De către

Ramona Tănase

Este notoriu faptul că autorul Istoriei Religiilor a legat relații de prietenie sau profesionale cu cele mai marcante personalități culturale ale secolului trecut, visul și arhetipul fiind liantul dintre Mircea Eliade și Carl Gustav Jung.

Să amintim doar câteva nume din panoplia prietenilor celebri ai lui Mircea Eliade: Giovanni Papini, Carl Schmitt, Ortega y Gasset, Gaston Bachelard, Gabriel Marcel, Raymond Queneau, Roger Caillois, Georges Bataille, René Guénon, Georges Dumézil sau românii Emil Cioran și Eugen Ionescu. La acest şir s-a adăugat Carl Gustav Jung (1875-1961), celebrul psihiatru, psihanalist, discipol și colaborator al lui Freud (de care se desprinde ulterior pentru a-și formula propria teorie), întemeietorul psihologiei analitice.

Unde și de ce se întâlneau Jung și Eliade?

Carl Gustav Jung și Mircea Eliade se întâlneau aproape în fiecare vară la Ascona (stațiune balneară pe malul de nord al Lacului Maggiore în districtul Locarno, cantonul Ticino, Elveția), locul de întâlnire al grupării Eranos. Membrii acestei grupări participau anual la un ciclu de conferințe (discuții) care se desfășurau în decursul unei săptămâni. Conferințele Eranos (Eranos Tagungen) au fost înființate în 1933 de către Carl Gustav Jung și Olga Fröbe-Kapteyn, la sugestia istoricului german al religiilor, Rudolf Otto.

A fost un foarte cunoscut cadru public pentru discuții despre religie, spiritualitate, filosofie, știință, politică și societate. Heinrich Zimmer, Karl Kerényi, Mircea Eliade, Gerschom Scholem, Henry Corbin, Joseph Campbell, Raffaele Pettazzoni, Martin Buber, Gerardus van der Leeuw și alți mari savanți din toată lumea au contribuit de-a lungul timpului la crearea prestigiului acestor conferințe, iar anuarul Eranos (Eranos-Jahrbuch) a fost una din cele mai însemnate publicații ale domeniului. Prin formatul său (o săptămână de prelegeri lungi, urmate de discuții substanțiale, deschise publicului), Eranos a contribuit esențial la consolidarea istoriei religiilor ca domeniu interdisciplinar (evidențiind relațiile cu psihologia, istoria, istoria ideilor, studiile literare, antropologia, științele politice, fizica etc.). După moartea Olgăi Fröbe Kapteyn (1962), a început încet-încet declinul săptămânilor de lucru de la Ascona, Eliade însuşi încetând să le mai frecventeze.

Olga Fröbe Kapteyn și Carl Gustav Jung

Olga Fröbe Kapteyn și Carl Gustav Jung

Ioan Petru Culianu, discipolul lui Mircea Eliade, intenționa chiar să facă o teză de doctorat care avea ca subiect central grupul Eranos și intervențiile lui Mircea Eliade în cadrul acestui ciclu de conferințe. Proiectul acestuia nu a fost dus la îndeplinire, spre bucuria mentorului său, Culianu luându-și doctoratul cu lucrarea despre gnosticism: „Mă bucur, de asemenea, că ai renunţat la teza despre «Eranos». Nu era un «subiect» pentru D-ta. S-ar potrivi mai degrabă unui bio-bibliograf, cu oarecare interes pentru istoria ideilor controversate în lumea contemporană. Gnosticismul, şi rădăcinile lui, sunt cu adevărat probleme vrednice de a fi cercetate de un tânăr cu pregătirea şi orientarea D-tale.” (Dialoguri întrerupte. Corespondență Mircea Eliade – Ioan Petru Culianu, Ediție îngrijitã și note de Tereza Culianu-Petrescu și Dan Petrescu, Prefață de Matei Călinescu, Editura Polirom, Iași, 2004, p. 67-68).

Jung – analistul viselor lui Eliade

Au rămas destule mărturii ale relației acestor doi mari gânditori ai secolului trecut: fotografii, scrisori, notații de jurnal. Scriitorul român aștepta cu nerăbdare participarea la ciclul de conferințe Eranos, acesta fiind momentul în care se putea întâlni cu vechi prieteni și colegi, discutând o săptămână întreagă despre subiectele care îi pasionau. „Și visul meu se prelungea în viața-mi” este una dintre propozițiile din romanul Isabel și Apele Diavolului, care poate descrie cel mai bine relația dintre Mircea Eliade și Carl Gustav Jung. Un alt motiv pentru care Eliade aștepta cu nerăbdare „săptămâna de la Ascona” era și faptul că știa că urma să se întâlnească cu Jung și puteau glosa pe baza teoriilor lor asupra mitului și arhetipului. În discuțiile „neoficiale” din cadrul săptămânii dedicate conferințelor, în momentele de relaxare, Eliade îi povestea lui Jung ceea ce visa, iar acesta din urmă îi interpreta visele. Era o „joacă exegetică” foarte interesantă, care revela aspecte interesante referitoare la teoriile și raportările celor doi la vis, imaginar și inconștient.

