De către

Silviu Man

O mărturisire sinceră: eu, unul, nu i-am înțeles niciodată pe turiștii moderni – adică pe oamenii cărora, dacă stau mai multe zile într-un loc, începe să le sfârâie rucsacul, să le clocotească bocancii, să le apară bubițe verzi pe mâini și o sclipire înfricoșătoare în ochi. Care se topesc din picioare și nu mai pot sta locului și nu vor decât să se ducă și să se tot ducă – nici nu contează unde –  în Mauritius, în Congo Brazzaville, în Insulele Palmipede (nu le căutați, nu există, le-am inventat eu acum), da’ numai să se vadă duși.

Cum firea mea e mai mult de agricultor decât de vânător-culegător, nu am rezonat niciodată la obsesia pentru călătorii. Și cumva, e de înțeles; am văzut destui oameni care – deși se mândreau că au descălecat pe cinci continente – puși în situații de viață banale, s-au împiedicat în propriile șireturi. Destui ale căror experiențe turistice se rezumă la faptul că au mâncat ostropel de varan liliachiu și au dansat cu localnicii tradiționalul jgabananga (mâncarea și dansul tradiționale din Insulele Palmipede care nu există). Destui care se umflă în pene că au ajuns la Citlatepetl, dar nu știu exact în ce județ sunt vulcanii noroioși. Destui care adoră orice e dincolo de Nădlac și disprețuiesc tot ce-i dincoace de Nădlac.

Turism-truism: pentru cei mai mulți dintre turiștii moderni, adevărul unui loc e doar ce încape într-un selfie. Din cei care iau cu asalt aeroporturile, sunt tare mulți care nu călătoresc ca să învețe, ci pur și simplu ca să caște gura pe fundal cu peisaj exotic (se pare că muștele exotice sunt mai gustoase decât cele autohtone), fără să înțeleagă că orice călătorie exterioară are ca punct de plecare și sosire tot inima lor – altminteri punct ușor, prea ușor de ratat și dacă stai pe loc, și dacă umbli brambura. Astfel că, pentru mulți, a călători înseamnă cel mai scump mod de a fugi de sine. Kerosen ars de pomană, bani aruncați degeaba, doru’ lelii și vânare de vânt.

Lumea-i mare și adâncă și înaltă și sublimă. Dar lumea nu e pentru toată lumea. Ca să pricepi că-i adâncă și sublimă, îți trebuie ochi bun, răbdare, prudență și o anumită smerenie. Când condițiile acestea sunt îndeplinite, lumea începe să se arate strălucitoare dincolo de pojghița de banalități cleioase din reclamele la „sejururi”. Atunci nu mai ești turist, ești călător (adică un fel de aproape-pelerin). Asta am învățat-o nu pe pielea mea, ci prin mandat, adică citindu-l de ani de zile pe Brad Florescu, cel mai înrădăcinat călător de care știu.

Ei bine, mă așteptam ca, din sutele de note savuroase și sclipitoare de pe al său tedoo.ro să fi ieșit o carte zdravană, de citit mai ales în vremurile în care granițele (exterioare și interioare) se închid cu zgomot. Dar căile Bradului sunt nebănuite – așa că a ales să-și facă debutul editorial printr-o… carte pentru copii, piatră de pisanie a începutului călătoriei sale în calitate de tată. Vestea m-a bucurat tare, fiindcă așa cum am mai povestit acum vreo două luni pe Matricea  – cu cărțile pentru copii nu e de joacă, nu e bine să ajungă pe mâna oricui, ele sunt treburi serioase, cine nu înțelege asta e turist în propria viață. Iar în lumea noastră plină de ITști și specialiști, nu mai avem prea mulți oameni capabili să spună decent o poveste fără să-și fractureze mandibula, darmite să o caute, să o șlefuiască și să o ofere spre degustare ca pe un vin bun.

Cartea îngrijită de Brad Florescu și împodobită de ilustrațiile subtile ale lui Matei Alexandrescu se numește „Ce a făcut marchizul când a aflat” și abia a ieșit de sub tipar la editura Frontiera. „Marchizul” aduce la un loc 18 povești din toată lumea văzută – din Japonia până-n Etiopia, din Italia până-n China – culese de un călător-vânător-(cu)legător priceput și foarte atent la detalii.

Să începem cu defectele – cartea e mică, mult prea mică, de la așa autor harnic & darnic așteptăm cu nerăbdare o ediție mai dolofană, ceva mai aproape în lungime și lățime de „Cercul mincinoșilor” dacă se poate. Și cam aici închei cu defectele…

…și spun mai departe că poveștile din „Marchiz” le sorbi cu uimire, cu înduioșare sau cu hohote de râs – e o bucurie să redescoperi că oamenii de pretutindeni se miră, se înduioșează și râd înfruntând aceleași minuni, mistere și metehne. Și le admiri ca pe niște mici pietre prețioase cristalizate din marele munte de înțelepciune al culturilor vechi. Și recitindu-le după ce abia le-ai citit, vezi cum înăuntru se sfărâmă niște granițe și se prefac în orizonturi, iar ăsta e semnul că ai pornit în călătorie.

Ce a făcut marchizul când a aflat” e esențială pentru ca cei mici să înțeleagă că lumea celor mari e cum e: nebună și absurdă, balcâză și lălâie. Și-i esențială pentru a înțelege regulile jocului. Și-i esențială pentru ca cei-care-mai-au-un-pic-și-se-fac-mari să nu devină turiști în veacul năuc în care le e dat să crească.

