Derulat pe o perioadă de 31 de luni – ,,Segregare pe minus, diversitate pe plus” este un proiect de educație pentru incluziune cu obiective ambițioase. Respectiv, de a crea un cadru propice pentru respectarea dreptului la educație, tratament egal și echitabil, fără discriminare de orice fel, cu accent pe discriminarea pe bază de etnie, având în vedere 7 comunități cu premise de a avea cetățeni mai informați, cu un comportament mai puțin discriminatoriu la adresa persoanelor de etnie romă.

Subiectul segregării școlare necesită o abordare cu mai multe fațete care să includă acțiuni legale, schimbări de metodologie, implicarea comunității și reforme educaționale, spun inițiatorii, care amintesc, în același timp, că, în 2015, un raport al Comisiei Europene (Education and Training Monitor – Romania 2015, European Commission) semnala că „26% dintre elevii romi din România învață în clase separate etnic”.

Prin proiectul “,,Segregare pe minus, diversitate pe plus”, experți în educație, decidenți politici, profesioniști din mediul guvernamental, părinți, elevi, profesori și manageri școlari din 7 comunități unde ponderea elevilor romi este de minimum 50% sunt aduși față în față într-un spațiu de dialog la nivel național pentru a găsi soluții. Din acest demers face parte și evenimentul creat pe 11 octombrie, la București, de două organizații de impact social, Teach for Romania și Roma Education Fund. Vorbim de o consultare publică menită să aducă în prim-plan o problemă semnificativă în sistemul de învățământ românesc: segregarea școlară pe baza criteriilor etnice, statutului socio-economic, genului și dizabilității. Consultări similare s-au desfășurat anterior în 7 județe – cheie din România: Craiova, Timișoara, Cluj, Iași, Ploiești, Brașov și Constanța, evenimentul de la București fiind cel care a închis seria acestor consultări.

„Obiectivul este de a asculta și colecta opiniile și contribuțiile tuturor participanților pentru a dezvolta acțiuni concrete și eficiente în implementarea unei metodologii de monitorizare a segregării școlare, precum și pentru a asigura respectarea și îndeplinirea indicatorilor asumați prin această metodologie”, explică cei de la Teach for Romania și Roma Education Fund. Potrivit celor două organizații, consultările publice reprezintă pași semnificativi în eforturile de a transforma sistemul de învățământ din România într-unul mai inclusiv, echitabil și orientat spre drepturile fundamentale ale fiecărui elev. Iar lista soluțiilor comune găsite în urma acestor consultări publice este una lungă. Și eficiente, speră organizatorii.

Pentru combaterea segregării școlare pe criteriu etnic, de exemplu, este considerată necesară abordarea de tip top-down: autorități – ONG-uri – școală (profesori, psihologi, consilieri, mediatori) – comunitate – familie, alături de un curriculum cu directive clare, aplicabile și măsurabile. La fel de importantă este implicarea familiei în mod activ prin dialog și empatie. Discuțiile au mai evidențiat ca soluții campaniile de awareness: cultură, limbă, tradiții etc. & evenimente tematice/interculturale, precum și acțiuni comune cu miză socială. Discuțiile libere facilitate de autorități, cum ar fi organizarea de întâlniri periodice elevi – părinți – consilieri școlari, în cadrul cărora să fie abordată tema segregării, sunt considerate utile, la fel eliminarea claselor formate din elevi de o singură etnie, atunci când este posibil. Este nevoie, în același timp de personal pregătit, personal de etnie romă, dar și de folosirea psihoeducației ca pe un act de prevenție a segregării cu ajutorul consilierului școlar.

Primele trei măsuri enunțate mai sus sunt și primele trei găsite ca soluții comune în cazul segregării pe criteriu de statut socio-economic, acestea venind alături de campanii de awareness pornind de la faptul că lipsa banilor îngreunează accesul la educație. Discuțiile deschise la nivel de comunitate, încurajarea comunicării fără criterii socio-economice, accesul egal și echitabil la educație prin programe de susținere financiară a elevilor, precum și folosirea psihoeducației ca pe un act de prevenție a segregării cu ajutorul consilierului școlar se regăsesc, de asemenea, pe lista soluțiilor identificate în urma consultărilor.

Vine apoi rândul soluțiilor comune privind segregarea școlară pe criteriu de dizabilitate. Abordarea de tip top-down: autorități-ONG-uri-școală (profesori, psiholog)-comunitate-familie și un curriculum cu directive clare, aplicabile și măsurabile apar, din nou, ca soluții, pe lista cărora mai regăsim campanii de awareness pornind de la ideea că în societatea românească persoanele cu dizabilități nu sunt suficient de vizibile și acceptate. Implicarea familiei rămâne și aici la fel de importantă, în aceeași măsură cu personalul pregătit, dar și cu acomodarea elevilor cu dizabilități în școli. Nu există peste tot modalități de accesibilizare a procesului educațional pentru elevii cu deficiențe de vedere și auzi și, de asemenea, nu există în toate unitățile școlare facilități care să acomodeze elevii cu dizabilități, de exemplu rampe de acces, fiind necesare, de asemenea, programe specializate de shadowing pentru elevii cu dizabilități, care au nevoie de mai multă atenție în procesul de învățare. Tuturor acestora li se adaugă folosirea psihoeducației ca pe un act de prevenție a segregării cu ajutorul consilierului.

În fine, dar nu în ultimul rând, s-a discutat despre segregarea școlară pe criteriu de gen. Abordarea de tip top-down: autorități-ONG-uri-școală (profesori, psiholog)-comunitate-familie rămâne și în acest caz o soluție, alături de un curriculum cu directive clare, aplicabile și măsurabile și campanii de awareness: în societatea românească rolurile de gen sunt văzute ca un lucru normal, firesc, femeile sunt percepute ca fiind mai vulnerabile și în consecință sunt victimizate. Educația de gen cuprinde, în același timp, sprijin în valorificarea diferențelor de gen, înțelegerea și acceptarea genului elevilor fără judecată și discriminare. Elaborarea unor programe naționale de informare și psihoeducație atât pentru elevi cât și pentru profesori sunt o altă parte a soluției, alături de folosirea psihoeducației ca pe un act de prevenție a segregării cu ajutorul consilierului școlar și de organizarea de activități în grupuri mixte, workshop-uri, educație în familie.

Organizatorii subliniază că discriminarea în contextul școlilor poate lua mai multe forme, inclusiv acces inegal la resurse, practici disciplinare părtinitoare și diferențe în rezultatele academice. Atât segregarea, cât și discriminarea sunt probleme sociale care implică tratament inechitabil sau separarea unor indivizi sau grupuri pe baza anumitor caracteristici, cum ar fi rasa, sexul, etnia, religia sau alți factori.

Mai multe despre proiectul „Segregare pe Minus, Diversitate pe Plus”, puteți vizita site-ul https://faradiscriminare.ro/.

Florentin Gheorghe crede cu tărie că meseria aleasă este lucrul cel mai frumos pe care l-a îmbrățișat în viața sa. Se identifică perfect cu ceea ce face, deși, culmea, drumul său profesional nu a avut întotdeauna o destinație precisă. Este unul dintre oamenii care fac cinste învățământului românesc și de care sistemul educațional avea nevoie.

Spirit tânăr, dinamic, creativ, dedicat, prezent în viața copiilor, inițial se îndreptase către domeniul preoției. A terminat Seminarul Teologic din Târgoviște, apoi a absolvit Facultatea de Teologie din același oraș, dar decizia de a se dedica cultului religios s-a schimbat, el dorind să fie mijlocitorul între copii și educație. Au urmat alți ani de studii, iar în prezent îl găsim ca profesor de limba și literatura română, atât la catedră, cât și pe canalele de socializare. Este și gazda unei emisiuni de educație și cultură. Să-l cunoaștem mai bine!

Florentin, ești omul de la catedră din fața copiilor, ești Profu’ de română de pe Youtube, dar și gazda unei emisiuni. Cât de mult te onorează rolurile pe care le-ai îmbrățișat pe parcursul tău profesional?

Foarte mult. Deși par multe și destul de variate, toate au ceva în comun: educația. Îmi doresc să fac lumea în care trăiesc un loc mai bun. Cum? Așa cum mă pricep eu cel mai bine: educând oamenii (indiferent că este față în față în sala de clasă, pe internet sau la televizor). Cu toții avem o misiune în viață, iar aceasta cred că este misiunea mea.

Apropo de parcurs și de calea aleasă, care este frumoasa poveste a escapadei tale academice? Ce te recomandă studiile?

Drumul meu nu a fost mereu unul cu o destinație precisă. După ce am terminat Seminarul Teologic din Târgoviște, eram oarecum dezorientat în ceea ce privește cariera. Nu eram convins ce aș vrea să fac în viață. Cred că m-am maturizat mai greu. Așadar, neavând o perspectivă, m-am înscris la Facultatea de Teologie din Târgoviște, ca mai toți colegii mei. N-aș zice că am urmat efectul de turmă, ci mai degrabă că am rămas în zona de confort. Era un domeniu unde eram văzut bine, unde rezultatele mele erau foarte bune, prin urmare, cred că aș fi putut face carieră. Numai că aveam să descopăr în timp că nu asta era vocația mea. Or, în acest domeniu (cel teologic și ecleziastic), este nevoie în primul rând de vocație, de o chemare specială. Dacă practici preoția doar ca pe un job, tot demersul tău este unul sortit eșecului. Șansa mea a fost ca în anii al II-lea și al IV-lea de licență să plec cu o bursă de studii în Grecia, la Facultatea Națională și Kapodistriană din Atena. Aici m-am desprins de zona mea de confort, am avut timpul necesar să îmi dau seama cine sunt, ce îmi place, ce nu. Astfel, când m-am întors în țară știam ce nu îmi doresc să profesez, însă trebuia să aflu ce vreau să fac. Cum cred că nimic din viața noastră nu este întâmplător (asta dacă deschidem bine ochii și suntem atenți la detalii), am avut ocazia să predau, ca suplinitor, la școala gimnazială din satul meu natal, școală al cărei elev am fost. Astfel, am văzut că îmi place să predau, să fiu în mijlocul copiilor și să lucrez cu ei. După ce am terminat Teologia (pentru că nu îmi place să las lucrurile neterminate), m-am înscris la Facultatea de Litere din Târgoviște, specializarea Limba și literatura română-limba și literatura engleză, domeniu în care am făcut și un master.

Ce înseamnă pentru tine să fii în mijlocul copiilor? Ce ai învățat tu de la ei?

Să fiu in mijlocul copiilor înseamnă totul pentru mine. Este sensul vieții mele. Este ceea ce mă motivează să depășesc orice obstacol al sistemului, unul departe de a fi ideal sau chiar funcțional. Ce am învățat de la copii? Multe. Să fiu sincer. Copiii nu își pot ascunde trăirile și emoțiile, așa cum, din păcate, o facem noi, adulții; dacă unui elev nu i-a plăcut ora ta, să fii sigur că îți va da de înțeles. Și ăsta e un lucru foarte bun – cel mai bun feedback ți-l dă elevul, nu vreun director, inspector sau ministru. Am învățat să mă bucur de viață, să fiu copil. Doar să nu vrei și nu înveți de la copii.

Ce dorești tu ca valori să le transmiți?

În primul rând, respectul. Respect față de ei înșiși, față de ceilalți și față de mediul înconjurător. Apoi, valori precum sinceritatea, perseverența și munca. Doar muncind și fiind serioși pot obține ce își doresc în viață.

Care este profilul copiilor tăi de anul acesta?

Copiii de astăzi sunt clar diferiți de copiii de acum 20 de ani, chiar și de cei de acum 10 ani. Nu sunt mai buni sau mai răi. Sunt doar diferiți, pentru că tot contextul este diferit. Ce avem noi de făcut este să ne adaptăm limbajul, abordarea, dar nu și așteptările. Trebuie să vorbesc eu, adultul, pe limba lor, ca să îi învăț să vorbească limba mea. Să mă duc eu spre ei, ca să îi trag spre mine. Dacă aștept ca elevul să vină să îmi ceară o listă cu lecturi suplimentare, este posibil să aștept mult și bine. Decât să mă las copleșit de frustrări, mai bine iau atitudine și caut soluții, înființez un club de lectură, fac activități interactive și le arăt că cititul poate fi „cool”. Dar ca să îi pot motiva pe elevi, trebuie ca mai întâi eu, profesorul, să fiu motivat. Într-adevăr, este mai mult de muncă pentru mine, dar dacă sunt motivat, nu voi vedea în asta o povară, ci o plăcere, o parte a misiunii mele. Cu atâtea distrageri (și aici mă refer la tot universul online, cu toate aceste aplicații de socializare și jocuri), pe care noi nu le aveam, este clar că elevului îi este mai greu să discearnă, să știe care este „calea cea dreaptă”. Dar tocmai ăsta este scopul nostru, să îi ghidăm și să îi ajutăm. Deci copiii, de acum și din orice timp, sunt minunați. Sunt diamante ce așteaptă să fie șlefuite. Vorbeam într-o emisiune de-a mea cu o psihologă din Honduras, pe care am cunoscut-o într-un proiect Erasmus, despre așa-zișii copii-problemă. Concluzia a fost că nu elevul este problema, ci că elevul are o problemă și trebuie ajutat. Comportamentul lui ne spune că el are o problemă. Dacă nu mai vad elevul ca fiind problema, nu mă mai enervez pe el și îmi dau seama că misiunea mea este să găsesc problema. Practic, trebuie să ne regândim abordarea în ceea ce îi privește pe elevii de azi.

Pe ce criterii se bazează relația cu ei? Dar cu familiile acestora?

Țin cont eu însumi de toate valorile pe care le pretind de la ei: respect, onestitate, încredere, dreptate. Îmi tratez elevii ca de la egal la egal. Nu îi privesc dintr-o postură de superioritate. Elevii sunt centrul actului educațional. Noi, profesorii, mergem la școală pentru ei, nu pentru noi. Elevii mei sunt cei mai importanți pentru mine și am grijă ca ei să afle asta. Încerc să creez o conexiune cu ei. La baza oricărui tip de relație, chiar și în relația profesor-elev, stă conexiunea. De fapt, cred că asta este cheia succesului cu elevii. Dincolo de informațiile pe care le află de la tine, elevul reține cum s-a simțit la ora ta, ce principii a deprins de la tine.

Care sunt resursele care te aduc zi de zi la catedră? Cu ce gând pleci zilnic spre școală?

Plec la școală cu gândul că și eu sunt parte din schimbarea în bine pe care toți ne-o dorim. Toți vrem lucruri, însă puțini facem ceva concret pentru a le obține. Ca profesori, mi se pare că avem o responsabilitate enormă. Noi formăm adulții de mâine. Schimbarea stă (și) în mâinile noastre. Pentru asta trebuie să fim în primul rând noi înșine motivați. Trebuie să ne găsim motivația. Care este scopul nostru? De ce plecăm de acasă? Pentru bani, pentru statut sau pentru elevi?

Ușor nu a fost în anul pandemic. Conectarea a fost mai grea online, în schimb, pe tine te-a pus în ipostaza de a te reinventa și de a crea un canal online cu informații corecte cu și despre limba română. Ești și foarte apreciat, iar noi îți mulțumim pentru ce împărtășești. La câți abonați ai ajuns?

Niciodată numărul nu a fost un scop, merg pe principiul calității, mai puțin pe cel al cantității. Trebuie să recunosc că mă bucură să văd că mii de oameni îmi apreciază munca și găsesc util ce fac. Practic, scopul meu, misiunea mea se extinde și în afara sălii de clasă, ceea ce este ideal. Educația nu se oprește în spațiul școlii, ci trebuie să învățăm pe tot parcursul vieții. Revenind la cifre, pe Facebook am 61 000 de următori, pe YouTube am 4 600, iar pe TikTok (cont pe care l-am creat recent, având în vedere că majoritatea celor tineri își petrec timpul acolo) am peste 20 000 de următori.

Cum negociezi cu timpul? Știu că ești și gazda unei emisiuni, ești și la ore, dar mai aloci și timp pentru a continua cu informațiile utile din online. Ce-mi poți mărturisi?

N-aș zice că am un secret. Doar fac ceea ce îmi place. Atunci când faci ceea ce îți place, găsești timp pentru orice. Cum spuneam, am găsit un scop în viață, scop care îmi aduce satisfacție, și atunci toată energia mea este canalizată în acesta direcție – educația. Satisfacțiile pe care le am în urma tuturor activităților mele sunt combustibilul de care am nevoie de merg mai departe.

Florentin, să fie meseria aleasă cel mai frumos lucru pe care l-ai îmbrățișat în viața ta?

