Tinerii chitariști români vor primi și anul acesta un prețios sprijin prin Bursa Kitharalogos. Costin Soare (foto), muzicianul care a înființat Asociația Kitharalogos, crede în forța de coagulare a acestui instrument și în viitorul celor care-l studiază. Întrebat de ce este chitara un instrument special printre toate celelalte, Costin Soare amintește replica unui mare muzician francez din secolul 19: chitara este o adevărată orchestră în miniatură.

 

Cum s-a născut bursa dedicată pasionaților de chitară

În urmă cu doi ani, marele chitarist argentinian Pablo Marquez a venit în România ca să cânte la Festivalul ”Serile de Chitară” de la Palatul Suțu. După concert, argentinianul a făcut un gest neașteptat cu care și-a surprins gazdele: a donat întregul său onorariu de la respectivul concert Asociației Kitharalogos, propunându-le să folosească banii pentru proiecte de promovare a muzicii de chitară. Așa s-a născut Bursa Kitharalogos, care încurajează tineri interpreți de chitară și promovează în mod special partiturile compozitorilor români.

Costin Soare, fondator Kitharalogos: Anul acesta promovăm compozitorii români și compoziția românească. Este nevoie de asta, pentru că de-a lungul anilor chitara a fost un instrument destul de neglijat, foarte puțini compozitori au scris pentru chitară, iar cei care au scris au fost compozitorii chitariști, cei care erau și instrumentiști. Pe acest fond s-a născut și proiectul ”Musica…”, pe care eu îl desfășor la Muzeul Național ”George Enescu” din București.

 

15 prime audiții absolute

Proiectul ”Musica…” este o serie de recitaluri în care muzica și poezia se împletesc. Până acum au fost organizate recitaluri ”Musica nocturna”, ”Musica poetica”, ”Musica della Memoria”, iar în acestea au fost interpretate lucrări originale create de compozitori contemporani la invitația organizatorilor. În ultimii ani, la serie de recitaluri au fost nu mai puțin de 15 prime audiții absolute ale unor compozitori precum Dan Dediu, Carmen Cârneci, Gabriel Mălăncioiu, Violeta Dinescu.

Costin Soare, despre preferința tinerilor muzicieni pentru chitară: Eu zic că rămâne unul dintre instrumentele preferate. Vorbim aici de chitară într-o accepțiune mai largă. După cum se știe chitara pentru un copil înseamnă nu numai chitara clasică, cea pe care o aducem în fața publicului în aceste concerte, ci înseamnă și chitara folk, chitara acustică, chitara electrică. Copiii iubesc acest instrument și firește eu, ca interpret și ca profesor de chitară clasică, mi-aș dori ca ei să descopere cât mai devreme muzica clasică și să vină către acest instrument. Este interes pentru chitara clasică și cred că undeva se află în topul preferințelor copiilor care vin către muzică.

L-am rugat pe Costin Soare să ne recomande o lucrare de chitară pe care o preferă. Ne-a trimis către ”Capriciul arab” de Francisco Tarrega, într-o interpretare specială: polonezul Marcin Dylla, unul dintre cei mai talentați chitariști din lume, într-un clip în care cântă pe rând pe 6 chitare diferite. Iată mai jos acest clip.

 

 

 

 

Călătorii care tranzitează în luna martie aerogara din Otopeni pot vedea icoane și reprezentări ale sfinților voievozi și domnitorilor din cele trei provincii românești. Lucrările au fost realizate în cadrul celei de-a VI-a ediții a Simpozionului Internațional de Artă Liturgică ”Iconari în Otopeni”, care a avut loc în noiembrie anul trecut. Alături de piesele realizate in timpul atelierelor deschise, ce au avut loc la Centrul Cultural ”Ion Manu”, sunt expuse și modelele care au folosit drept sursă de documentare și de inspirație: tablourile votive, păstrate in biserici românești din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea.

 

Icon_3

 

Ioan Popa, pictor, coordonatorul proiectului: ”O lecție de istorie vizuală”

Expoziția aceasta vine ca o finalitate obligatorie pentru atelierele tematice din luna noiembrie, artiștii trebuie recompensați și astfel. Spațiul de expunere a lucrărilor însă dă proiectului dimensiuni pe care cred că nu le-ați intuit atunci când ați pus ideea în practică.

Da. Este o expunere care are ca prioritate prezentarea istoriei țării noastre, a personalităților și a figurilor marcante din toate cele trei provincii românești, chipuri ce au fost iconicizate și ilustrate în cadrul Simpozionului internațional ”Iconari în Otopeni”. Lucrările sunt expuse într-un spațiu de maximă fluență, mai ales pentru călătorul străin, turistul care ne vizitează și urmează să-și fixeze niște repere, niște puncte, niște obiective speciale ale României. Le va găsi concentrate în forma acestor icoane și tablouri votive, care sunt însoțite în reprezentările lor de principalele ctitorii. Este o invitație pentru turiști să le viziteze și apoi să dea o mărturie mai departe pe unde va ajunge.

În învălmășeala aeroportului, cafenele, duty free, check in, bagaje, îmbarcare, credeți că există și răgaz pentru a arunca fie măcar și o privire în fugă peste aceste lucrări? Nu credeți că tematica ar putea intimida?

Cred că impactul va fi unul bun, spațiul de expunere este unul neobișnuit, un areal unde de obicei vezi doar publicitate sau afișaje comerciale. Tocmai de aceasta vrem ca cel care trece să plece cu un plus de informație și de cunoaștere mai specială a trecutului nostru.

Sunt expuse 14 lucrări, tempera pe lemn, frescă, sculptură, mozaic, desen pe hârtie și pergament. Alături, printuri de mari dimensiuni cu modelele de unde s-au inspirat iconarii. Am înțeles că modelele au fost extrase din biserici vechi importante din toate cele trei provincii românești. Și texte informative.

A fost o muncă serioasă și sperăm să fie cu rezultate pentru cei care vor prelua aceste imagini. S-a făcut o catalogare foarte atentă de către specialiști, de către istorici, cu datare, cu atribuire corectă a fiecărei ctitorii. Ca atare, putem spune că în acest hol al Aeroportului Internațional Otopeni avem reprezentate toate monumentele istorice și bisericile vechi importante din România. Este o informație foarte vastă, o lecție de istorie vizuală, care te atrage, te îmbie la răgaz, atât cât permite acest loc, de obicei aici ești contra-timp, însă oricând se poate reveni la informație, se poate accesa blogul acestui eveniment. În scurt timp va fi finalizat și catalogul acestei ediții în care vor fi prezentate toate imaginile și textele de specialitate.

La sfârșitul fiecărei toamne, de șase ani încoace se organizează Simpozionul Internațional de Artă Liturgică ”Iconari în Otopeni”. O săptămână de evenimente: ateliere de pictură, discuții, conferințe.

Simpozionul este un laborator de lucru, câteva zile în care artiști și iconari cu preocupări diverse, cu orientări diverse se întâlnesc, pun împreună toate experiențele lor din ateliere sau de pe șantierele de lucru, discută și analizează. Sunt invitați și specialiști din diferite domenii, tocmai pentru a avansa și a afla mai multe detalii despre tema în cauză. Așa cum a fost și la ultima ediție, în noiembrie anul trecut, când punctul de interes a fost prezentarea domnitorilor și a sfinților voievozi, pentru ca la final să se poată găsi noi rezolvări, noi iconografii pentru aceste teme care sunt mai puțin accesate. 

Care va fi tema ediției din 2019?

Ca în fiecare an va fi o temă legată de declararea anului omagial de către Patriarhia Română. 2019 fiind anul omagial al satului românesc ne vom îndrepta spre iconografia de factură populară, de factură provincială: de exemplu, pictura din Transilvania, din micile biserici ctitorite de boieri și de țărănimea română. Ca atare, va fi o abordare de stil mai rustic, mai puțin folosit de breasla noastră. Vom investiga în această direcție. Iar ca tematică e posibil să facem o selecție cu sfinții din mediul rural, cei din Mărginimea Sibiului. Încă este în lucru tema, dar din nou este una foarte provocatoare.

 

Icon_2

 

Mădălina Mirea, curatorul general al expoziției:

Practic, alături de sfinți, care au deja o iconografie clară, au fost incluși și domnitori. Unii foarte cunoscuți, de exemplu Mihai Viteazul știm că are în conștiința publică o imagine foarte precisă, la alții însă încă se lucrează la reprezentarea iconică. A fost o ediție în care fiecare iconar a ales să înfățișeze un domnitor local, din zona din care a venit.

Atelierele din noiembrie anul trecut au fost pregătite și prin câteva excursii de documentare în toate regiunile istorice ale României de unde s-a adunat un material vizual extraordinar de dens și de consistent. Cei care tranzitează acum aeroportul pot admira lucruri ce se văd foarte rar, la care nu ai acces ca vizitator în mod normal. Este foarte bine că această expoziție are loc în aeroportul Otopeni, în primul rând pentru că organizarea ei este legată de orașul Otopeni, de Centrul Cultural ”Ion Manu”, și în al doilea rând cred că are o mai largă vizibilitate pentru publicul român dar și străin.

 

Icon_5

 

Pictorul Viorel Maxim, autorul unui portret în mozaic al regelui Ferdinand I, Întregitorul României:

Oarecum am fost luat prin surprindere, nu mă așteptam să primesc drept temă un domnitor. A trebuit să mă documentez un pic, așa că am văzut cam toate reprezentările regelui Ferdinand. Am ales, probabil, poza cea mai cunoscută, mai reprezentativă. Am găsit fotografii și din tinerețe și picturi, dar am ales o poză la maturitate. Am oscilat între a face un portret realist sau o stilizare spre pictura bizantină; am încercat un compromis, sper că am și reușit. Conceptul pentru care am optat este tip medalie, portretul și alte câteva mici detalii sunt din smalț, scrisul este din aur, însă multe detalii sunt preponderent din piatră naturală. Piatra naturală se armonizează de la sine, nuanțele sunt mai plăcute, nu sunt așa sintetice și se armonizează foarte bine. Cum coroana regilor României este realizată din oțelul tunurilor de la Plevna, pentru reprezentare am ales o nuanță de aur roșcat.

