Lecția unei mame despre eșec și creștere

Delia își iubește fiul, pe Paul, mai presus de orice. Îl protejează, îl ghidează, îi netezește drumul ori de câte ori viața îi pune obstacole în cale.

Dacă Paul uită să-și facă tema, Delia îi amintește și chiar îl ajută să o termine. Dacă are o problemă la școală, Delia vorbește în locul lui cu cei ce pot fi de ajutor. Dacă se teme să încerce ceva nou, Delia intervine pentru a-l scuti de orice disconfort.

Fiecare eșec posibil al lui Paul este resimțit de Delia, ca și cum s-ar fi petrecut deja, și ca un eșec personal. Ea face tot ce poate pentru a-l împiedica să treacă printr-un moment greu.

Fără să își dea seama, tocmai această iubire intensă, această grijă fără limite, acest impuls de protejare permanentă, îl împiedică pe Paul să învețe lecțiile esențiale ale vieții.

Eșecul nu este un capăt de drum

Eșecul nu este un capăt de drum, ci o parte esențială a dezvoltării. Copiii care nu sunt lăsați să greșească nu învață să fie independenți, nu își dezvoltă reziliență și nu își construiesc încrederea în sine. Dacă un părinte își asumă mereu rolul de salvator, copilul va rămâne dependent de el și va ajunge să se teamă de orice provocare.

Să ne retragem, treptat

Pentru a-și ajuta cu adevărat copilul, Delia trebuie să învețe să se retragă treptat. În loc să intervină imediat, poate să îi ofere lui Paul spațiu pentru a lua decizii, pentru a experimenta consecințele propriilor alegeri și pentru a găsi soluții. Sprijinul ei trebuie să fie unul emoțional, nu unul care îl privează de responsabilitate.

Decizii grele, decizii necesare

Astăzi, Delia a luat o decizie grea, dar necesară. A ales să nu mai intervină imediat când Paul se lovește de dificultăți. A hotărât ,,să fie împreună cu el, nu mereu în locul lui”. Și-a promis că va fi acolo să-l sprijine, dar fără să-i rezolve problemele cum ai clipi.

Va fi greu să se abțină, desigur, va fi greu să nu intervină la fiecare obstacol, dar știe că asta îl va ajuta pe Paul să crească. A hotărât să-l lase să trăiască atât lucrurile bune, cât și pe cele dificile. A hotărât să îi permită să se bucure de propriile-i reușite, dar să învețe și din greșeli. Să descopere că e capabil, puternic și pregătit pentru viață.

Uneori, cea mai mare dovadă de iubire este să-l lași pe copil în unele momente din viață să învețe singur.

-Oh, mama! Mă tem uneori de ceea ce simt! Mă tem de emoții, nu știu ce să fac cu ele.

Ce ar putea face Ecaterina? S-a așezat lângă fiica ei și a început să povestească:

Hmmm… Emoțiile nu au glas, însă ele comunică cu noi mai profund decât orice cuvânt rostit. Dacă ne-am opri și le-am „asculta”, am descoperi că fiecare emoție are un mesaj, o lecție, o chemare spre conștientizare și evoluție. Departe de a fi doar reacții spontane, ele, emoțiile noastre, sunt ghizi interiori care ne pot ajuta să ne înțelegem mai bine și să ne trăim viața cu adevărat.

Frustrarea, acea stare de nemulțumire care ne apasă pieptul, nu este dușmanul nostru. Dacă ar putea vorbi, ne-ar spune: ,,Sunt aici ca să te fac să mergi înainte! Nu sta blocat, folosește-mă ca pe un combustibil pentru schimbare.” Este o energie care ne împinge să depășim obstacolele, să căutăm soluții, să ne dezvoltăm.

Frica, acea emoție care ne face inima să bată mai repede, ne-ar șopti: ,,Sunt reală doar atât cât mă lași tu să fiu. Te pun în alertă, dar nu sunt o sentință. Nu mă lăsa să te controlez, ci folosește-mă ca pe un semnal că trebuie să fii atent, nu să te oprești.” Frica ține de instinctul nostru de supraviețuire, dar nu trebuie să ne paralizeze, ci să ne pregătească pentru ceea ce urmează.

Tristețea ne-ar învăța să acceptăm pierderile, să ne recunoaștem vulnerabilitatea: ,,Sunt doar un profesor. Simte-mă, acceptă-mă, apoi dă-mi drumul. Când o vei face, vei înțelege ce este cu adevărat important pentru tine.” Tristețea ne dă răgaz să reflectăm, să ne recăpătăm echilibrul și să ne descoperim puterea de a merge mai departe.

Anxietatea, de multe ori percepută ca o povară, ne-ar spune cu sinceritate: ,,Sunt doar un semnal, nu o condamnare. Respira adânc, reechilibrează-te, ai curaj să pășești în necunoscut. Poți să o faci!” Este o invitație la auto observare, la conștientizare, la găsirea unor mecanisme de adaptare mai eficiente.

Bucuria, acea emoție pe care toți o căutăm, ne-ar lua de mână și ne-ar împinge să ne așezăm în  prezent: ,,Îmbrățișează-mă cât sunt aici! Viața e minunată, deschide ochii, alege să vezi binele din jur.” Bucuria ne reamintește că fericirea nu este doar un scop, ci o stare care poate fi cultivată în fiecare moment.

Furia, adesea privită ca o emoție negativă, ar dezvălui un alt adevăr: ,,Sunt gardianul tău. Mă ridic să te protejez, să-ți arăt că ai limite ce trebuie respectate. Spune STOP!” Este un semnal că ceva nu este în regulă, că valorile noastre sunt amenințate, și ne împinge să acționăm pentru a restabili echilibrul.

Speranța, acel fir subțire de lumină chiar și în cele mai întunecate momente, ne-ar zâmbi blajin: ,,Nu plec niciodată, sunt aici. Indiferent cât de grea este noaptea, răsăritul va veni.” Speranța ne dă forța de a continua, de a crede în schimbare și în bine.

Pacea, acea stare de liniște interioară pe care o căutăm cu toții, ne-ar împărtăși un secret simplu: ,,Sunt cu tine mereu. Doar oprește zgomotul din jur, din mintea ta, și mă vei găsi.” Ea vine din acceptare, din echilibru, din armonie cu sine și cu lumea.

Iar dragostea, poate cea mai puternică emoție dintre toate, ne-ar încuraja: ,,Sunt bătaia de inimă a universului, cea care vindecă, care apropie sufletele. Lasă-mă să te călăuzesc spre ce e adevărat și bun.” Dragostea este forța care ne dă sens, care ne face să ne simțim conectați, să trăim cu rost.