Da. Nimic nu dă sens mai mult vieții mele decât meseria pe care am îmbrățișat-o.

Ce planuri profesionale ai pentru tine?

Să continui ce am început și să fac totul cât mai bine.

Unde ar trebui să fie schimbarea în învățământ? Se tot vorbește despre lacune. De care ordin?

Din păcate, multe dintre schimbările din învățământ vizează mai mult forma și mai puțin fondul. Schimbarea trebuie să plece de la selecția profesorilor, a celor din funcții de conducere (indiferent că vorbim de directori, inspectori sau miniștri). Selecția trebuie făcută pe baza meritelor, a competenței, nu pe criterii politice sau nepotisme. În educație este o criză de profesori cu vocație. Este nevoie de profesori motivați. Este nevoie de profesori bine pregătiți din punct de vedere științific, cărora să le pese de elevi, să fie acolo pentru nevoile lor și care să caute căi de a se conecta cu aceștia. Elevii au nevoie de profesori care să îi asculte, să îi facă să se simtă importanți. Profesorii nu trebuie să fie doar transmițători de informații, ci trebuie să fie formatori de caractere. Să ii învețe pe elevi să gândească critic, să îi învețe să selecteze informația, să îi învețe să învețe. Să trateze cu respect atât elevii, cât și meseria de dascăl, misiunea pe care o are. Criza în educație, din punctul meu de vedere, depășește granițele economicului sau ale infrastructurii. Criza o reprezintă, în primul rând, resursa umană de calitate.

A absolvit Facultatea de Matematică în 2005, iar din 2006 a început să predea matematică la Școala Gimnazială nr. 156 din București. Câțiva ani mai târziu, în 2012, a absolvit Facultatea de Psihologie. În tot acest timp a continua să predea cu entuziasm matematică atât în colegii naționale, precum Colegiul Național George Coșbuc sau Colegiul Național Grigore Moisil din București, cât și în învățământul privat. În prezent, este doctorandă la Facultatea de Științele Educației, cu un proiect de cercetare despre anxietatea provocată de matematică în rândul elevilor și predă matematică elevilor de la Liceul Pedagogic “Anastasia Popescu”. Despre magia matematicii, despre schimbări și noua generație de elevi am povestit cu doamna profesor Alina Elena Grecu.

Cum ați ales cariera de pedagog, ce v-a inspirat?

Nu eu am ales cariera de pedagog, ci mai degrabă cariera de pedagog m-a ales pe mine. Încă din școala gimnazială am început să dau meditații la matematică, ajutând câteva prietene mai mici să învețe. Ulterior, rolul meu de profesoară s-a consolidat. Poate că a contribuit sentimentul de satisfacție pe care îl aveam când cineva îmi mulțumea pentru ajutorul dat. Poate că a contribuit întâlnirea cu câțiva pedagogi excepționali. Amintesc aici pe dl. Mugur Ciumăgeanu, un om deosebit care m-a inspirat prin încrederea lui în puterea educației. Amintesc și pe dna. prof. Monica Șerbănescu, un adevărat om al școlii, care a reușit că creeze o atmosferă propice educației de calitate la liceul pedagogic Anastasia Popescu.

Din punctul dumneavoastră de vedere, care este rolul unui cadru didactic, cât de mult modelează un profesor viitorul unui copil?

În discuția despre rolul unui cadru didactic, un lucru este cert: nu vom ști niciodată cu siguranță cât de mult au contat comportamentele noastre pentru un copil, dar ele sunt ca un bulgăre de zăpadă care se rostogolește și crește, fiecare vorbă ajungând mai departe, influențând, poate, o decizie de viață. Rolul meu e acela de a motiva elevii să lucreze cu plăcere la matematică, să nu se lase descurajați de o problemă mai dificilă. Mai în glumă, mai în serios, eu le spun: matematica nu poate aduna iubirea, nu poate scădea ura, dar ne învață că orice problemă are cel puțin o rezolvare.

Care sunt valorile pe care vă propuneți să le înrădăcinați în elevii dvs.?

Acum ceva vreme a apărut la editura Spandugino cartea “Inteligența inimii” scrisă de Bogdan Tătaru-Căzăban. Ea constituie, printre altele, o pledoarie pentru micile virtuți ca prim pas pentru virtuțile mai mari (Binele, Frumosul, Dreptatea și Adevărul, cum le aminteau anticii). Așa văd și eu lucrurile. Codul bunelor maniere (cartea Aureliei Marinescu) este încă actual; compasiunea față de colegi și bunăvoința sunt necesare în ziua de azi. De asemenea, mi-ar plăcea ca elevii mei să își pună întrebări, întrebări legate de viața lor, întrebări legate de mediul în care trăiesc, întrebări legate de oamenii din jurul lor și chiar întrebări legate de sensul existenței lor. Și punându-și aceste întrebări, să aibă capacitatea de analiză, de a discerne binele de rău și de a propune soluții inovative.

Ce ați simțit în prima zi în calitate de cadru didactic?

Încă din prima zi în meseria de profesor, am simțit pe umerii mei responsabilitatea pe care o am față de ochii aceia vioi și curioși care mă urmăreau cu privirea.

În primul an, am predat la clasa a V-a și aceasta este o clasă specială, deoarece trebuie să le facem elevilor trecerea ușoară de la școala primară. Îmi amintesc că am scos matematica din clasă la lecția despre unități de măsură, făcând măsurători precise în curtea școlii. Am folosit telefonul. Am refăcut experimentul lui Eratostene pentru a determina circumferința Pământului.

Ce ați observat că îi motivează și le trezește interesul elevilor de astăzi?

În ceea ce privește predarea matematicii, am observat că utilizarea poveștilor le stârnește curiozitatea. Când predau teorema lui Pitagora, le spun despre discipolii lui Pitagora care credeau că numerele explică tainele Universului și că aceștia au descoperit legătura dintre muzică și matematică. Faptul că un tânăr de școală primară, Gauss, a reușit să descopere o formulă de calcul a sumei primelor numere naturale consecutive le crește încrederea în forțele proprii.

Percepeți anumite diferențe între copiii de acum și cei din generațiile anterioare? Sunt mai curioși, mai implicați, prin ce se diferențiază?

Și noi, profesorii, suntem diferiți față de generațiile trecute. În principal, utilizarea tehnologiei ne face diferiți. Atât noi, cât și elevii noștri, avem acces la Internet și la o mulțime de aplicații care ne pot ajuta sau nu să învățăm. Este datoria noastră de a le arăta elevilor noștri că putem învăța cu ajutorul calculatorului, că sunt aplicații care trasează grafice de funcții, că sunt lecții Khan Academy interesante.

Care este cartea dumneavoastră preferată și de ce?

Un om drag mie avea Biblia pe noptieră și citea în fiecare seară. Așa că, prin imitație, am preluat acest obicei, mai ales că este o carte pe care nu reușești niciodată să o citești în profunzime. De asemenea, cărțile lui I. Perelman m-au impresionat: “Matematica distractivă”, “Astronomia distractivă”, “Geometria distractivă”.

Ce v-au învățat elevii de-a lungul anilor?

Elevii mei constituie o sursă inepuizabilă de exersare a afectivității, exact așa cum spunea Dostoievski – “sufletul se reface în prezența copiilor”. Aș spune că cel mai important lucru pe care îl putem învăța de la copii este să privim totul cu mirare, ca și cum am vedea pentru prima dată, și că, uneori, trebuie să credem, asemenea lor, că singurul adevăr este cel al inimii.

Din punctul dumneavoastră de vedere, pe ce ar trebui să se bazeze relația dintre elev și profesor? Ce stă la baza unei relații puternice și productive?

Empatia este ingredientul special al relației dintre profesor și elev, iar competența profesională este fundamentul relației.

Care vă este cea mai dragă amintire din postura de profesor?

Întotdeauna serbez cu bucurie ziua numărului π, pe 14 martie. Atunci toată școala recită din zecimalele numărului π, auzi glume cu π (cum că ar fi irațional sau că nu se mai termină), vezi desene vesel colorate prin școală. Amintesc cu mândrie și  două foste eleve care sunt acum profesoare de matematică.

Ce îmbunătățire ați aduce actualului sistem de învățământ?

Eu am o viziune mai practică: aș vrea să fie mai puțini elevi într-o clasă și fiecare elev să aibă posibilitatea de pregătire individuală cu profesorul său, doar așa se vor schimba lucrurile, atunci când se va ține cont de ritmul propriu de învățare al fiecărui elev.

Laura Gunesch este numele meu, de profesie sunt psiholog, cu formare pedagogică, absolventă de liceu pedagogic, facultate de psihologie și master de psihologie sportivă.

Împreună cu Liviu Constandache am înființat Asociația pentru Promovarea Educației Deschise/APED,  un ONG care promovează educația deschisă, înțelegând prin asta o formă de educație pentru oricine, oriunde și oricând. Acest concept se regăsește și în documentele europene, există o directive europeană ,,Opening up education”, apărută în 2013, care promovează educația deschisă, educația care poate fi accesată liber, dintr-un click, fară alte costuri.

De ce noi și educația deschisă?

Am încercat să legăm tehnologia de oameni, să creăm punți între oameni, folosind tehnologia. Desigur lucrul acesta nu se poate face formal, aici intervine rolul psihologiei educaționale. Am creat Centre de Educație Deschisă pentru a lărgi sfera de acces la educație mai multor elevi din țară. În anul 2015, când noi ne-am înființat, aceste centre erau conectate printr-un sistem de teleprezență.

O nouă inițiativă!

Platforma Up Education, conceptul de școală deschisă, noi l-am configurat oarecum în niște termeni mai clari la sfârșitul anului 2019, după îndelungi colaborări cu profesori care au înțeles că ei pot fi profesori nu numai în școala unde au catedra. O școală care nu se mai limitează la clădirea pe care scrie ȘCOALĂ, ci este deschisă diverselor colaborări. Aici ne ajută tehnologia. Modelul creat de noi, prin intermediul tehnologiei, extinde colaborările profesor – elev, aflați în localități diferite. Pot da câteva exemple: în proiectele create de noi, elevi din Brașov au urmat cursuri de pregătire cu profesori din Tulcea, sau invers, ori profesori din Iași erau urmăriți de elevi din Tulcea, bineînțeles exemplele sunt multe.

Ce ne-a rămas din toată această experiență? O rețea de oameni, o rețea de specialiști pe care i-am luat alături de noi. S-a întâmplat ca după ce am definit conceptul de școală deschisă, în termenii noștri, a venit pandemia și ne-a validat toate aceste inițiative.

A apărut după pandemie nevoia aceasta de a aduce servicii complementare de educație. Pe piața românească există la acest moment foarte multe inițiative de școală online de tip meditații. Noi ne-am delimitat puțin de acest model. Nu venim să spunem ce este bine și ce nu în sistemul de educație, ci încercăm să creăm punți de legătură între specialiști care pot să aducă mai aproape de nevoile copiilor și familiile lor educația pe care și-o doresc. Care sigur, la nivel formal, este configurată conform unei discipline școlare. Dar pe noi ne interesează dezvoltarea competențelor și nu cunoștințelor copiilor, noi mergem pe ideea de a face educație prin dezvoltarea de competențe. Competența are trei elemente esențiale: cunoștințe, abilități și atitudini.

Este o inițiativă nouă care a plecat de la niște nevoi semnalate de părinți, dar pe care le-am sesizat și noi. Ne întâlnim cu oamenii care resimt acut la momentul acesta lipsuri ale educației sau nevoi nesatisfăcute de sistemul educației și încercăm să le oferim, după niște analize și după niște testări, pachete educaționale configurate individualizat. Aceasta înseamnă că oamenii de cele mai multe ori au venit la noi și ne-au spus că au nevoie de pregătire la matematică sau să învețe o altă limbă străină decât cea pe care o face copilul la școală. Părinții vin cu nevoi de felul ăsta nuanțate, însă noi nu ne oprim acolo tocmai pentru că nu suntem printre cei care oferim meditații. Noi suntem printre cei care, prin intermediul Platformei Up Education, promovăm programe de pregătire complementară, nu suplimentară. Analizăm care sunt nevoile reale, dincolo de ce-au semnalat părinții copiilor,  analizăm cu ajutorul specialiștilor în consiliere educațională, pentru a ne putea da seama de adevăratele nevoi de învățare. Gândim pachete educaționale personalizate, le prezentăm pachetele care credem că se potrivesc pentru ei. Deci nu este vorba de a lucra cu clase și grupuri mixte de copii unde se predă o programă, noi creăm aceste pachete educaționale pe nevoile copilului. Mulți vin la noi și ne roagă să facem temele. Nu este rostul nostru acesta, nu pentru că nu am putea să o facem, însă noi credem că nevoile unui copil sunt mai mult decât atât.

Trebuie să ajungem să scoatem în evidență ce poate și știe să facă copilul, care este potențialul pe care poate să îl atingă un copil și pentru asta ne gândim să îl aducem alături de profesorul cel mai potrivit. Noi nu putem schimba sistemul dar putem să-l sprijinim, prin a sprijini oamenii, copiii care învață și profesorii care pot deveni profesori mai buni.

De ce NU facem meditații?

Dacă ne dorim un serviciu de educație de calitate el trebuie să răspundă unor nevoi individualizate. Diferențele individuale au crescut extraordinar pentru că școala online nu a putut să acopere nevoile atât de diferențiate. Apoi, acolo unde școala online a mers, și-a făcut treaba, nu a putut fi particularizată la modul cel mai fericit pentru fiecare copil. Societatea a fost nepregătită pentru un asemenea fenomen, Diferențele individuale de la nivelul aceluiași grup de elevi, de aceeași vârstă, s-au acutizat, nu mai vorbim de diferențele între rural și urban, sau între implicarea familiilor copiilor. O parte dintre ele au fost foarte preocupate de copii și și-au dat interesul pentru educare copiilor lor.

Este cert asta, că există diferențe individuale foarte mari între copii. Ni s-a părut că problematic pentru educație este sistemul gimnazial. Întotdeauna a fost o problemă pentru că gimnaziul face trecerea de la nivelul primar, unde copii sunt școlarizați cu un singur cadru didactic, și apoi trec la un grup de profesori care fiecare are stilul său personal, copiii nu au o perioadă de adaptare, trec de la calificative la evaluarea pe note, trec prin foarte multe schimbări de abordare.

Ceea ce facem noi este să analizăm mereu parcursul copilului, cerând feedback părinților, profesorului și elevului. Vedem în ce măsură se întâlnesc aceste informații și acordăm, intervenim cu partea de consiliere psihologică. Consiliem pentru ca parcursul de învățare să fie ajustat, din aproape în aproape. După 10 ședințe de pregătire complementară se face o întâlnire pentru configurare a pașilor următori de pregătire. După aceste 10 ședințe oamenii pot să renunțe sau să continue cu noi programele educaționale pentru copii. Dar sunt și persoane care vin la noi doar pentru pachete de testare,  pentru a vedea la ce nivel sunt copiii lor. Ceea ce facem noi sunt niște testări cu feedback descriptiv, nu neapărat traducem rezultatele prin note. Am în minte cuvintele unei fetițe de clasa a 7-ea care spunea: ,,Eu nu știu ce știu, nu știu cât de bună sunt, știu că profesorii îmi spun că sunt bună, mă întâlnesc cu alți copii de la alte școli și mi se pare că nu știu atât de multe cât știu ei, sau mă întâlnesc cu alți copii de la alte școli și mi se pare că sunt mult mai bună decât ei”, era foarte nesigură pe ea.

Mulți copii sunt speriați oarecum de testare. Părinții vor să știe cât este de bun e copilul lor în comparație cu ceilalți și uneori forțează lucrurile prin a îl expune pe copil la niște testări, concursuri. Am întâlnit  copii care considerau că nu pot face față, nu sunt buni, erau speriați de testări și aveau experiențe negative legate de modul în care a fost abordată ideea de testare. Noi încercăm să îi împrietenim cu experiența asta.

Testările noastre sunt abordate diferit, ca experiențe de învățare, evaluările sunt descriptive și îl ajută pe copil să înțeleagă nu doar ce știe sau ce nu știe, noi scoatem la iveală ce știu copiii și din acel NU ȘTIU, atât de frecvent. Noi încercăm să atingem și un alt scop, acela de a da încredere că se poate descurca și după ce pleacă din programul nostru de pregătire, să rămână cu niște abilități de a face față unei situații de învățare și mai ales să aibă un alt tip de deschidere pentru a învăța. Noi lucrăm foarte mult pe receptivitate.

Experiența copiilor

Copiii care au apelat la serviciile noastre ne-au spus că le place, ne-au spus că le-a plăcut profesorul. Nu am avut până acum un feedback negativ. Fiecare profesor se străduiește să fie profesorul cel mai bun  pentru acel copil și 100% conectat cu el în fiecare oră de pregătire.

