De către

Nicolae Dima

Pustnicii din Patericul Egiptean pot fi life coachi de succes pentru omul de azi. Nu credeți că e posibil? Iată câteva fragmente repovestite și câteva citate care vă pot schimba părerea.

Patericul Egiptean este o colecție de relatări biografice și fraze pline de înțelepciune ale pustnicilor și călugărilor din zona deșertică a Egiptului de Nord-Vest, din perioada de dezvoltare a monahismului cu o amprentă ascetică puternică, adică jumătatea secolului al IV-lea. Patericul este unul dintre cele mai influente texte ale creștinismului ortodox: pentru mulți monahi, el este reperul principal al vieții ascetice originale.

 

Despre cum să-ți dozezi efortul fizic într-o zi de lucru:

Avva (=părintele) Arsenie i-a făcut odată o invitație Avvei Alexandru: ”Astăzi, după ce termini de tăiat ramurile pe care le ai de tăiat, vino să mănânci cu mine. Iar dacă se întâmplă să ai oaspeți, atunci să rămâi să mănânci cu ei”. Arsenie voia deci să respecte legea ospitalității: Avva Alexandru va fi oaspetele său, cu excepția situației în care Alexandru însuși ar fi avut musafiri neanunțați.

Avva Alexandru s-a apucat de tăiat ramurile din care urma apoi să fabrice coșuri împletite. Aceasta era în deșertul egiptean singura soluție a pustnicilor pentru a-și asigura un venit pentru subzistență: împleteau coșuri din ramuri, apoi le vindeau în oraș. Când s-a făcut ora mesei, Avva Alexandru nu avea musafiri, deci ar fi putut merge la Avva Arsenie, așa cum fusese invitat. Numai că s-a gândit: ”Arsenie mi-a spus ca mai întâi să termin, apoi să mă duc. Dar eu n-am terminat de tăiat toate ramurile pentru astăzi.” 

Părinții deșertului erau foarte atenți să respecte principiul ascultării: fiecare sarcină primită de la un părinte sau duhovnic trebuia respectată întocmai. Așa că Avva Alexandru n-a plecat spre chilia Părintelui Arsenie decât după ce a terminat de tăiat toate ramurile. Când a ajuns acolo, Arsenie îi spune: ”Acum ai venit? Ora mesei a trecut de mult, eu credeam că ai oaspeți și de asta n-ai venit, așa că am mâncat deja.” Avva Alexandru îi explică: ”Părinte, mi-ai spus să vin după ce termin lucrul, așa că te-am ascultat!”. Avva Arsenie îl privește și-i spune: ”Ai grijă, postul tău din zilele de lucru trebuie încheiat mai repede, încât și pravila să ți-o faci, și apa să ți-o bei! Altfel, iute se va îmbolnăvi trupul tău.”

 

Despre cuvânt și vorbire:

  • Avva Isidor Pelusiotul: ”Viața fără cuvânt e mai prețioasă decât cuvântul fără viață.”
  • Avva Hierax: ”Dacă ți-e foame, mănâncă, dacă ți-e sete, bea. Dar numai nu vorbi pe nimeni de rău.”

 

Trei însușiri fundamentale pentru o viață de calitate:

  • Avva Pimen: ”Paza (=vigilența), atenția la tine însuți (=introspecția) și discernământul sunt cele trei virtuți călăuzitoare ale sufletului.”

 

Despre răbdare și insistență în negociere și despre câștigarea bunăvoinței:

Insistența este răspunsul potrivit în fața unui refuz, fie el și categoric sau chiar jignitor. Înainte de a fi calități ale specialiștilor în vânzări, statornicia și chiar încăpățânarea se dovedesc a fi însușiri ale oamenilor spirituali. Calităților duhovnicești li se adaugă de obicei și un dar material, ca semn al respectului.

Avva Pimen și ucenicii săi s-au mutat din Sketis (astăzi, Wadi El Natrun) într-o altă parte a deșertului din nord-vestul Egiptului. În zona aceasta exista deja un pustnic renumit și căutat de oameni, prețuit fiind pentru calitățile sale sufletești și pentru credința sa. Dar oamenii, atrași de faima părintelui nou-venit, l-au părăsit pe bătrânul pustnic și au început tot mai mult să-l caute pe Pimen. Bătrânul a fost atunci doborât de invidie, iar din acest motiv a început să-l vorbească de rău pe Avva Pimen. Când a aflat despre asta, Pimen le-a spus ucenicilor: ”Pregătiți câteva gustări, luați o ulcică de vin și haideți să mergem să-l împăcăm pe bătrân.”

