Editura Paul Editions anunța lansarea unei colecții de memorii biografice despre cele mai reprezentative personalități pe care le-a avut țara noastră. Cartea în două volume „Mari Romani – La răscruce de veacuri” semnată Nicolae Petrascu cuprinde o serie de scrieri unice, istorisiri și trăiri adevărate ale autorului. Primul volum apare astăzi, 18 septembrie, iar cel de-al doilea volum se va lansa pe data de 25 septembrie.

În cele aproape 300 de pagini ale volumului I, cititorii sunt transpuși în veacuri demult apuse și vor avea ocazia să îi descopere și altfel pe unii dintre cei mai mari poeți, scriitori, pictori, sculptori și diplomați romani. Primul volum din serie începe cu viața poetului Vasile Alecsandri. Autorul povestește pe larg despre frumoasele momente de dragoste trăite de poet cu franțuzoaica Dridri, Maria Cantacuzino și Elena Negri care a fost „Pasiunea cea mai mare și cea mai romantică a lui Alecsandri. Dragostea aceasta i-a inspirat poeziile „Lăcrămioarele”, care prin suflul lor liric ating culmea eroticii și elegiei lui.”

Volumul continua cu mărturii despre Nicolae Grigorescu, Dimitrie Bolintineanu, Ion I. C. Brătianu, Theodor Șerbănescu, sculptorul Ioan Georgescu, poetul, dramaturgul și prozatorul Dimitrie Constantin Ollanescu-Ascanio, Duiliu Zamfirescu, George Cavadia, Mihail Kogălniceanu (căruia autorul îi dedica patru capitole în care povestește despre omul, diplomatul, familistul și iubitorul de artă Kogălniceanu), Costache Negri și marea lui dragoste Giuseppina Berta, Cesar Bolliac, dascălul Ioan Popescu, fabuloasă nunta a Mariei Bibescu, Ioan Mincu, pictorul G. Demetrescu Mirea și opera sa de „tablouri idealiste, adică cele de imaginație sau evocație, și cele realiste, portretele”; amintiri asupra originii și familiei lui Ion Luca Caragiale; primari „de odinioară” ai Bucureștilor și se termină cu un capitol dedicat Crăciunurilor „de altădată”.

„În plenitudinea mulțumirilor, după ce pun la cale și purcelul fript cu mărul în gură și feliile de cozonac moldovenesc cu stafide roșii, mici, fără sâmbure, și crescut cât snopul – orgoliul gospodinelor – și după ciocniri de pahare cu vin roșu de Nicorești care aduce a viorele, simt nevoia cântecelor de lume, și, la un semn al lui conu Costache, Marghiolita își drege glasul și începe să cânte acompaniindu-se cu chitara, ținându-i isonul încet, conu Costache, melodia nostalgică de tinerețe: De-aș fi iubito, gingașa floare, /Ce crește ’n vale lângă pârâu, /Mi-aș da și rouă și mândrul soare, /Pe-o rază dulce din ochiul tău… Ea-i transporta pe toți. N-or fi având și oamenii aceștia suferințele lor, neplăcerile lor, tristețele lor? Desigur, da. Dar credința în Cel de Sus îi întărește. Fiecare e mulțumit de soarta lui. Viața li se pare frumoasă, pașnică, senină. E un Crăciun al credinței, al credinței vii și sfinte”.

În volumul II al seriei „Mari Romani – La răscruce de veacuri” printre titanii care au rămas în istorie și pe care autorul îi aduce în atenția publicului, se numără: George Enescu, Mihai Eminescu, Veronica Micle, Ion Ghica, Matei Millo, Take Ionescu și Grigore Manolescu.

Nicolae Petrascu, fratele pictorului Gheorghe Petrascu, a trăit în perioada marilor schimbări și progrese care au așezat România în rândul celorlalte state europene. În 1885 este numit atașat în Ministerul de Externe, iar în 1888 devine șef de cabinet al lui Petre P. Carp. Este numit secretar de legație la Paris în 1889 și apoi la Istanbul în 1890.

La recomandarea lui Titu Maiorescu, tine, începând din 1892, un curs facultativ de Istoria literaturii romane la Universitatea din București. L-a înlocuit pe Ion Luca Caragiale la Direcția Teatrelor, pe timpul lipsei acestuia din țară. S-a remarcat prin campania dusă pentru reorganizarea teatrelor naționale și a conservatoarelor de muzică și artă dramatică. A susținut necesitatea că scriitorii și artiștii să fie sprijiniți de către stat. A fost un prețuitor al artelor plastice și a cunoscut îndeaproape multe dintre personalitățile vremii. Pentru a își arăta recunoștința în fata geniului multora dintre ei și cu scopul de a nu rămâne uitați, acoperiți de praful neiertător al timpului, Petrascu a publicat lucrarea de față în care face fiecăruia o scurtă biografie și rememorează cele mai semnificante și tăinuite momente din viața lor.

„În atingerea gândului urmărit, mărturisesc a fi fost ajutat de o predispoziție firească, darul de a admira cu sinceritate tot ce am întâlnit în înfăptuirile lumii că bine, frumos și adevăr. Optimismul aprecierilor mele, despre fiecare în parte și despre toți în general, ca și despre spiritul secolului, a găsit un răsunet mai presus de toate așteptările.” (N. Petrascu)

Cele două volume „Mari Romani – La răscruce de veacuri”, de Nicolae Petrascu vor fi disponibile, împreună cu ziarul Adevărul, la chioșcurile de presa din data de 18 septembrie, pe site-ul editurii, www.pauleditions.ro, în magazine online (Libris.ro, Elefant.ro, Librărie.net, Bookzone.ro, Librex.ro, LibrariaDelfin.ro, Carturesti.ro), în librăriile din toată țara (Compania de Librarii București, Carturesti, Sedcom Libris Iași, Prăvălia cu cărți) și în curând pe rafturile librăriilor Sedcomlibris Suceava (Librăriile Alexandria) și Compact Brașov (Librăriile Bookcity).

Editura Paul Editions a fost înființată în anul 2016. Cărțile publicate acoperă domenii diverse precum istorie, memorialistica, jurnale, biografii etc. Printre autorii de renume ai editurii se numără: Nicolae Iorga, I.G. Ducă, Alexandru Marghiloman, Alexandru Tzigara-Samurcas, Cristian Troncota, Paul Niculescu-Mizil, Constantin Argetoianu (Seria „Memorii pentru cei de mâine”); Constantin Dimitrescu-Severeanu (Volumele „Din amintirile mele. Intimități din cercul palatului regal”) și mulți alții.

E aproape un an de când scriam cu bucurie despre „Marchizul…” lui Brad Florescu și iată-mă acum, în prag de Crăciun, cu al doilea volum din seria Poveștile lumii în brațe – „Ce a uitat călătorul” (Frontiera, 2022) – înconjurat de o certitudine zdravănă și o dilemă plutitoare. Să încep cu certitudinea.

Pentru piticimea din familia subsemnatului, „Marchizul” a fost și rămâne carte de căpătâi. Mai cu seamă Oaia Tași din Tibet, Daivau din Birmania, Cei trei frățiori, și Ce a făcut Marchizul… (ambele italienești) au fost citite, răscitite, povestite și răspovestite atât de mult că nu m-ar mira deloc ca, la cât le-au repetat, să rămână în folclorul familiei pentru mai multe generații. Așadar, noul volum din serie ne bucură tare, dar nu ne ia prin surprindere. Iar ce am scris despre Marchiz rămâne valabil și cu privire la Călător (ale cărei ilustrații dibace și poznașe sunt de astă dată semnate de Ștefan Georgescu) – pe deasupra același haz tonic și aceeași ironie surâzătoare, pe dedesubt același bulgăre incandescent de înțelepciune transculturală, veche de când lumea și mereu proaspătă.

Ceea ce mă aduce mai aproape de dilema sus-pomenită. Cei care îl citesc pe Brad Florescu știu bine că are din preaplin toate cele necesare pentru a-și crea propriile povești: darul stăpânirii frazei & ritmului, un duh imun la convenționalisme și un simț nebun al paradoxului. Iar peste acestea se adaugă un fler ce-l ferește de exagerări și bateri de câmpi și o versatilitate dezarmantă – poate rostogoli pagini în șir care să te țină cu gura căscată sau poate captura dintr-o mișcare o problemă stufoasă în acul unui aforism (se pare că din cauza asta unii îl consideră cam… aforisit). Pe scurt, Florescu îți lasă impresia că ar putea scrie cu aceeași ușurință cam orice se poate scrie sub soare – de la librete de operă la roast-uri, de la epopei la cărți de bucate. Și atunci se pune întrebarea – cum poate un asemenea scriitor iubit de cuvânt să se autolimiteze la o muncă atât de modestă, de „antologator și adaptor”? De ce să rescrii când poți să scrii „din propria inspirație” (ca și cum vreodată pe lumea asta ar exista „inspirație proprie”)? De ce să alegi să fii doar un scenograf discret când poți să fii actorul principal? Sau, pentru că îl știu iubitor de muzică simfonică, de ce – în loc să fii solist ori dirijor – să alegi să fii… acordorul? (admit că această din urmă comparație e cam imprecisă, fiindcă în cazul de față, al poveștilor vechi, nu „orchestra”, ci urechea publicului este dezacordată).