Ateliere educaționale

Platforma are configurate programe de pregătire pe pachete educaționale, în mod special pentru gimnaziu, dar pornim și de la clasele mici. Încercăm să dezvoltăm în paralel și ateliere educaționale pentru învățare cu sens, care se întâmplă periodic prin interacțiuni directe, nu online.

Un exemplu de astfel de atelier educațional pentru învățare cu sens am experimentat în colaborarea noastră cu Asociația Ivan Patzaichin Mila 23. Au fost organizate peste vară ateliere educaționale, unde copiii au construit o canotca de la zero, cu ajutorul oamenilor de acolo. Noi am adus profesorii care le explicau copiilor fizică, matematică, chimie, de fapt la ce le foloseau cele învățate la școală pentru construcția acelei bărci. Atelierele de felul acesta sunt pentru a descoperi copiii sensul educației, rostul lucrurilor învățate în școală.

Ne dorim să extindem aceste tipuri de ateliere educaționale pentru o învățare cu sens.

Lucrăm astfel la atitudinea față de educație. Educația nu trebuie să mai fie ceva ce sperie, ci poate să fie o experiență prietenoasă. Vrem să dăm sensul acesta pe mai departe.

Cum ne pot descoperi

Noi nu ne-am concentrat pe promovare foarte mult, la început, pentru că nu ne-am dorit să avem mulți copii deodată, ne-am dorit să avem un model validat, un model care funcționează. Am făcut acest lucru doar pe site-urile noastre. Acolo ne pot vedea și pot găsi pachetele de servicii.

Însă în perioada următoare avem programate întâlniri directe cu beneficiarii și evenimente de promovarea a serviciilor noastre de educație complementară.

Uped

Rețeta succesului

Nu există o rețetă, noi nu putem spune că aceasta este rețeta Up Education. Pentru că noi configurăm cu fiecare copil o anumită rețetă educațională care să îl ajute să își împlinească potențialul.

Ceea ce lipsește oarecum în sistemul de educație, și este firesc până la urmă, este individualizarea reală, nu poți să o faci cu un grup de copii ceea ce poți face pentru unul singur sau pentru un anumit profil de dezvoltare. De aceea conceptul nostru de școală deschisă merge pe individualizare, pe particularizarea serviciilor, dar și pe integrarea acelui copil în grupuri de învățare diverse. Ceea ce oferim noi, sperăm, sunt niște experiențe de învățare durabile pe care copiii le pot lua în bagajul lor și le pot folosi în viața lor personală.

Sfat!

Timpul pierdut, când ceva ai fi putut să faci pentru o educație de calitate, nu se întoarce.

A absolvit Facultatea de Litere și Științe Sociale din cadrul Universității „Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu, iar, de 15 ani, lucrează în învățământ. Din 2011, anul în care s-a mutat la București, face parte din echipa didactică a Liceului Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu”, o școală despre care afirmă că i-a fost ca o mângâiere atunci când era departe de casă. Despre rolul profesorului în formarea viitorilor adulți, despre valori, despre momentele de bucurie și despre ce îl învață, la rândul lor, elevii pe profesor, am discutat cu doamna profesor Andra Elena Pasmangiu.

Cum ați ales cariera de pedagog, ce v-a inspirat?

Ideea de a deveni profesor s-a înfiripat în mintea mea încă din clasele gimnaziale, când am decis să dau admiterea la Colegiul Național „Spiru Haret” din orașul natal, Târgu Jiu, la specializarea educatori-învățători. I-am admirat foarte mult pe profesorii din școala gimnazială și modul în care interacționau cu noi, astfel că ideea că și eu aș putea să am această profesie a venit de la sine. În liceu am întâlnit profesori dedicați care m-au determinat să continui pe acest drum, chiar dacă nu a fost întotdeauna unul ușor. Susținere în alegerile mele am avut întotdeauna și din partea părinților mei.

Din punctul dvs. de vedere, care este rolul unui cadru didactic, cât de mult modelează un profesor viitorul unui copil?

Alegerea profesiei mele a fost determinată de relația pe care am stabilit-o cu profesorii de-a lungul anilor de studiu, motiv pentru care consider că un cadru didactic este dator să fie un model în viața elevilor săi. Este un sentiment aparte când întâlnești foști elevi care îți spun povești cărora la momentul respectiv, ca adult, nu le-ai dat foarte mare importanță și, cu toate acestea, pentru ei a contat enorm că au fost ajutați.

Pentru mine este o bucurie să știu că pot să contribui la formarea caracterului noii generații

Care sunt valorile pe care vă propuneți să le transmiteți elevilor dvs.?

Consider că pe lângă cunoștințele teoretice pe care trebuie să le oferim elevilor, aceștia au nevoie să învețe de la profesor cum să fie responsabili, altruiști, prietenoși, cum să acționeze în anumite situații din viața lor. Ei sunt viitorul nostru, așadar pentru mine este o bucurie să știu că pot să contribui la formarea caracterului noii generații.

Ce ați simțit în prima zi în calitate de învățătoare?

Prima zi ca învățătoare a fost cu emoții, fiindcă am realizat că această profesie implică o responsabilitate uriașă, dar îmi aduc aminte că am fost și foarte bucuroasă pentru că reușisem să devin ceea ce îmi propusesem cu câțiva ani în urmă. Era unul dintre obiectivele pe care mi le stabilisem și reușisem să-l realizez.

Pentru prima dată am predat la clasa I, vârstă la care elevii nici nu știau să deosebească manualul de limba română de cel pentru matematică, moment în care mi-am dat seama că, indiferent de numărul orelor de practică pedagogică, la clasă mereu vei întâmpina situații noi pe care va trebui să le rezolvi spontan și creativ.

Desfășurați programe/activități speciale axate pe învățare și dezvoltare a abilităților cu elevii dvs.?

De-a lungul timpului am avut șansa să „cresc” trei generații de elevi, fapt ce mi-a dat ocazia să observ parcursul lor de învățare, să îmi dau seama care dintre activitățile inițiate la clasă au fost eficiente pentru progresul elevilor, care au rămas în mintea lor aducându-le bucurie. Am constat că noțiunile teoretice îmbrăcate într-o poveste frumoasă, uneori testate chiar de mânuțele lor au avut cel mai mare succes. Activitățile practice necesită multă muncă pentru procurarea și pregătirea materialelor, organizarea elevilor care devin curioși, nerăbdători, dar aduc multe zâmbete și entuziasm.

Un proiect care a fost pe placul elevilor mei în anul școlar anterior, ei fiind în clasa a III-a atunci, a constat în amenajarea unui colțișor de grădină în care au plantat tot felul de legume pe care le-au îngrijit de-a lungul a trei anotimpuri. A fost o perioadă în care am reușit să le observ comportamentul în afara orelor efectuate în clasă, când stau așezați în bănci.

Am pornit de la stabilirea unor responsabilități pentru fiecare în parte, pentru că de data aceasta „materialul didactic” cu care lucram era viu și orice greșeală a noastră ne putea costa viața unei plăntuțe. Implicarea copiilor în acest proiect a schimbat dinamica grupului și a restabilit relațiile din cadrul lui. De atunci, au văzut cu alți ochi plăntuțele existente la ferestrele clasei noastre și au înțeles necesitatea lor. În acest an școlar ne pregătim să dăm din nou viață acestui proiect care ne-a adus atât de multă bucurie.

Consider că, dacă reușești să le demonstrezi copiilor că informația pe care vrei să le-o transmiți le va fi necesară în viață, ai reușit să le captezi interesul

Ce ați observat că îi motivează și le trezește interesul elevilor de astăzi?

Consider că, dacă reușești să le demonstrezi copiilor că informația pe care vrei să le-o transmiți le va fi necesară în viață, ai reușit să le captezi interesul. În prezent, există informații despre orice și la îndemâna oricui, acum rolul profesorului fiind acela de  a filtra materialul care ajunge la copii, de a le arăta spre ce anume este benefic pentru ei să-și canalizeze atenția și energia.

Atenția lor este centrată pe dispozitivele electronice, fapt pe care l-am transformat într-un avantaj atunci când am început să folosim telefoanele sau tabletele în activitățile de la clasă, ajungând chiar să avem o zi pe săptămână dedicată acestora.

Pandemia ne-a determinat să lucrăm foarte mult timp online și atunci mi-am dat seama că elevii erau deja familiarizați cu unele aplicații pe care acum eram condiționați să le utilizăm pentru a ne putea desfășura orele.

Percepeți anumite diferențe între copiii de acum și cei din generațiile anterioare? Sunt mai curioși, mai implicați, prin ce se diferențiază?

Fiecare generație de copii vine cu avantajele și dezavantajele timpului în care trăiește. Depinde numai de profesor să găsească o cale de a ajunge la sufletul și mintea lor.

Care sunt pasiunile dvs.? Ce vă place să faceți, cum vă relaxați când aveți puțin timp liber?

În timpul liber îmi place să citesc, activitate care se împarte pe mai multe planuri pentru că mereu sunt în căutare de cărți noi și interesante pentru elevii mei, dar citesc și cărți din domeniul educației. Cărțile care m-au pasionat încă din liceu au fost cele de dezvoltare personală pe care le-am descoperit pentru prima dată la biblioteca din orașul natal. În acea perioadă nu se vorbea despre starea de bine a elevului, a omului în general, fiind informații absolut noi și în afara contextului în care trăiam.

Respectul reciproc – o calitate însușită de la o vârstă mică, este, consider eu, o valoare morală sănătoasă care le va fi de folos toată viața

Ce v-au învățat elevii de-a lungul anilor?

De-a lungul anilor, de la elevii mei am învățat că atunci când le-ai făcut o promisiune ești dator să o îndeplinești pentru a nu le pierde încrederea, am învățat că ei imită comportamentul cadrului didactic și atunci ești responsabil ca în fața lor să fii un model demn de urmat.

Din punctul dvs. de vedere, pe ce ar trebui să se bazeze relația dintre elev și profesor? Ce stă la baza unei relații puternice și productive?

Relația pe care am intenționat să o stabilesc între mine și elevii mei s-a bazat întotdeauna pe respectul reciproc. Însușită de la o vârstă mică, aceasta este o valoare morală sănătoasă care le va fi de folos toată viața, în toate relațiile pe care le vor stabili cu persoanele din jurul lor.

Care vă este cea mai dragă amintire din postura de profesor?

Timpul pe care îl petrec cu elevii mei este întotdeauna presărat cu momente emoționante, amuzante și pline de bucurie. E dificil să numesc o singură amintire din toți acești ani, dar pot să spun că un moment emoționant pentru mine, cred că și pentru ei, îl reprezintă serbările școlare, în principal serbarea de Crăciun. Atunci pun într-o scenetă toate cunoștințele, abilitățile și emoțiile pe care le-au dobândit și, oarecum, rezultatul muncii lor și al meu se vede mai clar, iar acest lucru mă bucură foarte mult.

Clădirea restaurată va deveni drept școală pentru comunitatea parohială, aparținând parohiei Târgu Mureș I, sub coordonarea și supravegherea părintelui Claudiu Nicoară.

Prima școală românească din municipiul Târgu-Mureș a funcționat între anii 1765-1907. Prima documentație o putem găsi în Ordinul Guvernului din 24 aprilie 1768 unde se menționează existența acestei clădiri modeste, în care copiii învățau să scrie în limba română. Este de menționat faptul că Gheorghe Maior, tatăl celebrului cărturar Petru Maior, a fost unul dintre profesorii ce au activat în această școală. În anul 1912, clădirea a avut alte întrebuințări: casă de locuit pentru cântăreții bisericii și urmând a fi casa pentru oamenii de serviciu.

Între anii 1988-1990 clădirea veche a avut parte de reparații capitale, fiind practice reconstruită, păstrându-și doar dimensiunile originale și elementele arhitecturale.

Între anii 1994-2001, clădirea școlii este întrebuințată drept sediu pentru Liga Tinerilor Creștini Ortodocși Români din Târgu-Mureș, după care rămâne neutilizată.

În urma renovării efectuate recent, aici vor avea loc activitățile școlii parohiale ce are în jur de 20 de copii din parohie. Aceștia au fost împărțiți în două grupe: una cu copii cu vârste între 3 si 5 ani și una cu copii cu vârsta până la 12 ani.

Ce rol are greșeala în procesul de învățare? Care ar trebuie să fie rolul părinților în educația celor mici și cum să coopereze cu școala? Ce este bullying-ul și cum luptăm cu el? Iată doar câteva din subiectele pe care le-am discutat împreună cu Ileana Zărnescu, psihoterapeut specialist în domeniul psihoterapie cognitiv–comportamentală și consiliere psihologică cognitiv – comportamentală din cadrul Liceului Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu” din București.

Articolul pe scurt:

• Despre frica de greșeală și remediul ei: ,,Multor copii le este teamă să nu greșească, să nu supere, să nu dezamăgească, doresc să fie pe placul părinților sau al profesorilor, din frică, din timiditate. Au învățat frica de respingere, mai ales pentru că unii părinți sunt critici și pun o mare presiune pe rezultatele excepționale (…) Care este alternativa sănătoasă? Desigur, aceea de a te conecta emoțional cu copilul, de a fi atent la nevoile lui, nu la rezultate, la cum se simte și cum poți să-l sprijini. Copilul are nevoie să îi validezi și disconfortul, dar și confortul”.
• Rolul părinților în educația celor mici: ,,Să fii părinte înseamnă să iubești necondiționat, să fii îngrijorat, să fii ferm, să fii bun, să fii din toate la un loc! Ca părinte, trebuie să le faci pe toate! Să muncești, pentru a asigura bunăstarea familiei, să ai grijă de copil/copii, să petreci timp de calitate cu cei mici și să ai timp și pentru tine!”
• Bullying-ul, o problemă de actualitate: ,,Termenul de bullying, în limba română, s-ar traduce ca fiind un tip de agresiune, intimidare, hărțuire, ce se manifestă la școală, sau în grupul de cunoștințe, între copii, sau între adulți, în cadrul unei relații sau la locul de muncă.“

           Când și cum ați ajuns în echipa Liceului Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu”?

            În echipa Liceului Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu” am ajuns in vara anului 1999. Veneam din cu totul altă zonă de activitate (Institutul de cercetare pentru Electrotehnică), o altfel de abordare, o altfel de interacțiune, o lume a adulților. La Grădinițele „Arc-en-Ciel” și Școala „Anastasia Popescu” – formula din acei ani a Liceului nostru de azi,  am intrat  într-o altă lume, a copiilor, acolo unde aveam doar experiența unui părinte. A fost o provocare pe care mi-am dorit-o. O cunoscusem pe doamna Monica Șerbănescu în toamna anului 1993, când, printr-o recomandare, am ajuns, împreună cu soțul meu la Grădinița Arc-en-Ciel, cu dorința de a ne înscrie băiețelul la  această grădiniță.

Încă de la început, ne-a impresionat, pe noi, ca familie, modul în care, d-na Șerbănescu aborda copiii, părinții, situațiile. Era ca și cum intrai într-o familie. O familie armonioasă, o familie caldă, o familie deschisă, empatică, iar dinamismul doamnei Șerbănescu era contagios. În vara anului 1999 gândul de a mă alătura echipei a primit un răspuns entuziast și așa am reușit să parcurgem împreună 22 de ani și să creștem atâtea generații de copii.

            Cu ce credeți că vine în plus Liceului Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu” comparativ cu alte unități de învățământ?

            Liceului Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu se recomandă, în primul rând, din perspectiva mea, cu deschidere către nou, fundamentată pe o solidă așezare în tradiție,  aduce  acea căldură, care te face să te simți ca în familie și pe care o primești de cum pășești pe poarta școlii, vine cu o viziune și o misiune îndreptate spre copil, ca personalitate și ca persoană.

În acest loc nu am perceput îngrădire, ci atmosfera care mi-a permis să mă dezvolt, să interacționez cu copiii, cu părinții, cu colegii, așa cum am considerat că este în beneficiul copilului. Liceului Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu” a fost și este, din multe puncte de vedere, deschizător de drumuri, având o viziune de avangardă, când vorbim nu numai despre modul în care se lucrează cu copiii. Exemple sunt multe, dar aș aminti Proiectul de Inteligență Emoțională – „Pașaport pentru succes” – demarat în 2007, când nici nu se pomenea de Dezvoltare Personală, în sistemul nostru de învățământ.

         Din experiența dvs, care sunt principalele probleme (provocări) cu care se confruntă elevul din România secolului al XXI-lea?

