Motto: “Prin cultul conștient al înaintașilor de merit, se crează siguranța viitorului și iubirea către sufletul colectiv al neamului nostru.“

 

Școala românească la sfârșitul secolului al XVIII-lea

Simon se născu la 1767, în modesta comună Jina din județul Sibiu. Priceput în ale cărții și cu un glas angelic, tânărul ajunge cantor la biserică. Își face debutul didactic în 1807, la școala românească din Făgăraș și devine un educator iscusit. Nu știm exact câtă vreme a poposit aici, dar ce știm este că munca și pasiunea de care dădea dovadă l-au făcut vestit până în hotarele Țării Oltului.

Într-o zi, negustorul sibian Hagi Constantin Pop, se interesează de acest dascăl dibaci și îi propune să vină la școala pe care o întemeiase. Oferta era tentantă, așa că Simon acceptă pe loc. La 30 octombrie 1807, cele două părți încheie următorul contract: “Simon Jinari dela Făgăraș să leagă a țînea școala din Jozefștatu, a jupânului Hagiu Constandinu Popu, cu învțăturile și cu cântare la strana dreptă duminicile și sărbătorile. Pe an 135 zloți dela Pop, dela cutia bisericii alți 15 (…) leg ca la 8 ceasuri până la 11 ceasuri să învățu copii și după ameaz dela 2 până la 5 ceasuri iară să învățu copii.“

 

1

 

Unul din scopurile secundare ale școlii, la sfârșit de secol XVIII, era de a sădi în rândul populației de la sate, dragostea de carte. Dar, mai presus de scris și citit, se urmărea trezirea conștiinței naționale a bietului țăran român. Acest ultim obiectiv era vizat cu ardoare de scriitorii vremii. Însă, scopurile sus-menționate n-au putut fi atinse deoarece stăpânirile socoteau școala un mijloc politic menit să promoveze interesele de stat.

 

Ascensiunea unui dascăl de cursă lungă

În acele vremuri, pregătirea dascălilor era una rudimentară. La 1809, odată cu Duminica Tomii, candidații se prezentau la Sibiu, cu desagii plini. Aici, erau luați imediat în primire de directorul școalelor care făcea cu ei un curs de normă. Inițierea se termina până în Rusalii, iar cei care erau declarați absolvenți primeau un atestat în baza căruia puteau să fie numiți dascăli în diferite sate. Dar, să revenim la iscusitul Simon Jinariu. Misiunea de la școala lui Hagi Pop nu era deloc ușoară. Să ții zilnic șase ore de instrucțiune, să cânți frecvent la strana bisericii, iar pe deasupra să mai dai și două examene publice anual, era terifiant pentru acele vremuri.

 

2

 

Mânat de ambiție și trudă, Simon face față cu brio programului spartan. Cei zece ani petrecuți la Sibiu au fost încununați cu primirea diaconiei. Gheorghe Haines, directorul școlilor naționale de la acea vreme, nu putea trece cu vederea calitățile dascălului. Cei doi au o discuție în urma căreia Jinariu este pus la cârma școalei de preoți Jozesfștat. Haines l-a sprijinit atât cu fapta, cât și cu sfaturi înțelepte. Noua misiune era tare anevoioasă. Învățăceii care ieșeau de pe băncile instituției aveau datoria să știe: “cetania curată, fără opinteale sau poftolire sau rupere a cuvintelor (…) catehismul cel mic de rost bine din tablă în tablă; să se învețe cum trebuie a ceti Apostolul, Evanghelia și Leturghia cu glasul cuviincios, curat și fără nici o tărăgănare (…) să-i învețe cum să stea cu trupul drept, cum să-și facă curce și să fi totdeauna cu părul chieptănat, cu unghiile tăiate, cu fața și cu mâinile spălate.“ Chiar dacă era director, Simon nu stătea cu mâinile încrucișate. Face exerciții practice de liturgică, cântări bisericești, tipic, și dă îndrumări dogmatice, canonice sau exegetice viitorilor preoți.

 

Simon Jinariu la prima școală românească din Brașov

Pe la 1817, Jinariu primește o nouă misiune, de această dată la Brașov. Se desparte cu greu de școala din Jozefștat, dar strămutarea este privită ca o încununare a muncii depuse. Pe 6 noiembrie 1817, semnează contractual și devine dascăl la școala din Șchei. I se asigură o locuință lângă școală, leafa era acoperită din taxele copiilor care aveau posibilități, iar restul se completa din vistieria bisericii. Îndatoririle școlare nu au fost prevăzute în contract, se mergea deci pe încredere deplină. Condițiile de lucru erau infinit mai bune în comparație cu ce se găsea în alte instituții de învățământ. Prestigiul școlii din Șcheii Brașovului crește odată cu ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, odată cu predarea limbilor nemțești, ungurești și grecești.