Emoțiile sunt mai mult decât stări trecătoare. Ele sunt sfetnici, povățuitori, gardieni și pavăză. Dacă le ascultăm, ne pot ghida spre o viață mai autentică, mai înțeleasă, mai împăcată. Tot ce trebuie să facem este să le acceptăm, să le înțelegem mesajul și să le folosim ca trepte spre auto cunoaștere și evoluție.

„Copiii trebuie învățați cum să gândească, nu ce să gândească” ne spune antropologul Margaret Mead

În era digitală, copiii noștri sunt, în mare parte, consumatori.

E un adevăr.

Accesul rapid la tehnologie le oferă un flux constant de informații, jocuri și conținut video, ceea ce îi transformă în utilizatori pasivi. Platformele de socializare, aplicațiile și videoclipurile scurte îi captivează, dar rareori le stimulează creativitatea.

Totuși, există și copii care devin creatori.

Unii scriu povești, desenează digital, programează jocuri sau creează conținut video original. Diferența o face educația și încurajarea explorării. Dacă sunt ghidați corect, copiii pot folosi tehnologia nu doar pentru consum, ci și pentru a-și exprima ideile.

Copiii pot fi atât consumatori, cât și creatori. Creatori. Și noi îi dorim așa. Responsabilitatea noastră, ca adulți, este să-i îndrumăm spre un echilibru, astfel încât să nu fie doar spectatori ai lumii digitale, ci și arhitecții ei.

Ca părinte, poți face multe pentru a încuraja copilul să fie un creator, nu doar un consumator al tehnologiei. Vrei și tu câteva idei?

Oferă tu alternative creative: încurajează-l să scrie povești, să deseneze, să construiască sau să creeze conținut propriu, în loc să petreacă ore întregi pe platforme de divertisment pasiv.

Folosește tehnologia ca un instrument de creație: există aplicații și programe care permit editarea video, programarea de jocuri, compunerea de muzică sau designul grafic. Ajută-l să descopere aceste resurse și să le folosească productiv.

Fii tu un model pozitiv: dacă tu folosești tehnologia în mod creativ (scrii, fotografiezi, creezi proiecte), copilul va învăța prin exemplu și va fi mai motivat să facă la fel.

Stabilește limite echilibrate: nu interzice tehnologia (fructul oprit este cel mai dorit…), dar setează reguli clare pentru a evita consumul pasiv excesiv. De exemplu, pentru fiecare oră de consum, propune o activitate creativă. Cu tine, cu prietenii, cu tovarășii de la clubul de pictură.

Încurajează curiozitatea și explorarea: oferă-i cărți, cursuri derulate în persoană sau materiale educative care să îi dezvolte imaginația și abilitățile practice. Înscrierea la cluburi de artă, de prim ajutor, robotică sau scriere creativă, cor, gătit, teatru și câte și mai câte reprezintă soluții excelente.

Ce mai citim pe această temă?

„The Shallows: What the Internet Is Doing to Our Brains” – Nicholas Carr

Cartea explorează cum internetul modifică modul în care gândim, învățăm și creăm, argumentând că expunerea excesivă la conținut pasiv poate limita creativitatea copiilor.

„Copiii digitali. Cum să-ți crești copilul în lumea actuală” – Gabriela Maalouf

O carte practică ce oferă sfaturi pentru părinți despre cum să își ajute copiii să folosească tehnologia într-un mod echilibrat, stimulând creativitatea și gândirea critică.

„Creierul copilului tău. 12 strategii revoluționare pentru a cultiva mintea în dezvoltare a copilului tău” – Daniel J. Siegel & Tina Payne Bryson 

Cartea explică modul în care tehnologia și mediul influențează dezvoltarea creierului copilului și oferă strategii concrete pentru a-l ajuta să devină mai creativ, autonom și echilibrat emoțional.

Toate sunt o alegere excelentă pentru părinții care vor să înțeleagă mai bine cum să sprijine creativitatea și dezvoltarea sănătoasă a copilului lor în era digitală.

Noi vrem să înțelegem mai bine tot ce ține de sfera digitală. Tu?

Explozia frustrării

-NUUUUUU, nu!, mi-a ieșit oribil, urăsc girafa asta, nu sunt în stare să desenez o girafă!

Hârșșștiiiiiiii! Sunet de foaie ruptă. Ai auzit și tu?

Cum reacționăm ca părinți?

Stai puțin, nu te grăbi! Vrei să-i spui copilului tău perfecționist că vrei să-l ajuți? Păi… nu va ajuta, mai mult ca sigur! Transformi totul în discuție despre tine (tu știi și tu poți), iar el are nevoie să își reconfirme că el poate! Așa că mă gândesc că ar fi bine să mergi spre fiul tău și să îi spui cu o voce mică: ,,Ajutor?” (adică: ai avea nevoie de ceva ajutor?). Chiar așa, un singur cuvânt: ,,Ajutor?”

Ce să facem dacă spune NU sau DA?

Dacă spune NU, este un nu ferm. Dacă spune DA, atunci implică-te cât mai puțin posibil, cât mai delicat, și dă-i puterea să încerce iar. Folosește-te de nonverbal: arată-i fața ta tristă care înțelege prin ce trece, spune ce vezi: ,,nu a fost să fie de data asta”, fii gutural: mmmmm, ufff, mdaaa, îhhhh. Empatizează nonverbal cu ceea ce simte acum, în dorința sa de a crea ,,desenul perfect”. Așa ne putem ajuta copiii să stea cu frustrarea, să învețe să o tolereze și să o depășească.

Frustrarea și rolul său în dezvoltare

Frustrarea este o emoție naturală, dar greu de gestionat, mai ales pentru copii. Este sentimentul care povestește așa: ai vrea să obții un rezultat, dar ceva te împiedică. În fața eșecului, un copil poate deveni furios, dezamăgit sau chiar poate să renunțe cu totul. Dar tocmai aici este cheia rezilienței – capacitatea de a încerca din nou, de a învăța din greșeală și de a nu se lăsa copleșit de emoție.

Cum îi ajutăm pe copii să fie rezilienți?

Ce putem face noi ca părinți? Să fim alături de ei fără să îi grăbim, să îi lăsăm să experimenteze frustrarea fără să le oferim imediat soluția. Copiii trebuie să simtă că frustrarea nu este un capăt de drum, ci doar o etapă în procesul de învățare. Să le arătăm că eșecul nu este un dușman, ci un profesor care ne ajută să creștem.

Lecția finală

În final, când copilul reușește să își stăpânească frustrarea și să încerce din nou, fără presiune și fără panică, învață o lecție esențială: că poate să facă față greutăților și că nu trebuie să fie perfect pentru a fi valoros. Asta este adevărata reziliență!

