„Un lucru cert este că îmi place România și că o să mă întorc la un moment dat”. Sunt cuvintele sincere ale unui tânăr sclipitor, în vârstă de 19 ani, care studiază în America un domeniu care pentru mulți nu a depășit „bariera” televizorului: Computer Science la Northeastern University din Boston, Massachusetts. Cristian Alexandru Dragomir este în anul II la această instituție prestigioasă, iar planurile sale depășesc cu mult lista pe care o au mulți tineri de vârsta lui: vrea să-și dedice timpul studiind inteligența artificială și predând, în calitate de asistent la facultatea pe care o urmează.

Cu bunul-simţ specific omului căruia îi place să „tacă și să facă”, Cristian a dezvăluit pentru Matricea Românească impresiile primului an de studiu peste Ocean, dar și ce crede el despre evoluția fulminantă a programelor și a inteligenței artificiale.

„În America e și mai rău. Oamenii nu se despart de telefon și acest lucru nu li se pare exagerat. Așa evoluează tehnologia, deci cine știe ce o să fie peste 5-6 ani? Nu consider asta ceva periculos, dar orice lucru în cantitate mare dăunează și trebuie să-ți dai singur seama de chestiunea aceasta. Dacă stai 10 ore pe telefon, fără să faci nimic, e deja o problemă. Dar aplicațiile ajută oamenii, de aceea eu nu sunt împotriva lor”, a opinat tânărul, drept răspuns la curiozitatea noastră privind riscurile utilizării telefoanelor mobile în societatea modernă. Încă din primele minute ne-am dat seama că avem de-a face cu un tânăr ambițios, care știe ce-și dorește, dar pe măsură ce discuția a evoluat, geniul lui Cristian și-a făcut simțită prezența.

Cristian Alexandru Dragomir Foto: Mihai Vladu

Pasiunea pentru științele reale s-a născut odată cu studiul din ce în ce mai aprofundat al acestui domeniu, la Colegiul Național „Tudor Vianu” din București. Aplecarea sa spre această sferă şi-a arătat roadele chiar din clasa a IX-a, când a obținut, alături de echipa sa, premiul cel mare în domeniul fizicii la concursul Ames Space Settlement Design, organizat de NASA, pentru care a susținut o prezentare la Washington DC. Însă acesta avea să fie doar începutul.

Tehnologia evoluează, deci cine știe ce o să fie peste 5-6 ani? Nu consider asta ceva periculos, dar orice lucru în cantitate mare dăunează și trebuie să-ți dai singur seama de chestiunea aceasta

„Apoi, pe parcursul liceului, am reușit să câștigăm împreună în fiecare an. Cu informatica am început în clasa a X-a, când m-am calificat la Olimpiada Națională de IT. În clasa a X-a am obținut și medalia de bronz. Apoi, a început să mă intereseze cât mai mult și mi-am găsit un stagiu ca web designer la o firmă din București. Era și o afacere profitabilă, deci mai făceam și un ban de buzunar. În clasa a XI-a m-am calificat iar la Olimpiada Națională de IT, unde am luat medalia de aur. De asemenea, separat, împreună cu colegii de clasă, am dezvoltat o aplicație pentru Android, cu scopul de a facilita crearea aplicațiilor e-commerce, a magazinelor online. Am mers cu aplicația la Olimpiada Internațională de Inventică din Georgia – Young Inventors Olympiad -, unde am luat locul I, medalia de aur.

Din momentul acela, am început să mă uit la facultăți. Mi-am depus dosarul și în America, și în Anglia. Am fost acceptat la 15 facultăți și am ales Northeastern University din Boston, deoarece m-a atras cel mai mult. Mi-a plăcut, pentru că este o instituție foarte bine cotată în domeniul informaticii”, a povestit Cristian debutul în fascinanta lume a științelor exacte.

Profesorii români, la fel de buni precum cei din America

Tânărul nostru, care se bucură din plin de „visul american” al inteligenței artificiale, a fost extrem de impresionat de profesionalismul și de bunăvoința profesorilor universității la care studiază, dar Cristian consideră că România nu este mai prejos în privinţa dascălilor, care pot face față cu brio provocărilor academice din orice sistem.

„Mi se pare normal că tinerii români pleacă din țară pentru a studia la o facultate care are profesori mai buni. Dar nu avem ce să le reproșăm profesorilor noștri deoarece acolo [în SUA, n.r.], profesorii sunt plătiți cu alt salariu, au resurse, fonduri de la companii și mulți asistenți de curs. Profesorii de la noi ar putea merge acolo, sunt foarte bine pregătiți. (…) Atuul nostru este că suntem muncitori și că zâmbim orice ar fi”.