Au luat gustările și au plecat. Când au ajuns la poarta bătrânului, ucenicul acestuia i-a întrebat: ”Cine sunteți?” Ei au răspuns: ”Spune-i bătrânului că Pimen vrea să primească binecuvântare de la el.” Ucenicul a mers înăuntru, dar s-a întors în scurt timp cu un refuz scurt: ”Bătrânul n-are timp pentru voi”. Avva Pimen i-a replicat: ”Spune-i bătrânului că noi nu plecăm de aici până nu primim binecuvântarea lui!” Și au rămas cu toții la poartă, în tăcere deplină, sub soarele arzător al deșertului.

Bătrânul pustnic a văzut insistența și răbdarea lor. Iar efortul lor de a sta în soarele puternic în ciuda faptului că fuseseră refuzați și alungați l-a făcut să înțeleagă că dorința lor era una sinceră și puternică. I-a primit în chilie, le-a primit darurile și le-au mâncat împreună. La despărțire, le-a spus: ”Calitățile pe care le-am văzut cu ochii mei la voi întrec de o sută de ori ce am auzit pe alții spunând despre voi”.

 

 

 

Din interviul cu Dorel Vișan:

  • Sunt vinovați acei artiști de azi care nu mai dau oamenilor pâinea și sarea cunoașterii.
  • Cultura trebuie să aibă mesaj și să emoționeze.
  • Teatrul n-are nimic de-a face cu democrația. Are treabă doar cu talentul și cu profunzimea mesajului.
  • Eminescu este cel mai mare scriitor de poezie elegiacă din lume.
  • După mine, Eminescu este ființa supremă a prezenței românești în istorie.

 

Românii și blestemul împrăștierii prin lume 

Sunteți un mare cunoscător al lui Mihai Eminescu, în a cărui zi de naștere românii celebrează ecourile culturii lor naționale. Cum parcurgeți acest moment festiv?

Noi în mod normal n-ar trebui să avem o zi a culturii românești, ci în fiecare zi să trăim cultura română și valorile acestui neam. Românii sunt un neam binecuvântat, avem un portofoliu imens de creație culturală. Vă aduc însă aminte că Eminescu a intuit că suntem și un neam blestemat. În monologul lui Decebal dintr-una dintre piesele eminesciene neterminate, regele dacilor rostește aceste cuvinte care se răsfrâng asupra neamului românesc: Mergeți, poate că o soartă mult mai bună vă așteaptă în lumea largă / Lăsați părinții și copiii voștri să doarmă duși-n al Daciei pământ / Și pustiiți și-mprăștiați prin lume purtați cu greu blestemul ce-l port eu. Iată împlinindu-se în zilele noastre cuvintele acestei grele poveri rostite de regele Decebal.

E un cuvânt ca o profeție. Și se împlinește la 130 de ani distanță.

Da, iar cuvintele lui sunt dureroase mai departe: Oriunde mergem suntem venetici / Și-așa vom merge noi din veac în veac / Pân’ s-a șterge urma neamului.

 

Ce se întâmplă când arta devine doar o afacere

Viața dumneavoastră a fost dedicată culturii, în forme variate. Ați făcut și faceți film, teatru, poezie. Ce credeți despre cum au evoluat producțiile culturale în ultimele trei decenii?

Când un popor are o cădere sau o înălțare, atunci trage totul către căderea sau înălțarea lui. Ceea ce s-a întâmplat 1989 a tras totul după sine. Și ne-a transformat într-o lume egoistă, o lume care nu are alt scop decât câștigul material. Și totul a devenit într-un fel o afacere. Și teatrul, și poezia, și pictura și sculptura. Iar în momentul în care arta devine o afacere, ea își pierde fundamentele, își pierde profunzimile și își pierde coerența. Asta s-a întâmplat în cultura română. Teatrul românesc, care a fost un teatru foarte viu,  un dialog între oameni care topea prejudecățile cu care ei veneau în sala de spectacol. Piesele cu mesaj, cu poveste care emoționa, îi făcea pe oameni mai buni, mai înțelegători, mai răbdători, mai iertători. Spectatorii merg la teatru și astăzi, mai toate sălile sunt pline, dar ei nu mai găsesc ceea ce caută. De vină sunt artiștii, pentru că ei nu dau oamenilor pâinea și sarea cunoașterii.