Ce aveau în comun Carl Gustav Jung și Mircea Eliade?

Pe lângă răspunsurile generale care se regăsesc și se deduc din elementele prezentate mai sus, trebuie precizat că ceea ce i-a legat cel mai mult pe cei doi a fost interesul pentru studierea și definirea arhetipului (Jung) și a mitului (Eliade). Acestea au fost unele dintre elementele centrale ale operei celor doi exegeți. Fiecare a studiat și s-a raportat la mit și arhetip din perspective diferite, dar rezultatele cercetărilor lor au avut puncte de intersecție. Optica lor asupra arhetipului pare uneori că merge până la identificarea totală, diferențele de interpretare fiind foarte subtile.

Ambii au trăit cu credința că în spatele dezvoltării omului occidental se află un inconștient colectiv (folosind conceptul lui Jung), un nivel care face apel la omul primordial, la miturile și credințele străvechi, care depășesc luciditatea omului care vrea cu orice preț să se agațe de prezentul istoric. Aceștia erau fascinați de raportarea la sacru a omului modern. Filosofia lui Eliade, potrivit căreia Dumnezeu s-a retras și așteaptă să fie descoperit prin intermediul miturilor a fost adesea comentată în comparație cu filosofiile lui Nietzsche, Hegel sau Jung.

Ceea ce i-a legat cel mai mult pe cei doi a fost interesul pentru studierea și definirea arhetipului (Jung) și a mitului (Eliade)

În majoritatea cazurilor, miturile lui Eliade au fost asemuite ca structură și importanță arhetipurilor lui Jung. Ioan Petru Culianu subliniază rolul pe care gândirea lui Eliade l-a jucat în dezvoltarea istoriei religiei și a filosofiei secolului al XX-lea, stabilind în același timp liniile de demarcație între cele patru filosofii.

Discuția asupra congruențelor și incongruențelor acestor teorii este una care s-a purtat de-a lungul ultimelor decenii, subtilitățile și implicațiile depășind cu mult spațiul dedicat acestui articol. Aducând în discuție celebrul citat controversat al lui Malraux („Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”), putem remarca contribuția celor doi gânditori ai secolului trecut la reperarea unor „avataruri” ale spiritualității (fie ele religioase sau nu) într-un secol care s-a auto-construit pornind de la decretarea morții lui Dumnezeu de către Nietzsche.

Foto deschidere: Carl Gustav Jung (centru) și Mircea Eliade (dreapta)

Ramona Tănase

Ramona Tănase

Doctor în filologie, cu o teză despre Mircea Eliade (2016) – Facultatea de Litere, Universitatea din București. Absolventă a cursurilor de licență (secția Română-Franceză, 2010) și a programului masteral (Studii literare românești, 2012) în cadrul aceleiași facultăți.
Ramona Tănase

Întoarcerea din Rai (1934) este romanul cu care Eliade începe prima schimbare de direcție a prozei sale, prima schimbare majoră în ceea ce privește tehnica narativă, renunțând la autenticitatea absolută ca rezultat al folosirii persoanei întâi și încercând un alt fel de autenticitate, instanța narativă îndepărtându-se puțin de personaje, naratorul nemaiidentificându-se cu ele.

Primul lucru care atrage atenția este chiar titlul romanului. Cum adică întoarcere? Din ce Rai? etc. Acestea sunt întrebări care se ivesc de cum ochii cad asupra titlului. Cea mai bună interpretare este dată de însuși autorul romanului: „Întoarcerea din Rai însemna pierderea beatitudinii, a iluziilor și a optimismului care dominaseră primii doisprezece ani ai României Mari. Împreună cu o parte a generației mele, trăisem adolescența și prima tinerețe în această atmosferă și euforie, încredere și tembelism. Știam acum că acest Rai se afla undeva în spatele nostru. Îl pierdusem înainte de a ne fi dat seama că-l cunoscusem […] Evident, Paradisul acesta era de ordin spiritual: era pur și simplu beatitudinea rezultată din împlinirea unui ideal colectiv. Nu presupunea nici un sindrom paradisiac manifest în viața socială, economică sau politică”.

Este romanul care descrie „dramele” și „acțiunile” tinerilor din perioada interbelică, ale celor care au ratat „războiul”, dar care vor să se implice în societatea nou formată, neexcluzând de aici „aventurile” de orice tip: intelectuale, sexuale etc.