 

Sala Anton Pann din Șcheii Brașovului

Sala Anton Pann din Șcheii Brașovului

 

Doi ani și două luni a stat Simon Jinariu la catedra din Șchei, unde câștigase fără întârziere aprecierea colegilor. Odată cu moartea directorului D. Eustatievici, instituția intră într-un con de umbră. Cadrele didactice încep să se culce pe o ureche, elevii nu mai trec pe la cursuri cu zilele, iar părinții nu mai sunt dispuși să cheltuiască bani pentru leafa dascălilor. Starea de neputință în care se scălda școala și imposibilitatea de a lucra în cele mai bune condiții,  l-au făcut pe Simon să părăsească definitiv cariera de dascăl.

 

Ajunge protopop de Făgăraș, dar nu-și uită prima dragoste

Avea 53 de ani, iar ideea unei retrageri totale nu-i surâdea. În 1820, primește postul de protopop al Făgărașului. Însărcinat cu organizarea clerului, Simon nu-și suprimă grija pentru educație. Sub conducerea sa, numărul școlilor din protopopiat crește semnificativ. Știa ce înseamnă să fii dascăl și cât de istovitoare este munca la clasă. Astfel, fără niciun fel de reținere dă o circulară prin care: ziua de vineri trebuie să fie zi de recreație ca și dascălul să poată veni să-și cumpere din Făgăraș ce-i trebuie pe seama casei sale (…) iară sâmbăta să învețe copiii.

Pe lângă toate acestea, Simon se oferă să-i ajute pe acei copii care nu lăsau cartea din mână nici în timpul vacanței: “Iară care copil poftește și vara a învăța la cântări și la scrisoare rumânească și latinească, ca să poată fi notarăș sau scriitor (…) acela va veni în școala Făgărașului la mine, ca să le arăt eu ceale trebuincioase.“ În gândirea lui Jinariu, școala era una cu biserica, ele aveau rostul de a da națiunii oameni drepți, harnici și cunoscători de cele bune. Pe 7 noiembrie 1841, în dangătul clopotelor ce păreau că nu se mai opresc, Simon Jinariu pleacă din această lume la vârstă de 74 de ani.

 

 

Surse: Dr. Ioan Matei, “Dascălul Simon Jinariu. Contribuții la istoria școalelor noastre“, Arad, 1916.

 

Motto:

„Dacă pedagogul n‑a reușit să‑și facă din copil un prieten, atunci pedagogia lui a dat greș”

 

Avea o simplitate demnă de apoftegmele patericale și un mod formidabil de a preda religia. Șicanele regimului comunist au alungat-o de la de catedră pentru un timp, dar nu i-au stins dorința de a reveni. A format generații de elevi în duhul iubirii de țară și biserică, iar pentru asta lumea nu a uitat-o. Astăzi, metodele pedagogice ale ,,Mamei Sica” sunt duse mai departe de doamna profesoară Monica Șerbănescu, fondatoarea Liceul Pedagogic ce poartă numele „Anastasia Popescu”.

 

Debutul unei vieți afierosite pedagogiei religioase

Anastasia Popescu vede lumina zilei pe 14 iunie 1911, în comuna Costești, județul Argeș. Mama ei era fiică de preot, așa că a avut parte de o educație în duh creștinesc. Râvna pentru carte dublată de agerimea minții, o fac rapid remarcată, iar învățătorul sugerează părinților ca Anastasia să fie dată la o școală cât mai bună. Absolvă cu brio cursurile liceale, apoi pe cele ale Facultății de Teologie Ortodoxă din București.

 

Poza nr 1

 

Bagajul de cunoștințe pe care îl acumulase a putut fi împărtășit doar 14 ani, pentru că, din 1948,  Anastasia Popescu este scoasă de la catedra de Religie și, după o vreme, pensionată forțat. Cu toate acestea nu și-a pierdut speranța și a știut că într-o bună zi va reveni la catedră. Surghiunită, se implică în ajutorarea semenilor săi, mai tineri sau mai vârstnici.

 

Urmărită de securitate, scapă ca prin minune

În martie 1951, autoritățile comuniste îi fac dosar și încep să o urmărească. Supravegherea și interogatoriile au durat 38 de ani, până în 24 noiembrie 1989, când revoluția bătea la ușă. Există chiar o legendă atașată de numele Sicăi Popescu. Se spune că, după ce se refugiase, la un moment dat, la o mănăstire, probabil, Mănăstirea Cheia, ar fi scăpat de urmăritori coborând de la fereastra sa pe cearșafurile împletite.