Iar nouă, celor-mari-care-încă-mai-suntem-nițel-mici, stând față-n față cu pandemența zilelor noastre, nu ne rămâne decât să facem exact „ce a făcut și marchizul când a aflat”. Musai.

 

 

Nu prea știu cum ar trebui să vorbim despre colinde. Colindele au ceva de abur – mâna-l scapă, obrazul parcă-parcă-l simte, doar inima îl poate cuprinde – și asta dacă e bine acordată, ceea ce, hai să recunoaștem, nu ni se întâmplă prea des.

Colindele dau și cer tihnă, cer și dau un alt ritm sufletesc.

Cer să închizi ochii, prea iritați de orgia de beculețe.

Cer să-ți cureți urechile de zoaiele radioactive al căror nume se termină de obicei cu „FM”.

Cer un alt fel de a respira.

Cer să nu fii burdușit de spiritul bulimic al zeului Xmăs.

Cer să nu fii lerofob.

Nu, colindele nu sunt „cântece de sezon”, ci invocații ce sfâșie spațiul profan și dezleagă timpul smintit în care trăim.

Nalt e cerul și adânc” – colindele pun în paranteză fantasma spațială în care trăim. Cerul este pe cât de înalt, pe atât de adânc, fiindcă existența noastră nu e, nu trebuie să fie mișcarea debilă unor puncte de pe axele oX – oY*…

… ci pulsiune paradoxală – cu cât te cobori mai temeinic, cu atât te înalți mai rodnic. La Stea nu ajungi decât din hăul Ieslei.

… și reflexie – cu cât mai adânc cerul dinăuntru, cu atât mai înalt cel de dinafară. Cu cât mai plat cerul inimii, cu atât mai sec și mai apăsător cerul de deasupra.

Așa că oaspeți cu azur în gene nu e metaforă, ci simpla descriere a celor care (pe)trec prin faldurile acestor văzduhuri, ba în pogorământ fulgerător, ba urcând pe treptele ninse ale scării lui Iacob.

Tot în aceeași colindă, se îngână: „Bacii lepădară grija / Astăzi lupii țin ajun / Porumbeii nu visează / Vânt de uliu căpcăun”. Și uite, gazdă bună, cum colinda i-a pus timpului pauză, cum eternitatea îl soarbe „într-o clipă”, cu tot cu războaiele și cinismele, cu tot cu fricile și luptele pentru supraviețuire**. Piua. Stop joc. Stop cadru. Lumea rămâne pe loc ca-ntro fotografie, își trage puțin sufletul ca să ții minte, gazdă bună, că niciunde și nicicând pacea nu se poate naște din viteză și din zbucium. Și nu e „pace albă” până când nu putem auzi rumegatul boilor din iesle, adică până nu suntem prezenți Acolo.

Astfel, nu e întâmplător că cele mai strașnice colinde sunt cele ale copiilor, monahilor și deținuților. Fiecare dintre aceste categorii are o relație proprie cu spațiul și timpul. Copiii trăiesc natural într-un NespațiuNetimp al cărui puls încă e dat de apropierea de Rai și de frăgezimea vârstei, nu de inflexibilitatea monotonă a vieții noastre civilizate & pasteurizate. Monahii își asumă abandonarea spațiutimpului lumesc pentru a pregusta NespațiulNetimpul de Dincolo. Iar deținuții, cei siliți să trăiască în afara lumii noastre, evadează prin colind din spațiutimpul închircit al celulei, odihnindu-se vreme de câteva strofe în NespațiulNetimpul unui Dincolo unde nu există gratii.

Pentru deținuți, evadare diafană.

Pentru monahi, coloana sonoră a lui Dincolo.

Pentru copii, firescul clipei.

Mai mult decât noi – cei ce suntem necopii, nemonahi și nedeținuți – ei caută mângâierea, iar în colinda-iesle e mângâiere cât să încăpem toți, la grămadă…

M-aș opri aici. Decât cuvintele mele noduroase, mai potrivite sunt cântarea și tăcerea pentru a ne apropia de colindă – acest du-te-vino misterios împletit între Gazdă și oaspete, dincolo de geografie și dincoace de istorie.

Afară e ger, prin lume bântuie irozi mari și mici, cu trup și fără trup, înstăpâniți peste spațiul profan și timpul smintit acestor vremuri. Din acest spațiu și din acest timp suntem chemați să ieșim – cu dorul pușcăriașului,

cu râvna călugărului,

cu bucuria copilului,

pentru a-L întâlni pe Cel din „scaunul de odihnă”.

Așadar, să colindăm și să ne lăsăm colindați.

Crăciun tihnit!

 

 

*iar Descartes nu cântă colinde, cugetă și există și asta-i ocupă tot timpul…

**nici Darwin nu cântă colinde, în caz că exista vreun dubiu.

 

 

Un prieten apropiat îmi trimite pe whatsapp o înregistrare de vreo 45 de minute cu nu-știu-ce doctor care dă nu-știu-ce declarații despre nu-știu-ce efecte adverse ale nu-știu-cărui tratament, însoțit de mesajul lui încurajator: „băi, trebuie să vezi asta!” și-mi pune și o mutriță din aia galbenă care face cu ochiul.

Un amic îmi dă mesaj privat cu un print-screen cu nu-știu-ce postare incendiar de stupidă a nu-știu-cărui influencer stupid de incendiar. De nerefuzat.