În ansamblu a fost o muncă frumoasă, dar și grea. Mozaicul este foarte frumos văzut din afară. Din interior, este desigur frumos, dar și foarte dificil. Înseamnă foarte multă tehnică, este greu și cu materialele, cu montajul pe perete. Dacă-ți place este ușor!

 

 

 

La 30 de ani de la momentele din decembrie 1989, o expoziție a artistei Elena Murariu pune problema morții dintr-o perspectivă puternică: se poate muri în beneficiul altora, iar cel care moare astfel este eroul. Și se poate muri în numele Adevărului, iar protagonistul devine martir. Cum dialoghează martirul și eroul? Artista pune totul sub semnul iconic al bradului, în expoziția ”Brazii” de la Liceul ”Anastasia Popescu”.

Vernisaj

Expoziția Brazii a Elenei Murariu a fost vernisată luni 11 februarie la Liceul Pedagogic Ortodox Anastasia Popescu. Au vorbit curatorul Dan Mircea Cipariu, directoarea liceului, Mona Șerbănescu, părintele Gheorghe Holbea și autoarea, la care s-a adăugat ca invitat special Ana Blandiana. Au fost de față iubitori de artă creștină și cunoscători ai operei Elenei Murariu, scriitori și jurnaliști, elevi și părinți de la Liceul Anastasia Popescu.

Brazii_5

Expoziția: eroii

Lucrările sunt așezate în expoziție după o rânduială artistico-teologică evidentă și care te provoacă la descoperiri. Sunt două abordări: martirii sunt Brâncovenii, iar eroii sunt românii căzuți în decembrie 1989 pentru recucerirea libertății. Elena Murariu a așezat chipurile eroilor sub forma fotografiei funerare, binecunoscutul model imprimat în ceramică de pe crucile de mormânt, cu ramă aurie. Rama aurie a chipurilor, ornament obișnuit pe morminte, devine aici semnificativ: este forma prin care eroii capătă aureolă de sfinți. Și, deși sacrificiul lor nu este recunoscut drept martiraj în sensul genuin religios, totuși alăturarea lor cu icoanele este perfect coerentă. De altfel, eroii sunt considerați în Biserica Ortodoxă drept mucenici într-un sens larg – în înțelesul în care moartea lor este în beneficiul celorlalți.

Brazii_9

Expoziția: martirii

Martirii Elenei Murariu sunt Brâncovenii. Artista le-a dedicat mai multe expoziții, propunându-i ca familie și ca individualități, așa cum face și aici. Chipurile tinerilor fii ai lui Constantin Brâncoveanu sunt mature și în același timp firave. Iar suportul reprezentărilor iconografice este lemnul cioplit în forme verticale, sub tematica generală a bradului. Martirii sunt prezenți în expoziție ca parte distinctă, organizată într-o sală diferită de cea a eroilor. Iar vizitatorul este provocat să treacă printre piesele verticale și să le observe dialogul.

Brazii_1

Brazii veșnic verzi

Înțelesul simbolic al bradului este evident, dar artista a mers mai departe de zona simbolică: a adus în expoziție brazi tăiați, deja ofiliți sau aproape uscați. Între ei, descoperi surprins brazi verzi, în ghiveci, care secționează un segment vizual care poate deveni dezolant. Moartea și viața, durerea și speranța se întâlnesc și se completează în acest fel.

Brazii_7

Brazii copiilor

Elevii Liceului Anastasia Popescu au fost invitați să se exprime ca artiști și să pună pe hârtie desenele lor care au drept temă același brad nemuritor. Sunt deci puse alături lucrările naive și spontane ale copiilor cu operele Elenei Murariu, adesea lucrate cu finețea miniaturistului.

Brazii_8

Alex Filimon publică o recenzie de lansare de carte combinată cu satiră: „#FAKENEWS. Noua cursă a înarmării” (Alina Bârgăoanu, Evrika Publishing, 2018) analizează ştirile false – fake news – în epoca lui homo digitalus, guvernat de primatul emoţiei asupra raţiunii.

 

Un fake news este o picătură într-un ocean, care stârnește reverberații puternice. O undă mai degrabă emoțională, ce are puterea să influențeze liniaritatea oceanului, în special când acest ocean este unul uman. Unanim este acceptată această natură a emoției din spatele nașterii unui fake news. Dincolo de stigmatele imaginarului social și politic sau reminiscențele din inconștientul colectiv, o paletă întreagă de emoții ce definesc omul de astăzi deserveşte un alt scop, anume, cel de alimentare și cultivare a unei realități artificiale, de tip surogat pentru realitate.

Ne încredem cu cea mai mare atracție în chimia și anatomia ce caracterizează ştirile false, care ne invită colectiv într-un univers ce reduce individul la un construct strict emoțional gregar. La atât se reduce omul pentru cultivatorii de fake news – uri. Putem să deplângem faptul că logica nu joacă un rol important în rândul populației când vine vorba de a gândi singuri: am trecut prin homo ludens, homo credens, ca să ajungem la homo digitalus.

#dramă nu șoc

Acest ultim statut, de nativi digitali, nu mai are nevoie de haina logicii în ghidarea deciziilor de zi cu zi. Vorbim despre o generație extrem de emoțională, unde un #greșit poate însemna o dramă.

Aceste aspecte mi se derulau în cap, în mod caruselic și caleidoscopic, când adulmecam o lansare de carte ca pe un ceai fierbinte acaparat de o lavandă promițătoare, joi, 18 octombrie, la Cărturești. Este vorba despre „#FAKENEWS. Noua cursă a înarmării”, apărută la Editura Evrika Publishing, scrisă de profesorul Alina Bârgăoanu.

Într-un stil pedant, pneumatic și încărcat de cuvinte simple și pătrunzătoare injectate finuț ca un vin de cramă de 50 de lei, de zâmbetu-i, prin excelență autosuficient, Dan Cărbunaru, director Calea Europeană, unicul bărbat de la masa lansării, a compus un discurs extins de introducere, cu subiectivități multicolore și scurte episoade biografice și profesionale de pe câmpul de luptă al jurnalismului, după ce într-un mod cu totul galant, în stilul său obișnuit cum am spus, s-a oferit să pună apă în pahar celorlalți participanți de la masă, respectiv celor trei femei.

Moderatorul, Bianca Cheregi, a impresionat printr-un discurs bălțat – romantic pentru anii 2000, considerând cartea drept o „odă adusă digitalului”. După ce a insistat să o prezinte în cuvinte mari și zâmbete grase pe profesorul universitar („decan în prezent – sper că am înțeles bine”) s-a mărginit să ne expună doar esența acestei cărți – excepționale, unice, irepetabile, care ne promite încântarea papilelor noastre intelectual digitale. Sunt malițios pe alocuri, poate însă discursul gheboșat al acesteia m-a determinat să mă gândesc la un # potrivit pentru respectiva conferință de lansare. Am iertat-o, într-un final, pentru mărturisirea de a fi fana scriitorului Gabriel García Márquez. Am decis să-i acord clemență, să mă opresc aici și să-i fac cadou un veac de singurătate din partea mea.

Avea niște ochi sticloși, încăpători, ce împătureau cuvintele într-o manieră ce te făcea să-ți amintești de cei care beau până la fund sucurile din recipiente de plastic și scot acel zgomot infernal. Alunecam într-un Looney Tunes al retoricii.

#rezist

O prezență absolut încântătoare și firească a fost Andreea Gavrilă, co-fondator Rubrika, Group Creative Director la Kaleidoscope Proximity și blogger, #Alumnus FCRP. Mi-a plăcut foarte mult proiectul și expunerea de motive pentru care fake news – urile iau amploare, cum putem depista un fake news și cum putem crește conținut de calitate care nu se bazează pe minciună, informații false sau diversiuni. Zvonurile reușesc astfel să fie un fake news respectabil, atâta timp cât se respectă algoritmul descris de A. P. Nazaretean în cartea sa – „Panica în mase și zvonurile”. Recomand și proiectul și persoana, poate și dintr-un entuziasm eflorescent ce devenise onctuos încă din preambulul lansării.

Avea niște ochi sticloși, încăpători, ce împătureau cuvintele într-o manieră ce te făcea să-ți amintești de cei care beau până la fund sucurile din recipiente de plastic și scot acel zgomot infernal. Alunecam într-un Looney Tunes al retoricii

Atât Alina Bârgăoanu cât și Andreea Gavrilă s-au dovedit a fi niște prezențe feminine pline de gingășie. Relația cu publicul pendula evanescent între explozie de gheizăr supărat și încremenire tâmpă, hâdă în fața realității usturătoare. În tot acest timp, rememoram ce s-a întâmplat cu homo ludens și cu mine, în definitiv, care nu-mi mai furnizam motive suficiente să nu plesnesc de plictiseală într-un cavou improvizat și personalizat de o enclavă universitară.