            Dacă ar fi să pornesc de undeva, aș spune că principala provocare, pentru aceste generații de copii, este gândirea lor accelerată. Acest mod de a gândi îi face pe copii să nu se poată opri  pentru a așeza, a rutiniza, ceea ce au de organizat, în fiecare etapă a dezvoltării lor, în timp ce emoționalul lor este, cel mult, la nivelul vârstei cronologice. Pe de altă parte, acea grabă, din ce în ce mai accentuată, îi face să construiască cu goluri și, astfel, să devină superficiali. Când vorbim de copiii de vârstă mică, știm că ei se confruntă cu o serie de provocări, pe parcursul dezvoltării lor și este esențial să fie ajutați să-si înțeleagă emoțiile. Pe de altă parte,  adolescența este perioada în care tinerilor le este teamă de respingere, dar au, în continuare, nevoie de sprijin emoțional. Susținerea părinților, și într-o etapă, și în cealaltă, este extrem de prețioasă. Provocarea principală la cei mici este – ceea ce numesc psihologii – recunoașterea emoțiilor. Copiii spun doar că se simt rău sau bine, uneori, nici atât. În general, ei nu pot verbaliza despre modul în care se simt și de aceea este esențial ca adultul să-l ajute pe copil „să se împrietenească ușor cu emoțiile” (pozitive sau negative), răspunzând  cu sensibilitate, cu empatie și seriozitate  la nevoile copilului.

O altă provocare pentru copiii de vârstă mică sunt limitele și regulile. Aici, lupta este greu de dus și  pentru că noi, adulții, suntem adesea inconsecvenți și, uneori, chiar incorecți atunci când punem limite sau reguli: copilul iese învingător, iar noi, cei mari, ne simțim  epuizați, rămânem  fără resurse și cedăm. Michele Borba expert în educație, autoare a multor cărți de parenting, spune că aceste vârste – preșcolaritatea și adolescența –  sunt printre cele mai active și mai frustrante pentru părinți. Aș sublinia faptul că, în relația cu un copil sau cu un adolescent, consecvența este regula de aur de care ar trebui să țină cont adulții. Nu-i putem cere nici copilului mic, nici adolescentului, să respecte reguli și să se încadreze în limite, atât timp cât noi, adulții, le încălcăm.

            Din nefericire, multor copii le este teamă să greșească, din varii motive. Aș dori să vorbim despre rolul greșelii în educație. Cum să ne raportăm la greșeală și cum să scăpăm de ea?

            Multor copii le este teamă să nu greșească, să nu supere, să nu dezamăgească, doresc să fie pe placul părinților sau al profesorilor, din frică, din timiditate. Au învățat frica de respingere, mai ales pentru că unii părinți sunt critici și pun o mare presiune pe rezultatele excepționale, cele pe care trebuie să le aibă copilul. Note mari, rezultate deosebite, standarde impuse. Toate acestea pot duce la anxietate, la auto-învinovățire, duc la auto-devalorizare. Copilul învață că el este valoros doar dacă excelează, altfel este nemulțumit. Se simte bine el cu el doar când are rezultate deosebite, cu o permanentă tensiune și neliniște, atent și el la greșelile lui, dar și la ale celorlalți. Învață să fie și el critic. Sau, alteori, datorită presiunii de a nu greși, copilul evită confruntarea cu școala, cu o anumită materie, cu un proiect – și renunță, preferă  să nu se implice. Pare că nu îi pasă, însă, în realitate, îi este frică să nu eșueze, să nu greșească.

Care este alternativa sănătoasă? Desigur, aceea de a te conecta emoțional cu copilul, de a fi atent la nevoile lui, nu la rezultate, la cum se simte și cum poți să-l sprijini. Copilul are nevoie să îi validezi și disconfortul, dar și confortul. În primul rând, ar trebui să înțeleagă că important este să persevereze. Nu pe noi trebuie să ne mulțumească, ci el are nevoie să se descopere, să-și găsească propria lui identitate, preferințele, fricile, dorințele, dar, în același timp,  să se simtă în siguranță alături de noi, să aibă încredere în sprijinul pe care i-l oferim, fiindcă așa va avea încredere în el. Nu înseamnă că suntem permisivi și că îi sprijinim evitarea sau renunțarea, lipsa de responsabilitate. Dimpotrivă, îi dăm un spațiu să crească fără presiunea noastră. Îl învățăm să crească, iubindu-l.

            De cele mai multe ori, părinții își lasă copiii la școală și spun că de educația lor trebuie să se ocupe școala. Care ar trebui să fie rolul părinților în educația celor mici și cum să coopereze școala, părintele și copilul, pentru o educație armonioasă?

            Cea mai importantă, cea mai provocatoare, cea mai frumoasă meserie din lume este aceea de părinte! Să fii părinte înseamnă să iubești necondiționat, să fii îngrijorat, să fii ferm, să fii bun, să fii din toate la un loc! Ca părinte, trebuie să le faci pe toate! Să muncești, pentru a asigura bunăstarea familiei, să ai grijă de copil/copii, să petreci timp de calitate cu cei mici și să ai timp și pentru tine!

Da, este adevărat, părinții își lasă copiii la școală, pentru o perioadă lungă din zi, pentru că timpurile s-au schimbat. Cei mari sunt adesea ocupați, muncesc toată ziua, iar, de multe ori, părinții nu au un sprijin din partea  bunicilor. Uneori, apelează la o persoană din afara familiei. Totuși, variantele cele mai bune pentru copil sunt grădinița și  școala, pentru că acolo părintele găsește suportul de care are nevoie. Dar sunt și situații când, la un moment dat, părintele se supără pe școală, pentru că cel mic a avut un derapaj, fie comportamental, fie ca rezultat școlar, iar școala nu a corespuns așteptărilor părintelui.

            Ce ar trebui să facem în astfel de situații? Care este rolul familiei în educația copilului?

            Știm foarte bine că familia, părinții, în primul rând, joacă cel mai important rol în formarea, creșterea și dezvoltarea copilului ca personalitate. În familie, copilul învață dintru început normele morale, spirituale, etice, valorile care vor fi puse în „sacul” ce-l va umple, în drumul său în viață. Educația copilului trebuie să se manifeste, în permanență, ca o acțiune unitară, coerentă și consecventă, și să fie un continuum între familie și școală. Dacă echipa, Familie – Școală, nu este o echipă sudată, puternică, cel care va avea de pierdut este el, copilul!

            În contextul școlii on-line lipsurile din sistemul românesc de educație au fost și mai evidente, iar cei mai afectați ai fost copiii. Pornind de la acest aspect, ce ați observat că s-a schimbat în comportamentul elevilor în timpul școlii online?

            Dacă este să mă refer la Liceului Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu”, urmările pandemiei nu au fost atât de dramatice. Aici chiar s-a văzut cât de bine a funcționat echipa Școală – Familie. Totul s-a produs din mers, găsind cele mai bune soluții, înlocuindu-le pe cele ce nu funcționau. A fost o perioadă fără odihnă, fără oprire. Practic, în acest demers a fost un singur TOT.  Nu a fost ușor, nici pentru părinți, nici pentru Școală, dar pierderile s-au dovedit relativ mici.

Și acum să revin la întrebare. Ce s-a schimbat la copii? S-au schimbat multe! S-au schimbat rutinele pe care le aveau la grădiniță și la școală;  s-a schimbat modul de relaționare – între ei, dar și cu profesorii. Mulți copii au simțit școala online (mai ales în prima etapă), ca pe o constrângere, pentru că au fost nevoiți să comunice cu colegii, cu profesorii prin intermediul ecranului, nemaiavând acel contact de „față în față”. Toate normele, toate restricțiile impuse i-au dus pe copiii mai sensibili într-un disconfort emoțional, depășit cu greu, uneori. Au fost copii ce au avut momente de tristețe accentuată, anxietate crescută. Toate aceste situații au putut fi depășite, pentru că adulții au rămas alături de copii. Și aici mă refer, din nou, la echipa Școală – Familie.

Sigur că avem și situații mai dificile, dar acestea sunt urmărite și copilul/copiii urmează un program de consiliere/terapie. Încet – încet, revenim la o normalitate, chiar dacă este una diferită de ceea ce cunoșteam înainte de martie 2020. Din fericire, copilul se adaptează mai ușor la împrejurări noi. Întoarcerea la școală ne-a readus, sperăm, aproape de punctul unde rămăsesem. Pierderile au fost recuperate în mare parte. Ceea ce a reieșit din evaluări că trebuie reluat va fi repartizat Școlii de Vară. În această analiză, mă refer la Liceului Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu”. Alte unități de învățământ au strategii specifice. Dar, pentru toată lumea, apare nevoia ca noi, adulții să fim lângă copiii noștri, fără să obosim! Este evident că trebuie să învățăm să fim pregătiți să facem față unor schimbări, să ne descoperim resursele de a ne adapta la noi situații.

             O altă problemă majoră din zilele noastre este bullying-ul. Cum recunoaștem un copil care suferă de pe urma bullying-ului și care sunt pașii spre vindecare?

            Bullying-ul este cu adevărat o mare problemă. Este un fenomen răspândit atât în școlile din România, cât și la nivel mondial. Termenul de bullying, în limba română, s-ar traduce ca fiind un tip de agresiune, intimidare, hărțuire, ce se manifestă la școală, sau în grupul de cunoștințe, între copii sau între adulți, în cadrul unei relații sau la locul de muncă.

Conform Asociației Americane de Psihologie, bullying-ul este o formă de comportament agresiv, în care o persoană provoacă, în mod intenționat și repetat, un disconfort unei alte persoane. Aceasta poate fi sub formă de cuvinte adresate persoanei vizate, sub forma de contact fizic, sau acțiuni subtile. Pentru a fi considerat bullying, comportamentul respectiv are loc în mod repetat, pe de o parte, iar pe de altă parte, se bazează pe un dezechilibru al puterii (fizică sau emoțională).

Există mai multe tipuri de bullying: verbal – șicanare, injurii, comentarii neadecvate, sarcasm, amenințări, critici etc; fizic – intimidare fizică, amenințare, lovire, distrugerea lucrurilor celuilalt, gesturi obscene, încălcarea spațiului personal etc; cyberbullying – mesaje amenințătoare, intimidante, hărțuire, prin intermediul mediului online.

Acest tip de bullying a luat amploare, pentru că este mai facil ca o persoană să se ascundă în spatele unui ecran și să aibă anumite comportamente care deranjează, sub acoperirea anonimatului, ori a unui nume fals.

            Cum recunoaștem  un copil ce trece printr-o astfel de experiență traumatizantă (bullying)? Care sunt semnele?

 Izolarea socială și pierderea dorinței de a se vedea cu prietenii; scăderea performanțelor școlare și pierderea interesului pentru ceea ce îi plăcea; lovituri inexplicabile; lucruri personale distruse sau pierdute; stări de rău, dureri de cap, de stomac, ori minciuni cu privire la starea de sănătate; modificări ale obiceiurilor alimentare; tulburări de somn (coșmaruri); comportamente autodistructive; scăderea stimei de sine, auto-devalorizare etc.

Un copil ce trece printr-o astfel de experiență traumatizantă, va fi afectat atât în plan emoțional, cât și social. El va experimenta emoții de furie, frustrare, mâhnire, tristețe, însingurare, pe termen scurt sau lung. Copilul care trece printr-o astfel de experiență, mai ales dacă aceasta este de durată, poate să aibă, ca adult, dificultăți în dezvoltarea și menținerea relațiilor sociale, lipsa de încredere în ceilalți, dar, mai ales lipsa de încredere în sine, poate să devină, la rândul său, agresiv în raport cu ceilalți (familie, colegi etc.)

Ce ar fi de făcut? Este foarte important, ca toți factorii de decizie (părinți, profesori, autorități) să coopereze, pentru a înțelege acest fenomen, precum și consecințele sale. Este nevoie de găsirea soluțiilor, pentru a-l stopa: trebuie ca bullyng-ul să fie luat în serios, pentru că, atât pe termen scurt, cât și pe termen lung, efectele pot fi devastatoare.

Părinții și profesorii, trebuie să fie foarte atenți la comportamentul copilului, să observe dacă ceva este în neregulă cu copilul, să îi vorbească, să empatizeze, să-l înțeleagă, să-l sprijine. Totodată, educația în familie, trebuie să fie consecventă, coerentă, o comunicare adecvată între părinți și copii. Fără îndoială, este necesară și obligatorie o strânsă legătură, între familie și școală. De asemenea, este foarte important ca alături de copil, să fie psihologul sau consilierul școlar, pentru a-l ajuta să își gestioneze emoțiile, să depășească trauma provocată, iar, pe termen lung, să nu existe consecințe negative.

Bullying-ul este un fenomen real, care afectează în mod negativ atât victima, cât si agresorul. Din acest motiv este nevoie de soluții și nu trebuie tolerat sub niciun motiv, dar rezolvarea este mai ales la adulți, se regăsește în educația timpurie, în modul de a îndruma evoluția fiecărui copil ca personalitate.

             Frica de notele mici, alt subiect prezent în multe familii. Mulți părinți impun un anumit standard în ceea ce privește notele, iar, când acesta nu este atins, copilul, din nefericire, ajunge la gesturi extreme din cauza fricii. Cum tratăm aceste cazuri?

            După cum bine știm, în sistemul de învățământ românesc,  rezultatele școlare (notele) sunt privite ca fiind foarte importante. Pentru părinte, rezultatele școlare ale copilului, înseamnă accederea spre un liceu sau o facultate de elită. De foarte multe ori, rezultatele copilului sunt așezate înaintea a ceea ce este copilul, ca persoană. Practic, copilul este privit doar prin prisma notelor și punctajelor.

Hipervigilența părintelui și a profesorilor, pentru note, poate să se răsfrângă în mod negativ asupra copilului, din punct de vedere emoțional. Ce se poate întâmpla în astfel de situații? Copilul este din ce în ce mai demotivat, își pierde încrederea în el, poate să devină agitat, agresiv, cu probleme de comportament. Reacția emoțională negativă a adultului, nu îl ajută deloc pe copil, ba, dimpotrivă. Copilul va găsi mecanisme de copying, pentru a ieși mai ușor din situațiile neplăcute.

Copilul are nevoie de acceptare, de valorizare, de o comunicare corectă, trebuie să simtă că se poate sprijini pe adultul de lângă el (părinte sau profesor). Când copilul simte încredere în adult, își regăsește siguranța de sine. Dacă vede că este și el ascultat, înțeles și sprijinit, el va reacționa fără frică pentru ceea ce îi va spune adultul, va înfrunta mai ușor situația, va înțelege că este nevoie de un efort mai mare din partea lui, pentru ca rezultatele lui să se îmbunătățească. Important însă este ca adulții din preajmă – părinți și profesori – să pună accent pe proces (cum muncește copilul, ce pași face în progresul său), iar nu pe rezultat (ce punctaj sau notă a obținut, indiferent de modul în care a ajuns la acestea!).

             Cum reușim, ca părinți, să ne motivăm copiii să se autodepășească?

            Familia este grupul cel mai important din societate, care influențează și modelează persoana umană. Familia este adevăratul laborator de formare a persoanei (copilului).

O familie în care predomină armonia, unde se  comunică deschis,  domnesc  afecțiunea, toleranța, generozitatea, onestitatea, spiritualitatea va fi o familie care are forță și reprezintă un mediu sănătos, optimist, stimulativ, creativ,  în care copilul se dezvoltă sănătos, este motivat și învață să se auto-motiveze. Transmițându-i copilului sentimentul de acceptare, de iubire, de identificare cu familia, îl învățăm ce înseamnă asumarea, ce înseamnă responsabilitatea, ce înseamnă că învață pentru el, pentru dezvoltarea lui ca persoană.

Cum să ne motivăm copiii să se auto-depășească? Depinde de noi, părinții, ce le transmitem prin comportamentul nostru, de valorile pe care le aducem, în mod firesc, în viața noastră, în familie. Cum facem aceasta? Prin exemplul personal – să fiu un bun model pentru copilul meu, prin împărtășirea propriilor experiențe, vorbindu-i despre barierele întâmpinate, despre cum am depășit aceste bariere, despre perseverență. Prin încrederea acordată copilului – printr-o comunicare deschisă, prin concentrarea pe ce poate face mai bine, prin elaborarea de planuri împreună, pe termen scurt, amintindu-i de fiecare dată de reușite și în ce mod le-a obținut, care sunt calitățile pe care se poate baza. Prin stabilirea unei relații apropiate, esențială pentru buna dezvoltare emoțională a copilului, acesta va simți că există „un umăr”, atunci când are nevoie de sprijin emoțional, pentru progres. Este nevoie de o constantă încurajare, atât pentru rezultatul obținut, cât și pentru pașii spre  treapta următoare. Folosind discuțiile despre scopuri –  pe termen scurt, iar, mai apoi, pe termen lung – pentru a-l ajuta pe copil să-și valorifice potențialul, oricare ar fi acesta. Astfel, el își va putea stabili obiective care îl vor ajuta să se auto-motiveze, să se cunoască mai bine și, în acest fel, să se dezvolte în plan personal și emoțional.

