Care este relația între adevărul care transcede, și rațiune? Este adevărul un concept ce își găsește finalitatea în formule matematice? Se poate pune semnul egalității între adevăr și demonstrație? Sunt doar câteva din temele aduse în dezbatere cu prilejul lansării volumului “Adevăr și demonstrație – De la incompletitudinea lui Gödel la vederea mai presus de orice înțelegere a Sfântului Grigorie Palama“, scrisă de profesorul de teologie Adrian Lemeni.

 

Dezbaterea care a însoțit lansarea cărții a avut loc zilele trecute la Facultatea de Teologie Ortodoxă “Justinian Patriarhul“ din București. Primul vorbitor al serii a fost Ștefan Cârstea, cercetător la Institutul de Fizică Atomică, care a pus în atenția auditoriului implicațiile cercetării lui Kurt Gödel în domeniul matematicii. Plecând de la premiza că matematica este singura știință pură, Ștefan Cârstea a prezentat complementaritatea dintre știință și teologie. El a afirmat că niciodată știința nu va putea să demonstreze existența sufletului, deoarece acesta are o ramură nedimensională, ceea ce îl face să nu fie îngrădit de spațiu, timp și materie.

Dezbaterea s-a desfășurat apoi cu evocarea mentalității lui Gödel, realizându-se totodată o punte între gândirea marelui matematician și scrierile unor sfinți reprezentativi pentru tradiția ortodoxă răsăriteană.

 

3

 

Iată câteva extrase din discursul profesorului Adrian Lemeni:
  • Este o carte despre adevăr, despre oameni care au asumat acest curaj de a mărturisi adevărul. Într-o societate în care nici nu mai îndrăznim să șoptim adevărul, în care adevărul nu este doar contestat sau hulit, ci este trivializat, e mai eficient să duci totul în derizoriu. Într-un asemenea context, în cartea pe care o propun am vrut să evoc eroismul unor oameni care s-au încumetat să vadă adevărul.
  • O primă coordonată a cărții a fost evocarea curajului cu care Gödel a determinat o anumită atitudine în raport cu contemporanii săi față de înțelegerea noțiunii de adevăr. Cea de-a doua coordonată a cărții ține de centralitatea adevărului, a cărei cuprindere derivă din viziunea potrivit căreia adevărul, în care sunt toate și spre care tind toate, nu derivă din informație.
  • Din interiorul logicii matematice Gödel vine și dezvăluie faptul că adevărul este mai presus decât demonstrația, că adevărul nu este rezultatul unui exercițiu al rațiunii autonome.
  • Felul în care ne așezăm în raport cu adevărul ne dă un anumit mod de a gândi, de a simți și de a fi.  Această viziune a centralității adevărului depășește amăgirea care ne este dată de societatea informațională de astăzi, conform căreia există o inhibare între cunoaștere și informație.
  • Kurt Gödel are această capacitate extraordinară de a merge la esența realității. El spune că a gândi înseamnă să vezi esențialul, capacitatea văzătoare a minții. Această capacitate de a merge la esența lucrurilor, și prin aceasta scandalizând pe cei din jur, l-a făcut pe Gödel să afirme că adevărul transcede demonstrația, că adevărul nu se epuizează în formularea lui.
  • Gödel a spus că adevărul nu se află la capătul unui traseu demonstrativ în care avem observații, facem o analiză și realizăm diferite conexiuni. Nu acesta este modul în care Gödel vedea adevărul. El a arătat că mintea nu se reduce la o rațiune de tip analitic, ci ea este partea cea mai slabă a puterii minții, dar pe care de cele mai multe ori noi o absolutizăm.
  • Gödel a fost un adevărat platonician și a adoptat această poziție potrivit căreia adevărul stă în lucruri, nu în cuvinte. În acest fel el a putut să înțeleagă faptul că adevărul nu stă în enunț.