În fine, de ce să te umpli de praful altora când poți să tu să shine bright like a diamond? Și, mai ales, de ce să riști? Oricum, a scrie e riscant, dar măcar riscul de a scrie prost te privește doar pe tine. Dacă însă repovestești prost, greșești și față de tine, și față de operă (iar când zic „operă” mă refer, în acest caz, la ghemul acela de înțelepciune perenă care e pentru toți, dar de care nu te apropii oricum), și – aici e aici! – față de cel care, din cauza ta, nu mai ajunge niciodată la operă. Cumva, munca de repovestire a poveștilor lumii se aseamănă cu restaurarea unei uși scorojite a unei case vechi de tot, cu un lacăt mic, cu balamale ruginite și puțin întredeschisă. Dacă o lași cum e și treci pe lângă, nu vei ști niciodată ce e în spatele ei (lumea de azi oricum știe să se uite numai pe ecrane mari, nu prin gaura cheii – semn că nu mai are simțul lui dincolo). Dacă o iei la periat și șlefuit și o ungi cum se cuvine și la urmă, eventual, îi aplici tratamentul știut cu iarba-fiarelor, ușa se deschide larg și te invită pe tărâmul celălalt, cu răsplată pe măsură. Dar dacă nu ai răbdare și tot ce te duce capul să folosești e ranga, barosul și rotopercutorul, iese sigur prost: ai toate șansele ca, odată cu ușa pe care tocmai ai sfărâmat-o, să se prăbușească și casa peste tot ce e înăuntru – vase de preț, cărți legate în piele și mobilă unicat – și, desigur, peste tine. Și aici nu mai poți da undo, pierderile sunt ireversibile și nu există sancțiuni lumești satisfăcătoare pentru atare neghiobii.

Cu alte cuvinte, există o mie și una de moduri de a da greș cu repovestirile. Să alegi doar în funcție de criteriul comercial, să tai de unde nu trebuie, să renunți la anumite „detalii” pentru a face povestea mai ușor de digerat, mânjind fireștile sensuri originare de dragul updatării. Și să te căznești să le modifici după chipul stâlcit al zeului FUN!, adică să le faci #superatractive #megainteractive #hiperdistractive, întinându-le farmecul ludic. Și, mai ales, pentru a le debarasa de orice nu sună suficient de modern, să le torni într-o limbă săracă, disfuncțională și lipsită de orice mister, în propoziții scurte și stupide, ca nu cumva să nu forțeze cerebelul copiilor digitalizați din fragedă pruncie.

Acum probabil e un pic mai clar că, de fapt, cu Poveștile lumii, Brad Florescu a încercat calea cea mai riscantă și mai migăloasă, pe care o străbați doar dacă, pe lângă un munte de talent, ai discreție și dragoste. Și a reușit: ușa casei celei vechi s-a deschis primitoare. Intrați fără grijă și bucurați-vă de comoară!

17 noiembrie 2022, ora 18.00, Sala Media

Muzeul Național al Țăranului Român

Volumul Suferința nu se dă la frați. Mărturia Lucreției Jurj despre rezistența anticomunistă din Munții Apuseni (1948-1958) de Cornel Jurju și Cosmin Budeancă va fi lansat joi, 17 noiembrie 2022, ora 18, la Muzeul Național al Țăranului Român (Sala Media, Str. Monetăriei 3).

Cartea a apărut la Editura Polirom (ediţia a II-a, revăzută și adăugită), cu sprijinul Clubului Monarhiștilor Clujeni și al Fundației Culturale Memoria și conține o prefață de Doru Radosav și o postfață de Ruxandra Cesereanu.

Vor lua cuvântul: Ana Blandiana, Doina Jela, Clara Mareș, Cornel Jurju, Cosmin Budeancă.

Moderator: Mihai Gheorghiu.

Organizatori: Muzeul Național al Țăranului Român, Clubul Monarhiștilor Clujeni, Fundația Culturală Memoria, Editura Polirom.

Despre carte

„Dorința mea, după Revoluție, o fost să fac cunoscut cine am fost noi, cei din Grupul ,,Șușman”. N-am vrut să vorbesc atâta pentru mine, mai mult m-am simțit obligată să fac în așa fel încât să știe lumea de Șușmani, de cei care o pierit. N-am vrut să rămână fără să să știe cine o fost, de ce o fost fugiți și ce-o făcut. Suntem datori să ne amintim de ei că, Doamne, mult o suferit. O fost vremuri grele să fii tăt timpu’ hăituit de Securitate și să umbli cu ranița în spate după alimente, prin frig și prin ploaie… Cât de tristă era viața aia, de om hăituit, fără să fi făcut nimic, numa’ că nu ai gândit ca ei. Că dacă ai fi făcut ceva, ai fi zâs: No, am făcut o faptă pentru care îmi merit soarta. Te-ai fi simțit vinovat. Am greșit, am făcut, acuma suport consecințele, da’ așa… Pentru ce? Că n-ai gândit ca ei? Că am vrut să fim liberi? Să ne exprimăm liber? Merită multe povestite. Multe nu ți le mai aduci aminte, cum o fost ele atuncia, cât erau de tragice. N-o fost simplu, da’ mi-o făcut plăcere să povestesc, pentru că românii de azi și de mâine trebuie să știe prin ce am trecut noi. Am făcut un efort, da’ cred că merită, pentru că trebuie să rămână ceva după noi, iar vorbele-s vorbe și scrisu-i scris.” (Lucreția Jurj)

„Spre deosebire de alte lucrări memorialistice, aceasta este o carte provocată de istoricul oralist. Ea s-a născut, pe de o parte, dintr-o presiune interioară a femeii luptătoare din munți de a depune mărturie despre dramele de care a avut parte, elaborând personaje din fatalitatea amintirilor tragice, iar pe de altă parte, din imperativele exterioare, circumscrise discursului public, ale istoriei interzise atâtea decenii. Prin urmare, este o mărturie a unui om simplu, care nu are emfaza auctorială a literaturii memorialistice apărute după 1989. Lucreția Jurj povestește ,,istoria ei”, care în mod indirect a fost și istoria noastră, nespusă, dar împărtășită.” (Doru Radosav)

„Lucreția Jurj înțelege cât de importantă este neuitarea, memoria, în istoria recentă a României; de aceea, mărturia ei se dorește a fi simplă, fără zorzoane, fără o stilistică anume, fără tropi, în linia adevărului franc. Dar la fel de limpede Lucreția Jurj înțelege cât de necesară este rostirea durerii, relatarea suferințelor (fie și într-un mod discret).” (Ruxandra Cesereanu).

21 septembrie 2022, ora 17.00, Sala Media

Muzeul Național al Țăranului Român

Muzeul Național al Țăranului Român vă așteaptă miercuri, 21 septembrie 2022, ora 17.00, la Sala Media, la lansarea cărții „Muzeul – de la cabinet de curiozități, la instituționalizare. Evoluția reglementărilor legislative și administrative din domeniul muzeal”, de Alis Vasile. Volumul a fost publicat la Editura Pro Universitaria, București, 2022. Intrarea la eveniment este liberă.

„Muzeul – de la cabinet de curiozități, la instituționalizare. Evoluția reglementărilor legislative și administrative din domeniul muzeal” are ca obiect cadrul normativ de reglementare a domeniului muzeal și a muzeului ca instituție, analizat din perspectivă istorică și, totodată, comparativ, prin raportare la cadrul normativ legislativ, dar și la norme și metodologii cu caracter științific și administrativ.

Structurată în patru părți principale, lucrarea urmează un traseu cronologic, parcurgând, mai întâi, istoria muzeului, de la primele forme ale colecționismului până la momentul actual, unul al transformărilor, continuând cu modul în care, la nivel internațional, a fost tratată problematica patrimoniului cultural mobil și a așezămintelor muzeale, inclusiv prin prezentarea a patru sisteme naționale normative și administrative (cele din Franța, Italia, Germania și Marea Britanie) în raport cu sistemul existent în România, la rândul său expus detaliat în evoluția sa istorică.

Propunându-și să fie un instrument util de lucru pentru specialiștii din domeniul muzeal și juridic, ca și pentru toți cei interesați de protejarea patrimoniului cultural mobil, studiul a urmărit identificarea unor concepte și principii de drept comune sistemelor naționale actuale de reglementare a muzeelor, a unor modele de bună practică, și formularea unor alternative la prevederile legale existente în România, în contextul în care cadrul legislativ național s-a dovedit, nu de puține ori, insuficient, imperfect sau ineficient și lipsit de un necesar fundament teoretic și de o analiză exhaustivă a aspectelor practice ale aplicării normelor curente.