După câteva momente de liniște se așază din nou la masă și ia o altă foaie. Cu un oftat ușor, dar cu determinare, începe să traseze din nou conturul girafei. Mama îl privește cu ochi plini de încredere, fără să intervină, doar oferindu-i siguranța că poate reuși. Încet, frustrarea se transformă în curaj, iar curajul în progres. Mmmmm…Ce girafă gro-za-vă!

Știm cu toții cât de important este să stabilim limite clare pentru copii. Dar, oare, ne întrebăm câteodată ce înseamnă de fapt acest lucru cu adevărat? Nu sunt doar niște reguli reci, ci moduri prin care le arătăm copiilor că îi iubim și că vor crește într-un mediu sigur și stabil.  

Hai să vedem cum!

Limitele nu sunt întrebări – sunt afirmații clare

Îți amintești momentele când spui: „De ce îți lovești sora?” sau „Nu e bine să sari în pat, nu-i așa?” Crezi că aceste întrebări îi ajută pe copii să înțeleagă ce trebuie să facă? Nu cumva le dăm senzația că pot alege ce să facă, în funcție de cum răspund? Dacă îi pui copilului astfel de întrebări, îl faci să creadă că este loc de negociere. De fapt, ai vrea ca el să înțeleagă că nu este voie să lovească sau să sară în pat. Așadar, de ce nu înlocuim întrebările cu afirmații clare? „Nu lovim pe nimeni” sau „Nu sărim în pat” sunt expresii mult mai eficiente decât un „Nu-i așa?” care doar pune totul la îndoială.

Copiii au nevoie de un mediu sigur, și nu de o mulțime de întrebări

Te-ai întrebat vreodată de ce copiii se simt mai confortabil atunci când au reguli clare? Când le stabilim limite clare, le oferim un cadru sigur, în care ei pot înțelege ce se așteaptă de la ei. Asta le dă încredere și îi ajută să se simtă protejați. Copiii au nevoie ca noi să fim lideri pentru ei, să știe că pot conta pe noi să le oferim un mediu stabil și sigur.

Cerere fermă și clară: acesta este respectul!

Știm că uneori copiii pot fi supărați, dar ce ne dorim cu adevărat să înțeleagă? Că pot lovi pe cineva pentru că sunt furioși? Sau că există alte modalități de a-și exprima emoțiile? Când spui „De ce îți lovești fratele?”, oare nu te întrebi dacă asta nu creează confuzie? Copilul poate înțelege că „da, poate lovi, deși nu e frumos”. Ce-ar fi să spunem în schimb „Nu este acceptabil să îți lovești fratele. Știu că ești supărat, dar te rog să îți exprimi furia altfel.” Asta e o limită clară și fermă, care nu lasă loc de negociere.

Limitele clare sunt pentru siguranța lor

Știi ce simt copiii atunci când nu sunt siguri de regulile din casă? Nesiguranță.

Când spunem „Este exclus să sari în pat”, le oferim un mesaj clar, care nu lasă loc de interpretare. Nu e oare mai bine să fim direcți și fermi pe poziție, decât să lăsăm loc de întrebări? Iar dacă le spunem „Te rog să sari afară, și te rog să nu sari în pat”, le arătăm că le respectăm dorințele de a se juca, dar punem limitele unde trebuie. În felul acesta, copiii înțeleg că regulile nu sunt negociabile.

Limita este despre respect, nu despre indulgență

Ai observat cum uneori, fără să vrem, cedăm în fața comportamentelor nepotrivite ale copiilor? De ce se întâmplă asta? Oare nu e mai important să impunem respect, decât să lăsăm copilul să creadă că „e ok” să lovească? Dacă îi spui „De ce ți-ai lovit fratele?”, copilul poate ajunge să creadă că există un motiv valid pentru comportamentul său. În schimb, spui: „Nu este permis să îți lovești fratele. Te rog să îți exprimi supărarea într-un alt mod!”

Clar, ferm, fără interpretări.

E timpul să concluzionăm:

Este adevărat că dacă suntem hotărâți în stabilirea limitelor, copiii vor înțelege mai clar ce așteptăm de la ei. Limitele nu trebuie să fie întrebări, ci afirmații clare, care nu lasă loc de negociere. Când punem reguli clare, le arătăm copiilor că îi respectăm și că vrem să îi protejăm. Le oferim un cadru sigur și stabil, în care să se poată dezvolta. Nu trebuie să fim indulgenți când vine vorba de comportamente nepotrivite. Trebuie să fim fermi, iubitori, iar acest lucru va crea un mediu de încredere în care copiii vor învăța să se comporte cu respect.

În ultima vreme, discuțiile despre alimentație tind să se concentreze pe o diviziune simplificatoare: mâncarea este fie „sănătoasă”, fie „nesănătoasă”. Ne organizăm listele de alimente „permise” și „interzise”, păstrând o perspectivă rigidă asupra a ceea ce ar trebui să mâncăm. Pare că discutăm doar în acești termeni, în ultima vreme, despre hrană. O facem cu și spre copiii noștri, frecvent și insistent.

Dar mâncarea este mai mult decât un simplu combustibil pentru corp – este un element profund al existenței noastre!

Ar fi bine să privim mâncarea- măcar din vreme în vreme- dintr-un unghi diferit, mai ales atunci când ne educăm copiii despre relația lor cu aceasta. 

Creativitate

Mâncarea este creativitate: de la culorile vibrante ale fructelor și legumelor până la actul de a combina ingrediente în moduri surprinzătoare, prepararea hranei este o formă de artă. Este o cale de a experimenta și de a ne exprima.

Cultură

Mâncarea este cultură și conectare. Bucatele reflectă istoria și tradițiile popoarelor, devenind un pod către alte lumi. Gândiți-vă la plăcerea de a descoperi gusturi noi într-o călătorie sau de a prepara o rețetă veche alături de familie!

Grijă și iubire

De asemenea, mâncarea este grijă. Preparând un fel de mâncare pentru cineva,  transmitem dragoste și atenție. Ea creează amintiri prețioase: mirosul unei plăcinte proaspete, pocnetul castanelor sau semințelor de dovleac, pe sobă, gustul inconfundabil al tocănițelor mamei tale….Mmmmmm…Toate acestea inspiră dragostea și grija de care ai (sau ai avut) parte.

Sărbătoare

Nu putem ignora faptul că mâncarea este celebrare și confort. De la torturile aniversare la supele calde în zilele reci, ea ne oferă alinare și bucurie. Este, de asemenea, o cale de vindecare – un bol de supă caldă poate fi un medicament simplu, dar puternic. Supa de pui este și pentru suflet, nu-i așa?

În esență, mâncarea este o aventură, o întâlnire cu noi înșine și cu ceilalți. Ea deschide drumul spre grija de sine, spre ideea de prietenie și sentimentul de apartenență. Poate este timpul să ieșim din „căsuțele” pe care scrie ,,sănătos-nesănătos” și să redescoperim dimensiunea profundă a hranei.