Un tip pe care nu îl cunosc (și nici nu insist să…) îmi trimite nitam-nisam un link cu un montaj de un sfert de oră cu declarații ale diverșilor politicieni și business-meni, somându-mă ca după asta semnez urgent pentru nu-știu-ce cauză, în orice caz una nobilă și care nu suportă amânare.

Mi se întâmplă des, aproape zilnic; toate mi se revarsă în fața ochilor ca dintr-o țeavă spartă de un instalator beat cui. Toate îmi cer, mai mult sau mai puțin fățiș, să las orice altceva și să le urmăresc cât mai repede. Toate sunt ur-gen-te[1] și îmi cer să le tratez cu serioasă urgență. Toate mă obligă să nu mă preocup decât de timpul prezent. Nu prezent simplu, nici prezent continuu. Prezent obsesiv. Și compulsiv.

Să nu fiu înțeles greșit, multe dintre aceste „surprize” or fi utile (mai ales ale prietenilor din viața reală, care știu ce mă preocupă și ce mă lasă rece). Doar că nu sunt mereu oportune. Doar că sunt, prin numărul și ritmul lor, obositoare. Doar că întrerup indecent orice aș face și că sunt mai multe decât poate duce orice om care vrea să se mențină cât de cât sănătos la cap. Doar că îmi cer să fiu mai activ politic decât sunt. Și că îmi dau răspunsuri la probleme pe care mi le-am clarificat deja sau la întrebări care mă depășesc sau pur și simplu nu mă privesc sau nu mă interesează.

Și mai e ceva, care le întrece pe toate: că în schimbul cunoașterii și libertății, toate îmi cer să stau… lipit de ecran. Doar că omenirea, de-a lungul timpului, a conceput unelte mai potrivite pentru căutarea cunoașterii și manifestarea libertății. Una dintre acestea se numește „carte” și încerc să îi rămân fidel (pentru detalii, cei interesați pot căuta faimoasa & formidabila lucrare a lui Neil Postman – Distracția care ne omoară…, am tradus-o acum vreo 5 ani la editura Anacronic, recunosc fapta și nu o regret).

Așa că iată câteva „motive” pentru care prefer să „dau cu seen” la cele mai multe dintre veștile revărsate pe cale digitală și să aleg cărțile în schimb. Și pentru că (ironic sau nu) aceste „motive” sunt „scrise” pe ecran, am să vă rog, dacă se poate, să încercați să le citiți încet (mă rog, nu chiar atât de încet pe cât le-am întocmit eu), ca și cum ar fi pe hârtie.

Să încep lista, așadar, că de-a o termina n-am speranțe:

… Bune sau proaste, cărțile se citesc în ritmul[2] inimii proprii – cu opriri, întoarceri, semne de întrebare, pauze de meditație ori de luat notițe. Ecranul impune un fel de white-noise sincopat și psihedelic[3], pe care poți doar să îl accepți sau să renunți, rupându-i magia.

… Ecranele îți cer să sprintezi, să te consumi rapid. Cărțile te vor alergător de cursă lungă, maratonist atent la propriul drum și stăpân pe propria respirație.

… Ca o hrană, cărțile se pot sorbi, savura ori devora. Ecranele înghit, ca pe o hrană.

… Ecranele te transformă în ceea ce sunt ele de fapt. Te transformă în releu – recepționezi informație, o prelucrezi și ești atras să o dai mai departe. Devii antenă, router, amplificator de semnal informațional. Devii linie de cod, bit, 0 sau 1. Și cărțile te transformă în ceea ce sunt ele de fapt: în literă, cuvânt și idee. Devii, măcar puțin, verb, metaforă, simbol.

… Fragile, cărțile sunt timp cristalizat, timp care se poate mirosi, pipăi și răsfoi. De partea cealaltă – inodore & incolore & insipide – sunt ecranele, crematorii sterile ale spațiului.

… Cât de departe sunt ecranele de cărți se vede nu doar din modul în care sunt utilizate, ci și din modul în care stau în repaus. O carte închisă e seducătoare și misterioasă – o așteptare mută și răbdătoare. Un ecran închis e doar disfuncțional, opac și ermetic. Praful, semn etern al trecerii timpului, ne spune mai multe despre ele decât filosofii zilei – o carte prăfuită e și mai ademenitoare, dând farmec chiar și vreunui roman de mâna a treia. Un ecran prăfuit e deprimant și neplăcut obsolet. Nici un ecran nu suportă praful, nu doar din rațiuni de funcționalitate – ci pentru că praful e timpul care le macină pe toate, iar lumea pe care o deschide ecranul se vrea, orgolioasă, a fi infinită.

… Cărțile sunt oglinzile în care se reflectă limpede neputințele minții mele. Ecranele sunt oglinzile în care mintea se risipește, uitând, ca-ntr-o narcoză, cât e de neputincioasă.

… Cartea are interioritate (deoarece conține ceva), ecranul are planeitate (fiind doar interfață). Semănând cu cărămizile, cărțile ne construiesc mintea ca pe un turn, cetate ori casă – ea trebuie să fie stabilă, să ocrotească, să aibă verticală, interior și anumite limite care trebuie respectate, sub amenințarea prăbușirii. De partea cealaltă, ecranele – nodurile (gordiene) ale rețelei abstracte emană o minte descentralizată, în permanent flux, plutind în derivă pe un ocean de suprafețe transparente, vide, unde adâncimile nu sunt permise, pentru că nu pot fi concepute.

… Fiind un labirint, cartea deschisă te absoarbe. Fiind o gaură neagră, ecranul te înghite.