Se poate spune că Alexandru Cristian reprezintă cu cinste țara noastră, prin prisma inteligenței sclipitoare de care dă dovadă zilnic, dar și a dorinței asidue de muncă și de dezvoltare, iar modestia înnobilează aceste calități. Din acești cinci ani de studiu pe care trebuie să îi parcurgă tânărul, vara anului 2016 este ultima pe care acesta o petrece alături de părinți, întrucât planurile sale de viitor nu îi permit huzurul: va fi asistent de curs, respectiv va candida la trei stagii de practică la companii mari care, pentru mulți, par entități de pe o altă planetă.

Nu vreau să lucrez la un program care să te lase să îți adaugi doi prieteni, în același timp, pe Facebook. Aș vrea să creez ceva care să aibă un impact în vieţile oamenilor

Iar țelul pe care și l-a stabilit ne stârnește admirația: „Eu aș vrea să lucrez pentru o firmă care face ceva bun pentru lume, nu vreau să lucrez la un program care să te lase să îți adaugi doi prieteni, în același timp, pe Facebook. Aș vrea ceva care să aibă un impact. Din câte am observat în ultimul semestru, mă tentează să fiu profesor în acest domeniu, la o facultate, sau să fac cercetare la o firmă mare. Fiecare mare firmă – Microsoft, Facebook, Mozilla (cea din urmă chiar este dedicată cercetării) – are sedii prin lume. În Cambridge, lângă mine, la Massachusetts, sunt foarte multe sedii și pot primi un stagiu la ei. Admir Microsoft, deoarece investesc în cercetare. Google, la fel, au printre cele mai bune cercetări de inteligență artificială din lume. Mozilla, de asemenea. Dar cei de la Mozilla încearcă să aducă cercetarea cu precădere în beneficiul informaticii. Ceea ce nu e un lucru rău. Dar mă interesează mai mult facultățile ce aduc profesori care fac cercetări”.

Sclipitorului tânăr român pasionat de inteligența artificială îi place caracterul pestriț al Americii. El admiră multitudinea de culturi și de mentalități din Lumea Nouă, dar toate acestea îi alimentează dorul de țară, pe care o apreciază din ce în ce mai mult, mai ales pentru că în România „este ceva drag de care nu mă pot despărți”.

Alexandru Cristian Dragomir ne-a oferit o prețioasă lecție de optimism și ne-a arătat că un vis poate fi atins cu multă muncă și dăruire, iar recunoașterea meritelor poate cuceri oceane.

Lucrul cu lumina este cel mai primejdios, pentru că riscă să te orbească. Dar şi cel mai frumos, pentru că promite să te ilumineze. Aceasta ar putea fi una dintre concluziile documentarului “Marian & Victoria Zidaru – artists in light” (artişti în lumină, n.r.), realizat de către Frank Galo şi premiat în iunie 2016 la Hollywood International Independent Documentary Awards, o veritabilă cronică nu doar a strădaniilor celor doi artişti români, ci şi o mărturie – profesiune de credinţă despre sensul creaţiei şi al creatorului. O proiecţie specială este programată la Hollywood, Los Angeles, pe 10 septembrie 2016.

“Eu nu muncesc mult. Muncesc tot timpul. Pentru că tot timpul creez. Tot timpul mă gândesc la obiecte de artă. Chiar şi noaptea. Visez expoziţii, visez obiecte de artă. Este o obsesie. O obsesie care îmi place, care mă absoarbe cu totul”, spune Marian Zidaru la începutul documentarului, cu o sinceritate impresionantă, specifică artiştilor care se contopesc cu propria creaţie. Dar poate că aceasta este definiţia artistului: omul care desfiinţează graniţa dintre profesional şi personal şi trăieşte în no man’s land-ul creaţiei, primind sugestii de la îngeri (“Îngerul este o idee bună”), desprins de realitatea obiectivă, dar sensibil la ea (“Cred că icoana nu este [de pictat] pentru oricine – trebuie să îndeplineşti anumite condiţii”).

Marian Zidaru: îngerul este o idee bună Foto: Mihai Vladu

“În momentul în care creez nu-mi pun probleme matematice. Nu calculez, ci pur şi simplu mă raportez la o stare interioară”, explică Marian Zidaru. În artă nu e loc de contabilitate.

Responsabilitatea gestului permează creaţia cuplului: “Înseamnă foarte multe lucruri atunci când pe o suprafaţă scrii «cer», sau scrii «pământ», sau scrii «orizont». Un băţ pe care scrii «orizont» devine multe lucruri: devine sceptru, devine sabia judecăţii care desparte stânga – dreapta, sus – jos.”