Pavel – apostolul cu mască

În acest mediu plin de sexualitate, de contradicții, de înfrângeri și victorii se evidențiază figura tânărului Pavel Anicet, unul dintre liderii „grupului de la Corso” (cafeneaua în care se adunau și discutau filosofia generației).

Cuvântul care pare a-l defini cel mai bine este „contradicție”. Este vorba despre o contradicție interioară, neevidentă și neconstatată de către cei din jur. Pentru exterior (prieteni, familie, iubite) și-a construit o mască. Și-a scris un rol pe care se obligă să-l joace în fiecare zi.

«Întoarcerea din Rai» însemna pierderea beatitudinii, a iluziilor și a optimismului care dominaseră primii doisprezece ani ai României Mari. Împreună cu o parte a generației mele, trăisem adolescența și prima tinerețe în această atmosferă și euforie, încredere și tembelism. Știam acum că acest Rai se afla undeva în spatele nostru

Încă din primele pagini ale romanului putem descoperi scindarea interioară, transpusă la nivelul tehnicii narative: se face foarte clar delimitarea dintre ceea ce gândește și ceea ce le spune celor din jur. Trebuie făcută analogia între monologul interior (omul din spatele măștii, omul cu aplecări spre autodistrugere, cu imense contradicții, care se găsește acaparat de personajul pe care l-a creat) – esența personajului și dialogul (punerea în scenă a rolului pregătit) – masca personajului.

Iubire, asceză și bigamism

Imaginea iubirii apare ca răsturnare a concepțiilor generale asupra acestui sentiment. Nu mai poate fi vorba despre dragostea ca atingere a perfecțiunii, cu efect curativ, ci despre dragostea care te afundă și te schimbă în rău, care nu-ți mai oferă nicio speranță de salvare. Avem de-a face cu distrugerea imaginii idilice, este un mare NU spus cu dispreț, un NU adresat tuturor convingerilor cu privire la sublimul și binefacerile iubirii. Acestui sentiment i se neagă dreptul de a mai înnobila ființa.

Prin intermediul anamnezei (discuțiile dintre Pavel și David – cel mai bun prieten) ne este dezvăluită transformarea pe care o suferă personajul principal. În liceu, părerile lor coincideau, fiind adepții ascezei complete, viața lor trebuind să fie una strict intelectuală. Migrarea lui Pavel dinspre asceză înspre iubire și bigamism se produce odată cu întâlnirea lui Lucky, prima iubită. Transformarea lui este din ce în ce mai pronunțată pe măsură ce relația pe care o are în paralel cu Una și Ghighi evoluează.

Vedem descrisă iubirea ca limitare a libertății omului, ca restrângere sau chiar anulare a eului. Astfel iubirea devine antisocială, devine crimă, asasina individualității.

Până și textul biblic îi oferă lui Pavel prilejul de a-și prezenta opinia cu privire la iubire: „Iisus, dacă ne iubește atît de mult, dacă a simțit și El toată mizeria dragostei, ar trebui să ne învețe să nu mai iubim. Fiți unul cu altul ca streinii. Așa ar trebui să ne spună […] Ceea ce ne împiedică pe noi să ne bucurăm de viața aceasta pămîntească este dragostea”.

Sinuciderea – singura soluție posibilă

Iubirii i se opune, din acest punct de vedere, moartea. Spre deosebire de iubire, care îl limita și înstrăina, moartea îi oferă singura modalitate de a cunoaște adevărata libertate, dincolo de această viață care-i impunea nenumărate limite. Pentru el moartea nu înseamnă ratare, ci devine sinonimă cu reconstituirea întregului, cu recuperarea unității pe care o risipise în iubire. Ea nu este un sfârșit, ci un început.

Nu numai dragostea ratată este cea care îl conduce spre moarte, ci și schimbările care au loc în societate, felul în care prietenii lui reacționează la aceste schimbări. Sinuciderea lui Pavel poate fi pusă și în seama teoriilor asupra faptei (care sunt făcute pe tot parcursul romanului). Dacă în romanele scrise în etapa anterioară fapta era discutată strict la nivel conceptual, în acest roman (și, de fapt, în întreaga serie formată din romanul de față, Huliganii și Viață nouă – rămas neterminat) fapta pare să părăsească planul ideatic și să se concretizeze.

Pentru el moartea nu înseamnă ratare, ci devine sinonimă cu reconstituirea întregului, cu recuperarea unității pe care o risipise în iubire

Pentru el, fapta supremă devine sinuciderea și nu întâmplările din societate (de exemplu, greva de la Atelierele Grivița nu are niciun impact asupra sa, nu reacționează la o posibilitatea unei revoluții pe care el și generația sa o așteptaseră de foarte mult timp). În acest fel, ratează posibilitatea de a provoca o schimbare, de a se putea implica în destinul unui viitor pe care îl visase.