Alis Vasile este specialist în domeniul patrimoniului cultural, cu o experiență profesională de peste 20 de ani, în domeniul culturii. Licențiată în muzeografie, conservare-restaurare și științe juridice, cu un masterat în managementul patrimoniului cultural și doctor în arte vizuale, Alis Vasile a activat în cadrul Ministerului Culturii și al unor importante instituții publice de cultură – Muzeul Național de Artă al României, Muzeul Național „George Enescu”, Muzeul Municipiului București, British Council România -, contribuind, de-a lungul timpului, la elaborarea mai multor acte normative din domeniul muzeal și al protejării patrimoniului. Începând cu anul 2015, în calitate de lector-formator, a susținut numeroase cursuri de specializare în aria muzeologiei, în programul coordonat de Institutul Național de Cercetare și Formare Culturală.

8 septembrie 2022, ora 16.00, Sala Media

Muzeul Național al Țăranului Român

Muzeul Național al Țăranului Român vă așteaptă joi, 8 septembrie 2022, la ora 16.00, la Sala Media, la lansarea cărții Retorică vestimentară: cămașa cu altiță (Valorificând colecțiile Muzeului Național de Etnografie și Istorie Naturală), de conf. univ. dr. Varvara Buzilă, șefa Secției Etnografie, de la Muzeul Național de Etnografie și Istorie Naturală, din Chișinău. Volumul a apărut la Editura LEXON-PRIM, din Chișinău, în 2022, și are 311 pagini cu ilustrații. Editarea cărții, cât și plasarea ei, vin în susținerea elementului Cămașa cu altiță – element de identitate culturală în România și Republica Moldova, înaintat pentru înscriere în Lista reprezentativă UNESCO a patrimoniului cultural imaterial al umanității.

Cartea precizează contextul sporirii interesului societății românești pentru identificarea semnelor identitare și cunoașterea semnificațiilor lor. Este o necesitate firească, impusă de revoluția comunicării, care ne face să interacționăm intens, scurt, explicit. Între codurile de comunicare utilizate, cel vestimentar este prolific și rămâne esențial în afișarea identității purtătorului. Vestimentația este cel mai cuprinzător ecran al comunicării noastre cu lumea, al prezentării noastre celorlalți. Constatăm, unii mai mult, alții mai puțin surprinși, nuanțarea discursului vestimentar prin componenta etnică și prin comportamente raportate la tradiție.

Din costumul tradițional femeiesc, destul de bogat, odată ce a ținut de veșmânt și de distincție sute și mii de ani, societatea a ales drept piesă de referință cămașa cu altiță sau ia cum se grăbesc, mai ales, tinerii s-o numească. Dar, deoarece cămașa este principala piesă a costumului tradițional și configurează acest ansamblu format din mai multe haine, pe aceasta s-a pus accentul decorativ, realizat cu ajutorul artei acului și al artei țesutului, încât este cea mai elaborată haină din punct de vedere artistic.

Această cămașă are un potențial artistic înalt, înțeles și valorificat pe măsură, de forța creatoare a tradiției.

Lucrarea ia în dezbatere caracteristicile principale ale cămășii cu altiță, denumirile și arealul ei, originea cuvântului altiță, optând pentru filiera ei latină, semnificațiile motivelor și ale câmpurilor ornamentale ale cămășii. Astfel, stabilește cele mai frecvente motive întâlnite pe altițe, încreț, râurile de pe mâneci, cele de pe pieptul și spatele hainei. În interpretarea semnificațiilor pornește de la sensurile denumirilor acestor părți ale cămășii cu altiță, care au o circulație impunătoare în spațiul cultural românesc. Acestea constituie structura cămășii și corespund modelului mito-poetic al lumii.

Ineditul cărții constă și în imaginile inserate. Pentru o mai bună ilustrare a ideilor, cartea prezintă cele mai vechi poze cu oameni îmbrăcați în portul tradițional, pentru a observa imaginea lor de ansamblu, modul cum arătau costumele, cum erau purtate și cum arătau purtătoarele lor. Partea a doua a cărții completează discursul cu 101 cămăși cu altiță, integrate în costum, din patrimoniul Muzeului Național de Etnografie și Istorie Naturală, cel mai bogat și mai reprezentativ în domeniu, din Republica Moldova.

4 august 2022, ora 18.00, Sala Media

Muzeul Național al Țăranului Român

Muzeul Național al Țăranului Român vă așteaptă joi, 4 august 2022, de la ora 18.00, la Sala Media, la lansarea cărții Mitologia, o cale didactică de cunoaștere a psihismului uman, de Elena Chirilă.

Invitat special: conf. dr. Maria-Luiza Dumitru Oancea de la Universitatea București

Elena Chirilă are o activitate didactică de 16 ani la catedra de limbi clasice, la școli și licee de prestigiu din București, este autoare a unui curs practic de Limba Română pentru Străini, publicat în 2013 și autoarea cărții Mitologia, o cale didactică de cunoaștere a psihismului uman, publicată în 2022, care o are pe doamna Conf.dr. Maria-Luiza Dumitru Oancea, drept coordonator științific.

Cartea Mitologia, o cale didactică de cunoaștere a psihismului uman oferă perspectiva abordării mitologiei clasice (a mitologiei grecești) dintr-un unghi care permite și invită, prin variatea de activități didactice, fie la o explorare, prin mituri și legende, a aspectelor și trăsăturilor de personalitate a unor divinități mitologice grecești, care pot fi asociate cu trăsături de caracter uman, fie la construirea unui profil de personalitate a divinităților și eroilor mitologici ori pe baza faptelor, ori după simboluri, fie la explorarea și cunoașterea dimensiunilor sufletului uman, fie la realizarea unor desene pe tipuri de vase grecești, fie la identificarea imaginilor din desenele de pe vase grecești, cu trimitere către latura documentară și estetică a acestora.

Stelian Tănase pune pe masă informațiile necesare, dar nu le interpretează. Politologul redevine istoric. Această modestie este un lux pe care nu și-l pot permite decât cei care azi se află înăuntrul datelor istorice…

Ioan Buduca

Istoria căderii regimurilor comuniste este o cronică a evenimentelor din 1989 care au dus la eliberarea Europei Centrale și de Est de sub dominația sovietică. Mai mult decât atât, este o frescă a unei epoci întregi aflate sub semnul Războiului Rece, al Cortinei de Fier și al Zidului de la Berlin. Dar este tot atât de bine și un manual de instrucțiuni pentru înțelegerea prezentului: Cum evadăm din gulag? Cum scăpăm de serviciile secrete care controlează viețile oamenilor? Cum sunt înlăturați dictatorii obsedați de propria lor putere? Pe scurt, cum se poate ieși dintr-un regim totalitar?

Această carte apare în vreme de război. Rusia lui Vladimir Putin a invadat Ucraina, probând că demonii comunismului nu au dispă­rut. Moscova a început o nouă campanie împotriva democrației și libertății. Experiența de coșmar prin care trec astăzi milioane de victime ale armatei ruse le-a readus la suprafață pe cele similare din memoria colectivă a românilor, polonezilor, cehilor de la finele celui de-Al Doilea Război Mondial. A spus-o președintele SUA, George Bush, la București: „Voi știți ce înseamnă răul!”.

Istoria căderii regimurilor comuniste arată de ce, cum și datori­tă căror oameni se prăbușește un regim totalitar. Este cronica evoluțiilor politice și sociale care au dus la anul miracolului – 1989. Așa cum reiese din cartea de față, răul are un sfârșit. Dacă știm acest lucru, nu ne va mai fi frică și răul se va termina. Această carte nu poate lipsi din nicio bibliotecă – firește, pentru cine vrea să afle adevărul despre lumea în care trăiește.

Lavinia Betea menționează în cuvântul înainte:

În mulțimea scrierilor despre comunism și a numeroșilor autori care abordează teme majore ale contemporaneității, Stelian Tănase este o prezență de o prodigiozitate și acribie aparte. Eu nu cunosc pe un altul care, în ultimii 30 de ani, să fi depus mai mult efort prin cercetarea de arhivă și intervievarea de martori implicați. Expert al gnozei comuniste și contestatar al acesteia din înseși anii omnipotenței sale în estul „cortinei de fier”, s-a proiectat frenetic, după căderea regimului, în excepționalitatea unor fapte care-au marcat schimbarea… Să citim, așadar, cu luare aminte această carte capitală și pentru înțelegerea „enigmelor” lui decembrie 1989 din România. Dând, totodată, crezare concluziei sale:„ Stafia comunismului, despre care vorbea Marx în secolul trecut că ar bântui Europa, s-a dus și nu va reveni niciodată”.