#încă rezist

Sincer vorbind, mi-a plăcut povestea din spatele cărții, prezentată de Alina Bârgăoanu. Interesul autoarei și includerea fetiței sale în acest proiect editorial nu pot decât să ne bucure și să ne sprijine credința că generația Omega, cum este definită generația aceasta, are un viitor într-un proiect de paideia digital, și nu într-un viitor distopic, mergând spre extincţie emoţională. Interesant era faptul că profesorii invitați la eveniment aveau cartea în mână, în timp ce adolescenţii prezenți palpau, bineînțeles, telefonul. Dacă acel telefon ar fi conţinut PDF-ul cărţii, aș fi scris un articol elogios la foșnetul creșterii acestei generații care trăieşte cu digitalul în suflet.

Alina Bârgăoanu convinge prin prezența sa plenară, prin umorul indescriptibil cu care cucerește audiența, cu care a furat o parte din public din purgatoriul plictisului intelectual și uman indus încă din expozițiune. Ne punem toată nădejdea că acest proiect editorial este unul valid și vandabil. Vodevilul înghesuit de la lansare, la care am participat cu stoicism, rămâne încă un motiv în plus pentru umanitate să-și caute „haştag”-ul pe undeva.

În fine, mi-a plăcut când Alina Bârgăoanu l-a citat pe Vasile Dâncu, spunând că în România, când lansezi o carte, nici măcar nu te înjură cineva. Am încercat cu pași repezi, folosind când cuvinte mari, când cuvinte mici, un fel de pamflet modern înșurubat în spiritul acestei ultime sintagme. Aștept și viitoarea carte. Pe curând, fără plictiseală, doar cu gingășie. #Pacetuturor!

 

Alina Bârgăoanu este profesor universitar la Facultatea de Comunicare și Relații Publice, SNSPA București. Din ianuarie 2018, aceasta face parte din Grupul la nivel înalt pentru combaterea știrilor false și a dezinformării din mediul online, inițiat de Comisia Uniunii Europene.

Ce legătură există între arta lui Paul Gauguin şi cea a lui Constantin Brâncuşi, modernism şi primitivism, Oswald Spengler şi avangarda europeană, ne lămureşte profesorul Roxana Zanea, cu o analiză exhaustivă publicată pe Matricea Românească.

 

Mario de Michelli stabilește în Avangarda artistică a secolului XX  începutul cronologiei moderne în jurul anilor 1860, mai precis în 1866, an în care Dostoievski scrie Crimã și pedeapsã, iar Emile Zola îi dedică lui Cezanne eseul Mon salon ca o confirmare a faimei pictorului.

Cronologia, chiar dacă variază cu un deceniu mai devreme sau mai târziu, este cât se poate de reală. Marcel Raymond considera că apariția volumului Fleurs du mal de Charles Baudelaire în 1857 a semnat actul de naștere al Modernismului.

Confundat adesea cu ideea de modern, Modernismul este o noțiune care pune deseori dificultăți în ceea ce privește definirea lui. Adrian Marino vorbește despre modernism în termeni de „nou, actual, prezent, recent” subliniind „instabilitatea latentă a definiției și mai ales pulverizarea să permanentă într-o suită de modernisme”. Din cauza acestei suite de „modernisme”, fiecare scriitor, fiecare curent literar sau plastic se deosebește de celălalt neîncetând totuși să se integreze în marele curent al Modernismului. Acest lucru se realizează datorită unei tendințe, stil și teorie estetică în același timp care are la bază “prezentarea” realității moderne, a vieții culturale cu toate implicațiile ei sociale, politice, economice.

Este deci necesar să se pornească de la câteva coordonate bine stabilite, cu o largă aplicabilitate în viață cotidiană, pentru a include o mișcare culturală în ideea de modernism.

Ne referim astfel la ceea ce s-a numit un “life style”  care să se regăsească în interiorul unei societăți dar și în faptele exterioare, la o mișcare net anticlasică și anticonservatoare în care refuzul trecutului, acel NU spus răspicat să domine gîndirea și manifestările ei concrete în toate sectoarele unei societãţi. Acest lucru va fi posibil dacă vom înțelege Modernismul ca pe o mișcare ce și-a propus să demonstreze, prin capacitatea sa de interrelaționare și flexibilitate, un adevăr afirmat de Virginia Woolf : „o conștiința umană poate deveni acum mai intuitivă, mai poetică, mai vizuală… arta poate acum să se împlinească singurã”.

Malcom Bradbury vorbește despre modernism ca despre un stil al unei epoci dificil de definit fără a abstractiza și a artificializa limbajul. Ideea de modern, așa cum s-a propagat în întreagă cultură europeană și nu numai, presupune ruperea de tradiție și de trecut. Din această cauzã, elemente ca separație, disociere, disonanță, revoltă, o serie întreagă de categorii negative, apar în toate domeniile vieții artistice.

Remarcăm la toți teoreticienii Modernismului această serie de elemente negative care apar în descrierea fenomenului modern. Bradbury le numește “prezumții”: șocul, violarea continuității așteptate, criza gândirii, a creației care se de-construiește. Este vorba de o vocație a negației care nu este departe de filozofia lui Nietzsche și de analiza psihicului uman arhetipal întreprinsă de Freud și Jung. Din această vocație a negării provine faptul că ideea însăși de artă începe să fie contestatã, „avem de a face cu o anti-artă, anti-literatură sub cele mai diferite forme: refuzul ideii de frumos, de construcție monumentală (capodopera)”.

Conceptul de negație, de ruptură este prezent încă de la romantici, având însă la aceștia un sens mai curând estetic, ancorat în domeniul literaturii (modern însemna, pentru romantici, separarea realității de ficțiune, disocierea între adevărul artei și cel al realitãţii).

Ĩn antiteză cu această mișcare spre realism se observă și la Picasso, Matisse sau fauvişti o întoarcere către mitul bunului sălbatic, așa cum îl numea Rousseau, tocmai când imperiile coloniale se prãbuşesc. Interesul pentru etnologie orientează preocupările artiștilor spre artele oceaniene, africane și spre artele Orientului îndepărtat.

Artă „dincolo de ea însăşi”

Viziunea pe care o propun în acest moment literatura și arta, cubismul mai ales, este o viziune fragmentară a lumii, în special în perioada de dinaintea primului război mondial. Noua artă caută, experimentează, explorează. Căutarea face parte din procesul de creație. Multe dintre concluziile picturii se regăsesc și în domeniul poeziei. De exemplu, Braque se declara împotriva oricărui plan, schemă, concluzie în ceea ce privește arta: “A încheia înseamnă să furi aerul ideilor, să le împiedici să se dezvolte și să trãiascã”.

Dominaţia pe care Modernismul o are asupra lumii artistice contemporane se datorează unor trăsături comune în tot spațiul european dar și în zona Americii de Nord și de Sud, și anume: estetismul în cel mai înalt grad al conștiinței de sine, non-reprezentaţionismul artei, tehnologizarea și spaţializarea pentru ca artistul să înțeleagă în profunzime viaţa.

Este vorba de concretizarea unui vis al artistului, de a crea o artă care să vorbească dincolo de ea însăși, despre propria realitate extra-referenţialã, care să treacă dincolo de «real» spre o sofisticată imagine a sa.

La începutul secolului al XIX-lea, accentul cădea în mod evident pe importanţa instituțiilor de orice tip ar fi fost ele și pe respectul pentru acele idei comune care funcționau ca puncte de referință în societate. Binențeles că aserțiunea germanilor Sturm und Drang și operele care o însoțiseră cauzaserã o adevărată furtună. Dar ea părea latentă, cel puțin în anumite zone ale Europei rămase încă adeptele riguriozitãţii clasice.

Împotriva  mișcărilor raționaliste și pozitiviste care stabiliseră primatul rațiunii și al sistemului apar o serie de idei care, deși astăzi sunt socotite idei de-a gata, se regăseau ca idei noi mai ales în literatura unui Chateaubriand sau a doamnei de Stăël sau a marchizei de Senancour în al său Obermann, opere care sunt marcate de câteva idei cum ar fi sufletul romantic, răul de secol (mal de siècle), vagul pasiunilor, autobiografismul aparent și o proză la persoana întâi, importanţa acordată vieții intime a sufletului, energia sentimentelor, contrastul între pasiunea tulburătoare și implicarea socială activă și seriozitatea ideilor, spiritualismul și, desigur, necesitatea creării unei lumi noi, a unei literaturi noi.

Acentul pus pe libertatea individuală ca semn al modernității este intens concurat de ideea implicării artistului în societate. Victor Hugo susținea în Contemplaţiile sale faptul că poetul trebuie să se facă ecoul secolului sãu, să reflecte destinul uman și să-l ghideze spre un ideal.

Realismul care concurează doctrina romantică ajunge repede la un anumit conformism al ideilor, deși el rămâne un curent novator care accentuează «reflectarea realului». Numai că, spre deosebire de romantici la care oglinda era îndreptată spre sine, spre propriul chip, la realiști oglinda reflectă drumul, lumea plină de frumos dar și de urât.

Dar este evident faptul că, începând cu mijlocul secolului al XIX-lea, se creează impresia, dincolo de orice curent particular, a existenței unei mișcări culturale în care criza formală capătă înfățișări noi, mult mai radicale.

Criza  culturii şi coşmarul Istoriei

Astfel organizarea tradițională a culturii intră în colaps. Această criză a culturii cuprinde deseori și un simţ al istoriei care își pune amprenta asupra conștiinței artistului.

De aici acel sentiment al dezorientarii, al coșmarului istoric și al periculosului, prezent în creațiile artiştilor. «Imensa panoramă a futilităţii și anarhiei», așa cum o numea T.S. Eliott, se regăsește în mișcările modernitãţii.

Putem vorbi despre un paradox al Modernismului și aceasta pentru că nu toți artiștii au văzut în el o criză a lumii și a artei. Dimpotrivă, s-a văzut în lumea modernă o culme a realismului împins pînă la autoironie și exagerare. Ca o consecință, atât simbolismul cât și curentele avangardiste par a suferi de tentația unui real estetizat.