Avem însă foarte multe vârfuri și foarte multă recunoaștere în cultură: regizori de teatru români care montează pe cele mai reputate scene, filme românești care iau premii la mari festivaluri, pictori apreciați în Occident, soliști de operă care cântă peste tot. Asta nu indică un progres?

În zilele noastre nu trăim o efervescență culturală. Acum în România nu este o efervescență culturală, ci este, ca să spun așa, o cultură de piață. Altădată, colecționarii de artă erau oameni extraordinari, cultivați. Astăzi nu mai există această specie, ci avem investitori în artă, proprietari de tablouri. Iar premiile de care spuneți sunt reale, dar ele se dau, după cum cred eu, pentru un program care s-ar putea numi mai degrabă program de deculturalizare. În vremea de dinainte exista cenzura, dar acum nu mai avem cenzură, acum există cenzura ”pentru fiecare creier”, așa cum spunea Păunescu. Teoretic, fiecare creier își aplică propria cenzură. Însă, de fapt, el nu cenzurează nimic, el ”beneficiază” de o înțelegere greșită a libertății de creație. Libertatea de creație, fantezia, este bună până în momentul în care o ia razna, iar de acolo înainte nu mai este bună, trebuie oprită.

Dacă autorul abuzează de libertatea lui de expresie, iar publicul nu e format să-și folosească spiritul critic, ce e de făcut?

În vechea formă de organizare a societății, existau așa-numitele Consilii artistice, formate din oamenii cei mai pregătiți. Vă spun, de exemplu, cine era atunci membru în consiliul artistic al Teatrului Național din Cluj: era profesorul Staicoviciu, rectorul Universității din Cluj, și profesorul Fodor, care era rectorul Medicinei clujene. Și mai era Dumitru Radu Popescu. Deci erau niște oameni de a căror judecată nu te îndoiai.

Dar era vremea în care se aplica o severă cenzură ideologică și politică.

Da, însă nici unul dintre cei trei despre care v-am spus nu a fost aservit acelei ideologii. La multe ședințe ale Consiliului am participat, în calitatea mea de actor, și admiram calitatea discuțiilor care aveau loc între ei. Da, cenzura exista și ea putea tăia aripile celui care se manifesta în libertatea creației. Când cenzura servește unei ideologii, ea este nocivă. Dar cenzura comunistă se putea sări și se putea ocoli.

 

Cultura trebuie să aibă mesaj

Ați folosit mai devreme expresia ”cultura de piață”. Cum o înțelegeți?

Totul azi s-a transformat într-o afacere. Și din acest motiv scade puterea iubirii. Iar în locul lăsat liber își fac apariția ura și egoismul. În artă, acestea sunt foarte periculoase. Mari gânditori, așa cum au fost Goethe, Dostoievski, ei ne-au învățat că lumea s-ar putea schimba prin frumos, prin cultură. Dar cultura trebuie să aibă mesaj și să emoționeze.

Ajungem în felul acesta la o veche întrebare: cui se adresează produsul cultural, maselor largi sau elitelor? Iar dacă este adresat elitelor, atunci nu putem miza pe discernământul lor în privința a ceea ce consumă?

A spune că producțiile culturale sunt adresate maselor este o formă de ipocrizie, bineînțeles. Dar ceea ce se întâmplă în ultimii zeci de ani este un proces nu chiar ușor de înțeles. Lumea a așteptat după 1990 o schimbare, o schimbare în bine. Iar tot ce vine odată cu această schimbare este luat ca atare, așa cum este. Lumea zice ”Domne, înseamnă că așa arată teatrul modern, așa trebuie să fie.” Or, teatrul n-are nimic de-a face cu democrația. Și nici cu sindicatul. Teatrul are treabă doar cu talentul și cu profunzimea mesajului. Aici a fost Eminescu genial.