Cartea este structurată în următoarele capitole:

Cuvânt Înainte,         de Lavinia Betea

Capitolul I:                Ruleta rusească

Capitolul II:               Criza poloneză

Capitolul III:             Balcanii

Capitolul IV:             Factorul Gorbaciov

Capitolul V:               1989, anul miracolului

Capitolul VI:             Despărțirea de trecut

Capitolul VII:            Peisaj după bătălie

Capitolul VIII:          Ultimul puci

Index:                         Personalități care au marcat evenimentele istorice din carte

***

STELIAN TĂNASE s-a născut la 17 februarie 1952, la București. A absolvit Facultatea de Filosofie-Istorie din cadrul Universității din București, unde a obținut, în 1996, titlul de doctor în sociologie. Din 1995, este profesor la Facultatea de Științe Politice a Universității din București. Redactor-șef, în 1990, al revistei 22; fondator și redactor-șef al publicației de științe politice Sfera politicii. În perioada 2014–2015, a fost președinte-director general al TVR.

Scrieri

Studii și eseuri: Șocuri și crize (1993); Ora oficială de iarnă. Jurnal 1986–1990 (1996); Sfidarea memoriei. Dialoguri cu Al. Paleologu (1996); Revoluția ca eșec (1996); Anatomia mistificării. Procesul Noica–Pillat (1997); Elite și societate. Guvernarea Gheorghiu – Dej (1948–1965) (1998); LA vs NY. Jurnal american (1998); Acasă se vorbește în șoaptă. Dosar & jurnal din anii târzii ai dictaturii (2002); Zei și semizei la început de secol (2004); Avangarda românească în Arhivele Siguranței (2008); Panait Istrati. Dosar de Siguranță (2008); Cioran și Securitatea (2010); Dinastia (împreună cu Elena Vijulie) (2017); Conversații cu Regele Mihai (2018).

Nonficțiune:   Repertoarul amorului. 69 de povești de dragoste din istoria lumii (2019).

Beletristică:   Luxul melancoliei (1982); Corpuri de iluminat (1990); Playback (1995); Maestro (2008); Dracul și mumia (2010); Moartea unui dansator de tango (2011); Nocturnă cu vampir. Opus 1 (2017); Marele incendiator. Cronica unui fapt divers (2019).

Date tehnice:            

Format             13 x 20 cm,

Nr pagini:        720 de pagini cu semn de carte

Preț:                79,90 lei

Cod ISBN       978 606 098 0162

Cartea va fi disponibilă din 25 mai, pe publisol.ro, în librării și în magazine online.

Lansare de carte

24 februarie 2022, ora 18.00, Sala Media

Muzeul Național al Țăranului Român

Editura Vremea, în parteneriat cu Muzeul Național al Țăranului Român, vă așteaptă joi, 24 februarie 2022, între orele 18.00 și 20.00, la Sala Media, unde va avea loc lansarea cărții „De comuniști am fugit, peste comuniști am dat. Povestea unui refugiat din Basarabia”, de Ionuț Iamandi, cu o prefață de Liliana Corobca, Editura Vremea, București, 2022, 148 de pagini cu ilustrații și documente transcrise din arhiva CNSAS.

Cartea „De comuniști am fugit, peste comuniști am dat. Povestea unui refugiat din Basarabia” prezintă cazul unui țăran care în 1944 se refugiază din calea Armatei Roșii și ajunge să se stabilească împreună cu familia în Bărăgan. Aici constată că n-a scăpat de ceea ce a vrut să se ferească – de unde și numele cărții – și că e nevoit să trăiască tot în cadrul unui regim comunist pe care îl experimentase deja în 1940 – 1941, cât Basarabia a fost încorporată Uniunii Sovietice. În satul său din Bărăgan, Teodor Caravasile – căci așa îl cheamă pe eroul basarabean al cărții – intră în conflict cu Miliția și Securitatea, care îl urmăresc pentru atitudine dușmănoasă față de orânduire și de organele de partid și de stat. Conflictul rezultat este dramatic în esență, dar și comic pe alocuri, ilustrând rezistența simplă țărănească în fața obtuzității oficiale. Pe lângă povestea lui Teodor Caravasile, bazată pe dosarul său de urmărit de la CNSAS și pe datele, informațiile și fotografiile obținute de la familie, el fiind bunicul autorului, cartea mai cuprinde și un studiu despre refugiații basarabeni și bucovineni din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Bejenia acestora până în Oltenia și Banat nu a însemnat sfârșitul strămutărilor. Mulți dintre ei au fost vânați direct de către sovietici după 1945 pentru a fi deportați în Siberia sau Kazahstan, iar alții au fost mutați cu forța în timpul regimului Gheorghe Gheorghiu-Dej, în câmp deschis, în Bărăgan, unde au fost abandonați și unde la început au trăit în bordeie și au primit apă cu cisterna.

„Editura Vremea a publicat de curând un mic volum despre urmărirea de către Securitate a unui basarabean refugiat în România în 1944 și care critica regimul lui Dej, așteptându-i pe americani ‘împreună cu regele Mihai’. Autorul reconstituirii modului în care a fost supravegheat, turnat, anchetat și arestat Teodor Caravasile este jurnalistul Ionuț Iamandi. E povestea unui om simplu, care n-a fost un erou, dar a avut curajul să spună în gura mare, într-un mic sat din Bărăgan, ce credea despre ‘hoții de comuniști’”. (Cristian Preda)

„În primul rând, demersul lui Ionuț Iamandi este unul inedit. Nici ficțiune, nici memorialistică, ci documente din arhiva fostei Securități. Autorul analizează fenomenul refugiaților, pornind de la un dosar de urmărire făcut de Securitate, descoperit la CNSAS. Volumul De comuniști am fugit, peste comuniști am dat. Povestea unui refugiat din Basarabia este și un omagiu al urmașilor de azi față de suferința predecesorilor noștri, este o pagină importantă de recuperare a istoriei Basarabiei. Iar în bibliografia domeniului, care sperăm că va fi mai bogată cu timpul, volumul lui Ionuț Iamandi va fi un reper incontestabil.” (Liliana Corobca)

Întors pentru scurt timp acasă, rememorez toate lucrurile importante ce mi-au rămas în minte în semestrul încheiat. Și pare că toate sunt importante!

,,Rolul Actorilor nonguvernamentali în Relațiile Internaționale”, cursul susținut de profesorul N. Dungan, m-a făcut să fiu extrem de atent la tot ceea ce înseamnă a privi cum se așază împreună și apoi a privi atent decantarea dintre politic, social și organizații nonguvernamentale.

Cine poate deveni un actor real, al societății civile, implicat în preschimbările dorite în țara sa?

Una dintre cărțile pe care le-am studiat (nu doar citit) în lunile ce au trecut este colecția specială de eseuri-studii de caz a lui Pétric Boris: “Democracy At Large: NGOs, Political Foundations, Think Tanks, and International Organizations” (,,Democrația, pe larg: organizații nonguvernamentale, Fundații politice, Laboratoare de Gândire și Organizații Internaționale”, editată de Boris Pétric, Palgrave Macmillan, 2012). Sunt ferm convins că oricui îi pasă de viitor va câștiga trecând prin lectura acestei colecții impresionante.

Aleg să împărtășesc ceea ce transmite această carte și să stimulez interesul celor pasionați, ca și mine, de mișcările profunde, puternice, din societatea contemporană.

Cartea este o colecție de eseuri academice care analizează modul în care sistemele politice din diferite națiuni răspund la implicarea organizațiilor nonguvernamentale în acțiunile susținute de acestea. Eseurile sunt aduse la un loc de Boris Pétric, antropolog francez și regizor de film, cu o specializare puternică în procesele de tranziție politică în națiunile post-sovietice din Asia Centrală.

Autorul analizează totul atent pentru a înțelege cum mișcarea internațională pentru Drepturile Omului (care ar putea să nu fie perfect adaptabilă cu doctrinele conservatoare ale unor națiuni), a creat o „Industrie a ajutorului”. În cele mai multe cazuri, aceste mișcări au fost promovate de societatea civilă, grupuri de experți și de către cercurile intelectuale. Acești actori nonguvernamentali vor dovedi în studiile de caz prezentate  în ,,Democrația pe larg” că au un impact profund asupra dezvoltării dinamicii realităților politice.

În introducerea acestei lucrări, autorul subliniază modul în care colecția de eseuri va ajuta cititorul să înțeleagă mai bine influența societății civile în procesele politice. Acest lucru se va realiza prin examinarea studiilor de caz cu o abordare interdisciplinară, în care profesioniștii din științe politice și antropologie împărtășesc opinii. Printr-o problematică de cercetare bine definită care acționează pentru a analiza noile probleme ale transnaționalizării politicilor locale, sunt identificate spații politice, actori publici și mai ales puternicii pioni nonguvernamentali.