 

Poza nr 2

 

Fuge cât o țin picioarele într-un ascunziș din inima pădurii, acolo unde nu o puteau găsi. Dezamăgiți că nu au descoperit nereguli în mănăstire, securiștii încep să scormonească prin împrejurimi. Unul dintre ei era câte pe-aici să o prindă. În timp ce cotrobăia meticulos prin ascunzișul de frunze, o calcă puternic pe mână. Sica strânge din dinți, îndură, iar în cele din urmă scapă.

 

Readuce religia în școli, predă și urcă la amvon

Inevitabil, a venit și momentul prăbușirii dictaturii comuniste în 1989. Anastasia Popescu avea 78 de ani, dar vârsta nu o oprește și nu precupețește niciun efort pentru reintroducerea religiei în școli. Redactează „Abecedarul micului creștin” și își reia munca la catedră. Predă la Școala „Elena Văcărescu” din București, apoi la Grădinița Fundației „Preasfânta Fecioară Maria”, unde a lucrat cu micuții care aveau să devină, cu un an mai târziu, elevii  Școlii și, apoi, după ani, ai Liceului Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu”. Neobosită, ține serii de conferințe la București, Cluj, Sibiu și Brașov, participă la emisiunile televiziunii pe teme religioase și este nelipsită din comisiile pentru redactarea programei analitice ce viza predarea religiei în școli.

 

Poza nr 3

 

Mama Sica strânge  o parte din experiența sa didactică în paginile  volumului care apare în anul 1995, sub forma unui interviu-confesiune „Cum să-i învăţăm pe copii religia”, adevărat compendiu de pedagogie și didactică, valabil astăzi, mai mult poate ca oricând, sclipitor prin ideile despre educație atât de moderne care așază gândirea Anastasiei Popescu alături de cea a altor mari pedagogi ai lumii. Patriarhul Teoctist îi acordă cea mai înaltă distincție a Bisericii Ortodoxe Române, Crucea Patriarhală. Pe lângă aceasta, primește dreptul de a predica în lăcașul sfânt, onoare pe care, între Doamnele Bisericii, numai Olga Greceanu o mai avusese.

 

Liceul Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu" din București

Liceul Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu” din București

După o viață închinată școlii și credinței ortodoxe, în 1995, cu o zi înaintea praznicului Adormirii Maicii Domnului, Anastasia Popescu purcede pe drumul veșniciei. Avea să fie prohodită de elevii și profesorii pe care îi formase. Acum, după un sfert de veac, Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu”, prin copiii pe care îi formează, prin accentul pe care îl pune pe construirea caracterelor, dorește să aducă în prezent comoara pedagogiei românești întruchipată de Mama Sica, profesoara Anastasia Popescu.

 

 

Surse: 1) marturisitorii.ro; 2) ziarulnatiunea.ro

 

 

Doamna Profesoară Mariana Dogaru și-a început cariera ca învățătoare la Școala Gimnazială „Nicolae Bălcescu” din Craiova. Toată teoria dobândită în timpul liceului pedagogic a aplicat-o seriilor  de elevi pe care le-a format timp de aproape 11 ani. În această perioadă, a ajuns să fie metodista Inspectoratului și membră în Consiliul Consultativ al Învățământului Primar, organismul care ia decizii la nivel de județ. Apoi  a simțit că trebuie să facă față unei noi provocări. În 2006, a dat concurs pentru un post la  A.R.A.C.I.P., a mers în foarte multe școli, a derulat activități de formare a adulților în toată țara, a fost șeful Departamentului de evaluare externă a calității timp de 7 ani. Astăzi, Mariana Dogaru predă  discipline pedagogice la Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu” din Capitală.

 

În vizitele de la A.R.A.C.I.P., a avut ocazia să vadă   grădinița Arc-en-Ciel. Cu un ochi atent format în decursul numeroaselor inspecții la care participase, primul sentiment a fost cel de bucurie. „Așa am cunoscut-o pe inițiatoarea Școlii Gimnaziale Anastasia Popescu. Am simțit că rezonez cu valorile pe care le promovează grădinița și, mai târziu,  școala ”, a spus Mariana Dogaru.

 

Referitor la pedagogie, din păcate, aproape am aruncat la coș toate ideile grozave pe care le-am primit de la pedagogii noștri și încercăm să ne uităm mereu în altă parte. Resimt acut faptul că nu se pune suficient accentul pe formarea valorilor morale, pe formarea caracterului. Ca OM, acestea sunt cele care te definesc.