Ce este mâncarea? Mâncare este cultura, conectare, grija, amintiri, sărbătoare și Sărbători, confort, plăcere, vindecare, aventură, conectare, grija de sine, prietenie, apartenență.

Să (re)învățăm să vorbim despre mâncare ca despre o sursă de conexiune și iubire. Creăm astfel rădăcini, aduceri aminte pline de emoții, predăm ștafete importante spre fiii și fiicele noastre și întregim ideea minunată de familie.

Tonul vocii noastre cântărește mai mult decât ne-am putea imagina

Atunci când vorbim cu cineva, tonul vocii noastre cântărește mai mult decât ne-am putea imagina. De multe ori, chiar dacă intențiile noastre sunt bune, felul în care alegem să spunem lucrurile lasă urme adânci în sufletul celuilalt. Un ton aspru sau neglijent poate rămâne în mintea celor ce ne ascultă; momente care dor, evocate iar și iar, pun bolovani pe umeri, mai mult decât am fi dorit vreodată. Acele momente pot deveni răni emoționale, greu de vindecat, o amintire a unui gest sau a unui cuvânt spus fără prea mult gând.

,,Tonul face muzica”, iar în viața de părinte, acest adevăr devine și mai profund. În relația cu copiii, fiecare cuvânt rostit, fiecare gest și fiecare privire contribuie la melodia pe care o compunem noi, părinții, în inima lor.

Vorba dulce mult aduce!

Este esențial să fim atenți nu doar la ceea ce spunem, ci și la cum o spunem. Așa cum ne spune și un vechi proverb, ,,Vorba dulce mult aduce.” Copiii sunt ca niște bureți emoționali, absorbind nu doar cuvintele, ci și tonul, energia și intenția din spatele lor. Vorbele noastre pot fie să-i inspire și să le dea aripi, fie să-i facă să se simtă mici și neînsemnați. Toți cei din jurul nostru, inclusiv copiii noștri, poartă în ei lupte, frici și dorințe pe care, de multe ori, nu le vedem.

În orice conversație, dar mai ales în relația cu cei mici, alege să vorbești cu bunătate. Alege să vorbești cu empatie, cu blândețe și cu căldură. Amintește-ți că vorbele tale au puterea de a vindeca, de a mângâia și de a arăta că îți pasă. La finalul zilei, ceea ce își vor aminti copiii nu vor fi doar cuvintele tale, ci felul în care i-ai făcut să se simtă. Iar pentru un părinte, cel mai frumos dar pe care îl poate oferi este siguranța emoțională și iubirea necondiționată, transmise prin ton, gesturi și atenție.

Bunica Smaranda are cele mai bune povețe. Mereu ne întoarcem cu tolba plină de cuvinte înțelepte după ce o vizităm. Ieri ne-a vorbit despre recunoștință. Despre diferența dintre ,,…haide, spune mulțumesc” și ,,simți tu să spui mulțumesc”. 

Recunoștința se învață și se exersează.

Chiar așa? Să vedem cum:

Când îi învățăm pe copiii noștri despre recunoștință, trebuie să mergem dincolo de simplul cuvânt „mulțumesc”. Recunoștința nu este doar o expresie verbală, ci un sentiment profund care vine din interior și care aduce o împlinire autentică. Este important să le arătăm copiilor noștri ce înseamnă să simți recunoștința – acea căldură blândă care îți umple inima atunci când vezi gesturile de bunătate din jurul tău.

Când noi facem lucruri bune pentru ceilalți sau le spunem cuvinte care îi bucură, avem ocazia să le vedem reacțiile. Zâmbetele lor, privirile pline de mulțumire sau chiar liniștea plăcută care urmează unui gest apreciat ne împlinesc și mai mult. Conexiunea și acel schimb nevăzut de emoții pozitive, ne face să ne simțim apropiați, ,,în legătură” cu cei din jur. În astfel de momente, parcă întreaga noastră ființă simte căldură – în inimă, în corp – și ne umple de bucurie.

Ai simțit vreodată acest lucru alături de prietenii tăi? Îți amintești cum te-ai simțit atunci? Când cineva face un lucru bun pentru mine, simt că sunt văzut, cunoscut și apreciat. Este o senzație minunată, una care mă face să vibrez de bucurie. Uneori, lucruri mici pot aduce această mare emoție. Uite, mai ții minte când veneam cu brațele pline de lucruri, iar tu m-ai așteptat și mi-ai deschis poarta? M-am simțit foarte recunoscătoare pentru că ți-a păsat de mine și m-ai ajutat. Sau azi, când o doamnă la poștă mi-a spus că am geanta deschisă… ar fi putut să treacă pe lângă mine fără să spună nimic, dar a ales să fie grijulie. Am simțit o recunoștință autentică, iar când i-am spus „mulțumesc”, acel cuvânt era mai mult decât un simplu gest de politețe. Era încărcat de bucurie și de un sentiment profund.

Recunoștința vine din interior și se construiește în timp, cu răbdare și atenție. Așa ne-a spus Bunica Smaranda. Recunoștința nu poate fi impusă prin presiune sau prin crearea sentimentului de vinovăție. Se naște din experiențe care te fac să vibrezi, din momente care te apropie de oameni și îți deschid inima. Este o lecție care începe din copilărie și care crește pe măsură ce creștem și ne maturizăm. Cu fiecare mică poveste, fiecare gest, fiecare discuție, plantăm semințele recunoștinței în sufletele copiilor noștri, ajutându-i să crească frumos, empatici și conectați la cei din jur.

Suntem toată ziua în rolul de părinți așa că suntem într-o călătorie plină de provocări, presărată cu momente în care ne întrebăm dacă luăm deciziile corecte pentru copiii noștri. Oare e bine așa? Oare am făcut bine? 

În ultimul deceniu, tot mai mulți părinți au îmbrățișat ideea de educație cu blândețe, un stil bazat pe empatie, conectare și respect reciproc. Bun. Foarte bine. Întrebarea este: unde se termină blândețea și unde începe permisivitatea? Cum putem să le oferim copiilor libertate, fără să renunțăm la limitele necesare pentru dezvoltarea lor sănătoasă?

Blândețe

A fi un părinte blând înseamnă să construiești zi de zi o relație în care copilul se simte înțeles și respectat și să impui limite clare, într-un mod empatic și ferm.

Spre exemplu, atunci când copilul refuză să se culce, un părinte blând ar putea spune: „Știu că ți-ai dori să mai stai treaz, însă este timpul să mergem la culcare. Știu că este greu să te oprești din ce faci, dar mâine dimineață te vei simți mult mai bine odihnit. Uite, te ajut să închizi activitatea.” Copilul învață că regulile există pentru a-l proteja și, totodată, că emoțiile lui contează.