Cele unsprezece studii de caz prezintă evoluțiile politice recente din țări „în tranziție”, precum și din națiunile din stadiul „post-conflict”. Autorii au ales state în care potențialul de îmbunătățire politică și socială prin ajutorul agenților neguvernamentali ar fi cel mai mare. Este descrisă o imagine panoramică a eforturilor de clădire democratică în statele: Senegal, Kyrgyzstan, Bulgaria, Azerbaidjan, Bolivia, Afganistan, Serbia, Pakistan, Indonezia, Nigeria și Cuba la începutul anilor 2000. Acest lucru ajută cititorul să urmărească cele mai importante interacțiuni dintre organizațiile nonguvernamentale și guverne și impactul acestora în societățile locale. Studiul se străduiește cu succes să prezinte perspective și probleme din întreaga lume, ajutând la identificarea asemănărilor globale, precum și a nuanțelor locale. De-a lungul capitolelor, vom înțelege încet dar sigur incertitudinea procesului de construire a democrației în țările cu un trecut aspru.

Implicarea ONG-urilor locale, naționale, internaționale este imensă. Fie că este vorba de FMI, OMC, OMS, ONU sau doar de grupurile de experți, toate formațiunile se arată că au avut un rol definitiv și irevocabil în modelarea realității politice și sociale. De asemenea, putem înțelege problemele cu care se confruntă aceste organizații în timp ce se află în contact cu administrațiile aflate în tranziție sau când acestea pun la îndoială integritatea anumitor lideri.

Este important să urmărim îndeaproape procesele de construcție democratică.

Consider că aceste studii de caz demonstrează în mod repetat că societatea civilă și actorii nonguvernamentali au un rol din ce în ce mai important în sferele naționale și internaționale din politica de influență. Istoria recentă ne poate arăta cum schimbările pot fi create din interior, de către persoane și grupuri cu viziune, pregătire și mai ales dorință.

Pentru cei dornici, ca și mine, de a afla despre puterea fiecăruia dar și despre puterea lui ,,împreună” într-o societate în schimbare, ,,Democrația pe larg” va fi o carte ce oferă unelte și idei revelatoare. Lectură cu spor!

O mărturisire sinceră: eu, unul, nu i-am înțeles niciodată pe turiștii moderni – adică pe oamenii cărora, dacă stau mai multe zile într-un loc, începe să le sfârâie rucsacul, să le clocotească bocancii, să le apară bubițe verzi pe mâini și o sclipire înfricoșătoare în ochi. Care se topesc din picioare și nu mai pot sta locului și nu vor decât să se ducă și să se tot ducă – nici nu contează unde –  în Mauritius, în Congo Brazzaville, în Insulele Palmipede (nu le căutați, nu există, le-am inventat eu acum), da’ numai să se vadă duși.

Cum firea mea e mai mult de agricultor decât de vânător-culegător, nu am rezonat niciodată la obsesia pentru călătorii. Și cumva, e de înțeles; am văzut destui oameni care – deși se mândreau că au descălecat pe cinci continente – puși în situații de viață banale, s-au împiedicat în propriile șireturi. Destui ale căror experiențe turistice se rezumă la faptul că au mâncat ostropel de varan liliachiu și au dansat cu localnicii tradiționalul jgabananga (mâncarea și dansul tradiționale din Insulele Palmipede care nu există). Destui care se umflă în pene că au ajuns la Citlatepetl, dar nu știu exact în ce județ sunt vulcanii noroioși. Destui care adoră orice e dincolo de Nădlac și disprețuiesc tot ce-i dincoace de Nădlac.

Turism-truism: pentru cei mai mulți dintre turiștii moderni, adevărul unui loc e doar ce încape într-un selfie. Din cei care iau cu asalt aeroporturile, sunt tare mulți care nu călătoresc ca să învețe, ci pur și simplu ca să caște gura pe fundal cu peisaj exotic (se pare că muștele exotice sunt mai gustoase decât cele autohtone), fără să înțeleagă că orice călătorie exterioară are ca punct de plecare și sosire tot inima lor – altminteri punct ușor, prea ușor de ratat și dacă stai pe loc, și dacă umbli brambura. Astfel că, pentru mulți, a călători înseamnă cel mai scump mod de a fugi de sine. Kerosen ars de pomană, bani aruncați degeaba, doru’ lelii și vânare de vânt.

Lumea-i mare și adâncă și înaltă și sublimă. Dar lumea nu e pentru toată lumea. Ca să pricepi că-i adâncă și sublimă, îți trebuie ochi bun, răbdare, prudență și o anumită smerenie. Când condițiile acestea sunt îndeplinite, lumea începe să se arate strălucitoare dincolo de pojghița de banalități cleioase din reclamele la „sejururi”. Atunci nu mai ești turist, ești călător (adică un fel de aproape-pelerin). Asta am învățat-o nu pe pielea mea, ci prin mandat, adică citindu-l de ani de zile pe Brad Florescu, cel mai înrădăcinat călător de care știu.

Ei bine, mă așteptam ca, din sutele de note savuroase și sclipitoare de pe al său tedoo.ro să fi ieșit o carte zdravană, de citit mai ales în vremurile în care granițele (exterioare și interioare) se închid cu zgomot. Dar căile Bradului sunt nebănuite – așa că a ales să-și facă debutul editorial printr-o… carte pentru copii, piatră de pisanie a începutului călătoriei sale în calitate de tată. Vestea m-a bucurat tare, fiindcă așa cum am mai povestit acum vreo două luni pe Matricea  – cu cărțile pentru copii nu e de joacă, nu e bine să ajungă pe mâna oricui, ele sunt treburi serioase, cine nu înțelege asta e turist în propria viață. Iar în lumea noastră plină de ITști și specialiști, nu mai avem prea mulți oameni capabili să spună decent o poveste fără să-și fractureze mandibula, darmite să o caute, să o șlefuiască și să o ofere spre degustare ca pe un vin bun.

Cartea îngrijită de Brad Florescu și împodobită de ilustrațiile subtile ale lui Matei Alexandrescu se numește „Ce a făcut marchizul când a aflat” și abia a ieșit de sub tipar la editura Frontiera. „Marchizul” aduce la un loc 18 povești din toată lumea văzută – din Japonia până-n Etiopia, din Italia până-n China – culese de un călător-vânător-(cu)legător priceput și foarte atent la detalii.

Să începem cu defectele – cartea e mică, mult prea mică, de la așa autor harnic & darnic așteptăm cu nerăbdare o ediție mai dolofană, ceva mai aproape în lungime și lățime de „Cercul mincinoșilor” dacă se poate. Și cam aici închei cu defectele…

…și spun mai departe că poveștile din „Marchiz” le sorbi cu uimire, cu înduioșare sau cu hohote de râs – e o bucurie să redescoperi că oamenii de pretutindeni se miră, se înduioșează și râd înfruntând aceleași minuni, mistere și metehne. Și le admiri ca pe niște mici pietre prețioase cristalizate din marele munte de înțelepciune al culturilor vechi. Și recitindu-le după ce abia le-ai citit, vezi cum înăuntru se sfărâmă niște granițe și se prefac în orizonturi, iar ăsta e semnul că ai pornit în călătorie.

„Ce a făcut marchizul când a aflat” e esențială pentru ca cei mici să înțeleagă că lumea celor mari e cum e: nebună și absurdă, balcâză și lălâie. Și-i esențială pentru a înțelege regulile jocului. Și-i esențială pentru ca cei-care-mai-au-un-pic-și-se-fac-mari să nu devină turiști în veacul năuc în care le e dat să crească.

Iar nouă, celor-mari-care-încă-mai-suntem-nițel-mici, stând față-n față cu pandemența zilelor noastre, nu ne rămâne decât să facem exact „ce a făcut și marchizul când a aflat”. Musai.

Sunt prunele cel mai bun remediu împotriva cancerului? E adevărat că dacă bei apă tahionică nu vei mai avea migrene? Dacă pământul este plat?! Ce să înțelegem prin tehno-trăncăneală? Și în fond care este diferența între știință și pseudoștiință?

O carte care vine să tragă o linie despărțitoare

Miturile pseudoștiințifice au fost în lumina rampei zilele trecute, cu prilejul lansării volumului “Pământul este plat! Cum să ne ferim de capcanele pseudoștiinței” de Alex Doppelgänger (Editura Humanitas, 2020). Alături de autor, la Librăria Humanitas Cișmigiu au fost Ovidiu Covaciu și Cosmin Pojoranu. Lansarea a fost urmată de o dezbatere moderată de Vasile Decu în care Alex Doppelgänger a ținut să delimiteze elementele din sfera științifică de miturile pe care le propagă pseudoștiința.

Cartea nu se dorește a fi un compendiu sau un dicționar care să însumeze toate elementele pseudoștiinței și mecanismele ei. Cu o structură precisă, lucrarea lui Alex Doppelgänger adună fragmente menite să explice ce este cunoașterea științifică și în ce constă metodologia științei. “O bună parte din încrederea acordată pseudoștiinței este direct proporțională cu neîncrederea în știință. Criticile care vin împotriva oamenilor de știință vin de la oameni care nu urmăresc ce spun specialiștii. Ceea ce spun în carte sunt informații pe care le găsiți și în alte locuri, dar eu le dau mai departe în felul meu“, a precizat autorul.