 

Educația se realizează într-o mare măsură prin sprijinul afectiv al elevului în învățare. La Anastasia Popescu, școala se întemeiază pe bucuria de învăța, o bucurie sinceră, aproape molipsitoare. „Și celelalte școli particulare își propun o apropiere, o relație aparte cu elevii lor, însă aici am găsit o relație autentică, un zâmbet care vine din interior, nu e zâmbetul forțat de la ghișeu. Este un firesc al lucrurilor, nu e ceva simulat. Alt plus ar fi valorile pe care le promovează. Sunt valorile pe care tinerii le caută în tumultul acestei lumi care devine din ce în ce mai agitată”, a spus profesoara Dogaru pentru Matricea Românească.

 

Cum să transformi elevul din consumator de informație  în procesator de informație

Neglijată de cele mai multe ori de oamenii sistemului, pedagogia are o latură mai puțin cunoscută. Iar această latură nu poate ieși la iveală decât accesibilizând-o foarte mult. Prezentarea acestei discipline într-o maniera corectă și onestă aduce plus valoare, creează mecanismele prin care se utilizează corect informația. „Un obiectiv personal în raport cu disciplina pe care o predau este acela de a transforma elevii în utilizatori, procesatori de informație, nu simpli consumatori. Trebuie dezvoltată această competență de a putea utiliza informația exact cum trebuie și unde trebuie, de a-i da sens, sau de a găsi noi sensuri, totul sub umbrela unor valori asumate, la care ei sunt conectați și prin intermediul familiilor lor”, a spus Mariana Dogaru.

 

Una din lecturile esențiale pentru un viitor pedagog ar trebui să fie cartea lui Simion Mehedinți, „Altă creștere – Școala muncii” pentru că susține responsabilizarea copiilor și formarea caracterului.

 

Prinși în cursa câștigului material, părinții uită adesea să ia pulsul situației școlare și află numai  în cadrul ședințelor cu părinții că fiul sau fiica lor se află pe o pantă ascendentă sau, dimpotrivă, pe una coborâtoare. Adeseori, vina pentru rezultatele slabe este pasată ca un cartof fierbinte între școală și părinți. Mariana Dogaru crede că educația este un proces care începe în familie și este continuat de școală. „Este dovedit științific –  factorii cei mai importanți care influențează rezultatele învățăturii sunt legați de familie, de nivelul ei economic, de nivelul de educație, de perspectiva ce i se dă copilului. Școala trebuie să stabilească un calendar în care să-și propună să comunice cu părinții. În privința acestui aspect, drumul ar fi de la școală la părinte, nu invers. Dacă această legătură se întrerupe, școala trebuie să fie vigilentă și să o mențină. E o datorie morală, pentru că părintele trebuie să știe în orice clipă la ce nivel e copilul, ce dificultăți întâmpină și cum le poate depăși. Tocmai pentru ca împreună cu școala, să îi fie alături”.

 

Școala nu e un sistem ideal, ci un puzzle educațional

Întrebată despre modelul finlandez, admirat pentru grija față de copil, Mariana Dogaru a dat un răspuns neașteptat: „Sistemele din străinătate se bazează mai mult pe fascinația pedagogiei constructiviste. Apreciez câte ceva de la fiecare, nu mă pot opri numai la unul.  Aș împrumuta de la finlandezi starea de bine în ideea de a te simți bine în pielea ta atunci când înveți, grija pentru fiecare elev. De la sistemul coreean – conștiinciozitatea: au o capacitate de muncă foarte dezvoltată; iar de la sistemul japonez aș împrumuta grija și respectul față de celălalt. De asemenea, aș accentua importanța investiției în educație,  corelată și dovedită științific  drept cauză a creșterii  nivelului de trai”, a mai subliniat Mariana Dogaru.

 

Profesorul ideal este cel care inspiră, care te ajută să depășești fiecare obstacol atunci când înveți și care pune ceva din sufletul lui în fiecare copil. Este profesorul care sprijină, care creează premisele și produce învățarea cu sens.

 

În final, am rugat-o pe Doamna M. Dogaru să comenteze multele reproșuri care se aduc profesorilor. Ea ne-a spus că  în general suntem orientați să vedem părțile negative și mai puțin să accentuăm ceea ce facem bine. Fiecare sistem educațional are provocările lui cu care se confruntă.  De exemplu, pentru sistemul nostru, aș alege temele pentru acasă.  Problema nu e una lipsită de importanță, dimpotrivă, are o proiecție  și efecte pe termen lung, mai ales dacă nu e  gestionată așa cum trebuie. „Japonezii nu dau teme pentru că ceea ce aduc ele bun este foarte puțin și poate fi dezvoltat în sala de clasă. Însă,  este dovedit  că în perioada liceului,  aduc valoare adăugată mai mare, creând o disciplină a muncii, cu condiția de a fi verificate și apreciate. Ignorarea unei munci făcute care pentru un copil poate să însemne multă energie depusă, poate cauza pe viitor  sustragere de la muncă, deoarece copilul a cărui temă nu este verificată și apreciată se va demotiva încet și sigur să mai depună efort pentru realizarea sarcinilor și, de ce nu, să învețe cu sens”.