 

Eminescu azi: ce mai știm despre el?

Academia Română serbează ziua culturii naționale printr-un eveniment la Ateneu, unde dumneavoastră veți avea cuvântul final, veți recita din Eminescu. De ce este important acest moment?

Eu am numit recitalul pe care îl voi susține la Ateneu ”Eminescu: om, geniu și sfânt”. El, după credința mea, s-a apropiat de Dumnezeu prin cunoaștere. Ca și Homer. Eminescu este sfânt prin cunoaștere. El cunoștea înțelepciunea și cultura vremii lui, inclusiv literatura indiană și filosofia germană. El a tradus din Schopenhauer și s-a spus despre el că a luat de la filozoful german pesimismul, dar chiar Nicolae Steinhardt spune că nu e adevărat, pentru că Eminescu nu a fost un pesimist. El a fost afectat de trecere. Poezia lui este o poezie a durerii – pentru că a înțeles tristețea aceasta a trecerii. O nostalgie, de fapt. Lumea nu știe, dar cel mai mare critic literar din Cuba, Salvador Bueno, atunci când a fost tradus Eminescu acolo, a declarat că Eminescu este cel mai mare scriitor de poezie elegiacă din lume!

Este ziua lui Eminescu, o serbăm festiv, dar de fapt foarte puțin este cu adevărat citit din opera lui, nu credeți? Imensa majoritate cunoaște eventual doar cele câteva poezii pe care le studiază copiii la școală.

Asta este pentru că școala l-a predat greșit pe Eminescu. El ne-a fost prezentat ca un poet romantic. Sigur, a fost influențat de romantismul german, dar a fost mult mai mult decât atât. Universul scriptural pe care-l numim eminescian și-l atribuim unei persoane fizice concrete, Mihai Eminescu, are formă și conținut simfonic. Nenumărați Eminești, voci, instrumente. Perfect și uneori voit prost acordate, contradictorii și în același timp complementare, polifonează același sunet: al eului original, al Marii Conștiințe din Marele Timp, armonizându-se pentru eternitate în mitul greu de descifrat Mihai Eminescu. După părerea mea, Eminescu este sufletul neamului românesc. Și-mi amintesc de Arghezi, care-l numea pe Eminescu ”sfântul preacurat al viersului românesc”. După mine, el este ființa supremă a prezenței românești în istorie.

 

 

 

Am parcurs un 2019 cu creșteri pentru care suntem recunoscători și cu scăderi din care am avut ce învăța. Clipa de bucurie de acum se cuvine a fi înțeleaptă și smerită.

În lupta noastră cu timpul, în strădania de a lăsa construcții durabile și urme netrecătoare, vă aducem un gând din Scripturi: ”Orice lucru are clipa lui prielnică și este vreme pentru toate îndeletnicirile de sub cer!” (Eclesiastul 3,1)

Vă dorim un An Nou plin și măreț. Să vă fie așa cum vă este de folos!

 

 

 

 

 

De ce este mai sănătoasă o persoană care practică rugăciunea sau meditația decât un sportiv de performanță? La acest fel de întrebări a răspuns Arhid. Dr. Sorin Mihalache la Întâlnirile Matricei, în luna noiembrie, atunci când a vorbit despre Inteligența Spirituală și relația ei cu performanța umană. Imediat după conferință am publicat o sinteză a serii, iar acum vă oferim o nouă selecție de idei care nu trebuie pierdute din atenție.

 

  • Trăim într-o societate a performanțelor: performanțe economice, sportive, de cunoaștere și de realizări științifice, inginerești. Niciodată nu am avut atât de multă performanță. Dar se vede limpede că lumea în care trăim nu capitalizează toate aceste performanțe. Simpla performanță nu produce efecte de schimbare, pentru că performerii au pierdut cârma spirituală sau de înțelepciune.
  • Atenția pe performanță creează premise pentru o creștere economică extraordinară, o dezvoltare tehnologică extraordinară, o capacitate de înmagazinare și de manipulare a informației extraordinară progrese fără precedent în diverse arie a științei. Și totuși lumea nu este mai bună. Dimpotrivă, suntem într-o situație paradoxală: niciodată nu am avut un nivel tehnologic atât de ridicat, niciodată că până acum nu am cunoscut mai bine complexitatea ecosistemului terestru și totuși niciodată că până acuma nu am amenințat mai tare aceasta biodiversitate prin poluare. Niciodată că până acum nu am avut cunoaștere mai clară despre nevoia de atașament, de dragoste, de coeziune socială pe care omul o are în buzunarul lui ființial, și totuși niciodată ca până acum nu a produs omenirea o cultură mai agonizantă, mai individualizantă, ca aceasta în care noi trăim astăzi. Nu am avut niciodată o cunoaștere mai evidentă asupra rezervelor extraordinare ale naturii, și totuși trăim în civilizația care distruge cel mai mult natura.