Aşa cum spunea Malcom Bradbury, Modernismul este „the main stream like Romanticism, it is a revolutionary movement, capitalising on a vast, intellectual readjustement and radical dissatisfaction with artistic past”. Că Modernismul este mai mult decât un eveniment estetic este dovedit de faptul că el a devenit o etichetã general aplicată tuturor curentelor postromantice.

El se constituie într-un act mai mult decât artistic, este un act spiritual caracterizat printr-un dinamism specific în toate sectoarele gândirii moderne, bazat pe câteva coordonate esențiale: transformarea posibilității în act creator, cultivarea valorilor moderne în spiritul timpului, antitradiţionalism mai mult sau mai puțin manifest, transformarea valorii operei în șoc, afirmarea ei energică în forme radicale și teoretizarea fiecărei direcții printr-o multitudine de manifeste, sloganuri, luări de poziție, subtexte. Toate acestea ne pun în fața unui curent care își da măsura în toate sferele societății și ne face să nu ignorăm aceea eticheta a unui „stil de viaţã”.

Ideea pe care încerc să o demonstrez aici este că relațiile între arte, în perioda modernă mai ales, sunt extrem de flexibile.

De altfel, Dan Grigorescu subliniază faptul că în modernitate poezia ekphrasticã a cunoscut o amploare deosebită. „Aproape fiecare poet important a scris un poem inspirat de o operă de artă vizualã” afirma profesorul, care enumeră cîteva exemple clasice deja: «Peisaj cu prăbușirea lui Icar» poem inspirat de pictura lui Breugel, scris de William Carlos Williams, sau «Omul cu chitară albastră», de Wallace Steavens, poem inspirat de pictura lui Picasso. Și acestea sunt doar câteva exemple.

Se poate astfel observa că epoca modernă și-a spus cuvântul atât în artă, cât și în celelalte domenii. Interrelațiile sunt acum binevenite, iar ruptura cu trecutul este evidentã.

Diversitatea culturilor poate fi astăzi ușor documentată. O cultură, ca și un individ, este rezultatul unui model de acțiune și de gândire. Există modele culturale care nu pot fi ignorate, așa cum nu pot fi ignorate  noi potențialități de evoluție culturală. Ceea ce se întâmplă în stilurile artistice se poate întâmpla și în cadrul unei culturi ca întreg. Culturile se articulează că fenomene integrate, ca un întreg în care toate comportamentele particulare se desfășoară sub mii de posibile configurãri.

Primele descrieri antropologice ale culturilor primitive erau însă descrieri de „cabinet”, valorificând relatările călătorilor, ale negustorilor, ale misionarilor. Erau descrieri schematice, la mâna a doua, descrieri de laborator într-un mediu occidentalizat – așa cum este Creanga de aur a lui Frazer, care îmbină relatări eterogene, nediscriminate (practicile funerare din Fiji păreau a fi similare cu cele din Tahiti), ceea ce a hrănit o serie întreagă de tipare psihanalitice ale primilor practicieni ai psihologiei moderne (chiar Freud, în Totem și Tabu, stabilește încă din titlul lucrării sale din 1912/13 „corespondențe între viața psihică a sãlbaticilor și cea a nevroticilor”) sugerând că „omul primitiv” este sinonim cu „așa numiții sălbatici și populații semi-sălbatice” citând amplu din Frazer și primii etnologi ai secolului al XIX-lea.

Oswald Spengler, creşterea şi descreşterea civilizaţiilor

Cu timpul, s-a produs evident schimbarea de paradigmă în cazul cercetărilor de etnologie și abordărilor culturilor primitive. S-a impus ideea cercetării de teren; studiul culturilor la fața locului, al mediului real în care trăiește omul primitiv. De la Malinovski, cel care studiază în călătoriile sale locuitorii insulei Trobriand din Melanesia, cercetarea antropologică schimbă și sensul termenului “primitiv” de la singular la plural. Munca de integrare și configurare impusă de de Wilhelm Diltey, care vede în sistemele filosofice relativismul lor și le concepe că expresii ale varietății vieții culturale, este fixată și de o nouă teorie influențată de scrierea lui Oswald Spengler The Decline of the West. O teorie care, deși astăzi nu mai este actualã, ea și-a avut rolul ei clar în anii ’20.

Teza decăderii civilizației occidentale și periodicitatea dezvoltării culturilor se suprapune pe ideea constantă a ciclului nașterii – creșterii și descreșterii unei civilizații. Punând în paralel această lucrare apărută în germană în 1918 și tradusă în engleză în 1928 cu studiul lui Freud și fascinația artiștilor avangardei europene pentru artefactele culturilor non-occidentale, putem înțelege că preocuparea pentru punerea în discuție a “minunatei” lumi civilizate occidentale în raport cu Restul era pe masa cercetătorilor, care reacționau la tratarea culturilor primitive ca fiind înapoiate, semi-sãlbatice.

Configuraţiile culturale sunt la fel de complexe și semnificative atât pentru societățile dezvoltate cât și pentru cele aflate în stadii mai tinere de evoluție.

Conform dicționarului Webster, termenul primitiv are ca sinonime original, primary, crude, rudimentary, natural, naive, self-taught, „ceea ce se află la origini sau în timpuri îndepărtate”. Definiția, deși adaptată, păstrează încă ecourile unor etape revolute ale antropologiei culturale, precum E.B. Taylor care se gândea în Primitive culture (apărut în 1871) la o cultură primitivă caracterizată printr-o viaţă semi-sălbatică, barbarică în raport cu faza „civilizată “.

Cu timpul s-au făcut sugestii de „îmblânzire” a acestor definiții: s-a înlocuit termenul de culturi sălbatice cu cel de culturi non-literate, s-a încercat sugerarea complexității formelor de cultură primitivă. În anii ’50-’60 s-a căutat o mai mare precizie a termenului primitiv: pre-civilizații, marginali, ritualici, naturali. Evans – Pritchard vorbea în 1951 de o societate primitivă ca fiind o societate mică / restrânsă, cu teritoriu și contacte sociale restrânse, cu o tehnologie simplă și deseori fără texte scrise dar care impune, așa cum sugerează Radcliff – Brown în 1952, un studiu doar prin observare și contact direct.

Termenul primitiv este desuet

Studii recente sugerează o abordare comparatistă: sunt societăți mici care sunt foarte urbanizate în Europa, sunt societăți rurale enorme ca în China, sunt societăți cu structuri politice complexe în Uganda sau Dahomey care nu sunt literate sau bazate pe texte scrise.

Concluzia este aceea că termenul primitiv atribuit unor grupuri umane este astăzi desuet la fel ca și dihotonomia primitiv versus civilizat.

Sã revenim acum la ceea ce vedeau artiștii modernității în ceea ce noi numim astăzi primitivismul avangardelor.

Avem de a face cu o nouă expresie printr-o întoarcere la culturile non-occidentale, ceea ce se numește astăzi „primitivism” (Pierre Daix) și care ar putea fi un alt clasicism de factură modernă. Dacă ne raportăm la Picasso și la perioada creației sale numită primitivism, perioadă care începe la Gosol la sfârșitul primăverii lui 1906 și culminează cu Domnișoarele din Avignon și continuă până în 1908 cu versiunea definitivã a operei Troix femmes, când Picasso se orientează spre cubism, vom observa că e vorba de un primitivism formal diferit de arhaism (spiritul lui Nietzche și al școlii de la Viena, care reevalua perioadele arhaice: artă greacă, romană, gotică și iberică).

Pentru Picasso, ca și pentru Paul Gauguin, era vorba să regăsească sursele artei împotriva decadenței academismului și în același timp sursele unei vieți necontaminate de progresul industrial. Artele considerate primitive puteau fi lecții pentru reînnoirea artelor în Occident.

 

Citeşte aici partea a II-a

Un vid atroce a marcat viaţa fizică a lui Max Blecher, dar sensibilitatea lui transpusă în operă l-a impus în cultura română. Matricea Românească îi face portretul scriitorului cel atât de singur.

 

Pe Max Blecher l-am cunoscut cu o nesfârșită admirație pentru naturalețea sa scriitoricească, firescul în splendoarea supliciului, peste care construia, cu dorința nestrămutată specifică tinereții, arabescuri pline de voioșie (era un copil cu o imaginație neîmplinită și neîncercată) și o adâncă reflecție metafizică. Îmi trezea admirația pagină cu pagină acest scriitor care visa prin personajele sale. Îndrăznea să viseze într-un univers mucegăit, astmatic, îmbâcsit cu miros de putrefacție și descompunere trupească.

Parcă își mirosea cu stânjeneală oasele în descrierele sale îmbibate de atmosfera supliciului, într-o substanță mai presus de boală, mai presus de tot, într-o trasncendență eliberatoare regăsită, care îi putea servi de panaceu pentru criza sa de a fi pe jumătate viu, încorsetat într-un ghips ce parcă învață să respire pe trupul lui.

Cel mai impresionant episod despre Blecher (omul Blecher, tânărul scobit și ros de boală) îl surprinde Mihail Sebastian în Jurnalul său:

Îmi povestea diverse jocuri de astă-vară, când era Geo Bogza la el. Se jucau de-a vaporul. Bogza îi remorca patul, iar Blecher dădea semnalul de plecare. În perete bătuseră un aviz: «Este interzis a se sui pe catarg și a scuipa de sus în camera mașinilor». Mi-a arătat un album de familie (…) M-am oprit să nu plâng privind o fotografie a lui de la 17 ani – figură admirabilă de adolescent. «C’était beau gosse, hein?».