Deducem așadar că există o rază de speranța fiindcă, atâta vreme cât elevii Liceului Pedagogic „Anastasia Popescu” sunt formați în acest spirit, ei, la rândul lor, vor deveni lumină pentru copiii care le vor fi elevi. Este important ca viitorul școlii să ne preocupe pe toți, pentru că de dinamismul și viziunea acesteia depind, fără îndoială, anii ce vin și generațiile următoare. Gândul pentru o carieră didactică poate fi așadar o sămânță care, aruncată pe pământ bun, are să rodească însutit!

 

Îmi plăcuse chipul bunicii din prima secundă. Era inundat de zâmbet și de privire caldă. Părea că nu e preocupată doar de propriul nepot. Părea că îi cuprinde cu privirea pe toți nepoții din parc.

S-a așezat pe bancă lângă amica ei și a inceput să rostească încet, cu o voce tremurată și mâhnită:

 

”Știi, simt cum copiii au nevoie de poezie și povești și muzică și pilde exact așa cum au nevoie de aer. Exact așa cum au nevoie de dragoste și joacă. Este foarte ușor să vezi ce se întâmplă cu un copil nehrănit. Este foarte ușor să vezi ce se întâmplă cu un copil neexpus la soare și aer curat. Dar când nu îi oferi afecțiune unui copil, răul nu se vede imediat, ci probabil în câțiva ani. Iar în sufletul lui lipsit de dragoste s-au produs stricăciuni pe viață.”

 

Kinds

 

 

De ce trebuie să le dăm copiilor hrană pentru minte și suflet

Când privăm copiii de artă, de muzică, de povești, de pilde, paguba sufletească nu este ușor de identificat. Ea este însă acolo! Corpul lor e sănătos, sunt agili, puternici, sar și se cațără, au poftă de mâncare și chiuie. Totuși, tot timpul ceva va lipsi din ei. O bucată specială ce ar fi bine să fie umplută cu spiritualitate și freamăt melodios și emoție poetică.

Este adevărat că sunt oameni care nu își încurajează copiii să asculte muzică și să citească. Și este la fel de adevărat ca fiii și fiicele lor cresc fericiți, cu vieți bune, valide, exact ca cei ce au abonament la Ateneul Român sau merg săptămânal la muzeu. Sunt oameni buni, minunați. Cetățeni dedicați societății. Oameni ce clădesc cu spor și dăruire.

 

          Nevoia de a ști, de a umple un gol imens, simțit cumva, dar neștiut

 

Dintre aceștia, unii vor auzi într-o zi o bucată muzicală sau un poem recitat aparte, vor lectura un citat răscolitor. Și în secunda ACEEA vor sesiza cât de înfometați și însetați sunt. Îi va lovi pur și simplu nevoia de a ști, de a umple un gol imens, simțit cumva, dar neștiut. Le este foame de ceva dulce și picant, le este sete de ceva răcoritor și exploziv și sunt disperați să asculte, să privească, să intre în contact cu ”ceva”-ul nou ce le dăruiește un tip de mulțumire interioară pe care nu au cunoscut-o aproape niciodată. Au fost înfometați o viață și nu au avut habar de asta.

 

Efectele înfometării culturale și spirituale nu sunt ușor vizibile

Efectele înfometării culturale și spirituale nu sunt dramatice, nu sunt ușor vizibile. Dacă toate tablourile și poveștile ar dispărea peste noapte, copiii noștri nu ar dispărea, așa-i? S-ar diminua însă, încet-încet, capacitatea lor de a își imagina, de a crea, de a simți, de a vibra înlăuntru, de a fi înălțați, de a fi ridicați de modele inspiraționale ce îi fac să palpite, de a dori să clădească înaltul, frumosul, înăuntrul ființei lor și înafară, pentru semenii lor.

Astfel, la un moment dat, această foamea de frumos și înălțare și lumină, și-ar începe acțiunea ireversibilă de erodare.

 

Uneori nu satisfacem setea de cultură a fiilor și fiicelor noastre pentru că ne imaginăm că nu e acolo

Trezirea noastră, a celor ce ne creștem copiii, e musai să apară. Uneori nu satisfacem setea de cultură a fiilor și fiicelor noastre pentru că ne imaginăm că nu e acolo. Dăruim hrană și apă, însă uităm de ceea ce cer, cu muțenia incapacității de a exprima, sufletele copiilor noștri.

