarea aparatului, la sfârșitul anului 1905, când a fost testat prima dată – un test în care aeroplanul automobil a reușit doar să ruleze pe sol. Au urmat alte teste realizate în prezența unor cunoscuți specialiști, iar cel din 18 martie 1906 a fost în cele din urmă încununat de succes. Aparatul lui Vuia era realizat dintr-un cadru de țevi de oțel, cu aripi de pânză, bombate, ceea ce îi dădea aspectul unui liliac. Motorul funcționa cu anhidridă carbonică pe post de combustibil, iar trenul de aterizare era constituit din patru roți cu pneuri. Comunitatea internațională a negat de multe ori acceptarea aparatului „Vuia I” ca fiind primul aeroplan care a zburat aeropropulsat, prioritatea unui astfel de zbor fiindu-i atribuită în mod eronat francezului Santos-Dumont, care a obținut această realizare abia la 13 septembrie 1906.

 

„Eu nu am căutat niciodată gloria, fiindcă știu că gloria pierde adesea pe om. Eu nu lucrez pentru gloria mea personală, ci lucrez pentru gloria geniului uman. Ce importanță are cine a făcut aceste lucruri, important este că ele există”, spunea românul care a revoluționat lumea (citat de altermedia.info).

 

Nu a încetat niciodată să depășească barierele

Ulterior, Traian Vuia a mai efectuat și alte zboruri, în timpul celui din 19 august 1906 aparatul său zburând 20 metri, la o înălțime de 2 metri și jumătate. Și-a perfecționat în continuare avioanele, primul motor folosit fiind înlocuit cu altul, de 24 cai-putere, astfel că aparatul Vuia I a devenit Vuia I bis, apoi Vuia II. La 17 iulie 1907 Traian Vuia a reușit să zboare cu aparatul său pe o distanță de 60 metri, dar la aterizare și-a deteriorat avionul. Traian Vuia și-a continuat cercetările în domeniul tehnicii și după anul 1907. El a organizat un atelier-laborator pentru cercetarea elicelor, iar împreună cu Marcel Yvonneau a conceput câteva modele originale de elicoptere, care au fost prezentate în demonstrații publice (modelele realizate în anii 1918 și 1921). Pe lângă alte invenții, Vuia a conceput și un generator cu aburi, brevetat în mai multe state ale lumii în perioada interbelică, iar în timpul primului război mondial, a lucrat pentru armata franceză, în cadrul Serviciului de invenții, contribuind la perfecționarea aviației militare aliate. După terminarea primului război mondial a călătorit în România de două ori, în 1932 și în 1934. După terminarea celui de-al doilea război mondial s-a întors definitiv din Franța în România.

 

 

Inventator, pionier al aviației la nivel internațional și membru al Academiei Române din 27 mai 1946, Traian Vuia se stinge din viață la data de 3 septembrie 1950, la București și este înmormântat la Cimitirul Bellu.

 

Bibliografie:  historia.ro / authenticmagazin.com

Surse foto: https://en.wikipedia.org/wiki/Traian_Vuia#/

 

 

În inima capitalei, în centrul istoric, găsim cea mai veche biserică din București. Biserica Sfântul Anton – Curtea Veche a fost construită acum mai bine de 450 de ani. Lăcașul a rezistat testului timpului, în ciuda a numeroase cutremure și incendii puternice. În fiecare marți, sute de credincioși vizitează Biserica Sf. Anton – se spune că celor care se roagă timp de nouă marți la rând la icoana făcătoare de minuni a Sfântului Antonie cel Mare li se vor îndeplini dorințele, își vor găsi sufletul pereche și se vor căsători.

 

Povestea bisericii

Biserica Sf. Anton este cunoscută de către localnici și istorici drept Biserica Curtea Veche, cea mai veche biserică din București, păstrându-și forma originală. Mircea Ciobanu este cel care a hotărât zidirea bisericii, în a doua lui domnire, cu hramul „Buna Vestire”.

Istoricul Gheorghe Șincai a afirmat că pe peretele ctitorilor bisericii au fost zugrăviți trei prinți cu numele de Mircea. Unul dintre aceștia era Mircea Ciobanu, al doilea era fiul acestuia, pe care îl chema tot Mircea, iar cel de-al treilea îl înfățișa pe Mircea cel Bătrân. Astăzi, găsim în biserică doar chipul lui Mircea Ciobanu și al lui Ștefan Cantacuzino.

Biserica Sfântul Anton a primit denumirea de Curtea Arsă, din cauza faptului că actualul lăcaș a fost construit pe locul bisericii de lemn, care a ars aproape în întregime în urma incendiului din 1747. Astfel, biserica a primit alături de hramul „Buna Vestire” și hramul „Sfântul Anton”. Într-o zi de marți, din ruinele fostei biserici, icoana Sfântului Antonie cel Mare a fost salvată.

 

 

Biserica Sf. Anton este o copie a Mănăstirii Cozia din punct de vedere arhitectural – are un plan trilobat, cu o lungime de 25 de metri și  8 metri lățime la exterior. Pronaosul este acoperit cu o boltă semicirculară, iar naosul este prevăzut cu turlă. Plastica decorativă a fațadelor este realizată din fâșii de cărămidă aparentă în alternanță cu fâșii de tencuială. Sub cornișă regăsim un șir de ocnițe, care, alături de soclul construit cu cărămizi semicilindrice, subliniază progresul în evoluția arhitecturii în Țara Românească. Atât contrafortul, care sprijină zidul la exterior, cât și decorațiunea ocnițelor, sunt de influență arhitecturală din Moldova, influențe aduse de soția ctitorului, Doamna Chiajna, fiica domnitorului Petru Rareș din Moldova. Catapeteasma din interior se remarcă, de asemenea, fiind decorată cu elemente din Vechiul Testament.

Pisania actuală este cea pusă de Șerban Cantacuzino în 1715, când a refăcut pictura, ocazie cu care, la intrarea în biserică, s-a adăugat un chenar de piatră, sculptat în stil renascentist. De-a lungul vremii, biserica a fost refăcută de numeroase ori, cea mai importantă restaurare fiind cea din 1934, realizată de către Comisia Monumentelor Istorice, ocazie cu care biserica și-a recăpătat aspectul inițial.