 

Cine a fost Kurt Gödel (1906-1978)

Kurt Gödel a fost unul dintre cei mai cunoscuți specialiști ai logicii matematice și al teoriei mulțimilor. S-a născut în Austro-Ungaria, a dobândit cetățenia germană, dar a emigrat în SUA și a devenit cunoscut în calitate de cetățean american. A fost profesor la Princeton și este o autoritate mondială în domeniile pe care le-a abordat.

A fost influențat de Leibniz, iar teoremele sale au implicații filozofice. De altfel, el însușii spunea despre logica matematică faptul că din ea răsar ”principiile care stau la baza tuturor științelor”.

Este cunoscut pentru:

  • Teorema completitudinii calculului cu predicate
  • Metoda aritmetizării meta-matematicii
  • Teorema incompletitudinii sistemelor formale
  • Definiția funcției recursive generale
  • Teoria modelelor

 

1

 

A fost prieten apropiat al lui Albert Einstein. A avut numeroase episoade de depresie și anxietate, iar sfârșitul său a survenit ca urmare a unei instabilități emoționale care s-a transformat în decursul anilor într-o boală mintală gravă.

 

”Hobby-ul Despinei era tocatul banilor – cu condiția să nu-i aparțină. Blonda era o adevărată devoratoare de portofele, iar mottoul ei de viață părea decupat dintr-un cântec al lui Daddy Fizz, alias Bob Taylor: ”Am mai multe carduri/Decât mă-ta farduri(”Omul care mută norii”, Ed. Humanitas, 2019)

 

Episoade ca acesta pot fi găsite de cititori în ultima carte a lui Radu Paraschivescu, lansată zilele trecute la Librăria Humanitas Cișmigiu. Atmosferă jovială, aer îmbibat de cordialitate. Invitații serii: Sever Voinescu și Horia Ghibuțiu. Public numeros. Preț de un ceas, cât a durat lansarea, umorul spumos, sensibilitatea, bunul simț, spiritul fin au fost ingrediente folosite din belșug.

 

Cartea-insectar

Sever Voinescu, redactor șef al revistei Dilema Veche, a spus că cititorii tind să împartă cărțile lui Radu Paraschivescu în două categorii: cele în care se regăsesc ziceri ce stârnesc hohote de râs și proza de ficțiune. ”Cumva trăznăile culese de Radu au același stil cu vorbele multora dintre personajele sale, și atunci am crezut că unitatea între cărțile lui ține de stil. Insectarul acesta variat, pe care Radu Paraschivescu îl colecționează, toate aceste personaje aparțin totuși aceleiași specii, iar ceea ce le unește este stilul. Ceea ce-l identifică pe Radu Paraschivescu foarte clar printre autorii de azi, ceea ce dă unitate acestei activități a lui, fie proză, emisiuni tv, cronică de fotbal, este de fapt un anumit tip de sensibilitate. Radu este un român cu o enormă sensibilitate față de mediul în care trăiește”.

 

Para_1

 

Puterea de a râde în față celui rău

Tot Sever Voinescu a amintit că sensibilitatea din textele lui Radu Paraschivescu nu este una de tip vegetativ, reactivă, în sensul că ea ar fi o reacție banală în fața unei senzații ca frigul sau arsura. “Radu Paraschivescu are această percepție acută de simț enorm și văz monstruos, a realității că România este un imens televizor în care se desfășoară o nesfârșită emisiune de reality show. La Radu, bunul simț reacționează secretând umor. Un umor complex, care are întotdeauna un soi de pudoare, dar și o nuanță de melancolie. Radu Paraschivescu pulverizând cu umor în jur îmi amintește de acel mare monah athonit, care spunea că a ajuns să aibă puterea de a râde de diavol când îl vede, și a constatat că asta îl înnebunește complet pe necuratul”.

Pe aceeași lungime de undă a fost și ziaristul Horia Ghibuțiu, care a comparat umorul pe care îl emană personajele lui Radu Paraschivescu cu cel al lui Teodor Mazilu și Ion Băieșu. “Îmi place foarte mult la Radu această nobilă calitate de a surprinde micul, măruntul. Știu că merge cu metroul, dar nu mi-am dat seama că sub pământ poți da peste astfel de nestemate ieșite din noroiul bucureștean. Radu nu face altceva decât să surprindă anumite stări, colțuri, sentimente, pe care tu nu le-ai sesizat, deși erai acolo”, a spus Horia Ghibuțiu.