Fiecare copil are dreptul la hrană, adăpost, educație, îngrijire. Și cultură!

Fără povești, fără pilde, fără muzică, fără picturi, sculpturi, fără poezii, fără deschiderea spre spiritualitate, copiii noștri vor rămâne tot flămânzi.

 

Baby

 

 

Cum îi facem pe copii să citească

Copiii noștri, întotdeauna, vor face ceea ce ne văd pe noi că facem și nu ceea ce le spunem să facă!

”Citește!” Dar eu, părintele citesc în fața lui? Îi povestesc de satisfacțiile pe care mi le dă lectura? Îi spun despre simțirile mele atunci când am fost inspirat de un pasaj anume?

”Du-te la muzeu!” Și oare eu mi-am însoțit copilul la muzeu și m-am arătat extrem de încântat de ceea ce am aflat? I-am spus despre întrebările ce s-au trezit în mine când am văzut o parte din scenele Columnei lui Traian  reproduse? Am planificat în fiecare vacanță și un moment de învățare din istoria locurilor?

”Ascultă muzică de calitate!” Oare sunt momente de liniște a casei în care se aude în surdină ”Rapsodia Română”? Sau Vivaldi, în început de primăvară?

 

Ce avem de făcut ca părinți?

Bunica a oftat și s-a îndreptat spre nepotul ei căruia i se dezlegase șiretul…

În fiecare seară poate ar fi bine să apară în mintea noastră, a părinților, și întrebarea: ”oare noi cum ne-am hrănit azi copiii”?

 

 

 

Nota autoarei: ideea articolului își are rădăcinile în unul dintre discursurile lui Robert Pullman, autor englez de literatură pentru copii

Într-un colț de parc, Adina își îmbrățișează fiica. Silvia are 6 ani și spune cu mult năduf: ”Băiețelul m-a și împins și m-a și tras de codițe!”. ”Of, știu, spune mama, vezi tu, așa sunt băieții, mai brutali. Însă, știi? Atunci când le place de o fetiță, așa fac: o fugăresc, o trag de codițe…” Silvia pare neîncrezătoare însă își șterge lacrimile oftând. Mama tocmai i-a spus că ceea ce i s-a întâmplat ar putea însemna un lucru bun.

 Pe cealaltă parte a parcului, lângă lac, Maria îi spune pe un ton răstit fiului ei: ”Ți-am explicat că o fată nu se atinge nici cu o floare! Ce-ar spune bunica ta? Dar mătușa Irina? Cum te-am crescut?” ”Mamă, ea a aruncat cu nisip și…” ”Nu vreau să aud nimic! Era doar o fetiță!”. Mihai are 8 ani și află, din nou, de la mama sa, că nu are dreptul să se apere și că argumentele sale nu vor fi ascultate.

 

Cuvintele părinților și puterea lor

Mihai și Silvia sunt la vârsta la care ascultă cu atenție ceea ce le spun părinții și sunt motivați intrinsec de dorința de a mulțumi adulții importanți din viața lor.

Silvia tocmai a aflat că băieții pot puțin și că „așa sunt ei”. De asemenea a aflat că uneori trebuie să acceptăm gesturi brutale pentru că ele vin din iubire. Este în regulă să tolerăm durități pentru că acestea, de fapt, înseamnă dragoste. Toate informațiile sunt întărite de părintele matern care, cu grijă, explică totul cu fermitate.

Mihai învață că nu are dreptate. Învață că părerea lui contează puțin spre deloc. Este musai să se supună unor cutume, unui întreg neam ce hotărăște lucruri care ar putea să nu se aplice tuturor situațiilor de viață. Și, mai ales, învață că dreptatea nu este la el, oricum ar sta lucrurile.

 

 Vor găsi înțelegere și susținere, vor afla că respectul se câștigă, nu se impune, vor fi ascultați și încurajați să își exprime emoțiile

 

Relația pe care copiii de acum, deveniți adulți, o au cu lumea, seamănă cu relația pe care ne-o formăm în familia de apartenență în timpul copilăriei. În momentul în care creștem cu dureri, frustrări, angoase, nedreptăți nerezolvate, vom fi în continuare în căutarea acelorași tipologii umane ce ne vor aduce aceleași tipuri de problematici, în încercările noastre de a le soluționa.