 

Ritualul celor 9 marți

În fiecare marți, numeroși credincioși vizitează Biserica Sf. Anton. Fiecare dintre aceștia scrie un acatist, ce este citit de unul dintre preoții bisericii, repetând acest ritual timp de 9 marți. În cea de-a 10 marți, aceștia vin la biserică cu alimente: ulei, făină, orez, pâine. Pâine este împărțită în 9 părți și mâncată de către 9 persoane. După toate acestea, rugăciunea celui care a realizat tot ritualul va fi îndeplinită.

 

 

Biserica Sf. Anton astăzi

Astăzi, lângă Biserica Sf. Anton pot fi observate ruinele fostului palat domnesc, folosit până la domnitorul Constantin Brâncoveanu. În biserică, regăsim mormântul lui Mircea Ciobanu, ce a încetat din viață în 1599.

Biserica a trecut prin ample lucrări de restaurare și reamenajare în perioada 2007 – 2009, acestea fiind direct coordonate de preotul paroh Zaharia Gheorghe. Tot atunci, pictura bisericii a fost restaurată de pictorul Romeo Andronic. În 2009 au fost celebrați 450 de ani de la atestarea documentară a lăcașului.

 

Bibliografie:

http://www.biserica-sfantul-anton.ro/

 

 

Anual, în 24 februarie, românii celebrează Dragobetele, sărbătoarea populară a iubirii. Cu toate că de câțiva ani varianta comercială a acestei zile, Valentine’s Day, se bucură de mai multă popularitate, Dragobetele continuă să aibă o semnificație aparte pentru români, numeroase tradiții în strânsă legătură cu această sărbătoare fiind încă păstrate. Cunoscută sub diverse nume – Cap de primăvară, Sântion de primăvară, Ioan Dragobete, Logodnicul Păsărilor sau Ziua Îndrăgostiților, Dragobetele este, totodată, o sărbătoare ce anunță venirea primăverii, 24 februarie marcând începutul anului agricol, trezirea naturii și, conform unor păreri populare, momentul când ursul iese din bârlog.

 

Ce ne spun legendele despre Dragobete?

Există numeroase legende despre etimologia acestei sărbători. În folclor, Dragobetele este identificat cu Cupidon, zeul dragostei în mitologia romană, și cu Eros, zeul iubirii în mitologia greacă.  Una dintre legende spune că Dragobete era fiul Babei Dochia, un fecior tânăr, voinic, frumos și bun, năvalnic și nestatornic, ce își ducea veacul cutreierând pădurile. Avea o abilitate foarte bine dezvoltată de a cuceri mințile și inimile fetelor tinere singure sau măritate, iar pentru acest lucru, legenda spune, Dragobete a fost metamorfozat de Maica Domnului în planta dragostei, cea care îi poartă numele.

O altă legendă spune că Dragobete era un fecior plin de bună dispoziție și iubăreț, care, la începutul fiecărei primăveri oficia nunta tuturor animalelor, devenind astfel un personaj simbol al îndrăgostiților. Tinerii se întâlnesc în această zi pentru ca iubirea lor să țină tot anul, precum cea a păsărilor, care se logodesc.

Există și alte păreri conform cărora sărbătoarea populară Dragobete ar fi legată de sărbătoarea religioasă celebrată în ziua de 23 februarie, Aflarea Capului Sf. Ioan Botezătorul. Despre Dragobete se spune că sărbătoarea ar fi fost adoptată încă din Evul Mediu, schimbându-și de-a lungul timpului denumirea – Vobritenia, Rogobete, Bragobete, Bragovete sunt doar câteva dintre acestea. În sudul și sud – estul României, sărbătoarea a fost adoptată sub numele de Dragobete.

Considerat a fi simbolul bunei dispoziții, Drogobetele a reprezentat motiv de petrecere cu ocazia legării unor noi iubiri. În data de 24 februarie, o zicală plină de voie bună răsuna în satele românești – Dragobetele sărută fetele!, zicală ce stătea martoră bucuriei resimțită de tineri cu prilejul acelei zile.

 

Dragobetele sărută fetele!

În dimineața zilei de 24 februarie, tinerii își luau pe ei hainele de sărbătoare și se întâlneau în centrul satului. Când vremea era frumoasă, aceștia mergeau în pădure pentru a culege primele flori ale primăverii – ghiocei, violete și tămâioasă. La întoarcerea în sat, băieții le aleargau pe fete. Dacă fata îl simpatiza pe cel care o alerga, îi permitea acestuia să o prindă și sărbătoreau printr-un sărut, momentul reprezentând încheierea unei logodne simbolice, de aici și zicala populară Dragobetele sărută fetele. Respectând acest obicei, se spune că tinerii urmau să fie fericiți tot anul și feriți de boli. În caz contrar, aceștia nu ar fi avut parte de iubire până anul următor.

 

Apa născută din surâsul zânelor

În anumite zone, ziua de 24 februarie reprezenta pentru fetele nemăritate un prilej de a pune în practică ritualuri de păstrare a frumuseții, pentru a-și găsi un iubit. Acestea strângeau zăpadă netopită și o păstrau cu mare grijă tot anul, până la următorul Dragobete. De-a lungul anului, acestea se spălau pe față cu apa rezultată în urma topirii zăpezii, fiind considerată a fi apă născută din surâsul zânelor, ce are proprietatea de a le păstra frumusețea.

 

 

Fetele și băieții de Dragobete

Se spune că, în ziua de Dragobete, fetele trebuiau să se întâlnească neapărat cu persoane de sex masculin, pentru a atrage iubirea în viața lor până anul următor. În situația în care fetele atingeau un bărbat dintr-un sat vecin, se credea că acestea vor fi drăgăstoase tot anul.

Totodată, bărbații nu aveau voie să le supere pe femei, pentru a avea un an prosper și plin de bucurii. Atât fetele, cât și băieții, aveau obligația de a se bucura și de a petrece toată ziua, pentru a avea iubire în viața lor tot anul.

Pentru cei aflați într-o relație, tradiția spune că Dragobetele trebuie sărbătorit printr-un sărut, pentru ca iubirea acestora să rămână vie tot anul.

La fel ca de Bobotează, fetele tinere și singure își pun busuioc sub pernă, pentru a-și afla ursitul, considerând că Dragobete le va ajuta și va aduce în viața acestora iubirea adevărată.