Dar nici îndeplinirea acestei noi fapte nu este una ușoară pentru „eroul nostru”: în momentul în care se hotărăște să apese pe trăgaci, constată cu disperare că piedica revolverului era încă pusă. Un ultim strigăt al lumii acesteia pe care el voia să o părăsească sau încă un semn al neputinței sale. Un sentiment de teamă a pus stăpânire pe el în doar câteva fracțiuni de secundă. Să fi fost teama în fața morții sau în fața unei ratări? Într-un sfârșit, dorința sa de a cunoaște absolutul învinge teama și Pavel comite, deși cu ezitări, FAPTA.

Mircea Eliade, Întoarcerea din Rai, Ediție îngrijită și cuvânt înainte de Mircea Handoca, Editura Rum-Irina, București, 1992, 303 pagini

Ramona Tănase

Ramona Tănase

Doctor în filologie, cu o teză despre Mircea Eliade (2016) – Facultatea de Litere, Universitatea din București. Absolventă a cursurilor de licență (secția Română-Franceză, 2010) și a programului masteral (Studii literare românești, 2012) în cadrul aceleiași facultăți.
Ramona Tănase

„Izbânzile mele erotice erau principale, erau pricinuite de idei, de raporturi, de experiențe intime. De aceea, am scris cândva că un Don Juan trebuie să fie un teolog – în sens substanțial, nu de erudiție. O femeie mă interesează prin virtuțile sau viciile ei. Când le cunosc, mă dezgustă. În cele mai nebunești îmbrățișări eram indiferent. Luciditatea mea deschidea mii ochi noi și savura priveliștea membrelor desfăcute sau incinerate”. Seducția ca act lucid, deliberat și fără niciun fel de implicare, trupească sau spirituală. Subjugarea prin seducție – mecanică a schimbării operate asupra celuilalt.

Fragmentul de mai sus face parte din romanul Isabel și Apele Diavolului, publicat de Mircea Eliade în 1930, după întoarcerea din India. Este evident inspirat din experiența indică trăită de scriitorul român, dar în același timp vine în continuarea liniei începute cu scurtele nuvele regăsite și reunite de Mircea Handoca și Nicolae Florescu în volumul Maddalena. „Panseul” de la începtul acestui articol ar fi putut aparține și personajului principal din nuvela care dă numele volumului.

Doctorul, așa cum este denumit personajul-narator, crede în autorealizarea prin păcat, considerat a fi singura cale spre cunoașterea „completă”. Păcatul este singurul care îi permite luxul de a se desprinde de tot ce-l înconjoară, inclusiv de oamenii pe care vrea să-i schimbe prin manipulare. Îi ispitește și-i dezrădăcinează pe toți, dar mai ales pe Isabel (ținta principală a Doctorului) și pe Tom.

Dar și el este la rândul său un dezrădăcinat, un om care își urăște atât trecutul, cât și țara. Este într-o continuă luptă cu timpul, fiind în căutarea tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte. Însă partea pe care își dorește să o experimenteze cel mai mult din acest basm este cea în care personajul este uitat de ceilalți, dorind la rândul lui să fie uitat și să îi uite: „O dorință neînțeleasă de a fi socotit mort, de toți”.

Tinerețea apare în Isabel și Apele Diavolului ca stare ideală, perioada în care omul poate face totul. Conflictul între generații apare încă o dată, dar de data aceasta nu mai este stabilit la nivel social. Este o luptă împotriva bătrâneții văzută ca neputință. Marea realizare a Doctorului este faptul că este tânăr, nimic altceva nu îl împlinește mai mult.

Marea realizare a Doctorului este faptul că este tânăr, nimic altceva nu îl împlinește mai mult

În adolescență era stăpânit de dorința de a crea statuia care să simbolizeze „spaima încercată în fața prezenței celuilalt în sine”. Dacă ar fi terminat-o, statuia s-ar fi numit „Nedumerire după victorie”. Această nereușită este simultană cu descoperirea sterilității creative. Amintirea ratării îl va urmări pe tot parcursul romanului, fiind generatoare de complexe, dar și motor extraordinar de propulsie experiențialistă. Noua viață a personajului principal are ca misiune mântuirea de sterilitate, găsirea unor mijloace care să-i asigure eternitatea.

Renunță la artă pentru știință, dar nu este satisfăcut de alegerea sa. Este ca un pendul care se balansează între știință și artă, între ceea ce este exact și îl păstează ancorat în realitate și ceea ce îi oferă momente de reflecție metafizică. Romanul devine unul al crizei intelectuale, al blocării pe un drum și al nevoii de evadare, orice ar însemna această evadare.