 

Suntem deci în miezul unei civilizații care nu se poate plânge de lipsa performanței, și care totuși nu trăiește înțelept

 

  • Suntem deci în miezul unei civilizații care nu se poate plânge de lipsa performanței, și care totuși nu trăiește înțelept. Asta arată ceea ce și inteligența spirituală indică: faptul că atenția pe performanță pierde echilibrul cu celelalte.
  • Martin Seligman, un psiholog american, a identificat trei tipuri de plăcere sau de stare de bine pe care le procură experiența omenească.
    1. Prima stare de bine este furnizată de plăcerea senzorială: fiecare om are un set de plăceri, de exemplu el poate spune că se simte foarte bine pentru ca a mâncat pizza pe care o preferă și a băut berea pe care o preferă.
    2. A doua stare de bine vine din angajament, este starea de bine pe care o are medicul care a reușit să vindece un pacient sau sportivul de performanță care are medalia pe perete. Seligman spune care e diferența majoră dintre cele două stări de bine: prima se termină după ce se termina experiența senzorială, adică după ce am terminat pizza și am băut berea. Și mai are o caracteristică această stare de bine în care vine de pe urma plăcerii, anume că într-o zi în care nu am pizza și nici bere, dar îmi amintesc de pizza și de bere, sufăr că nu le am, și dacă văd o fotografie cu pizza sufăr că nu pot s-o mănânc. În schimb, starea de bine de pe urma angajamentului e diferită, bucuria că am câștigat o medalie se simte și peste doi ani, iar când văd o fotografie peste doi ani îmi dă o stare de bucurie.
    3. A treia stare de bine vine din dăruire. Este cea mai înaltă dintre formele de stare de bine. Deci e mai mare decât cea care vine din angajament. De ce? Atunci când mă angajez în ceva și îmi iese, primesc un feedback pozitiv, iar asta îmi dă o stare de mulțumire, mâine fac din nou același lucru, iar la final am un perete plin de medalii. Mă simt extraordinar pentru că îmi ies lucrurile perfect. Dar ce se întâmplă când se termina asta, pentru că orice sport și orice perfomanță se încheie? Acesta e motivul pentru care Seligman spune că forma cea mai înaltă de stare de bine este cea produsă de dăruirea de sine. O trăiește cel care face bine altora, când face sharing cu propria lui ființă și ajută și pe copii, și pe săraci, și pe rude, și pe prieteni, și dăruiește continuu. Care e avantajul acestei dăruiri? Că poate continua la orice vârstă, nu ține de profesie, nu ține de activitatea fizică. Această ierarhizare a stărilor de bine arată de ce spiritualitatea este peste performanță.
  • Richard Davidson, profesor de neuropsihiatrie la Wisconsin University, de 25 de ani cercetează efectele emoțiilor asupra sănătății. El a scris o ultimă carte cu Daniel Goleman, în care vorbește despre cum anume meditația și conștiința valorii spirituale asupra lucrurilor produce modificări asupra nivelului activității sistemului imunitar. O persoană care cultivă perspectiva spirituală despre viață este mai sănătoasă din punct de vedere imun, spre deosebire de cel care este antrenat în competiții și care are un nivel de activitate imună supraturat. Sistemul imun al sportivilor, de exemplu, îmbătrânește mai repede. În schimb, cei care sunt orientați spre contemplație și compasiune și recunoștință sunt mai sănătoși din punct de vedere imun. De asta sunt voci care vorbesc despre faptul că generozitatea și voluntariatul sunt mai sănătoase decât competiția.