 

Anatomia firii umane prin ochii lui Radu Paraschivescu

Radu Paraschivescu le-a mulțumit celor prezenți și a vorbit despre cartea sa: “Sunt texte pe care le-am scris oarecum în febră, și pe care le-am scris știind precis că o să le mai adaug ceva din altă categorie și din alt profil. Am vrut să arăt că proza scurtă pe care o scriu poate avea mai multe forme de relief, după câmpia râsului să vină și podișul duioșiei, să vină și munții îngrijorării, să vină și dealurile depresiei, să vină și un mic vector autobiografic”.

 

 

Știați că în 1900 Bucureștiul era plin cu mobilă austriacă la mâna a doua? Sau că în atmosfera boemă a anilor 1860, când au apărut magazinele de tabac, elevii de liceu fumau nestingheriți în curțile școlilor? Cum arătau băile românilor de altă dată? Ce accesorii vestimentare purtau femeile din perioada interbelică? Ați auzit vreodată de Balul Morgii?

 

Imagini din istoria Bucureștiului de altă dată au fost recreate în fața celor care au participat zilele trecute la Grand Hotel Continental, la lansarea volumului ”Cum se distrau românii odinioară” de Adrian Majuru (Editura Corint, 2019). În prezența autorului, evenimentul cu parfum interbelic i-a avut ca invitați pe Sandra Ecobescu, președintele Fundației Calea Victoriei, și jurnalistul Cătălin Striblea. Preț de un ceas publicul a fost purtat de cei trei vorbitori pe străzile de mult uitate, la cafenelele unde odinioară marii boieri își începeau dimineața, pe la restaurantele și braseriile unde se desfășurau cele mai spumoase discuții, prin parcurile de promenadă și echitație, magazine de lux, agenții de vacanță, teatre de vară și de varieteu.

 

O zi în tihna Bucureștiului de ală dată

Cartea reconstruiește atmosfera care trona în viața de zi cu zi a bucureștenilor, incluzându-i pe cei din cercurile nobile, dar și pe servitori, meșteșugari ori oameni simpli de pe stradă. Nu avem de-a face cu o analiză rece și distantă a acelor vremuri. Autorul pătrunde dincolo de acestă pătură a istoriei și îi pune pe contemporanii săi la masă cu personajele din carte. “Este o abordare a istoricului, a antropologului și a scriitorului, pentru că avem pasaje de mare poezie. Autorul urmărește continuitatea, lucrurile care se păstrează până astăzi. Există o sensibilitate și o atenție pentru detaliu, care mi se par definitorii pentru acestă carte”, a apreciat Sandra Ecobescu. Cele 54 de capitole care compun această lucrare, satisfac curiozitatea pasionaților de istorie, de cifre și statistici, dar și celor care doresc să evadeze din vâltoarea cotidiană și să se reîntoarcă în tihna pe care o aduce Bucureștiul interbelic.

 

La finalul lansării Adrian Majuru a dat autografe celor prezenți

La finalul lansării Adrian Majuru a dat autografe celor prezenți

 

Parfumul locurilor de odinioară

Puțină lume știe că pe locul unde se află actualul Grand Hotel Continental, începând din 1860 a fost hotelul unui belgian care 30 de ani mai târziu a dat faliment. Pe locul acestuia, Jacques Menachem Elias, cel care dă numele celebrului spital din capitală, a construit un hotel și mai mare. La mesele acestuia se aduna pentru a discuta toată crema orașului. Aici se depănau cele mai savuroase povești, se schimbau idei, păreri, iar între hotel și cofetăria Capșa aflată în proximitate exista o continuă circulație de personaje și picanterii. “Această carte vine, ia cu penseta și rememorează viața acelor oameni. Adrian Majuru stabilește decorul, pune personajele la locul lor, iar tot acest parfum ni-l restituie”, a spus Cătălin Striblea.