Am plecat pe la orele patru – dar de ce nu am avut curajul să-l îmbrățişez, să-i spun mai multe, să fac un gest de frate, ceva care să-i arate că nu e singur, că nu este absolut și fără salvare singur.

Și totuși, singur este.

Libertatea descoperită în miros de mucegai și putrefacție

Cele mai puternice senzații și cea mai puternică imagine o regăsim în această descriere. Poate că de aici am extrage o scenă de început pentru un film despre viața lui Max Blecher (altul decât cel actual), cel prin excelență singur și în viață și în cultura română ca valoare și destin. Condiția lui de singurătate l-a împins către un destin literar timpuriu, ce se hrănea cu vestigiile unei boli iscoditoare pentru moarte, care l-a chinuit cu prețul unei opere, unde imaginația conlucrează pentru a suplini vidul existențial cu miros de mucegai, care încorseta viața lui Blecher. În „Inimi cicatrizate” întâlnim prietenie, dragoste, dorință înghițită de corp, în jurul unui personaj, denumit Emanuel, foarte sensibil și inteligent, empatic, ironic, ce ne amintește de adolescența trăită frumos, într-o intensitate a spiritului și a trăirii. Frumos, atât cât se poate trăi într-un sanatoriu – și se poate…

Durerea nenecesarului fiecărei zile era și ea în pieptul lui Max Blecher

Emanuel se regăsi singur în odaia lui și ziua îi apăru mai goală… mai dezolantă… în piept i se scobise un vid atroce, ca o nevoie adâncă de respirație, ori de plânset.

De la Blecher am furat această sintagmă – se scobise un vid atroce. Îmi amintesc și acum reticența pe care am avut-o mulți ani în a o folosi în scris. Doar el putea să știe cum se scobește un vid atroce în piept, eu doar căutam variante plastice prin care să explorez lumea prin scris sau să impresionez diferite domnișoare ce aveau trecere la erudiția mea confecționată. Tinerețea, ce să mai! Întâmplarea face să-l descopăr la vârsta de 21 de ani. O coincidență ce mă face și acum să lăcrimez, când am reușit să mai simt și eu o parte din acest vid neînduplecabil.

Emanuel simți în piept o mare slăbiciune – s-ar fi zis că respira ceva din conținutul pustiu și dezolant al acestei după-amiezi melancolice. Încercă să citească, dar nu înțelese nimic; cărțile erau scrise pentru altă lumină; nici o carte din lume nu poate să umple golul imens al unei zile călduțe și intime de plictiseală și suferință. Aceasta e tristețea ineluctabilă a zilelor de boală.

– descrierea bolii dublate de plicitiseală, incapacitatea de a evada prin scris, toate sunt dovezile unei necesități de adaptare la nenecesar.

Cred că acest lucru îl durea cel mai tare pe Blecher, faptul că boala sa era nenecesară  pentru el și faptul că el conștientiza acest lucru cu ironie, neavând puterea cu care sunt înzestrați unii de a se revolta contra divinității cu dezinvoltură. Nenecesarul cotidian îl scotea din minți pe Max Blecher.

Emanuel, de când văzuse pe bolnavul care umbla aruncând din picioare, era cuprins de o cumplită tristețe. Privea cu o mare strângere de inimă cum oamenii de serviciu împingeau cărucioarele. Contrastul acesta, între a duce o viață aproape normală (a ceti ziarul, a lua masa într-un restaurant împreună cu alții, a fi îmbrăcat), contrastul acesta între a fi un om ca toți oamenii și totuși a zăcea împrizonierat în ghips cu oasele cariate de tuberculoză, iată ce era dureros și trist în această boală.

Viaţa ca vid – „Paradoxul consta în a exista și totuși în a nu fi cu desăvârșire viu’’

Totuși el iubea toamna, probabil pentru că pălea organic, ci nu ca el, cu întreruperi, cu zile frânte, toropite de plictiseală și calcinate de boală – „Toată îngrozitoarea lui noapte de chin și de frământări se evaporase uimitor în aerul amplu al dimineții de toamnă.”

Era înspre toamnă și grădina începea a se veşteji. În spirale și eșarfe de vânt, frunze galbene cu pete de sânge și rugină zburau de-a lungul aleilor. În clipele acelea, corectitudinea grădinii și susurul apei limpezi din cascade îi dădea un aer grav de nesfârșită singurătate…

, mereu a fost singur Blecher, după cum remarca și Mihail Sebastian în jurnalul său.

„Paradoxul consta în a exista și totuși în a nu fi cu desăvârșire viu’’– reprezintă o mărturisire a unui destin ce așteaptă la porțile istoriei să se facă cunoscut posterității. Opera lui Max Blecher e totuși vie, pentru că e izvorâtă din viață trăită și mai ales viață netrăibilă.

Acum, înconjurat de brațele Solangei, greutatea lui îl apăsa insuportabilă. Solange strângea un bust de piatră. Emanuel aluneca zadarnic mâinile pe umerii ei, între dânșii ghipsul punea o barieră de indiferență și crea o organicitate nouă, impersonală și teribil de dură… îi venea aproape să plângă de ciudă. Dificultatea corsetului îi biciuia mai aprig sângele și îl răscolea de dorinți. În neștire îi mângâie brațele, apoi coapsele. Simți deodată stofa rochiei, marginea ciorapilor și, mai sus, netezimea pielii. Cu mâna întinsă reuși să stingă lumina, în întuneric totul se precipită într-o dorință mai impetuoasă, dar care se reducea în zbaterea de pe căruț neputincioasă, scrâșnind din dinți.

Deodată, în momentul când Emanuel alunecă mâna lui sub rochie și simți trupul cald, apoi unghiul inefabil și fierbinte, al coapselor unite, Solange murmură:

— Asta o să-ți facă rău!…

Foto deschidere: levurelitteraire.com

Matricea Românească vă propune, în semnătura Inei Maria Stoica, o biografie Panait Istrati cu totul specială: o viaţă de roman, dusă dintre ciulinii Bărăganului, la Paris, unde a fost prieten cu Romain Rolland, până în Rusia sovietică şi înapoi în Ţară.

 

Viața unui scriitor, de cele mai multe ori, este viața unui om răpus de încercările existenţei. În spatele cuvintelor așternute cu atâta dichiseală pe pagina albă, sunt experiențele, încercările, angoasele și răzmerițele unui om a cărui viață este comprimată în paginile ce dau naștere literaturii, acea picătură de frumos. Literatura faptului trăit, a vieții dincolo de filă.

Panait Istrati este acel autor a cărui literatură reprezintă îngemănarea vieții cu opera. Viața povestitorului român, devenit ulterior scriitor francez, a rămas o bucată de timp necunoscută. Acest «homme exquis», «âme ardente» cum a fost numit de către critici, a avut o dorință ce l-a urmat toată viața: aceea de a își găsi un prieten, un umăr căruia să i se destăinuie.

„Îi scrie așadar disperat prietenului său spiritual, singurul care rămăsese drept, curat, în uraganul patimilor care sfâșiau și terfeleau Europa. Istrati i se destăinuie lui Romain Rolland, îi povestește întreaga lui viață, îi cere o vorbă bună care să-l ajute. Dar Romain Rolland nu-i răspunde! Deznădăjduit, Istrati se hotărăște să se sinucidă. Își taie beregata, lumea se adună buluc, e transportat la spital, se luptă cu moartea, scapă și, după 15 zile, jumătate mort, jumătate vindecat, e aruncat în stradă: găsiseră în buzunarul hainei lui o scrisoare adresată ziarului comunist L’Humanité, în care cu câteva ceasuri înainte de a încerca să-și curme firul vieții, saluta Revoluția rusă și lumea nouă care se năștea din chinurile prin care trecea Rusia. Îndată ce s-a găsit această scrisoare, poliția franceză a poruncit să fie izgonit din spital acest partizan al revoluției.’’ (Nikos Kazantzakis: O viață în scrisori)

Autorul Kyrei Kyralina obișnuia să își transforme cititorul în martor ocular al propriei sale vieți. Paginile autobiografice sunt numeroase în monumentala operă istratiană, un laitmotiv al acesteia. Literatura lui Istrati este însuși destinul unui om pus la încercare în toate universalitatea sa, acest cavaler al spiritului modern, suflet rătăcitor în meandrele Occidentului și Orientului.

„Năzuiesc să înfățișez contemporanilor mei o vastă frească realistă, prea puțin ilustrată cu acel soi de documentație care e la îndemâna oricui și nu dovedește nimic, ci bizuindu-mă mai mult pe elementul autobiografic, pe FAPTUL TRĂIT, cunoscut de toți și care nu poate fi contestat autorului, deci nici eroului său.“ (Panait Istrati, Adrian Zografi, prefață)

Panait Istrati, omul cu „paisprezece meserii lipsite de intelectualitate”

„Cum se poate să scrii cărți pentru oameni, fără să-i iubești?” (Kir Nicola, Codin, Panait Istrati), se întreabă Adrian Zografi, protagonistul din „Kir Nicola”, ascuns sub vocea și penelul lui Istrati – acest spirit autentic zămislitor de portrete umane.

Născut la Brăila în 1884, Panait Istrati este fiul unui contrabandist grec și al unei românce, spălătoreasă cu ziua. Și-a petrecut copilăria în Brăila, iar în 1907 a decis să părăsească plaiurile natale, plecând pe un vapor către Egipt, drum ce i-a deschis gustul călătoriei, ajungând în Liban, Grecia, Elveția, Rusia, Franța.

La vârsta de 37 de ani, publică primul său roman, încurajat de Roman Rolland, cu care leagă o prietenie în timpul călătoriei de la Paris, omul care a rămas «au dessus de la mêlée».