… Ecrane vs. Cărți: explozii vs. candele.

Să nu uit, să nu uităm – cărțile au fost arbori. Arbori jertfiți, sfârtecați, plămădiți într-o viață de apoi de hârtie. Însă moara infernală n-a martirizat decât trupul arborelui, reducându-l la o celuloză macră. Masacrul i-a lăsat însă neatins principiul creșterii încete, al înmuguririi, al înfloririi, al rodirii. Poate de aici vine senzația pe care o au cititorii „înrăiți” – că lectura înrădăcinează.[4]

Și poate de asta îmi pare câteodată că dincolo de coperte nu se deschid pagini, ci dealuri de pământ greu, pe care, cu creionul prefăcut în plug, încerc să le ar, sperând că vor rodi și temându-mă ca vreo grindină să nu strice semănătura. De jur împrejurul dealului meu, deșerturi perfect orizontale de siliciu, mustind de nisipuri mișcătoare.

… Așa că dacă cumva nu răspund la mesajele zilnice de maximă urgență, nu vă îngrijorați, probabil sunt la arat.


[1] Mă întreb de ce credem că e urgent doar ceea ce ne vine din afară, pe când ceea ce e înăuntru poate suporta oricâte amânări.

[2] Cred că ritm poate avea doar ceea ce are o anumită carnalitate.

[3] „Psihedelic” nu e o figură de stil. Timothy Leary, marele preot al drogurilor halucinogene, a spus răspicat – : „PC-ul este LSD-ul anilor ‘90”.

[4] Și poate tot de aici imaginea perfectă a odihnei contemplative e un om care citește la umbra unui copac, verigă așezată temeinic în ciclul viață-moarte-înviere.

 

Nu sunt un mare fan al poveștilor pentru copii contemporane. De fapt, nu, rectific – nu îmi plac. Mai bine zis, nu prea le sufăr. Le compar fără să vreau cu cele clasice și mi se pare că diferența dintre ele e ca diferența dintre un conac vechi, cu iederă pe ziduri, și un apartament de bloc nou, strâmt și sclipicios, cu vedere la apartamentul nou, strâmt și sclipicios de vizavi.

Poveștile noi nu au nici savoarea, nici ritmul, nici înțelepciunea celor vechi – și e normal, pentru că sunt produsele lumii noastre, care nu mai prețuiește nici savoarea, nici ritmul, nici înțelepciunea. E drept că mai găsești ici-colo prin ele scene bunicele, sau câte o poantă inspirată, dar cam atât. Și da, ilustrații excelente – aici e un semn limpede că suntem într-o epocă a imaginii – rafinamentul tehnic al ilustrațiilor pur și simplu eclipsează cuvintele, ajunse din ce în ce mai butucănoase și nepotrivite. Cel mai adesea, însă, doar banalități în condiții de tipar de lux. Povești muritoare. (Premiul special pentru plictiseală merge către cele care se vor „educaționale” – de genul „purcelușul care nu se spăla pe cap”, „pinguinul care nu vrea să se culce”, „rățoiul care intră încălțat în casă”. Sincer, dacă aș mai fi copil și mi-ar citi mama cărticele așa strepezite, cred că dinadins m-aș lăsa spălat pe cap doar o dată pe trimestru, m-aș culca numai după miezul nopții și aș sări cu bocancii plini de noroi în mijlocul patului, eventual chiar pe cărțile ăstea). După mine, calificativul maxim pe care îl pot primi în general poveștile noi este acela de „mhm… haios”. Dar „mhm… haios” nu înseamnă nici „bun”, nici „folositor”, nici „înțelept” – adică așa cum aș vrea să crească cei mici, ai mei și ai tuturor.

Și totuși, în maldărul de maculatură colorată se mai găsesc și excepții – cărți care nu doar că îi răsfață pe pitici cu o poveste delicioasă, dar care te obligă pe tine, părintele, să le recitești și să le pui la macerat în cămara minții, eventual pe raftul cu povești zen și pilde vechi[1]. Una dintre ele se numește Gruffalo, e scrisă de Julia Donaldson și a apărut în românește acum vreo trei ani, la editura Cartea Copiilor, în traducerea fabuloasă a lui Florin Bican. Îmi permit să povestesc puțin această poveste minunată, fără pretenția de reclamă și fără teama de „spoiler”. Cu siguranță, comentariul meu nu va ține loc de bucuria de a citi textul integral, de multe-multe ori.

Povestea începe așa: un șoricel simpatic merge „prin codru-ntunecos”. Nu știm unde, nu știm de ce, și probabil că nici el nu știe sau, de fapt, poate nici nu contează. Merge și atât. Mă rog, nu merge prea mult – numai primul vers, căci deja de la al doilea îi sare în față o vulpe care, total indiferentă la drepturile și libertățile șoriceilor, îi propune – diplomatic, voalat, subtil – să ia prânzul la ea. La ea în burtă, mai exact.