Viața, arta, iubirea devin un câmp de joacă. Un maidan pe care regulile sunt făcute de experiențele sexuale, psihedelice și de orice altă natură care să nu implice nici cel mai mic instinct rațional. Singurele reguli sunt cele ale „păcatului”.

Singura spaimă a celui care vrea să-i schimbe pe toți pentru a putea astfel să se schimbe pe sine? MEDIOCRITATEA. Singura cale de a evita picarea în păcatul mediocrității? EXCESUL. Două borne care modelează întreg ansamblul de energii din interiorul romanului.

Iadul este cel care luminează cu flăcările lui Raiul, lumina vine din întuneric, condiția «sine qua non»: înainte să fie lumină trebuie să fie întuneric

Veșnica luptă dintre Rai și Iad. Singura distincție? Raiul, punctul cel mai de sus, nu este aici decât punctul de pornire. Iadul preia întâietatea. El este cel care luminează cu flăcările lui Raiul, lumina vine din întuneric, condiția sine qua non: înainte să fie lumină trebuie să fie întuneric!

Sfârșitul romanului pare consumist și melodramatic, lăsând să se întrevadă „sforile” cu care sunt legate ideile filosofice de „pielea” personajului. Doctorul lasă în urmă toate experiențele, de tot felul (sexuale, narcotice, homosexuale – influența asupra fiului gazdei și alege soluția pe care visul i-a revelat-o), alegând căsătoria și viața „casnică”. Aceasta îi pare a fi singura direcție în care simte că mai poate evolua. Nu interpretează alegerea ca resemnare, ci ca act curajos de schimbare a paradigmelor. Doctorul renunță la întreaga lui modalitate de a trăi și începe să se proiecteze pe sine prin urmașul său, chiar dacă fiul Isabelei nu este fiul său biologic.

Încep să dispară barierele temporale, personajul nemaifiind obsedat de obținerea tinereții fără bătrânețe, și acceptând soluția vieții fără de moarte: „Sunt un nou născut. Refuzând tinerețea fără bătrânețe, tânjesc viață fără de moarte și mă căsătoresc cu Isabel. Căsătoria fiind legătura transcedentală e nemuritoare – în cer. Iar pe pământ voi trăi prin fiii mei, în veacuri”.

Prin căsătoria cu Isabel, Doctorul este cel care, de această dată începe, să se schimbe. Niciuna dintre vechile angoase nu îl mai tulbură, căsătoria nu mai este „tulburată” de „apele” experiențelor.

Mircea Eliade, Isabel și apele Diavolului, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1990, 155 pagini

Continuând demersul nostru de a prezenta o față mai puțin cunoscută a celebrului Mircea Eliade, propunem spre lectură și analiză volumul de nuvele Maddalena. Acesta reunește unele dintre nuvelele scrise și publicate de Mircea Eliade în presa interbelică, înainte de apariţia romanului Isabel și Apele Diavolului (1930). Pe lângă nuvelele care nu mai fuseseră publicate în volum, cei doi exegeți ai operei eliadești care editează acest volum, Mircea Handoca și Nicolae Florescu, au inclus și nuvelele Aventura și Întâmplare (publicate inițial în volumul Șarpele).

Aceste scurte proze de început sunt tributare lecturilor din perioada formării (Dostoievski, Papini, Balzac etc.) și prefigurează teoriile autenticității pe care le va dezvolta mai târziu Eliade în publicistica sa. Literatura pe care o scrie în perioada autenticistă este în concordanță cu îndemnurile adresate tinerilor în publicistica de la sfârșitul anilor `20. Acesta propune o proză în care obținerea unei valori estetice nu mai este scop în sine, ci rezultatul imediat al relatării pure a unor experiențe. Astfel, valoarea estetică este o caracteristică intrinsecă experienței, accentul nemaifiind pe „cum”, ci pe „ce”.

Temele care aveau să facă subiectele centrale ale operelor experiențialiste ale lui Mircea Eliade încep să se contureze în această perioadă: păcatul, virilitatea, vitalitatea intelectualului, asceza, demonismul și modificarea existenței printr-o continuă răzvrătire (împotriva tuturor structurilor existente sociale sau divine). Personajele acestor nuvele vor și depun toate eforturile pentru a trăi în „păcatul revelator”, pas imperios necesar pe drumul cunoașterii absolute.