 

În starea de rugăciune mecanismele reparatorii ale organismului se intensifică, iar perioada de spitalizare se reduce

 

  • Jon Kabat-Zinn este un medic care de 20 de ani a introdus în sistemul american de servicii medicale mindfulness, arătând că este foarte util pentru spitale să permite medicilor și pacienților pre și post operatorii să facă sesiuni de mindfulness. Asta le schimbă parcursul de refacere post operatoriu, scurtând perioada de spitalizare și astfel ducând la economii la bugetul sănătății. Prima dată când s-a dus în Congresul american să îi convingă pe membrii Congesului despre nevoia de a introduce mindfulness în spitale, ei nu au fost sensibili. A doua oară a venit peste zece ani cu calcule și a arătat câte miliarde de dolari vor fi salvate de la buget dacă toți bolnavii vor învăța să mediteze sau se roage, dacă sunt practicanți creștini, pentru ca în starea de rugăciune mecanismele reparatorii ale organismului se intensifică, iar perioada de spitalizare se reduce, iar asta înseamnă costuri mai mici. Abia atunci a reușit să îi convingă.
  • Sunt cercetări care vorbesc despre faptul că o cantitate foarte mare de divertisment slăbește capacitatea atenției, crește impulsivitatea și scade autocontrolul. Cum să cerem omului să crească în gestiunea lui proprie dacă el este înconjurat de un divertisment care îi solicită tot mai multă atenție? Avem o societate care se distrează tot mai mult și care este locuită de foarte multe persoane depresive. Cum se întâlnește distracția cu depresia, ca doar distracția ar trebui să ne bucure? Cei mai multi depresivi sunt în societățile civilizate, nu avem depresivi în Africa. De ce? Există depresii într-o societate civilizată pentru că într-o societate civilizată există divertisment. Divertismentul se consumă în timpul liber, iar oamenii nu se odihnesc, deci ar trebui cumva sa se oprească divertismentul pentru a ne putea odihni…
  • Am observat că noutățile din medicină sau din educație nici după 20 de ani nu crează efecte în sistem, ceea ce este o nebunie. De exemplu, sunt foarte multe rezultate care vorbesc despre efectele emoțiilor negative asupra sănătății. Ei bine, dacă am avea un sistem care să fie foarte interesat de sănătatea publică, filmele horror ar trebui suprataxate, adică dacă vrea cineva să meargă la un astfel de film, e ok, poată să meargă, dar filmul acela trebuie suprataxat, pentru că dă emoții negative. Și emoțiile negative distrug sistemul imunitar, adică persoana respectivă e mai vulnerabilă. Iar suprataxa să finanțeze suplimentar sistemul medical.

 

 

Un loc de vorbit, un spațiu de dezbatere, un colț de sfătuit și de împărtășit? Da, CUIB este toate acestea și un pic mai mult. CUIB este mai întâi o stare de spirit la care Ștefania Bulboacă a ajuns atunci când a simțit că în cariera ei de antreprenor este nevoie de ceva diferit. 

 

Un spațiu fizic și sufletesc

Era deja de opt ani în businessul cu haine făcute la comandă și își amintește cum și-a deschis atelierul: ”Pe atunci nu existau multe opțiuni pentru femeile de afaceri care-și doreau niște ținute mai speciale pentru birou, pentru cocktail sau pentru alte evenimente.” Au fost ani plini, în care Ștefania și echipa ei au creat ținute, au primit în atelier sute de cliente și cu multe dintre ele au stabilit o legătură care ținea nu doar de îmbrăcăminte.”După opt ani, știam că trebuie să schimb ceva. De fapt, simțeam o lipsă în viața mea și am văzut-o și la multe dintre clientele care mi-au devenit apropiate: femeia de azi își asumă foarte multe roluri, iar la un moment dat vrea pur și simplu să se verifice cu alte mame, soții și colege de business că e în regulă ceea ce i se întâmplă acasă și la serviciu”.