Ce ar putea face șoricelul în situația asta? Dacă ar fi un șoricel tipic, ar fugi. Și ar fi mâncat. Dacă ar fi un șoricel laș, ar implora îndurare plângând cu lacrimi de… șoricel. Și ar fi mâncat. Dacă ar fi un șoricel prost, s-ar lăsa mâncat fără alte comentarii. Dar șoricelul nu e nici tipic, nici laș, nici prost. Cu îndrăzneală calmă, adăugându-și un surâs pe botic, se scuză politicos ca un lord englez că momentan nu poate onora generoasa invitație, că îl așteaptă la masă chiar… Gruffalo. Buf! La un răspuns atât de imprevizibil, vulpea e scurtcircuitată: „– Gruffalo? Care Gruffalo? Ăsta cine mai e oare?”. Aici începe contraatacul șoricelului: Gruffalo, stimată vulpe, e un monstru „cu colți cumpliți, cumplite gheare și măsele, tot cumplite, pe cumplite maxilare”! Cu alte cuvinte (ale mele), un dement sângeros, un criminal în serie, care mai are și o slăbiciune nebună pentru… „vulpe proaspătă la tavă”! Izbită de acest mesaj de interes public, vulpea e îngrozită și o ia la sănătoasa. Șoricelul surâde pe sub mustăcioară și ne șoptește într-un aparte că vulpea e tare bleagă, neștiind că acest Gruffalo e doar un animal imaginar.

Șoricelul își continuă apoi drumul în „codru-ntunecos”. Nu merge mult și dă peste alt prădător. De data asta, bufnița – care îi propune, tot cu maniere desăvârșite, să bea un ceai cu ea (deducem, desigur, că șoricelul ar urma să joace rolul biscuitelui de muiat în ceai). Șoricelul, la fel de neclintit ca prima dată, îi răspunde că, din păcate, are o obligație: merge să-și bea ceaiul cu însuși Gruffalo. Poanta, evident, se repetă punct cu punct. Bufnița întreabă intrigată cine mai e și Gruffalo ăsta, iar șoricelul o informează că e vorba de o dihanie turbată, oribilă și pe deasupra și pasionată – ce coincidență! – de… carnea de bufniță-n aspic. Probabil fiind alergică la aspic, bufnița își cere scuze de deranj și, fâl-fâl, dispare.

Și pentru că trei e cu noroc, la câțiva pași, șoricelul dă nas în nas cu șarpele care, bineînțeles, îi propune și el o masă copioasă. Rețeta șoricelului funcționează ireproșabil și de această dată: auzind că misteriosul Gruffalo e crud, mare, urât și mai e și gourmet (se pare că se dă în vânt după șarpe gătit proaspăt la capac), reptila se face nevăzută sub un buștean. Din nou, șoricelul îi deplânge prădătorului prostia de a nu ști că Gruffalo e doar un animal imaginar.

 

 

Povestea s-ar putea opri aici, și tot ar fi multe de învățat. Însă merge mai departe, luând o turnură splendidă:

Satisfăcut probabil de cele trei victorii pe linie, șoricelul are imediat parte de o surpriză colosală: drept în față, pe cărare îi apare… însuși Grufallo, „animalul imaginar” (!) pe care șoricelul l-a tot pomenit ca să-și scape pielea – și acum iată că a apărut de-a binelea: bâzdâganie infernală, spaima codrului, urâtanie cu neg pe vârful nasului și țepi purpurii țâșnindu-i din cocoașă. Firește, lui Gruffalo îi e foame și, deși cântărește peste o tonă în viu, nu ar refuza o gustărică pe bază de cărniță bio & fresh de șoricel, așa, de aperitiv. După o clipă de derută, micul chițcan găsește soluția – magistrală în simplitatea ei: îl anunță sec pe marele prădător că ceea ce vrea să facă e o imprudență fără seamăn, deoarece – deși poate că nu pare – el, minionul cu coadă lungă, e cel mai fioros din pădure; cu alte cuvinte (tot ale mele): campionul en-titre, baronul local, capo di tutti capi el e și altul nu. Și e gata să-i demonstreze asta cu vârf și îndesat. Gruffalo, parte amuzat, parte intrigat, acceptă și îl urmează. De aici victoria e asigurată. Cei doi se apropie de ascunzișul șarpelui. Cu ton ferm de procuror cu experiență, șoricelul îl strigă pe șarpe. Șarpele, probabil bucuros că își va lua revanșa, iese repejor – doar că, în loc de un șoricel fraged și vulnerabil, dă nas în nas cu însuși Gruffalo, despre care „știa” deja cât de crud e și ce regim alimentar are. Șoc și groază, în mintea șarpelui se împletește poticnită singura explicație: e clar, rozătorul i-a spus lui Gruffalo unde se poate găsi șarpe bun de gătit „la capac”. Nu mai poate decât să implore mila șoricelului și să se retragă umil pe sub bușteni. De partea cealaltă, Gruffalo a rămas încremenit – într-adevăr, a văzut cu ochii lui cum un șarpe cere mila unui șoarece! E de necrezut, dar e incontestabil. Firește, scena se repetă identic și cu bufnița și cu vulpea: ambele pică în capcana șoricelului și cad „în genunchi” cerându-i îndurare ca unui zeu. Iar Gruffalo, sărman tolomac, rămâne pur și simplu năucit – nicicând nu s-a pomenit ca șerpii, vulpile și bufnițele să plângă în fața unui chițoran, deci șoarecele n-a mințit – e într-adevăr cel mai fioros din pădure. Din acest punct, micul manipulator nu mai are decât o singură mișcare până la șah-mat. Cu același ton aristocrat de conte de Chițshire, declară oficial că i s-a făcut foame și că îi e o poftă teribilă de o… plăcintă de Gruffalo. Cu spaima pe care numai un torționar ajuns victimă o poate încerca, Gruffalo o ia la fugă mâncând (doar) pământul. Epilogul: șoricelul găsește o nucă și începe să o ronțăie liniștit, lăsându-ne pe noi, cititorii, să căutăm miezul poveștii…

… Pentru că unde se termină povestea, acolo începe cugetarea. Iar mica istorioară ne lasă cu multe învățături: că nu trebuie să ne pierdem cu firea când ajungem față în față cu cei care vor să ne facă rău, că ești victimă doar dacă te comporți ca o victimă, că inteligența și subtilitatea sunt mai bune decât fuga, că există situații în care nu doar că e permis, dar e esențial să minți, că e bine să fii politicos și cu dușmanii ș.a.m.d.