„Nu mă interesează dacă ești nenorocit”, îi scria acest ideolog bine hrănit și cu sufletul curat, „nu mă interesează pricina nenorocirii tale, mă interesezi tu, fiindcă în tine strălucește flacăra dumnezeiască a sufletului. Nu-mi mai scrie scrisori. Scrie cărți.” (Nikos Kazantzakis: O viață în scrisori)

… oricât de cosmopolit aş fi din naştere, de vagabond îndrăgostit de orizonturi nesfârşite, aşa cum mă vedeţi, rămân totuşi: român, prin mamă şi prin limbă şi frumoasa mea Brăila; grec, prin tată şi iubita sa patrida ~ Panait Istrati

În spatele scrierilor sale, se naște dorința nepregetată de a vedea noua lume ce se zămislește în Est. În 1927, este invitat în calitate de ziarist la congresul ce aniversa zece ani de la Revoluția Rusă. În tovărășia scriitorului grec Nikos Kazantzakis, autorul care l-a însuflețit pe Zorba Grecul, petrece şaisprezece luni în Rusia sovietică. Călătoria în Rusia a fost descrisă în opera Vers l’autre flamme, în care prezintă abuzurile regimului comunist.

Rămâne memorabilă replica lui Istrati în ceeea ce privea făgăduințele Partidului Comunist:

Aşa-i, nu se poate face omletă fără să spargi ouăle; văd ouăle sparte, dar unde-i omleta?

Limba franceză: Dorința unui copil

Cel care a călătorit în întreaga Europă și Orientul Mijlociu, care a fost pe rând zidar, hamal, plăcintar, mecanic etc., omul cu paisprezece meserii lipsite de intelectualitate, cum spunea Eugen Lovinescu, este complet expulzat din mediul literar și politic.

Din cauza convingerilor fasciste ale prietenilor săi, acesta s-a îndepărtat treptat, inclusiv de Romain Rolland, omul care i-a descoperit talentul și l-a încurajat să scrie. Istrati a murit în 1935 la București, complet distrus și abandonat de toți.

Acest «pèlerin du coeur», care a învățat limba franceză dintr-un dicționar și din literatura clasicilor, ne-a lăsat moștenire o operă autobiografică monumentală, o paletă de personaje vii, în care limbajul colorat plin de franchețe este epicentrul operei.

Istrati este una dintre acele personalități româneşti care vor dăinui peste timp, iar opera sa este reverberația spiritului aventurier, în care literatura prinde vitalitate în acea lume izvodită în vâltoarea Bărăganului.

Coperta romanului lui Panait Istrati, „Ciulinii Bărăganului" (1928)

Coperta romanului lui Panait Istrati, „Ciulinii Bărăganului” (1928)

Seria Autori Români Uitaţi continuă pe Matricea Românească, aducându-vi-l azi în atenţie pe prozatorul I.D. Sârbu (prescurtarea lui Ion Dezideriu Sârbu), fost student şi discipol al lui Lucian Blaga, trecut prin malaxorul de spirite al închisorilor comuniste, mort în obscuritate şi renăscut prin valoarea operei şi a gândirii sale.

 

Citeşte şi Episodul I: Haralamb Zincă, scriitorul pierdut printre gloanțele albe ale istoriei

„Fiindcă la voi, cum vă spuneam, totul e posibil, chiar și contrarul acestui posibil”, acestea au fost primele cuvinte pe care le-am «lipit» de monumentala operă și biografie ce înconjoară cu singularitate și unicitate, personajul scriitoricesc I.D. Sârbu (1919-1989). Acest piedestal aflat în vesperala culturii române sau trecut în uitarea ignară din cauza progresului artistic modern ce incumbă artificialul și superficialul într-un soi de osmoză cezarică, nu se compară cu piscurile pneumatice ale fenomenului de ”rezistență prin cultură”.

I.D. Sârbu este altceva, în sensul unui scriiitor universal ce nu a cultivat relații scriitoricești precum Camil Petrescu (și precum mulți alții – l-am ales fortuit într-o zi de duminică!), nici nu urmărește, cu patos de felină agilă culantă politic în mod calculat, premiul Nobel pentru literatură, I.D. Sârbu scrie moral și universal. Atât mi-aș dori să rețină tânăra generație până să-i descopere opera. Dacă reușesc să adaug și vocabula – cadaverică pentru literatura română de mainstream – “autentic” la această juxtapunere publicului cititor, voi fi fericit pe viitor. Promit salonard cu mâna, cu toate falangele tremurânde, pe cărțile lui Sârbu, cu efuziune ascensională, într-o mare de Biblii ce sărbătoresc negreșit și neîncetat moartea țesutului viu în literatură, că așa voi face. Așa să mă ajute criticul literar!

Cică și în politică e la fel. Ne spune tot el, studentul și discipolul lui Lucian Blaga. Citatul de sus din cartea sa (”Șoarecele B și alte povestiri”, ce conţine ”Doi intelectuali de rasă”) sintetizează un spirit paideumic, un modus vivendi, un Weltanschauung al lumii românești din timpuri slab străvezii. Scriitorul își imaginează un oraș, Genapolis, care ar putea exista și astăzi printre noi, poate mai aproape de noi înșine decât dăm crezare la prima vedere.

În acest magnific oraș al meu, Genapolis, toate paradoxurile sunt posibile. Nu există continuitate sau consecvență în absolut nimic și nimeni. Acum e soare, peste zece minute plouă sau ninge. Copacii ba sunt verzi, ba albaștri, violeți sau infraroșii: depinde de buna sau proasta dispoziție a Cerului, sau a Burgermeister-ului (*trad. Primarului). Nu se știe. Chiar și cetățenii obișnuiți – ciudat – trec prin foarte surprinzătoare metamorfoze.

– o descriere minunată pentru a developa o foaie esențială a unui atmosfere românești (*în sensul lui Drăghicescu, desigur, dacă discutăm intelectualicește ”de rasă”) deosebit de perene, pe tot întinsul patriei noastre. Desigur că ”e în tradiția locului și a sângelui tendința noastră strămoșească de a ne schimba brusc credințele, convingerile, bașca partidele politice.”

”Proștii sunt în societate ceea ce e azotul pe lângă oxigen în compoziția aerului”

Selecția cadrelor în mediul universitar, am spune noi și astăzi (am putea folosi verbul ”am adăuga”, în loc de a spune, deoarece în aceste timpuri moderne, percepția publică fiind hiperbolizant de sensibilă, primul verb ar putea fi catalogat ca fiind prea expresiv și dispus răzmerițelor inventate de tot felul), este delicat detaliată :

Da, domnilor, m-a înjurat de mamă. În fața catedralei catolice. Spun toate aceste lucruri fiindcă ele se leagă de acea zi fatală care a început cu o vulgaritate și a continuat… Ce să mai vorbim! Ar fi trebuit de mult să-l izolez pe acest imbecil ignar și apter, dar m-am gândit că, cine știe, s-ar putea ca stomacul meu suferind să aibă într-o bună zi nevoie de cuțitul lui. În fond, un intelectual de talia mea nu se poate lipsi de proști. Proștii sunt în societate ceea ce e azotul pe lângă oxigen în compoziția aerului. Orice formă, ca să iasă în evidență, are nevoie de un fond pe care e proiectat. Corul mediocrității constituie melos-ul din care se detașează, ca Afrodita, frumusețea nobilă a Ideii. Eu, mărturisesc de-a lungul întregii mele cariere universitare, i-am cultivat consecvent, cu ratio și skepsis, pe cei zece-cinsprezece proști care mă admirau. I-am cultivat și i-am promovat chiar în carieră știind de la bun început că bâlbâiala lor frazeologică nu poate să-mi strice. Aș zice, din contra.

Descântul narcisistului bolnav de neputință continuă (*să nu uităm că narcisistul este un intelectual de rasă):

Îmi place să fiu salutat , să răspund la saluturi, ador ca un poet ciripeala erotică a tineretului ce se scurge pe sub bătrânii noștri castani în timp ce porumbeii (păcii) invită clopotele la solemnitatea medievală a angelusului tradițional.

Erudiție fără emoție, bașca și o stimulare a imaginației seminale.

“În apărarea spermatozoizilor aruncați biblic în vânt sau spre țărână” vom lăsa tinerii să descopere pe propria piele (citind I.D. Sârbu bineînțeles) – Logosul seminal.

Încheiem apoteotic într-un mod ex abrupto:

Un student care își imaginează că face dragoste e tot atât de valoros ca unul care, însurat fiind, o și comite de facto cu consoarta proprie cu același entuziasm cu care taie lemne sau defilează la sărbători.

Foto deschidere: flori-balanescu.blogspot.com/

Numele Haralamb Zincă este sinonim cu romanul poliţist românesc. Matricea Românească îi oferă o viaţă nouă, salvată de gloanţele albe ale istoriei…

 

Pe scriitorul Haralamb Zincă (1923-2008) l-am cunoscut (livresc, desigur!) în perioada copilăriei mele la bunici, mai exact la o vârstă când opera sa mă ținea lipit de paginile îngălbenite ale cărților polițiste pline de viață, de firesc și de mister pe care le croia, într-un stil realist-romantic, cu clasă (aproximativ 50 de cărţi scrise pe parcursul vieții). Cam acesta ar fi cuvântul când vorbim despre personajele sale, «clasă» și, bineînțeles, proces și evoluție psihologică. Conspirația, farmecul unor personaje învăluite de mister, patriotism, de o aură de James Bond fără glazură, fără striații glossy, dar cu clasă, eleganță (atât prin vestimentație, cât și prin gusturile gastronomice și selecția băuturilor), cât și cu finețea limbajului uneori sec, cu umor și subtext specific imaginarului ce înconjoară tot folclorul din jurul spionajului și contraspionajului.