 

”Sunt atâtea subiecte pe care o femeie nu le discută, pentru că în general acestea sunt privite ca vulnerabilități” (Ștefania Bulboacă)

 

De aici a plecat ideea creării CUIB, adică un spațiu fizic și sufletesc în care femeile să se întâlnească și să comunice între ele. ”Intuiția mi-a fost validată atât la deschidere, cât și la a doua noastră întâlnire. Hainele pe care le creăm și le vindem sunt secundare în întâlnirile noastre. Avem la îndemână astăzi atât de multe tool-uri despre vestimentație, încât nu mai e nevoie să vorbești despre asta, atât de mult ca în trecut. Dar era nevoie să creăm o comunitate pentru alte motive, mai exact pentru a vorbi despre lucrurile despre care…nu prea vorbim cu atâta ușurință. Sunt atâtea subiecte pe care o femeie nu le discută, pentru că în general acestea sunt privite ca vulnerabilități. Iar femeia de azi nu prea-și dă voie să fie vulnerabilă.”

 

Cuib_2

 

Și totuși, o femeie care fondează o afacere și apoi o conduce este încă de la început un profil aparte. N-are nicio șansă dacă nu este o luptătoare: trebuie să se ocupe de furnizori, de angajați, de relația cu instituțiile statului, de marketing, de distribuție, de cash-flow. ”Da, ești setată să te întâlnești pe parcurs cu aproape orice. Dar cred că trebuie să accepți că există momente în care te simți copleșită. Trebuie să-ți dai voie să respiri în astfel de momente. Asta nu înseamnă slăbiciune, ci înseamnă normalitate”, spune Ștefania Bulboacă.

 

CUIB înseamnă dialog și comunitate, așa cum înseamnă și fashion

Afacerea Ștefaniei ia o direcție diferită acum, odată cu lansarea comunității. Brandul din trecut se redefinește și ia numele CUIB, iar sub acest nume se regăsesc un site nou, www.cuib.fashion, cu magazin online integrat, există o colecție ready-to-wear cu materiale de calitate și modele foarte reușite, care are la rându-i câteva produse-vedetă. Colecția custom-made se lucrează în continuare în atelierul Ștefaniei Bulboacă. Elementul de exclusivitate este cașmirul, un material de care Ștefania este fascinată și pe care îl propune ca notă de distincție și ca amprentă de calitate. Iar pentru unicitate, există și varianta couture, în care piesa de vestimentație se realizează de la zero, conform dorințelor  clientei și sfaturilor Ștefaniei.

 

Cuib_3

 

 

Energie și sinceritate

Care este legătura dintre fashion și club? E ușor de înțeles: comunitatea exista deja, clientele Ștefaniei au devenit cu timpul prietenele ei, iar adesea și prietene între ele. Evenimente restrânse s-au mai desfășurat și până acum, în atelier, în diferite formate și pe diferite teme. Dar acum CUIB se adresează unui cerc mai larg, nu doar clientelor, este un spațiu de con-vorbire, de întâlnire în vederea stabilirii unei conexiuni.

Până acum, CUIB s-a întâlnit de două ori pentru discuții, iar al treilea eveniment a fost în luna decembrie, și anume Târgul de Crăciun.

 

Reacții ale participantelor, după prima întâlnire
  • ”Nu suntem aici ca să ne judecăm unele pe altele, ci suntem aici ca să creștem împreună”
  • ”Ce mi-a plăcut cel mai mult: am putut să fim noi înșine”
  • ”Am fost surprinsă de temă, pentru că nu se discută nicăieri astăzi despre imperfecțiunea femeii. Am fost atât de absorbită de discuție, încât am uitat că am telefon!”
  • ”M-a surprins cum am trăit sentimentul de a fi împreună și dorința de a ne împărtăși experiențele”

 

 

 

Trei bătăi ușoare în ușă. După câteva secunde, o voce suspicioasă de dincolo: ”Cine-i?” ”Părintele cu icoana!”, vine de dincoace răspunsul. Tăcere, vreo 10-15 secunde. Ușa se crapă încet, iar prin fanta de câțiva centimetri apare un cap ciufulit: ”Știți, la noi e cam deranj… Când mai treceți? Parcă mai veniți o dată, nu?”

 

”Ce, crezi că noi nu știm să sărbătorim?”

”Da’ de ce veniți cu icoana, părinte?” ”Păi, ca să vestim Nașterea Domnului. Nu vedeți că nu mai există colindători, măcar noi să vă dăm vestea cea mare.” ”Da, părinte, dar oricum noi știm că vine Crăciunul. Uite, ne-am și pregătit, avem porc, avem de toate. Ce credeți, că noi nu știm să sărbătorim chiar dacă nu vii și dumneata?”