 

Treburile casnice

În ziua de Dragobete, bătrânii îngrijeau animalele din ogradă, în special păsările, fiind interzisă sacrificarea animalelor în această zi. Bătrânii credeau că în 24 februarie păsările își alegeau perechea cu care vor începe construirea cuiburilor.

Lucrul la câmp și treburile casnice erau interzise în ziua de 24 februarie, cu excepția curățeniei. Femeile erau încurajate să facă ordine în gospodărie în această zi, pentru a avea spor tot anul.

Se mai spune că de Dragobete, oamenii nu au voie să plângă, lacrimile fiind aducătoare de supărări până la următorul Dragobete.

 

Cu toate că, cel mai probabil, aceste tradiții nu mai sunt respectate, 24 februarie rămâne în continuare momentul prielnic în care să ne oprim din agitația cotidiană și să ne amintim să trăim și să celebrăm din plin unul dintre cele mai frumoase sentimente, iubirea. Fie că vorbim despre iubirea față de partener, de copii, de părinți, de prieteni, 24 februarie reprezintă prilejul perfect de a oferi dragoste și afecțiune, fără a aștepta nimic în schimb. Și, poate, astfel, Dragobete va fi alături de noi și va aduce iubirea în viața noastră înzecit.

 

Bibliografie:

https://www.radioromaniacultural.ro/documentar-dragobetele-sarbatoarea-primaverii-si-a-iubirii-la-romani/

https://www.radioromaniacultural.ro/documentar-dragobetele-sarbatoarea-primaverii-si-a-iubirii-la-romani/

 

Sursă foto:

https://festart.ro/produs/suvenir-romania/pictura-cu-motive-traditionale/pictura-cu-motive-traditionale-tarani-in-lanul-cu-flori/

https://festart.ro/produs/suvenir-romania/pictura-cu-motive-traditionale/pictura-motive-traditionale-tarani-si-oite/

 

 

Acum 145 de ani, în satul Hobița din Comuna Pestișani, județul Gorj, se năștea Constantin Brâncuși, figură-simbol a României. Constantin Brâncuși a schimbat semnificativ, prin viziunea sa, sculptura contemporană. Considerat a fi unul dintre cei mai mari sculptori ai secolului al XX-lea, Brâncuși a arătat lumii întregi, prin opera sa, modul în care țăranul român vedea lumea, tradițiile și miturile românești, acestea fiind motive ce se regăsesc deseori în operele sale.

 

Copilăria & studii

Constantin Brâncuși s-a născut la 19 februarie 1876, fiind al cincilea copil al Mariei și a lui Radu Brâncuși, familie de țărani înstărită. Deși familia sa avea posibilități materiale, Brâncuși a ales să ducă o viață modestă, ce i-a influențat de-a lungul carierei viziunea artistică.

Pe când avea doar 5 ani, a început să facă vara stagiul de ciobănel la stână, pe lângă un baci, în munte. Muncea pentru a întreține mica gospodărie de moșnean, fiind astfel, mic proprietar și cultivator de pământ, activitate pe care o face până la vârsta de 7 ani. În această perioadă descoperă sculptura în lemn, practică răspândită în zona rurală la acea vreme.

Prin proiectele de sculptură realizate reușește să atragă atenția unui industriaș, care decide să-l ducă la Școala de Arte și Meserii din Craiova, în 1894. Un an mai târziu, Brâncuși pleacă la Târgu Jiu, lucrând pentru o vopsitorie, însă după scurt timp revine la Hobița.

În 1896 Brâncuși merge la Viena, unde s-a angajat ca cioplitor în lemn, acesta fiind unul dintre momentele care i-au marcat viața artistică ce va urma. Revine în țară în 1897 și se angajează la o cârciumă în Craiova. Aici este locul în care măiestria muncii sale se evidențiază – a construit o vioară din materiale găsite într-o prăvălie. Obține o bursă și, în doar 4 ani, încheie studiile a căror durată era de 5 ani.

În 1898 este admis la Școala Națională de Arte Frumoase de la București, însă neavând posibilități financiare, este nevoit să își vândă partea din moștenire de la Hobița unuia dintre frați. Avea 22 de ani când a luat această hotărâre, sătenii din Hobița judecându-l pentru acest lucru – pământul, deși nu reprezenta o sumă substanțială de bani, avea o mare valoare simbolică în viața țăranului.

În timpul studenției, munca îi este apreciată, obținând mențiuni onorabile, medalii de bronz și de argint. În 1902 a absolvit Școala de Arte. În 1903 a primit prima comandă a unui monument public, respectiv bustul generalului media Carol Davila – ce se poate vedea și astăzi la Spitalul Militar din București.

 

Drumul spre Paris, pe jos

La finalul anului 1903, Brâncuși pleacă la Munchen, revine în țară în scurt timp, iar ulterior pleacă la Paris, pe jos, fiind o călătorie foarte obositoare. În drumul său, face opriri în Viena, Budapesta, Munchen și Zurich, unde vizitează muzee și atelierele unor pictori și sculptori. În iulie 1904, ajunge, în cele din urmă, la Paris, la vârsta de 28 de ani.

 

“La Paris, am lucrat, la început, pentru a-mi câștiga existența, ca spălător de vase în restaurante. Eram un soi de paharnic. Nu turnam vin boierilor. Am făcut chiar o invenție pentru spălatul paharelor cu rapiditate. Până la mine, se spălau în două ape: un rând cu apă caldă și un rând cu apă rece. Eu am suprimat apa rece și utilizam numai apă fierbinte. Apa fierbinte dizolva, automat, grăsimile, era igienică și paharele se uscau rapid. Îmi frigeam buricele degetelor grosolane de sculptor, dar mă resemnasem. Patronul meu era un bun stăpân, (…), își dădea osteneala să meargă bine întreprinderea. Era un om harnic și eu iubesc oamenii harnici și stăruitori.”

(Autobiografie, text preluat din Brâncuși, amintiri și exegeze de Petre Pandrea)

 

În 1905, ministrul român al Cultelor și Instrucțiunii Publice îi oferă o bursă și se înscrie la examenul de admitere la Școala de Belle Arte, unde îl va avea ca profesor pe sculptorul Antonin Mercie.