În acest univers, mă asemuiam cu unele dintre personaje, care aveau un simț al datoriei și o prezență istorică în anumite împrejurări sau în miezul unor contexte-cheie. Citeam mereu în curte (o curte cu cișmea, care mă împingea să visez cu ochii deschiși), «lipiți» de paginile îngălbenite, uitând că există podea, că sunt unul dintre acele personaje cu șic, stil, bărbăție, curaj, devotament, valori care se dovedeau a fi eroice în universul lor, mic, belicos și uneori mărunt încărcat de ”tainice neliniști”, de câte o ”tuse diplomatică”, de un ”aer mucalit” și uneori de un ”tango languros” în stil suedez, cum ne fericește imaginația sgubilitică a lui Haralamb Zincă.

Bunicii mei sunt și au fost oameni ai muncii ai vechiului regim, dar găseau destul timp să evadeze din universul carceral al regimului prin cărțile lui Zincă, pionierul romanului polițist din România. Bunicul meu mi-a spus într-o zi că, dacă devin un personaj din cărțile lui Zincă, „vor muri femeile după mine“. Cam așa considera el să-mi stimuleze apetitul pentru lectură. A și izbutit acest lucru, așa că am început să cotrobăi prin biblioteca bunicilor mei în căutare de aventuri. De atunci am descoperit că imaginația îmi este un mare prieten. Abia puteam să rostesc numele Haralamb Zincă, dar mă chinuiam să citesc și să înțeleg cărțile sale.

Așa a pornit o aventură în lumea spionajului, o aventură într-o lume în care și acum mă refugiez cu plăcere. Unele gesturi pe care le am și astăzi sunt împrumutate de acolo, de la personajele sale. Deseori mă trezeam în copilărie că sunt galant, că vorbesc frumos pentru vârsta mea și acest lucru mă fericea. Vă invit într-un univers romantic pragmatic, ţesut cu multe intrigi și, bineînțeles, spectacol.

Universul lui Zincă, o dublă evadare: din cotidian și din banalitatea existenței

În cartea ”Temerarul”, Locotenentul Banu primește spre seară un apel cu o misiune secretă prin Calea Victoriei. Zincă descrie astfel decorul urban:

Ies în stradă: soarele coborâse mult… un asfințit ieșit parcă dintr-un cuptor încins și nevăzut se întindea leneș și egal peste tot orașul. Aerul era fierbinte, clădirile, și cele mari și cele mici, dogoreau: smoala trotuarelor continua să fie moale și să imprime mulaje de tălpi și de tocuri. Nu știu de ce, mă așteptam să mă lovesc de un oraș trezit pe neașteptate, ca și mine, din somn, la o acțiune la fel de neînțeleasă ca și a mea. Străzile cartierului însă erau liniștite. Văzduhul mirosea a pepene verde. Toropiți de căldură, bucureștenii trași la umbră mai leneveau în așteptarea înserării și a răcorii de peste noapte. Abia când ajung la statuia lui Pake-Protopopescu izbutesc să prind un taxi, un Buick negru și împuțit.

Unele descrieri sunt un deliciu pentru cei care nu sunt stimulați hormonal și vizual doar de storytelling-ul hollywoodian contemporan:

Trebuia să mă țin bățos și aspru. Femeia îmi dă ascultare, ce o să se întâmple cu ea când o să-și vadă jos, în garaj, soțul zăcând într-o baltă de sânge? Nu-mi plac istericalele. Doamna Delius o ia înainte. Se mișcă ușor, ceea ce-mi place. Numai să nu-i treacă și ei prin cap o… idee! Nu, nu, dacă ar fi avut un bob de cianură de potasiu demult l-ar fi înghițit. Se oprește brusc, la un pas de cadavru, fără să țipe, fără să izbucnească în plâns. S-a oprit… ca și cum la picioare i s-ar fi căscat din senin o groapă. Femeia asta trebuie să fi văzut multe la viața ei, îmi zic. Nici o reacție… În schimb, mă întreabă cu o voce de gheață:

– Ce facem cu… el? Îl lăsăm aici?

Imperturbabilitatea ei mă înfioară. Mă arăt însă cinic.

– Păi ce să facem? Îl dăm deoparte, ca să poți scoate mașina.(…) Mă aplec, îl prind pe Delius sub brațe. Mortul e greu. Trebuie tras. Grete îmi sare în ajutor, îi apucă picioarele. Când mă gândesc că acum un sfert de oră voinicu’ asta mai trăia…! Îl târâm lângă zid. Se uită la noi cu ochi sticloși, sângele i-a năclăit cămaşa, pantalonii. Nevastă-sa – dar oare i-a fost cu adevărat nevastă? – e la fel de palidă și de indiferentă ca mai înainte Nici un oftat, nici o lacrimă. Mi se adresează:

– Cât o să încălzesc motorul, dumneata deschide poarta.

În romanul ”Dosarul aviatorului singuratic”, asistăm și la o scenă conjugală cu reacții în oglindă la o altă debandadă familială din anturaj:

Îmi las ochii în pământ, Maria se retrage tăcută în bucătărie. Uneori sufăr crunt că n-am voie să-i povestesc tot ce mă frământă. Mi-ar face bine. Avem aproape cincisprezece ani de conviețuire. Am învățat, în acest răstimp, să ne înțelegem și din tăceri, și din priviri. Maria are ochi frumoși, pătrunzători, pe care i-a moștenit și băiatul nostru, fata semănând mai mult cu mine. Ochii ăștia frumoși, cu o căutătură curată, eu unul nu pot să-i mint. De aceea când tac, ea știe de ce tac… că regulamentele îmi interzic să trăncănesc.

– E adevărat, răsună din bucătărie glasul ei, că Vladu și-a părăsit nevasta?

Răspunsul meu o scoate din bucătărie. Nu mai este subțirică, precum la prima tinerețe. După ce a născut-o pe aia mică, a început să se împlinească la trup.

-vCum așa, Ștefane?! Se arată Maria intrigată. Pâi asta nu-i…

Tace brusc. Se ferește să pronunțe cuvîntul «dezertare». Bunul ei simț mă atrage spre ea, îi sărut obrajii.

Sunt tot felul de pasaje interactive:

Trecem Dunărea. Vizibilitatea continuă să fie perfectă. Stoica nu scoate o vorbă, a înțeles din capul locului că trebuie să mă lase să «înot» solitar, înfruntându-mi gândurile.

În romanul ”Noaptea cea mai lungă” apare și un ziarist misterios, ce aduce cu Eminescu:

Ziaristul își scoase batista și își tamponă fruntea înaltă eminesciană, care atrăgea privirile (…). Ochii lui Anghelini se opriră, mai întâi pe mâinile prelungi, ca de pianist, ale ziaristului: jocul lor radiau nervozitate. Apoi trecură pe chipul lui Ruga – îi remarcă paloarea. Să fumăm, propuse, și asta pentru a-i acorda ziaristului răgazul de a-și găsi calmul.

Țigara și scrumierele de sticlă, un decor absolut necesar pentru personajele lui Haralamb Zincă

Toate personajele lui Zincă sunt învăluite de fum de tutun sau fumează într-o stare de raționalitate meditativă, un calmant universal specific personajelor cu ”operațiuni speciale”. Dacă ar mai fi trăit astăzi, industria tutunului din România ar fi plătit mari sume de bani să introducă mărci de țigări în romanele sale, care se regăsesc şi astăzi în bibliotecile părinților, şi în special ale bunicilor noștri.

Din nefericire, Haralamb Zincă a murit în uitare. Din când în când, un bătrânel dă din picioare la prânz, după ce-i tihnește mâncarea, şi se ascunde de nevastă să fumeze cu gândul la locotenentul Banu, Gama, Lucian și alții. Ultima fărâmă din Haralamb Zincă a rămas aici, să se încuscrească din când în când cu un prezent în descompunere. Totul în stil pedant, clasic și romantic, cum poate i-ar fi plăcut și lui să fie ca prezență într-un univers superior de spionaj când își termina romanele. În rest, lumea se aşază în descompunere, iar eu îmi aprind o țigară. Voi da și din picior la un moment dat…

 

Foto deschidere: okazii.ro

George Coşbuc e poate cel mai mare poet desuet al românilor, o anormalitate pe care Matricea Românească are obligaţia morală de a o desfiinţa. Aşadar, vă propunem azi un Cântec despre sensul vieţii şi al omeniei, ieşit din pana sacră a titanului ardelean, cea înnoitoare de poezie românească.

În Cântec, George Coşbuc dă măsura vieţii, aşa cum trebuie ea trăită: nu-n căutări vane de “mărire”, de recunoaştere efemeră din partea semenilor. Nici în invidii mărunte şi-n goană nebună după aur şi arginţi, cum vedem peste tot. Grijile lui, pe care poetul vrea să ni le transmită, sunt dintre cele mai uşoare şi au mireasmă de Evanghelie pastorală, alinătoare de bătrâneţe: “A mele griji sunt fericiri: / Să cânt, să strâng în braţe fete…”

Nimic nu contrastează mai mult decât extazul extras din trăirea pură a vieţii şi agitaţia nejustificată, galopul suicidar după deşertăciune. Sensibil la cumpenele existenţei, creatorul ştie prea bine că timpul e “cu braţ de spijă” – adică de metal, inflexibil, necruţător – iar cea mai sigură cale spre mântuire e o viaţă pentru care mulţumeşti, pe care-o storci de sens în fiecare clipă, indiferent de ai sau n-ai.

Nu ai nevoie de life coach când îl ai pe George Coşbuc, învăţându-te în 12 versuri cum să trăieşti. Lecţia lui? Mai bine Om şi sărac, decât neom şi bogat.