Dincolo de lecțiile enumerate mai sus, mie mi-a luat ceva mai mult timp ca să-mi dau seama de un lucru simplu, dar fundamental: șoricelul, spre deosebire de toți șoriceii din toate poveștile și desenele animate de azi, nu are emoții. E tare atipic pentru că azi, după chipul tehnologiilor de comunicare dominante bazate pe imagine și flux, emoția a ajuns ridicată la rang suprem, în detrimentul rațiunii, transformându-ne pe toți în șoricei speriați. Astfel, protagonistul cu botic simpatic ne dă o lecție prețioasă, în contra vremurilor. În fața tuturor pericolelor și capcanelor, e senin și detașat ca un călugăr, tocmai de asta situația i se arată perfect clară, și la fel și rezolvarea – pentru că nici o emoție nu îi tulbură reacțiile.  E de dorit să împrumutăm ceva din seninătătea lui acum, când suntem mitraliați cu știri, clipuri și imagini care vor în primul rând să ne impresioneze, să ne sperie, să ne tulbure, să ne provoace reacții rapide, fără vreo judecată.

Iar lucrul care mie îmi pare a fi cel mai prețios din toată povestea e următorul: șoricelul (adică omul, să fie clar) e vânat și de realitatea din afara lui, și de ficțiunile produse înăuntrul lui. Și/sau invers – de realitatea dinăuntrul lui, și de ficțiunile din afara lui. Pericolul e permanent, atacurile vin valuri-valuri, „codru-ntunecos” nu este altceva decât viața noastră. Vulpea, șarpele, bufnița nu sunt altceva decât cei care ne vânează în lumea reală, în orice fel posibil – din zbor, sau târâș, sau fățiș – prin impozite, prin coduri QR, prin manipulare mediatică, prin orice fel de constrângeri abuzive. De partea cealaltă, Gruffalo nu este altceva decât partea noastră monstruoasă – sufletul nostru atunci când e crud, excesiv, pătimaș, vicios, sadic și ignorant și care ni se arată câteodată față-n față în toată oribilitatea lui. Între aceste două feluri de întuneric suntem prinși fiecare dintre noi, mai mici și mai ridicoli decât un șoarece dintr-o poveste pentru copii.

Ce e de făcut? Să disperăm, să fugim, să plângem? Șoricelul nostru înțelept nu face nimic din toate acestea – oricare dintre aceste strategii e un drum direct spre moarte. Soluția lui – singura posibilă – e păstrarea echilibrului dintre realitate și ficțiune, dintre dușmanii de afară și cei de dinăuntru, care oricum nu dispar decât ca să apară din nou, dar pot fi ținuți la distanță. Prea multă realitate oribilă și agresivă, prea tiranic cotidianul? Retrage-te înăuntrul tău. Dar nici înăuntru nu e prea mult de stat, dacă acolo începe să dospească Grufallo-ul personal. Prea multă fantezie, prea multă iluzie, prea multe idei fără rădăcini, prea multă indiferență față de ceea ce e concret? Fă un duș rece: ieși în lumea reală, palpabilă. Și tot așa, ori de câte ori e nevoie, cu liniște, grijă și calm desăvârșite, dans elegant pe sârma subțire dintre excesul de activitate (care dă în prostie pătimașă) și excesul de contemplație (care dă în indiferență lașă). Numai cu această bună măsură putem să ne ținem departe prădătorii, fie ei reali sau imaginari, dinăuntru sau dinafară, și să găsim răgaz să mai ronțăim câte o nucă – despre care unii zic că ar fi simbol al înțelepciunii…

Ceea ce urez tuturor șoriceilor mari și mici din acest „codru-ntunecos” care e lumea de azi. Inclusiv mie.


[1] Abia recent am aflat de pe wikipedia că, de fapt, faimoasa poveste a lui Gruffalo este o adaptare după o… veche poveste chinezească.

 

 

“Probabil că ar trebui să ne temem mai mult de oamenii care se comportă ca și cum ar fi computere decât de computerele programate să pară umane” – Joseph Weizenbaum (1977)

Narcisismul este interfața nihilismului” – Nicholas Carr (2007)

 

Sfârșit de 2021, al doilea an al Covidianului timpuriu. Lumea e tulburată, economia mondială icnește, se aud de peste tot zvonuri lugubre de criză energetică și de criză alimentară. Frica, enorm amplificată mediatic, a colorat viețile oamenilor în nuanțe întunecate – frica de boală, de moarte, de vaccin, de viitor, de sărăcie, de a-ți pierde locul de muncă, de a fi exclus din societate. Și cum frica e un mediu bun pentru ură, oamenii s-au împărțit atât de radical în vaccinați și nevaccinați, pro-măsuri și anti-măsuri, încât te întrebi dacă nu cumva suntem în război, doar că cineva a uitat să ne anunțe. Lumea pe care mulți o credeau stabilă se împleticește, plăcile ei tectonice par să fi intrat în fibrilații. În tot acest peisaj sumbru, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat în ultimii doi ani, intră pe ușă Mark Zuckerberg și, cu încântarea unui puber care a scăpat necontrolat la Netflix, ne prezintă noua sa jucărie : Meta (vezi varianta scurtă a prezentării aici, sau pe cea lungă aici).