Un an mai târziu, primele expoziții în Paris ale lui Brâncuși au loc, la Societe Nationale des Beaux-Arts și la Salon d’Automne din Paris, criticii artistici lăudând sculpturile lui Brâncuși. În același an, odată cu atingerea vârstei de 30 de ani, Brâncuși este nevoit să părăsească cursurile Școlii de Belle Arte, din cauza limitei de vârstă.

În 1907, Brâncuși sculptează Sărutul, un studiu în care figurile a doi adolescenți îmbrățișați formează un volum de linii simetrice, realizat prin tehnica cioplirii directe cu o viziune estetică unitară. Urmează ani în care lucrările beneficiază de vaste aprecieri, inclusiv din partea criticilor americani. În 1918, Brâncuși sculptează prima versiune a Coloanei infinitului, lucrare ce are la origini stâlpii caselor tărănești din România.

În 1937, Brâncuși vine în România pentru a inaugura cele trei lucrări-simbol ale sale din Târgu Jiu – Coloana infinitului, Poarta sărutului și Masa tăcerii. Ulterior, se întoarce în Franța.

 

 

Moștenirea sa  

Pe măsură ce devenea din ce în ce mai cunoscut și a apreciat, Brâncuși devine mai retras, în 1952 acceptând cetățenia franceză. În 1956, sculptorul își scrie testamentul – întreg atelierul său din Paris, cu toate capodoperele sale, revine Muzeului de Artă Modernă din Paris.

La data de 16 martie 1957, Brâncuși încetează din viață și este înmormântat în cimitirul Montparnasse din Paris.

Arta lui Brâncuși este una dintre cele mai apreciate din lume, lucrările sale fiind considerate opere de artă în întreaga lume. Sculpturile lui Brâncuși sunt cele mai bine vândute creații ale unui artist român și sunt considerate a fi pe locul al doilea în topul celor mai valoroase creații din lume, după cele ale lui Giacometti.

 

Numele Brâncuși

Sculptorul este de origine țăran moșnean, cu “curea” de pământ. Numele său, referitor la forma acestuia, rămâne controversată: unii îl scriu Brâncuși, alții Brâncuș, în timp ce în străinătate îl regăsim sub forma de Brancoussi sau Brancusi. Sculptorul semna C. Brâncuși. Rareori își semna statuile, conform declarației lui Petre Pandrea, apropiat al lui Brâncuși – punea doar inițialele C.B., pe care le cuprindea într-un cerc.

 

Bibliografie:

Radio România Cultural

 

Sursă foto: mnlr.ro

Născut la 15 februarie 1851 în Iași, Spiru Haret a fost matematician, fizician, profesor, om politic. De-a lungul vieții, a ocupat de trei ori funcția de Ministru al cultelor și instrucțiunilor publice. În martie 1892 a fost ales membru titular al Academiei Române. Haret este supranumit omul școlii, fiind considerat organizatorul școlii românești moderne.

 

Primul român care a obținut titlul de doctor în cadrul unei universități la Paris

Școala generală a făcut-o la Dorohoi, Iași, urmând ca în septembrie 1862 să fie admis la Colegiul Sfântul Sava din București în calitate de bursier. Primele studii superioare pe care le-a urmat au fost la Facultatea de Științe din cadrul Universității din București. În 1870, deși student în anul II la specializarea Fizică-Matematică, obține, prin concurs, catedra de matematică de la Seminarul Central, pe care a condus-o doar un an, ulterior reluându-și studiile la Universitate.

La 23 de ani, în 1874 devine licențiat în matematică, iar un an mai târziu, în fizică. Plin de aspirații, se înscrie la concursul de bursă organizat de Titu Maiorescu, pe care îl și câștigă, prilej cu care a plecat să studieze doi ani la Sorbona. În 1878, obține titlul de doctor în științe matematice cu tema „Despre invariabilitatea marilor axe ale orbitelor planetare”, fiind primul român care obține titlul de doctor la Paris.

 

Reîntoarcerea în țară – intensă activitate academică

Haret a revenit în țară în 1878, acesta fiind anul când devine profesor de mecanică rațională, algebră și geometrie analitică în cadrul Universității din București, Facultatea de Științe. Trei ani mai târziu, începând cu 1881, va preda mecanica rațională la Școala de ofițeri de artilerie și geniu, până în 1890. Din 1885 până în 1910, Haret a predat trigonometria, geometria analitică, geometrie descriptivă la Școala de poduri și șosele. În 1892, Spiru Haret a fost ales membru al Academiei Române, în semn de recunoaștere față de intensa sa activitate culturală și contribuția pe care a adus-o la dezvoltarea învățământului românesc.

 

 

Reforma învățământului

În timp ce își desfășoară intensa activitate academică, Spiru Haret se implică în viața politică, educația și învățământul fiind în centrul preocupărilor sale. Membru în PNL, Haret a ocupat de-a lungul vieții diverse funcții: inspector general, secretar general al Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice, în cadrul căruia a fost de trei ori ministru. Din această funcție, Spiru Haret a condus reforma învățământului din 1898, când a înființat cele trei secțiuni ale claselor a V-VIII – clasică, modernă și reală.

Prin legea din 1898 s-a adoptat certificatul de absolvire (bacalaureatul) și au început să fie utilizate noi modele în predarea disciplinelor. Școlile normale au fost reorganizate, pentru a spori pregătirea învățătorilor, pentru aceștia fiind înființată „Biblioteca pedagogică”, a cărei activitate fiind tipărirea traducerilor din literatura pedagogică. Un element de noutate l-a reprezentat, de asemenea, și introducerea lucrărilor agricole în programele școlare, Haret fiind de părere că „învățătorul să fie sătean el însuși și prin urmare să păstreze iubirea pământului și deprinderea de a-l lucra”.

În 1903, numărul anilor de studiu a fost ridicat de la 5 la 6 ani. Examenul de capacitate a fost și el, de asemenea, reorganizat, probele pur teoretice fiind înlăturate, în locul acestora fiind introduse probe practice.

Sporirea localurilor de școală a fost determinată prin intermediul circularelor sale repetate – între 1897 – 1910 s-au ridicat în toată țara 2.343 școli, 1.980 dintre acestea în perioada în care Spiru Haret a ocupat funcția de ministru. Gratuitatea unor cărți necesare școlilor nefiind posibilă în lipsa fondurilor de la bugetul de stat și al comunelor, Spiru Haret a decis ca editarea lor să fie făcută de Minister, pentru a fi mai ieftine.