Permisivitatea

Pe de altă parte, permisivitatea apare atunci când părintele renunță la limite, din dorința de a evita conflictele sau de teama de a părea prea autoritar. Un părinte permisiv, confruntat cu aceeași situație, ar putea ceda insistențelor copilului și i-ar spune copilului care se revoltă, ridică tonul, începe să plângă, se îmbufnează: „Bine, mai stai cât vrei.”

Poate părea un gest de iubire și înțelegere (oare?), dar în realitate lipsa limitelor creează confuzie și nesiguranță. Cum ar putea copilul să se simtă în siguranță dacă totul depinde de dorințele sale, iar părintele pare lipsit de hotărâre (pentru că așa suntem percepuți)?

Este o diferență esențială între blândețe și permisivitate: cum gestionează adultul regulile? Părintele blând stabilește limite, dar o face cu respect și empatie. ca un adevărat lider. În schimb, părintele permisiv cedează în fața copilului, renunțând la rolul său de ghid. A fi blând nu înseamnă să spui „da” la orice, ci să oferi un echilibru între libertatea copilului de a-și exprima emoțiile și nevoia lui de a învăța să respecte limitele.

Putem să fim blânzi fără să devenim permisivi?

Da, desigur. Totul începe cu stabilirea unor limite clare, comunicate într-un mod cald și respectuos. De exemplu, atunci când copilul insistă să mănânce turta dulce înainte de cină, îi putem spune: „Nu putem mânca acum, însă păstrăm turta dulce pentru desert, să știi!” În același timp, este esențial să validăm emoțiile copilului: „Știu că ești dezamăgit că nu mai putem rămâne în parc. Este greu să te oprești din ce-ți place, nu-i așa?” Valorizarea sentimentelor copilului îl ajută să înțeleagă că dorințele sale sunt importante, dar și că există un context mai larg în care acestea trebuie să se încadreze.

Poate cel mai important lucru este să respectăm regulile pe care le stabilim. Nu putem avea ,,zile și zile”, nu putem avea ,,dublă măsură”. Dacă ora de culcare este la 8 PM, părintele blând menține această regulă, cu fermitate. Consistența este cheia, pentru că îi oferă copilului un sentiment de siguranță.

A fi un părinte blând înseamnă, așadar, să echilibrezi fermitatea cu empatia. Este un proces care cere răbdare (RĂBDARE!) și încrederea că limitele nu sunt o piedică pentru iubire, ci o expresie a acesteia. Permisivitatea, deși poate părea mai ușoară pe moment (și este o alegere ușoară), îl lasă pe copil fără ghidajul de care are nevoie.

Care dintre aceste stiluri îl va pregăti mai bine pe copil pentru viață? Răspunsul este clar: blândețea fermă, care construiește o relație sănătoasă între libertate și responsabilitate.

Mihai, un băiețel de cinci ani cu ochii care sclipesc de încântare și genunchii prăfuiți, se dădea pe tobogan cu o energie nesfârșită. Așa este la 5 ani, energia ta e nesfârșită! De fiecare dată când ajungea jos, chicotea încântat și urca grăbit scările pentru o nouă tură. Vâjjjjjjjjj! În jurul lui, alți copii alergau, râdeau și își chemau părinții să privească. ,,Uite, mami, uite!” Mama lui Mihai, Ana, urmărea zâmbind cum băiatul ei se bucura de fiecare moment.

„Mihai, mai avem zece minute, apoi trebuie să plecăm acasă!”, îl anunțase ea cu blândețe cu ceva timp în urmă. El o privise fugitiv, cu o expresie aceea: ,,am înțeles”, dar minutele trecuseră, și acum, când i-a spus din nou că e timpul să plece, Mihai nici măcar nu s-a mai opri să o privească. „Încă o dată, mami! Doar încă o dată!”, strigă el, fără să încetinească.

Ana oftă ușor. Îi era greu să-l întrerupă, văzând cât de fericit era. Dar era târziu, iar cina trebuia pregătită. În plus, se apropiau orele de culcare, iar Mihai avea nevoie de rutină….. Se apropie de el, încercând să-i atragă atenția. „Mihai, mami, știu că îți place mult aici, dar e timpul să mergem acasă.”

„Nu vreau!” răspunse băiatul, făcând o grimasă.

Ana se aplecă și încercă să îi explice cu răbdare, dar Mihai deja își îndreptase atenția spre o băltoacă de lângă țâșnitoare, în care își dorea să sară. Mama își simți răbdarea încercată, dar mai mult decât atât, începu să se frământe. „Cum să-l abordez, cum să-l fac să înțeleagă fără să plângă sau să se supere? De ce e atât de greu pentru el să plece din parc?”, își spunea Ana în sinea ei, încercând să găsească o soluție.

Trecerea de la o activitate la alta

Iată un moment delicat pentru copii! Oprirea jocului pentru a merge la masă, plecarea din parc sau încheierea unei activități preferate pentru a începe alta poate să îi frustreze, să îi facă să devină rezistenți sau chiar să izbucnească în plâns. Această dificultate nu vine dintr-o simplă dorință de a se opune, ci dintr-un amestec de emoții intense, lipsa unui simț al timpului bine dezvoltat și implicarea profundă pe care o au în prezent. Pentru un copil, a renunța la ceva care îi aduce bucurie înseamnă a se separa, fie și temporar, de o sursă de confort și siguranță. Ei nu înțeleg încă ideea că „mai târziu” este o promisiune concretă. Tot ce știu este că ceea ce îi face fericiți acum trebuie să se oprească, iar asta poate părea definitiv și copleșitor. E tare greu să te desparți de ceea ce îți place!

Momentul prezent

Copiii trăiesc cu intensitate momentul prezent, iar asta îi face să fie complet absorbiți de ceea ce fac. Când cineva le cere să schimbe direcția, pare o întrerupere brutală a ceea ce trăiesc acum. Mai mult decât atât, creierul lor încă învață să proceseze emoții complicate și să le gestioneze, așa că nu este surprinzător că aceste tranziții pot declanșa reacții puternice. Și noi, ca adulți, simțim uneori un disconfort atunci când trebuie să lăsăm ceva familiar sau plăcut, dar avem capacitatea de a raționa și de a vedea imaginea de ansamblu. Pentru copii, această abilitate se construiește treptat, cu sprijin și înțelegere.

Pentru a-i ajuta să facă față mai bine acestor momente, este esențial să le validăm emoțiile. Când li se cere să se oprească, să le spunem „…știu că îți este greu să pleci acum. Îți place foarte mult să te joci aici, nu-i așa?” îi poate face să se simtă înțeleși și mai puțin singuri în această provocare. E important să rămânem calmi și fermi atunci când le spunem ce urmează. Tonul nostru trebuie să transmită siguranță și hotărâre, nu autoritate sau iritare. De exemplu, putem spune simplu: „…e timpul să mergem acasă acum. Știu că este greu să te oprești, dar mâine te vei putea juca din nou.”