„La început a fost Cuvântul”: Marian şi Victoria Zidaru sunt doi artişti ai energiilor originare

Cei doi artişti şi-au lansat, la jumătatea lunii mai, albumul „Zidaru: Îngeri, tronuri, voievozi”

Este arta o revoltă în faţa ordinii sociale sau o judecată a acesteia? “Locul unui artist în societate este acela de a corecta. Artistul restabileşte mereu ordinea armonică, prin ceea ce propune vizual. Societatea, mereu, are tendinţa să se dezechilibreze şi artistul o echilibrează, fiind tot timpul la extremă cu societatea.”

Acesta este rolul artistului – să atragă atenţia; deci e mereu un semnal de alarmă – şi să ofere soluţii pentru echilibrarea societăţii

Luptă cu morile de vânt, sacrificiu sublim, act necesar? Oricare ar fi răspunsul, calea este una singură, şi nu permite abateri: “Trebuie să fii atent la drumul tău, la idealul tău, să-ţi asumi riscurile, iar la capăt vei vedea, dacă ai nimerit-o sau nu!”.

Ceea ce impresionează la “Marian & Victoria Zidaru – artists in light” este caracterul confesional al relatării – precum episodul în care distrugerea buşteanului, inevitabilă în procesul de creaţie, este echivalată cu un păcat, de care apoi sculptorul se spăşeşte, cu capul în mâini, cerând iertare timp îndelungat obiectului cioplit, pe care l-a “profanat”.

“Suntem doi sculptori, şi niciodată nu ne-am putut permite să lucrăm în materiale nobile. Şi atunci, ca să evit problemele economice, mi-am ales materiale care nu costă nimic, materiale simple, umile, gratis, pe care le găseşti în natură”, remarcă undeva Victoria Zidaru.

Artista Victoria Zidaru

În această naturaleţe luminoasă rezidă şi valoarea – artistică, umană, spirituală – a creaţiei celor doi Zidari cu nume predestinat spre a clădi, cu energia şi prin exemplul lor de râvnă, o nouă realitate.

Atelierul soţilor Zidaru

Marian Zidaru, pictând

Urmăreşte, mai jos, documentarul „Marian & Victoria Zidaru – artists in light”:

Tudor Arghezi (21 mai 1880 – 14 iulie 1967), poet, prozator și ziarist român, a fost omul care considera că „nu e destul să fii bun, ci trebuie să fii bun de ceva”. Se poate spune că poetul a avut o viață tumultuoasă și grea, trecând prin mai multe ipostaze: călugăr, deținut, bijutier sau ceasornicar. Deși a fost interzis de comuniști, Arghezi nu a renunțat niciodată la scris.

Provenit dintr-o familie cu posibilități materiale foarte reduse, copilul Tudor Arghezi s-a văzut pus în situația de a se întreține singur încă de la vârsta de 11 ani, dând meditații. De asemenea, nici de vacanțe nu s-a bucurat, ca orice elev obișnuit, ci a căutat să muncească prestând diverse servicii. Această importantă etapă a vieții, sursă de nostalgie pentru cei mai mulți dintre adulți, i-a lăsat poetului amintiri triste, Arghezi remarcând mai apoi că perioada copilăriei „este cea mai amară vârstă a vieţii. N-aş mai voi să fiu o dată copil”.

De la intimitatea mănăstirii, la aglomerația marilor orașe

Prima mare dramă a vieții, poetul a trăit-o la 19 ani, atunci când tânăra de care era îndrăgostit nebunește – cum altfel? – a murit, iar Arghezi a încercat în compensație să-și găsească liniștea în casa lui Dumnezeu, alegând viața monahală. Decizia lui s-a concretizat în patru ani de călugărie la Mănăstirea Cernica (1900 – 1904) unde intimitatea chiliei l-a ajutat să-și consolideze și să-și fructifice geniul literar.

Tudor Arghezi era convins că „orice viață de om începe de mai multe ori”, drept pentru care, la un an după ce a lepădat straiele mănăstirești, acesta a plecat într-o călătorie în străinătate – în capitala Franței, în Elveția și în Italia, deplasându-se cu motocicleta. Mai departe, poetul s-a mutat la Geneva, unde a scris poezii, a luat parte la cursurile Universității de acolo și a lucrat într-un atelier de inele și capace de ceasuri din aur pentru a se putea întreține. În 1912 a revenit în țară și, până la momentul intrării României în Primul Război Mondial (1916), a publicat versuri și pamflete în „Facla”, „Viața Românească”, „Teatru”, „Rampa”.