Cântec

Mărirea voastră n-o socot!
Nu sunt setos să-mi fac renume,
Nimic nu-nvidiez pe lume;
Sa strâng averi, ca voi, nu pot!

A mele griji sunt fericiri:
Să cânt, să strâng în braţe fete,
Şi să-mi dedic albelor plete
Ghirlande roşi de trandafiri.

De alte griji alţi oameni ştiu –
Eu numai pentru azi port grijă!
Că timpul e cu braţ de spijă,
Şi mâne pot să nu mai fiu!

Foto deschidere: montaj după wikimedia.org

Alex Filimon se preumblă pe un pod fără cuvinte, testându-şi amintirile şi capacitatea de rememorare, într-o bucată de proză scurtă pe Matricea Românească.

 

Ce sunt amintirile, mă întreb de multe ori? Un fel de făcăluiri ale unor priviri din trecut spre viitor, priviri ce iau masca compusă din suma chipurilor noastre, extinsă în timp cu poftă de viață. Aceste priviri în care se topesc amintiri sunt paradisiace de multe ori. Deşi colportă un gust amărui al unor experiențe și spiritul nostru edulcorează realitatea, un ușor parfum dulceag ne cuprinde esența acaparând-o.

Amintirile nu ne părăsesc. Dacă nu ne împăcăm cu distribuția personajelor, ajungem să jucăm un rol, același rol, într-un carusel ce nu se poate opri fără voia noastră, fără ieșirea noastră din joc. De multe ori nu ne putem desprinde de chipul nostru încastrat în amintiri. Acele priviri ne topesc ghețarii, păzitorii triști ai unui scut uman împotriva simțământului, a unor sentimente atent culese din firesc și cultivate prin frumos. Poate muzicalitatea acestor cuvinte împiedică subtextul să irupă în mintea cititorului.

Să încercăm cu o istorioară

Doi verișori pe marginea unui pod. Unul mai mare, unul mai mic, amândoi cuprinși de un entuziasm incurabil pentru tot ce reprezenta viața și zumzetul ei lăuntric, aveau să plece curând, cum prea bine știm, departe în căutarea ”acelui nu știu ce” care avea să-i transforme în bărbați, și ulterior în domni, dacă timpul ar fi fost blând cu dânșii.

Podul era acolo de secole, părea că-și cuibărise cumva adunătura de ciment și fiare în scobiturile râului ce-l acceptase ca un frate vitreg în ecosistemul său. În această simbioză simplă, doi verișori își împreunaseră spiritul. Unul râdea mai cu poftă că era mai mic, celălalt – prevăzător din fire – înmagazina râsul zglobiu, pudrat de firescul anilor ”mai mici”, pentru ce avea să urmeze. Viața nu se anunța simplă pentru ei, dar se puteau păcăli ușor că vor îmblânzi timpul, măcar după semiplacul lor. În fond, aveau în față cei mai frumoși ani și puteau să jure nu fără speranță că se vor reîntâlni peste ani, pe pod, să-și amintească cum erau.

Din amintirea lor comună, privirea era aceeași

Această imagine îi ajuta să nu se uite, să nu se topească aiurea prin vecini fugitivi sau vecinătăți mai depărtate, ci să se sudeze unul în altul prin amintiri, prin aceeași privire comună ce pătrundea lăuntricul fără cuvinte. Ei oricum comunicau prin râs, unul zglobiu și ferit de ani de experiențele amare ale vieții și unul prevăzător în mod natural, înzestrat cu o tristețe premonitorie. Și unul și altul putea să se privească fără cuvinte. Puteau să spere în această tăcere paradisiacă peste care juraseră un legământ bilateral de developare a sinelui cu caracter de singularitate.

Printre resturi, printre mormane de amintiri se puteau găsi. Podul peste ani devenea un laitmotiv. Bineînțeles că și-ar fi dorit să trăiască în proximitatea podului, să nu-l piardă niciodată, dar știam că îl poartă pe veci în suflet și el va supraviețui și după ei, și după amintiri.

După ani se priveau iar fără cuvinte. Cel mic, ce între timp își câştigase dreptul la salvare sufletească din mâinile falacioase ale materialismului, iar cel mare care de-abia se obișnuia cu un exercițiu filosofic de înțelegere a lumii. Amândoi erau modești din fire, dar țineau foarte mult să nu-și mute privirea unul de la celălalt.

Cel mic avea un dar la vorbă lungă dublat de o capacitate complexă de a pune întrebări esențiale. Cel mare era înzestrat cu darul de a proteja pe cei din jur de adevăruri subiective ale unei filosofii trăite și îmbrăca realitatea în haine mai puțin țipătoare. Nu avea inima destul de întărită să-i amintească faptul că, atunci când gâtuiau podul pentru un strop de energie feciorelnică în plus, sufletul său, cuprins și el de un entuziasm incurabil, era măcinat de îndoială, nu doar de frici mărunte și elanuri heirupiste de moment, o îndoială pe care micul nu știa cum să o decanteze.

Cel mic își amintea doar energia locului și podul de unde arunca pietre în râu cu gândul la fetele ce aveau a doua zi să vină la scăldat. Cel mare voia să-l protejeze, de fapt ținea așa de mult la el că l-ar fi durit să-i spună că îndoiala îl eclipsa să topească podul în privire.

Dacă privim în josul cuvintelor, sunt amintiri pe un pod

Forța acestor imagini puternice ne zidește cuvântul, ne confecționează o carapace pentru spirit și păzește voința noastră lăuntrică. Ea ne înfășoară esența unui paradisiac oarecare promițând doar filmul. Cu toate aceste aspecte cântărite, tot ea ne chircește un iad, ne turtește un sferic supliciu până la netezirea podului.

 

Foto: montaj după kristiningalls.com

Asta spunea bunicul unei prietene din Maramureș, atunci când viața îl trimitea, lunar, la casieria furnizorului de cablu. În genialitatea lui subconștientă, țăranul român nu echivala gestul cu o activitate opresivă, de rutină, ci îl transfigura în ceea ce este, de fapt: o contribuție la frumos (în mod ideal), la artă, la cultură. „Mă duc să-mi plătesc artiştii!” e o frază sublimă, demnă de pus pe frontispiciul Matricei Românești.

Ei bine, țăranul român care își “plătea” artiștii nu o făcea din obligație, ci din recunoștință, față de oamenii care îi înfrumusețau, după putința fiecăruia dintre ei, viața. Pentru asta există arta: altfel am fi cu toții programatori, adică roboți.

Există o anecdotă despre împăratul Napoleon, care, dorind să țină la palat un spectacol muzical, l-a invitat pe cel mai în vogă tenor al vremii lui. Auzind însă care e onorariul respectivului, Napoleon i-a spus, uluit: “Cu banii aceștia, îmi plătesc generalii!” “Sire”, i-a închis gura tenorul, “În acest caz, să vă cânte ei!”

Se observă, în mediul public românesc, o idee falsă după care cultura – o asistată social, să nu ne ascundem după cireş, care subzistă de la bugetul de stat și prea puțin din sprijin privat – se face fără bani, iar artiștii ar trebui să lucreze gratuit, indiferent cine îi solicită. IT-iștii, juriștii și medicii au voie să perceapă bani pe serviciile lor, pentru că sunt profesioniști. Artiștii, oamenii de cultură, profesorii trebuie să presteze, în schimb, gratuit sau mai puțin, pentru că a lor va fi Împărăția Cerurilor.

E o mentalitate ipocrită, care face mult rău culturii românești și statutului oamenilor de cultură autohtoni în general. Ceea ce e bun în viață nu costă, ci merită bani. “Gratis nu există, ieftin nu rezistă”, zice parimia. Iar artiștii români merită să fie respectați și financiar – desigur, cât timp au pretenții rezonabile și nu umflate (vina lor nu trebuie omisă din discuție). Da, cultura este serviciu de utilitate publică. Ceea ce nu înseamnă că artiștii trebuie să moară de foame, în virtutea unei gratuități destinate – când se poate – recipienților culturii, nu promotorilor ei.

Un apel, deci, către toți jucătorii din cultură: plătiți-vă artiștii, fără să întrebați de ce, sau de ce atât de mult!

Bursa Kitharalogos, povestea unui gest neașteptat și a urmărilor lui

11 Aprilie 2019 |
Tinerii chitariști români vor primi și anul acesta un prețios sprijin prin Bursa Kitharalogos. Costin Soare (foto), muzicianul care a înființat Asociația Kitharalogos, crede în forța de coagulare a acestui instrument și în viitorul celor care-l studiază....

Panait Istrati: o viață în vâltoarea Bărăganului

10 Octombrie 2018 |
Matricea Românească vă propune, în semnătura Inei Maria Stoica, o biografie Panait Istrati cu totul specială: o viaţă de roman, dusă dintre ciulinii Bărăganului, la Paris, unde a fost prieten cu Romain Rolland, până în Rusia sovietică şi înapoi în...

Pe un pod fără cuvinte

13 Septembrie 2018 |
Alex Filimon se preumblă pe un pod fără cuvinte, testându-şi amintirile şi capacitatea de rememorare, într-o bucată de proză scurtă pe Matricea Românească.   Ce sunt amintirile, mă întreb de multe ori? Un fel de făcăluiri ale unor priviri din...

“Mă duc să-mi plătesc artiștii!”

10 Septembrie 2018 |
Asta spunea bunicul unei prietene din Maramureș, atunci când viața îl trimitea, lunar, la casieria furnizorului de cablu. În genialitatea lui subconștientă, țăranul român nu echivala gestul cu o activitate opresivă, de rutină, ci îl transfigura în ceea ce...