Copiii au nevoie de timp pentru a procesa schimbările. Oferindu-le un avertisment – „Mai avem cinci minute de joacă, iar apoi mergem să mâncăm” – îi ajutăm să se pregătească mental pentru ce urmează. Dacă adăugăm un reper concret, cum ar fi „Mai ai două ture cu bicicleta, apoi plecăm”, tranziția devine mai ușor de înțeles. Este la fel de important să le explicăm că separarea nu este definitivă. Uneori, doar să le spunem „te vei putea juca din nou cu jucăria mâine” sau „parcul va fi aici și data viitoare” le oferă o ancoră emoțională, un fel de promisiune liniștitoare.

Ce urmează?

În loc să ne concentrăm pe ceea ce trebuie să se termine, putem îndrepta atenția copilului spre ceea ce urmează. Putem spune: „după ce ajungem acasă, citim povestea ta preferată” sau „când terminăm cina, te poți juca cu puzzle-ul tău.” Această redirecționare ajută copilul să accepte mai ușor schimbarea, deoarece se simte atras spre ceva ce îi face plăcere.

Un exemplu simplu poate ilustra cât de mult contează răbdarea și empatia. Dacă un copil nu vrea să plece din parc, îi poți spune: „Știu că îți este greu să pleci. Te distrezi foarte bine aici, nu-i așa? Mai ai timp pentru două ture de cățărare, iar apoi mergem. Panoul de cocoțat va fi aici și data viitoare.” În loc să se simtă grăbit sau forțat, copilul simte că îi sunt respectate sentimentele și că i se oferă spațiu pentru a se pregăti de plecare.

Tranzițiile sunt dificile, dar cu răbdare, empatie și o abordare calmă, le putem face mai ușor de gestionat. Înțelegerea emoțiilor copiilor, oferirea de explicații clare și crearea unui sentiment de predictibilitate îi ajută să navigheze prin aceste momente cu mai multă încredere. Și, mai presus de toate, îi ajutăm să învețe că separarea de o activitate plăcută nu este o pierdere, ci doar o pauză temporară care poate face loc unor alte momente frumoase.

Ana și Mihai pășesc spre casă discutând planurile serii. Și ce zi grozavă de joacă va fi mâine!

Într-o seară liniștită de noiembrie, Ana stătea alături de fiica ei, Irina, pe canapeaua din sufragerie. Ceai și chec și poftă de vorbă!

Irina are 12 ani și este destul de neliniștită în ultima vreme: ,,…ce-i cu prieteniile?….cum să fac să fiu bine într-o prietenie?”. Întrebările acestea apar tot mai des. Mama ei a găsit acum momentul cel bun în care să rostească și să desțelenească:

– Irina, știi, prietenia e ca un drum cu două sensuri, a început Ana cu o voce blândă. Dacă vrei ca prietenii tăi să te trateze cu bunătate și respect, trebuie mai întâi să oferi aceste lucruri. Nu poți aștepta să primești fără să dăruiești. Este un schimb continuu – de grijă, de cuvinte frumoase, de sprijin.

Irina a dat din cap, atentă.

– Dar, să știi, prietenii tăi sunt și ei oameni! Uneori, dacă nu-ți zâmbesc sau nu vorbesc prea mult cu tine într-o zi, nu înseamnă că sunt supărați pe tine. Poate că se confruntă cu ceva ce tu nici nu-ți imaginezi. Este important să ai răbdare și să nu tragi concluzii pripite.

Irina a făcut ochii mici; se străduiește să înțeleagă.

– Mai e ceva foarte important, continuă Ana. Niciodată, dar niciodată să nu te schimbi ca să faci pe plac prietenilor. Prietenia adevărată nu înseamnă să te potrivești cu forța undeva, ci să fii acceptată exact așa cum ești, cu valorile și personalitatea ta. Dacă simți că trebuie să renunți la cine ești ca să fii prietenă cu cineva, atunci poate că acea prietenie nu este pentru tine.

– Deci, dacă o prietenă mă face să mă simt prost pentru cine sunt, nu e o prietenă bună? întrebă Irina, ridicând privirea.

Ana a zâmbit.

– Exact, draga mea. Prietenia trebuie să fie un loc cald, unde să te simți în siguranță. Dacă vreodată simți că nu ești în siguranță într-o prietenie, întreabă-te de ce. Analizează ce se întâmplă și ce te face să te simți așa. Și mai ține minte: prietenii sunt oameni. Ei pot greși, dar asta nu înseamnă că trebuie să renunți la ei imediat. Uneori, merită să le spui cum te-au făcut să te simți și să le dai ocazia să repare lucrurile. Așa cresc prieteniile – prin înțelegere.

Irina a zâmbit timid.

– Dar ce fac dacă o prietenie se termină? a întrebat ea.

Ana a oftat ușor, dar privirea i-a rămas caldă.

– Uneori, draga mea, prieteniile se sfârșesc, și asta e în regulă. Nu toate prieteniile sunt făcute să dureze o viață întreagă. Unele sunt acolo doar pentru o vreme, să ne învețe ceva sau să ne facă să creștem. Și asta nu înseamnă că acea prietenie nu a fost importantă. Tot ce contează este să fii recunoscătoare pentru momentele frumoase și să mergi mai departe.

Irina s-a cuibărit mai aproape de mama ei, simțind că înțelege puțin mai bine ce înseamnă prietenia. Ana i-a mângâiat părul și i-a spus cu blândețe:

– Prietenia este ceva frumos, Irina, dar și un lucru care te învață multe despre tine și despre oameni.

Tot ce vreau e să știi cât de prețioasă este și cât de important e să ai grijă de ea!

–

Scarlett Onica

www.scarlettonica.ro

Filip e un băiat energic de 9 ani, vesel și bun și descurcăreț. A venit acasă azi cu capul plecat și o umbră de vinovăție în priviri. Tatăl lui, care îl aștepta în bucătărie cu o cană de ceai cald, și-a dat seama imediat că ceva nu era în regulă.

– Ce s-a întâmplat, campionule? l-a întrebat tatăl cu voce calmă.

Filip a tras aer în piept și, cu ochii în podea, a murmurat:
– Am împins un coleg azi…

Tatăl a lăsat cana deoparte și s-a așezat la nivelul lui Filip. Fără să se grăbească să-l certe, l-a întrebat:
– Spune-mi mai multe. Ce te-a făcut să reacționezi așa?

Filip a început să povestească, cu vocea tremurândă:
– La ora de sport, am încercat să arunc mingea la coș, dar am ratat de câteva ori. Radu a început să râdă de mine în fața tuturor. Mi-a zis că nu sunt bun la nimic… și… și m-am enervat! L-am împins!