Are pesudoștiința un limbaj al ei propriu?

Chiar dacă pare haotic, limbajul pseudoștiințific are regulile lui. Deși la prima vedere pare doar o serie de cuvinte care sună bine, dar care spun prea puțin, pseudoștiința are modelul ei. Cartea vine tocmai să deconstruiască acest fals model. “Pseudoștiința este un ansamblu de superstiții care vor să treacă drept știință. De aceea mulți oameni au impresia că dacă sună științific ceea ce spune un om, asta este echivalent cu o teorie științifică. Or, asta nu e deloc adevărat. Pseudoștiința doar îmbracă hainele științei și se bazează mult pe strategii care sunt ușor de demontat, e un fel de tehno-trăncăneală sau tehno-babel, pe care o regăsim cu preponderență în filmele SF“, a spus în cadrul lansării Alex Doppelgänger.

Instantaneu de la lansarea cărții, la Humanitas Cișmigiu

Apa tahionică – un exemplu grăitor

Imaginația umană pare să nu aibă limite. Asta o dovedește inventarea apei cu tahioni, cel mai relevant exemplu de pseudoștiință despre care Alex Doppelgänger a ținut să ne lămurească. “Ei bine, tahionii sunt niște particule elementare ipotetice, dar nu a fost dovedită existența lor, iar pe lângă astea nu au nicio treabă cu apa. Asta nu o spun eu ci fizicienii care au studiat acest subiect. Cum s-a ajuns de la tahioni la apă tahionică nu știu, dar ceea ce știu este că mulți oameni au fost păcăliți tocmai pentru că sună inteligent“.

Dacă ești specialist, asta nu înseamnă ca ai mereu dreptate

Efectele pseudoștiinței se văd în timp. Dacă ea este pentru unii doar o metodă de a vinde un produs, cu timpul se poate transforma într-o adevărată piedică în calea evoluției speciei umane. “Chiar dacă nu pare, pseudoștiința ne afectează. Un bun exemplu sunt oamenii care cred că pământul este plat, sau că nimeni nu a ajuns pe Lună: la prima vedere sunt total inofensivi. Însă pe termen lung dacă ajung să fie tot mai mulți și să-și impună părerea, pot deveni o piedică în calea evoluției umanității. Din păcate sunt o grămadă de oameni inteligenți, specialiști care cred în astfel de afirmații. E foarte important să vezi în ce domeniu este specializată persona care emite o afirmație științifică. Dacă ești specialist într-un domeniu, oricare ar fi el, asta nu îți dă dreptul să îi contrazici pe alți specialiști care chiar au legătură cu domeniu respectiv“, a zis Alex Doppelgänger.

Cine este Alex Doppelgänger

S-a născut în 1989 la Giurgiu și a absolvit  Facultatea de Limbi Străine a Universității București, Secția de limba chineză. Din 2013 a început să lupte împotriva valului de pseudoștiință printr-un blog de specialitate menit să contribuie la educarea publicului larg prin articole agreabile care îmbină noțiuni de știință cu povești și anecdote. Scopul pe care și l-a asumat Alex este acela de a-i apropia pe oameni de știință și să le arate că aceasta poate fi înțeleasă ușor cu ajutorul gândirii critice și al științelor de bază.

Volume publicate:

• Cum se face un Univers? (2016)
• Atomi și microunde. Cum știm ce știm (2017)
• Pământul este plat! Cum să ne ferim de capcanele pseudoștiinței (2020)

Care este relația între adevărul care transcede, și rațiune? Este adevărul un concept ce își găsește finalitatea în formule matematice? Se poate pune semnul egalității între adevăr și demonstrație? Sunt doar câteva din temele aduse în dezbatere cu prilejul lansării volumului “Adevăr și demonstrație – De la incompletitudinea lui Gödel la vederea mai presus de orice înțelegere a Sfântului Grigorie Palama“, scrisă de profesorul de teologie Adrian Lemeni.

Dezbaterea care a însoțit lansarea cărții a avut loc zilele trecute la Facultatea de Teologie Ortodoxă “Justinian Patriarhul“ din București. Primul vorbitor al serii a fost Ștefan Cârstea, cercetător la Institutul de Fizică Atomică, care a pus în atenția auditoriului implicațiile cercetării lui Kurt Gödel în domeniul matematicii. Plecând de la premiza că matematica este singura știință pură, Ștefan Cârstea a prezentat complementaritatea dintre știință și teologie. El a afirmat că niciodată știința nu va putea să demonstreze existența sufletului, deoarece acesta are o ramură nedimensională, ceea ce îl face să nu fie îngrădit de spațiu, timp și materie.

Dezbaterea s-a desfășurat apoi cu evocarea mentalității lui Gödel, realizându-se totodată o punte între gândirea marelui matematician și scrierile unor sfinți reprezentativi pentru tradiția ortodoxă răsăriteană.

Iată câteva extrase din discursul profesorului Adrian Lemeni:

• Este o carte despre adevăr, despre oameni care au asumat acest curaj de a mărturisi adevărul. Într-o societate în care nici nu mai îndrăznim să șoptim adevărul, în care adevărul nu este doar contestat sau hulit, ci este trivializat, e mai eficient să duci totul în derizoriu. Într-un asemenea context, în cartea pe care o propun am vrut să evoc eroismul unor oameni care s-au încumetat să vadă adevărul.
• O primă coordonată a cărții a fost evocarea curajului cu care Gödel a determinat o anumită atitudine în raport cu contemporanii săi față de înțelegerea noțiunii de adevăr. Cea de-a doua coordonată a cărții ține de centralitatea adevărului, a cărei cuprindere derivă din viziunea potrivit căreia adevărul, în care sunt toate și spre care tind toate, nu derivă din informație.
• Din interiorul logicii matematice Gödel vine și dezvăluie faptul că adevărul este mai presus decât demonstrația, că adevărul nu este rezultatul unui exercițiu al rațiunii autonome.
• Felul în care ne așezăm în raport cu adevărul ne dă un anumit mod de a gândi, de a simți și de a fi.  Această viziune a centralității adevărului depășește amăgirea care ne este dată de societatea informațională de astăzi, conform căreia există o inhibare între cunoaștere și informație.
• Kurt Gödel are această capacitate extraordinară de a merge la esența realității. El spune că a gândi înseamnă să vezi esențialul, capacitatea văzătoare a minții. Această capacitate de a merge la esența lucrurilor, și prin aceasta scandalizând pe cei din jur, l-a făcut pe Gödel să afirme că adevărul transcede demonstrația, că adevărul nu se epuizează în formularea lui.
• Gödel a spus că adevărul nu se află la capătul unui traseu demonstrativ în care avem observații, facem o analiză și realizăm diferite conexiuni. Nu acesta este modul în care Gödel vedea adevărul. El a arătat că mintea nu se reduce la o rațiune de tip analitic, ci ea este partea cea mai slabă a puterii minții, dar pe care de cele mai multe ori noi o absolutizăm.
• Gödel a fost un adevărat platonician și a adoptat această poziție potrivit căreia adevărul stă în lucruri, nu în cuvinte. În acest fel el a putut să înțeleagă faptul că adevărul nu stă în enunț.

Cine a fost Kurt Gödel (1906-1978)

Kurt Gödel a fost unul dintre cei mai cunoscuți specialiști ai logicii matematice și al teoriei mulțimilor. S-a născut în Austro-Ungaria, a dobândit cetățenia germană, dar a emigrat în SUA și a devenit cunoscut în calitate de cetățean american. A fost profesor la Princeton și este o autoritate mondială în domeniile pe care le-a abordat.

A fost influențat de Leibniz, iar teoremele sale au implicații filozofice. De altfel, el însușii spunea despre logica matematică faptul că din ea răsar ”principiile care stau la baza tuturor științelor”.

Este cunoscut pentru:

• Teorema completitudinii calculului cu predicate
• Metoda aritmetizării meta-matematicii
• Teorema incompletitudinii sistemelor formale
• Definiția funcției recursive generale
• Teoria modelelor

A fost prieten apropiat al lui Albert Einstein. A avut numeroase episoade de depresie și anxietate, iar sfârșitul său a survenit ca urmare a unei instabilități emoționale care s-a transformat în decursul anilor într-o boală mintală gravă.

”Hobby-ul Despinei era tocatul banilor – cu condiția să nu-i aparțină. Blonda era o adevărată devoratoare de portofele, iar mottoul ei de viață părea decupat dintr-un cântec al lui Daddy Fizz, alias Bob Taylor: ”Am mai multe carduri/Decât mă-ta farduri“ (”Omul care mută norii”, Ed. Humanitas, 2019)

Episoade ca acesta pot fi găsite de cititori în ultima carte a lui Radu Paraschivescu, lansată zilele trecute la Librăria Humanitas Cișmigiu. Atmosferă jovială, aer îmbibat de cordialitate. Invitații serii: Sever Voinescu și Horia Ghibuțiu. Public numeros. Preț de un ceas, cât a durat lansarea, umorul spumos, sensibilitatea, bunul simț, spiritul fin au fost ingrediente folosite din belșug.