Haret este cel care a înființat grădinițele de copii în România, prima dintre acestea fiind dechisă la 1 decembrie 1897. Dedicându-și întreaga sa activitate progresului în educație, Haret a creat școli de adulți și cantine pentru copii săraci, fiind, totodată, și promotor al turismului școlar. În 1904, a înființat Școala Superioară de Arhitectură și Comisia Monumentelor Istorice.

 

Sfârșitul vieții

A profesat până în 1910, când se pensionează – cu toate acestea, a continuat să țină prelegeri de popularizare la Universitatea Populară.  În același an, a publicat la București și Paris lucrarea ,,Mecanica socială”, fiind prima dată când a utilizat matematica pentru a explica fenomenele sociale.

La data de 17 decembrie 1912, la 61 de ani, Spiru Haret a încetat din viață.

 

Câteva dintre citatele celebre ale lui Spiru Haret, iubitor de patrie și promotor al educației:

  1. Cum arată astăzi școala, va arăta mâine țara.
  2. Căutăm să apropiem școala de popor, să o facem să fie iubită și respectată, să fie centrul de unde să pornească curentele cele bune și sănătoase pentru înălțarea și întărirea neamului.
  3. Civilizația este fructul unei bătălii neîncetate și în orice bătălie înfrângerea e posibilă, la fel ca și victoria.
  4. Patria nu este numai pământul din care scoatem rente. Patria o face și limba și istoria, și religia și tradițiile. A da cu piciorul în toate acestea, este a se lepăda cineva de patria sa.
  5. Plec din viață cu mulțumirea că nu am pierdut vremea și că mi-am îndeplinit datoriile atât pe cât puteam să mi le îndeplinesc în împrejurările în care am trăit și în marginea puterilor mele fizice și intelectuale.

 

Sursă foto: www.digibuc.ro Almanahul „Societăţii Scriitorilor Români”, 2, 1913 & Wikipeadia

 

Bibliografie:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Spiru_Haret

www.enciclopediaromaniei.ro

 

 

În urmă cu 96 de ani, în luna februarie, lua naștere, la Iași, Fundațiunea “Regele Ferdinand I” – o fundație culturală înființată la inițiativa regelui, pentru a marca împlinirea vârstei de 60 de ani de către acesta. În prezent, Palatul Fundațiunii Universitare “Regele Ferdinand I” găzduiește Biblioteca Centrală Universitară “Mihai Eminescu” din Iași.

 

11 februarie 1926

Scopul și modul de administrare ale Fundațiunii au fost decise printr-o lege publicată în 11 februarie 1926, respectiv așezământ cu persoană juridică de drept public având o activitate culturală. Tot atunci s-a stabilit și modul de finanțare – o dotare inițială de la bugetul statului în valoare de 200.000.000 de lei la care s-au adăugat ulterior și donații ale unor particulari.

 

 

Printre obiectivele Fundației regăsim – acordarea de burse de studii în țară și în străinătate și oferirea de ajutoare pentru procurarea de cărți elevilor și studenților care nu dispuneau de mijloace financiare, organizarea și subvenționarea cercetărilor științifice privitoare la cunoașterea țării sau acordarea de ajutoare Academiei Române. Pentru realizarea acestor scopuri, și nu numai, au fost create în Iași două structuri subalterne: Fundația Universitară “Regele Ferdinand I” și Institutul cu internat pentru educația fiicelor de ofițeri. Cel din urmă a funcționat sub denumire Institutul de Educațiune “Regina Maria” – pentru acesta, regina donând casa în care locuise în timpul Primului Război Mondial la Iași, casa Cantacuzino-Pașcanu. Pentru a adăposti sediul Fundației Universitare, în 1928 s-a decis cumpărarea unui teren viran pe strada Carol colț cu strada Păcurari. Ulterior, au mai fost achiziționați încă 1200 de metri pătrați din terenul aflat în proprietatea Bisericii “Cuvioasa Parascheva”, din vecinătate.

 

Concurs pentru planurile clădirii

Un concurs pentru stabilirea planurilor clădirii a fost lansat, iar câștigătoare au fost cele ale arhitectului Constantin Iotzu. O clădire monumentală în stil neoclasic a fost înălțată între anii 1930-1934, fațada fiind executată în piatră masivă de Rusciuk, în timp ce la etaj se afla un balcon cu coloane ionice. Patru grupuri statuare – Dragoș Vodă și Alexandru cel Bun, Mihai Viteazul și Ferinand, Vasile Lupu și Dimitrie Cantemir, Ștefan cel Mare și Carol I – urmau să fie amplasate în golurile dintre coloanele fațadei sau între coloanele aparente din interior. În cele din urmă, statuile voievozilor au fost plasate în parcul de lângă clădire, motivul acestei decizii ținând de temeri legate de capacitatea de rezistență a construcției. În 1970, statuile au fost mutate în vecinătatea Casei de Cultură a Studenților din Iași. Două dintre ele, însă, cea a lui Carol I și cea a lui Ferdinand I, au fost înlocuite cu statui reprezentându-i pe Ioan Vodă cel Viteaz și Petru Rareș.

Dispunerea pe fațada clădirii a unor medalioane în relief cu efigiile regelui și reginei, medalioane distruse ulterior, dar și cu efigiile unor personalități marcante ale spiritualității românești, precum Ion Neculce și Gheorghe Asachi, Titu Maiorescu și Bogdan Petriceicu Hașdeu. Mihai Eminescu și Ion Creangă, A.D.Xenopol și Miron Costin, Vasile Conta și Petru Poni a fost, de asemenea, prevăzută în planurile câștigătoare.

 

 

Naționalizarea clădirii după al Doilea Război Mondial

După al Doilea Război Mondial clădirea, ridicată pentru a adăposti sediul Fundațiunii Universitare „Regele Ferdinand I”, dar și biblioteca acesteia, săli de expoziție și birouri, a fost, însă, naționalizată. În ea a fost mutată Biblioteca Universității, iar prin fuziunea fondurilor celor două biblioteci a fost creată Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu”. Chiar și după 1946, anul dispariției oficiale a Fundației, ieșenii au continuat să numească “La Fundație” locul unde se află Biblioteca Centrală Universitară, statuia poetului Mihai Eminescu și grupul statuar al voievozilor, loc ce poartă numele de Piața Mihai Eminescu.