Un prim lucru e evident pentru orice urmărește prezentarea: Zuckerberg vinde Meta ca pe un leac universal la toate probleme recente: V-ați săturat în ultimii doi ani de Zoom? MZ are soluția – un Zoom pe steroizi, muuult mai spectaculos. Simțiți că v-ați atrofiat de atâta stat în casă și pe scaun? MZ știe că mișcarea e bună și vă propune să faceți mișcare… dar tot în casă, cu un fantastic antrenor virtual de fitness la alegere. V-ați săturat de ecrane? Și el! Până la urmă, sunt atât de mici și de rudimentare! De aceea vă propune să renunțați la ele, punând în loc doar o pereche de ochelari care „în mod natural” (!) vor transforma întregul mediu ambiant într-un ecran imens, din care privirea nu mai are unde să scape. Vă e dor de întâlnirile cu prietenii? Tot MZ vă oferă nenumărate posibilități, cu o singură condiție: ca întâlnirile să fie virtuale. Realitatea nu a fost niciodată pasiunea lui.

 

 

Acum, că șeful Facebook vorbește cu zâmbetul lui frigid de android despre responsabilitate, securitate și siguranță cu aceeași seninătate cu care foștii comuniști de la noi lăudau democrația post 1990, nu ar trebui să ne surprindă prea mult. Bănuiesc că, după toate scandalurile în care a fost implicată compania în ultimii ani, nimeni, nici măcar fanii împătimiți ai Facebook-ului, nu îl ia pe Zuckerberg ca reper moral.

De asemenea, nu ar trebui să ne contrarieze nici faptul că pe parcursul prezentării lungi se vorbește, cu un extaz asemănător cu descoperirea Americii, despre „a massively bigger creative economy”, „hundreds of billions of dollars”, „millions of creators and developers”. Meta face parte din același model economic hiperagresiv cu care ne-am obișnuit, care detestă limitele și imprevizibilul, care creează haos și penurie, și care nu poate opera decât cu cifre colosale și cu pretenții absolute.

În schimb, ceea ce cred că ar trebui cu adevărat să ne tulbure la discursul programatic al lui MZ este felul în care el se raportează, sau mai bine zis, NU se raportează la lumea reală. Nu găsim în prezentarea lui nici cea mai modestă referință la realitatea concretă – discursul lui este autist de la început până la sfârșit. Iar de aici putem intui ceva oribil, și anume: condiția esențială a prosperității Metaversului este menținerea lumii reale în degradare. Cu cât lumea reală va fi mai deprimantă, cu atât Metaversul va apărea mai seducător. Cu cât lumea reală va fi mai sordidă, cu atât Metaversul va părea mai promițător. Cu cât lumea reală va semăna mai mult cu un penitenciar, cu bariere, ziduri și certificate, cu atât Metaversul va apărea ca o oază a libertății.

În această lumină, Metaversul este un mediu al transcendenței – e „locul” unde te rupi de condiția pământească, de lumea reală care e imprevizibilă (și deci mult mai greu de controlat), „locul” unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, doar holograme, avataruri și realitate augumentată. E gestionat și populat de „creatori” (termen pe care MZ îl repetă obsedant). Mai intens decât oricare alt mediu precedent, Metaversul îndrăznește să promită explicit ceea ce, în istoria lumii, au promis doar filosofiile, religiile și metafizica: să ne transporte „dincolo de limitele distanțelor și limitele fizice” (‘’1’16). Tehnologia se arată aici, fără ascunzișuri, a fi ceea ce de fapt pare să fi fost dintotdeauna: o formă de magie[1]. De data asta, însă, punctul culminant al magiei constă nu doar în dominarea, ci în dizolvarea lumii materiale. Metavers – metastaza materiei.

În locul ei, Metaversul ne oferă propriul ei simulacru  – un „nicăieri” steril, în care schimburile de date se consideră a fi „relații”, în care nimic nu este fix și nici coerent. În care vom fi „mai conectați și mai prezenți cu lumea din jur” (’49) – doar că „lumea din jur” nu mai e lumea concretă și stabilă, lumea aceea în care mângâi o pisică, dai cafeaua în foc sau plantezi un pom, murdărindu-te pe mâini.  Doar că acum pisica poate fi dragon, cafeaua poate fi o zeamă turcoaz, iar pomul crește instant, cu rădăcinile în sus, sau poate chiar tu ești dragonul care sare de pe creanga lui drept în cafeaua turcoaz ș.a.m.d. în orice variație fantezistă în care suntem dispuși să credem, hipnotizați. Pe scurt, o lume care e mai aproape de secția de psihiatrie decât de clubul de proză fantastică.

Inclusiv singurătatea e simulată în Metavers. Să presupunem că, obosit de atâta interacțiuni care ar face invidios pe orice spiritist din secolul al XIX-lea, ai simți la un moment dat nevoia să te întorci în lumea reală, să-ți tragi sufletul (la propriu…). MZ omite însă această variantă – se vede că nu îi place, ideal ar fi ca viața în Metavers să nu mai poate fi întreruptă niciodată. În schimb, îți oferă posibilitatea de a accesa „your private bubble”, închizând notificările – și astfel, nimeni nu-i poate reproșa că nu ține la privacy.