Cartea-insectar

Sever Voinescu, redactor șef al revistei Dilema Veche, a spus că cititorii tind să împartă cărțile lui Radu Paraschivescu în două categorii: cele în care se regăsesc ziceri ce stârnesc hohote de râs și proza de ficțiune. ”Cumva trăznăile culese de Radu au același stil cu vorbele multora dintre personajele sale, și atunci am crezut că unitatea între cărțile lui ține de stil. Insectarul acesta variat, pe care Radu Paraschivescu îl colecționează, toate aceste personaje aparțin totuși aceleiași specii, iar ceea ce le unește este stilul. Ceea ce-l identifică pe Radu Paraschivescu foarte clar printre autorii de azi, ceea ce dă unitate acestei activități a lui, fie proză, emisiuni tv, cronică de fotbal, este de fapt un anumit tip de sensibilitate. Radu este un român cu o enormă sensibilitate față de mediul în care trăiește”.

Puterea de a râde în față celui rău

Tot Sever Voinescu a amintit că sensibilitatea din textele lui Radu Paraschivescu nu este una de tip vegetativ, reactivă, în sensul că ea ar fi o reacție banală în fața unei senzații ca frigul sau arsura. “Radu Paraschivescu are această percepție acută de simț enorm și văz monstruos, a realității că România este un imens televizor în care se desfășoară o nesfârșită emisiune de reality show. La Radu, bunul simț reacționează secretând umor. Un umor complex, care are întotdeauna un soi de pudoare, dar și o nuanță de melancolie. Radu Paraschivescu pulverizând cu umor în jur îmi amintește de acel mare monah athonit, care spunea că a ajuns să aibă puterea de a râde de diavol când îl vede, și a constatat că asta îl înnebunește complet pe necuratul”.

Pe aceeași lungime de undă a fost și ziaristul Horia Ghibuțiu, care a comparat umorul pe care îl emană personajele lui Radu Paraschivescu cu cel al lui Teodor Mazilu și Ion Băieșu. “Îmi place foarte mult la Radu această nobilă calitate de a surprinde micul, măruntul. Știu că merge cu metroul, dar nu mi-am dat seama că sub pământ poți da peste astfel de nestemate ieșite din noroiul bucureștean. Radu nu face altceva decât să surprindă anumite stări, colțuri, sentimente, pe care tu nu le-ai sesizat, deși erai acolo”, a spus Horia Ghibuțiu.

Anatomia firii umane prin ochii lui Radu Paraschivescu

Radu Paraschivescu le-a mulțumit celor prezenți și a vorbit despre cartea sa: “Sunt texte pe care le-am scris oarecum în febră, și pe care le-am scris știind precis că o să le mai adaug ceva din altă categorie și din alt profil. Am vrut să arăt că proza scurtă pe care o scriu poate avea mai multe forme de relief, după câmpia râsului să vină și podișul duioșiei, să vină și munții îngrijorării, să vină și dealurile depresiei, să vină și un mic vector autobiografic”.

Știați că în 1900 Bucureștiul era plin cu mobilă austriacă la mâna a doua? Sau că în atmosfera boemă a anilor 1860, când au apărut magazinele de tabac, elevii de liceu fumau nestingheriți în curțile școlilor? Cum arătau băile românilor de altă dată? Ce accesorii vestimentare purtau femeile din perioada interbelică? Ați auzit vreodată de Balul Morgii?

Imagini din istoria Bucureștiului de altă dată au fost recreate în fața celor care au participat zilele trecute la Grand Hotel Continental, la lansarea volumului ”Cum se distrau românii odinioară” de Adrian Majuru (Editura Corint, 2019). În prezența autorului, evenimentul cu parfum interbelic i-a avut ca invitați pe Sandra Ecobescu, președintele Fundației Calea Victoriei, și jurnalistul Cătălin Striblea. Preț de un ceas publicul a fost purtat de cei trei vorbitori pe străzile de mult uitate, la cafenelele unde odinioară marii boieri își începeau dimineața, pe la restaurantele și braseriile unde se desfășurau cele mai spumoase discuții, prin parcurile de promenadă și echitație, magazine de lux, agenții de vacanță, teatre de vară și de varieteu.

O zi în tihna Bucureștiului de ală dată

Cartea reconstruiește atmosfera care trona în viața de zi cu zi a bucureștenilor, incluzându-i pe cei din cercurile nobile, dar și pe servitori, meșteșugari ori oameni simpli de pe stradă. Nu avem de-a face cu o analiză rece și distantă a acelor vremuri. Autorul pătrunde dincolo de acestă pătură a istoriei și îi pune pe contemporanii săi la masă cu personajele din carte. “Este o abordare a istoricului, a antropologului și a scriitorului, pentru că avem pasaje de mare poezie. Autorul urmărește continuitatea, lucrurile care se păstrează până astăzi. Există o sensibilitate și o atenție pentru detaliu, care mi se par definitorii pentru acestă carte”, a apreciat Sandra Ecobescu. Cele 54 de capitole care compun această lucrare, satisfac curiozitatea pasionaților de istorie, de cifre și statistici, dar și celor care doresc să evadeze din vâltoarea cotidiană și să se reîntoarcă în tihna pe care o aduce Bucureștiul interbelic.

La finalul lansării Adrian Majuru a dat autografe celor prezenți

Parfumul locurilor de odinioară

Puțină lume știe că pe locul unde se află actualul Grand Hotel Continental, începând din 1860 a fost hotelul unui belgian care 30 de ani mai târziu a dat faliment. Pe locul acestuia, Jacques Menachem Elias, cel care dă numele celebrului spital din capitală, a construit un hotel și mai mare. La mesele acestuia se aduna pentru a discuta toată crema orașului. Aici se depănau cele mai savuroase povești, se schimbau idei, păreri, iar între hotel și cofetăria Capșa aflată în proximitate exista o continuă circulație de personaje și picanterii. “Această carte vine, ia cu penseta și rememorează viața acelor oameni. Adrian Majuru stabilește decorul, pune personajele la locul lor, iar tot acest parfum ni-l restituie”, a spus Cătălin Striblea.

Radiografia românului pe care o face autorul este cea a unui om primitor, care a coexistat de-a lungul istoriei fără dificultăți cu o paletă diversă de naționalități. Fie că erau evrei, albanezi, romi, greci, austro-ungari, toți trăiau pe o singură stradă, cum ar fi strada Șepcari, într-o armonie deplină. Drama pierderii acestor nații conlocuitoare care aduceau un plus de bunăstare, pricepere, cultură, se va resimți deplin în timpul regimului comunist care a produs o mutație în modul cum bucureștenii își petreceau vacanțele, puținul timp liber, în modul cum se îmbrăcau, dar mai ales cum se comportau în societate. “Cartea amintește de o istorie care trebuie păstrată și dată mai departe. E despre noi așa cum ar trebui să fim”, a precizat Cătălin Striblea.

Haine franțuzești ținute în mobilă de mâna a doua și tutun din plin

O altă poveste poate mai puțin știută este schimbarea modei vestimentare a doamnelor din pricina ofițerilor ruși. Între 1806-1812, proaspăt ajunși în București, rușii arătau exemplar din punct de vedere al vestimentației. Atunci, impresionate peste măsură, din cochetărie și spirit de seducție, doamnele au adoptat moda franțuzească pe care o văzuseră la ofițeri și s-au îmbrăcat ca la Paris. Altă istorie mai puțin știută pe care Adrian Majuru o aduce la suprafață este cea a elevilor care fumau tutun în văzul profesorilor. În 1860, după ce au apărut primele magazine de tabac și tutun, liceeni ieșeau în timpul pauzelor și fumau în mijlocul curții.

Istoria produselor second-hand este veche la români. Pe la 1900, se arată că în tot Bucureștiul existau case pline de mobilă austriacă la mâna a doua. Tot ce nu mai aveau nevoie austriecii, vindeau românilor care se mândreau că posedă o mobilă adusă din Imperiul austriac. “Am încercat să surprind timpul liber de odinioară și ce a însemnat el la scară istorică. Satul se ghidează după un calendar, și tot ce se întâmplă acolo este structurat după ce sarcini are de îndeplinit omul în funcție de zi și anotimp. Orașul de cele mai multe ori își permite să încurce anotimpurile”, a concluzionat Adrian Majuru.

Cum devine iubirea un imperativ? Are iubirea limitele ei? Care e raportul dintre iubire și teamă? Cine ne predă marile lecții de iubire? Și cât de adevărat putem iubi, până la urmă? La aceste întrebări și la încă altele răspunde cartea ”7 cuvinte ale iubirii”, scrisă de părintele Visarion Alexa (Editura Doxologia, 2019) și lansată la Matricea Românească în urmă cu două zile. Este o carte vorbită, adică transcrisă după cuvintele rostite de autor în biserica în care slujește ca preot. Cuvintele acestea au fost recuperate și ordonate tematic, iar rezultatul este o carte care încape într-un buzunar și care poate schimba inimi.