Ce să-i mai spui despre adevăratele motive: că de fapt e o vizită prietenească, nu o colectă de bani, că e ca atunci, la Betleem, când toți cei care au auzit pe Prunc și cetele de îngeri din jurul Peșterii n-au putut să tacă, au mers și au dat de veste mai departe… Că la Bobotează nu-i timp, atunci e cu sfințitul casei și e mai complicat. Că acum, la clipe de sărbătoare, mulți sunt singuri și nu le deschide nimeni ușa, iar preotul e singurul care-o face.

Pe de o parte, preoții tac, nevenindu-le să se justifice mereu și mereu. Pe de altă parte, privirile ascuțite, cuvintele jignitoare, ușile trântite sunt parcă de la an la an mai multe.

Pentru toți cei care nu înțeleg, pentru toți cei care nu știu, pentru cei care au nevoie să li se reamintească, l-am rugat pe un vechi prieten, părintele Ioan Istrati, nemțean prin naștere și constănțean prin adopție, să ne dea voie să publicăm două frânturi din viața sa de preot, povestite de el zilele trecute.

 

Scena 1: ”Umblați ca niște nebuni după bani”

Știam că la o casă e unu care tot timpul comentează, nechează, că de ce îl deranjăm, că n-avem ce căuta. Sunăm la poartă. Deschide tipul furios: Ce căutați?

Eu: Vestim Nașterea Domnului Hristos. Primiți părintele?

El : Nu primesc nimic. Umblați ca niște nebuni după bani.

Eu: Nu cerem niciun ban nimănui. Doar Vestim Nașterea și binecuvântăm casele și oamenii.

Facem câțiva pași înapoi: Sănătate.

Omul prinde curaj: Ia stai, părinte, să-ți spun vo două. Mă opresc.

Toți popii sunt niște hoți. Umblați după bani.

Eu: mata câți bani ai dat vreodată la Biserică?

El: niciun leu.

Eu: dar ți-o cerut cineva bani?

El: nu.

Eu: Păi? Ia auzi domnule, mata știi câți săraci sunt în parohia asta?

El: nu știu.

Eu: Eu știu. Mata știi câți bătrâni singuri, câte familii cu mulți copii, câte băbuțe fără lemne?

El: nu.

Eu: Eu știu. Ai dat măcar la unul din ăștia de mâncare, de îmbrăcat, lemne de foc?

El, deja tulburat, bâlbâindu-se: nnnu.

Eu: noi le dăm, câte puțin, pe alții mai procopsiți îi sfătuim să ajute, mergem cu pachete… Deci, care-i om și care-i hoț?

Omu înghite greu în sec, privește în gol: am zis așa, in general …

Eu dezlănțuit: ce general? Foarte mulți preoți ajută fără să știe nimeni, bisericile sunt pline de săraci, la porți stau cerșetori, și nimeni nu pleacă nemiluit.

Omu: iertați-mă, părinte.

Eu: Dumnezeu să te ierte. Crăciun fericit.

 

Scena 2: Crăciunul turcului

Anul trecut, un turc mi-a deschis poarta. „Efendi, intră și la mine, să simt că e sărbătoare. Totdeauna când m-am rugat și am fost bun cu săracii, Dumnezeu m-a ajutat”.

Ce diferență între el și ortodocșii botezați, unși cu Sfântul și Marele Mir, care își pun mâna la ce au mai prost, înjură, drăcuie când văd popa, zbiară ca descreierații când se apropie sfințenia.

Lor, când închid ochii, le cântăm: „Cu sfinții odihnește, Hristoase, sufletul adormitului robului Tău”. Cred că Hristos privește agasat, dacă nu se mânie de-a binelea pe noi.

 

 

 

CUIB - club & fashion. Un loc pentru a fi împreună

27 Decembrie 2019 |
Un loc de vorbit, un spațiu de dezbatere, un colț de sfătuit și de împărtășit? Da, CUIB este toate acestea și un pic mai mult. CUIB este mai întâi o stare de spirit la care Ștefania Bulboacă a ajuns atunci când a simțit că în cariera ei de antreprenor...