În urmă cu zece ani, profesorul Eric McLuhan, fiul cunoscutului Marshall McLuhan afirma:

Media electrice perturbă în cel mai profund mod uniunea naturală a minții cu corpul. Ele scot utilizatorul din natură și-l angrenează într-o pantomimă a morții. Această nouă sensibilitate aduce o nouă fascinație a morții, iar viața de apoi pare să fie aici și acum, nu în veșnicie, și încurajează o intensificare a nihilismului și amoralității.

În lumina acestor fraze se conturează și mai bine lugubra antropologie a Metaversului: omul are un corp, dar singura lui utilitate e ca furnizor de informației și ca suport biologic pe care se altoiește mașinăria care îi preia, atentă, datele biometrice. Smuls de corp pentru a putea fi manipulat, este sufletul pentru care aceeași mașinărie creează un univers virtual totalitar (MZ spune „imersiv”, pentru că sună mai prietenos). În distopia casnic-globală numită Metavers, nemaifiind limitat de constrângerile realității, psihicul e menținut într-o permanentă stare de excitație, injectându-i-se neîntrerupt senzații și experiențe noi, distracție peste distracție, precum șoarecii din experimentul lui Olds și Milner[2]. O moarte hiperactivă în ceea MZ numește, cu o formulă care dă fiori: „embodied internet” (semn că a avut loc un transfer de corp de la om la mașină).

Nelimitarea e caracteristică metaversului: MZ o proclamă în extaz la finalul prezentării: „promisiunea supremă a tehnologiei este de a fi împreună cu oricine, de a putea să te teleportezi oriunde și de a crea și experimenta orice”. (‘’1’12) Nelimitarea promisă ridică însă întrebări pe care MZ și armatele sale de tehnocrați le ignoră. Cine mai poate vorbi serios despre identitate când oamenii se vor considera reprezentați fidel de propriul avatar fluid configurat cu tehnologia metaversului? Mai poate exista responsabilitate civică atâta vreme cât lumea reală nu mai e considerată demnă de atenție? Pe cale de consecință, semenii rătăciți fără limită de timp prin Metavers mai pot fi numiți cetățeni? Mai poate exista distincție dintre adevărat și fals pentru cei capturați într-o lume permanent configurabilă și fluidă morfologic? Etc.

Într-o carte pe cât savuroasă, pe atât de înțeleaptă, antropologul francez David le Breton scrie aceste rânduri: „ …fără limite în jurul sinelui care să ne ajute să redobândim simțul prezenței, ne dizolvăm în spațiu ca apa care se revarsă în apă, alunecăm într-o imponderabilitate de înțeles[3] . Odată demolate limitele, fie și iluzoriu, cum e cazul în Metavers, prezența noastră e și ea amenințată cu desființarea. Ceea ce este scandalos pentru Le Breton, e încântător pentru MZ, care ne dezvăluie: „Calitatea definitorie a metaversului este senzația de prezență”.

Nu găsim în Metavers mai nimic din ceea ce ne face demni de a fi numiți oameni: nici tihna, nici conștiința istorică, nici sentimentul morții, nici nostalgia, nici continuitatea, nici sensul vieții noastre fragile, nici rostul privirilor, zâmbetelor și îmbrățișărilor. Pe acestea le vom regăsi în lumea reală, aceea pe care Metaversul o dorește anihilată, aceea pe care trebuie să ne străduim să o păstrăm, trăind cât mai mult și mai deplin în ea. Lumea unde cafeaua e cafea, pisica e pisică, pomul crește încet, de jos în sus, iar omul – așa incomplet și imperfect – e chemat să-și caute cărarea proprie, nu să bântuie nici-viu-nici-mort prin labirintul orbitor al tehnomagicienilor.


[1] Cuvintele „magie”, „mecanic”, „mașină”, „mecanism” au aceeași rădăcină (proto-indo-europeana magh-)https://www.etymonline.com/word/*magh-. Pentru o analiză sistematică a acestei abordări magice a tehnologiei, vezi cartea lui Richard Stivers – Technology as Magic. The Triumph of the Irrational, Continuum, 2001

[2] https://www.huffpost.com/entry/compass-pleasure_b_890342

[3] David le Breton, Sensing the World. An Anthropology of the Senses, Routledge, 2017, p. 96

 

 

Ce a făcut marchizul când a aflat

14 ianuarie 2022 |
O mărturisire sinceră: eu, unul, nu i-am înțeles niciodată pe turiștii moderni – adică pe oamenii cărora, dacă stau mai multe zile într-un loc, începe să le sfârâie rucsacul, să le clocotească bocancii, să le apară bubițe verzi pe mâini și o...

Răscolind colindele...

20 decembrie 2021 |
Nu prea știu cum ar trebui să vorbim despre colinde. Colindele au ceva de abur – mâna-l scapă, obrazul parcă-parcă-l simte, doar inima îl poate cuprinde – și asta dacă e bine acordată, ceea ce, hai să recunoaștem, nu ni se întâmplă prea...

Un deal înverzit și în jur multe deșerturi: despre cărți și ecrane

13 decembrie 2021 |
Un prieten apropiat îmi trimite pe whatsapp o înregistrare de vreo 45 de minute cu nu-știu-ce doctor care dă nu-știu-ce declarații despre nu-știu-ce efecte adverse ale nu-știu-cărui tratament, însoțit de mesajul lui încurajator: „băi, trebuie să vezi...