Poetul Tudor Arghezi, la biroul său Foto: romaniajournal.ro

Marea Unire nu este de bun augur pentru Arghezi: poetul este închis împreună cu alți 11 confrați și ziariști (între care se numără și Ioan Slavici) în penitenciarul Văcărești, fiind acuzat de pronunțare în favoarea neutralității României în război. Din spatele gratiilor, unde petrece aproape un an, poetul face tot ce poate pentru a-și obține eliberarea, inclusiv compunând mai multe epistole, precum aceasta: „Vă cer iertăciune că Vă scriu. De la întoarcerea Dv. în țară am pornit de mai multe ori să o fac, dar o rațiune de inoportunitate, pe care de data asta izbutesc să o înving, m-a îndepărtat continuu de la impulsul meu spontaneu.

Știţi, poate, că sunt închis, dimpreună cu patru colegi de presă, dintre care unii V-au fost și V-au rămas recunoscători şi devotați. Capriciile rău informate ale unor adversari fanteziști ne-au dus în faţa Curtii Marțiale, care amestecându-ne pe toți în același dosar şi în aceeaşi cauză, ne-a condamnat pentru articole de ziar, scrise sub ocupație, la pedepse în disproporție cu vina noastră – dacă vina a fost – fără să se fi ostenit cineva să se oprească la antecedentele inculpaților și să facă deosebirile de rigoare” (28 august 1919).

Tudor Arghezi a fost şi un gazetar prolific Foto: Mihai Vladu

Pamfletele, pedepsite cu închisoarea

Primul său volum de poezie și-l lansează târziu, la 47 de ani, iar din 1928 coordonează ziarul „Bilete de papagal”, care reprezintă „pânza” lui, pe care-și exprimă contestarea, prin pamflete, a personalităților vremii. Opera lui de căpătâi, „Flori de mucigai”, este lansată în 1931 și exprimă trăirile poetului în anii de detenție. De notat că limba „ascuţită” şi spiritul de independenţă ale lui Arghezi i-au atras acestuia încă o pedeapsă cu închisoarea, în 1943.

„Le-am scris cu unghia pe tencuială
Pe un părete de firidă goală,
Pe întuneric, în singurătate,
Cu puterile neajutate
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat împrejurul
Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan.
Sunt stihuri fără an,
Stihuri de groapă,
De sete de apă
Şi de foame de scrum,
Stihurile de acum.
Când mi s-a tocit unghia îngerească
Am lăsat-o să crească
Şi nu mi-a crescut –
Sau nu o mai am cunoscut.

Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară.
Şi mă durea mâna ca o ghiară
Neputincioasă să se strângă
Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.”

Flori de mucigai

Admirat încă din tinerețe de Macedonski

Spirit rebel, descris de contemporani drept introvertit, Tudor Arghezi a legat totuşi prietenii, dintre care una va dăinui până la finalul vieții, cea cu Gala Galaction (Grigore Pisculescu), pe care-l cunoaște la cenaclul lui Alexandru Macedonski. Creatorul lui „Zdreanță” decide să părăsească cenaclul deoarece Macedonski „intervenea cu pana” în manuscrisele lui.

Tudor Arghezi, împreună cu patrupedul Zdreanță

Arghezi a debutat în poezie în adolescență, iar despre primele sale rânduri, autorul „Rondelurilor” mărturisea cu admirație: „Acest tânăr, la o vârstă când eu gângăveam versul, rupe cu o cutezanţă fără margini, dar până astăzi coronată de cel mai strălucit succes, cu toată tehnica versificării, cu toate banalităţile de imagini şi idei, ce multă vreme au fost socotite, la noi și în străinătate, ca o culme a poeticii şi a artei”.

Când vânzarea cireșelor asigură traiul

După cel de-al Doilea Război Mondial, viața nu a fost mai blândă cu Arghezi și cu familia sa, care au trecut printr-o criză financiară cruntă. Stabiliți pe domeniul „Mărțișor”, membrii familiei nu au avut altă opțiune decât să vândă cireșele din grădină pentru a avea bani de mâncare. Cu toate acestea – sau poate tocmai graţie acestei „binecuvântări deghizate” -, inspirația nu a încetat să-l viziteze pe poet, care a scris chiar și atunci când a fost interzis de regimul politic nou instaurat.

Fiul maestrului, Baruțu Arghezi, a povestit, în cadrul unui interviu, că sărăcia l-a forțat pe tatăl său să scrie pe orice apuca: „La un moment dat, tata nu mai avea nici măcar hârtie de scris. A fost silit să scrie cu creionul pe hârtie de WC, care atunci se mai găsea sub formă de pachete dreptunghiulare, găurite într-un colţ de un fir de sârmă”.

Considerat de către unii „dușmanul poporului” și de către alții „poet național”, Tudor Arghezi a fost înmormântat cu funeraliile naționale cuvenite, în 1967. Poetul este una dintre cele mai mari comori literare pe care le-a dat România, iar în această privință, creația argheziană reprezintă o dovadă de necontestat.