Fie că este vorba de gelozie („Prietenul meu se desfăta. Iar eu râdeam, şi mă arătam nepăsător de urâţenia şi neputinţa mea, şi îl linguşeam pe el. Îl linguşeam – pentru că îl uram mult. Şi el mă socotea prieten, şi îmi deschidea gândurile, şi mă îmbrăţişa. Şi nu bănuia cele ce se frământau înlăuntrul meu, şi nu simţea arsura ochilor mei” – Iubirea prietenului meu), egoism (aflat în fața morții – pe o vreme cumplită trei tineri se rătăcesc pe munte –, „eroul” nuvelei Întâmplare se lasă pradă instinctului de conservare și egoismului și nu îl mai interesează soarta fetei căreia în urmă cu câteva zile îi mărturisise iubirea), misoginism, ispitire și respingere (cazul din nuvelele Maddalena), viol (nuvela Cel care trebuie ascultat – povestea unei tentative eșuate de viol – anticipând un episod din romanul Huliganii, violul ca experiență necesară), batjocură etc., personajele acestor nuvele își caută identitatea prin trăirea unor experiențe pure (cu sensul de „veritabil”, „autentic”, „adevărat”), alegând faptele în locul sentimentelor idealizate (textul Iubirea este o adevărată demontare a mitului construit în jurul acestui sentiment).

Personajele acestor nuvele își caută identitatea prin trăirea unor experiențe pure (cu sensul de „veritabil”, „autentic”, „adevărat”), alegând faptele în locul sentimentelor idealizate

Este de ajuns să privim câteva dintre titlurile reunite aici pentru a ghici „atitudinea” personajelor în fața „reperelor” impuse de societate: Apologia virilității, Eu, Sfântul Diavol și cele șaisprezeci păpuși, Cel care trebuie ascultat, Iubirea prietenului meu, Păcatul șamd.

După ce în primele texte reunite în acest volum este făcută apologia sexualității și a cunoașterii prin intermediul experiențelor carnale („Cânt fecioarele, cânt vrăşmaşul temut, cânt ispita caldă în înserat, cânt ochii care au aflat să plângă şi să înfrângă. Cânt fecioarele, cânt carnea lor ce curmă săgeata privirilor. Carnea fecioarelor ce turbură seninul – al cerului, al ochiului, al duhului. Carnea fecioarelor, ce va înflori în patimă şi se va pogorî – vis şi umbră turburătoare – pe toate drumurile ce se înalţă către eroism” sau „Cânt vrăjile, cânt ispitele, cânt bucuriile care ne-au luminat sexul în jalnicul său coborâş” – Apologia virilității – Litanii pentru fecioară), în nuvela care dă titlul volumului descoperim un personaj masculin fascinat de fecioria fiicei maestrului său, pictorul Salust.

Tânărul Mircea Eliade

Tânărul Mircea Eliade

Întreaga miză a nuvelei constă în maniera în care el o ispitește și o abandonează pe fată în momentul în care aceasta cedează ispitei („Maddalena, i-am răspuns, fecioria ţi-am cules-o în cea dintâi seară, când ţi-am despletit cosiţele. Acum, eşti fecioară pentru toţi ceilalţi. Alege-ţi soţul. Descoperă-te şi lui. Apoi alege altul. Pierde-ţi tainele în îmbrăţişările a oricâtor tovarăşi. Vei rămânea mereu fecioară – pentru ceilalţi”) – nu întâmplător numele personajului feminin este Maddalena, trimiterea la Maria Magdalena (în italiană, Maria Maddalena) fiind transparentă. Personajul masculin din această nuvelă, ispititorul care își asumă condiția („Sosi ziua judecăţii. Am îndurat zâmbind batjocora mulţimii şi ura haină a fecioarelor, şi pietrele mamelor şi loviturile târgoveţilor”), ne duce inevitabil cu gândul la Doctorul din Isabel și Apele Diavolului, care vrea să seducă și să supună prin sex.

Nuvelele reunite aici constituie punctul de plecare pentru ceea ce va deveni cunoscut sub numele de proza „autenticistă” sau „experiențialistă” a lui Eliade și trebuie privite ca atare, netrebuind să le fie exagerată valoarea literară. Stilul scriiturii nu este unul foarte bine conturat, modul de structurare a narațiunilor are anumite deficiențe, dar aceste nuvele trebuie apreciate din perspectivă retrospectivă, putând astfel explica modul în care s-a format și dezvoltat gândirea scriitorului român care avea să conducă tânăra generație interbelică și să „teoretizeze” o adevărată direcție a prozei românești de la începutul anilor `30.