Pescar în copilărie pe malul Siretului, pescar de oameni în Militari

”Eu cred că așa era Mântuitorul: vesel cu inima!”, spune părintele Visarion Alexa, lăsându-și cititorul să zâmbească și el măcar un pic. Părintele Visarion s-a născut în 1976, iar primele lecții de răbdare le-a învățat pe malul lacului de acumulare de la Răcăciuni, Bacău, și pe malul Siretului, acolo unde pescuia cât e ziua de lungă în timpul zilelor de vară, ”spre disperarea mamei, care nu știa nimic de mine”, așa cum spune chiar el în autobiografia cu care deschide volumul. Visarion este beneficiarul privilegiat al uceniciei pe lângă câțiva mari înțelepți. Mai întâi bunicul său, un pedagog înnăscut, fost prefect retras la țară, iar mai târziu marele părinte Sofian, duhovnicul mănăstirii Antim și luminătorul multor conștiințe. Marele Sofian avea să-l ducă încet, încet, pe Visarion către preoție, pregătindu-l pentru o slujire în care adesea limitele răbdării sunt peste ceea ce poate duce un om obișnuit. Schița biografică pe care și-o face autorul remarcă peste tot blândul ghidaj pe care-l simte fără întrerupere ca venind de deasupra sa, dar și răbdarea nemărginită a lui Dumnezeu față de căutările și ezitările lui. Acum, părintele Visarion slujește de peste șapte ani în cartierul Militari, unde a construit o vibrantă comunitate și unde este căutat mai ales de tinerii aflați pe drumul către mari răspunsuri greu de formulat.

Tot ce găsim în această carte sunt răspunsuri la dureri, atât ale mele, cât și a multor oameni care au venit să găsească un echilibru în Biserică

Temele majore ale cărții sunt iertarea, jertfa, civilizația Cerului care se construiește prin dezghețarea inimii, libertatea, iubirea îngăduitoare a lui Dumnezeu. Sunt teme la care omul surd și mut asemeni celui din Evanghelie refuză să mai mediteze. Pe parcursul celor 174 de pagini, părintele ne pune în față o oglindă. Cartea nu se adresează celor care caută adevăruri formulate teoretic și precis, ci vine în întâmpinarea celor care doresc să trăiască un creștinism cu zâmbetul pe buze. ”Este o carte de la om la om, cu transcrierea unor dialoguri care au fost răspunsuri la dureri, neputințe și în care vedem un fir: iubirea este cea care recuperează  istoria  și vindecă trecutul nostru. Dacă te-ai îmbolnăvit în trecut, nu te-ai îmbolnăvit din iubire, ci din orgoliu. Iubirea vindecă trecutul, prezentul și viitorul nostru”, explica autorul la momentul lansării cărții.

Cartea a fost vorbită de autor și transcrisă de tinerii din biserică

”Cartea aceasta nu are un singur autor, ci e vorba aici despre viața de zi cu zi a unei comunități. Ea nu a fost scrisă, a fost vorbită în dialogurile pe care le purtăm la biserică. A fost vorbită duminică după Liturghie, când în totdeauna suntem cu toții și purtăm în noi tensiunea unui înțeles”, a mai spus Visarion Alexa. El l-a evocat și la momentul lansării pe Părintele Sofian Boghiu, cel care i-a predat multe și nerostite lecții de iubire. ”La rândul meu am stat la umbra  unui stejar falnic și frumos, părintele Sofian Boghiu. Niciodată nu m-a judecat, certat sau rostit vreun cuvânt de îndreptare. Nu a făcut lucrul acesta pentru că părintele Sofian sub umbrirea Duhului Sfânt știa că iubirea vindecă, nimic altceva nu poate vindeca. Iar dacă iubirea nu reușește să vindece, atunci trebuie să mărești doza, altă soluție nu există”.

Din cuvintele cărții:

• Dacă iubești, vei înțelege că jertfa nu înseamnă umilință.
• Ce înseamnă a ierta? Spune Domnul: Scoateți vicleșugul din inimile voastre! A ierta înseamnă ca inima ta să fie liberă, să poți spune omului ”Bună ziua” sau ”Noapte bună” fără să simți înverșunare împortiva lui.
• Acolo unde începe topirea ego-ului, coboară Dumnezeu.
• Aici, pe pământ, suntem în exil, și în exil nu ne va fi niciodată bine, dar va veni o vreme când ne vom întoarce Acasă.
• Se pare că lui Dumnezeu nu i-au plăcut niciodată oamenii călduți, care stau în creștinism ca într-un fotoliu.

”O carte de împrietenire cu arhitectura și cu patrimoniul”, așa descriu autorii volumul acesta care promite să ne arate cum să privești ca să vezi mai mult decât ce se observă la primul contact vizual. Cartea a apărut la Editura ACS (Art Conservation Support) și este alcătuită, la intersecția mai multor arte, din text și desen.

Autorii își propun să apuce de ”capetele de ață” ale tematicii arhitecturii și să meargă pe firul lor până ajung la înțelegerea structurii lumii materiale, ”care poate fi plină de mesaje dacă știi să le asculți”.

Cartea se dorește a fi plăcută de parcurs de către copii și de părinții lor, împreună. Ea ascunde și jocuri, așa cum sunt provocările sau exercițiile tipărite cu un font foarte mic și care, pentru a fi descifrate, trebuie citite cu lupa.

Alexandra Mihailciuc

Textul cărții a fost scris de Alexandra Mihailciuc, ilustrațiile sunt realizate de Alexandra Culescu, iar Andrei Tache a pus totul în pagină. Dar întreaga echipă a lucrat simbiotic la realizarea cărții.

De ce este important să ne educăm în ceea ce privește arhitectura, urbanismul și locuirea? Alexandra Mihailciuc răspunde în câteva cuvinte:

• Eram odată într-o clădire istorică, în pod și mă uitam la șarpantă, structura de lemn. Eu mă uitam mai degrabă la spațiu, nu vedeam prea multe în acel loc. Și atunci a venit la mine un dulgher care a început să-mi explice ce forțe există între toate elementele acelea, uneltele cu care au fost cioplite unele dintre lemne, în funcție de urma de tăietură care era pe ele, din ce esențe era lemnul. Tot ce se desfășura în fața mea era decriptat. Brusc mi-am dat seama cât de mult te poate îmbogăți un lucru dacă știi să te uiți la el. Mie mi se pare că foarte mult din ce este în jurul nostru este limbaj înghețat, care trebuie din nou lăsat să vorbească: de multe ori când mă uit la un obiect am o emoție, simt că omul care a creat obiectul a reușit, peste timp, să-mi transmită ceva.

• Orașul depinde de modul în care ne raportăm la el, de felul în care ne înțelegem libertățile și obligațiile noastre în spațiul public și semi-public. Și clădirile istorice depind de asta. Dar nouă în general ne lipsește educația prin care știm ce este valoros și de ce. Tocmai de asta patrimoniul este văzut drept un lucru perimat, demodat, deși el are un mare potențial.
• Nu e o carte metodică și nici nu încearcă să rezolve ceva din problemele domeniului arhitecturii. Aș spune că e o carte plină de gândurile nostre despre formă, textură, materialitate, proporție, sunet, despre felul acesta divers în care percepem spațiul. E despre casă și oraș, deci și despre raportul de vecinătate, despre ce înseamnă atmosferă, despre cum să ne apropiem și să privim obiectele. Mai vorbim și despre ce înseamnă restaurare.
• Eu simt că meseria de arhitect trece printr-o perioadă de criză. Iar cauza este în modul în care comunică, e prea specializat, prea conceptualizat și prea critic. Și are de-a face cu o generație care nu e școlită în cultura vizuală sau ce înseamnă mediul construit. Acestei generații trebuie să-i arătăm că patrimoniul nu e un termen sterp, abstract.
• Avea un prieten o vorbă: se pierde numai ceea ce nu-i iubit. Dacă nu există relația asta afectivă n-ai cum să privești spre patrimoniu ca spre ceva valoros.

• Problema locuirii pentru mine devine un subiect important atunci când intru într-o scară de bloc, de exemplu. În spațiul acesta semi-public se vede bine calitatea societății. Locuirea, pentru cei mai mulți oameni, începe de la ușa lor. Își concentrează atenția asupra capsulei lor, apartament sau casă, dar ceea ce este comun nu mai pare să intre în sfera preocupărilor lor. Calitatea locuirii este importantă, pentru că ne influențează fie că vrem, fie că nu, și clădește un tip de om, un tip de caracter.
• Arhitectura este foarte mult despre felul în care materia îl ajută pe om să se clădească mai bine. În centrul preocupării arhitectului este omul, dar arhitectul folosește limbajul materiei ca să ajungă la om.