Tatăl a ascultat cu atenție fiecare cuvânt, lăsându-l pe Filip să-și spună povestea fără să-l întrerupă.

Ce e de făcut?

CHIAR.

Ce e de făcut?

Atunci când copiii trăiesc emoții intense – furie, frustrare, tristețe – este firesc să le spunem ce nu este permis: „Nu lovi!”, „Nu jigni!”, „Nu țipa!”. Deși aceste limite sunt esențiale, ele lasă un gol: copilul rămâne cu emoția puternică, dar fără să știe ce să facă cu ea. Este ca și cum le-am lua un instrument din mână fără să le oferim o alternativă.

Așadar, ce putem face?

Să le validăm emoțiile și să le oferim soluții clare și constructive de ales în comportamente!

Validarea emoției

Primul lucru pe care copilul trebuie să-l audă este că e în regulă să aibă emoția pe care o are. Să recunoască și să înțeleagă ce simte este esențial pentru dezvoltarea sa emoțională. Un exemplu ar fi:

„Ești supărat, și asta e în regulă. Oricine se poate simți așa uneori.”

„Te simți frustrat pentru că lucrurile nu au mers cum voiai. Îți înțeleg sentimentul.”

Validarea creează un spațiu sigur, unde copilul nu se simte judecat pentru ceea ce trăiește.

Ghidarea spre alternative sănătoase

După ce recunoaștem emoția, este timpul să-l învățăm ce poate face în loc să aibă un comportament inadecvat. De exemplu:

„Poți fi nervos, dar în loc să lovești, hai să lovim o pernă sau să sărim în sus de câteva ori.”

„Ești trist? Dacă vrei, putem vorbi despre asta sau poți să desenezi cum te simți.”

„Frustrarea e grea. Poți să iei o pauză, să respiri adânc sau să strângi un obiect moale, până te calmezi.”

Încredere și susținere

Copilul trebuie să știe că învățarea acestor comportamente este un proces și că greșelile sunt naturale.

„E greu să te oprești din a lovi, dar te voi ajuta să găsești alte moduri să-ți exprimi supărarea.”

„Împreună vom exersa cum să ne calmăm când ne simțim furioși.”

Un exemplu concret

Un copil îl împinge pe altul pentru că se simte frustrat. În loc să-l certăm doar pentru comportament, putem spune:

„Văd că ești foarte supărat. E în regulă să te simți așa.”

„Dar nu e în regulă să lovești. Asta poate răni pe cineva.”

„Când simți că îți vine să lovești, poți să-mi spui mie sau poți să strângi pumnii sau poți să îți rostești trăirea sau poți să te duci să te liniștești un pic. Hai să încercăm împreună!”

De ce este important să spunem ce putem face?

Fiecare „Nu ai voie!” trebuie să vină la pachet cu un „Poți să încerci asta!”. Astfel, îi ajutăm pe copii să-și dezvolte autocontrolul, să înțeleagă limitele și să găsească soluții adecvate emoțiilor lor. Îi învățăm nu doar să se conformeze regulilor, ci și să devină adulți empatici, responsabili și conștienți de sine.

Să le spunem copiilor ce nu pot face, și mai ales să-i învățăm ce pot face. Emoțiile sunt normale, comportamentele se învață. Haideți să fim alături de copiii noștri, oferindu-le nu doar limite, ci și instrumente pentru viață.

Tata i-a pus lui Filip mâna pe umăr și i-a spus:
– Înțeleg că te-ai simțit foarte supărat și rănit. Nu e ușor să auzi pe cineva spunând lucruri urâte despre tine, mai ales în fața altora.

Filip l-a privit cu ochi plini de lacrimi:
– Dar n-ar fi trebuit să-l împing, nu?

Tatăl a zâmbit blând:
– Nu, să împingi pe cineva nu e o soluție, chiar dacă ești foarte nervos. Dar știi ce? Ești pe cale să înveți ceva foarte important astăzi. Ce ai făcut arată că ai avut o emoție puternică, iar asta e normal. Toți simțim furie sau frustrare uneori. Dar ceea ce contează este ce alegem să facem cu aceste emoții.

– Ce pot să fac data viitoare? a întrebat Filip curios.

Tatăl a luat o foaie de hârtie și a desenat un cerc. În mijloc a scris: Furie. Apoi, a trasat săgeți spre alte cuvinte:

Respiră adânc! 

Vorbește despre ce simți! 

Cere ajutor!

– Uite, Filip. Data viitoare când te simți furios, poți încerca să respiri adânc de câteva ori sau să îmi spui ce te supără. Poți chiar să mergi să arunci o minge în perete sau să numeri până la 10. Te ajut să găsim soluții care să nu rănească pe nimeni.

Filip s-a luminat la față:
– Crezi că o să funcționeze?

– Sigur că da! Este normal să greșim uneori, dar de fiecare dată putem învăța ceva nou. Data viitoare, sunt sigur că vei reuși să alegi un alt mod de a-ți arăta emoțiile.

Cei doi au petrecut restul serii discutând despre cum să răspundă atunci când emoțiile sunt puternice. Tatăl lui Filip știa că drumul spre autocontrol cere timp și răbdare, dar era hotărât să fie alături de el la fiecare pas.

Silviu are 8 ani. Azi intră în casă trântind ușa. Fața lui e înroșită de furie, iar ochii îi sclipesc cu o emoție greu de ascuns. Mama îl privește de pe canapea, lăsând deoparte cartea pe care o citea.

— Ce s-a întâmplat, dragul meu? întrebă ea, calmă.

— Nimic! răspunse el răstit, dând cu ghiozdanul de podea. NIMIC!!!! Apoi se lăsă pe un scaun, cu mâinile încrucișate.

Mama știa că în spatele furiei se ascundea ceva mai profund. Se apropie încet și se așază lângă el.

— Știi că poți să-mi spui orice, da? Nu sunt aici să te cert; sunt aici să te ascult.

Silviu oftează adânc, iar ochii i se împăienjenesc de lacrimi.

— La școală, colegii mi-au zis că sunt slab… că nu am curaj să fac nimic. M-au provocat să dărâm o bancă. La început nu am vrut… am făcut-o, totuși, ca să nu râdă de mine. Dar, apoi… m-am simțit groaznic.

Lacrimile îi curg acum pe obraji, iar mama îl strânge ușor în brațe.

— Te-ai simțit obligat să faci ceva ce nu voiai, ca să nu fii rănit mai tare, spune ea cu blândețe. Și furia ta… e doar modul tău de a ține tristețea departe.

Silviu își îngropă fața în umărul mamei.

— E în regulă să fii trist, puiule. Și ești foarte curajos că mi-ai spus asta, continuă ea.