Radiografia românului pe care o face autorul este cea a unui om primitor, care a coexistat de-a lungul istoriei fără dificultăți cu o paletă diversă de naționalități. Fie că erau evrei, albanezi, romi, greci, austro-ungari, toți trăiau pe o singură stradă, cum ar fi strada Șepcari, într-o armonie deplină. Drama pierderii acestor nații conlocuitoare care aduceau un plus de bunăstare, pricepere, cultură, se va resimți deplin în timpul regimului comunist care a produs o mutație în modul cum bucureștenii își petreceau vacanțele, puținul timp liber, în modul cum se îmbrăcau, dar mai ales cum se comportau în societate. “Cartea amintește de o istorie care trebuie păstrată și dată mai departe. E despre noi așa cum ar trebui să fim”, a precizat Cătălin Striblea.

 

Haine franțuzești ținute în mobilă de mâna a doua și tutun din plin

O altă poveste poate mai puțin știută este schimbarea modei vestimentare a doamnelor din pricina ofițerilor ruși. Între 1806-1812, proaspăt ajunși în București, rușii arătau exemplar din punct de vedere al vestimentației. Atunci, impresionate peste măsură, din cochetărie și spirit de seducție, doamnele au adoptat moda franțuzească pe care o văzuseră la ofițeri și s-au îmbrăcat ca la Paris. Altă istorie mai puțin știută pe care Adrian Majuru o aduce la suprafață este cea a elevilor care fumau tutun în văzul profesorilor. În 1860, după ce au apărut primele magazine de tabac și tutun, liceeni ieșeau în timpul pauzelor și fumau în mijlocul curții.

Istoria produselor second-hand este veche la români. Pe la 1900, se arată că în tot Bucureștiul existau case pline de mobilă austriacă la mâna a doua. Tot ce nu mai aveau nevoie austriecii, vindeau românilor care se mândreau că posedă o mobilă adusă din Imperiul austriac. “Am încercat să surprind timpul liber de odinioară și ce a însemnat el la scară istorică. Satul se ghidează după un calendar, și tot ce se întâmplă acolo este structurat după ce sarcini are de îndeplinit omul în funcție de zi și anotimp. Orașul de cele mai multe ori își permite să încurce anotimpurile”, a concluzionat Adrian Majuru.

 

Cum devine iubirea un imperativ? Are iubirea limitele ei? Care e raportul dintre iubire și teamă? Cine ne predă marile lecții de iubire? Și cât de adevărat putem iubi, până la urmă? La aceste întrebări și la încă altele răspunde cartea ”7 cuvinte ale iubirii”, scrisă de părintele Visarion Alexa (Editura Doxologia, 2019) și lansată la Matricea Românească în urmă cu două zile. Este o carte vorbită, adică transcrisă după cuvintele rostite de autor în biserica în care slujește ca preot. Cuvintele acestea au fost recuperate și ordonate tematic, iar rezultatul este o carte care încape într-un buzunar și care poate schimba inimi.

 

Pescar în copilărie pe malul Siretului, pescar de oameni în Militari

”Eu cred că așa era Mântuitorul: vesel cu inima!”, spune părintele Visarion Alexa, lăsându-și cititorul să zâmbească și el măcar un pic. Părintele Visarion s-a născut în 1976, iar primele lecții de răbdare le-a învățat pe malul lacului de acumulare de la Răcăciuni, Bacău, și pe malul Siretului, acolo unde pescuia cât e ziua de lungă în timpul zilelor de vară, ”spre disperarea mamei, care nu știa nimic de mine”, așa cum spune chiar el în autobiografia cu care deschide volumul. Visarion este beneficiarul privilegiat al uceniciei pe lângă câțiva mari înțelepți. Mai întâi bunicul său, un pedagog înnăscut, fost prefect retras la țară, iar mai târziu marele părinte Sofian, duhovnicul mănăstirii Antim și luminătorul multor conștiințe. Marele Sofian avea să-l ducă încet, încet, pe Visarion către preoție, pregătindu-l pentru o slujire în care adesea limitele răbdării sunt peste ceea ce poate duce un om obișnuit. Schița biografică pe care și-o face autorul remarcă peste tot blândul ghidaj pe care-l simte fără întrerupere ca venind de deasupra sa, dar și răbdarea nemărginită a lui Dumnezeu față de căutările și ezitările lui. Acum, părintele Visarion slujește de peste șapte ani în cartierul Militari, unde a construit o vibrantă comunitate și unde este căutat mai ales de tinerii aflați pe drumul către mari răspunsuri greu de formulat.