Absolventă a Liceului Pedagogic din Focșani, a debutat ca învățătoare la catedra din satul natal. După un timp, a făcut pasul către oraș, iar, din 2002, poposește în Capitală. În efortul de a găsi un loc în sistemul de învățământ privat, destinul a purtat-o pe la diferite școli, până când, într-o zi, a cunoscut-o pe doamna Monica Șerbănescu. A fost dragoste la prima vedere, spune cu emoție în glas doamna Petița, iar, de atunci a rămas în echipa Liceului Pedagogic ,,Anastasia Popescu”. Pășim în cele ce urmează pe cărările pedagogiei alături de Petrița Vlaicu și discutăm despre debut, viziune și rost.

Interviul pe scurt:

• De pe meleagurile vrâncene, pe străzile bucureștene: ,,Era anul 2002, când mi-am depus CV-ul la mai multe școli particulare. După un timp am primit mai multe telefoane, m-am dus, dar nu mi-a plăcut ce am găsit acolo. Într-o zi, am cunoscut-o și pe doamna Monica Șerbănescu, a fost dragoste la prima vedere“.
• Cheia armoniei în educație: ,,Consider că pedagogul trebuie să fie prieten cu părinții, să intre în atmosfera familiei, să știe ce necazuri îl macină pe copil. Deci legătura strânsă cu familia generează o stare de bine copiilor, iar ei vor veni la școală cu plăcere”.
• Pedagogul, o simplă sursă de informații?: ,,Clar, e mai mult decât atât! Informațiile le pot găsi și pe internet, dar pedagogul trebuie să-l învețe cum să discearnă informația care îi folosește de cea care îi dăunează”.

De pe meleagurile vrâncene, pe străzile bucureștene

Vrânceancă get-beget, doamna Petrița Vlaicu a îndrăgit pedagogia de când se știe. Rememorează cu bucurie clipele ludice din copilărie când făcea pe învățătoarea alături de sora ei. Dar, cine ar fi crezut că o simplă joacă avea să devină peste ani un mod de a fi! ,,Ulterior, am urmat cursurile Liceului Pedagogic din Focșani, pe care l-am terminat în 1975. Am fost repartizată în satul natal, Vulturu din județul Vrancea, unde am devenit colegă cu învățătoarea mea din clasele mici. Aici am petrecut o bună bucată de vreme, până când m-am mutat cu familia în orașul Focșani. La noua școală am avut parte de un colectiv foarte bun, cu directori și colegi de la care am avut numai de învățat, asta pentru că pedagogul trebuie să se perfecționeze toată viața“, povestește doamna Petrița Vlaicu.

,,Era anul 2002, când mi-am depus CV-ul la mai multe școli particulare”

Își amintește cu mare bucurie de primele ore la clasă și de comisiile metodice la care smulgea aprecieri pe bandă rulantă. În anul 2000, soțul său a luat calea Bucureștiului din dorința de a găsi un loc de muncă mai bun. Peste un an, băiatul cel mare a venit în Capitală, pentru studii, la fel și mezinul. ,,Prin urmare, ne-am mutat cu toții. Era anul 2002, când mi-am depus CV-ul la mai multe școli particulare. După un timp, am primit mai multe telefoane, m-am dus, dar nu mi-a plăcut ce am găsit acolo. Într-o zi, am cunoscut-o și pe doamna Monica Șerbănescu; a fost dragoste la prima vedere! Pe atunci, Grădinița Arc-en-Ciel era pe strada Matei Voievod, iar clasele primare funcționau în parteneriat cu Școala Nr. 85, și țin minte că am primit clasa a II-a“, rememorează doamna Petrița.

O viață afierosită educației

Candoarea și jovialitatea de care dădea dovadă, au cucerit inimile elevilor, dar și ale părinților. În continuare, vrem să aflăm cum a evoluat relația cu elevii de-a lungul anilor. ,,Am știut să glumesc cu ei, dar sunt ca o mamă care își pupă copilul în somn. Câteodată spun că sunt mai dură, mai aspră, însă părinții și-au dat seama că această duritate vine din responsabilitatea pe care o am față de copii. Destinul lor este în mâinile mele, sunt responsabilă de formarea lor. De-a lungul anilor am văzut că, dacă știi să te apropii de ei, ba cu o glumă, ba cu o poveste, atunci le câștigi încrederea. Văd că și tu ești ca părinții lor, nu le ești superior“. Și pentru că tot suntem la capitolul relație pedagog-elev, prin ce mijloace îi putem face pe copii să scape de frica răspunsurilor greșite? ,,Discutând cu ei, apoi cu părinții. Consider că pedagogul trebuie să fie prieten cu părinții, să intre în atmosfera familiei, să știe ce necazuri îl macină pe copil. Deci legătura strânsă cu familia generează o stare de bine copiilor, iar ei vor veni la școală cu plăcere. Eu le spun de fiecare dată că a greși e omenește și că nu trebuie să râdem unii de alții pentru că nu știm. Azi poate fi colegul tău cel care dă un răspuns greșit, mâine poți fi tu. Să folosim greșeala ca pe o oportunitate de a evolua“.

,,Consider că pedagogul trebuie să fie prieten cu părinții”

După cele mărturisite, îndreptăm discuția către ceilalți actori implicați în procesul de educație, mai exact părinții și profesorii. Cum ar trebui să colaboreze cu școala? ,,Vorbim de o relație fundamentală! Ce vă pot spune este că aici, la Liceul ,,Anastasia Popescu”, avem un program extins care ne permite să lucrăm cu elevii când nu au înțeles lecția bine, să discutăm cu ei dacă nu sunt în apele lor, iar toate acestea le comentăm și cu părinții. Suntem privilegiați că avem acele ore de consultații cu părinții, iar prin acestea căutăm să menținem strânsă legătura dintre elevi, părinți și profesori“, spune doamna Petrița Vlaicu.

Despre rostul unui pedagog

Întâlnirea cu un pedagog iscusit te schimbă. Adesea, elevii rămân cu imaginea lui pe retină și vor reveni la ea ori de câte ori le e mai greu. În continuare, vrem să aflăm care este rolul unui pedagog: să ofere un set de informații sau e ceva mai mult? ,,Clar e ceva mai mult decât atât! Informațiile le pot găsi și pe internet, dar pedagogul trebuie să-l învețe cum să discearnă informația care îi folosește de cea care îi dăunează. Apoi, pedagogul trebuie să realizeze legătura între partea teoretică și cea practică. Eu de fiecare dată când predau ceva încerc să le prezint și latura practică”, afirmă doamna Petrița.

Emoțiile sunt de nedescris când o promoție face pasul mai departe către clasa a V-a. În acele momente, munca pe care ai depus-o își arată roadele. Vrem să aflăm cu ce valori pleacă elevii care au trecut prin mâna doamnei Petrița. ,,Cu respectul față de cei din jur, asta contează cel mai mult. Ei trebuie să învețe să aprecieze munca celor din jur și nu numai, pentru că noi ne punem sufletul pentru formarea lor”, conchide Petrița Vlaicu.

Discutând și cu directoarea Monica Șerbănescu, aflăm că Doamna învățătoare este cea din mâinile și inima căreia au pornit spre viitor generații cu performanțe academice deosebite, însă, așa cum subliniază și Doamna Vlaicu, formarea caracterului acestor copii apare, de fapt, ca scop al școlii, iar dascălii sunt cele mai importante rotițe ale acestui organism complex, cum poate fi considerat Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu”. Doamna Petrița Vlaicu este, indiscutabil, un astfel de model de creator de caracter.

Predă matematică mereu cu zâmbetul pe buze și este un pedagog cu o dăruire ieșită din comun. Însă relația Mihaelei cu științele exacte nu a debutat în cel mai agreabil mod. În școala generală nu le înțelegea deloc, dar tactul profesorilor pe care i-a întâlnit în viață a făcut minuni. Cufundarea în calcule, cifre și formule a continuat la Universitatea  Politehnică, loc în care și-a descoperit pasiunea pentru pedagogie. Încurajările profesorilor dublate de admirația elevilor au făcut-o să pășească plină de încredere către Liceul Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu”, unde predă de mai bine de șase ani. Am stat de vorbă cu profesoara Mihaela David și am povestit despre debutul la catedră și cum îi face pe elevi să îndrăgească matematica.

Interviul pe scurt:

• Profesorii care ne zidesc: ,,Apropierea de matematică s-a produs datorită unor dascăli care au reușit să-mi explice frumusețea acestei materii. În facultate, profesorii m-au ținut pe lângă ei și așa am descoperit că pot explica și altora tainele matematicii.”
• Menirea unui pedagog în zilele noastre: ,,Cred că pedagogul trebuie să-i dea copilului un pic din harul său. E foarte important cum îi explici elevului și ce reușești să-i transmiți. Eu, totdeauna când încep o lecție, îmi propun să le prezint latura practică a matematicii, cu alte cuvinte să vadă unde este punctul în care viața lor se intersectează cu matematica.“
• Rolul greșelii în procesul de învățare: ,,Cu toții învățăm din greșeli. Dacă un copil greșește și i se explică în ce a constat greșeala, atunci el nu o va repeta. Consider că e foarte important ca un copil să întrebe, să fie auzit și să i se răspundă.“

Când destinul îți scoate în cale profesorii potriviți

Mihaela nu a visat niciodată ca va deveni profesoară, cu atât mai mult, profesoară de matematică. În școala generală avea o relație mai curând rece cu această materie. Pur și simplu nu o înțelegea; dar, cu timpul, tactul pedagogilor pe care i-a întâlnit avea să schimbe lucrurile. ,,Apropierea de matematică s-a produs datorită dascălilor care au reușit să-mi explice frumusețea acestei materii. În facultate, profesorii m-au ținut pe lângă ei și așa am descoperit că pot explica și eu, altora, tainele matematicii. La un moment dat, am avut de ales între a mă înscrie la un modul pedagogic sau la unul de sport. Ei bine, am optat pentru primul, iar, ulterior, am început să merg la clasele unde se făcea practica pedagogică, într-un liceu cu rezultate modeste. Copiii erau însă foarte ascultători. Mi-am ținut ora pe care trebuia să o predau și, la final, profesoara care asista mi-a zis: „Să știi că ești talentată și explici foarte bine. Ești printre puținii studenți care le-au captat atenția elevilor.”

,,Apropierea de matematică s-a produs datorită dascălilor mei.”

Cu mai mult curaj, după acest episod, Mihaela a început să lucreze cu copiii prietenilor. Evoluția lor, faptul că se îndrăgosteau de matematică și rezultatele remarcabile pe care le obțineau erau încă o dovadă că locul ei era la catedră. Chiar dacă matematica este o știință exactă, iar greșelile de calcul le dau fiori elevilor, Mihaela are o soluție. ,,Cu toții învățăm din greșeli. Dacă un copil greșește și i se explică în ce a constat greșeala, atunci el nu o va repeta. Consider că e foarte important ca un copil să întrebe, să fie auzit și să i se răspundă. În momentul în care nu e sigur pe el, în momentul când nu își dă seama cum se rezolvă o problemă, eu îi încurajez să întrebe”, afirmă Mihaela David.

Pedagogia, o picătură de har

Îmi povestește cât de mult ține ca elevii să vadă latura frumoasă a matematicii, să scape de angoase și să se deschidă în fața cunoașterii. Pornind de la acest lucru, o întreb pe Mihaela David, care este misiunea unui pedagog. ,,Cred că pedagogul trebuie să-i dea copilului un pic din harul său. E foarte important cum îi explici elevului și ce reușești să-i transmiți. Eu, totdeauna când încep o lecție, îmi propun să le prezint latura practică a matematicii, cu alte cuvinte, să vadă unde este punctul în care viața lor se intersectează cu matematica. Dacă pui un elev să memoreze formula ca pe o poezie, atunci e clar și că într-o lună de zile i se va șterge din memorie. Trebuie să-i explici de ce este formula în acest fel și nu în altul; copilul trebuie să-și clarifice cunoștințele, pentru că numai așa va vedea latura practică a matematicii”, lămurește profesoara David.

,,E foarte important cum îi explici elevului și ce reușești să-i transmiți”

Întâlnirea cu Liceul Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu” s-a produs în urma unui lanț de întâmplări  neașteptate. Tocmai se afla în concediu pentru fetița sa de nici doi ani, când, deodată, telefonul începe să sune. La celălalt capăt, o bună prietenă  îi solicită ajutorul pentru copilul ei care avea un examen în față și întâmpina dificultăți la matematică. A acceptat pe loc. Cu timpul, munca, devotamentul și exercițiul au făcut adevărate minuni. Copilul a urcat de la o notă sub cinci, la 8,50! „Atunci prietena mea a zis că trebuie să merg să predau la o școală și așa am ajuns să o cunosc pe doamna director Monica Șerbănescu, cea care m-a primit cu brațele deschise și cu multă încredere. Pentru început, am lucrat cu copiii pentru consolidarea cunoștințelor, în cadrul programului extins pe care îl oferea (și îl oferă) școala, iar evoluția lor a fost semnificativă. Ușor, ușor, am realizat că aici este o altă lume; am preluat, la propunerea doamnei Șerbănescu, o clasă primară, într-un deosebit de interesant proiect pedagogic, împreună cu colega mea, profesoara de limba română. Timpul a trecut, copiii au crescut, eu am început să predau la clasele gimnaziale, iar, anul trecut, am putut avea prima „recoltă” de rezultate la Evaluarea Națională, cu note mari, chiar de 10, în pofida lunilor dificile de lecții online! Anul acesta continui să îi ajut pe elevii noștri să îndrăgească matematica, trecând cu bine prin perioada de readaptare la cursuri, în timpul școlii de vară, apoi toamna, la începutul noului an școlar, cu prezență față în față sau online, în funcție de situația generală care va fixa, cu siguranță, în istorie, anii 2020 și 2021.

 În tot acest timp, am învățat în rând cu elevii mei și, împreună cu toți colegii, am căutat mereu soluții care să sprijine și studiul individual, și legătura cu familia, și menținerea coeziunii clasei, mai cu seamă acolo unde sunt dirigintă. Încrederea și susținerea școlii au fost foarte importante pentru mine”, conchide Mihaela David, care se bucură de toată aprecierea colegilor pentru calitățile sale de bun organizator, pentru seriozitate, perseverență și puterea de a se implica fără preget în bogatele proiecte ale liceului.

Motto: „- Ce (mai) faci?

                                                      –  Finalizez ghidul STEM.”

Doamna profesoară Sanda Ghioaldă este absolventă de Liceu Pedagogic și licențiată a Universității din București, specialitatea limba română – limba franceză. După finalizarea studiilor universitare, a preluat și funcția de director al unei școli din Giurgiu, zona sa natală.

Această experiență managerială, alături de expertiza de la catedră au venit să îmbogățească, în anul 2009, buchetul de realizări ale cadrelor didactice din Școala – pe atunci – și Liceul, Pedagogic, acum, „Anastasia Popescu”.

Preocupările Doamnei Sanda Ghioaldă depășesc cu mult predarea disciplinei căreia i s-a consacrat – limba și literatura română – fiindcă este mereu însetată de a cunoaște, nu s-a oprit nicio clipă din învățat și a construit, împreună cu echipa managerială și cu ce didactică, proiecte care au adus copiilor noi orizonturi în parcursul  școlar, cu ecouri pentru formarea lor ulterioară ca adulți „de succes”.

Interviul pe scurt:

• Un debut deloc simplu, dar încununat de succes – cariera de dascăl, de la liceul pedagogic, la funcția de director de școală.
• Proiecte, proiecte și iar proiecte ! –  interesul timpuriu pentru proiecte europene.
• O reîntâlnire sub semnul Providenței – Prietenia – scânteia și motorul unui nou început.
• Rigoare și creativitate – Omul potrivit la locul potrivit.
• Ce facem când ia sfârșit un proiect? – Activitate mereu înnoită și înnoitoare.
• Viitorul școlii va fie el oare online? – Nimic nu va înlocui legătura caldă, emoțională, dintre dascăl și discipol.