Mircea Eliade, Maddalena: nuvele, Editura Jurnalul Literar, București, 1996, 276 pagini

Ramona Tănase

Ramona Tănase

Doctor în filologie, cu o teză despre Mircea Eliade (2016) – Facultatea de Litere, Universitatea din București. Absolventă a cursurilor de licență (secția Română-Franceză, 2010) și a programului masteral (Studii literare românești, 2012) în cadrul aceleiași facultăți.
Ramona Tănase

Despre Mircea Eliade se știu multe (mai ales după anii `90 au început să iasă la iveală și să fie comentate elemente mai puțin cunoscute și mult mai puțin „confortabile” cu privire la trecutul marelui istoric al religiilor, dar nu este momentul și nici spațiul propice pentru a putea fi puse în discuție elementele controversate ale tinereții lui – discuția fiind una foarte lungă, cu foarte multe ramificații, întinzându-se pe mai multe decenii și neputând fi rezumată în spațiul avut de noi la dispoziție), dar toate lucrurile care se știu sunt pe cât de sigure, pe atât de relative.

Incertitudinile în ceea ce îl privește pe Eliade încep odată cu ziua în care s-a născut și continuă de-a lungul întregii vieți. Născut pe 13 martie 1907 (28 februarie conform calendarului iulian aflat în vigoare în acea perioadă), dar înregistrat de tatăl său cu data de 9 martie pentru a corespunde zilei mucenicilor martiri, viața lui Eliade s-a aflat încă de la început sub semnul unui „misticism”, în zona unui simbolism încărcat de semnificații, pe care a ales să-l dezvolte și continue și el de-a lungul timpului.

Personalitate complexă și care complexează – asta ni se pare cea mai concisă sintagmă prin care poate fi caracterizat Mircea Eliade. Este suficient să aruncăm o singură privire pe lista cărților pe care le-a publicat (beletristică sau literatură de specialitate), la care se adaugă articole, scrisori, jurnale, memorii etc., pentru a ne putea face o idee despre proporțiile pe care le-a dezvoltat ambiția unei personalități proteice (după sintagma impusă de Zoe Petre) – un total de aproximativ 80 de volume. La ceea ce a reușit să realizeze se adaugă o listă și mai lungă de proiecte pe care nu a putut sau nu a avut timp să le ducă la îndeplinire.

Blamat sau adorat, Eliade a reușit să se impună drept un reper de neocolit al culturii române a secolului trecut

Blamat sau adorat, Eliade a reușit să se impună drept un reper de neocolit al culturii române a secolului trecut. Moștenirea lui Eliade la nivel internațional continuă, poziția lui rămânând una centrală în domeniul istoriei religiilor și credințelor religioase, studiile sale făcând parte din bibliografiile obligatorii ale oricărui studiu din domeniul mai sus menționat.

Eliade în perioada "indiană"

Eliade în perioada „indiană”

Riscând să-i facem o prezentare prea lungă sau una prea scurtă, neintenționând să-i diminuăm realizările și nedorind să creăm impresia că vrem să ascundem „părțile întunecate” ale personalității lui, și alegând să nu mergem pe drumul bătătorit al prezentării sale prin intermediul operei pe care și-a construit-o (din care este suficient să prezentăm doar câteva titluri pentru a ne face o idee – Romanul adolescentului miop, Maitreyi, Domnișoara Christina, Nuntă în cer, La țigănci, Pe strada Mântuleasa, Noaptea de Sânziene; Yoga. Nemurire și libertate, Mitul eternei reîntoarceri, De la Zalmoxis la Genghis Han, Sacrul și profanul, Istoria credințelor și ideilor religioase) am ales să facem o listă ce cuprinde informații mai puțin avute în vedere în prezentările generice care i-au fost făcute de-a lungul timpului, informații cu caracter de „curiozități”, definitorii pentru „istoria mică”:

  • Și-a scris toate operele literare în limba română, inclusiv după stabilirea definitivă în străinătate; era modul lui de a se simți aproape de România;
  • A fost căsătorit de două ori: cu Nina Mareș – prima soție, care a murit de cancer în timp ce acesta era reprezentantul României la legația din Portugalia; și cu Christinel Cotescu – pe care a cunoscut-o în Paris și alături de care a fost până la sfârșitul vieții;
  • Și-a pierdut de două ori biblioteca. Prima dată când s-a mutat în Anglia, lăsând totul unui prieten din România (inclusiv jurnale) și a doua oară la Chicago, în urma unui incendiu.
  • În clasa a VII-a începuse să scrie Memoriile unui soldat de plumb, carte în care voia să reconstruiască întreaga istorie a omenirii. Cele trei caiete cu manuscrisul acestui proiect i-au fost încredințate lui Radu Capriel în 1928;
  • Elev fiind, își scurta orele de somn cu câteva minute în fiecare noapte, ajungând să doarmă doar 4 ore (la un moment dat a leșinat, fiind nevoit să oprească pentru un timp experimentele de acest tip), scopul fiind acela de a-și forța corpul să se subordoneze ambițiilor intelectuale;
  • Încă din timpul studiilor, când încă nu se afirmase pe plan internațional, le scria marilor personalități ale lumii (mai ales numelor de referință din domeniul filosofiei și istoriei religiilor) pentru a le cere cărți pe care le dona bibliotecii facultății;
  • O perioadă a călătoriei sale în India a rămas nedocumentată, considerându-se că și-ar fi petrecut-o în Himalaya alături de călugări, experimentând tehnici șamanice;
  • Pentru a putea să reziste ritmului de lucru pe care și-l impusese la maturitate, apela adeseori la „substanțe ajutătoare” (ex.: Pervitin, având rolul de a reduce senzația de teamă și de a crește capacitatea de concentrare – folosit mai ales de soldați în timpului celui de-al Doilea Război Mondial sau în Războiul din Vietnam);
  • Fusese întotdeauna fascinat de enciclopedism: marile personalități ale culturii române pe care le-a avut drept modele au fost Bogdan Petriceicu Hasdeu (voia să facă o ediție completă a operei acestuia și să-i dedice o monografie – unul dintre proiectele rămase neterminate) și Nicolae Iorga (cu care a și purtat o polemică);
  • Prieten cu Carl Gustav Jung, alături de care a participat la o serie de conferințe în Italia;
  • A fost prototipul pentru personajul Radu Grielescu din romanul Ravelstein de Saul Bellow (cu care fusese prieten);

Și-a scris toate operele literare în limba română, inclusiv după stabilirea definitivă în străinătate; era modul lui de a se simți aproape de România

  • Filmul Youth Without Youth al lui Francis Ford Coppola este adaptat după nuvela Tinerețe fără tinerețe (inspirată de basmul preferat al lui Eliade, Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte);
  • Pe lângă romane și nuvele, a scris și teatru (Iphigenia, Coloana nesfârșită, Oameni și pietre);
  • A fost cumnatul lui Ionel Perlea, dirijor și compozitor român;
  • Filmul lui preferat era The Clowns, al lui Federico Fellini;
  • Spre sfârșitul vieții a suferit de artrită, lucru care l-a împiedicat să continue să scrie și să lucreze în ritmul în care fusese obișnuit (grafomania fiind una dintre trăsăturile lui definitorii);
  • A murit în 1986 într-un spital din Chicago, în urma unei congestii cerebrale. A fost găsit de Christinel în fotoliul preferat, zâmbind nemișcat și ținând în brațe cartea Exercices d’admiration a lui Cioran;
  • A cerut să fie incinerat, slujba de înmormântare fiind oficiată de preotul ortodox al bisericii românești din Chicago și de reverendul Brown, rectorul Capelei David Rockefeller din incinta campusului Universității din Chicago, unde fusese profesor;
  • Nu s-a aflat numele persoanei care a donat banii necesari pentru înființarea catedrei „Mircea Eliade” în cadrul Universității din Chicago.

Acestea sunt doar câteva dintre micile lucruri care contribuie la construirea unui portret-robot care să ne permită apropierea de una dintre cele mai „curioase” personalități ale secolului trecut, o apropiere care să ne încurajeze să trecem dincolo de barierele impuse de imensa erudiție cu care reușește Eliade să-și complexeze cititorii sau partenerii de dialog și să încercăm să recompunem matricea acestuia.

Ramona Tănase

Ramona Tănase

Doctor în filologie, cu o teză despre Mircea Eliade (2016) – Facultatea de Litere, Universitatea din București. Absolventă a cursurilor de licență (secția Română-Franceză, 2010) și a programului masteral (Studii literare românești, 2012) în cadrul aceleiași facultăți.
Ramona Tănase

Mircea Eliade, religia răului – "Isabel și Apele Diavolului"

7 Martie 2017 |
„Izbânzile mele erotice erau principale, erau pricinuite de idei, de raporturi, de experiențe intime. De aceea, am scris cândva că un Don Juan trebuie să fie un teolog – în sens substanțial, nu de erudiție. O femeie mă interesează prin virtuțile sau...

Mircea Eliade, "Maddalena": Virilitate, ispitire, viol, cunoaștere

17 Februarie 2017 |
Continuând demersul nostru de a prezenta o față mai puțin cunoscută a celebrului Mircea Eliade, propunem spre lectură și analiză volumul de nuvele Maddalena. Acesta reunește unele dintre nuvelele scrise și publicate de Mircea Eliade în presa interbelică,...

Lucruri mai puțin cunoscute despre arhicunoscutul Mircea Eliade

31 Ianuarie 2017 |
Despre Mircea Eliade se știu multe (mai ales după anii `90 au început să iasă la iveală și să fie comentate elemente mai puțin cunoscute și mult mai puțin „confortabile” cu privire la trecutul marelui istoric al religiilor, dar nu este momentul și nici...