 

Bibliografie:

www.arhiva.bzi.ro și Wikipedia

 

Surse foto: Biblioteca Centrală Universitară Mihai Eminescu Iași

 

 

A absolvit Facultatea de Litere și Științe Sociale din cadrul Universității „Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu, iar, de 15 ani, lucrează în învățământ. Din 2011, anul în care s-a mutat la București, face parte din echipa didactică a Liceului Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu”, o școală despre care afirmă că i-a fost ca o mângâiere atunci când era departe de casă. Despre rolul profesorului în formarea viitorilor adulți, despre valori, despre momentele de bucurie și despre ce îl învață, la rândul lor, elevii pe profesor, am discutat cu doamna profesor Andra Elena Pasmangiu.

 

Cum ați ales cariera de pedagog, ce v-a inspirat?

Ideea de a deveni profesor s-a înfiripat în mintea mea încă din clasele gimnaziale, când am decis să dau admiterea la Colegiul Național „Spiru Haret” din orașul natal, Târgu Jiu, la specializarea educatori-învățători. I-am admirat foarte mult pe profesorii din școala gimnazială și modul în care interacționau cu noi, astfel că ideea că și eu aș putea să am această profesie a venit de la sine. În liceu am întâlnit profesori dedicați care m-au determinat să continui pe acest drum, chiar dacă nu a fost întotdeauna unul ușor. Susținere în alegerile mele am avut întotdeauna și din partea părinților mei.

 

Din punctul dvs. de vedere, care este rolul unui cadru didactic, cât de mult modelează un profesor viitorul unui copil?

Alegerea profesiei mele a fost determinată de relația pe care am stabilit-o cu profesorii de-a lungul anilor de studiu, motiv pentru care consider că un cadru didactic este dator să fie un model în viața elevilor săi. Este un sentiment aparte când întâlnești foști elevi care îți spun povești cărora la momentul respectiv, ca adult, nu le-ai dat foarte mare importanță și, cu toate acestea, pentru ei a contat enorm că au fost ajutați.

 

Pentru mine este o bucurie să știu că pot să contribui la formarea caracterului noii generații

 

Care sunt valorile pe care vă propuneți să le transmiteți elevilor dvs.?

Consider că pe lângă cunoștințele teoretice pe care trebuie să le oferim elevilor, aceștia au nevoie să învețe de la profesor cum să fie responsabili, altruiști, prietenoși, cum să acționeze în anumite situații din viața lor. Ei sunt viitorul nostru, așadar pentru mine este o bucurie să știu că pot să contribui la formarea caracterului noii generații.

 

 

Ce ați simțit în prima zi în calitate de învățătoare?

Prima zi ca învățătoare a fost cu emoții, fiindcă am realizat că această profesie implică o responsabilitate uriașă, dar îmi aduc aminte că am fost și foarte bucuroasă pentru că reușisem să devin ceea ce îmi propusesem cu câțiva ani în urmă. Era unul dintre obiectivele pe care mi le stabilisem și reușisem să-l realizez.

Pentru prima dată am predat la clasa I, vârstă la care elevii nici nu știau să deosebească manualul de limba română de cel pentru matematică, moment în care mi-am dat seama că, indiferent de numărul orelor de practică pedagogică, la clasă mereu vei întâmpina situații noi pe care va trebui să le rezolvi spontan și creativ.

 

Desfășurați programe/activități speciale axate pe învățare și dezvoltare a abilităților cu elevii dvs.?

De-a lungul timpului am avut șansa să „cresc” trei generații de elevi, fapt ce mi-a dat ocazia să observ parcursul lor de învățare, să îmi dau seama care dintre activitățile inițiate la clasă au fost eficiente pentru progresul elevilor, care au rămas în mintea lor aducându-le bucurie. Am constat că noțiunile teoretice îmbrăcate într-o poveste frumoasă, uneori testate chiar de mânuțele lor au avut cel mai mare succes. Activitățile practice necesită multă muncă pentru procurarea și pregătirea materialelor, organizarea elevilor care devin curioși, nerăbdători, dar aduc multe zâmbete și entuziasm.

Un proiect care a fost pe placul elevilor mei în anul școlar anterior, ei fiind în clasa a III-a atunci, a constat în amenajarea unui colțișor de grădină în care au plantat tot felul de legume pe care le-au îngrijit de-a lungul a trei anotimpuri. A fost o perioadă în care am reușit să le observ comportamentul în afara orelor efectuate în clasă, când stau așezați în bănci.

Am pornit de la stabilirea unor responsabilități pentru fiecare în parte, pentru că de data aceasta „materialul didactic” cu care lucram era viu și orice greșeală a noastră ne putea costa viața unei plăntuțe. Implicarea copiilor în acest proiect a schimbat dinamica grupului și a restabilit relațiile din cadrul lui. De atunci, au văzut cu alți ochi plăntuțele existente la ferestrele clasei noastre și au înțeles necesitatea lor. În acest an școlar ne pregătim să dăm din nou viață acestui proiect care ne-a adus atât de multă bucurie.

 

Consider că, dacă reușești să le demonstrezi copiilor că informația pe care vrei să le-o transmiți le va fi necesară în viață, ai reușit să le captezi interesul

 

Ce ați observat că îi motivează și le trezește interesul elevilor de astăzi?

Consider că, dacă reușești să le demonstrezi copiilor că informația pe care vrei să le-o transmiți le va fi necesară în viață, ai reușit să le captezi interesul. În prezent, există informații despre orice și la îndemâna oricui, acum rolul profesorului fiind acela de  a filtra materialul care ajunge la copii, de a le arăta spre ce anume este benefic pentru ei să-și canalizeze atenția și energia.

Atenția lor este centrată pe dispozitivele electronice, fapt pe care l-am transformat într-un avantaj atunci când am început să folosim telefoanele sau tabletele în activitățile de la clasă, ajungând chiar să avem o zi pe săptămână dedicată acestora.