 

Tot ce găsim în această carte sunt răspunsuri la dureri, atât ale mele, cât și a multor oameni care au venit să găsească un echilibru în Biserică

 

Temele majore ale cărții sunt iertarea, jertfa, civilizația Cerului care se construiește prin dezghețarea inimii, libertatea, iubirea îngăduitoare a lui Dumnezeu. Sunt teme la care omul surd și mut asemeni celui din Evanghelie refuză să mai mediteze. Pe parcursul celor 174 de pagini, părintele ne pune în față o oglindă. Cartea nu se adresează celor care caută adevăruri formulate teoretic și precis, ci vine în întâmpinarea celor care doresc să trăiască un creștinism cu zâmbetul pe buze. ”Este o carte de la om la om, cu transcrierea unor dialoguri care au fost răspunsuri la dureri, neputințe și în care vedem un fir: iubirea este cea care recuperează  istoria  și vindecă trecutul nostru. Dacă te-ai îmbolnăvit în trecut, nu te-ai îmbolnăvit din iubire, ci din orgoliu. Iubirea vindecă trecutul, prezentul și viitorul nostru”, explica autorul la momentul lansării cărții.

 

Cartea a fost vorbită de autor și transcrisă de tinerii din biserică

”Cartea aceasta nu are un singur autor, ci e vorba aici despre viața de zi cu zi a unei comunități. Ea nu a fost scrisă, a fost vorbită în dialogurile pe care le purtăm la biserică. A fost vorbită duminică după Liturghie, când în totdeauna suntem cu toții și purtăm în noi tensiunea unui înțeles”, a mai spus Visarion Alexa. El l-a evocat și la momentul lansării pe Părintele Sofian Boghiu, cel care i-a predat multe și nerostite lecții de iubire. ”La rândul meu am stat la umbra  unui stejar falnic și frumos, părintele Sofian Boghiu. Niciodată nu m-a judecat, certat sau rostit vreun cuvânt de îndreptare. Nu a făcut lucrul acesta pentru că părintele Sofian sub umbrirea Duhului Sfânt știa că iubirea vindecă, nimic altceva nu poate vindeca. Iar dacă iubirea nu reușește să vindece, atunci trebuie să mărești doza, altă soluție nu există”.

 

Visarion 3

 

Din cuvintele cărții:

  • Dacă iubești, vei înțelege că jertfa nu înseamnă umilință.
  • Ce înseamnă a ierta? Spune Domnul: Scoateți vicleșugul din inimile voastre! A ierta înseamnă ca inima ta să fie liberă, să poți spune omului ”Bună ziua” sau ”Noapte bună” fără să simți înverșunare împortiva lui.
  • Acolo unde începe topirea ego-ului, coboară Dumnezeu.
  • Aici, pe pământ, suntem în exil, și în exil nu ne va fi niciodată bine, dar va veni o vreme când ne vom întoarce Acasă.
  • Se pare că lui Dumnezeu nu i-au plăcut niciodată oamenii călduți, care stau în creștinism ca într-un fotoliu.

 

”O carte de împrietenire cu arhitectura și cu patrimoniul”, așa descriu autorii volumul acesta care promite să ne arate cum să privești ca să vezi mai mult decât ce se observă la primul contact vizual. Cartea a apărut la Editura ACS (Art Conservation Support) și este alcătuită, la intersecția mai multor arte, din text și desen.