În acel moment, Silviu simți cum povara se ridică, iar lacrimile îi spală sufletul. Era înțeles, iar furia nu mai avea nevoie să-l protejeze.

Furia copilului vostru nu este altceva decât un scut, un bodyguard al tristeții sale

Să știți că, de cele mai multe ori, furia copilului vostru nu este altceva decât un scut – un bodyguard al tristeții sale. În spatele unui acces de nervi, al unui „nu vreau” spus cu încăpățânare sau în spatele unei priviri încruntate, poate să se ascundă o durere pe care copilul vostru nu știe încă să o exprime.

Trăim într-o societate care ne-a învățat că e mai acceptabil să fii furios decât să fii trist. În special pentru băieți, furia devine masca unei suferințe mai adânci, pentru că, din păcate, lacrimile încă sunt văzute ca o slăbiciune, chiar și atunci când sunt ale unui copil. E ușor să tolerăm un copil morocănos, poate chiar să glumim despre asta, dar când vedem lacrimi sau auzim suspine, ne grăbim să le „rezolvăm”, să le oprim, să fugim de ele.

Vulnerabilitate?

Ne este greu să le acceptăm vulnerabilitatea. Și nu pentru că nu îi iubim – din contră, pentru că îi iubim atât de mult încât ne doare să-i vedem suferind. Dar tocmai în aceste momente au cea mai mare nevoie de noi. Nu să le spunem să nu mai plângă, nu să îi distragem cu altceva, ci să stăm acolo cu ei, să le validăm emoțiile: „Știu că e greu. Sunt aici cu tine.”

Gândiți-vă la cât de curajos este un copil care își arată suferința. E un act de încredere pură să lase garda jos, să ne invite în lumea lor interioară, în mijlocul furtunii lor. Și cât de frumos este să fim acolo, să fim ancora care îi ajută să treacă prin ea, în loc să le cerem să o ignore.

Poate că e timpul să schimbăm ceva – să fim mai deschiși la lacrimi, la supărare, la toate emoțiile care fac parte din viața noastră de oameni. Să le arătăm copiilor noștri că nu doar furia e acceptată, ci și tristețea, vulnerabilitatea, căderile. Pentru că atunci când copilul vostru se simte în siguranță să-și arate toate emoțiile, înseamnă că se simte în siguranță cu voi – iar asta este cel mai prețios dar pe care îl putem oferi.

Dragoș are 8 ani. A venit la sfârșit de săptămână la bunicul lui, Melinte. Tare se bucură bunicul că-i e nepotul aproape! Cât Bunica face plăcinta ei vestită cu mac (pe care Dragoș o adoră!), cei doi ies la portiță. Bunicul și nepotul stau pe băncuța din fața casei, la umbra nucului bătrân (câte a auzit nucul acesta…câte și mai câte!). Bunicul, cu chipul său brăzdat de riduri, vorbește cu glas blând, iar cuvintele lui au greutatea anilor trăiți.

„Nepoate,” începu el, „viața e plină de lecții și capcane. De pildă, să știi că lenea distruge ambiția. Când ești leneș, uiți să mai visezi la ce ar putea fi. Nu-ți mai dorești să devii ceva mai bun, să faci mai mult. Lenea e ca un nor gros ce acoperă soarele ambiției și, fără acel soare, totul rămâne în umbră și întunecat.”

Nepotul îl asculta atent, cu ochii mari și curioși. Bunicul își continuă povestea:

„Mai e ceva, să nu uiți: furia distruge înțelepciunea. Când te lași pradă furiei, mintea îți devine tulbure, iar judecata îți scapă printre degete. Ceea ce înainte părea limpede, devine greu de înțeles. Omul înțelept știe să își țină furia în frâu, căci altfel, ea îi acoperă gândirea, ca o furtună care aduce întuneric în miez de zi.”

Bătrânul se opri o clipă, trăgând aer adânc în piept, apoi reluă:

„Și, nepoate, frica distruge visele. Când te temi, nu mai ai curajul să mergi pe drumuri noi, să urmezi chemarea inimii tale. Frica te ține legat, te face să rămâi acolo unde ești, chiar dacă sufletul tău își dorește să zboare. E ca o colivie nevăzută, în care îți ții propriile aripi strânse.”

Nepotul clătină din cap, parcă înțelegând mai bine de ce uneori se simțea prins în propriile gânduri. Bunicul continuă:

„Apoi mai e și mândria, care distruge creșterea spirituală. Dacă te crezi mereu deasupra celorlalți, cum să înveți ceva nou? Cum să înțelegi că fiecare om pe care îl întâlnești are o lecție de dat? Mândria îți închide ușile în față și te face să crezi că ai ajuns deja la capăt, când de fapt, călătoria abia începe.”

Bunicul îl privi pe nepot, care își frământa mâinile, apoi zâmbi cald și adăugă:

„Gelozia distruge pacea. Când îți invidiezi aproapele pentru ce are sau ce este, îți pierzi liniștea sufletească. În loc să te bucuri pentru el, te roade amărăciunea, iar gândurile tale devin ca niște spini care îți înțeapă inima. Gelozia îți fură bucuria și te face să te îndoiești chiar de darurile pe care le ai deja.”

Nepotul dădu din cap încet, ca și cum ar fi simțit și el acei spini de care vorbea bunicul.

„Și nu uita, nepoate,” continuă bătrânul, „îndoiala distruge încrederea. Când nu crezi nici în tine, nici în cei din jur, nimic nu mai pare sigur. Orice pas pe care-l faci devine nesigur, iar fiecare vorbă ți se pare că ascunde un pericol. Încrederea e fundația pe care se construiește orice relație, orice vis, orice dorință de a merge mai departe.”

După ce termină de vorbit, bunicul rămase o clipă în tăcere, iar apoi, cu un zâmbet misterios, îi spuse nepotului:

„Acum hai să ne gândim ,,invers” la toate aceste lucruri, nepoate!”

Nepotul se uită la bunicul confuz, dar apoi începu să înțeleagă: dacă îți cultivi încrederea, vei scăpa de îndoială; dacă îți cauți pacea, vei alunga gelozia; dacă te dedici creșterii spirituale, mândria nu te va mai înlănțui; dacă îți urmezi visele, frica nu te va mai opri; dacă înveți să fii calm, înțelepciunea va rămâne alături de tine; și dacă îți păstrezi ambiția vie, lenea nu va avea nicio putere asupra ta.

Zâmbind larg, bunicul îl bătu pe spate: „Vei înțelege tu mai târziu, nepoate, cum fiecare lecție are două fețe. Dar e important să le cunoști pe amândouă.”

Plăcinta cu mac e gata! Dragoș stă pe laviță lângă bunicii lui iubiți. A primit hrană și pentru trup și pentru suflet!