Un debut deloc simplu, dar încununat de succes

Ca învățătoare, după absolvirea liceului pedagogic, Sanda Ghioaldă a predat în comunități unde copiii aveau mare nevoie de sprijinul unei învățătoare dedicate și cărora influența sa benefică le-a adus un plus de bine, nu doar pentru copii, ci și pentru familiile pe care le „păstorea”. Cu tenacitate și fără preget, a frecventat în paralel,  și cursurile Universității din București, unde era nevoită să facă o navetă delor ușoară. Examenele luate cu brio, o licență lăudată de Academicianul Eugen Simion, care i-a fost îndrumător al lucrării, totul a concurat pentru preluarea unei catedre de limba română și, apoi, instalarea Sandei Ghioaldă ca director al unei școli gimnaziale din municipiul Giurgiu.

Proiecte, proiecte și iar proiecte !

De îndată ce învățământul românesc s-a deschis către orizonturi europene, Sanda Ghioaldă a fost printre cei dintâi profesori și directori care au depus proiecte pentru a putea cunoaște alte sisteme de învățământ și a lua contact cu tot ce însemna civilizație europeană, devenind astfel un ambasador „avant la lettre” – cu mult înainte de aderarea României –  al simbolului cultural reprezentat de Uniunea Europeană.

Cu întâlniri memorabile, cu aventuri specifice necunoscătorului care bate la porțile Cetății Occidentale, doar cu idealuri în minte și cu apriga dorință de a învăța, anii aceia au fost ziditori pentru managerul care a construit comunitățile de învățare, pornind de la aceste lecții însușite, unde a adăugat talent, creativitate, perseverență, pentru a transforma școala într-o unitate modernă, cu sclipiri europene.

O reîntâlnire sub semnul Providenței

O întrebare se impune de la sine  și, evident, i-am adresat-o Doamnei Sanda Ghioaldă: cum   s-a despărțit de locurile natale, ce a atras-o către zarva și aglomerația bucureșteană? Răspunsul vine senin, fără ezitare: „Cauza este prietenia”!

Cerem lămuriri și aflăm marea poveste a strămutării. Cum bănuiți, la mijloc este tot un proiect, mai bine zis, două. Și anume, unul dedicat celor cinci simțuri, derulat la Giurgiu și unul, adresat comunității deficienților de auz, de la București. Cum se poate lesne ghici, primul era coordonat de Dna Sanda Ghioaldă, iar celălalt, de dna Monica Șerbănescu, nici mai mult nici mai puțin decât fosta profesoară a Sandei, din vremea când se pregătea pentru admiterea la Universitatea bucureșteană. Fiecare cu treburile și grijile aduse de școlile unde trudeau, se auziseră rar în vremea aceea, astfel încât Sanda a descoperit proiectul lucrat de Monica Șerbănescu în paginile revistei Avantaje. A fost o scânteie care a declanșat nu doar finalizarea în câteva acțiuni comune a celor două proiecte dedicate persoanelor cu deficiențe, ci și decizia Doamnei Profesoare Sanda  Ghioaldă de a se alătura echipei Școlii „Anastasia Popescu” din București.

Rigoare și creativitate

„Structural, sunt o persoană foarte organizată – mărturisește Dna Director Sanda Ghioaldă – iar în școala fondată de prietena mea, Mona Șerbănescu, accentul se punea pe creativitatea copiilor, pe relațiile extrem de calde între aceștia și dascăli, pe echipa care să lucreze mereu împreună. Chiar dacă la început mi s-a părut un pic ciudat că aici fiecare era îndemnat să își asume propriile proiecte, să vină cu propuneri și inițiative, ceea ce în școala publică nu era întotdeauna posibil, m-am bucurat de acest nou mediu, în care puteai munci și 20 de ore pe zi, fiindcă îți era drag ce făceai. Rigoarea care mă caracterizează a completat formula de succes a școlii și așa am pus pe picioare, împreună cu prietena mea, Mona Șerbănescu, și cu o întreagă echipă de profesori și elevi un proiect școlar european Comenius, cu tema „Le monde par le theâtre”, care a fost desemnat Star project după finalizarea sa.”

Neastâmpărul unui colectiv dornic să aducă în clase mereu lucruri interesante, care să le ofere copiilor motive de bucurie și împlinire, a fost dovedit, an după an, prin inițiative care se traduc prin obținerea titlului de Școală europeană, apoi prin încă două proiecte Erasmus +, unul, constând în mobilități ale profesorilor în diverse școli și centre educaționale europene, celălalt, adresat elevilor, reprezentat prin activități la clasă după formula STEM (Science, technology, engineering, and mathematics), atât de ofertantă în noul peisaj al școlii secolului XXI.

 Neobosită, Doamna profesoară Sanda Ghioaldă a participat personal la mobilitățile presupuse de proiecte, dar a și lucrat la clasă, cu elevii săi cărora le-a deschis de fiecare dată, calea către succes la examenele de Evaluare Națională, unde notele de 10 au umplut de bucurie și pe copii și pe părinți, așezând școala într-un top permanent al școlilor cu cele mai mari medii la aceste examene.

Ce facem când ia sfârșit un proiect?

Dacă cineva se întreabă ce urmează după finalizarea unui proiect, răspunsul Doamnei Sanda Ghioaldă va fi „un nou proiect!”. Fie că este vorba de un Ghid de activități STEM în limbile franceză și română, fie că se inițiază o serie nouă a Revistei Liceului, ori se pregătește un vernisaj, efervescența rămâne trăsătura majoră a unui mediu de învățare care pune accentul în mod egal pe studiul academic, dar și pe dezvoltarea competențelor copiilor care să poată căpăta autonomie într-o lume viitoare, nu întotdeauna previzibilă.

„Mănușa pe care a aruncat-o școlii răstimpul acesta caracterizat prin trecerea multor activități școlare în mediul online a adus o nouă perspectivă de învățare continuă căreia profesorii Liceului Pedagogic „Anastasia Popescu”, de la nivelul preșcolar la clasa a XII-a, i-au răspuns cu entuziasm, fiindcă au reușit să își dezvolte, alături de elevi, capacitatea de a lucra și de a crea lecții care să îi atragă pe copii, încă de la cele mai mici vârste.” – ne relatează  Doamna Directoare Sanda Ghioaldă, care a fost mereu un model pentru fiecare, dar, mai cu seamă, un sprijin, atunci când, în noul context s-au desfășurat online vizite de evaluare la nivelul școlii, inspecții de grad la clase, cercuri pedagogice ș.a.m.d.

„Din această perspectivă, soluțiile găsite și implementate s-au dovedit foarte bune, astfel încât predarea a avut succes. De asemenea, începând din luna martie a anului trecut, și întrunirile cadrelor didactice, au devenit mai frecvente, grație tehnologiei”, adaugă domnia sa.

Viitorul școlii va fie el oare online?

Dacă avantajele există, și ele par evidente din cele de mai sus, i-am adresat Doamnei Director Sanda Ghioaldă întrebarea firească: „Va fi viitorul școlii în formula online?”

„Cu siguranță, câștigul din aceste luni trebuie păstrat și îmbogățit, fiindcă și copiii, și dascălii, chiar și părinții, acolo unde au existat soluții suficient de performante pentru a derula cursuri online, au avut de câștigat în anumite direcții. Poate tipul de învățare standard, care domina școala înainte a pierdut teren, însă dascălii s-au înnoit ca viziune și abordare a temelor din programă. Copiii au înțeles că tehnologia nu înseamnă doar joacă și că, de fapt, și joaca poate presupune învățare, că tocmai, învățarea poate fi de mai multe feluri și se poate face diferit, aducând, de fiecare dată, bucuria unei victorii.

Dar nimic nu va înlocui legătura caldă, emoțională, dintre dascăl și discipol, dintre copil și mediul școlar, dintre colegii unei comunități de profesori, oricâte teleconferințe și webinarii s-ar organiza! Sigur, ne-am îmbrățișat virtual, am băut ceaiul fiecare la el acasă, mimând că îl savurăm împreună, ne-am îmbărbătat unii pe alții cu celebrul va fi bine, dar trebuie să mărturisim că de-abia așteptăm să revenim în clase, să auzim zumzetul vocilor copiilor, să îi putem mângâia, când au nevoie de sprijin, nu doar cu privirea, să dezbatem în cancelaria reală, nu în cea virtuală. Viitorul școlii va include, desigur, tehnologia și toate achizițiile de ultimă oră, dar va păstra comoara emoției născute la întâlnirea dintre dascăl și copilul care preia întâi un model, pentru ca, mai apoi, grație acestuia, să absoarbă și învățătura; până la vârste destul de mari, actul predării-învățării se desăvârșește tot prin participare emoțională.”

După absolvirea Universității Naționale de Arte București, traseul profesional al Mariei s-a întâlnit într-o bună zi cu idealurile îndrăznețe ale doamnei profesoare Monica Șerbănescu. Pasiunea pentru artele vizuale s-a îmbinat armonios cu viziunea educațională propusă de Grădinițele „Arc-en-Ciel” și Liceul Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu”. În cele ce urmează, ne lăsăm călăuziți de doamna Șebănescu, și descoperim chipul unui artist care a îndrumat generații întregi de elevi pe cărările frumosului.   

Primii pași pe cărările pedagogiei

Întâlnirea mea cu Roxana (aveam să aflu mai târziu că o cheamă și Maria, numele său de artist plastic fiind MARIA CIOATĂ) – de fapt „Roxi”, cum o strigă din 1991 generații și generații de copii care o așteaptă cu sufletul la gură să vină și să-i „vrăjească”. Așadar, întâlnirea cu „Roxi” stă sub semnul miracolului, fiindcă pornisem proiectul grădiniței și al școlii (1990) și îmi doream alături de mine un plastician, iar ea, aflată în primul său an de studenție la Academia de Arte (devenită ulterior Universitatea Națională de Arte București), s-a arătat persoana potrivită, așa cum timpul avea, cu prisosință, să o dovedească.

Școala a crescut odată cu Roxana, sau ea a crescut odată cu elevii săi? Fiindcă și ea a pornit de la Grădinițele „Arc-en-Ciel”, pentru care a realizat sigla, devenită un adevărat brand, așa cum imaginase și sigla Fundației Preasfânta Fecioară Maria, inițiatoarea unității de învățământ; apoi a crescut împreună cu copiii, a intrat în clasele primare și, apoi, gimnaziale, la înființarea cărora tot ea a creat imaginea care să ne reprezinte. Orele de Arte Plastice cuprindeau de la bun început desenul, pictura, colajul, modelajul în lut, precum și tot felul de proiecte care îi duceau pe copii în timpul și spațiul artistic care să le potențeze interesul și, de ce nu, talentul.

,,Clubul coordonat de Roxana s-a recomandat ca fiind locul din școală unde părinții sunt invitați să lucreze alături de copiii lor”

Îmi amintesc de o primă emisiune la un post de televiziune, undeva, prin 1996, când explicam cât de important este limbajul acesta pentru copii și exemplificam cu orele Mariei Roxana Cioată, care descoperea necontenit „tehnici” fermecate și fermecătoare. Zilele trecute îmi mărturisea că s-a întâlnit cu o fostă elevă (astăzi, studentă la Universitatea de Arte), care a întrebat-o dacă mai are bagheta magică, cea care „vrăjea” creioanele, acuarelele si blocurile de desen. Și da, o mai are și este la fel de eficientă! Dar, fără preget, Roxi s-a angajat de fiecare dată în proiecte uriașe: a realizat designul interior pentru toate participările noastre la târguri ale școlilor și grădinițelor, din 1996, până prin 2010. A gândit și realizat, în bună parte cu mâna ei, costumele primului nostru spectacol după piesa de teatru Vicleim de Mircea Vulcănescu, jucată în anul 1997 în spațiul Auditorium de la Sala Palatului Regal, pe cele pentru spectacolul din 2007, dar și costumele din spectacolul prin care am sărbătorit 20 de ani de la premiera absolută, din decembrie 2017. A pictat clasele și a amenajat interior sediile noastre, încă din anul 1991, până acum, oferind fiecărui nivel de vârstă o viziune potrivită, o poveste frumoasă, muncind cu generozitate și organizând echipe cu colegii și cu copiii pe care îi coordonează și îi inspiră; în anul 2005, a dat un nume Clubului de Arte Plastice pe care îl organizase de ceva timp: „Ușor, ușor, pășim în lumea Artelor”. Activitatea acestuia s-a adăugat celei pe care școala o susține de ceva vreme, mai exact, deschiderea spre artă a copiilor. Merită subliniat faptul că, „avant la lettre”, Clubul coordonat de Roxana s-a recomandat ca fiind locul din școală unde părinții sunt invitați să lucreze alături de copiii lor. Cei mici pot veni chiar cu animalele de companie (de la căței și pisici, la pești și papagali), iar „necuvântătoarele” au devenit subiectul mai multor proiecte succesive.

Când colaborările nasc proiecte frumoase

La orele cu Roxi, copiii cu dificultăți de învățare se transformă, devin atenți și lucrează cu plăcere, nu îi deranjează pe ceilalți. De aceea, în cadrul lecțiilor de Club vin și mulți copii din afara școlii, pentru care orele de Arte sunt o adevărată terapie; pregătită din 2004 și debutând în 2005, a avut loc prima ediție a Concursului de Arte Plastice și Decorative pe care îl girează an de an de atunci colega mea, care reușește să implice personalități în domeniul Artelor, dar și sponsori, care să asigure premiile copiilor.

Consecventă cu viziunea care a insuflat proiectul, a fost creată de la început și există până astăzi, secțiunea Art-café, dedicată părinților, care pot intra în concurs și sunt, de asemenea, premiați. În același an, școala noastră, respectiv o echipă coordonată de Dna Prof. Maria Roxana Olteanu Cioată, a participat la o competiție organizată de UNESCO (noi fiind o școală afiliată, din anul 2000), cu tema „Măști în jurul lumii”, care ne-a adus locul I și o excursie la sediul UNESCO de la Paris, unde a participat și Mara Ivan, eleva noastră de atunci, care, ulterior, a urmat Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza”, apoi, Universitatea Națională de Arte din București. Implicați în Anul Francofoniei, 2006, am avut bucuria de a fi fost selectați pentru un parteneriat cu două școli canadiene, materializat într-un album ”L’École sans frontière – J’aime le français”, a cărui concepție grafică se datorează de asemenea colegei mele, Roxana; în tot acest timp, începând din anul 1997, an de an, ea a organizat cel puțin două expoziții de icoane pe sticlă, dar și cu mici obiecte din ceramică, lemn, ori piatră, intrate în tradiția școlii fiind expozițiile dedicate Bunei Vestiri – în preajma datei de 25 Martie – și Sărbătorii Nașterii Domnului – în preajma Crăciunului.

,,Începând din anul 1997, an de an, Roxana a organizat cel puțin două expoziții de icoane pe sticlă”

Anii 2007 și 2008 reprezintă debutul seriei de proiecte „Pe urmele artiștilor”, care a început cu Brâncuși, cercetat de copiii călăuziți de Roxi din Hobița, la Târgu Jiu, apoi la Paris, în Atelierul artistului și la Cimitirul Montparnasse, unde mica trupă de căutători a descoperit mormântul marelui sculptor.

În anul 2009, materialul strâns, de la lucrările copiilor, la tabere, excursii de documentare și proiecte, a făcut subiectul unui Album inedit, reprezentativ pentru toată activitatea școlii, urmărită din perspectiva activităților care cultivă Artele Plastice în manieră multi și transdisciplinară. Doi ani mai târziu, apare albumul „O icoană, un copil”, cuprinzând reproduceri ale icoanelor lucrate de copii, însoțite de mici poezii create de ei în română, franceză și engleză. Albumul a primit Înalta Binecuvântare a Părintelui Patriarh Daniel și a însoțit un grup de copii care au expus icoane la Biserica Românească din Nürnberg, la invitația Î.P.S Serafim,  mitropolitul ortodox român al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord. Acest nou proiect al Mariei Cioată a oferit copiilor prilejul de a practica limba germană, pe care o studiază la școală, de a cunoaște copiii din comunitatea românească, de a descoperi modelul german de societate, despre care li se vorbise doar, de a vedea cum trăiesc românii din afara țării și cât de mult prețuiesc credința și tradițiile.

Și lucrurile frumoase au continuat

Au urmat alte și alte întâlniri cu arta la ea acasă în Italia, Spania, dar și în localități din țară – Sighișoara, Sibiu, Constanța, zona Horezu, conduse cu dăruire de prof. Maria Roxana Olteanu Cioată, pentru care vacanțele se împart între Școala de Vară din București și călătoriile cu copiii. Proiectul „Art(h)é – Galeria copiilor”, derulat constant după cele două ediții finanțate de Administrația Fondului Cultural Național, în 2011 și 2012, i-a pus pe copii în contact cu meșteșuguri și meșteșugari, fiind un proiect trans-regional, care a implicat multe ore dăruite de „Roxi” pregătirii elevilor. Ediția a II-a s-a finalizat cu un album care imortalizează etape de lucru și momente de implicare a copiilor organizați, adesea, în echipe. Proiectul este construit pe un vis – acela de a oferi copiilor un spațiu permanent în care ei să se poată întâlni și să se cunoască, intrând în contact cu artele, de la cele vizuale, la muzică, artă dramatică, literatură etc. Este „Educația prin Cultură”, pe care dorim să o oferim elevilor noștri.