Pandemia ne-a determinat să lucrăm foarte mult timp online și atunci mi-am dat seama că elevii erau deja familiarizați cu unele aplicații pe care acum eram condiționați să le utilizăm pentru a ne putea desfășura orele.

 

 

Percepeți anumite diferențe între copiii de acum și cei din generațiile anterioare? Sunt mai curioși, mai implicați, prin ce se diferențiază?

Fiecare generație de copii vine cu avantajele și dezavantajele timpului în care trăiește. Depinde numai de profesor să găsească o cale de a ajunge la sufletul și mintea lor.

 

Care sunt pasiunile dvs.? Ce vă place să faceți, cum vă relaxați când aveți puțin timp liber?

În timpul liber îmi place să citesc, activitate care se împarte pe mai multe planuri pentru că mereu sunt în căutare de cărți noi și interesante pentru elevii mei, dar citesc și cărți din domeniul educației. Cărțile care m-au pasionat încă din liceu au fost cele de dezvoltare personală pe care le-am descoperit pentru prima dată la biblioteca din orașul natal. În acea perioadă nu se vorbea despre starea de bine a elevului, a omului în general, fiind informații absolut noi și în afara contextului în care trăiam.

 

Respectul reciproc – o calitate însușită de la o vârstă mică, este, consider eu, o valoare morală sănătoasă care le va fi de folos toată viața

 

Ce v-au învățat elevii de-a lungul anilor?

De-a lungul anilor, de la elevii mei am învățat că atunci când le-ai făcut o promisiune ești dator să o îndeplinești pentru a nu le pierde încrederea, am învățat că ei imită comportamentul cadrului didactic și atunci ești responsabil ca în fața lor să fii un model demn de urmat.

 

Din punctul dvs. de vedere, pe ce ar trebui să se bazeze relația dintre elev și profesor? Ce stă la baza unei relații puternice și productive?

Relația pe care am intenționat să o stabilesc între mine și elevii mei s-a bazat întotdeauna pe respectul reciproc. Însușită de la o vârstă mică, aceasta este o valoare morală sănătoasă care le va fi de folos toată viața, în toate relațiile pe care le vor stabili cu persoanele din jurul lor.

 

 

Care vă este cea mai dragă amintire din postura de profesor?

Timpul pe care îl petrec cu elevii mei este întotdeauna presărat cu momente emoționante, amuzante și pline de bucurie. E dificil să numesc o singură amintire din toți acești ani, dar pot să spun că un moment emoționant pentru mine, cred că și pentru ei, îl reprezintă serbările școlare, în principal serbarea de Crăciun. Atunci pun într-o scenetă toate cunoștințele, abilitățile și emoțiile pe care le-au dobândit și, oarecum, rezultatul muncii lor și al meu se vede mai clar, iar acest lucru mă bucură foarte mult.

 

 

 

Acum 157 de ani, în 28 ianuarie 1865, „Asociația culturală Ateneul Român” a luat naștere la inițiativa lui Constantin Esarcu, a lui Nicolae Kretzulescu și a lui Vasile Alexandru Urechia. Cei trei și-au propus atingerea unui obiectiv clar definit – să construiască în București o clădire pentru a celebra artele, științele și cultura românească. Asociația a avut filiale în numeroase orașe din țară, scopul acesteia fiind unul axat pe educație – inițiatorii urmăreau educarea clasei sociale de mijloc, cu ajutorul cursurilor și conferințelor publice. Constantin Esarcu a declarat la acea vreme că toate activitățile societății sunt „pentru popor și, repet, pentru popor”.

 „Dați un leu pentru Ateneu!” este bine-cunoscutul îndemn la care inițiatorii au apelat pentru a strânge banii necesari pentru construirea edificiului cultural, autoritățile de la acea vreme nedorind să se implice.

Înainte ca Palatul Ateneului să fie construit, asociația și-a desfășurat activitatea într-un salon al Ministerului Instrucțiunii, aflat în reședința prințului Constantin Ghica.

Palatul Ateneului Român a fost clădit cu banii strânși în urma organizării unei loterii naționale. 500.000 de bilete în valoare de un leu au fost vândute cu ajutorul amintitului îndemn popular, „Dați un leu pentru Ateneu!”, apel ce s-a transformat într-o lecție de unitate și de trezire a conștiinței naționale.

 

 

A durat mai bine de 20 de ani pentru a strânge fondurile necesare, construcția edificiului începând abia în 1886. Albert Galleron, arhitect francez, este cel care a conceput planurile clădirii, după cercetările științifice și indicațiile lui Alexandru Odobescu. În programul pentru clădirea edificiului Ateneului Român, Esarcu a explicat: „Aspectul va fi monumental, dar simplu, înlăturându-se orice decorațiuni banale sau inutile. Edificiul va cuprinde o sală de conferințe, concerte, reuniuni, congrese literare, economice. Sala va fi încăpătoare de maxim 1500 de persoane.”

Doi ani mai târziu, în 1888, construcția clădirii era doar parțial finalizată, din cauza lipsei de fonduri. Lucrările durează până în 1897, însă în tot acest timp, în sălile Ateneului au avut loc conferințe, expoziții de pictură și concerte ale Societății Filarmonice Române.

 

Stilul arhitectural

Construit în stilul neoclasic, cu elemente de decorare tipice arhitecturii franceze de la sfârșitul secolului al XIX-lea, Ateneul Român are o înălțime de 41 m. Fațada clădirii este un peristil cu lățimea de 48 m, ce include șase coloane cu înălțimea de 12 m, care susțin un fronton triunghiular, identice din punct de vedere al dimensiunilor cu cele ale Erechteionului din Atena.

Cinci medalioane în mozaic se află sub peristil, reprezentând mari domnitori ai țării – Neagoe Basarab, Alexandru cel Bătrân, regele Carol I al României, Vasile Lupu și Matei Basarab.

În interiorul clădirii, bolta sălii este ornată cu elemente zoo și antropomorfe în relief policromat aurit, inspirate din basmele populare românești.

Pereții sălii poartă o frescă cu o lungime de 75m și înălțime de 3 m, realizată în 1938 de către pictorul Costin Petrescu în tehnica al fresco, ce reflectă momente importante din istoria națională, în 25 de episoade.

Ateneul Român face parte din patrimoniul european și, începând din 2004, este înscris în Lista Monumentelor Istorice.