 

Fete și băieți: flux și reflux de emoții

Fetele noastre trebuie să primească mesaje corecte: nu vor accepta minimizări, nu vor accepta gesturi brutale, vor privi cu bucurie și cu admirație spre ele, spre puterea lor, spre feminitatea lor, vor avea așteptări reale de la băieții și bărbații din jurul lor. Vor dărui respect și vor primi respect.

Pe de altă parte, băieții noștri vor afla că există așteptări de la ei în toate planurile, vor găsi înțelegere și susținere, vor afla că respectul se câștigă, nu se impune, vor fi ascultați și încurajați să își exprime emoțiile, să își plângă lacrimile, vor afla din timp despre empatie și inteligență socială.

Trebuie să creștem puterea fetelor noastre. Stima lor de sine. Trebuie să le arătăm că sunt valoroase, capabile, inteligente. Trebuie să le facem conștiente de cât de mult contează. Dar nu putem să scădem valoarea băieților noștri în acest proces! Nu putem să le spunem fetelor că ei contează mai puțin sau că nu contează, că „băieții sunt băieți”, că „nu putem avea pretenții de la ei”. Nu putem să dăm putere fetelor pe cheltuiala băieților.

 

Copii_2

 

Ce dăruim fetelor și ce dăruim băieților

Ca părinți, este esențial să dăruim fetelor și băieților deopotrivă!

Să le ajutăm pe fete să se bucure de puterea lor lăuntrică, de curiozitatea lor, să fie încrezătoare în ceea ce devin, să se accepte, să își vadă punctele tari, să își analizeze caracterul unic, să își cultive încrederea în sine, aptitudinile de bază universal valabile. Să se descopere și să se admire.

Să îi susținem pe băieți în a avea și a expune o gamă completă de emoții, să îi ajutăm să își contureze și exprime un vocabular al trăirilor. Astfel băieții se vor înțelege mai bine atât pe ei înșiși cât și pe ceilalți. Să acceptăm nivelul ridicat de activitate al băieților și să le oferim locuri sigure în care să și-l exprime.

Fetele și băieții noștri vor privi în noi, în părinții lor și vor perpetua comportamente, legi nescrise, gesturi, cutume.

Copiii puternici și sănătoși emoțional sunt cei recunoscuți, văzuți, acceptați de părinții lor. În fiecare zi avem ocazia de a spune: „Te văd, copilul meu! Te recunosc! Ești plin de viață, de vise, de sentimente! Ești minunat!”

 

Adina și Maria sunt două mame dăruite. Nutresc tot ce este mai bun pentru copilul lor. Dăruiesc azi, zi de zi, cu atenție, cântărind puterea cuvintelor ce țâșnesc din minte sau se revarsă din inimă, învățături echilibrate, pline de prețuire, înțelegere și potențare. Au învățat, ca și noi, pas cu pas despre puterea cuvintelor și puterea propriului exemplu.

 

 

Andreea este elevă în clasa a IX-a la Liceul Pedagogic Ortodox ”Anastasia Popescu” din București. Liceul este prestigios, dar era nevoie să fie achitată taxa de școlarizare, pe care familia Andreei nu-și permitea să o acopere. Firma de avocatură Bulboacă și Asociații, prin Asociația Culturală Matricea Românească, și-a asumat responsabilitatea aceasta, iar acum Andreea termină cu rezultate excelente primul an de liceu. Am stat de vorbă cu ea ca să aflăm cum gândește unul dintre membrii generației care peste 10-15 ani va conduce România. Și, surpriză, am aflat de la ea că țara poate fi condusă și de la catedra de învățător.

 

Andreea începe interviul spunându-mi că promite că n-o să-i dezamăgească pe cei care au avut încredere în ea și care o susțin pe parcursul liceului. Apoi explică: sunt atât de mulți oameni care promit și nu se țin de promisiune, încât chiar este nevoie de angajamente respectate! Îi dau dreptate și-i apreciez maturitatea.

O întreb pe Andreea de ce a ales un liceu pedagogic. Răspunde fără ezitare, probabil a mai vorbit despre asta: ”Are legătură cu viitoarea mea profesie, eu vreau să devin învățătoare. Poate chiar educatoare, dar mai mult îmi place să mă gândesc să fiu învățătoare. De ce? De mică am fost mai copilăroasă. Sper ca asta să nu se schimbe pe parcurs…”

 

Cum arată un profesor bun și cum se creează elitele

Mai departe, ne povestește cum, cu niște ani în urmă, credea că a fi profesor înseamnă că știi o lecție pe care apoi vii și o predai copiilor din clasă. Când însă a întâlnit profesori adevărați, dedicați și instruiți, și-a dat seama ce înseamnă de fapt a fi pedagog. Iar apoi, când a trebuit să aleagă un liceu și și-a dat seama că vrea să opteze pentru o școală vocațională, alegerea liceului pedagogic a fost firească și relativ simplă, iar la ”Anastasia Popescu” a găsit încredere. Vorbește despre directoarea liceului, care le inspiră ei și colegilor ei inspirație și încredere pentru a merge pe drumul acesta, al ghidării către cunoaștere.