Proiectul nostru de școală a presupus de la început, ca, încă din anii de grădiniță, copiii să lucreze cu profesori de specialitate, astfel încât cei mici să beneficieze de o îndrumare atentă și competentă și în domeniul artelor plastice. Din nou, pe calea amintirii, revăd o domnișoară care acum și-a finalizat studiile de medicină, fiind, la doi ani neîmpliniți, ajutorul lui „Roxi”, care aranja sala pentru ora de pictură. Cea mică așeza cu grijă pensulele în dreptul fiecărui scăunel. Ca atare, aș afirma că aici este vorba nu numai despre talentul de artist, nu numai de talent pedagogic, ci de o anume generozitate interioară care îi dă Dnei Prof. Maria Roxana Olteanu Cioată posibilitatea de a intra direct și simplu în legătură cu orice copil, adesea, spre uimirea părinților și bunicilor acestora.

,,Maria a avut propriile expoziții, care, pe măsura maturizării sale au devenit tot mai originale și consistente”

Urmărind această lucrare temeinică în școală, oricine poate să creadă că „Roxi”, profesoara, nu i-a mai dat timp Mariei Cioată, artist vizual ceramist, să își dezvolte propria carieră. Nimic mai neadevărat. La intervale corecte, Maria a avut propriile expoziții, care, pe măsura maturizării sale au devenit tot mai originale și consistente, culminând cu cele din ultimii ani – „Zbor spre înălțare” (2016), „Măiastra” (2016), „Căile sufletului” (ianuarie 2017), „Cald/Rece”, împreună cu tatăl său, pictorul Lucian Cioată (decembrie 2017) – dar, mai ales, cu Premiul I Lorenzo Magnificul, obținut la Bienala Internațională de Artă Contemporană de la Florența, obținut în octombrie 2017.

Indiferent de ce vitregii i se ivesc în cale, misiunea pedagogului nu se oprește

Îmbinând dragostea de oameni cu dragostea de muncă, Maria Roxana Olteanu Cioată are o familie minunată, cu artiști pe care i-am numi atipici, pentru că și soțul său, David Olteanu, și fiica ei, Sarah Maria Olteanu, au o modestie perfect armonizată cu a lui „Roxi” și, ceea ce nu poate fi trecut cu vederea, îi sunt alături la toate întâlnirile elevilor cu Arta, o susțin permanent, sunt modele pentru copii chiar prin felul lor de a fi.

Chiar și în acest an 2020, dificil pentru toată lumea, dar, cu deosebire, pentru zonele legate de educație și cultură, grație perseverenței, determinării și dragostei fără rest a profesoarei pentru copii, elevii săi, îi va fi dedicată Sărbătorii Nașterii Domnului o expoziție de icoane pe sticlă, vernisată, conform tradiției, la Biserica Popa Nan, în ultima decadă a lunii decembrie.

Mai mult, după ce anul școlar a debutat cu două expoziții ale unor artiști consacrați, invitați ai Mariei Cioată, Galeria Copiilor „Nicolae Tonitza” din incinta liceului nostru găzduiește, prin grija profesoarei noastre, o altă expoziție inedită, care cuprinde lucrările unor mici artiști debutanți, doi elevi ai Școlii Gimnaziale Vânătorii Mici, Isvorul – Județul Giurgiu.

Profesoara și artistul vizual Maria Roxana Olteanu Cioată are atâtea proiecte, cât să mai crească generațiile anilor ce vin la fel de creative și de responsabile ca cele care au făcut numele și renumele Liceului Pedagogic „Anastasia Popescu” și, de asemenea, proiecte personale, care merg dincolo de zidurile școlii, către oamenii dornici de Bine, de Frumos și de Adevăr.

Motto: “Prin cultul conștient al înaintașilor de merit, se crează siguranța viitorului și iubirea către sufletul colectiv al neamului nostru.“

Școala românească la sfârșitul secolului al XVIII-lea

Simon se născu la 1767, în modesta comună Jina din județul Sibiu. Priceput în ale cărții și cu un glas angelic, tânărul ajunge cantor la biserică. Își face debutul didactic în 1807, la școala românească din Făgăraș și devine un educator iscusit. Nu știm exact câtă vreme a poposit aici, dar ce știm este că munca și pasiunea de care dădea dovadă l-au făcut vestit până în hotarele Țării Oltului.

Într-o zi, negustorul sibian Hagi Constantin Pop, se interesează de acest dascăl dibaci și îi propune să vină la școala pe care o întemeiase. Oferta era tentantă, așa că Simon acceptă pe loc. La 30 octombrie 1807, cele două părți încheie următorul contract: “Simon Jinari dela Făgăraș să leagă a țînea școala din Jozefștatu, a jupânului Hagiu Constandinu Popu, cu învțăturile și cu cântare la strana dreptă duminicile și sărbătorile. Pe an 135 zloți dela Pop, dela cutia bisericii alți 15 (…) Mă leg ca la 8 ceasuri până la 11 ceasuri să învățu copii și după ameaz dela 2 până la 5 ceasuri iară să învățu copii.“

Unul din scopurile secundare ale școlii, la sfârșit de secol XVIII, era de a sădi în rândul populației de la sate, dragostea de carte. Dar, mai presus de scris și citit, se urmărea trezirea conștiinței naționale a bietului țăran român. Acest ultim obiectiv era vizat cu ardoare de scriitorii vremii. Însă, scopurile sus-menționate n-au putut fi atinse deoarece stăpânirile socoteau școala un mijloc politic menit să promoveze interesele de stat.

Ascensiunea unui dascăl de cursă lungă

În acele vremuri, pregătirea dascălilor era una rudimentară. La 1809, odată cu Duminica Tomii, candidații se prezentau la Sibiu, cu desagii plini. Aici, erau luați imediat în primire de directorul școalelor care făcea cu ei un curs de normă. Inițierea se termina până în Rusalii, iar cei care erau declarați absolvenți primeau un atestat în baza căruia puteau să fie numiți dascăli în diferite sate. Dar, să revenim la iscusitul Simon Jinariu. Misiunea de la școala lui Hagi Pop nu era deloc ușoară. Să ții zilnic șase ore de instrucțiune, să cânți frecvent la strana bisericii, iar pe deasupra să mai dai și două examene publice anual, era terifiant pentru acele vremuri.

Mânat de ambiție și trudă, Simon face față cu brio programului spartan. Cei zece ani petrecuți la Sibiu au fost încununați cu primirea diaconiei. Gheorghe Haines, directorul școlilor naționale de la acea vreme, nu putea trece cu vederea calitățile dascălului. Cei doi au o discuție în urma căreia Jinariu este pus la cârma școalei de preoți Jozesfștat. Haines l-a sprijinit atât cu fapta, cât și cu sfaturi înțelepte. Noua misiune era tare anevoioasă. Învățăceii care ieșeau de pe băncile instituției aveau datoria să știe: “cetania curată, fără opinteale sau poftolire sau rupere a cuvintelor (…) catehismul cel mic de rost bine din tablă în tablă; să se învețe cum trebuie a ceti Apostolul, Evanghelia și Leturghia cu glasul cuviincios, curat și fără nici o tărăgănare (…) să-i învețe cum să stea cu trupul drept, cum să-și facă curce și să fi totdeauna cu părul chieptănat, cu unghiile tăiate, cu fața și cu mâinile spălate.“ Chiar dacă era director, Simon nu stătea cu mâinile încrucișate. Face exerciții practice de liturgică, cântări bisericești, tipic, și dă îndrumări dogmatice, canonice sau exegetice viitorilor preoți.

Simon Jinariu la prima școală românească din Brașov

Pe la 1817, Jinariu primește o nouă misiune, de această dată la Brașov. Se desparte cu greu de școala din Jozefștat, dar strămutarea este privită ca o încununare a muncii depuse. Pe 6 noiembrie 1817, semnează contractual și devine dascăl la școala din Șchei. I se asigură o locuință lângă școală, leafa era acoperită din taxele copiilor care aveau posibilități, iar restul se completa din vistieria bisericii. Îndatoririle școlare nu au fost prevăzute în contract, se mergea deci pe încredere deplină. Condițiile de lucru erau infinit mai bune în comparație cu ce se găsea în alte instituții de învățământ. Prestigiul școlii din Șcheii Brașovului crește odată cu ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, odată cu predarea limbilor nemțești, ungurești și grecești.

Sala Anton Pann din Șcheii Brașovului

Doi ani și două luni a stat Simon Jinariu la catedra din Șchei, unde câștigase fără întârziere aprecierea colegilor. Odată cu moartea directorului D. Eustatievici, instituția intră într-un con de umbră. Cadrele didactice încep să se culce pe o ureche, elevii nu mai trec pe la cursuri cu zilele, iar părinții nu mai sunt dispuși să cheltuiască bani pentru leafa dascălilor. Starea de neputință în care se scălda școala și imposibilitatea de a lucra în cele mai bune condiții,  l-au făcut pe Simon să părăsească definitiv cariera de dascăl.

Ajunge protopop de Făgăraș, dar nu-și uită prima dragoste

Avea 53 de ani, iar ideea unei retrageri totale nu-i surâdea. În 1820, primește postul de protopop al Făgărașului. Însărcinat cu organizarea clerului, Simon nu-și suprimă grija pentru educație. Sub conducerea sa, numărul școlilor din protopopiat crește semnificativ. Știa ce înseamnă să fii dascăl și cât de istovitoare este munca la clasă. Astfel, fără niciun fel de reținere dă o circulară prin care: “ziua de vineri trebuie să fie zi de recreație ca și dascălul să poată veni să-și cumpere din Făgăraș ce-i trebuie pe seama casei sale (…) iară sâmbăta să învețe copiii.“

Pe lângă toate acestea, Simon se oferă să-i ajute pe acei copii care nu lăsau cartea din mână nici în timpul vacanței: “Iară care copil poftește și vara a învăța la cântări și la scrisoare rumânească și latinească, ca să poată fi notarăș sau scriitor (…) acela va veni în școala Făgărașului la mine, ca să le arăt eu ceale trebuincioase.“ În gândirea lui Jinariu, școala era una cu biserica, ele aveau rostul de a da națiunii oameni drepți, harnici și cunoscători de cele bune. Pe 7 noiembrie 1841, în dangătul clopotelor ce păreau că nu se mai opresc, Simon Jinariu pleacă din această lume la vârstă de 74 de ani.

Surse: Dr. Ioan Matei, “Dascălul Simon Jinariu. Contribuții la istoria școalelor noastre“, Arad, 1916.

Motto:

„Dacă pedagogul n‑a reușit să‑și facă din copil un prieten, atunci pedagogia lui a dat greș”

Avea o simplitate demnă de apoftegmele patericale și un mod formidabil de a preda religia. Șicanele regimului comunist au alungat-o de la de catedră pentru un timp, dar nu i-au stins dorința de a reveni. A format generații de elevi în duhul iubirii de țară și biserică, iar pentru asta lumea nu a uitat-o. Astăzi, metodele pedagogice ale ,,Mamei Sica” sunt duse mai departe de doamna profesoară Monica Șerbănescu, fondatoarea Liceul Pedagogic ce poartă numele „Anastasia Popescu”.

Debutul unei vieți afierosite pedagogiei religioase

Anastasia Popescu vede lumina zilei pe 14 iunie 1911, în comuna Costești, județul Argeș. Mama ei era fiică de preot, așa că a avut parte de o educație în duh creștinesc. Râvna pentru carte dublată de agerimea minții, o fac rapid remarcată, iar învățătorul sugerează părinților ca Anastasia să fie dată la o școală cât mai bună. Absolvă cu brio cursurile liceale, apoi pe cele ale Facultății de Teologie Ortodoxă din București.

Bagajul de cunoștințe pe care îl acumulase a putut fi împărtășit doar 14 ani, pentru că, din 1948,  Anastasia Popescu este scoasă de la catedra de Religie și, după o vreme, pensionată forțat. Cu toate acestea nu și-a pierdut speranța și a știut că într-o bună zi va reveni la catedră. Surghiunită, se implică în ajutorarea semenilor săi, mai tineri sau mai vârstnici.

Urmărită de securitate, scapă ca prin minune

În martie 1951, autoritățile comuniste îi fac dosar și încep să o urmărească. Supravegherea și interogatoriile au durat 38 de ani, până în 24 noiembrie 1989, când revoluția bătea la ușă. Există chiar o legendă atașată de numele Sicăi Popescu. Se spune că, după ce se refugiase, la un moment dat, la o mănăstire, probabil, Mănăstirea Cheia, ar fi scăpat de urmăritori coborând de la fereastra sa pe cearșafurile împletite.

Fuge cât o țin picioarele într-un ascunziș din inima pădurii, acolo unde nu o puteau găsi. Dezamăgiți că nu au descoperit nereguli în mănăstire, securiștii încep să scormonească prin împrejurimi. Unul dintre ei era câte pe-aici să o prindă. În timp ce cotrobăia meticulos prin ascunzișul de frunze, o calcă puternic pe mână. Sica strânge din dinți, îndură, iar în cele din urmă scapă.

Readuce religia în școli, predă și urcă la amvon

Inevitabil, a venit și momentul prăbușirii dictaturii comuniste în 1989. Anastasia Popescu avea 78 de ani, dar vârsta nu o oprește și nu precupețește niciun efort pentru reintroducerea religiei în școli. Redactează „Abecedarul micului creștin” și își reia munca la catedră. Predă la Școala „Elena Văcărescu” din București, apoi la Grădinița Fundației „Preasfânta Fecioară Maria”, unde a lucrat cu micuții care aveau să devină, cu un an mai târziu, elevii  Școlii și, apoi, după ani, ai Liceului Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu”. Neobosită, ține serii de conferințe la București, Cluj, Sibiu și Brașov, participă la emisiunile televiziunii pe teme religioase și este nelipsită din comisiile pentru redactarea programei analitice ce viza predarea religiei în școli.

Mama Sica strânge  o parte din experiența sa didactică în paginile  volumului care apare în anul 1995, sub forma unui interviu-confesiune „Cum să-i învăţăm pe copii religia”, adevărat compendiu de pedagogie și didactică, valabil astăzi, mai mult poate ca oricând, sclipitor prin ideile despre educație atât de moderne care așază gândirea Anastasiei Popescu alături de cea a altor mari pedagogi ai lumii. Patriarhul Teoctist îi acordă cea mai înaltă distincție a Bisericii Ortodoxe Române, Crucea Patriarhală. Pe lângă aceasta, primește dreptul de a predica în lăcașul sfânt, onoare pe care, între Doamnele Bisericii, numai Olga Greceanu o mai avusese.

Liceul Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu” din București

După o viață închinată școlii și credinței ortodoxe, în 1995, cu o zi înaintea praznicului Adormirii Maicii Domnului, Anastasia Popescu purcede pe drumul veșniciei. Avea să fie prohodită de elevii și profesorii pe care îi formase. Acum, după un sfert de veac, Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu”, prin copiii pe care îi formează, prin accentul pe care îl pune pe construirea caracterelor, dorește să aducă în prezent comoara pedagogiei românești întruchipată de Mama Sica, profesoara Anastasia Popescu.

Surse: 1) marturisitorii.ro; 2) ziarulnatiunea.ro

Doamna Profesoară Mariana Dogaru și-a început cariera ca învățătoare la Școala Gimnazială „Nicolae Bălcescu” din Craiova. Toată teoria dobândită în timpul liceului pedagogic a aplicat-o seriilor  de elevi pe care le-a format timp de aproape 11 ani. În această perioadă, a ajuns să fie metodista Inspectoratului și membră în Consiliul Consultativ al Învățământului Primar, organismul care ia decizii la nivel de județ. Apoi  a simțit că trebuie să facă față unei noi provocări. În 2006, a dat concurs pentru un post la  A.R.A.C.I.P., a mers în foarte multe școli, a derulat activități de formare a adulților în toată țara, a fost șeful Departamentului de evaluare externă a calității timp de 7 ani. Astăzi, Mariana Dogaru predă  discipline pedagogice la Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu” din Capitală.

În vizitele de la A.R.A.C.I.P., a avut ocazia să vadă   grădinița Arc-en-Ciel. Cu un ochi atent format în decursul numeroaselor inspecții la care participase, primul sentiment a fost cel de bucurie. „Așa am cunoscut-o pe inițiatoarea Școlii Gimnaziale Anastasia Popescu. Am simțit că rezonez cu valorile pe care le promovează grădinița și, mai târziu,  școala ”, a spus Mariana Dogaru.