 

Constantin Esarcu (1836 – 1898)

În 7 noiembrie 1864, C. Esarcu a fost numit profesor la catedra de zoologie și botanică din cadrul Universității din București, pe bază de decret. În semn de apreciere pentru ampla activitate culturală desfășurată, în 1884, Esarcu este ales membru corespondent al Academiei Române. Întrebat despre scopul științelor naturii, Esarcu a afirmat că cel mai înalt scop al acestora este “de a răspândi în spirite mai multă lumină, în inimi mai multă moralitate, demnitate și independență de caracter”.

Întrebat despre propria persoană, Esarcu s-a autocaracterizat – „sunt dintre aceia care nu au multe idei și nu urmăresc multe scopuri deodată, dar când îmi intră o idee în minte, ea mă cuprinde, mă domină, mă urmărește și nu-mi dă pace până când nu o realizez”, afirmație ce susține determinarea de care acesta a dat dovadă pentru construirea Palatului Ateneului Român.

 

Ateneului Român îi las întreaga mea avere

 

Importanța Ateneului Român pentru Esarcu este evidențiată în testamentul acestuia. În 1898, acesta nota: „M-am gândit totdeauna la mijloacele care pot angrena mai bine dezvoltare conștiinței naționale în câmpul ideilor de literatură, arte și științe. Călăuzit de acest gând, am înființat împreună cu alți oameni de bine, iubitori ai neamului nostru, Ateneul Român și Societatea, pentru învățătura poporului român, având amândouă aceste instituții în vederea cultivării părții intelectuale a ființei umane. Pentru ca acest scump gând să nu înceteze odată cu stingerea mea din această viață, am hotărât să las Ateneului Român întreaga mea avere”.

 

V. A. Urechia, om al acțiunii

A fost numit profesor de istorie și literatură română la Universitatea din București prin același decret ca Esarcu, în urma încheierii studiilor la Paris și Madrid. În 1860, Urechia se remarcă prin solicitarea obligativității școlare pentru copiii de ambele sexe, grădinițe pentru copii, școli pentru toate categoriile de vârstă, școli superioare pentru ingineri, arhitecți și mecanici. În același an, colaborând îndeaproape cu M. Kogălniceanu, cei doi realizează raportul pentru fondarea Universității din Iași. Hașdeu a notat despre rolul important jucat de către Urechia în cultura românească – „cele mai multe instituții culturale la noi se datorează direct sau indirect lui Urechia. Pornirea firească a lui nu era spre cugetare, ci spre acțiune.”

 

 

Nicolae Kretzulescu, membru fondator al Academiei Române

Descendent direct al lui Constantin Brâncoveanu, Nicolae Kretzulescu a fost medic, diplomat și membru fondator al Academiei Române.  Din poziția de președinte al consiliului de miniștri (prim-ministru), s-a ocupat de unificarea sistemului sanitar, crearea Direcției Generale a Arhivelor Publice și crearea unui Consiliu al Instrucțiunii Publice.

“Noul edificiu al Ateneului are menirea de a deveni un templu de știință, artă și cultură”, sublinia în cuvântarea rostită cu prilejul punerii pietrei de temelie a Ateneului Român Nicolae Kretzulescu, amintind receptivitatea cu care cetățenii României au răspuns apelului: “Aceasta denotă în ce măsură poporul nostru este doritor de viață morală și intelectuală. Civilizația spre care aspirăm trebuie să se întemeieze pe muncă serioasă, înfrățire și liniște a spiritului”.

 

Surse foto:

Schița Ateneului Român, arhitect Galleron și Afiș Loteria Ateneului – www.historia.ro

Interior Ateneul Român – www.gustdeguvernare.ro

 

Bibliografie:

www.historia.ro, RADOR, www.enciclopediaromaniei.ro, www.lectiadeistorie.ro

 

 

 

Victor Rebengiuc și Mariana Mihuț, omagiați la Premiile Gopo 2022

 21 aprilie 2022 | Mari români
Doi dintre cei mai valoroși actori din România,  nume de referință pentru lumea filmului și a teatrului, Victor Rebengiuc și Mariana Mihuț vor fi onorați la cea de-a 16-a ediție a Premiilor Gopo cu Premiul pentru întreaga carieră. Cele două...

Eveniment tradițional de Buna Vestire – Aripi de iubire

 24 martie 2022 | Eveniment
Nedezmințind această tradiție, care numără mai bine de 20 de ani, Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu” vă invită vineri, 25 Martie, începând cu ora 12:00,  la un eveniment dedicat MAMEI, la Sărbătoarea  de Buna Vestire. Cu acest prilej, va...

Avocatul Traian Vuia, pionier al aviației românești și mondiale

 18 martie 2022 | Mari români
În urmă cu 116 de ani, la 18 martie 1906, lângă Paris, la Montesson, se ridica de la sol, în premieră, primul aparat de zbor autopropulsat din lume. Aeroplanul automobil „Vuia I” a accelerat pe o distanță de 50 de metri, s-a ridicat la o înălțime de...

Cea mai veche biserică din București

 11 martie 2022 | Memorie
În inima capitalei, în centrul istoric, găsim cea mai veche biserică din București. Biserica Sfântul Anton – Curtea Veche a fost construită acum mai bine de 450 de ani. Lăcașul a rezistat testului timpului, în ciuda a numeroase cutremure și incendii...

Dragobetele – legendele din jurul sărbătorii populare a iubirii

 24 februarie 2022 | Dragobete
Anual, în 24 februarie, românii celebrează Dragobetele, sărbătoarea populară a iubirii. Cu toate că de câțiva ani varianta comercială a acestei zile, Valentine’s Day, se bucură de mai multă popularitate, Dragobetele continuă să aibă o semnificație...

Interviu cu prof. Andra Elena Pasmangiu: „Respectul reciproc – o calitate însușită de la o vârstă mică, este, consider eu, o valoare morală sănătoasă care le va fi de folos elevilor toată viața.”

 7 februarie 2022 | Educație
A absolvit Facultatea de Litere și Științe Sociale din cadrul Universității „Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu, iar, de 15 ani, lucrează în învățământ. Din 2011, anul în care s-a mutat la București, face parte din echipa didactică a Liceului...
1 2 3 4 5