 

Autorii își propun să apuce de ”capetele de ață” ale tematicii arhitecturii și să meargă pe firul lor până ajung la înțelegerea structurii lumii materiale, ”care poate fi plină de mesaje dacă știi să le asculți”.

Cartea se dorește a fi plăcută de parcurs de către copii și de părinții lor, împreună. Ea ascunde și jocuri, așa cum sunt provocările sau exercițiile tipărite cu un font foarte mic și care, pentru a fi descifrate, trebuie citite cu lupa.

 

Alexandra Mihailciuc este autoarea textului

Alexandra Mihailciuc

 

Textul cărții a fost scris de Alexandra Mihailciuc, ilustrațiile sunt realizate de Alexandra Culescu, iar Andrei Tache a pus totul în pagină. Dar întreaga echipă a lucrat simbiotic la realizarea cărții.

De ce este important să ne educăm în ceea ce privește arhitectura, urbanismul și locuirea? Alexandra Mihailciuc răspunde în câteva cuvinte:

  • Eram odată într-o clădire istorică, în pod și mă uitam la șarpantă, structura de lemn. Eu mă uitam mai degrabă la spațiu, nu vedeam prea multe în acel loc. Și atunci a venit la mine un dulgher care a început să-mi explice ce forțe există între toate elementele acelea, uneltele cu care au fost cioplite unele dintre lemne, în funcție de urma de tăietură care era pe ele, din ce esențe era lemnul. Tot ce se desfășura în fața mea era decriptat. Brusc mi-am dat seama cât de mult te poate îmbogăți un lucru dacă știi să te uiți la el. Mie mi se pare că foarte mult din ce este în jurul nostru este limbaj înghețat, care trebuie din nou lăsat să vorbească: de multe ori când mă uit la un obiect am o emoție, simt că omul care a creat obiectul a reușit, peste timp, să-mi transmită ceva.

 

Carte2

 

  • Orașul depinde de modul în care ne raportăm la el, de felul în care ne înțelegem libertățile și obligațiile noastre în spațiul public și semi-public. Și clădirile istorice depind de asta. Dar nouă în general ne lipsește educația prin care știm ce este valoros și de ce. Tocmai de asta patrimoniul este văzut drept un lucru perimat, demodat, deși el are un mare potențial.
  • Nu e o carte metodică și nici nu încearcă să rezolve ceva din problemele domeniului arhitecturii. Aș spune că e o carte plină de gândurile nostre despre formă, textură, materialitate, proporție, sunet, despre felul acesta divers în care percepem spațiul. E despre casă și oraș, deci și despre raportul de vecinătate, despre ce înseamnă atmosferă, despre cum să ne apropiem și să privim obiectele. Mai vorbim și despre ce înseamnă restaurare.
  • Eu simt că meseria de arhitect trece printr-o perioadă de criză. Iar cauza este în modul în care comunică, e prea specializat, prea conceptualizat și prea critic. Și are de-a face cu o generație care nu e școlită în cultura vizuală sau ce înseamnă mediul construit. Acestei generații trebuie să-i arătăm că patrimoniul nu e un termen sterp, abstract.
  • Avea un prieten o vorbă: se pierde numai ceea ce nu-i iubit. Dacă nu există relația asta afectivă n-ai cum să privești spre patrimoniu ca spre ceva valoros.

 

Carte 3

 

  • Problema locuirii pentru mine devine un subiect important atunci când intru într-o scară de bloc, de exemplu. În spațiul acesta semi-public se vede bine calitatea societății. Locuirea, pentru cei mai mulți oameni, începe de la ușa lor. Își concentrează atenția asupra capsulei lor, apartament sau casă, dar ceea ce este comun nu mai pare să intre în sfera preocupărilor lor. Calitatea locuirii este importantă, pentru că ne influențează fie că vrem, fie că nu, și clădește un tip de om, un tip de caracter.
  • Arhitectura este foarte mult despre felul în care materia îl ajută pe om să se clădească mai bine. În centrul preocupării arhitectului este omul, dar arhitectul folosește limbajul materiei ca să ajungă la om.