Referitor la pedagogie, din păcate, aproape am aruncat la coș toate ideile grozave pe care le-am primit de la pedagogii noștri și încercăm să ne uităm mereu în altă parte. Resimt acut faptul că nu se pune suficient accentul pe formarea valorilor morale, pe formarea caracterului. Ca OM, acestea sunt cele care te definesc.

Educația se realizează într-o mare măsură prin sprijinul afectiv al elevului în învățare. La Anastasia Popescu, școala se întemeiază pe bucuria de învăța, o bucurie sinceră, aproape molipsitoare. „Și celelalte școli particulare își propun o apropiere, o relație aparte cu elevii lor, însă aici am găsit o relație autentică, un zâmbet care vine din interior, nu e zâmbetul forțat de la ghișeu. Este un firesc al lucrurilor, nu e ceva simulat. Alt plus ar fi valorile pe care le promovează. Sunt valorile pe care tinerii le caută în tumultul acestei lumi care devine din ce în ce mai agitată”, a spus profesoara Dogaru pentru Matricea Românească.

Cum să transformi elevul din consumator de informație  în procesator de informație

Neglijată de cele mai multe ori de oamenii sistemului, pedagogia are o latură mai puțin cunoscută. Iar această latură nu poate ieși la iveală decât accesibilizând-o foarte mult. Prezentarea acestei discipline într-o maniera corectă și onestă aduce plus valoare, creează mecanismele prin care se utilizează corect informația. „Un obiectiv personal în raport cu disciplina pe care o predau este acela de a transforma elevii în utilizatori, procesatori de informație, nu simpli consumatori. Trebuie dezvoltată această competență de a putea utiliza informația exact cum trebuie și unde trebuie, de a-i da sens, sau de a găsi noi sensuri, totul sub umbrela unor valori asumate, la care ei sunt conectați și prin intermediul familiilor lor”, a spus Mariana Dogaru.

Una din lecturile esențiale pentru un viitor pedagog ar trebui să fie cartea lui Simion Mehedinți, „Altă creștere – Școala muncii” pentru că susține responsabilizarea copiilor și formarea caracterului.

Prinși în cursa câștigului material, părinții uită adesea să ia pulsul situației școlare și află numai  în cadrul ședințelor cu părinții că fiul sau fiica lor se află pe o pantă ascendentă sau, dimpotrivă, pe una coborâtoare. Adeseori, vina pentru rezultatele slabe este pasată ca un cartof fierbinte între școală și părinți. Mariana Dogaru crede că educația este un proces care începe în familie și este continuat de școală. „Este dovedit științific –  factorii cei mai importanți care influențează rezultatele învățăturii sunt legați de familie, de nivelul ei economic, de nivelul de educație, de perspectiva ce i se dă copilului. Școala trebuie să stabilească un calendar în care să-și propună să comunice cu părinții. În privința acestui aspect, drumul ar fi de la școală la părinte, nu invers. Dacă această legătură se întrerupe, școala trebuie să fie vigilentă și să o mențină. E o datorie morală, pentru că părintele trebuie să știe în orice clipă la ce nivel e copilul, ce dificultăți întâmpină și cum le poate depăși. Tocmai pentru ca împreună cu școala, să îi fie alături”.

Școala nu e un sistem ideal, ci un puzzle educațional

Întrebată despre modelul finlandez, admirat pentru grija față de copil, Mariana Dogaru a dat un răspuns neașteptat: „Sistemele din străinătate se bazează mai mult pe fascinația pedagogiei constructiviste. Apreciez câte ceva de la fiecare, nu mă pot opri numai la unul.  Aș împrumuta de la finlandezi starea de bine în ideea de a te simți bine în pielea ta atunci când înveți, grija pentru fiecare elev. De la sistemul coreean – conștiinciozitatea: au o capacitate de muncă foarte dezvoltată; iar de la sistemul japonez aș împrumuta grija și respectul față de celălalt. De asemenea, aș accentua importanța investiției în educație,  corelată și dovedită științific  drept cauză a creșterii  nivelului de trai”, a mai subliniat Mariana Dogaru.

Profesorul ideal este cel care inspiră, care te ajută să depășești fiecare obstacol atunci când înveți și care pune ceva din sufletul lui în fiecare copil. Este profesorul care sprijină, care creează premisele și produce învățarea cu sens.

În final, am rugat-o pe Doamna M. Dogaru să comenteze multele reproșuri care se aduc profesorilor. Ea ne-a spus că  în general suntem orientați să vedem părțile negative și mai puțin să accentuăm ceea ce facem bine. Fiecare sistem educațional are provocările lui cu care se confruntă.  De exemplu, pentru sistemul nostru, aș alege temele pentru acasă.  Problema nu e una lipsită de importanță, dimpotrivă, are o proiecție  și efecte pe termen lung, mai ales dacă nu e  gestionată așa cum trebuie. „Japonezii nu dau teme pentru că ceea ce aduc ele bun este foarte puțin și poate fi dezvoltat în sala de clasă. Însă,  este dovedit  că în perioada liceului,  aduc valoare adăugată mai mare, creând o disciplină a muncii, cu condiția de a fi verificate și apreciate. Ignorarea unei munci făcute care pentru un copil poate să însemne multă energie depusă, poate cauza pe viitor  sustragere de la muncă, deoarece copilul a cărui temă nu este verificată și apreciată se va demotiva încet și sigur să mai depună efort pentru realizarea sarcinilor și, de ce nu, să învețe cu sens”.

Deducem așadar că există o rază de speranța fiindcă, atâta vreme cât elevii Liceului Pedagogic „Anastasia Popescu” sunt formați în acest spirit, ei, la rândul lor, vor deveni lumină pentru copiii care le vor fi elevi. Este important ca viitorul școlii să ne preocupe pe toți, pentru că de dinamismul și viziunea acesteia depind, fără îndoială, anii ce vin și generațiile următoare. Gândul pentru o carieră didactică poate fi așadar o sămânță care, aruncată pe pământ bun, are să rodească însutit!

Îmi plăcuse chipul bunicii din prima secundă. Era inundat de zâmbet și de privire caldă. Părea că nu e preocupată doar de propriul nepot. Părea că îi cuprinde cu privirea pe toți nepoții din parc.

S-a așezat pe bancă lângă amica ei și a inceput să rostească încet, cu o voce tremurată și mâhnită:

”Știi, simt cum copiii au nevoie de poezie și povești și muzică și pilde exact așa cum au nevoie de aer. Exact așa cum au nevoie de dragoste și joacă. Este foarte ușor să vezi ce se întâmplă cu un copil nehrănit. Este foarte ușor să vezi ce se întâmplă cu un copil neexpus la soare și aer curat. Dar când nu îi oferi afecțiune unui copil, răul nu se vede imediat, ci probabil în câțiva ani. Iar în sufletul lui lipsit de dragoste s-au produs stricăciuni pe viață.”

De ce trebuie să le dăm copiilor hrană pentru minte și suflet

Când privăm copiii de artă, de muzică, de povești, de pilde, paguba sufletească nu este ușor de identificat. Ea este însă acolo! Corpul lor e sănătos, sunt agili, puternici, sar și se cațără, au poftă de mâncare și chiuie. Totuși, tot timpul ceva va lipsi din ei. O bucată specială ce ar fi bine să fie umplută cu spiritualitate și freamăt melodios și emoție poetică.

Este adevărat că sunt oameni care nu își încurajează copiii să asculte muzică și să citească. Și este la fel de adevărat ca fiii și fiicele lor cresc fericiți, cu vieți bune, valide, exact ca cei ce au abonament la Ateneul Român sau merg săptămânal la muzeu. Sunt oameni buni, minunați. Cetățeni dedicați societății. Oameni ce clădesc cu spor și dăruire.

 

          Nevoia de a ști, de a umple un gol imens, simțit cumva, dar neștiut

Dintre aceștia, unii vor auzi într-o zi o bucată muzicală sau un poem recitat aparte, vor lectura un citat răscolitor. Și în secunda ACEEA vor sesiza cât de înfometați și însetați sunt. Îi va lovi pur și simplu nevoia de a ști, de a umple un gol imens, simțit cumva, dar neștiut. Le este foame de ceva dulce și picant, le este sete de ceva răcoritor și exploziv și sunt disperați să asculte, să privească, să intre în contact cu ”ceva”-ul nou ce le dăruiește un tip de mulțumire interioară pe care nu au cunoscut-o aproape niciodată. Au fost înfometați o viață și nu au avut habar de asta.

Efectele înfometării culturale și spirituale nu sunt ușor vizibile

Efectele înfometării culturale și spirituale nu sunt dramatice, nu sunt ușor vizibile. Dacă toate tablourile și poveștile ar dispărea peste noapte, copiii noștri nu ar dispărea, așa-i? S-ar diminua însă, încet-încet, capacitatea lor de a își imagina, de a crea, de a simți, de a vibra înlăuntru, de a fi înălțați, de a fi ridicați de modele inspiraționale ce îi fac să palpite, de a dori să clădească înaltul, frumosul, înăuntrul ființei lor și înafară, pentru semenii lor.

Astfel, la un moment dat, această foamea de frumos și înălțare și lumină, și-ar începe acțiunea ireversibilă de erodare.

Uneori nu satisfacem setea de cultură a fiilor și fiicelor noastre pentru că ne imaginăm că nu e acolo

Trezirea noastră, a celor ce ne creștem copiii, e musai să apară. Uneori nu satisfacem setea de cultură a fiilor și fiicelor noastre pentru că ne imaginăm că nu e acolo. Dăruim hrană și apă, însă uităm de ceea ce cer, cu muțenia incapacității de a exprima, sufletele copiilor noștri.

Fiecare copil are dreptul la hrană, adăpost, educație, îngrijire. Și cultură!

Fără povești, fără pilde, fără muzică, fără picturi, sculpturi, fără poezii, fără deschiderea spre spiritualitate, copiii noștri vor rămâne tot flămânzi.

Cum îi facem pe copii să citească

Copiii noștri, întotdeauna, vor face ceea ce ne văd pe noi că facem și nu ceea ce le spunem să facă!

”Citește!” Dar eu, părintele citesc în fața lui? Îi povestesc de satisfacțiile pe care mi le dă lectura? Îi spun despre simțirile mele atunci când am fost inspirat de un pasaj anume?

”Du-te la muzeu!” Și oare eu mi-am însoțit copilul la muzeu și m-am arătat extrem de încântat de ceea ce am aflat? I-am spus despre întrebările ce s-au trezit în mine când am văzut o parte din scenele Columnei lui Traian  reproduse? Am planificat în fiecare vacanță și un moment de învățare din istoria locurilor?

”Ascultă muzică de calitate!” Oare sunt momente de liniște a casei în care se aude în surdină ”Rapsodia Română”? Sau Vivaldi, în început de primăvară?

Ce avem de făcut ca părinți?

Bunica a oftat și s-a îndreptat spre nepotul ei căruia i se dezlegase șiretul…

În fiecare seară poate ar fi bine să apară în mintea noastră, a părinților, și întrebarea: ”oare noi cum ne-am hrănit azi copiii”?

Nota autoarei: ideea articolului își are rădăcinile în unul dintre discursurile lui Robert Pullman, autor englez de literatură pentru copii

Într-un colț de parc, Adina își îmbrățișează fiica. Silvia are 6 ani și spune cu mult năduf: ”Băiețelul m-a și împins și m-a și tras de codițe!”. ”Of, știu, spune mama, vezi tu, așa sunt băieții, mai brutali. Însă, știi? Atunci când le place de o fetiță, așa fac: o fugăresc, o trag de codițe…” Silvia pare neîncrezătoare însă își șterge lacrimile oftând. Mama tocmai i-a spus că ceea ce i s-a întâmplat ar putea însemna un lucru bun.

 Pe cealaltă parte a parcului, lângă lac, Maria îi spune pe un ton răstit fiului ei: ”Ți-am explicat că o fată nu se atinge nici cu o floare! Ce-ar spune bunica ta? Dar mătușa Irina? Cum te-am crescut?” ”Mamă, ea a aruncat cu nisip și…” ”Nu vreau să aud nimic! Era doar o fetiță!”. Mihai are 8 ani și află, din nou, de la mama sa, că nu are dreptul să se apere și că argumentele sale nu vor fi ascultate.

Cuvintele părinților și puterea lor

Mihai și Silvia sunt la vârsta la care ascultă cu atenție ceea ce le spun părinții și sunt motivați intrinsec de dorința de a mulțumi adulții importanți din viața lor.

Silvia tocmai a aflat că băieții pot puțin și că „așa sunt ei”. De asemenea a aflat că uneori trebuie să acceptăm gesturi brutale pentru că ele vin din iubire. Este în regulă să tolerăm durități pentru că acestea, de fapt, înseamnă dragoste. Toate informațiile sunt întărite de părintele matern care, cu grijă, explică totul cu fermitate.

Mihai învață că nu are dreptate. Învață că părerea lui contează puțin spre deloc. Este musai să se supună unor cutume, unui întreg neam ce hotărăște lucruri care ar putea să nu se aplice tuturor situațiilor de viață. Și, mai ales, învață că dreptatea nu este la el, oricum ar sta lucrurile.

 Vor găsi înțelegere și susținere, vor afla că respectul se câștigă, nu se impune, vor fi ascultați și încurajați să își exprime emoțiile

Relația pe care copiii de acum, deveniți adulți, o au cu lumea, seamănă cu relația pe care ne-o formăm în familia de apartenență în timpul copilăriei. În momentul în care creștem cu dureri, frustrări, angoase, nedreptăți nerezolvate, vom fi în continuare în căutarea acelorași tipologii umane ce ne vor aduce aceleași tipuri de problematici, în încercările noastre de a le soluționa.

Fete și băieți: flux și reflux de emoții

Fetele noastre trebuie să primească mesaje corecte: nu vor accepta minimizări, nu vor accepta gesturi brutale, vor privi cu bucurie și cu admirație spre ele, spre puterea lor, spre feminitatea lor, vor avea așteptări reale de la băieții și bărbații din jurul lor. Vor dărui respect și vor primi respect.

Pe de altă parte, băieții noștri vor afla că există așteptări de la ei în toate planurile, vor găsi înțelegere și susținere, vor afla că respectul se câștigă, nu se impune, vor fi ascultați și încurajați să își exprime emoțiile, să își plângă lacrimile, vor afla din timp despre empatie și inteligență socială.

Trebuie să creștem puterea fetelor noastre. Stima lor de sine. Trebuie să le arătăm că sunt valoroase, capabile, inteligente. Trebuie să le facem conștiente de cât de mult contează. Dar nu putem să scădem valoarea băieților noștri în acest proces! Nu putem să le spunem fetelor că ei contează mai puțin sau că nu contează, că „băieții sunt băieți”, că „nu putem avea pretenții de la ei”. Nu putem să dăm putere fetelor pe cheltuiala băieților.

Ce dăruim fetelor și ce dăruim băieților

Ca părinți, este esențial să dăruim fetelor și băieților deopotrivă!

Să le ajutăm pe fete să se bucure de puterea lor lăuntrică, de curiozitatea lor, să fie încrezătoare în ceea ce devin, să se accepte, să își vadă punctele tari, să își analizeze caracterul unic, să își cultive încrederea în sine, aptitudinile de bază universal valabile. Să se descopere și să se admire.

Să îi susținem pe băieți în a avea și a expune o gamă completă de emoții, să îi ajutăm să își contureze și exprime un vocabular al trăirilor. Astfel băieții se vor înțelege mai bine atât pe ei înșiși cât și pe ceilalți. Să acceptăm nivelul ridicat de activitate al băieților și să le oferim locuri sigure în care să și-l exprime.

Fetele și băieții noștri vor privi în noi, în părinții lor și vor perpetua comportamente, legi nescrise, gesturi, cutume.

Copiii puternici și sănătoși emoțional sunt cei recunoscuți, văzuți, acceptați de părinții lor. În fiecare zi avem ocazia de a spune: „Te văd, copilul meu! Te recunosc! Ești plin de viață, de vise, de sentimente! Ești minunat!”

Adina și Maria sunt două mame dăruite. Nutresc tot ce este mai bun pentru copilul lor. Dăruiesc azi, zi de zi, cu atenție, cântărind puterea cuvintelor ce țâșnesc din minte sau se revarsă din inimă, învățături echilibrate, pline de prețuire, înțelegere și potențare. Au învățat, ca și noi, pas cu pas despre puterea cuvintelor și puterea propriului exemplu.