 

România nu trebuie părăsită, ci schimbată în bine

 

Mă uit în jur și văd că școala arată într-un fel anume, evident mult diferit de ceea ce era o instituție de învățământ acum 20-30 de ani – adică în epoca aceea în care liceele pedagogice erau mult mai multe decât sunt astăzi! Liceul acesta arată modern, facilitățile sunt așa cum te aștepți pentru o instituție din secolul nostru, copiii sunt energici dar respectuoși. Într-o clasă copiii se pregătesc pentru o lecție comună de biologie, prin skype, cu o clasă de elevi din Spania, cu care au un parteneriat. Curiozitate și bună dispoziție. În acest context, risc s-o întreb pe Andreea dacă s-a gândit că, totuși, o carieră de învățătoare nu-ți asigură nici pe departe un venit comparabil cu cel de directoare într-o corporație, de exemplu. ”Știu asta și nu mă descurajează!”, vine răspunsul prompt. ”Vom avea nevoie întotdeauna de profesori și de învățători. E o meserie pe care eu o s-o fac cu pasiune. Voi fi fericită să fac ce-mi place.”

O întreb despre colegii ei de generație. Este critică și în același timp îngăduitoare la adresa lor, deși se ferește să-i judece pe toți nediferențiat. Mă lasă să înțeleg că fiecare își va găsi locul său, în funcție de așteptările pe care le au și de efortul pe care-l depun. Iar apoi îmi vorbește despre elite: unii ne naștem cu dorința de a face ceva în viață, iar alții devin elite ca urmare a felului în care se lasă influențați în bine.

 

Problemele sunt create de către oameni. Și schimbările tot de oameni depind

Ce-ar vrea Andreea să schimbe în România, dacă asta s-a putea face peste noapte? Lipsa de sinceritate, răspunde ea. E atât de multă manipulare, atât de mulți oameni care vor să-și atingă interesul prin orice mijloc. Iar dacă asta nu se poate schimba, atuncă să rămânem la lucruri mai simple: curățenia pe stradă. E prea multă mizerie, iar asta se poate schimba foarte rapid dacă există voință. De cine depinde? Și de Primărie, și de cetățeni. Poate mai mult de oameni, de fapt.

 

Să plec sau să nu plec? Și cum să obțin succesul

Nu pot să n-o întreb pe Andreea despre plecarea în străinătate, ca opțiune pentru continuarea studiilor. Nu răspunde așa cum ar spune cei mai mulți din generația ei: da, evident, plecarea este obligatorie! Dimpotrivă, spune că nu ia în calcul acum această variantă. Iar apoi continuă spunându-mi că România nu trebuie părăsită, ci schimbată. Plecarea nu este o soluție, ci este o abandonare. Da, românii vor să plece din țară pentru a găsi în străinătate respectul pe care nu-l găsesc acasă.

Dar cum se obține succesul și în ce măsură căutarea lui este presantă? Andreea crede că succesul nu este un scop căruia să ai motive să-i sacrifici tot. Și apoi, succesul depinde de ce-ți dorești tu pentru tine. Atât timp cât dorința ta cea mai mare este să fii o bună învățătoare, atunci așa vei defini succesul. Indiferent de multele alte repere ale vieții de zi cu zi.

 

 

 

Despre performanță și arta de a fi un bun pedagog, cu Mariana Dogaru, profesor la Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu”. Profesorul ideal este cel care inspiră, care pune ceva din sufletul lui în fiecare copil.

13 Noiembrie 2019 |
Doamna Profesoară Mariana Dogaru și-a început cariera ca învățătoare la Școala Gimnazială „Nicolae Bălcescu” din Craiova. Toată teoria dobândită în timpul liceului pedagogic a aplicat-o seriilor  de elevi pe care le-a format timp de aproape 11 ani....

Andreea, elevă de liceu și bursieră a Asociației Culturale Matricea Românească: de ce n-o să rămânem niciodată fără învățători. ”Românii pleacă din țară ca să caute respectul pe care nu-l găsesc acasă!”

13 Iunie 2019 |
Andreea este elevă în clasa a IX-a la Liceul Pedagogic Ortodox ”Anastasia Popescu” din București. Liceul este prestigios, dar era nevoie să fie achitată taxa de școlarizare, pe care familia Andreei nu-și permitea să o acopere. Firma de avocatură Bulboacă...